LUCEAFĂRUL
REVISTA PENTRU LITERATURA-ST ARTA
APABI DI DODA ORl PE lDftA.
Anul XIV.
No. 10.
Bucureşti, 15 Mai n. 1919.

Preţul 3 lei.
www.dacoromanica.io
                LUCEAFĂRUL
REVISTA PENTRU LITERATURA SI ARTA. APARE DE DOUA ORI PE LUNh
— Director : Octavian C. Tăslăuanu
            -----cxo----
Ari ii r Encişescu ■ Nicţjifor Crainic Georgc Voievidea C. Sandu-Aldea Arţar Enâşeseu ■
Cuprinsul Nc. 10 din 15 Mai n. 1919
Politică şi Cultură. Terţine pentr u n arbore. Ares.
Sfântul llie Floarea morţii. Intre Aslre.
D. Nanu . . . Emanoil Bncufa N. Ern. Te.obari
Emanoil Bnctiţn
Psalm modern. Sufletul ascultă dus. Excesul de mi i ':i literatura contctrpu n nă Fior de basm.
Dări de seamă : V. Pârvan. Au căzut pentru libertate. Un cântec de jale şi un cântec de biruinţă (Al. Al. B.) ; Din vremurile grele, poezii de Maiorul Virgil OArstcscu. cu o prefaţă de d-1 N. lorga. (E) -,
Cronica : Literatură; Lucian Blaga (Al. Al. Busuioceanu) ; Muzică: Conservatorul de Muzică (Toan V. Borgovan) ; Arhitectură; Arhitectură română (Sp. Ccgăneanu) ; Însemnări: Povestirea lui Făt Frumos de P. Dulfu (N. C.) ; O condamnare; -j- C. Sp. liasnus (A. E.) Bibliografii                                                                                 '
llustrafii: H. Dimitriu ; Biserica Curelari-laşi.
Planşe : 1. Ste.riadc ; Moşneag, La pian.
! I
 r

ABONAMENT

1! t
          Pe un an.........................Lei 60.—
          Pe o jumătate de an.      .  .  . Lei 30.
                             Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Strada Numa-Pompiliu.
           Abonamentele se plătesc cu anticipaţie
in Ihmireşli: la Administraţia „Luceafărul" str. Numa Pompiliu 5 9
in laşi     „ Tipografia Naţională, str. V. Alexandri 11.
in Ardea!   „ Banca „Albina", din Sibiu str. Măcelarilor.
in Bnsrtnihnt ,, la Librăria „Luceafărul" Str. Puşchin 25, Chişinâu.
t; l t11
il!
i 11 i i t
I i I
i !
}
                                      Revista se găseşte de vânzare la toate librăriile din oraşele ţării
www.dacQFomanica.ro
REPRODUCEREA OPRITĂ
                                              Politică şi Cultură.
          Dacă adâncim societatea româneasca, observăm acelaşi contrast izbitor între concepfia teoretică a ideilor cari se agilă la suprafaţă şi structura reală a acestei societăţi, ca şi pe vremea când îl semnalase Maiorescu, pentru prima dată in slu-diile\ sale critice. Se pare că un geâiu răutăcios, prezidând la acţiunile noastre publice, desparte in chip ostentativ logica faptelor de aceea a ideilor şi aceasta mai cu deosebire in domeniul politic.
          Nu se poale tăgădui progresul necontestat al ideilor pe lărimul cullurei româneşti, de 50 de ani incoace! Acea pseudo-cullurâ invocată de Maiorescu, pare să fi dispărut la cea mai mare parte a inleleclualilăţei noastre. Avem o intuiţie intelectuală mult mai fină şi o inteligenţă aptă de a tălmăci înţelesul adevărat al unei chestiuni şi cu toate acestea din punct de vedere politico-social, suntem in plină disoluţie. Cea mai mare parte a ideilor dezbătute la noi, in loc să fie nişte puteri vii ale naţiunei, în loc să fie izvorîle din adâncurile sufleteşti ale poporului, focare puternice şi originale de acţiune, au fost menite să ducă în alcătuirea societâţei noastre o viaţă stearpă de suspensiune.
          Oricât de drepte şi scănleeloarc ar fi aceste idei, departe de a fi factori de regenerare socială, ele nu sunt decât flori cari cresc printre ruini şi depun cel mult un decor de fasluozilale pe mucegaiul unor ziduri înbălrânite.
          Atâtea nobile avânturi, sforţări generoase, au fost distruse abea la începutul lor lovite de o sterilitate prematură! Atâtea talente şi capacităţi s au perindai la tribuna vieţei noastre politice ori culturale, fără să fi adus acel progres de fapt, in care legile, consliluesc o realitate şi convingerile adevărate puteri conducătoare ale unei naţiuni! Ideia nu a putut trece dincolo de zidurile laboratoarelor şi bibliotecilor, n'a putut răzbate triumfătoare în cadrul larg şi mişcător al vieţei, pentru a-şi îndeplini opera de fertilizare şi adevăr! Legile n’au pulul trece dincolo de cripta parlamentară, decât sub forma unor parodii, arta se zbate în mediocritate, neputându-se ridica din mijlocul formulelor sterpe, la. acea închegare superioară, către care tind toate sforţările unui popor in plină dezvoltare culturală. Şi cu toate acestea avem gânditori subtili, cârlururi cu reputaţie europeană, oameni politici, oratori şi esteţi, cari ar putea face fală oricărei naţiuni civilizate!
          Revistele străine abundă de articole şi lucrări remarcabile scrise de conaţionalii noşlrii. De unde acest abis intre intelectualitatea adevărată a ţârei şi matca originală a realităţilor sociale? Menirea acestei intelectualităţi este de a formă o insulă izolată in mijlocul vieţei noastre publice? Sforţările acestei intelectualităţi vor fi condamnate la o veşnică sterilitateO explicaţie este necesară.
                                  Se ştie că introducerea civilizaţiei la noi a fost opera unei precipitări istorice. La începui, minţile dibuiau cu anevoe înţelesul principiilor noi şi a fost o epocă
www.dacQFomanica.ro
202
LUCF.AFaHUL
No. 10. 1919
    de (jongorizm şi afectare intelectuală, în care vorbele şi etichetele prelenfioase înlocuiau orice fond serios de convingeri. Această epocă a trecut, lăsându-ne pe urma ei unele reminiscenţe şi năravuri, spiritele s’au adaptat cu oarecare dificultate la noile formule şi azi prinlr'o educaţiune sistematică, au triumfat în opera de civilizare. Dar, o idee pentru a fi utilă, în înţelesul larg al cuvântului, ajunge să fie numai rezultatul unui proces de gândire? Procesul logic este suficient? Nu este oare, o organizaţiune mult mai complexă de numeroşi factori sufleteşti şi istorici cari o susţin şi o legitimează ?
          Ideia are o valoare mult mai adâncă decât însemnătatea ei aparentă. Ea nu este numai rezultatul unei curiozităţi şlinţifice, ori numai o înşirare de raporturi între noţiuni! Fibrele ei se prelungesc in adâncul individualilăţei omeneşti de unde porneşte caracterul, constituind astfel modul dea fi şi raţiunea unei existenţi. Aceasta cu deosebire in domeniul faptelor politice. Ideia in acest sens este o trebuinţă aproape organică, solicitată de întreg sufletul celui care o cugetă. Numai astfel ideile formează puncte de sprijin in echilibrul unei individualităţi, iar nu numai simple răspunsuri, mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, la anumite probleme impuse de spirit! Numai sub această accepţiune, ideile pol fi cu, *adevărat civilizatoare şi pol fi focare originale de acţiune, pentru că sunt sprijinite pe pârghia vie a unui caracter şi-şi găsesc un auxiliar indispensabil in voinţă! La noi, cele mai multe din convingeri n’au fost rezultatul unei dezvoltări organice ale individualilăţei. Ele par să fie un produs de adopţiune, in cazul cel mai bun, în urma unor aprofundate deliberări ale spiritului. O educaţie aproape exclusiv mintală stă la baza formaţiunei lor. De aci suspensiunea aceasta a ideilor dincolo de cadrul original al vieţei, de aci sterilitatea lor în domeniul public şi tot cortegiul de inconsecvenţe şi promiscuităţi cari definesc un regim, in care înţelepciunea ca o zeiţă cu mâinile legale, se zbate neputincioasă printre mini. Când o idee este fâşie smulsă din întregul unui suflet, când este un adevărat strigăt al conştiinţei, ea constilue un patrimoniu sacru al individualilăţei şi numai atunci îşi găseşte in forul acestei individualităţi căldura şi doza suficientă de credinţă, cari pol s’o înlreţie, să-i dea demnitate, viaţă şi forţa necesară de repercusiune în straturile sociale. Alminteri, oricât de strălucitoare ar fi, nu-i decât un joc fulgerător de lumini peste vidul unei prăpăstii.
          Din acest viciu de organizaţie al inleleclualilăţci româneşti, naşte şovăiala şi orientalismul conducerei noastre de stal precum şi lipsa de perseverenţă.
          A u avem decât enlusiasmul procctelor! Nu schiţăm decât gestul marilor acţiuni! Nu avem decât enlusiasmul preliminar al acţiunilor! Ca nişte arhitecţi himerici, ridicăm planuri uriaşe de castele pe ziduri mucigăile de bordei! Orice avânt de înţelepciune este sterilizai şi despoiat de trunchiul real al caracterului, care singur poale să-i dea viaţa şi însemnătatea adevărată. Asistăm şi contribuim cu voe, sau ţâră voe la un trist proces de disoluţiune care se petrece sub ochii noştri şi aceasta o facem în plină conştiinţă şi’n lumina unei reale culturi intelectuale. Ceeace e mai rău, avem cu toţii logica şi erudiţia vijiilor noastre!
     ■ Nicăiri nu s'a făcut mai multă speculă de idei ‘şi paradă de raţionamente ca in ţara noastră! Specula intelectuală este o adevărată plagă, a societăţei româneşti! Speculatorii de idei conslituesc o clasă mult mai de temut decât cei mai innărâviţi conrupălori ai banului public, căci ideia şi'ntinde acţiunea în cadrul viu al conştiinţelor.
          Nu e vorba de acea aristocraţie intelectuală care absorbilâin calculele ei, consideră ideia ca un joc superior al forţelor sufleteşti {diletantism) ori ca un mijloc pentru precizarea unei realităţi, ceeace poale da rezultate minunate in ordine ştiinţifică !
          Este vorba de aceia cari’n numele unei idei, jertfesc interesele reale ale ţărei şi sunt gala să distrugă o lume pentru triumful unei teorii. Artur Enăşescu.
www.dacQFomanica.ro
No. 10, 1019
LUCEAFĂRUL
203
                              Terţine pentrun arbore.
Cum stai aici din veacuri legendare Şi păsările cerului le creşti Sub vaste coviltire de frunzare,
Tu pari un patriarh ce stăpâneşti Cu semin(ia ta de cântăreţe Nemărginirea vieţii câmpeneşti.
Sălbatica naturii tinereţe Prin miile de frunze o respiri Şi soarelui, măreţ îi dai bineţe
Când, deşteptat de ’ntâiete sclipiri, Arunci din cuiburi, în pre/ungi ecouri, O grindină de repezi ciripiri.
Imensitatea bolţii, pân’ia nouri,
Cu sboruri ca săgeata o despici.
De bura bucuriilor fe’nrouri.
Apoi gigantic braţeie-ţi ridici S 'aduni din largul vânăt pe ’nserafe Poporu ’mprăştiat de păsărici.
O, clipa' asta când, reînturnate,
Se potolesc pe câte-o rămurea Cu stelele prin frunze strecurate,
De-aş fi avut-o poate ’n viaţa mea, Bătrâne patriarh de sburătoare,
Eu n'aş râvni ia farmecul din ea!
Că’n vremi am adumbrit şi eu popoare De năzuinţi — şi’n suflet te purtam Prin frunze de simţiri tremurătoare.
Cântă un cuib pe fiecare ram Şi 'dulcea păsărelelor povară Pe crengi de gânduri lin o clătinam.
Dar când spre răsărit se avântară, Svârlind în spaţiu ciripitul viu,
Hi s’au topit în zarea solitară.
Şi’n urma lor, pe ceru! sângeriu,
Vulturi greoi pluteau în rotocoale... De-atunci, te ’nnalţi o, suflete ’n pustiu
Cu ramuri veştede şi cuiburi goale.
                                                                                                           Nichifor Crainic.
                                     r e s.
Iubesc tumultul, ura, luptătorii...
C’un gest aprind războaie uriaşe,
Şi, cârmuind furtunile-ucigaşe,
Botez cu foc şi trăsnet muritorii...
In cânt de arme ’mpart şi spulber glorii. C’un semn darm socluri de mărimi trufaşe. Şi fulgere răpâd în ţări şi oraşe,
Şi scriu cu sânge filele Istorii.
Iubesc: sclipitul miilor de săbii,
Câmpia ce-i numai oşteni şi tâbii,
Şi măreţia luptelor păgână.
Şi totuşi când sub zări de foc în urmă, Măcelul oamenilor Nike-/ curmă,
Eu creanga de finic li-o pun în mână.
George Voievidca.
www.dacQFomanica.ro
204
LUCEAFĂRUL
No. 10, 191!)
                       Sfântu Ilie.
  Trupele de Cetate se mulaseră’ de curând la forturi spre marea bucurie a soldaţilor dela ţară şi chiar a ofiţerilor cari trebuiau să facă în fiecare zi, drumul din oraş la forturi şi înapoi, ceeace eră foarte higienic. Dar nici unul nu se bucură mai mult de această mutare decât căpitanul Băltăreţii care isbulise cu ajutorul unui grădinar din compania lui să prefacă fortul Porumbacu intr’un adevărat paradis.
  Un ofiţer, deprins cu gospodăria uniformă dela celelalte forturi, nu’şi putea crede ochilor când intră în curtea fortului unde comandă şi ca militar şi ca gospodar căpitanul Băltăreţii.
  Barcicamentul — o urâtă şi sărăcăcioasă magazie de scânduri — care serveâ de adăpost in timp de pace, fusese îmbrăcată în ederă şi viţă de Canada ale căror tulpini se urcau pe el ca nişte şerpi, acoperindu-i faţa cu un zid de verdeaţă. Acest zid nu se intrerupeâ decât in dreptul ferestrelor care se deschideau ca nişte ochi mari in desişul de frunze, ce le încon jură, şi priveau spre trecători uimite, mute, neînţelegătoare. Când unele rămurele creşteau prea mult în spre o fereastră, ameninţându-i lumina, ele erau imediat retezate, întocmai cum se retează la un copil anumite şuviţe de păr care, crescând prea lungi, îi dau în ochi.
  Pe pereţii de şipci ai unui chioşc, construit pe o ridicătură de pământ, erau conduşi trandafiri urcători, iar de jur împrejurul lui: tufişuri de liliac, de clocotici, de caprifoi şi de iasomie râdeau ici colea, înbălsămând văzduhul, primăvara.
  Vreo zece — doisprezece plopi piramidali, plantaţi in faţa baracamentului de-a lungul şoselei de centură, cântau mai totdeauna din frunzele lor fără astâmpăr.
  Dincoace de şosea, de amândouă părţile drumeacului ce duceâ in cancelarie, ronduri de părăluţe şi pansele, tăşii de
mixandre şi de nu-mă-uilâ înveseleau ochii cum se incălzeâ puţin pământul.
  Prin curtea fortului fuseseră trase anumite drumuri care erau strejuile pe amândouă marginile de garduri vii de păducel, imprejmuindu-se în acest chip şi plantaţiile de pomi roditori.
  La o aripă a fortului eră (o grădină de legume iar dincolo de ea, o pajişte verde şi veselă, deasă: perie, unde căpitanul aduceâ din când în când soldaţii şi-i punea să se ia la luptă, ori să joace mingea.
  Cum să nu se bucure deci căpitanul Bălţăreţu de mutarea la forturi, când el trăia in acest raiiU?! Şi cum să nu-i crească inima de bucurie când auzea şi pe camarazi şi pe colonel spunându-i că parcă nu le mai vine să plece dela el ? !
  Se înţelege că nu se mai duceâ seara în oraş, ci dormea la fort.
  K adevărat că toate aceste lucruri n’ar li putut luă fiinţă fără meşteşugul gră-dinăresc, dar ele ar fi tânjit, ar fi pi-rotit, s’ar fi ofilit şi ar fi murit incel-incet fără iubirea şi grija de fiecare zi, de fiecare ceas a căpitanului. Căci acest ofiţer care eră foarte aspru, dar foarte drept cu oamenii, iubea cu ardoare pământul cu roadele lui şi cerul cu lumina lui. El pedepsea insă cu străşnicie minciuna, despre care spunea că e arma prostului, şi trândăvia. Prin pilda necontenită de adevăr şi muncă pe care o da el însuşi soldaţilor, prin îngrijirea de foarte aproape de traiul lor, el ajunsese să facă din bateria lui cea dintâi baterie pe regiment şi căpitanul Bălţăreţu eră socotit cu drept cuvânt ca un om fericit.
  Dar inlr’o zi, o mare lurburare se ridică in sufletul lui: colonelul convocase pe toţi comandanţii de companii într’o şedinţă secretă şi le aduse la cunoştinţă că la fortul Ghionoaia au fost prinşi nişte indivizi suspecţi pe când schiţau o anumită vedere a lui. Colonelul le re-
www.dacQFomanica.ro
No. 10. 101!)
UJCEAhWHUL
205
comandă să ia cele mai straşnice măsuri spre a feri forturile de vizitele unor astfel de oaspeţi cari ar trebui chiar prinşi.
    După eşirea dcla regiment, ceilalţi oli-ţeri rămaseră in oraş până a doua zi dimineaţă. Căpitanul pDcă insă puşcă la fort. Avea nevoie de linişte şi nicăeri nu o găsea decât acolo.
    Ajuns la fort, el incredinţă ordonanţei calul şi sabia şi începu a se plimbă prin curte. Se gândea la cele spuse de colonel şi la mijloacele de a luptă cu acei nelegiuiţi cari ar încercă să se apropie de fort spre a-i smulge vreun secret. Cine să înţeleagă tainicele lor semnale1? ('.ine să le simtă mişcările uşoare ca de pisică? Cine să-i urmărească pas cu pas, fără a le da nimic de bănuit? Cine să-i prinză în momentul cel mai potrivit ?
    Pentru căpitanul Băltăreţii urmărirea unui spion care ar căută să se apropie de fort, se asemănă cu o partidă de şah. întocmai ca la acest joc, unul din adversari — spionul — încearcă prin orice mijloc a se apropiă de fort, adică de Rege, pe când celălalt adversar trebuie să ia toate măsurile spre a-I impcdicâ-Dacă spionul e viclean ca o vulpe, cel ce îl urmăreşte trebue să fie şi mai viclean. Acesta din urmă trebuie să răsară ca din pământ unde nici cu gândul nu gândeşti. El trebuie să înţeleagă scopul liecării mişcări a spionului şi să răspundă cu o mişcare care să-l facă să creadă că are a face cu un prost. Cel ce urmăreşte un spion, trebuie să pară că doarme, dar de fapt să nu lase nici un amănunt neobservat; trebue să se îndepărteze din văzul spionului pentru ca în clipa următoare să-i fie pe urme, venind pe altă cale, şi trebue să se arunce ca o panteră asupra lui tocmai când trebue, spre a nu-1 scăpa din mâini.
    Cu gândul la aceste lucruri, căpitanul nici nu băgă de seamă când eşi din curtea fortului. Apucase pe un drum de ţară şi după câtva timp se opri şi privi in jurul Iui.
   Sub rodnica desmerdare a soarelui, pământul tresărise înfiorat. Aerul cald al primăverii inmuiâ depărtările în străvezii museline albăstrii, iar cerul părea că se înălţase mai mult de-asupra pământului şi par’că fusese văpsit de curând cu un azur fermecător care spălă sufletul de griji chemându-1 spre el.
   Sătenii eşiseră la câmp : cari arând, cari semănând. Ciocârliile păreau a se juca sburdalnice cu plugarii. Aci săreau înaintea boilor, aci rămâneau în urma plugului, aci se înălţau ca de o svârli-tură de băţ şi intovărăşau ciripind prin văzduh pe cei ce rămâneau pe pământ, aci se urcau la înălţimi unde abia se mai zăreau şi de unde porneau ca glonţul, cu capul în jos cu aripioarele strânse pe lângă corp, fără nici un sgomot, până aproape de pământ unde cu o mişcare uşoară treceau din poziţiunea de cădere în cea de zbor, începând iar a ciripi.
   Mici vietăţi se târau pe pământ printre firele de iarbă care străluciau în bătaia soarelui şi creşteau lără nici un sgomot.
   Căpitanul se uită la toate acestea, dar gândul lui nu se îndepărtă de cele auzite dela colonel.
   Către seară se întoarse la fort şi ordonă să i se aducă fugarul spre a da o raită prin împrejurimi. In aşteptarea lui, chemă pe plotonierul major. Acesta veni inlr’un sullet, se opri scurt Ia distanţa reglementară şi salută :
   —  Să trăiţi, domnule căpitan !
   Eră un reangajat de vreo 25—20 de ani, înalt, bălan, slăbuţ şi cam ciupit de vărsat.
   Căpitanul îl măsură din ochi spre a vedea dacă are ceva nereglementar în uniforma lui şi îi ordonă să se deâ mai aproape de el. Plotonierul major făcu un pas spre ofiţer şi se opri, uitându-se drept în ochii căpitanului.
   Acesta îl întrebă atunci:
   —     Ai auzit că la fortul Ghionoaia au fost prinşi mai zilele trecute nişte indivizi suspecţi ?
   —  Am auzit! —răspunse reangajatul.
www.dacQFomanica.ro
20G
LUCEAFĂRUL
No. 10, 1919
   —   înţelegi ce fel de negustori sunt ăia?
   —   Da ! — se .grăiţi a spune subalternul.
   —     Ei, astfel de nelegiuiţi nu treime să se apropie de fortul nostru.
   —   Ani înţeles !
   —     Pentru aceasta trebue să veghem cu toţii.
   —   I)a, să trăiţi, domnule căpitan !
   —     Să îndeseşti chiar de astăzi santinelele, repetându-le consemnul de a nu lăsă pe nici un strein să se apropie de fort, să înveţi pe soldaţi să nu intre in vorbă cu orice drumeţ şi să nu răspundă acelora ce-i întreabă cine ştie ce despre fort.
   In acest timp ordonanţa veni cu calul. Căpitanul se opri şi spuse soldatului să-l mai plimbe puţin. Dar calul nu se lăsă dus. Eră un roib deschis, bine legat, plin la trup, cu fluerele subţiri şi copita ca de cremene, cu pântecele supt, cu fruntea pătrată pe care se lăsă un moţ lung, cu nişte ochi neastâmpăraţi, cu nările mari, roşii ca jăraticul. II chemă Smeu. Venind lângă stăpânul lui, el începu a necheză voios şi apoi a juca. Toate sforţările ordonanţei de a-1 îndepărtă erau zadarnice. Căpitanul se apropie de el şi începu a-i vorbi:
   —     Ce vrei tu, mă hoţiile? Vrei zahăr? Mai ?
   Apoi îl mângâie pe ochi, îl trase uşor de moţ, ii dădu două bucăţi de zahăr pe care calul le ronţăi cu multă plăcere, il bătu uşor cu palma pe gât şi făcu semn ordonanţei să se depărteze cu el. Animalul se lăsă in cele din urmă dus de lângă stăpânul său, iar acesta se întoarse către plotonierul major care stătuse tot timpul in poziţie de „drepţi*1 şi-i zise:
   —     Trebue să alegem vreun gradat mai deştept care să deâ târcoale .prin prc-jurul fortului şi să observe toate drumurile şi potecile.
   —   Da, să trăiţi, domnule căpitan !
   —     Dacă întâlneşti vreun drumeţ care iţi dă de bănuit, intră in vorbă cu el şi începe a’l descoase. Cât vei vedea că se
cam încurcă in răspunsuri, pune-i mâna in ceafă şi adu-1 în faţa mea.
   —  Am înţeles !
   Ordonanţa se apropie cu calul. Căpi-lanul mai aruncă o privire de înţelegere plotonierului major, incălecă şi plecă. '
   Rămas singur, plotonierul major începu a se gândi la cele ce-i spusese căpitanul. El citise pe ici pe colea câte ceva despre spioni şi îşi închipuia ce sunt in stare să facă aceşti nelegiuiţi pe cari el ii ura cu toată puterea sufletului său primitiv şi drept. Să-i li dat căpitanul pe seamă un spion, el i-ar li cuprins gâtul cu amândouă mâinile şi l-ar li sugrumai lără cea mai mică mustrare de cuget. Căci după credinţa plolonie-rului major Iordache Marin, un spion e o fiară spurcată care trebue pur şi simplu stârpită de pe faţa pământului.
   La „teoria** din acea seară, plotonierul major învăţă pe soldaţi să fie băgători de seamă, să nu prea lege vorbă cu ori cine şi să nu lase pe nici un străin să intre in fort.
   Chiar in clipa când plotonierul major isprăvi de vorbit, pică şi căpitanul Băl-lărcţu care spuse cu voce tare:
   —: Bună seara, tunari de cetate!
   —     Trăiţi! — răspunseră soldaţii, cântând puţin acest cuvânt.
   Căpitanul se întoarse către plotonierul major pe care ’l întrebă despre ce a vorbit soldaţilor.
   —  Despre spioni — răspunse Iordache.
   —  Foarte bine! — zise căpitanul.
   Apoi către soldaţi şi gradaţi:
   —     Un spion e cea mai ticăloasă fiinţă de pe faţa pământului, un şarpe înveninat, o dihanie foarte primejdioasă. EI se furişează printre soldaţi şi trage cu urechea la ce vorbesc ei. Aude un cuvânt dela unul, alt cuvânt dela altul, alt amănunt dela alţii şi le leagă, spre a pătrunde adevărul. De aceea datoria voastră cea dintâi şi cea mai grea este să tăceţi! Să vă ţineţi gura ! Să nu vorbiţi între voi nimic despre ce este sau despre ce se întâmplă in fort, faţă de streini. Să fiţi muţi!
www.dacQFomanica.ro
UN MOŞNEAG
www.dacQFomanica.ro

No. 10, 1910
I.UCEAFAHUL
207
   Dacă vă întreabă cineva cine ştie ce despre fort, voi să vă uitaţi bine Ia el şi să-l întrebaţi numai atât: dar pentru ce vrei să ştii l)-ta acest lucru'? Şi să nu-i daţi nicio lămurire.
   Cei mai mulţi din spioni nu întreabă insă nimic pentrucă se gândesc ei că poate nu prea ar alia cine ştie ce lucru mare. I)e aceea ei vor să vază cu ochii lor ceeace le trebue şi pentru aceasta nu numai că nu intră in vorbă cu nimeni, dar se ascund de lume, se furişează cât pot mai mult spre a nu atrage luarea aminte a nimănui. Voi să ii ţi deci cu ochii ’n patru ! Să vă uitaţi cu aceaşi băgare de seamă şi la un cerşetor zdrenţăros şi la un călugăr bărbos şi la un vânător şi la orice strein —ori cum ar li el îmbrăcat — care ’şi face drum pe lângă fortul nostru.
   Sunt alte dihănii de astea care înadins se lasă a li arestate de voi spre a li aduse in curtea fortului unde până să daţi voi de veste şefilor voştri, ele au şi ochit ceeace urmăriau şi şi-au însemnat in minte ceeace le trebuia. Unii sunt atât de ageri că dintr’o singură aruncătură de ochi au prins în mintpa lor toate amănuntele întocmai ca un aparat de fotografie. L-ai prins, îl cauţi, îl descoşi, îl suceşti, nu găseşti nicio umbră de dovadă că ar fi vreun spion şi trebue să-i dai drumul. Atât a vrut şi el!
   Prin urmare nu prea căraţi pe toţi streinii prin curtea fortului. Ori dacă-i apropiaţi, legaţi-i la ochi.
   Isprăvind de vorbit, căpitanul îşi plimbă liniştit privirea peste trupă. Toată lumea îl ascultase cu cea mai mare luare aminte. Acum erâ momentul de a alege vreun gradat pe care să-l însărcineze cu supraveghierea împrejurimilor fortului El chemă de o parte pe plotonierul major şi-l întrebă care ar fi după păi'erea lui gradatul căruia i-ar puteâ da o asllel de însărcinare. Reangajatul se gândi puţin apoi şopti :
   — Nici unul nu e mai potrivit decât caporalul Haiducu. Ăsta e cel mai ager,
cel mai desgheţat şi cel mai curagios.
   Căpitanul aprobă: caporalul Ilaiducu i se părea şi Iui cel mai bun.
   De aceea, fără să piardă timp, îl chemă in cancelarie şi acolo îi lăcii o adevărată şcoală învăţându-1 cum să se furişeze ziua spre a nu fi observat, cum să se mişte când e descoperit, cum şi ce să întrebe pe drumeţii suspecţi cum şi ce să răspundă, cum să observe, cum să însemneze observaţiile lui, cum să atace, cum să se apere şi cum să înconjoare vreo primejdie.
   Apoi îl examină întocmai ca pe un şcolar spre a vedea dacă a înţeles pe deplin cele spuse. Şi când eşi din cancelarie, Haiducu avea urechile roşii de par’că i le frecase cinevâ tot timpul în mâini.
   Brigadierul Haiducu dormi foarte puţin şi foarte agitat in noaptea care urmă. Visă numai spioni. Pe unul din aceştia erâ aproape să-l prindă, dar când mai avea de făcut numai câţiva paşi pânăla el, picioarele nu-1 mai slujiră. EI se o-pinlea, se sbuciumâ, se chinuiâ, dar in zadar: mădularele nu-1 mai ascultau şi el se vedea cum e pironii locului ca lovit de dambla.
   O furtună care se scorni prin puterea nopţii mări şi mai mult turburarea Iui nervoasă.
   Noaptea întunecoasă de primăvară gemea, plângea, urlă. Plopii din faţa ba-racamentului vuiau ca talazurile mării.
   Abia în spre ziuă vântul se domoli încet-încel şi o ploaie binefăcătoare începu a cădea pe pământul uscat de secetă şi de vânturile primăverii. Iar brigadierul Haiducu adormi adânc.
   A doua zi se repezi in oraş şi pe înserate se întoarse la fort îmbrăcat în haine civile.
   După învăţul căpitanului Băltăreţii, el trebuia să observe in ziua următoare împrejurimile fortului spre Turburata, o gârlă ale cărei ape bătând mereu în malul ei stâng, îl surpau necontenit. Pe malul ei drept fugea un drum nisipos
www.dacQFomanica.ro
208
LUCliAFAKUl.
No. 10, 1919
care legă mai multe comune şi care ducea şi la o mănăstire apropiată. In dreptul tortului un vad puţin adânc asigură trecerea căruţelor, a vitelor, a locuitorilor. Dincolo de Turburata se întindea o luncă plină de cătină şi de nisip.
  Caporalul nostru cunoştea in toate amănuntele acestă parte de loc şi ştia că dintr’un anumit punct al foi'tului puteâ îmbrăţişa cu privirea o mare întindere de pământ. De aceea in ziua sorocită pentru observarea ei, se sculă prin zori şi plecă fără a fi simţii de nimeni. Apucă pe o potecă, străbătu plantaţia de salcâmi şi căută un loc de unde să nu fie văzut. Orbecăi câtvâ timp şi când se lumină de ziuă, găsi o veche „groapă de lup“ in care intră până la piept. De jur împrejurul ei un desiş de mărăcini, câţiva pueţi de salcâm, tufe de osul iepurelui şi de pelin ascundeau vederilor pe cel ce stă la pândă în ea.
  Haiducu se cuibări bine in groapă şi începu a se uită cu băgare de seamă în jurul lui.
  Nu se simţea nici cea mai mică mişcare. Faptul zilei răcorea mult văzduhul. Cerul se roşeâ spre răsărit şi nu după multă vreme soarele se săltă în pragul pământului, roşu ca o ghiulea scoasă din cuptor şi mai mare ca în timpul zilei. Haiducui îşi făcu cruce şi se uită multă vreme Ia el, văzând ce repede se înălţă. Dar când îşi întoarse privirea dela el, un glob roşu îi jucâ mereu în ochi. încet încet imaginea soarelui răsărind se stinse din ochii lui şi caporalul începu a se uită spre apă. Tocmai atunci un flăcău treceâ călare prin ca, lluerând. Peste puţin timp se ivi pe malul apei şi cireada unui sat învecinat. în fruntea ei mergea o vacă porumbă, înaltă, cu coarnele ţăpoiate. Fa purtă la gât un clopot de acioaie care picură sunetele dulci, prelung tremurătoare in liniştea dimineţii. Un bu-haiu cu coarnele lăcii, bucşan, se boncăiă din când în când, sălbatec.
  In urma cirezii trecii o sprintenă căruţă
cu cai, apoi alta, apoi câteva fete cu sapele pe umăr.
  Soarele se înălţase binişor şi fiecare firişor de iarbă, spălat de rouă căzută peste noapte păreâ mai înviorat. Mierle începură a şuerâ ca nişte haiduci, glasuri gingaşe de păsărele fărâmau liniştea strălucitoarei dimineţi şi din când în când undele aerului legănau pe ele cele două note sonore ale cucului, care uneori erau preschimbate intr’un tel de gâlgâitură fără nici un ritm. Când căldura începu a se revărsă din ce în ce mai mult, ea deşteptă şi lluturaşii cari porniră prin aerul luminos, înnotând greoi.
  Se bucură caporalul Haiducu de strălucirea acelei minunate zile de primăvară şi de frumuseţile risipite de Dumnezeu pe pământ, dar ochii lui nu întârziau prea mult asupra lor, căci el nu uită că eră acolo spre a îndeplini un ordin precis.
  El urmări toată ziua cu băgare de seamă ori-ce mişcare a împrejurimilor, dar nu observă nimic deosebit.
  Spre seară ieşi din ascunzătoarea lui şi porni spre pădurea din apropiere unde ajunse pe la scăpătatul soarelui.
  Lumina sfântului soare se stingeâ prin desişuri, curgeâ greoaie pe pomi, se ţâră prin luminişuri, fără strălucire, fără viaţă în răsfrângeri roşietice. Pădurea tăceâ ca o apă lină. Copacii începeau a se mohorî, a se întrista, tufişurile a se întunecă, frunzele a înclină pentru somn. Glasul păsărelelor amuţise.
  Caporalu Haiducu mergea gânditor, ţinând drumul bătut de toată lumea. Păreâ un drumeţ ce vine de departe. După oareşcare vreme, i-se pării c’aude paşi în urma lui. Bucuros că in sfârşit poate schimbă o vorbă cu cineva, el încetini mersul spre a fi ajuns din urmă. Dar nimeni nu se mai simţi în urma lui şi sgomotul de paşi încetă deodată.
  „Mi s’o li părut!" — se gândi el şi iuţi cadenţa. Dar după câteva minute iar îi veni în auz un sgomot ca de paşi. Capora-
www.dacQFomanica.ro
No. 10. 1919
LUCEAFAHUL
2G9
Iul nostru se opri şi ascultă cu auzul încordat. Nici ţipenie de om.
   A bea la marginea pădurii se întâlni cu un călugăr voinic şi negricios care-i dădu bună seara şi trecu repede pe lângă el, fălfăindu-şi poalele veşlmânlului şi pier-zându-se îndată in întunericul pădurii ca un mare liliac de noapte ieşit din cine ştie ce ‘ascunzătoare. Şi-o îndoială ii răsări în suflet : dacă^acela va fi fost un spion?
   Târziu, obosit, amărât se întoarse în seara aceea la fort caporalul noslru. li eră par’că ruşine să deâ ochi cu camarazii, deşi el nu se ştia vinovat cu nimic.
   A doua zi aceeaşi aşteptare zadarnică, in alt loc. A treia zi la fel. A patra, a cincea, a şeasea zi fură de asemenea pierdute fără mei o ispravă. Haiducu ferbeâ, nu altceva. De vre-o două ori s’a rugat de căpitan să-i ia de pe umeri această sarcină, dar Băltăreţii i-a ordonat să aibă răbdare, răbdare şi iar răbdare. Şi bietul caporal Haiducu a trebuit să se supună. A urmat a stă la pândă săptămâni de zile de-a rândul. Dar in vremea din urmă i-se urâse grozav cu meseria ce învârtea şi nu ştia cum să se scape de ea. Căpitanul insă îl încuraja mereu şi-i făgădui că dacă va pune mâna pe un spion, va face raport să-l decoreze, li dâdii un cuţit mare de vânătoare care se închidea ca un briceag şi un revolver încărcat cu nouă gloanţe cu care îl învăţă cum să umble. Apoi îl sfătui să stea la pândă mai mult inlr’un anumit loc.
   Caporalul Haiducu îşi făcuse o ascunzătoare minunată de unde putea să vadă ori-ce mişcare fără ca el să fie câtuşi de puţin zărit. De acolo observă cu o băgare de seamă pe care făgăduiala decoraţiei o ascuţise din nou.
   vŞi într’una din zile, aşa pe la chindii, de odată tresări: un necunoscut se apropia de fort şi după direcţia pe care apucase, părea a nu trece prea departe de el. Caporalul simţi inima pocnindu-i in co-
şul pieptului şi sângele vâjâindu-i în urechi ca un torent vijelios. Temân-du-se de a nu fi cumva zărit, el se plecă binişor în genunchi şi ’nfipse privirea în strein. Acesta părea a nu se grăbi. Se oprea deseori şi se uită când inlr’o parte, când în alta.
  Totuşi după câtva timp streinul acela se apropie in deajuns şi caporalul il observă cu cea mai mare atenţie. Eră un om voinic, oacheş, în puterea vârstei, bărbos, cu capul gol, cu părul creţ, cu pantalonii sumeşi până aproape de genunchi. Peste haine purtă un fel de suman învechit şi peste acesta se încinsese cu o funie de teiu. O traistă atârnată pe umărul stâng îi băteâ şoldul drept. Capul şi-l încoronase cu o panglică albastră spălăcită şi inlr’o mână ţineâ o carie din care păreâ că citeşte.
  Haiducu simţi alunecându-i pe spinare o broboană de ghiaţă. Necunoscutul acela nu puteâ fi decât un nebun. Totuşi caporalul noslru nu se clinti din locul lui şi nu-1 părăsi din ochi nici un moment. Streinul trecu la câţiva paşi de ascunzătoarea lui şi se îndreptă spre cupola unde erau lunurile cele mai mari. Haiducu il văzu oprindu-se într’un rând şi nitân-du-se vreme de câteva clipe intr’un anumit punct din depărtare ca şi cum ar fi măsurat din ochi o distanţă oarecare. Şi după aceia il văzu ridicând ochii la cer şi închinându-se. Apoi îşi urmă drumrtl pe care insă nu-1 ţineâ drept.
  Haiducu eşi din ascunzătoarea lui şi începu a se târî pe pântece ca un şarpe de-a lungul unui şanţ care-1 apropia foarte mult de locul unde se găseâ necunoscutul. Când crezu că a ajuns in dreptul lui, el se opri şi ridică binişor capul de-asupra şanţului. Necunoscutul se oprise şi scriâ ceva.
  Haiducu aşteptă ca necunoscutul să pornească iar şi atunci svâcni din şanţ şi se luă după el. Streinul încetinise mersul şi se uită in toate părţile. Haiducu fu din câţiva paşi lângă el. Necunoscutul se întoarse ca muşcat de şarpe, băgă ceva
www.dacQFomanica.ro
210
LUCEAFĂRUL
No. 10, 1919
în gură şi incepii a mestecă, întorcând capu ’ntr’altă parte.
   —    Ce cauţi I)-ta pe aici, prietene'? — întrebă caporalul Haiducu.
   Necunoscutul nu răspunse nimic şi Haiducu observă că el nu putea vorbi din cauză că mestecă. Măsură din ochi puterea streinului şi văzii că eră foarte voinic. De aceia el îşi pipăi revolverul in buzunar şi îl aşeză in aşă iei in cât să-l poată scoale imediat când va aveâ nevoie de el. Chiar in acea clipă necunoscutul se întoarse spre el şi începu a moţăi din cap.
   Caporalul îl întrebă atunci a doua oară :
   —  Ce cauţi I)-ta pe aici'?
   —    Mila cerească ! — răspunse cel întrebat.
   —  Ce zici'? — îl întreabă Haiducu.
   —    Nădejdea păcătoşilor ! — răspunse necunoscutul.
   Caporalul făcu un pas spre el şi co-prinse în mâna dreaptă revolverul in buzunar. Apoi, întrebă pentru a treia oară:
   —    N’auzi ce te întreb eu?... Ce cauţi D-ta pe aici'?
   Streinul se uită la cer şi se ’ntunecă la faţă. Apoi zise:
   —    Când omul se va spălă de păcate, va pluti prin văzduh uşor ca un fulg.
   Sfârşind de vorbit, streinul vrii să se îndepărteze. Haiducu îi aţinu calea şi-i strigă:
   —  Stăi!
   Dar necunoscutul zise:
   —    Norii se prăbuşesc unii peste alţii şi diavolii surpă temeliile pământului. Hai să-i cufundăm în focul gheenei.
   Pe când vorbea, el căută ceva din ochi. Caporalul nu înţelegea ce anume caută, dar credeă că doreşte să fugă. De aceea el scoase revolverul din buzunar şi-l îndreptă spre necunoscut, comandându-i:
   —    Stai!... La stânga ’nprejur! înainte... marş!... Nu crâcni că te curăţ!
   Streinii! se întoarse şi incepii a cântă bisericeşie, apoi a urlă.
   Haiducu trase un foc in vânt, fără să prea ştie bine nici el de ce, şi zise:
   —     Fă bine şi mergi drept pe cărare!... Nu pe acolo!... Mai la stânga! Drept înainte... Aşă, lighioană!
   Când intrară în curtea fortului, soldaţii cari se allau tocmai in repaus, se luară după ci ca după urs. Plolonierul major le eşi in cale in dreptul fântânei cu roată. Streinul moţăi din cap la el, apoi se închină şi se uită la cer. Căpitanul ii opri în faţa baracamcntului. Necunoscutul se închină şi în faţa lui, zicându-i:
   —  Să trăiţi, domnule Colonel !
   —  Ce-i cu ăsta'? — întreabă căpitanul.
   Caporalul Haiducu raportă cele observate de el. Căpitanul se uită cu băgare de seamă la necunoscut. Acesta se a 11 ă tocmai lângă plop. In clipa in care ochii căpitanului se pironiră în ai lui, el incepii a se închină şi a sărută copacul. Apoi zise;
   —     Eu sunt Sfântu Ilie cel din cer, stăpânul tunarilor şi spaima diavolilor. Daţi-vă la o parte din calea mea că vă trăsnesc pe toţi.
   Căpitanul îl lăsă până isprăvi de boscorodit apoi se dete chiar lângă el şi-l întrebă:
   —  Cum te chiamă pe D-ta'?
   Necunoscutul nu răspunse deocamdată nimic, ci se mulţumi a moţăi din cap şi a surâde. Apoi se închină, sărută cartea ce aveâ in mână şi începu a moţăi din cap Ia toată lumea. In cele din urmă zise:
   —     Ci-că umblă necuratul prin nori! Părea că vorbeşte cu cineva de lângă el.
   —  Ce ai spus'? — îl întrebă căpitanul.
   Dar in loc să răspunză, necunoscutul se
feri intr’o parte ca spre a se apără de o lovitură şi faţa lui arătă o spaimă grozavă.
   Căpitanul aşteptă câteva clipe şi iar îl întreabă:
   —  Cum te chiamă'?
   De astă dată streinul răspunse :
   —  Ilie.
   Ilie şi mai cum'?
   —     Ilie, Sfântu Ilie care trăsneşte pe cei păcătoşi.
   Băltăreţii stătii câtva timp pe gânduri. Apoi ordonă :
www.dacQFomanica.ro
No. 10, 1919
LUCEAFĂRUL
211
   —     Căutaţi-l bine prin traistă, prin buzunare, prin sân !
   Necunoscutul părea a nu înţelege ordinul. Dar când soldaţii puseră mâna pe el spre a‘l căută, începu a urlă şi a se svârcoli cu putere.
   Atunci căpitanul chemă de o parte pe plotonierul major căruia îi şopti ceva. Reangajatul făcu vânt spre grajd unui soldat care se întoarse din fugă cu o frânghie şi in câteva clipe streinul fii legat bine de mâini. Apoi fii scotocit. Din traistă scoaseră trei cărţi de rugăciuni, un căpeţel de lumânare de ceară, o cutie de tinichea in care avea nişte nasturi şi un ciob de oglindă. In buzunare i se găsi o tabachere veche de lemn, având in ea ca o jumătate de pachet de tutun mahorcă şi foiţă proastă, o cutie de chibrituri, o batistă ruptă, un plic boţit şi câţiva bani. în sân nu i se găsi nimic şi căpitanul dădu poruncă să.i se deslege mâinile.
   Privind la toate aceste felurite lucruri, vedeai bine că ele nu puteau ii decât •ale unui vagabond, ale unui cerşetor sau ale unui nebun.
   Oliţerul stă pe gânduri, cu ochii ţintă la acest ciudat drumeţ şi intr’un târziu iar începu vorba cu el:
   —  De unde eşti D-ta '?
   —     Dela Dumnezeu! răspunse necunoscutul.
   —  Unde locueşli'.’
   —     în cer şi pe pământ. Uneori sbor printre nori.
   —  D-ta eşti bolnav'? —zise căpitanul.
   —     Dintr’o căzătură mi-a venit asta ! — răspunse streinul.
   —  De unde ai căzutL?
   —  Dintr’un nor care ardeâ !
   —  Vrei să te băgăm la spital'?
   Streinul nu mai i’ăspunse nimic şi se
închină.
   Căpitanul nu ştia ce să creadă şi nu putea luă nici o hotărâre. Ruşinea de a nu chinui un biet nebun şi teama de a nu li păcălit de un spion care făcea pe
nebunul, se luptau într’insul. în cele din urmă el ordonă:
   —     I)esbrăcaţi-1 pânăla cămaşe şi cău-taţi-i bine sumanul, vesta şi pantalonii.
   Haiducu, ajutat de doi soldaţi, îl des-brăcă fără ca streinul să facă vre-o împotrivire. Dar când văzîi că a fost uşurat şi de traistă şi de haine, un neastâmpăr ciudat îl coprinse. Caporalul începu a căută cu băgare de seamă haina care avea mai multe petece pe ea. După câteva minute descoperi un buzunărel ascuns sub unul din aceste petece. în acel buzunărel se simţea ceva. El tăie căptuşala şi găsi acolo trei hârtii de câte o mie de lei pe care le arătă căpitanului. Soldaţii încremeniseră. Atunci necunoscutul se dădu binişor câţiva paşi înapoi şi repe-zindu-se deodată înainte, isbi cu capu’n pântece pe un soldat ce-i împiedecă drumul, îl răsturnă la pământ şi o rupse de fugă.
   —  După el, băeţi!
   Soldaţii se repeziră ca nişte lei şi după câtva timp puseră mâna pe el.
   Căpitanul ordonă atunci:
   —     Să nu se atingă nimeni de acest om ! Numai să-l păziţi bine să nu fugă.
   Apoi se apropie de grupul în mijlocul căruia eră caporalul Haiducu. Acesta descoperise că pe alocuri căptuşala hainei eră cusută de stofa ce se găseâ sub petece, formând astfel anumite despărţituri ascunse. într’una din acestea găsi o hârtie pe care erau schiţate câteva figuri, iar inlr’alta planul amănunţii al unei cupole.
   Căpitanul strânse toate aceste „hârtii" şi chemând pe plotonierul major Ior-dache Marin lângă el, ii zise arătând spre strein :
   —     Bagă-1 în turelă şi pune-i santinelă. Să nu fugă că te degradez şi te arunc in puşcărie ! Dar să nu vă atingeţi nici de un fir de păr din capul lui... Spune să-mi aducă pe Smeu !... Repede !
   Plotonierul plecă in pas alergător.
   După câtva timp ordonanţa veni cu calul. Căpitanul incălecă, dar când să
www.dacQFomanica.ro
212
LUCEA FA HUI.
No. 10, 1919
plece, plotonierul major veni în fugă şi-I întreabă:
  —     Să trăiţi, domnule căpitan : ce facem cu lucrurile streinului ?
  —     Daţi-i hainele să se îmbrace! — răspunse căpitanul. Dar celelalte lucruri găsite asupra lui, puneţi-le de o parte şi păstraţi-le, căci trebuesc arătate la cercetare.
  —     Vrea să fumeze — zise iar plutonierul. Ne cere tabacherea. Să i-o dăm ?
  Căpitanul stătu puţin pe gânduri. K1 nu fuma, dar auzise pe fumători ce greu
                                                                                               Floare
    Sorbind din adâncuri veninul,
    Pe-un ţărm blestemat şi pustiu, Regină ’ntre flori se răsfaţă O floare sub cer străveziu ;
    Potiru-i ca purpura, roşu,
    Străluce c'un farmec nespus, Şi-atrage tot focul din astre,
    Urcând către cer, tot mai sus.
    Deasupra tăcere se întinde ;
    Arar, câte — o pasăre ’n zbor, Despică azurul pierdută Şi'n juru-i toţi fluturii mor.
le venea când n’aveau ţigări la îndemână şi de aceea răspunse :
  — Daţi-i-o!
  Apoi încălecă şi plecă glonţ la oraş. spre a raportă şefului său.
  A doua zi spionul fii găsit mort in turelă. Lângă el, tabacherea lui de lemn* cu fundul stricat. Cercetându-se mai de aproape, se văzii că tabacherea lui avea fundul dublu. înte aceste două funduri spionul avea un praf otrăvitor pe care îl înghiţise in timpul nopţii spre a’şi încleşta gura pe vecie...
                                                                                                     C. Sandu-Aldea.
  morţii.
         9
     In juru-i şi iarba păleşte,
     Nici cânt omenesc nu străbate,
     Şi arborii trişti se ’ncovoaie,
     Cu ramuri pe veci despoiate.
     Pământ şi văzduh) sângerează,
     Când mugurul, floarea-şi despică,
     Şi-un val ucigaş de mirezme,
     Spre soare plutind se ridică.
     Cu sufletul gol prin pustiuri,
     Străbat părăsite poteci;
     Al) ! Unde eşti floare ? tu scumpo Să-mi dai sărutarea de veci ?
                                                 Intre astre.
     îndepărtate, două astre,                     De veacuri, risipite ’n spaţiu.
     Prin lumea miilor de sfere,                  Prin adâncimi nemăsurate,
     Se'nvâluesc una pe alta,                     Cu raze palide-şi mângâie,
     C'o dureroasă scânteere.                     Nespusa lor singurătate.
                            Cu-atât mai dornice, se cheamă,
                            Şi c’o lumină mai curată,
                            Cu cât prin zarea fără margini,
                            Nu s'or ajunge niciodată.
                                                                    Artur Enăşescu.
www.dacQFomanica.ro
No. 10, 1919
LUCEAFĂRUL
213
                                                 Psalm modern.
                                                           Domnul.
       — „ Afară, lol afară caufi comori ce pururi ie 'nşelară!
       O, orb nebun ! Eu sunt in tine, — pe cine caufi tu afară ?
       Ce daruri mai de pref vreai oare decât lumina rece-a minţii ? Ce foc izbăvitor de patimi, mai bun ca focul suferinţii ?
                         Plângi doar pe cei ce se îndrumă Zâmbind pe căile pierzării,
                         Ce-apleacă buzele de humă S’adape poftele ’nsetârii.
                         In veci de sele-avea-vor parte Cu cât mai mult s’au adăpat.
                         Murind, doar dreptul se desparte De lanţul primului păcat.
                         Căci moartea e o contopire Cu vina vieţii tale ’nlregi Şi vei lirl-o ’n nemurire De nu vei şti să te deslegi,
                   Ca flulurul ce-şi lasă chrisalida Şi pâlpâe ’n parfumul dulce-al serii;
                   Tu nu vei şti ce-i sborul învierii Cât nai zdrobit în suflelu-ţi omida.
                   Priveşle-o pe tăpşan cum se târeşle Svârlitâ ’n flori, d'un flux primăvăratec.
                   Te ’nlrebi: au cum o rabd de se ’mpleleşle Prin fragede corole de jăratec ?
                   Şi toluş, Eu îi prind aripi să sboare De’şi leagănă sărulu-i pe lulpine:
                   N’ar face miere castele albine
                   Când fluturi nar sburâ din floare ’n floare..
                   Astfel din patimi smulg cântări durerii,
                   Armonizez contrastele pe-o scară,
                   Cum prin omidă scot cristalul mierii Şi flacăra luminilor din ceară!
                   Jos pânza de pe ochi acum, copile!
                   Pe Mine singur doar, mă vei iubi,
                   Nimic nu preţuiesc a tale zile Cât timp de noapte nu ,le-i dezrobi.
www.dacQFomanica.ro
214
LUCEAFĂRUL
No. 10, 1919
               Căci nu e noaptea pentru ochi lăsată Să-fi năzărească un deşert himeric,
               Ci pentru somn adânc in întuneric, —
               Iar ziua, pentru adevăr e dată!
               Priveşte unde-ai ars tămâia faptei Tot ce-ai crezul iluminări de raiuri:
               Comoara ce-fi juca, e stinsă ’n noaple-i O floare de lumini pe putregaiuri.
    Fă ochii cât de mari, căci astăzi, de peste tot ce le-a orbit, Ca să le mântui s/âşii vălul, să vezi cât pref e ’n ce-ai iubit! Să vezi la care idoli gândul şi inima fi-ai închinat,
    Torcând din dragostea la giulgiul in care viu le-ai îngropat.
                                     Fiul.,
                      — O Doamne, nu ridică vălul!
                      Voi fi un răstignii pe lume.
                      Acolo unde vreai Tu, singur Acolo paşii mă îndrume.
                      Dar slăvilarele luminii Mai fine-le în sghiaburi încă...
                      M’aş stinge poale cit năluca Născută ’n noaptea mea adâncă.
                      Nu pogorî lumina ’nlreagă, lin pic de umbră mă mângâie..
                      Icoana care mi-a fost dragă Tot sfântă pururea rămâe!
      Noaptea învierii, 191!).                                     Nanu.
                  Sufletul ascultă dus.
‘Peste lespezile n rând,
                                                  Cu lungi degete de ape, Când rărind, când alergând, Marea bate ca pe clape.
La cântarea ei, de sus,
   Frânt pe lira lui rotundă, Sufletul ascultă dus —
   Şi-a uitat să mai răspundă. Emanoil Bucuţa
www.dacQFomanica.ro
No. 10, 1919
LUCEAFĂRUL
215
              Excesul de milă în literatura contemporană.
                                                        ii.
   Romanul de analiză, pe de altă parte, pe o cale diferită, incă contribue la întărirea acestui curent spre indulgentă. El arată că din acţiunea mediului, din contactul persoanelor şi lucrurilor, o mie de pereepţhmi s au înscris in noi. Ori cum am numi cele două principii spiritual şi corporal, ele mai mult se împotrivesc decât se compătrund. Nu există senzaţie care să nu tindă a se preface in idee, după cum nu există idee care să nu încline a deveni senzaţie. Nici o analiză insă, nu poale să pătrundă fondul obscur, nu poale să descurce această complexitate. In noi dorm multe fiinţe tainice, pururea necunoscute pentru unii. Pentru alţii insă, sub cine ştie ce lovitură neprevăzută, ies dinlr’o dată la iveală. Aici este primejdia. Se poate ca la o întorsătură a vieţii să apară inainte-mi cineva, pe care nu-1 cunosc, care nu seamănă cu mine aşii cum mă ştiu, şi care lotuşi trăeşle in mine. Nimeni n’are dreptul, neeunoscând energiile ce se ascund iii sine însuşi, să spună: Niciodată nu voi fi acest om, niciodată nu voiu face cutare lucru.
   Mobilul cel mai puternic învinge, voinţa este încătuşată, responsabilitatea dispare. Aceasta este doctrina ce se desprinde din literatura de analiză.
   Dacă oamenii nu sunt stăpâni pe acţiunile lor, dacă nu-s liberi să-şi făurească singuri destinul, la ce bun să li se impute greşelile V Din această cauză ei sufăr, şi mai mult n’avem nevoe să cercetăm. Ştiind că ei sufăr, ţinuţi suntem a nu Ie pricinui suferinţa, ci a o alina peste tot pe unde ea se găseşte. Şi astfel, pe căi deosebite, determinismul însuşi duce la milă, ca şi creştinismul.
   l’n exemplu doveditor îl avem in atitudinea unor romancieri faţă de femeea adulteră. Literatura de acum lă—20 de ani, eră foarte aspră cu greşelile femeei.
Ea a depoelizat-o. în locul reveriilor sentimentale, ea a stabilit studiul realităţilor triviale şi josnice, folosindu-se de datele fiziologiei şi ale medicinei. în celebrele îndrăgostite divinizate de poeţi, ea n’a văzut decât nişte isterice. Astăzi, romancierii sunt mai blânzi, ei nu îndreptăţesc, fireşte, adulterul femeei, dar cer lotuşi iertare.
  Rezum argumentele lor după Domnie:
  „Admit, ceeace nu prea se întâmplă, că tu eşti mai'presus de orice imputare. A fost credincios şi ai vegheat. Dragostea ta a fost delicată şi hotărâtă, (iu toate acestea, în ciuda ta şi poate în ciuda ei însăşi, această femee a căzut. Dar nu ştii tu că creatura este slabă ? Dacă răul s’ar săvârşi numai de către cei răi, nici n ar mai fi loc de plângeri. Problema grea stă in căderea celor cinstiţi. Pentru a ne îndruma spre bine noi n’avem decât voinţa noastră; împotriva acestei voinţe se unesc fel de fel de puteri cari ne îndeamnă la păcat. în unele ceasuri, din adâncul obscur al nostru, se ridică o fiinţă a cărei existenţă nu o bănuiam şi pe care ni-i greu s’o recunoaştem. Ea a înlăturat supravegherea noastră. A fost o slăbiciune de o clipă. Acum vinovatei ii e ruşine de ea însăşi, ea se căeşle şi te roagă. Ea îţi cere, ţie, care eşti o creatură de instinct, de a nu fi neîmblânzit cu surprinderile simţurilor împotriva cărora nimenea nu poale spune că e asigurat, ţie, care eşti o creatură de o zi, de a nu rosti cuvântul: niciodată. Dacă acea femee nu ar fi a la,‘greşala ţi-ar apare sub un aspect cu totul diferit. Nu poţi adică să te ridici de-asupra la însuţi şi a meschinelor consideraţii de amor propriu1? Nu vei putea adică să uiţi propriile tale suferinţe, sau să găseşti in ele un sfat pentru a compătimi suferinţa altuia1? Numai Dumnezeu poate să condamne. Uzează de dreptul ce aparţine creaturii: iartă !“ (Lesjeunes).
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
No. 10. 1919
21C
   Bineînţeles că această atitudine îngăduitoare o întâlnim nu numai faţă de fenice, dar faţă de toţi oamenii. Ea este o urmare iirească a preţului ce pune omul modern pe vieaţă. Preţul vieţii intr’adevăr a crescut. El atârnă de dezvoltarea treptată a conştiinţei omeneşti. Omul civilizat având conştiinţă de individualitatea şi personalitatea lui, pune mai mult preţ pe vieaţă decât sălbatecul, pentru care ea uu este decât cevâ neînsemnat. Sălbatecul ţine puţin la vieaţa sa, el o părăseşte cu uşurinţă, dar tot cu uşurinţă ridică şi vieaţa altuia. Personalitatea lui nu este bine închegată, de aceea, ca şi animalul, el vede cu indiferenţă moartea semenilor săi.
   „Noi ne indignăm, spune Renan, de chipul cum omul este tratat in Orient şi in Statele barbare, şi de puţinul preţ ce se pune acolo pe vieaţa omenească. Aceasta nu e aşâ de revoltător, când te gândeşti că barbarul abia se cunoaşte şi are, intr’adevăr, mult mai puţină valoare decât omul civilizat. Moartea unui francez e un eveniment în lumea morală ; aceea a unui Cazac nu e decât un fapt fiziologic : o maşină care nu mai funcţionează, .Şi cât despre moartea unui sălbatec, ea nu e uu fapt mai însemnat in ansamblul lucrurilor decât dacă s a rupt şurubul unui ceasornic, şi încă acest din urmă fapt poate avea urmări mai serioase, prin aceea că ceasornicul statorniceşte gândirea şi aţâţă activitatea oamenilor civilizaţi11.
   Civilizaţia ridicând preţul vieţii omeneşti, a făcut să încolţească şi simpatia care, mulţumită progreselor ştiinţei, s’a lărgit şi generalizat. Deşi simpatia pare a nu avea nicio legătură cu progresul ştiinţei, lucrul totuşi este aşâ şi se poate lesne lămuri.
   Intr’adevăr, noi, de obiceiu simţim mult mai multă simpatie pentru victimele unui dezastru recent, decât pentru victimele unui accident îndepărtat. Când o barcă se îneacă in valurile Mărei Negre, lângă coastele româneşti, părerea noastră de
rău va fi vie şi compătimirea se va îndreptă numai decât către familiile lovite. Acelaş accident însă, dacă s’ar întâmplă pe ape streine, lângă coastele Japoniei sau Chinei, bunăoară, cu oameni necunoscuţi nouă, el ne va pricinui o emoţie mult mai uşoară. Puterea de simpatie descreşte deci in raport cu distanţa, cu îndepărtarea — cu îndepărtarea în timp şi în spaţiu — fiindcă în acest caz faptele ni se arată din ce in ce mai puţin limpezi in închipuire.
   Ştiinţa a micşorat însă distanţa, a contribuit ca relaţiile dintre popoare să devie din ce in ce mai repezi şi mai lesnicioase, a făcut instituţiile, moravurile şi literatura lor mai cunoscute, legăturile mai strânse şi, cu cât oamenii au învăţat a se cunoaşte mai bine, cu atât au înţeles şi interesul de a se apropia şi ajută mai mult.
   Sentimentul solidarităţii, astfel, a crescut. Ideea că traiul nostru bun atârnă de traiul bun şi sănătatea morală a tuturora, ideea că societatea, de unde noi cei fără lipsuri tragem numai foloase, săvârşeşte adesea uitări sau erori şi face victime, ideea, in sfârşii, că numai întâmplarea ne-a ferit poate, până azi, de necesităţile ce apasă pe nevoiaşi, de decăderea lor morală, ideea aceasta, repet, a încălzit sentimentul fraternităţii in suferinţă, slăbiciune şi ignoranţă, nenorociri, cari pot deopotrivă cădeâ şi peste cei bogaţi şi peste cei săraci
   De aici şi deosebirea care există intre mila literaturii de azi şi mila literaturii romantice. La romantici nu existau decât Renei şi Werlheri, nişte egoişti preocupaţi de pasiunile lor personale, nişte orgolioşi cari se credeau singuri numai din specia lor, deşi numărul celor ce sufereau, dar în tăcere, şi care preţuia negreşit mai mult decât dânşii, eră foarte mare. Dela aceste melancolice personagii am moştenit negreşit multe lucruri, dar noi cel puţin înţelegem că suferinţele noastre proprii nu sunt mai mari decât ale celorlalţi.
www.dacQFomanica.ro
No. 10, 1919
LUCEAFĂRUL
217
  Astăzi, spune Edouard Rod în romanul său La Conrse â la Mori, „suspinele tuturor ne ridică pieptul : noi bănuim durerile secrete şi ne înfiorăm. Inimile ni s’au umplut de sentimente cari nu sunt ale noastre; am citit prea multe taine în ochii trişti. Şi am voi să citim şi mai mult, am voi să pătrundem în toate su-lletele pentru a le împărtăşi o clipă teama, am voi să ne identificăm cu acei
împotriva răutăţii, egoismului şi lăcomiei. In această cruciadă ei au pus şi relevat bucăţi întregi din sulletul rasei slave, rasă mistică, dulce, ignorantă şi credulă, de o energie pasivă minunată, trezindu-se la largi intervale din apatia ei seculară prin zguduiri teribile, căzând apoi, după accesele ei de violenţă neauzită, în rutina adormitoare de mai înainte.
   „Rusia, spune cu drept cuvânt Gustave
H. Dimltriu: BISERICA CURELARI-IAŞI
fraţi necunoscuţi a căror mizerie nu este a noastră dar totuşi ne aparţine1*.
  Nicăeri nu se simte mai bine această nouă atitudine decât in literatura rusă. George Sand, Dickens şi HI iot au adus sentimentalismul, literatura rusă însă a lărgit şi amplificat acest sentiment dându-i in acelaş timp un fel de conţinut mistic. Tolstoi, Rostoiewski, Gorki n’au scris decât pentru a micşora suferinţa omenească. Toată opera lor este o cruciadă
Lanson, ne transporlă într’o altă lume, într’un alt secol. Nu ştim dacă e Asia sau dacă e evul mediu. In orice caz nu e Europa noastră, nici epoca noastră. Când din Moscova sau Retrograd intri in Germania, oricât nu ai cunoaşte limba germană, ai sentimentul de a te găsi la tine. Dincolo, clasa care are modul de a trăi europeneşte, pare a fi suprapusă numai ca o pătură foarte subţire peste imensa populaţie de mojici bărboşi in
www.dacQFomanica.ro
218
cămaşă roşie; şi chiar in qceaslă aristocraţie, nu c nevoie să convorbeşti zece minute pentru a face să izbucnească stări de spirit de neconcepul pentru un Francez".
   Unsul cu toate acestea e uman. Cultivat sau barbar, brutalitatea lui nu e o dispoziţie sufletească permanentă şi metodică cum e a Germanului, ci o izbucnire spontană a naturii primitive, o ispită trecătoare. Xicăeri nu vom găsi atâţia prinţi, oliţeri, lele de familii nobile cari să fi renunţai de bună voie la averea şi rangul lor/ pentru a cobori să împărtăşească vicaţa muncitorilor din fabrici sau să aline mizeria mahalalelor. Aici, egalitatea creştină înlocuieşte egalitatea democratică clin apus; de aceea, se vede, scriitorii ruşi sunt nu* numai mari artişti, dar şi mari apostoli.
   Mai rămâne acum să arătăm în ce chip <1 in atitudinea pur esfetică a unor artişti, se ajunge la aceeaş indulgenţă.
   In primul rând trebue să cităm pe Baudelaire. La el întâlnim prostituate, vieioşi, oameni fără căpătâiu ; descripţia psă e făcută cu atâta sinceritate încât, alături de revolta împotriva cauzelor oarbe ale mizeriei omeneşti, ni se trezeşte şi mila pentru aceste victime adeseori inconştiente. Realismul cinic al detaliilor, nu înăbuşă emoţiunea autorului, care simte durerea in adâncul viciului celui mai de jos.
   „Dacă Baudelaire, spune Thâophile Gauthier, a tratat adesea subiecte urâte, respingătoare şi bolnăvicioase, este prin acel fel de groază şi fascinaţie care atrage pasărea magnelizată către gura impură a şarpelui; dar mai mult decât odată prin o viguroasă lovitură. de aripi el rupe farmecul şi se înalţă către regiunile cele mai albastre ale spiritualităţii".
   De aceea el ne interesează nu numai ca artist, dar şi ca moralist. Alături de instinctele invrăjbitoarc, Baudelaire ne arată şi suferinţele pe cari trebue să le alinăm. Morala lui, e drept, pleacă numai dela considcraţiuni estetice, dar ea nu
No. 10, 1919
este mai puţin demnă de a fi luată in seamă. „Viciul, spune el, jigneşte dreptul şi adevărul, revoltă intelectul şi conştiinţa; dar ca insultă adusă omenirei, ca desinenţă el va răni mai ales unele spirite poetice, şi nu cred să fie scandalos de a considera orice infracţiune a moralei, a frumosului moral, ca un fel de greşală împotriva ritmului şi a prozodiei universale".
   Baudelaire eră atins de o incurabilă melancolie, pricinuită de relele ce Ie vedea in societatea stricată şi pătimaşă din vremea lui, pe care a voit să o sfideze, dar suferind. Urmaşii lui insă, n’au. putut pune, ca Baudelaire, nicio transfi-guraţiune morală, niciun suflu discret de suferinţă. Prin o aberaţiune a simţului moral, mulţi scriitori au căutat să ne facă să simpatizăm cu viciul însuşi, pe care il descriau. Alţii, fie din interes ştiinţific, fie pentru a stârni mai uşor interesul mulţimii şi a se face mai repede cunoscuţi, au prins a studia numai cazurile monstruoaseale existenţei noastre fizice şi morale. Fi şi-au pus in cap de a ne împinge să simpatizăm cu nesociabilii, cu dezechilibraţii, cu nevropaţii, cu nebunii şi delicvenţii, in loc de a căuta prin preciziunea analizei lor să ne facă să urâm aceste dezordini morale, sau cel puţin cauzele acestor dezordine.
   „Să ne introducă, spune cu multă dreptate Fierens-Gevaert, in carcerele caselor de nebuni, in celulele închisorilor, in localurile infame, n’am aveâ nimic de zis; arta este prelulindenea la ea acasă. Dar când ni se declară că numai nebunii sunt cuminţi, că numai criminalii, sunt oameni cinstiţi şi că prostituatele sunt demne de stima noastră, când autorul abuzează de inspiraţia sa dramatică sau de puterea sa descriptivă pentru a ne face să iubim fie instinctele bestiale, fie închipuirile erotismului, avem lot dreptul atunci să-i arătăm dispreţul nostru". (Essais sur l’Art Contemporain).
   Apărută in literatură, această anomalie a pătruns pretutindeni: în justiţie, ad-
LUCEAFARUL
www.dacQFomanica.ro
No. 10, 1919
I.UUÎAFAHUL
219
ministraţie, societate, şi nici nu se putea altfel, pentrucă literatura şi societatea s’au influenţat şi se vor influenţă totdeauna reciproc. Magistratul din zilele noastre nu mai îndrăzneşte să condamne, a devenit timid, nesigur, circumspect, hotărârile lui sunt pline de rezerve, incertitudini, portiţe de scăpare, semi-ape-1 uri de indulgenţă.
   „Magistralul, spune Faguet, nu mai are încredere in el din cauza opiniunii publice; apoi el ştie sau crede a şti că înaintarea atârnă nu de severitatea sa, ca altă dală, ci de indulgenţa sa. In faţa a-tâlor forţe coalizate împotriva lui: public totdeauna favorabil acuzatului, presă locală şi centrală, medicină legală aproape veşnic dispusă să vadă numai neresponsabili; temându-se de eroarea judiciară de când aceasta a ajuns un fel de halucinaţie obştească, fiecare condamnare fiind considerată de către o însemnată parte a opiniunii publice ca o eroare judiciară; procurorul nu îndrăzneşte să urmărească cu severitate şi membrul de şedinţă nu îndrăzneşte să întrebe cu te-nacitale“. (Le culte de lincompetence).
   Mărturisirile lui Lepine, prefectul Parisului, făcute acum trei, patru ani cu prilejul unui discurs, mărturisiri cari au stârnit aprinse discuţiuni in lumea politică şi literară, întăresc de asemenea cele arătate până aci.
   Numărul răufăcătorilor, spune el in substanţă, a crescut enorm in ultimul tini]) şi măsurile administrative luate împotriva lor nu vor fi decât un paliativ inutil şi insuficient, atâta timp cât regimul legal şi moral sub care trăim nu va fi schimbat. Prin ce este caracterizat acest regim? In ce constă el ? De aproapa douăzeci de ani, schimbările codului penal n’ati fost făcute decât pentru a-i micşoră acţiunea. La început s’a avut in vedere înlăturarea erorilor judiciare şi
umanizarea pedepselor, dar s’a mers pi ca departe. In realitate, societatea a fost primejdios dezarmată, fiecare lege sfârşind prin a desfiinţa câte un mijloc de apărare. Pentru a înfrâna pornirile răufăcătorilor, nu-i de ajuns numai să-i arestezi, trebue să-i şi pedepseşti. Fi sunt inlr’adevăr arestaţi, dar nu sunt pedepsiţi, sau nu sunt cel puţin in mod serios. Se comută sau se graţiază prea lesne-Liberarea condiţională se aplică de o potrivă şi condamnaţilor pentru prima oară şi recidiviştilor. Poliţia întâlneşte astfel pe uliţele Parisului, după trei lunir oameni periculoşi, de cari ea credea de bună seamă că a scăpat.                     ,)
   Maurice Talmevr, comentând aceste destăinuiri in ziarul Le Ganlois, ajunge Ia aceleaşi incheeri ca şi Fierens-Gevaert:
   „Dacă astăzi există p ea multă sensibilitate, apoi există una specială, stranie* deosebit de josnică, ce vibrează numai pentru stricaţi. Acestei sensibilităţi, omul cinstit sau femeea cinstită nu inspiră niciun interes. Ei pot fi victimele celor mai mari mizerii şi celor mai mari persecuţii,— nimeni nu se preocupă. Dar sărmanul hoţ, sărmanul asasin, sărmanul satir storc lacrămi din ochii tuturor! Dacă un preot de sat moare de foame şi de frig in biserica sa goală, nu-i nimic ! Când însă o criminală, care şi-a omorât copiii, n’are destulă lumină şi apă proaspătă in celula sa, este o crimă jignitoare împotriva umanităţii care va pune in mişcare toate societăţile filantropice... Această prea mare sensibilitate a pătruns triumfătoare peste tot, in Cameră, Senat, tribunale, comisia de graţieri. Ea nu este o modă, ci o mască. Ea pare a II mila pentru criminal. In realitate, ea este simpatia pentru crimă şi viciu. Ea este răul practicat filozofic şi răspândit cu metodă".
   (Va urmii)            N. Em. Teohari.
www.dacQFomanica.ro
220
LUCEAFAHUL
No. 10. nm»
                                                                         Q^iov di
fM.ă rătăcisem într'un 6asm uitat de ani,
Gu tălpi rănite de scaieţi şi Solovani,
Si-aBiă târziu intram în nişte curţi străine (?e-o poartă ce se deschisese dela sine.
Sfârşit cădeam în întunericul de-aici Să dorm cu capul pe o lespede n urzici,
S‘atât simţiam, că-mi trag,prin somn,cu pleâpegrele, f-Pe pieptul rece, o velinţă grea de stele.
9n zori mijind priveam cu Braţul supt grumaz Gum stă, suBţire, în al uşii larg pervaz,
Gu edera din streşini peste păr lăsată,
9n foişor, pe 'naltele privdoare, — o fată.
Urcă spre ea sfios un freamăt din frunziş, 9mprăştiind Beteală, soarele pieziş,
IPorumBul ce Beă rouă dintr'o Buturugă Si sufletul meu plin de cântec şi de rugă.
fPriveam prin gene şters, crezând că-i vis şi-o scap, Gând am simţit că-mi fuge perna de supt cap Si ochii, ’nspăimăntaţi, putură să cunoască Sfltunci, că mă culcasem pe un ţest de Broască.
‘ZJreceă pe-alături clefăind un crocodil, guzgani şoldii şi nevăstuici cu pas tiptil,
9lrici, şopărle verzi cu creastă, vreo năpârcă Si melci cu nalte case de sidef în cârcă.
9fu mă vedeau ; grăBeau, şi, dus, grăBeam şi eu
J3a prispa unde-o BaBă lângă h^^şteu
J3e aducea merinde ’n străchini şi pe ţoale,
Gu fluierări adânci din guşe ca din foaie.
■Sa, tremurând, punea pe nasu-i ochelari Si mă frigeă prelung din ochi de foc şi mari, SApoi îmi da să-i îngrijesc de lighioane,
Spunea la fiecare de — aplecări şi toane.
9)am ascultare mut cuvintelor ei vechi ; lin guşter de pe umăr îmi suflă ’n urechi Să mă feresc de darurile-i de Gaiafă Si să nu plec decât cu fata ei drept leafă.
Sa s'a ’ncruntat când i-am spus felul scumpei plăţi, Gă i-au căzut şi ochelarii jos, Bucăţi,
Si-a ’ntors papucii, a fugit pierzându-şi hanta 9)in spate, şi scântei a scos în urmă-i clanţa.
91 lunci o clipă ’n aer iară s’a ’nchegat Smintita plat a unei treBi de Biet argat:
9$i împletea căntâna flori roşii'n negre coade, ‘Vărsându-mi linişte pe visele neroade.
   6asm.
9>utea să-şi taie matcă un puhoiu prin lac Să-mi poarte pe ’nainte lăzi cu scump capac, ‘-Valtrapuri, săBii, galBeni, piepteni, lână ’n caer: Su nu vream decât fata ce pierea în aer. •
Zadarnic BaBa se iOeă târâş în Băţ Si mă ’mBiă Blajin cu veştedu-i răsfăţ,
Găci treBuiă să scrie că-mi va da la urmă 9*e fată, de-i voiu mulţumi greţoasa turmă.
Ga o teleag'am pus un porc mistreţ şi cârn, 9)e-am scos din Baltă apă şi răciţi de târn,
Si am stropit, am râcâit şi-am strâns din curte ‘tldeală, clei de melc, măsline, Bulgări, turte.
9)e un pripon de-argint pe mari în laţ i-am prins, 9>e cei mici, după gard de sârmă, ins cu ins, Si i-am spălat de solzii rupţi şi de gângănii Si unt-de-sunătoare-am scurs în carnea rănii.
‘-Vedeam pe BaBă ’n fugă sus pe vatră cum Stârcită ’n fund, cu Botul ştirB, râdea prin fum, 9)ar eu ştiam că învoiala noastră slovă-i Si, dârz, credeam că nu mai am de ce să şovăi.
SAm măcinat la moară grâul cel mai Bun,
SAm scos lăptuci zăcute ’n lapte din ajun Si, stând să se răcească azimele ’n aBuri,
J3a dulce ap am dat cu grijă drumu ’n jgfiaBuri.
9)ar, când a fost la prânz pe fiare să le cfem, îfereau în lături, se ’nchideau, stau strânse gfem Sau îşi plimBau cu miorlăeli deasupra Botul Si strănutând fugeau lăsând acolo totul.
J3e pregăteam, în friguti, noui şi noui mâncări, Ge-aveam mai rar şi scump căram din pod pe scări, Si auzeam pe BaBă n râsul ei cum latră,
‘Vedeam cum piere foişorul meu de piatră.
Si stăm pierdut, cu Braţe n jos şi cuget gol, Gând şarpele ce aţipise rotogol,
Si-a înălţat turtitul cap în salturi line,
Gu ocfii alBi în ochii mei .' S9e vrem pe tine /*
91 n melc pornise, ud şi rece, pe ţărloiu,
9şi desveleă mistreţul colţii (ui de soiu,
9di se frecau de glesne Blăni întreBătoare,
9mi dau târcoale mai aproape târâtoare.
Si-am înţeles Blestemul că ni-e scris (a toţi Să păstorim să(6ăticiuni, dar nu pe zloţi,
Gi pe nădejdea fetei fără de prihană
9>e care-o capeţi doar când li te dai tu hvanâ.
Gram pierdut, cred, într’un Basm uitat de ani, Gu tălpi în sânge de scaieţi şi Bolovani,
9)ar nu zâmBaam la chipuri, căci din ce trec anii, S aleg şi cresc din ele înţelesuri stranii.
                                                                                                                Emanoil Bucu'a
www.dacQFomanica.ro
No 10, 191!)
LUCEAFAHUL
221
                                                                                                                     Dări de
   V. Puritan. — Au căzut pentru libertate. — Un cântec de jale şi un cântec de biruinţă.
   Suni două conferinţe pe care profesorul le-a ţinui în memoria studenţilor morţi în răsboi. Suni însă mai mult decât alât. E o elegie şi un imn ce se ridică adeseori la înălţimea marilor inspiraţii poetice. 1)-1 Pârvan c nu numai omul de ştiinţă şi omul de inimă; e şi un filosof şi un poet. Şi volumul, publicat acum, mărturiseşte această fericită sinteză a personalităţii sale.
    E un poet prin puterea emoţiei pe care adeseori o pune în scrisul său, prin unitatea în care ştie sâ îmbine cugetarea cu sentimentul, prin armonia şi interioară şi formală pe care o dă frazei şi prin strălucirea multor imagini în care îşi toarnă gândul. Scrisă într’un stil de imn şi de psalm, cartea aceasta isbulcşle să arunce asupra unei realităţi, aşii de curând trăită, atmosfera de mit care transfigurează oamenii în semizei. Şi aceasta c de sigur puterea poetică.
    „Se încheiase secerişul. Se adunau snopii. „Peste marea de aur dintre Carpaţii violeţi şi „Pontul albastru, se lăsâ seara. Sunau clopotele „pentru Sfânta Maria Cum se ridică ciocârlia „până în tăriile cerului, umplând văzduhul cu „cântecul ei de bucurie pentru răsăritul soarelui, aşâ se înălţa deasupra satelor dacoro-„mane în dimineaţa Sfintei Mării zvonul sonor „ca trâmbiţele învierii : am trecut Munţii. „Mergcâ Făt Frumos să scape dela zmei pe Ileana Cosânzeana".
    E povestea răsboiului nostru făcut pe dreptate. Şi d-1 Pârvan găseşte accente de adevărată poezie pentru glorificarea lui.
    Cartea aceasta însă c şi cartea unui filosof. Moartea pentru libertate a tinerilor acestora care au umplut cu trupurile lor câmpiile răsboiului, şi care erau „cei mai buni şi cei mai frumoşi" devine prilejul unui adevărat imn de reculegere şi înălţare sulletească. Ei nu sunt pierduţi căci au murit frumos şi bine şi spiritul lor a biruit materia.
    „Căci adevărul acesta e: Fericiţi cei care „nu-şi irosesc vieaţa, căci o alta nu e; Fericiţi „cei cari luptă împotriva morţii, creând mereu, „gânduri şi viaţă, căci fiecare clipă mai mult, „trăită în frumuseţe, e o întreagă eternitate; „Fericiţi veţi fi, când veţi avea credinţa, că în „Cosmos nu c nici vieaţă, nici moarte, nici bucurie, nici întristare, ci numai mişcare, numai „devenire : din eternitate, în nemărginire".
                                                                                       Jertfa noastră devine dar gestul de antică seninătate a acelei Kalolcagalhii în care sufe-
                                                                                                                                            s e am ă.
rinţa se topeşte în bunul şi frumosul nemărginit.
   Imnurile pioase ale d-lui Pârvan sunt astfel şi o glorificare a morţilor noştri şi o justificare etică a răsboiului nostru — şi o frumoasă justificare etică l.e vom păstra între bunele pagini de poezie filosofică în care cugetarea a reuşit să îmbrace frumoasa haină a emoţiei artistice.                                  AI. AI. B.
                           •
   Din Vremuri grele, poezii de Maiorul Virgil Cărstescu, cu o prefaţă de d l N Iorga.
   Versuri ieşite dinlr’un suflet curat car vibrează plin de cele mai sincere accente ale patriotismului. Autorul şi-a făcut cu prisosinţă datoria către ţară, îndurând tot calvarul zilelor de doliu şi de pustiire cu toată bărbăţia şi curajul sufletelor alese. Versurile, cu toată stângăcia lor, au marele merit de a dezvălui un suflet original.
   Nimic de paradă, nimic din acel convenţionalism al scriitorului, care caută efecte. Cartea aceasta este înainte de toate un exemplu de adevăr şi de sinceritate sufletească. Totul este trăit în ea, şi la orice pas vedem că autorul are ceva de spus. Din punct de vedere curat literar, versurile lasă de dorit. Sunt cu toate acestea unele promiţătoare. Cităm cu plăcere următoarele:
                                                                   Salcie din vremuri
      Salcie din vremuri, salcie duioasă,
      Nu mai stăm de vorbă, sara la pârâu,
      Te-a ’necat durerea, te-ai făcut sfioasă,
      S’a uscat cu totul, fruntea ta pletoasă,
      Şi-ai rămas stingheră ’n lanul sterp de grâu.
      Scărmănită-i brazda împrejur de tine !
      Cât sânge a udat-o, din belşug, o ştii,
      Nu primim răsplata ce ni se cuvine,
      Dar nu plâng feciorii ce-au scăpat cu bine,
      Şi-au pornit să-şi vadă vetrele pustii !
      Te-a bătut duşmanul, salcie din vale,
      Ţi-a zvârlit în coaste schije de oţel,
      Te-a ’ncărcat de chinuri, te-a umplut de jale,
      Rupte şi schilave’s ramurile tale...
      Ţârna şi pustia-aleagă-se de el!
      Oalbenâ ţi-e frunza! irosit ţi-e cântul,
      Ai prins sâ te dateni şi sâ te usuci Tu nu-ţi vei mai spune ’n freamăt lin cuvântul,
      Şi-i picat de umbra ce scălda mormântul,
      Unde dorm plecate... cele şcapte cruci.       E.
www.dacQFomanica.ro
222
LUCEAFĂRUL
No. 10, 1919
                       Cronica.
      Literatură.
                                                                Lucian Blaga.
   Intre cele dintâi cărţi pe care ni le trimite Ardealul, sunt două volume apărute la Sibiiu care mi-au reţinut atenţia: Cărţile tânărului Lucian Blaga. ') E atâta noutate în inspiraţia acestui scriitor şi atâta vigoare tinerească în isbucnirea sa neaşteptată, în cât din cele dintâi pagini simţi că le găseşti în faţa unui talent excepţional.
   Xu e vorba propriu zis de o poezie. „Boemele luminii" sunt mai mult proză decât poezie; insă proza închegată în imagini atât de lapidare, proza în care ideia capătă o formulă atât de concisă şi poetică, încât bucăţile acestea abrupte, sălbatec de tinereşti, pline de sinceritatea unui temperament de artist de rasă, sunt par’că nişte medalioane. E o literatură la marginea poeziei şi a prozei, aproape un gen deosebii.
   Lucian Blaga e un poet mai mult prin ceeace e exterior talentului său, adică prin imaginaţia extraordinar de plastică pe care o are. Poemele sale sunt în această privinţă adevărate bijuterii. N’am putut descoperi, în versurile sale nicio imagine — repet, niciuna — pe care să li avut impresia că am mai întâlnit-o. E noutate desăvârşită; şi e o carte ce abundă in imagini.
             Din caier încâlcit de nouri
             Toarce vântul
             Fire lungi de ploaie...
             Fluşturateci fulgi de nea S’ar aşeză ’n noroi,
             Dar cum li-e silă —
             Se ridică iar Şi sboară să-şi găsească Cuib pe ramuri...
             Vânt şi frig Iar mugurii
             — Prea lacomi de lumină —
             Îşi ciulesc acum Urechile în guler,,.
                                          (Martie)
   Cel care a scris versurile acestea, cu imagini atât de proaspete şi de delicate, are desigur un talent plastic de netăgăduit. Ar trebui însă să citez toate poeziile sale, căci peste tot e aceeaşi risipă de imagini pe care poetul le aruncă par’că cu amândouă mâinile dintr’o poală plină.
   1) 9Potmele Luminii* şl ,Pietre pentru templul jimi- (Sibiiu» Hiuroul de imprimate Cosliueana),
   E şi imaginea mare, care închide şi o idee, e şi imaginea complexă, imaginea-tablou şi c şi imaginea restrânsă care se chiamă ligură şi pe care o închizi în două sau in trei cuvinte. Şi toate cuprind aceeaşi noutate şi mai cu scamă aceeaşi caracteristică plastică ce te face să gândeşti la cameele adânc săpate în piatră.
    Intr’un amurg, sunt ani de-atunci,
              Mi-am sgâriat Stăruitor
    In scoarţa unui arbor — numele —
    Cu slove mici, stângace şi subţiri.
    Azi am văzut din întâmplare
    Cum slovele—au crescut din cale afară — uriaşe...
   E imaginea-idee pe care ai înţeles-o intuitiv fără aproape să mai fie nevoie să ţi-sc spună că e vorba de „glasul amintirilor". Cu aceeaşi plasticitate şi concisiunc reuşeşte să redea în imagini, şi idei încă mai abstracte. Iată năzuinţa către ideal:
       Săgeată vreau să fiu, să spintec N emărginirea,
       Să nu mai văd in preajmă decât cer,
              De-asupra cer,
              Şi cer sub mine —
   Sau iată rereria:
   Stau pe ţărm şi—sufletul mi-e dus de-acasă...
   S’a pierdut pe-o cărăruie ’n Nesfârşit şi nu-şi găseşte Drumul înnapoi...
   Nu voi cita mai mult căci nu ştiu unde m’aş. opri. Poeziile lui Blaga sunt aproape toate, asemenea imagini-idei. Şi în toate e aceeaşi extraordinară forţă de reliefare şi de materializare a ideii, ceiace e o calitate artistică rară. Ideia te târăşte de obicei să introduci în poezie termeni intelectuali şi abstracţi care răpesc consistenţa imaginilor, difuzându-le în vag. La Blaga însă niciodată imaginea nu cedează ideii. Aş zice — idei marmoreene.
   Cu aceeaşi putere plastică însă reuşeşte să înlănţue în formă artistică nu numai ideia, dar şi natura ori lucrurile dimprejur. Şi întotdeauna imaginea sa e nouă. Iată vântul:
       Visător cu degetele-i lungi pătrunde vântul
       Printre ramuri şi pe fire de păianjen
       Cântă bietul ca pe-o harfă
   Sau iarăşi vântul:
       Un vânt răsleţ îşi şterge lacrimele reci
       Pe geamuri... Plouă...
www.dacQFomanica.ro

LA PIANO
www.dacQFomanica.ro

No. 10, 1919
LUCEAFĂRUL
223
Apoi soarele :                  •
       ... In răsărit-de sânge-şi spală ’n mare Lăncile, cu care a ucis in goană Noaptea Ca pe-o fiară...
  Sau căldura copleşitoare a verii:
       Văzduh topit ca ceara ’n arşiţa de soare Curgea de-alungul peste mirişti ca un râu Tăcere-apăsătoare stăpânea Pământul —
       Şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până ’n fund.
  Sau imagini mărunte, însă pline de adâncul frumosului:
       In limpezi deportări aud ir. pieptul unui turn
       Cum bate ca o inimă un clopot.
       Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
       Cum se isbesc de geamuri razele de lună...
       Spre munţi trec nori cu ugerele pline...
              ... Şi plouă...
    E de ajuns. Răsfoesc cartea aceasta fără să mă satur. După fiecare imagine pe care o transcriu aş vrea par’că să desprind şi alta. Tânărul acesta are un ochi vrăjitoresc. Aproape toate vizuale, şi prin aceasta şi mai plastice, fantomele sale au contururi atât de adânci încât îţi dau iluzia reliefului. Şi stăruesc mai mult asupra formei sale stilistice, fiindcă cred că ca e cea dintâi calitate a bucăţilor acestora, pe care mă sfiesc să le numesc poeme, dar care sunt în adevăr bucăţi de artă. Prin consistenţa sculpturală a imaginilor sale, prin noutatea lor şi prin îndrăsncala distinsă a multora din ele, Lucian lîlaga e în adevăr un artist, şi unul excepţional. E în el puterea vrăjitorului care face din cuvinte rubine. Te ’nlorci asupra lor. Cum fără să vrei îţi întorci ochii scara către sclipirile de lumină ale pietrelor de preţ Şi asta e hipnoza artei.                              .
    Dar dacă prin forma plastică a imaginilor sale, Lucian Rlaga e un poet, nu e în totdeauna un poet şi prin fondul bucăţilor sale.
    Poezia e în adevăr sensibilizarea unui sentiment. Chiar când nu e lirică — în poezia epică şi dramatică chiar — fondul ultim al creiaţiuni e tot mişcarea afectivă. E ceeacc desparle poezia de proză, care rămâne o sensibilizare a ideii. Imaginea plastică, imaginea frumoasă nu are puterea să creieze poezia. Ea numai o îmbracă Şi dacă nu putem înţelege poezia fără stilul poetic, putem totuşi înţelege foarte uşor un stil poetic fără poezie.
    Poemele lui Blaga sunt cugetări prinse în preţioasa îmbrăcăminte a poeziei. Ele sunt aproape în totdeauna numai idei din care nu surprinzi şi vibraţia emoţiei. De aceia versu-
rile acestea nu alcătuesc nici chiar o poezie filosofică, cum s’a pretins, căci poezia filosofică nu e niciodată numai idee; e şi emoţie; e ideia emoţională ori pasională. Fondul ci rămâne prin urmare tot sentimentul. E poezie filosofică în„Moise“ al lui Vigng fiindcă cugetarea eroului biblic se desprinde acolo din adânca pasiune închisă în temperamentul pesimist al poetului. Ideia întunecată a nenorocului de a fi un geniu, la Vigny e o ideie pasională, adică o ideie poetică. Şi idei poetice sunt şi în versurile intelectuale ale unui Gugau, căci Guyau isbuteşte în totdeauna să-şi amestece ideia cu emoţia. Am luat aceste exemple nu fiindcă ar fi vreo asemănare între ele şi poemele lui Blaga ci ca exemplare ale genului ce pe nedrept s’a atribuit tânărului ardelean.
    La Blaga nu e nimic din toate acestea. Sunt între bucăţile sale în adevăr unele — şi mai cu scamă între poeziile cu inspiraţie erotică — în care se poate surprinde şi o atitudine sentimentală. E însă numai o atitudine; inspiraţia va rămâne tot o idee căci nu vei putea urmări în poezia lui niciodată un sentiment ce evo-luiază crescând, isbucnind şi stingându-se. Şi poezia aceasta e.
    La Blaga mişcarea afectivă lipseşte. Poemele sale sunt fără mobilitate. Adeseori ele se reduc la redarea plasticizată a unui simplu aforism, cum e în „Eva“, „Zamolxe", „Iisus şi Magda-lena“, „Vei plânge mult ori vei zâmbi?“ etc. Sau numai un simplu joc de aforisme şi atât, cum e aceasta:
                                                                        Copilul râde :
          „înţelepciunea şi iubirea mea e jocul !“
                                                                       Tânărul cântă :
          „Jocul şi ’nţelepciunea mea-i iubirea"
                                                                        Bătrânul tace:
          „Iubirea mea şi jocul meu e ’nţelepciunea 1“
                                                                                                                                                    (Trei feţe)
    Alteori poezia întreagă nu e scrisă par'că decât pentru capriciul unui cuvânt. Iată poezia aceasta ce nu urmăreşte decât efectul pe care îl oTeră ultimul vers:
                                                                         Frumoaso,
          Ţi-s ochii-aşă de negri, în cât seara Când stau culcat cu capu ’n poala ta îmi pare
              Că ochii tăi, adâncii, sunt isvorul Din care-tainic curge noaptea peste văi Şi peste munţi şi pesto şesuri,
                    Acoperind pământul C’o mare de ’ntuneric...
                                                                   Aşâ-s de negri ochii tăi,
                                                                       Lumina mea...
                                                                                                                                               (Isvorul-NopţU)
www.dacQFomanica.ro
224
LUCEAFĂRUL
   Poezia Iui Blaga e de fapt o proză superioară, uneori ritmată, niciodată rimată, şi prinsă în imagini strălucitoare. Şi mi-aş îngădui un artificiu grafic care ar putea lămuri cum adeseori Ia el numai dispozitivul versurilor dă iluzia poeziei.
   Iată în adevăr una din poemele sale pe care o voi transcrie cu înşiruirea grafică a prozei. E dintre cele mai frumoase ale volumului: „Un vânt de seară aprins sărută cerul la apus „şi-i scoate pe obraji rugi de sânge... Trântit în „iarbă rup cu dinţii — gândind aiurea —mu-„gurii unui vlăstar primăvăratec... îmi zic: „Din muguri amari, înfloresc potire grele de „nectar — şi cald tresar din temelii de amarul „patimclor mele tinere...“                 (Mugurii)
   Atâta tot; şi iată acum o parabolă pe care o găsesc în volumul de cugetări in proză „Pietre pentru templul meu“. O transcriu în maniera versurilor lui Blaga:
                                                             Un ora îşi vântură grâul de pleavă...
                                                           Şi ’n vreme ce grăunţele-i cădeau grele La picioare,
                                                                     Pleava sburâ în vânt.
                                                                   Şi pleava le batjocorea:
                  „Ce inerţie ’n voi „Ce lipsă de entusiasm 1 „Pe voi v’atrage şi vă leagă adânc Pământul...
                                                                          ...Iar noi,
                                                                 O ! noi sburăm spre soare 1...
   E un joc ce s’ar putea repeta şi încă cu multe alte bucăţi ale sale. Intre cugetările lui in proză şi cele din volumul de poeme nu e decât această deosebire formală. Unele sunt numai intelectuale, altele sunt şi plastice. Fondul însă e acelaşi. Nu e vorba dar de o poezie adevărată, ci mai mult de o proză artistică. Şi lucrul acesta pare a-1 fi simţit scriitorul însuşi care niciodată nu întrebuinţează adevărata formă poetică, versul. Binga e un verslibrist şi nici cliia/ aceasta în totdeauna. Sunt puţine poemele în care el păstrează ritmul; uneori nu are nici măcar ritmul libertin care să varieze (lela vers la vers. Sunt versuri de-a dreptul lipsite de orice ritm, adică proză. Ne fiind vorba de idei-emoţii, şi prin urmare de acel ritm interior pe care ii invoacă verslibriştii, Blaga de cele mai multe ori nu simte de loc nevoia nici unei cadenţe oricât de capricioasă. E o sinceritate mai mult şi prin urmare o reticenţă mai puţin pentru talentul său; bucăţile dar nu pierd nimic "prin această lipsă formală; poate chiar dimpotrivă. Căci constrângerea versului ar putea să falsifice uneori gândul scriitorului dându-i iluzia poeziei acolo unde nu e vorba decât de proză.
No 10, 1919
  Am ţinut să înlătur din capul locului grcşala ce s’a făcut de aproape toţi cei care au judecat volumaşele acestea, afirmând că Blaga e un poet. Nu. E un artist; nu e însă un poet. Şi „Poemele luminii" sunt în adevăr bucăţi de proză artistică; nu sunt însă poeme.
                                                                   •
  E însă Blaga un lilosof? încă o eroare. Entuziasmul pentru lucrul frumos — şi netăgăduit lucruri frumoase ne-a dat acest tânăr - duce la exagerări. Dintr’o ascuţime deosebită de cugetare, şi mai cu scamă dintr.un temperament pronunţat intelectual, căruia nu-i lipsesc şi unele atitudini mistice, s’a afirmat o lilosolie Departe de aşa cevâ. Nici in „Poemele Luminii" şi nici în volumul de cugetări „Pietre pentru trmplul meu" nu poate fi vorba de o lilosofie. O înlănţuire de aforisme nu e numai decât filosofic; şi Blaga atât aduce. Căci cele câteva pagini de disertaţii metafizice pe .care le găsim în volumul său de cugetări sunt simple notiţe impresioniste şi în marginea filosoliei. E prea mult prin urmare ce s’a spus. Un lilosof, nu.
  Un temperament de cugetător însă da. Şi Blaga are şi ceva mai mult, care desigur îi va îngădui să ne dea lucruri din ce în ce superioare. E o cultură largă cu frumoase pătrunderi în tainele lucrurilor. Cultura, şi cultura filosofică în special, e una din marile lipsuri ale scriitorilor noştri care ţin încă la tradiţia semidoctismului. Dacă am avut însă câţiva autodidacţi superiori, nu e un motiv care să poată dispensa pe oricine de cultură. De aceea poeţii noştri rămân în general Ia lucruri mărunte, Ia aspecte fragmentate ale naturii ori la frânturi de concepţi. De aceea nu avem nici roman şi nici poezia de înaltă concepţie. Căci concepţia superioară nu o poale da decât cultura superioară şi mai cu seamă cultura filosofică. Şi pe aceia încă nu o avem.
  Blaga e dintre cei bogaţi ; şi bogăţia lui se oglindeşte chiar în aceste prime pagini pe care ni le oferă. E un intelectualism proaspăt, vioi şi modern. Căci e un modernist. Şi în privinţa aceasta, poemele sale ar putea servi mult moderniştilor noştri care de 15 ani se ratează închipuindu-şi că modernismul înseamnă pas-tişarea ignorantă a simbolismului, a decadentismului ori a futurismului. Modernismul Iui Blaga e o înoire a cugetării şi a atitudinei; e o înoire interioară născută din cultură şi talent; nu e modernismul ce are’ nevoie de clişee, modernismul „oraşelor tentaculare" al coşurilor de fabrică ori al „bulevardelor cn mii de ochi electrici".
  Şi Blaga nu e nici modernistul blazat şi isteric din Bucureşti, care suferă de spleen şi are viziuni macabre. Bucăţile lui, viguroase ca
www.dacQFomanica.ro
No. 10, 1919
225
LUCEAFĂRUL
formă, sunt tot atât de viguroase şi de personale şi prin fondul lor. E în ele o isbucnire tinerească de vicaţă, plină de seninătate şi optimism care le farmecă. E un prisos de energie ce se deslănţue şi care te face să gândeşti la bogăţia primăverii când clocotesc trupurile şi când seva năvăleşte către soare spărgând mugurii şi ţăşnind în lăcrămi. Belşugul acesta de tinereţe îl simţi în toate bucăţile lui Blaga. Şi rafinăria cugetării, nu-1 împiedică uneori dela isbucniri ce sunt de o cruzime în adevăr primitivă. Iată bucata aceasta ce par'că e chiotul unui joc învăpăiat la soare:
       O, vreau să joc, cum niciodată n’am jucat!
             Eă nu se simtă Dumnezeu In mine
       Un rob în temniţă — încătuşat....
             Pământiile, dă-mi aripi :
       Săgeată vreau să fiu să spintec Nemărginirea
       Să nu mai văd în preajmă decât cer,
             De-asupra cer,
             Şi cer sub mine —
       Şi-aprins în valuri de lumină Să joc
       Străfulgerat de avânturi nemai pomenite :
       Ca să răsufle liber Dumnezeu in mine,
             Să nu cârtească „Sunt rob în temniţă !“
                                                                                                                                   (Vreau să joc)
   Iată care e noutatea cea mare pe care o aduce tânărul acesta. E un temperament sănătos de îndrăgostit de vicaţă, un încrezător ce sfidează soarta „de-ar îndrăsni să mai înceapă a două oară lupta cu un visător*1, un pasionat pentru frumuseţe şi mister ce .„nu striveşte corola de minuni a lumii", un suflet nou şi proaspăt, desprins de sugestiile bolnăvicioase ori învechite din care se hrăneşte mediocritatea.
   De aceea literatura noastră îşi poate îndreptă toate nădejdile în spre el, căci Blaga e în adevăr un înaripat.
                                                                                                                            Al. AI. Busuioceanu.
      Muzică.
                                                         Conservatorul de muzică.
— De vorbă cu un prieten: Dimilrie Kiriac —
   Iată şi uliţa pe unde trebuie să o iau, ca să ajung la casa în care ştiam că Iocueşte; la poarta bătrânei case veghează acelaş liliac înflorit acum şi acelaş grilaj albastru de fier îşi lasă întredeschisă poarta.
   Dinainte de războiu nu I-am văzut pe dragul meu maestru de odinioară; o bucurie caldă îmi scaldă sufletul şi îmi bale inima mai tare când apăs butonul soneriei. O clipă, două şi
prin geamlâcul colorat, silueta-i mică se desemnează cenuşie şi mobilă.
   A deschis uşa uile-1, îmbătrânit puţin, aşâ e, dar ochii buni şi vioi sunt aceeaşi, ochi în cari strălucesc inteligenţa şi adevărul şi sulle-tul său limpede, drept şi întreg. Ii strâng mâna şi ne îmbrăţişăm. Câte vom aveâ să ne spunem de când nu ne-am văzut! Ne oprim în chilia prietenoasă, unde de atâtea ori ne-am sfătuit, unde am cântat şi unde atâtea învăţături bune am luat dela dânsul; deoparte orga,încărcată de note şi de tuburi de fonograf încrustate de cântece poporale: dealla biuroul larg, dăruit de societatea sa corală, acoperit cu file împestri. ţale de portative; pe pereţi fotografii şi amintiri muzicale; peste lot, o simplicitate patriarhală şi în aer, o linişte dulce care-ţi îmblânzeşte sufletul hărţuit şi firav.
   Câte avem să ne spunem, suferinţele unuia şi ale altuia, bucuriile apoi şi speranţele, mai ales speranţele. Povestim din ale războiului, se înţelege, de fericirea clipelor mari şi de amarul lipsurilor ce le-a adus; risipite întâiu, gândurile ni se adună apoi şi conversaţia alunecă neştiut şi spre ceeace doream,— căci prietenului meu mult nu-i plac intcrvicwuri, nici anchete şi nici maicuseamă să-l dai în vileag. Vorbele-i se scurg domol; din sufletul său potolit nu se mai răscolesc protestări Nu auzi acuzări dela dânsul. Un umor cumpătat, blând, acopere tot ce-ţi spune omul acesta de muncă de inteligenţă şi de inimă.
   — Conservatorul nostru ? Câte s’ar putea spune de dânsul şi câte trebuie să nu spui. Ascultă. Nimeni, decât numai timpul îl va vindeca. La ce să-ţi înşir relele de care suferă pe cari le ştie şi le vede oricine; de ce să nu recunoaştem că a dat şi elevi buni, minunaţi chiar, — adevărat, crescuţi şi peste hotare — artişti care-i fac toată onoarea acum? Tare greu e de simplificat şi mai greu de desvoltat, de amplificat instituţia aceasta, înfăptuită totuşi cu cele mai bune intenţiuni. Ii trebuie, fără îndoială, o îndrumare practică. Cel care va fi destinat să i-o dea, va aveâ însă de luptai cu multe greutăţi-să nu se uite că ai de lucru aci cu oamenii cari sunt chiar personalităţi £i reacţionarismu, le e inerent, poate şi logic, lor... Uite, să-ţi spun drept. Am mare nădejde şi în vre-una, două şcoli particulare, de cari s’ar apucâ vre-o câţiva cu tragere de inimă, oameni de ispravă.
   La Paris, în afară de Conservator, — şcoală de perfecţionare, în care elevii sunt în general; ca şi isprăviţi cu studiile —a dat cele mai bune rezultate Schola canloram a lui Yincent d’Indy. Şi Schola canloruin e născută numai dintr’o şcoală corală. In Italia, e ceva mai mult: liceul muzical. Cursurile sunt mixte, o jumătate
www.dacQFomanica.ro
226
LUCEAFĂRUL
No. 10, 1919
din ele muzicale, cealaltă, de cultură generală; absolventul de liceu, nepricopsit cu talent, mai are vreme să se apuce de altceva şi un viitor bun, dacă nu şi mai bun, îl aşteaptă cu braţele larg deschise.
   Şi fiindcă ne-am, apucat să colindăm ţările, să ştim că în Germania şcoala e practică prin excelenţă; şcoală de meserie Pe lângă artiştii executanţi, vocali şi instrumentali, cari vor găsi debuşcuri şi pe la sate, şcoala trebuie să scoată Kapellmeisteri, maeştrii de cor, de biserică, de orchestră... Iţi închipui aci diversitatea de organizare, adaptată nevoilor. In Elveţia, conservatoarele au cursuri mult mai reduse şi bine închegate totuşi; în Belgia aidoma, Conservatorul central fiind şi şcoala de perfecţionare; în Rusia, studiilor vocale şi corale li se dă o deosebită importanţă,
   —    Dar dacă ai cam ocolit ţărişoara noastră» ce crezi că putem spera măcar dincolo, în Ardeal? Acum ne-am mărit doar, suntem şi noi o ţară întreagă...
   Ochii buni şi vioi ai prietenului se înviorară şi mai mult. Se sculă; svârli în sobă mucul de ţigară din colţul gurei. In fumul albastru din odae se jucau raze de soare; o cintiţă cânta cu foc pe o creangă în dreptul ferestrei deschise.
   —    In Ardeal aţi luat-o pe calea cea bună. Menţinerea, înmulţirea şi dezvoltarea reuniunilor de cântări vor face progresul real al mu-zicei noastre. Legătura indisolubilă între Direcţia reuniunilor de cântări şi Conservator, e indicată acolo. Cred că nu e bine, din toate punctele de vedere, ca dela început să se deâ o mare desfăşurare în cecace priveşte numărul catedrelor la Conservator. Cursurile, pe cât e posibil, sâ fie predate de un număr mai restrâns de profesori; să le rezumăm puţin. Cursurile vocale vor cuprinde una sau cel mult două catedre de canto şi una de cor. Cursurile instrumentale: una, două de piano, una, două catedre de vioară, una de violoncel unită cu muzica de cameră, una de contrabas (aceasta, după numărul elevilor), o catedră de flaut, una pentru celelalte instrumente de lemn şi tot numai una pentru a lămuri. Un detaliu : elevul să înveţe două instrumente; dacă sufere vre-un accident să poată utiliza instrumentul ce-1 mai poate folosi. Cursurile teoretice ar luă fiinţă în solfegii şi principii, armonie — contrapunct şi fugă— ; în istoria şi literatura muzicei. Dintre profesorii ce le vor predă, să se aleagă şi cei ce se vor ocupă cu tratarea muzicei bisericeşti, corale şi universale, pentru maeştrii de licee şi de reuniuni.
   Tocmai prin aceste cursuri: istoria şi literatura muzicei şi studiul muzicei bisericeşti şi corale s'ar face legătura educativă dintre Direcţia reuniunilor de cântări şi Conservator.
  Vezi, chestiunile acestea trebuiesc să fie studiate amănunţit. Eu nu pot aveâ pretenţia să ţi le expun acum. Vom mai vorbi doar...
  —    Dar, venind vorba de reuniuni, ce face „Carmenul" acum? Reînviază?
  —     Greu acum. Vieaţa e atât de fărămiţilăazi; abia ai timpul să alergi după ale gurei, dar mi-te să mai ţi-1 sacrifici pentru căutarea frumosului? Oamenilor buni care cântau în „Carmen" nu Ie mai poţi cere jertfa să vină la repetiţii. Mai târzior dar. Şi mai sunt şi chestiuni materiale...
  Ochii hunului meu prieten se întunecară un moment.
  —     Dar Enescu doreşte mult să mai conducă orchestra şi „Carmen". Vom vedeâ ce se va puteâ.
  M-ani sculat de pe divan. Vremea nu-mi da răgaz; tot ale gurei, mă chemau aiurea...
  Am strâns mâna iubitului meu profesor; m’a condus până Ia poartă. Şi îndepărlându-mă pe uliţa pustie, gândul meu se întrislă...
  Dece. omului acesta de ispravă, acestui singur apostol al muzicei „româneşti" al unităţei neamului nostru prin cultură — căci cine nu ştie cât a făcut Dimitrie Kiriac cu „Carmen" în Ardeal, — dece oficialitatea noastră n’a ţinut să-i mulţumească mai frumos, tocmai acum?
  Aprilie Î!)t9.            Ion V. Borgovan.
    Arhitectură.
                                                       Arhitectura română.
  Arhitectura contimporană îmbracă la noi formele caracteristice influenţelor, care au stăpânit cultura în genere.
  O trecere bruscă, însă, dela o stare la alta nu găsim, de şi judecând după aparenţă s’ar părea că în a doua jumătate a secolului al XlX-lea ar fi intervenit o întrerupere a curentului vechi şi înlocuirea lui cu produsele artei franceze. Aparenţa este favorabilă acestei concluzii, din cauză că vechile clădiri au fost lăsate ruinei, sau au îndurat o transformare de suprafaţă care ascunde unui ochi superficial adevărul.
  De fapt transiţia, dela curentul local la cel apusean, s'a făcut pe nesimţite aproape. Au fost chiar încercări fericite de acomodare a rondului arhelectural primitiv cu noile curente apusene. Aşa, la arhondăria M-rei Ncgoeşti, o ruină acuma, care însă pe la 1902 erâ intactă, avem încercări de acomodare foarte fericite : Scărei ce urcă Ia etaj — eşterioară de obiceiu — i se găseşte un loc în interior în aripa dreaptă, iar ceardacul se opreşte în exilurile de pe llan-curi, mari de câte o încăpere, inegale dând, întregului aspectul vilelor renaşlerei italiene sau
www.dacQFomanica.ro
No. 10, 1919
LUCEAFĂRUL
227
vilelor din „Midi-ul“ Franţei din care şi astăzi se mai inspiră' arhitecţi francezi.
   Un alt exemplu de compromis al ariei pământene şi străine, în care se resimte nevoile de plan ale unei vieţi apusene, avem în casa Dimitrie Moruzi de pe Calea Victoriei, astăzi proprietatea „Academiei" şi care este sorlilă a fi dărămală spre a face loc viitoarelor pavilioane proectate pentru mărirea localului a-•cestei inslituţiuni.
   Principatele Române fiind însă într’o îndelungă stare de decădere politică şi economică curentul autochton, anemiat, n’a avut destulă putere de asimilare, aşa că treptat, treptat, dispare orice reminiscenţă in lucrările noi.
   Totuşi este o greşală să ne închipuim că, dacă refugiaţi noştri dela 18-18 au trăit la Paris, s’au adăpat la cultura franceză şi s’au sprijinit în acţiunea lor politică pe ajutorul Franţei, apoi influenţa franceză s’a manifestat mai târziu prin ei, la noi în ţară, în toate domeniile activităţei publice. Arhitectura, în special, este legată de factori materiali pe care este greu să-i fasonezi după voc intr'un timp scurt: Arhitecţii, meşterii, modul de prefacere şi alegere al materialelor, nu se pot obţine de azi pe mâine. Apoi chiar intelectualitatea specifică, necesară spre a pricepe şi discerne un stil de altul sau valoarea artistică a unei opere, care se capătă şi fără a posedă în mod practic arhitectura, nu se realizează aşa de uşor, mai ales că preocupările -celor de atunci erau mai mult politice şi literare decât artistice. O exemplificare vie a acestui lucru îl avem la lucrările de restaurare ale „Arhivei Statului", unde d-1 Onciu, istoric erudit, deci mare cunoscător al trecutului nostru în diferitele lui aspecte n’a putut imprimă o unitate de stil celor trei arhitecţi care au lucrat, la intervale de ani, aceste restaurări. Şi în orice caz d-sa era mai aproape de arta noastră veche decât erau „paşoptişti" de arta franceză.
   S’a lucrat deci şi după i848 în felul şi cu elementele care le aveam în ţară: Beniş, Schla-tter, Olein, Yillagros, şi românul Orascu, formaţi la Şcoala Austriacă, urmaşi şi ei ai înaintaşului lor Rathncr şi a altor Saşi şiAustriaci, foarte mulţi dela 1750 încoace. Influenţa franceză în arhitectură se manifestă mai târziu prin arhitecţii români care au studiat in Franţa, într’o vreme când în ţară eră ruptă orice legătură cu trecutul în această direcţie şi când se credea că un popor se civilizează importând formele civilizaţiei ţărilor calificate ca atare. Deci după 1870şi mai ales după răsboiul pentru independenţă când o închegare mai solidă a statului a adus la suprafaţă necesităţi imperioase şi în această direcţie şi meseria de arhitect Începu a avea căutare. Cu aceşti arhitecţi şi cu
arhitecţii improvizaţi, formaţi subl influenţa acestora, uni chiar în atelierul acestora s'a clădit oraşul Bucureşti aşa cum îl vedem astăzi şi toate oraşele din. provincie. lîste produsul unei vremi de totală înstreinare.
  Şi înstrăinarea mersese aşa de departe, iar studiile arhitecţilor aşâ de superficiale, în cât oameni care cunoşteau desemnul şi stilurile de arhitectură şi se presupune deci că aveau destul spirit analitic, nu puteau să se apropie nici pe departe de forma şi farmecul particular al unui arc trilobat, de pitorescul unei streaşini de lemn, de silueta aşâ de liniştită şi poetică a unei învelilori') pe care vechi meşteri, inculţi le nimereau cu atâta siguranţă. Educaţia ochiului şi schemele profesionale cu ajutorul cărora se obţinea matematic proporţiile şi care se transmiteau din meşter în meşter dispăruseră.1 2)
  Trebuiâ deci luat totul dela începui. Şi pentru o revenire la tradiţie se cerea mai ales un curent de opinie. Căci acuma 20—30 de ani era foarte greu să convingi pe cineva ca şi acuma 10—15 ani de altfel să revie Ia arta strămoşească. N'ar fi primii cu nici un preţ să se depărteze de modă.
  Cum s’a format acest curent în opinia publică şi care sunt rezultatele redeşleptărei-naţionale ?
                                                                                                                    Sp. Cegăncanu.
    însemnări.
  Povestirea lui Făt-Frumos de P. Dulfn. Intre literatura populară şi cea cultă, literatura d-lui
P. Dulfu alcătueşte o intersecţie, o întrepătrundere. l)-sa foloseşte un fond primitiv pe care îl utilizează oarecum cu mijloace culte pentru a-1 pune iarăşi la îndemâna poporului. Fără să fie un poet, deci fără să poală întipări eroilor legendari pecelia unei creaţii personale, d-sa e un versificator sârguincios care prelucrează conţinutul poveştilor, isbutind să rămână în mentalitatea populară. După Păcală al isprăvilor hazlii, după Gruia lui Novac al baladelor, d-1 Dulfu înfăţişează pe Făt-Fruinosiil basmelor. Făt-Frumos, feciorul zânei şi al ciobanului, idealul creiat de fantezia visătorilor anonimi, pentru a fi cântai, ar avea nevoie de o pană măiastră a unui poet genial. D-1 Dulfu l-a redat aşâ cum l-a‘găsit, cu meritul onorabil de a fi cules amănuntele caracteristice despre eroul dragostei şi de a li orânduit într’o povestire curgătoare, cu vers corect, uneori chiar frumos, totdeauna simplu şi apropiat de mintea cititorului sătean. Este şi un umor blajin, care se desface din unele peripeţii. Lipseşte tocmai
  1) Casa Gnrlova pc Bulcv. Colţca, Primăria din T.-Jiu cir.
  2)  O măsurătoare sistematică a monumentelor vechi ar duce cred la descoperirea acestor reguli, cum a dus măsurătorile lui l,con Parviilc pentru arta musulmană.
www.dacQFomanica.ro
228
LUCEAFĂRUL
No. 10, 1919-
partea lirică fără care nu poţi privi pe îndrăgostitul Iienii Cosin/.eana. Şi asta, — pentrucă d-1 DuICu nu-i poet. Găseşti în schimb generozitatea întreagă ce decurge din puterile supraomeneşti ale eroului. E partea morală pe care d-1 DulTu a ştiut s’o sublinieze. Cartea e o bună lectură, mai ales în vremurile acestea când aspra viaţă de toate zilele nu mai îngădue povestitorilor anonimi să învie ci însuşi, la focul vc-Irii, basmele de demult. X. C.
  O Condamnare. Scriitorii care au păcătuit împotriva neamului, în cursul războiului, au fost excluşi din sânul „Societăţii scriitorilor români". Intre ei, e şi nenorocitul G. Topâr-ceanu, care a fost scos din rândul oamenilor de cinste. De când a început să scrie la Lumina lui C. Stere. Am spus dela început şi cu o firească milă acest adevăr. Dar bietul Topâr-ceanu n’a mai avut puterea de reculegere şi de pocăire. A continuat şi continuă să se tăvălească în noroiul imoralităţii şi al insultelor triviale.
  11 compătimeşti şi treci mai deparle. Ca mâine îl va îngropa si opinia publică, alât de iertătoare de altfel..
  3/15 Mai. Ziua libertăţii naţionale s'a sărbătorit anul acesta cu adâncă pietate. In Bucureşti, la altarul bisericii Amza, a slujit părintele protopop Ion Lupaş din Sălişlea Sibiului, care a rostit şi o înălţătoare cuvântare. Sulletul eroilor din 1818, ccice pentru întâia oară au strigat: „Vrem să ne unim cu ţara", a fost pomenit mai ales in Ardeal. Ziua de 3/15 Mai va trebui înscrisă între sărbătorile naţionale şi generaţiile de elevi să o prăznuiască făcând pelerinagii la câmpia libertăţii de lângă Blaj, cuibul de lumină şi de redeşteptări naţionale.
                                                                       *
  Apare la Botoşani o revistă: „Junimea Moldovei de Nord*, scoasă de tineri intelectuali, în frunte cu d-nii E. Diaconescu şi I. Ciomac, care se distinge prin meritoase străduinţi culturale. Sunt şi începuturi de literatură originală pline de speranţă. Revista ar puteâ să devie cu timpul, un organ de cultură, cum e bunăoară, revista craioveană „Ramuri". ■
  •f C. Sp. Hasnaş. lntr’un spital din Târgu-Jiu, a murit de curând C. Sp. Hasnaş în plină tinereţă (avea numai 30 de ani), uitat şi părăsit de vechii săi cori Tei, cari smulgându-1 de pe drumul cugetărei senine, unde-1 împingeau aptitudini reale sulleteşti, il aruncară în câmpul istovitor al gazetăriei politice. înzestrat cu o inteligenţă aleasă, cu minunate însuşiri culturale, G. Sp. Hasnaş a fost unul dintre străluciţii absolvenţi ai facultăţci de litere şi filozofie din
Bucureşti, născând în sufletul tuturor, atât prin dorul său de muncă şi prin întinderea cunoştinţelor -sale, cele mai legitime speranţe. C. Sp. Hasnaş, şi-a început activitatea sa literară în paginile Sămănălornlui, publicând poezii, în care vibra o sensibilitate delicată de adevărată artă. Aceste poezii, deşi imperfecte ca formă, se distingeau totdeauna prin nobleţă atitudinilor, şi prin adâncimea cugetărilor ce închideau în ele. Ca recenzent şi critic al revistei „Flacăra" C. Sp. Hasnaş, s’a relevat ca un distins scriitor desfăşurând într’un stil elegant şi plin de limpezime, observaţiuni exacte şi originale asupra producţiunilor literare dela noi. Adevărata sa vocaţiune eră însă pentru filozofie. Firea sa comtemplativă şi blajină de visător nu se putea împăca de fel cu viaţa de acţiune şi cu violenţa luptelor politice. Dacă ar fi fost pus în alte condiţiuni materiale, care să-i fi îngăduit de a-şi conservă libertatea conştiinţei şi urma inboldurilor sale sulleleşti, C. Sp. Hasnaş ar fi puiuţ deveni un vrednic reprezentant al cul-turei române. Toţi acei cari l’au cunoscut regretă in el pierderea unui real talent, şi-a unei energii intelectuale derutate şi cheltuite aproape zădarnic în luptele seci ale partidelor dela noi.
                                                                                                                                (A. E.)
                                                           BIBLIOGRAFII
  L.    Dauş. — Valea Albă, poem dramatic în trei acte în versuri. (Editura Socec).
  M.  S. Samarincanu. — Şoapta clipelor trăite,.
versuri (Braşov).        -
  Lucian Blaga. — Pietre pentru templul meu, (Sibiu). Poemele luminii (Sibiu).
  G. Rotică. — Cele două Românii. (Ed. Alcalav.y
  Ionel G. Boiu. — Spre o viată nouă, însemnări politico-sociale. Focşani, Librăria şi Tipografia Alexandru M. Leon, 1918. Preţul: Lei 2,50.
  Dr. Iuliu Pascu. - Democratizarea Constituţiei,. Tipografia „Progresul", Iaşi, 1919. Preţul: Lei 4..
  Maiorul Virgil Cârstcscu. — Din vremuri grele, poezii eroice, cu o prefaţă de X. Iorga. Ed. I. Tipogr. Leon I'riedman, Roman 1019. Preţ.: Lei 6.
  C. Filipescu şi Eugeniu N. Giurgea. — Basarabia, consideraţiuni generale, agricole, economice şi statistice. Chişinău, 1918. Preţ.: Lei 15.
  Căpitanul G. Băgulescu. — Zile. triste. Iîdit. Tipogr. X. Stroilă, Bucureşti, 1919. Preţul: 2,75.
  Maiorul G. Brăescu. — Vine doamna .şi domnul general, morală umoristică. Tipogr. Xaţio-nald, Iaşi, 1918.
  C. Cuclin. — Deslinee mgslupie, I. La Sonate du coq gualois; II Poesics diverses, Minerva şi Independenţa, Buc., 1919. Preţul: Lei 3,50. II Lei 4.
  Lt. Michel Sturza. — Avec l’armee roumaine, 1919—1918), preface de M. G. Lacour-Gayet. Li-brairie Ilachelte, Paris, 1918. Preţul: 3 fr. 50.
www.dacoromanii
            \
.1* ACADEMIEI*)


           BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
                                                                        1918 31 Martie
                 SirUAŢIUNE SUMARA
ACTIV
                                                                1919
  23 Martie 30 Martie
        4* i ii iu                 sti ;î !mi 
         ] ţi „ai"                 r;t 1 ni 2 
  3 3 ;i't ■ i ■ i :s. • .v- i)-              
         ■:>" hi i j Oi\ ■! i i■ i";7         
              'j:; 4 ! .23.! 7 !4             
     •- n ia                     r i'tl 7,7,3 
1 r.iii 11 in:) ■            | l'Aly) iji.lt- 
     r. i\-y,                       7'iU I'.i 
  . i: *.*".*7 -ns i; '.ŢT ius                
      ■> ii-;3 277 :vf i;-c7 7                
             3 ÎS.                    iu 1:1; 
          •; .>.-7                            
       i ro;? ui{-          ! I.l.V, ; V-Jr 1 
     i fi'.’ft: 11              i ti"7 hi';1. 
273 332            iiif i - T'7               
   li.t'.ţil î()i) h« '‘.7 ! ‘11              
    22" 7,<'3 7172 22.: 7u:; 37,2             
     :>itTui ;;-is              :i:;"7: 1 1 , 
       Î2 Hi'H > 3 I ;f. i - 1                
      f.2 19 i :;m 7i2 ;                      
         1 712 37!               7 7 1 2 3 3: 
    v ,<*•* t;                                
'jv'                                    1 i 7 
i • ' '- 7Ţ :-l>7. •Ui? _‘i                   
7 u : !; S                  3 3;l, 3i l (ţĂi: 
23 Mar.                        2>3 M.if. IHU' 
     U<7 3271 7 Ui • :)7 ii;,:: t; y.         
1 tir.d liOniKji i : 1)1 )M 1 li 1! 1 1 •! ;i 
 -,'-7 1 ' i ! -;7              237, 33-n.i;, 
       2 nU) ‘.*j0      \i O:\ri il'i l iftl* 
       I) TolaHnile generale ciin na astă situaţiune au fost i eciuse cu valoarea ei'edclor fi a nllnr vaiori primite file in garanţie pentru diverse împrumuturi, fie iu p.-islraic pmvi/orie ţi caii au fost trecute separat.
www.dacQFomanica.ro
                   „NAŢIONALA"                                         j
    Societate Generală, de Asigurare în Bucureşti                      '
                          FONDATA LA 1882                              .
Capitel de acţiuni deplin vărsat Lei 3.000.000,— ji D.une pielite dela Fondarea Soţie- »
Fonduri de rezervă..... 35.777.375,36 j; taţii: Lri........136.C00.000, »
           „NAŢIONALA" Primeşte asigurări în ramurile:                 ’
    INCENDIU, GRINDINA Şl TRANSPORT                                    j
ASIGURĂRI ASUPRA VIEŢI! în condiţiunile cele mai        avantajoase:  ;
           Caz de moarte, supravieţuire, zes-re, rente viagera, etc.    :
Asigurări contra riscurilor de războiu în ramurile „VIAŢĂ Şi TRANSPORT" ;
                             ----------- ;
fnformafiuni la Sediul social ^Strada Paris Ho 72 (Palatul Societăţii) .-rrcr—ccrrrr- «
               ----~* şi la Reprezentanţii Generai} pentru Bucureşti “
       D-nii V. M. GOGALNICEANU & I. NEGREÂNU                          ;
                         in Strada Paris No. 12                        ■
                  .a.«-reivrjr:ii tiv to.v'i a ri'a w a                 '
Stabiliment de Arte Grafice „LUCEAFĂRUL" Soc. Anonimă Română
                                             Strada Numa F*ompiliu, 5—0.
                                                www.dacoromanica.ro