LUCEAFĂRUL REVISTA PENTRU LITER ATU R A SIAR1A Preţul 3 lei. LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂ ORI PE LUNĂ —: :—- Director: Octavian C. Tăslăuanu -:—; --ao—— Cuprinsul No. 1 din 1 Ianuarie 1919 Unirea ; . A. Vlafouţâ . 1 Di. !. Lupa * ■ ■ Nicfjifor Crainic Vasiie Savef . " Din zil£ grele Adudarea naţionaLT del.% Alba-lulia ■ Agapă, eroicii - Cărnt toamna. .îricţpe : Sămbăta rnorţiior _; :.J , Arlar Enăşescu şi • ' '.lori Sân Giorgiti. Balada crucii de mes-: ■ ' •.. teacăn . • ; G.Moldova nu . . Iaşii : C. Ardeleana . . îngropare D. Nanu . ■? .. . . Ştii ţu ,ce este vieata ? Crdnicâ; Literatură : ScriitoriLşi răsboiul (T. Codru); Arte plasticei Note (€. A.); Muzică; Cântecul românesejd. V. Borgovân) ; Teatru’; Despre teatru şi repertoriu ţ(D. Ci); însemnări. Iluatrnţiuni: Toadacescu-Sion; Observator; In patrulă, Din retragere, După luptă Recrutul. Observator în baterie, Tip dc tunari In urma bateriei, In refacere. La cheson, schimb de poziţie, La mitralieră. £. Damian : In patrulă. : Planşe: Tcodiirescu-Siani Retragerea (Dobrogcă), Închinare, La Mărâşeşti. -C. Resn: Fata. dela Jiu. ; i . r ABONAMENT In România: Pe un an . . . .... . Lei 60. Pe o jumătate de an. . . . Lei 30. * • . • . .. 1 ‘ . ' ■ . • . 4 - Abonamentul se plăteşte.anticipativ, co co Un număr : Lei 3. — o> cn Administraţia revistei „Luceafărul'' Bucureşti, Str. Numa Pompiliu No. 5-9 www.dacQromanica.ro S'a împlinit un vis. Toate generaţiile l-au purtat în suflet, dar abia nouă ne-a fost dat sâ-l vedem aevea împlinit şi să ne bucurăm de clipele sfinte ale întrupării lui. Vrednicia nu e, însă, numai a noastră, ci a tuturora. La sărbătoarea Unirii vin, cete-cete, legendarii descălecători de ţară, întemeietorii celor dintâi voevodate, slâviţii Domni cari au lărgit şi apărat hotarele în vremurile de grea urgie, vitejii ce-au făcut să lucească paloşul cuceritor pe întreg cuprinsul pământului românesc, smeriţii tălmăcitori de cărţi bisericeşti scrise pe înţelesul tuturora, cinstiţii cronicari ce isvodeau istoria obârşiei noastre dela Traian şi Decebal, cântăreţii dala ţară şi poeţii dela oraşe, cei întotdeauna cu un singur graiu şi cu o singură ţară, toţi vin şi se înşiră veseli în Ijora biruinţii. Ea este a tuturora, a celor din trecut, a celor de astăzi, a celor proslăviţi şi mai ales a celor mulţi râmaşi în umbra necunoscutului. Bucuria că am ajuns să trăim aceste zile o simt, poate, mai mult cei cari dela începutul râsboiului, au avut credinţa statornică in isbândă. Ei au purtat crucea înfrângerilor pe umeri, ei au îndurat calvarul tuturor mizeriilor, suspinând şi sângerând de durere, dar n'au căzut niciodată în genunchi ca să cerşească altă soartă. Flamurile purtate de ei în viforul bătăliilor, târâte apoi pe cărările grele ale retragerii şi înălţate din nou spre a vestî prăbuşirea duşmanului fâlfâe astăzi aşă de mândru şi la Nistru, şi la Tisa şi la Mare. Pentru ei biruinţa înseamnă răscumpărarea prin suferinţă şi mântuirea prin credinţă a fiinţei naţionale româneşti. Aceşti credincioşi vor fi chemaţi, ca mâine, de voinţa norodului, să aşeze temelii noui României unite, căci tot ei sunt tăcuţii luptători şi în vremuri de pace. Cei dosiţi după spatele frontului de vitejie şi de hărnicie se vor risipi, în curând, cum se risipeşte pleava din bobul grâului curat şi vor pieri, prohodiţi de propriile păcate. Cei cu discursurile şi laudele pururea pe buze, cari îşi făuresc titluri de mândrie şi piedestale de mărire din truda seculară a tuturora, să-şi plece capetele cu umilinţă şi să se teamă de pedeapsa adevărului şi a dreptăţii. Mulţimea, care şi-a deschis ochii pe câmpurile de luptă, care a dobândit conştiinţa puterii ce o reprezintă, în viitor se va lăsă condusă numai de oameni cu inima şi gândul curat, în stare să se jertfească pentru binele obştesc. In România unită stăpânii vor fi înlocuiţi prin conducători aleşi de mulţime. Ţara stropită cu sângele ei şi închegată din voinţa ei va fi o ţară nouă, întemeiată pe libertatea şi dreptatea tuturora. , Această însemnătate naţională şi socială o are Unirea! www.dacQFomanica.ro 2 LUCEAFĂRUL No. 1, 1919 Din zile grele. Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei, Şi nu mai ştim de-ai noştri, nici ei de noi nu ştiu ; Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu, Ne căutăm, ca orbii, în vâlvora urgiei. Citiam— şi-mi păreau basme — cum se lăsau pe ţară întunecate oarde, ca norii de lăcuste: Vuiâ ’n văzduh, năvala puhoaielor din puste, Cum răpăie pământul sub ploile de vară. Citiam de lanuri arse, de sate pustiite: Femei, cu prunci în braţe, prin codri rătăcind, — Câteun moşneag ce cată, din vârful unui grind, Cum trec, mânaţi în cârduri, ca turmele dejvite. Cum trec, duşi în robie, sub biciu, feciori şi fete, Şi carele ’ncărcate cu bogăţia ţării, Şi ’n urmă, cât bat ochii în limpezişul zării, Grămezi de scrum din toată strânsura pe ’ndelete... Citiam — şi-mi păreau basme Şi iată'că destinul Vru să trăiesc aevea acele zile grele: . Să văd cum calcă lifta pământul ţării mele, Cum tot avutul nostru ni-l bântuie străinul; Să nu mai ştiu nimica de cei rămaşi acasă, Decât că e vrăjmaşul stăpân pe soarta lor: Gândindu-mă la dânşii — cuprins de griji, de dor — Stau în adâncul nopţii, cu coatele pe masă, Şi-i văd săpând la şanţuri, bătuţi, flămânzi, sub zloată, — Bătrâni căzând pe drumuri, femei batjocorite... In jurul lor, copiii cu braţele ciuntite înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată. Ş’atunci tresar sub gândul că prea am trăit bine, Prea mult am râs, — prea ’n toate vedeam numai un joc. Şi trebuia să vie acest năpraznic foc, In larg să se deschidă drum nou printre ruine. Fii binecuvântată, fecundă suferinţă. Tu ce ne eşti trimeasă de veşnica Dreptate Să curăţi Neamul nostru de vechile păcate — Să faci din el o ’ntreagă şi singură fiinţă. M’ai învăţat, Durere, ce e să ai o ţară, Şi ’n inima-mi rănită adânc ţi-ai scris cuvântul: Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul Din care-aştepţi vieaţa cea nouă să răsară. A. Vlahuţă. Iaşi, 1917. i www.dacQFomanica.ro No. 1, 1919 3 LUCEAFĂRUL Adunarea naţională dela Alba-Iulia După intrarea României în răsboiu situaţia românimii din Ardeal şi Ţara Ungurească a devenit cu totul insuportabilă. Aşa numiţii „bărbaţi de stat*4 dela Budapesta, bântuiţi de o nemai pomenită miopie politică, ailară că ar li sosit momentul, să sape de zor groapa elementului românesc, lără a se gândi măcar o singură clipă, că in groapa aceasta s'ar putea întâmplă să cadă tocmai Ungurii. Intervenţia armatetor americane a produs pe frontul apusean o astfel de schimbare fericită, care a sdrobit numai decât trufia Iară margini a Nemţilor şi Ungurilor şi încrederea lor oarbă intr’o apropiată biruinţă definitivă a puterilor centrale. Neamurile asuprite din monarhia austro-ungară, al căror glas a fost cu totul năbuşit în cursul celor patru ani de răsboiu, începură a-şi accentua acum cu în-drăsneală tot mai mare nemulţumirea faţă de monarhia, care Ie ţinuse atâta timp întemniţate in cuprinsul hotarelor sale, precum şi legitimele lor postulate privitoare la libertatea şi unitatea naţională atât de mult dorită. Când a pătruns în părţile ardeleneşti vestea, că şi comitetul naţional român a hotărât, iu şedinţa sa din Oradea Mare (12 Oct. 1918), să se desfacă de Ungaria, păşind pe aceeaş cale a demnităţii şi suveranităţii naţionale, pe care o indicară de mai ’nainte prin admirabila lor atitudine bărbătească Cehii şi Iugoslavii, — întreg poporul românesc a fost cuprins de bucurie nespusă. Toţi, cu mic cu mare, aşteptau nerăbdători ziua, in care va răsună declaraţia deputaţilor Români în parlamentul din Budapesta, începând prohodul Ungariei milenare şi al nenorocitei „idei de stat unitar naţional maghiar11... Bucuria a sporit şi mai mult, când s’a văzul că şi Slovacii fac declaraţie la fel cu a Românilor şi chiar deputatul Sibiiului, Rudolf Brandsch, exprimă în numele elementului săsesc şi german dorinţe in câtva similare. Asupra unui singur lucru au rămas insă oamenii cam nedumeriţi: după declaraţia de rămas bun dela guvernul şi parlamentul Ungariei pentru ce n’au plecat deputaţii imediat din Ardeal, să facă pregătix-ile necesare pentru adunarea naţională l! Căci toţi Românii ardeau de dorinţa de a se şti cât mai în grabă desfăcuţi de ţara, care îi împilase peste 1000 de ani. Deaceea tratativele dela Arad cu ministrul Oscar Iâszi au fost urmările pretutindeni in cercurile româneşti cu adevărată teamă, nu cumva să ducă la vreun rezultai, care ar fi în stare să zădărnicească ori să întârzie realizarea dorinţei sfinte după unitatea naţională a tuturor Românilor... (Ca o manifestare spontană cu totul caracteristică pentru felul de judecată al poporului român din Ardeal notez aci cuvintele, pe cari le-am auzit a doua zi după izbucnirea revoluţiei, dela un soldat—Toma Draşovean din Cunţa,—care se ’ntorcea călrăcasă inlr’un tren supraîncărcat de tovarăşi de-ai lui. „Să ştii, părinte, că se face acum o nuntă, cum nu s’a mai pomenit nici când; şi-a măritai împăratul Verde fata după feciorul împăratului Roşu. Deaceea suntem aşa de veseli, că toţi mergem la nuntă.“ * Adunarea naţională dela Alba-Iulia, cu toate că s’a ţinut intr'un timp aşa de nepotrivit, când drumurile erau troenite de zăpadă şi circulaţia cu trenul foarte anevoioasă, a reuşit peste orice aşteptare. Interesul poporului, pentru hotărârea epocală, pe care o aşteptă dela adunarea aceasta, a fost atât de mare, încât au venit cu zecile şi sutele de mii din cele mai îndepărtate ţinuturi: şi din Banalul ocupat de Sârbi, ca şi din Maramurăşul, Sătmarul, Sălagiul şi Bihorul Îndepărtat, până şi din Ugocea. Cei ce n’au încăput in trenuri, au venit pe jos sau in căruţe. Drumurile dela Sibiiu peste Sălişle, Mercurea, Sebeş către Alba-Iulia erau îm- www.dacQFomanica.ro 4 LUCEAFĂRUL No. 1, 1919 pestriţate in preziua adunării cu cetele frumoase ale călăreţilor din Poiana şi cu un foarte mare număr de căruţe din toate satele comitatului Sibiiu, cari sub flamura mândrului nostru tricolor alergau spre Alba-Iulia, cu adevărat ca la un ospăţ fără seamăn. Ţăranii din Aciliu ziceau : „mergem cu toţii la Bălgrad să auzim, ce spun şi ce hotărăsc domnii noştri şi de s’a întâmplă să zică vreunul altfel, decum dorim noi, il puşcăm pe loc"... Dar cui putea să-i treacă prin minte alt gând şi prin inimă altă simţire decât aceea, care însulleţiâ milioanele de Români ? Sau cine ar fi cutezat să se împotrivească dorinţei, care isbucniâ cu putere elementara din toate piepturile, umplând văzduhul de strigătele bucuriei: Trăiască România Mare! in dimineaţa zilei de 1 Decemvrie 1918 n. pe stradele oraşului Alba-Iulia numai cu mare greutate te mai puteai strecură. După serviciul divin la care s’a cântat in loc de priceasnă „Deşteaplă-te Române" şi „Marşul legionarului român", s’a început defilarea grupurilor nesfârşite pe sub poarta lui Mihaiu Viteazul cătră câmpia in care avea să se ţină adunarea poporală, iar cei 2000 de reprezentanţi ai cercurilor electorale, ai bisericilor şi diferitelor aşezăminte s’au întrunit în sala casinei militare din cetate. Mulţimea, care trecea peste 100.000, a ascultat cuvântările episcopului Miron Cristea, Dr. luliu Hossu şi ale d-Ior Dr. Aurel Vlad, Dr. Aurel Lazăr, Dr. Saftu, Dr. S. Dragomir, despre însemnătatea cea mare a zilei şi a hotă-rârei de alipire Ia România Mare. Iar în adunarea reprezentanţilor punctele de culminaţiune au fost discursurile d-lor Vasile Goldiş şi Dr. Iuliu Maniu. D-nul Goldiş, în motivarea proiectului de re-zoluţiune, a făcut o expunere sumară a des voi tării noastre naţionale, stăruind în deosebi asupra faptului că „veacuri dea-rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar a/ pământului, ce fusese odală Dacia romană, a fost socotit străin şi sclav pe pământul său strămo-şese. Iar când după suferinţe de secole din depărtatul Apus dela dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi in munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, când credeam să înviem la libertate prin întocmirile create de lumea nouă, vechii noştri asupritori s’au înfrăţit cu împăratul, pe care ei îl detronaseră, cu împăratul, pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă, şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a Regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. împotriva voinţei noastre au unit Ardealul nostru cu Ţara Ungurească şi printr’un constituţionalism falş şi mincinos ne-au despoiat de libertatea culturii, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii oardelor străine pe pământul părinţilor noştri."... Acest straşnic rechizitor îl încheie apoi astfel: „înaintaşii noştri pe Câmpul Libertăţii în 1818 au hotărât aşa: Naţiunea română depune jurământ de credinţă cătră împăratul, cătră patrie şi cătră naţiunea română. împăratul ne-a înşelat, patria ne-a ferecat şi ne-am trezit, că numai credinţa in noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aci înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţi unii umane. Câtă vreme vom păstră aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor." Iar d. Iuliu Maniu spre a da o justificare deplină hotărârii, care urmă să fie adusă cu cea mai mare însufleţire, a spus că „unirea tuturor Românilor într’un singur regat şi într’un stat nedespărţit este nu numai un ideal sfânt, izvorî! din tre- www.dacQFomanica.ro www.dacQFomanica.ro Sfo. 1, 1919 LUCEAFĂRUL cutai nostru şi clin comoara vieţii noastre sufleteşti, ci este şi un drept indiscutabil al nostru, In baza fiiinlei noastre naţionale’ unitare. Noi, fiii naţiunii române ele pretutindeni suntem de aceeaş obârşie, de aceeaş kre, cu o singură şi unitară limbă şi cultură şi suntem încălziţi de aceleaşi tradiţii sfinte şi de aceleaşi aspiraţii măreţe. Când toate acestea sunt unitare, poate încercă cineva să împiedece manifestarea acestei unităţi şi in ce priveşte vieaţa politică, sutleteşte de mult înfăptuită'.' ...Noi privim înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu voim să devenim din asupriţi, asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor nealinierilor şi a tuturor cetăţenilor.“ Cuvintele d-lui Maniu au fost des subliniate de aplausele’unanime şi insutle-ţite ale adunării. Au întâmpinat aprobare generală şi următoarele constatări: „Pătura socială cea mai puternică a neamului românesc este ţăranul român agricultor. Toate aceste haine negre şi frunţi luminate, cari le vedem aici, au ieşit din poporul nostru ţăran. Nu este aici nici unul între noi a cărui obârşie nu ar fi la plugul românesc, la brazda ţăranului român, sfinţită de suferinţele nesfârşite, decât cari numai credinţele i-au fost mai mari. Deaceea de gândirea politică a neamului românesc a fost strâns legată străduinţa de a făuri o soartă mai bună ţăranului român. 0 reformă agrară radicală, care să dea pământ ţăranului român şi să facă posibilă concentrarea în-tregei sale forţe la o producţiune cât se poale de intensă, a fost totdeauna o ţintă bine precizată a luptelor politice româneşti". După cuvântările d-lor Goldiş şi Maniu adunarea votează cu unanimitate şi in-tr’un entuziasm nemărginit, următoarea rezoluţiune: Adunarea naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Bănat şi Ţara .ungurească, înfăţişaţi prin reprezentanţii lor, in numele întregului neam românesc la Alba-Iulia, în 18 Noemvrie st. v., adecă 1 Decemvrie st. n., decretează unirea acelor Români cu România. (Uragan de aplause, strigăte: „Să trăiască! Trăiască România Mare /“ Lumea se scoală în picioare, mâinile se ridică, aclamează cu pălării şi căciuli. Plânsele, bal din picioare in podiu, doamnele flutură batiste în aer. E un entuziasm indescriptibil). Adunarea naţională declară unirea cu România, cu drept irevocabil şi inalienabil a intreg teritoriului locuit de Români, inclusiv Bănatul şi toate ţinuturile cuprinse între graniţele naturale, ca Dunărea şi Tisa. (Voci: Trăiască; aclamaţiuni, aprobări). Până la adunarea constituantă, aleasă pe baza voiului egal, universal şi secret se rezervă autonomia. Din partea adunării naţionale, în legătură cu aceasta se proclameazâ ca principii, următoarele: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va conduce îu limba lui proprie prin indivizi aleşi din sânul lor şi în proporţie cu numărul lor. . 2. Egala îndreptăţire şi deplina libertate confesională în stal. (Voci în sală: Noi să ne unim !) 3. înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic. Votul obştesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe (Voci: Trăiască femeile! trăiască! aclamaţiuni la galerie : doamnele flutură batistelej, pentru toţi cei în vârstă de 21 de ani. La reprezentanţele din comune se vor alege judeţi din loc. 4. Desăvârşită libertate de presă. Libera propagandă a lutoror gândirilor omeneşti. 5. Reformă agrară radicală. Se va face conscripţia tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. Desfiinţând fidei-comisele şi in temeiul de a micşoră latifundiile, i se va face posibil fiecăruia să-şi formeze o proprietate de pământ arător, păşune, cel puţin atât, cât să poală munci el cu familia lui. Principiul conducător www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL T No. 1, 1919 6 este promovarea nivelării sociale, şi potenţarea producţiunii. 6. Muncitorimea industrială se va trată ca şi in statele industriale cele mai avansate din apus. 7. Adunarea naţională dă expresiunea dorinţei sale ca la congresul de pace, dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru neamurile mari şi mici deopotrivă, iar in viitor să se elimineze râsboiul, ca mijloc pentru regularea relaţiunilor internaţionale. f Aclamaţiuni, aprobări. Trăiască). 8. Adunarea naţională îşi salută pe confraţii din Bucovina şi Basarabia, scăpaţi din jugul robiei monarhiei ausiro-ungare şi Rusiei. 9. Adunarea naţională salută cu iubire naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotăreşle, ca acest salut al său să se transmită fără amânare. , 10. Adunarea naţională se închină cu smerenie înaintea memoriei soldaţilor români căzuţi pe câmpurile de luptă. 11. Adunarea naţională dă expresiune mulţămitei şi recunoştinţei cătră guvernele tuturor puterilor aliate cu România, cari împreună au înfrânt cerbicia unui duşman, pregătit de mulţi ani, şi cari au scăpat civilizaţiunea din ghiarele barbariei. ~ 12. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Bănat şi Ţara ungurească adunarea naţională propune instituirea unui Mare Sfat naţional român, pentru ca naţiunea să fie reprezentată faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile necesare. In sensul punctului 12 se aleg, la propunerea d-lui Vaida, 150 membri ai marelui sfat naţional român, iar adunarea , naţională Împuterniceşte conducerea marelui sfat, ca numărul acesta să-l sporească ulterior până la 250, îngrijind ca toate păturile naţiunii să-şi aibă reprezentanţi în marele sfat în număr corăs-punzător. In 2 Decemvrie membrii marelui sfat naţional au şi ţinut cea dintâi şedinţă în sala tribunalului din Alba-Iulia, alegând consiliul dil igent, constătător din 15 membri precum şi o delegaţie de 4, membri (Dr. Miron Cristea, I)r. Iuliu Hossu, V. Goldiş şi I)r. Vaida) spre a prezentă hotărârea adunării naţionale ^1. S. Regelui Ferdinand, corpurilor legiuitoare române şi reprezentanţilor din Bucureşti ai puterilor aliate. In cele spuse până aci, sunt schiţate în mod sumar momentele de căpetenie ale Adunării naţionale din Alba-Iulia, care însemnează cea mai minunată zi de triumf şi de sărbătoare în vieaţa românimii ardelene şi a românismului întreg. Ordinea impunătoare, in care s’a înfăţişat poporul nostru la această zi de serbare, a pus in uimire pe toţi. Iar participarea fraţilor din Basarabia, din Bucovina şi din Regat a contribuit să pecetluiască pe vecie unirea tuturor Românilor înlr’un singur stat. * ■ După rânduiala sfintei noastre biserici dreptmăritoare la serviciile divine ale sărbătorilor mari se cetesc aşa numitele „paremii“, cari sunt spicuiri alese din cărţile sfinte. La sărbătoarea naţională din Alba Iu-lia, — dacă iuţeala fulgerătoare a evenimentelor ar fi permis — s’ar fi cuvenit să se cetească astfel de paremii din minunata carte a lui Nicolae Bălcescu : „Românii sub Mihai-Vodă Viteazulcăci în cursul timpului cartea aceasta, în multe privinţe, s’a îmbrăcat in aureola cărţilor sfinte ale literaturii noastre naţionale, Deaceea ar fi fost potrivit să se cetească capitolul despre Unitatea naţională, ca toată sudarea românească adunată acolo să se fi desfătat ascultând descrierea măiastră a lui Bălcescu despre frumuseţile Ardealului nostru, despre îndelungatele suferinţe şi legitimele aspi-raţiuni ale naţiunii române şi despre acea neuitată zi de Luni, 1 Noemvrie 1599, când â intrat Mihai Viteazul cu toată strălucirea triumfală a învingătorului în ca- www.dacQFomanica.ro ! No. 1, 1919 LUCEAFĂRUL 7 pitala Ardealului, in Alba Iulla. „Mihai ajunsese atunci — cum scrie Bălcescu — în culmea slavei şi a mărirei ce el visase. Cinci ani trecuse, de când el trăsese sabia spre a apără ţara sa de tirania turcească şi după o mulţime de eroice triumfuri, respinse potopul turcesc departe de dânsul şi de întreaga Europă creştină. Nu numai atât! El voi a-şi crea o patrie mare, pe cât ţine pământul românesc şi norocul ajutându-1, in câteva luni Ardealul, Moldova şi o parte din Banat sunt unite cu Ţara Românească... Independenţa absolută ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea iubită a Voevozilor mari ai Românilor. Acum Românul s’a înfrăţii cu Românul şi toţi au una şi aceeaş patrie, una şi aceeaş cârmuire naţională, astfel precum ei n’au fost din vremile uitate ale vechimei. Statul acesta nou are hotare naturale de minune ; el e destul de puternic, pământul său destul de binecuvântat de cer, locuitorii săi numeroşi şi în parte omogeni; el poate trăi, a stă de sine şi a se apără împotriva năvălirilor străine. Mihai aveă destulă înţelegere spre a constitui acest stat, ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. Dar spre a aşeză bine temeliile şi a usca tencuiala acestei zidiri, prea grabnic făcută, îi trebuiă vreme; şi vremea ii fu de lipsă. El n’apucase încă a încunună zidirea sa d’abia ridicată şi iată glasul cobitoral clopotului restriştei sună cu tărie şi din toate părţile, înverşunaţi aleargă duşmanii săi, mii de mii şi toţi într’una spre a-1 dărâmă. Vai l căci nu ne-am putut opri aci, în culmea triumfului naţiei române, sporind împreună cu noi şi timpul şi istoria".*) Unde ar fi acuma naţiunea noastră, la ce culme de progres, la ce treaptă de putere şi desvoltare, dacă soarta nu ar fi fost atât de nemilostivă şi de tirană faţă de măreaţa alcătuire a nemuritorului *) N. Bătcescu : Istoria Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, ediţie nouă întregită de Alex. Lăpedatu, Bucureşti 1908, p. 319. Mihai-Voevod ? In locul nenorocitelor sbuciumări şi sfâşieri intre fraţi, în locul robiei seculare şi al suspinelor înnecale in lacrimi de jale, ar fi încolţit pretutindeni sămânţa de aur a vieţii naţionale deplin slobode, a dragostei şi înfrăţirei româneşti, pornirea spre solidaritate şi înălţătorul îndemn spre o vieaţă sufletească superioară, care numai in atmosfera binecuvântată a libertăţii şi independenţei naţionale este cu putinţă. Dar în sfaturile necuprinse ale Pro-vedinţei, aceste trei secole şi mai bine, au fost altfel întocmite pentru naţiunea noastră : potop de nenorociri şi suferinţe au revărsat din noianul lor asupra îndureratului nostru Ardeal, ca şi asupra celoi'lalte ţări şi ţinuturi româneşti. Toate suferinţele şi nenorocirile de veacuri le-a ştiut insă purtă poporul nostru cu multă răbdare creştinească. Şi astfel din vârtejul durerilor el şi-a făcut o adevărată şcoală a virtuţii; şi-a întărit credinţa şi nădejdea, şi-a înălţat cugetul, şi-a oţelit sufletul, ca să poată vâsli biruitor peste toate valurile prolivnice până la plinirea vremii, până când s’a milostivit Atotputernicul Dumnezeu a încopciâ iarăş firul desvoltării istorice acolo, unde el a fost rupt în mod atât de brusc în dimineaţa zilei de Duminecă 19 August 1601, când Beauri, omul Iui Basta, pătrunzând în cortul lui Mihai pe câmpia Turzii, a ucis în mod mişelesc pe viteazul Domn al tuturor Românilor. Să nu cârtim însă contra Provedinţei pentru suferinţele din trecut. Ci mai bine să cercăm a dă glas simţămintelor noastre de adâncă şi nemărginită mulţămire pentru darul desăvârşit şi pentru nemăsurata milostivire a Tatălui Ceresc, care în aceste zile ne-a învrednicit să înfăptuim din nou idealul unităţii noastre naţionale, co-borându-1 din înălţimea sferelor albastre, unde a plutit atâta timp înfăşurat în vraja de taină nepătrunsă a inimilor noastre, pe tărâmul realităţii. Această înfăptuire va fi acum durabilă şi definitivă, căci ea nu se sprijineşte www.dacQFomanica.ro 8 No. 1 1919 LtICEAFARUL numai pe sabia vitează şi pe mintea înţeleaptă a unui voevod, ci se întemeiază pe rezultatele clare, pe legile fireşti ale evoluţiei istorice şi pe elementele constitutive ale naţiunii noastre, cari sunt: trecutul milenar; teritorii] unitar şi compact ; rasa traco-romană ; limba şi legea românească: (latinele, obiceiurile, tradiţiile şi aspiraţiunile sfinte tuturor Românilor, şi mai presus de toate conşliin(a noastră naţională, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte elemente. Aceasta să ardă ca o flacără pururea vie in sullelul tuturor fiilor naţiunii noastre! La lumina ei să se îmbrăţişeze toate cu- getele, de căldura ei să se pătrundă toate inimile, la chemarea ei să se încordeze toate braţele spre muncă şi luptă românească triumfătoare! Atunci binecuvântarea lui Dumnezeu ne va însoţi in toate năzuinţele noastre sfinte şi clădirea unităţii naţionale, care s’a desăvârşit prin hotărârea dela Alba Iulia, va deveni prin virtutea tuturor fiilor naţiunii noastre, atât de trainică şi puternică, încât nici porţile iadului nu o vor birui pe dânsa. Aşa trebue să lie, căci dreptate şi judecată face Dumnezeu tuturor celor apăsaţi! Dr. I. Lupaş. Agapă Nu cerem chipuri în aramă Şi nici în mar mori de statui,— Vecia nu-i a nimănui Căci moartea toate te dărâmă. Dar va trăi nemuritor In vieafa celor fără număr Cine-a căzut purtând pe umăr ldeia tuturor. Semeţi rămânem, şi’n pofida Durerii, stăm înfipţi aici: Ea face pustnici din voinici, Din ţara noastră Tebaida. Ca ta un vechiu ospăţ senin, Noi strânşi în valea funerară Topim această clipă rară In cupele cu vin, Ce repede renunţi ta toate Când moar tea-fi piuie'n auz Fanfare stranii de obuz Şi clipele ţi Ie socoate J Sus inimile! Vă’ntrerup Pahare’n clinchet de pahare; Doar clinchetul e-o fulgerare Că mai trăim în trup. eroică. Deci, toarne-şi sorţile amarul Ce face din viteaz martir: In mână ţinem un potir — Sus inimile! Sus paharul! Să-l bem cu sete de eroi, Să-l bem râzând! Ce guri nebune Ar cuteză o rugăciune Să-I treacă dela noi? Revin isprăvile uitate Cu cei ce’n clipa morţii fac Ospăţ ca vechiul rege dac In cotropita lui cetate. El bea şi hohot ia’n necaz Şi el creştea, sorbind veninul, Mai uriaş decât Destinul, Râzându-i în obraz. Iar cel, pe care azi îl bântui, E neamul regelui de-atunci: Etern, ca ierburile’n lunci, El. va renaşte din pământu-i Şi toată lumea celor foşti Te-o râde’n lumile urmaşe Că’n fiii noştri, Ucigaşe, Va să ne recunoşti I Nichifor Crainic. www.dacQFomanica.ro Teodorescu-Sion : RETRAGEREA (Dobrogea) f # y www.dacQFomanica.ro www.dacQFomanica.ro No. 1, 1919 LUCEAFĂRUL 9 Când toamna ’ncepe... De-o vagă ’nduioşare pleoapa ni se moaie Când trece ’n zare cea mai târzie rândunică In August ca un arbor de zile se despoaie, De zilele-i răscoapte ca roadele ce pică: Să ne gătim de ducă, frumoasa mea, de-acuma! Prin păr începe toamna foi galbene să-ţi puie. S’a veştejit colina şi va să cadă bruma Pe urma ta ’nsemnată în lut, pe cărăruie. Din tot ce-a fost o vară, un farmec va rămâne Şi va sosi din urmă, mereu să ne’npresoare, tTXColatic ca un susur de legănate grîne Când le încinge vântul cu fire lungi de soare. Şi’n seri când ploaia rece va bate în ferestre, Ne-o fermeca la vatră văratica zăbavă, Stând verde printre ramuri de amintiri măiestre Ca’n zilele de toamnă un petec de otavă. Că ’n sufletele noastre deschise-odinioară Cât străşinile zării, ce se plecau departe, Dom fi cules din larguri învăpăiata vară Ca un bujor sălbatic şi-aprins, presat în carte. Nichifor Crainic. \ ;V ... -r'\ www.dacQFomanica.ro 10 LUCEAFĂRUL No. 1, 1919 Sâmbăta De câteva zile mă găsesc într’un sat pe unde n’ara mai umblat dinaintea răs-boiului. Stau într’o casă ţărănească, bine îmbrăcată, la un sătean pe care-1 cunosc de multă vreme. Gospodărie frumoasă, cum se întâmplă mai rar acuma. Sunt departe de lumea oraşelor, nu citesc gazete şi dacă aduce cineva vreuna mă feresc s’o iau în mână Mi-e teamă par’că să mă ating de ea, şi un sentiment pe care nu-1 pot încă înţelege, o senzaţie ciudată mă cutremură. S’a revărsat dintr’odată multă ură asupra omenirii, au isbucnit nemăsurat de multe pasiuni, au crescut şi au hipertrofiat sărmana inimă^ omenească. Nesfârşitele duşmănii au îndepărtat şi mai mult pe oameni, care sub aparenţe blânde ascund o ferocitate pe care poate nu au cunoscut-o nici primitivii. Aici sunt liniştit. Satul nu tocmai mare, cu grădini şi livezi, pe marginea unei ape ce curge aşa de limpede, pare Morţilor o aşezare a unui om căruia ii plăcea natura. Spre răsărit, lanţul nesfârşit de munţi veşnic verzi de pădurile de brazi, lanţ ce se întinde ca 'un sprijin, ca o mângâiere par’că. Munţi după munţi, se suprapun parcă până la îndepărtatul Că-liman, pe care îl văd limpede uneori, învăluit în ceaţă cele mai adesea. Munţii aceia pe care i-am cutreierat în timpul ne-am făcut aşezări vremelnice,$ munţi udaţi de sânge, munţi ce ascund în sânii lor atâţia camarazi şi nenumărate cruci, cine ştie de-i voiu mai revedea vreodată ! Seara, îmi pare că aud o şoaptă ce-o aduce vântul, un murmur poartă glasul ce vine aşâ de departe, pe care-1 îngână plânsul apei, şi eu îl ascult, căci îl cunosc aşâ de bine glasul îndepărtat, care nu mai e un glas, ci un cântec de durere şi de sbucium, de răzvrătire şi de chinuri care ne roagă să nu-i uităm şi să www.dacQFomanica.ro No. 1, 1919 LUCEAFĂRUL 11 venim la dânşii... Şi toată noaptea se roagă; din munte în munte şi din înaltul Căliman pornesc mii de glasuri ce poartă fiecare din ele atâtea dureri înăbuşite pe care nimeni nu le poate împiedecă-să răzbată până la noi, pe care nimeni nu le mai poate ucide a doua oară şi care sporesc durerea pretutindeni pe unde trec, căci pretutindeni se opresc o clipă şi cântă jalea ce oe-apasă, 0 linişte adâncă se lasă odată cu noaptea; nu se aude nici un sgomot, nici un lătrat de câne nu tulbură tăcerea ce pare că ascultă şi ea povestea suferinţelor noastre pe care o întrerupe ziua care aduce şi ea alte suferinţe. * Aproape pe toţi oamenii din satul acesta îi cunosc, ca unul, ce-am stat trei ani împreună cu dânşii. Mă cheamă fiecare să-i văd gospodăria, şi mă primesc ca pe un vechiu prieten. Femeile lor se uită curioase la mine, dau din cap şi mă examinează multă verme, pe furiş. Par o veche cunoştinţă de care au auzit vorbind bărbaţii lor, când veneau câteodată acasă şi cine ştie ce cred ele despre acela pe care l-au văzut acuma pentru întâia oară şi care a avut sub comandă pe soţii lor? îşi închipuiau poate să vadă un munte de om, aşâ-mi spunea un gospodar, căci aşâ-1 vedeau ele în închipuire pe comandantul de care auzise numai. Le vizitez gospodăriile ce se refac acum şi nimeni nu cere vreun sprijin de undeva. A trecut răsboiul, a revenit vremea coasei şi a plugului şi cel scăpat neatins mulţumeşte în rugăciunile sale, ca şi cel întors fără un picior sau o mâuft. A trecut'furtuna şi fiecare şi-a reluat vechile îndeletniciri, strălucesc ca’n alte vremuri albele lor haine pe câmpuri ce-şi revăd vechii tovarăşi; pământul cunoaşte parcă mâna ce l-a întors o vieaţă ’ntreagă, şi amândoi, ca nişte buni prieteni se ajută unul pe altul. Mulţi, însă, nu s’au mai întors şi cei aşteptaţi sunt şi astăzi. Pustii au rămas unele case, încăperi ce nu-şi vor mai vedea'; stăpânii niciodată ; in altele îşi poartă singură durerea un suflet in care a mai rămas o slabă urmă de speranţă. Sfioase, mă întreabă unele femei de-ai lor şi dacă le dau a înţelege că cel plecat nu-1 vor mai vedea, o umbră se lasă pe feţe şi un glas singuratec, ca ieşit din cine ştie ce adâncuri, rosteşte rar, pentru el numai: „poate-a mai veni, s’au întors şi alţii şi câte nu se spunea. Par’că poţi şti cum a fost de-atâta lume câtă eră acolo11. Ascund adevărul, şi-l ascund cu bună .ştiinţă, căci altfel aş răpi şi ultima mângâiere ce i-a mai rămas unui suflet sbu-ciumat şi nimeni n’are dreptul ca să fure cea din urmă speranţă care mai pluteşte o clipă in suflete. „De-aş şti c’a . murit, îmi spune o femee, îmi fac o samă şi mie şi copiilor. Spune-mi dumneata, mă întreabă, că trebue să ştii mai bine." I-ain răspuns că nu ştiu nimic sigur, deşi omul ei căzuse sub ochii mei — dar am auzit că e prins, asta o ştiu sigur — ii întăresc credinţa şi trebuie să aşteptăm să vie. Mă uit la copilaşi, îi seamănă toţi ca o apă. Nevinovaţi privesc ochii lor la „domnul" şi cel mai mic se apropie sfios de mine, mă pipăe, apoi deodată fuge in poalele măsii şi întreabă: Tata ? Tata 9 Nu-i tata, oftează femeia mângâindu-şi cu o mână copilul şi ştergându-şi cu cealaltă ochii înlăcrămaţi. Nu, nu-i tata, mai îngână încăodată. Copiii ascultă atenţi, cată să prindă şirul vorbelor, isbuc-nesc in plâns şi fug din odaie. Lângă icoane scrisorile ce a trimes el depe câmpul de luptă. Pe o laiţă stau de mult pregătite, aşteptându-I hainele albe, curate, bonda, pălăria... Toate stau gata să-l primească, neatinse, aşa cum le-a lăsat. II aşteaptă. Lungă şi zadarnică aşteptare... ' * De dimineaţă clopotele dela biserică au început a suna ca o tânguire. Sună aşa de deosebit, cum nu le-am mai auzit .niciodată par’că, aşa de tristă, aşa de plângătoare e chemarea lor jalnică, ce www.dacQFomanica.ro 12 LUCEAFĂRUL No. 1, 1919 pare un glas venit din mormânt. Ascult multă vreme glasul care mă cheamă şi fără să vreau urmez chemărei ce are ceva tainic în ea. E Sâmbătă astăzi, şi biserica c plină Tcodoscu-Sion . După luplă. de lume. Femei multe, in*stânga, bărbaţii în dreapta, fiecare ţinând în mână, galbene lumânărele de ceară, aprinse. Nici-o şoaptă nu se aude, aproape nu se simte pasul celor ce vin, pe feţele tutui’or s’a lăsat o umbră, şi s’au schimbat aşa de mult că par alţii acuma. Un sentiment de pietate, de durere, suferinţi şi aduceri aminte mă cuprind deodată şi mă aruncă în valul ce poartă un singur gând, fă-cându-mă una cu el. Nu mai gândesc nimic, par’că n’aş mai fi acelaş de acum câteva clipe şi o pace lăuntrică, o amorţeală m’a cuprins, învăluindu-mă. Şi mă simt uşor, aşa de uşor şi aşa de liniştii. O rugăciune pe care o citeşte un dascăl abia o aud, şi vorbele ce cad ritmic au ceva neînţeles in ele, ceva mai presus de mintea noastră, ceva adânc misterios, t'.a mişcat# de un resort, la un semn ne- văzut par că, aceleaşi mişcări schiţează o cruce şi trupurile se apleacă spre pământ, ca unul singur. Deasupra capetelor noastre plutesc mii de umbre par’că, o lume venită de cine ştie unde, care pătrunde ca un iluid strecurându-se în noi. Dascălul şi-a isprăvit rugăciunea lui şi s’a făcut tăcere o clipă. îmi ţin suflarea şi toţi fac la fel. Cadenţat, cu glas potolit, bătrânul preot începe liturghia morţilor, şi vorbele lui blânde cad ca o mângâiere asupra celor ce au îngenun-chiat dintr’odată. Pătrunde in suflete alinarea ce aduce şi amintirea morţilor in această Sâmbătă care-i a lor, sporeşte tristeţea... „Iartă-le doamne păcatele şi odihneşte-i întru Domnul, iartă Doamne celor morţi în răsboiu că de-au ucis, ei nu sunt vinovaţi, că nimeni nu-şi cunoaşte păcatul care nu-i al lor, ci al nostru, al tuturora; iarlă-i, Doamne, că ei au murit pentru ţară şi veşnică să fie pomenirea acestor mucenici, pe care ii jelim cu toţii şi-i fericim c'au murit curaţi ca'gândul Domnului ; iartă-le Doamne toate câte le-au www.dacQFomanica.ro No. 1, 1009 LUCEAFĂRUL 13 săvârşii cu voie sau fără voie, iartă-le, tu cel pururea iertător, cu cei care-şi îndreaptă gândul spre Tine, Doamne11, rosteşte cu vocea înecată bătrânul preot şi ochii ii strălucesc în lacrimi, ca două picături de rouă la soarele dimineţii. Plânsele înăbuşite cutremură mulţimea asupra căreia pluteşte cineva nevăzut. Apoi tăcu şi preotul. Pare un sfânt, cu barba lui albă şi trăsăturile feţei ce înseamnă suferinţele tuturor.^ Cu mişcări încete îşi aşează ochelarii după urechi, deschide un carnet ţinut cu grije, întoarce o filă, îşi drege glasul şi începe pomenirea morţilor, oprindn-se o clipă după fiecare nume. Din mulţime isbucneşte un plânset şi toţi răspund în-tr’un glas: Dumnezeu să-l ierte! Plânset după plânset însoţesc numele celui pentru veşnicie plecat dintre noi, cnjţ* lacrăinile din ochii tuturora şi se cutremură biserica de multă jale, de vaietele celor ce-şi plâng morţii pe care-i poartă in suflete. Balada crucii Cruce albă de mesteacăn Răsărită printre creste, Cine te cunoaşte’n lume, -Cruce fără de poveste ? Peste braţele-ţi întinse Din poiana fără flori, Uneori s'apleacă în nopte Cârdurile de cocori. Şi ‘n tăcerea nesfârşită Sub arcadele de brad Nu s’aude de cât plânsul Cetinilor care cad. Cruce albă de mesteacăn Biciuită de furtuni, Peste lemnu-ţi gol doar luna Pune albele-i cununi. Oitui, Iulie 1917. Cu vocea înecată in lacrămi preotul urmează lungul pomelnic ce pare a nu avea sfârşit şi pare el insuş mirat de cele ce vedeâ pentru intâiaoară de când păstoreşte. Şi nu e nimeni căruia să nu-i dea lacrămi în Sâmbăta aceasta a morţilor care-au murit nemângâiaţi, străini şi îndepărtaţi, singurateci şi in chinuri unii, risipiţi in bucăţi alţii, morţi pe care nici o mână prietenească nu le-a închis ochii, nici-o vorbă de dragoste nu li-a şoptit nimeni, morţii care au dus cu ei dorul celor de-acasă, nevăzuţi în clipa când trupul lor se despărţiâ de acest pământ şi se făcea una cu el, când buzele lor arse de sete chemau fiinţele dragi pe care le visau în ceasul acela de sfâşire, de dureri şi necurmate păreri de rău ce-au dus cu dânşii în mor-mânturi... • Vasile Savel. de mesteacăn Ce de-o mână nevăzută Shvele-ţi se şterg de ploaie; Tot mai mult te bate vremea, Vânturile te îndoaie... Şi ca mâine fulgii iernei Te vor prinde'n a lor salbă Şi vei dispărea din lume Cruce de mesteacăn albă. Sfântul îngropat sub tine Cine-I va mai şti de-acum, Cruce albă rătăcită Lângă margine de drum ? Braţele-ţi de vânturi smulse Se vor pierde pe poteci, Numai brazda de ţărână Nu-l va părăsi pe veci. Artur Enăşescu ţi Ion Sân Giorgiu. www.dacQFomanica.ro 0 14 LUCEAFĂRUL No. 1, 1919 Iaşii Iarna anului 1916. înainte era o cetate moartă, un oraş de şcoli şi de biserici, cu străzile curate şi aproape pustii pe care le străbăteau în răstimpuri trecători paşnici; tăcuţi, lac- ticoşi şi niciodată grăbiţi. Nici o mişcare industrială, puţin negoţ şi o vieaţă sufletească locală pe cât de distinsă, pe-atât de vanitoasă. Ieşenii îmi tăceau impresia unor nobili jeluiţi de titlurile lor, cu destulă ură in potriva uzurpatorilor, dar resemnaţi şi incapabili de luptă. Nu se răsboiau decât prin cuvinte. Ameninţări, articole de gazetă, suspinuri, şi în urmă iarăşi tăcere... Oraşul, aşezai pe clină, cu o panoramă splendidă înviorată de grădini, înfăţişă totuşi priveliştea tristă a unei Capitale detronate,pe-ale cărei uliţi în zigzag respirai totdeauna o atmosferă de melancolie şi un parfum de amintiri. Numai sărbătorile, când începeau să cânte clopotele grele a celor optzeci de biserici, amestecându-şi laolaltă dangătul prelung şi cadenţat, rostogolit cu răsunet în zarea crestată de turntiri şi copaci, simţiai că fantoma Capitalei glorioase de odinioară îşi resfrânge în văzduhuri slava şi maiestatea atâtor secole de fast şi de vitejie, şi fără să-ţi dai seamă îţi scăkfai cugetul în lumină şi evlavie, potrivindu-ţi paşii după ritmul sugestiv al rugăciunii. » Aşa mi-aduc aminte Iaşii din anii de şcoală, când sufletul meu tânăr se îmbăta de reveria monotonă a pitoreştilor amurguri privite din deal dela Copou, dar acum nu-1 mai recunosc. Răsboiul i-a risipit tăcerea, a amuţit amintirile şi i-a tulburat somnolenţa. De când tunurile, chesoanelp, automobilele şi convoaiele militare cutremură asfaltul murdar, desfundându-1 şi ridicând nori de praf in văzduh, oraşul acesta nu mai respiră şi nu mai doarme. Infaţişarea-i www.dacQFomanica.ro No. 1, 1919 LUCEAFĂRUL 15 sfioasă şi tristă de cetate elegiacă, a fost alungată de cutezanţa cumplită a tragediei care se restrânge fără încetare de pe front, năprasnică şi mânioasă, peste întreaga Moldovă. Resturile regimentelor viteze, fărâme eroice din gloria nestatornică dela Jiu sau dela Neajlov, ofiţeri şi soldaţi, miliţieni şi recruţi, după o lună de marş istovitor, bătuţi de ger şi de nevoi, goniţi din urmă şi mânaţi în silă, îşi târăsc pe străzile înguste şi strâmbe ale laşului, care furnică de desnădăjduiţi, jalea retragerii şi spaima dezastrului. Carele cu bejănii, camioanele sanitare cu răniţi, căruţele cu bolnavi, grupuri răsleţe de soldaţi rătăciţi de unitatea lor care nu se ştie dacă mai există, sporesc mi- Teodorescu-Sion: Tip de tunar. zeria crâncenă a vârtejului obştesc. Dela gară urcă spre centru ostaşi schilozi, desculţi, cu figurile supte de boală, cu buzele învineţite de foame, trimiţând privirile rugătoare împrejur, aşteptând ca să li se dea fără să cerşească. Unii dintre ei abia mişcându-se, sprijiniţi în cârjă sau in armă, par nişte stafii, atât de străvezie şi firavă li-i făptura... Şi priveliştea;' se repetă la fiecare ceas, în toate colţurile şi la toate răspântiile, contrastând revoltător cu fuga elegantă a unui automobil dela cartier sau lunecarea grăbită a unui docar proaspăt vopsit, mânat cu graţie de un ofiţer de intendenţă. Prin cafenele, prin cantine, restaurante şi cârciumi evreieşti, refugiaţii roiesc. Se îngrămădesc la mese cu două ceasuri înainte de-a fi gata obişnuita ciorbă de fasole sau cotidiana iahnie de cartofi, de teamă ca să nu rămână nemâncaţi în ziua aceea. După acest preludiu al foametei se pot bănui vremurile care ne aşteaptă. Peste patru sute de mii de oameni s’au înghesuit în acest târg sărac şi neincăpător, şi toţi vor să mănânce. Localnicii, goniţi din iatacurile şi saloanele lor, blestemă pe nepoftiţii care le-au sfărâmat liniştea, le-au scumpit vieaţa şi le-au tulburat siesta, şi neputându-se răs-bunâ altfel, le iau chirii mai mari decât preţueşte întregul acaret cu mobilă cu tot. Pribegii mânioşi de puţina ospitalitate şi specula ieşenilor, vor să se compenseze zgâriind oglinzile, ştergându-şi www.dacQFomanica.ro 16 LUCEAFĂRUL No. 1, 1919 noroiul pe covoare, ori scoţând ochii portretelor de familie, aşa că în câteva săptămâni biata gazdă nu-şi mai recunoaşte mult lăudata-i gospodărie. Pretinsa rivalitate dintre Moldoveni şi Munteni iâ acum o formă vădită, preschimbându-se în duşmănie. La judecătorii şi tribunale procesele curg cu duimul. » Pe valea Bahluiului sau pe dealurile . dimprejur, soldaţii îşi sapă, pe un ger amarnic, bordeie de adăpost, iar alţii clădesc bărătci de izolare pentru exan-tematici. Tifosul negru bântue cu furie. Spitalele din oraş nu mai încap de bolnavi, care zac câte doi într’un pat, molipsindu-se unii dela alţii, de oarece nefiind un triaj amănunţit sunt amestecaţi laolaltă ofticoşii cu lificii, răniţii cu exantemalicii. Cu toate că pădurile sunt la câţiva chi-lometri numai, nu sunt căruţe ca să aducă lemne pentru încălzirea sălilor de clinică, nu se ajung alimentele pentru întremarea suferinzilor. Mortalitatea e spăimântătoare. Camioane încărcate cu cadavre unele în racle albe nestrujite, altele trântite deasupra, învelite numai în cearşafuri, pornesc pe drumul eternităţii. Nu se mai găseşte scândură pentru sicriuri. La comcnduire sosesc necontenit camioanele cu bolnavii care n’au loc în spitale şi care trebuesc totuş adăpostiţi undeva... lntr’o zi am văzut aşteptând in gangul fostului otel Buch o căruţă în care erau trântiţi unii peste alţii şapte soldaţi. Doi dintre ei muriseră pe drum, alţi doi îşi dădeau duhul, iar ceilalţi, ţeapeni de ger, se văicăreau de moarte. Trecătorii cu inima sfâşiată şi cu şiroaie de lacrimi pe obraz, se opreau in loc ca să le deâ bani, care însă nu le puteau li de nici un folos. Moartea începuse în urmă să secere printre doctori şi surorile de caritate. In populaţie jertfele nu erau mai puţine. Pe toate străzile vedeai un prapur negru — toate familiile erau covârşite de un doliu... Trebuia să stai câte patru zile cu mortul în casă până să-ţi vie rândul la dric. înmormântările începeau disde-dimineaţă şi durau până noaptea târziu, numai aşâ „adânc întristaţii1* aveau putinţa să împace faptul redus cu legea creştinească. In unele zile „aglomeraţia1* pe ţărmul Styxului erâ aşâ de mare, încât rudele şi prietenii se vedeau siliţi să-şi ducă „mortul scump1* la groapă într’o căruţă de piaţă împodobită cu câteva lăvicere, sau purtând sicriul pe umeri. Şi funebrul spectacol continuă acelaş, zi după zi, în cât ajunsese banal pentru privitori, primejduind nădejdea în refacerea oştirii noastre şi alungând din sunetele multora credinţa in izbândă.ţ » In acest răstimp, printr’un contrast izbitor intre nenorocire şi nepăsare, pe barierele oraşului, in chiuituri şi cântări zgomotoase soseau Ruşii, voinici, îmbujoraţi, cu pasul greu şi rar al omului care nu aleargă nici la moarte, dar nici la victorie, bălăngănindu-şi mâinile în aer şi spintecând văzduhul cu ritmul unui marş sălbatec in fanfară sau şuierăturile unui cor ţărănesc care te făcea să luneci cu gândul la stepele patriarhale ale Volgei. Mai ales in nopţile sticloase ale lui Ianuarie, pe vifor sau pe senin, ii auzeai tropăind in cadenţă pe zăpada cristalină, sfidând asprimea gerului tăios cu accentele barbare şi fierbinţi ale unui cântec de vitejie. De alminteri „aliaţii** noştri n’aveau nimic eroic în afară dfe muzică... Şi Ruşii veneau, veneau mereu, ca un fluviu fără stăvilar în curgere, revăr-sându-se valuri-valuri asupra Moldovei libere şi sărace, pe care Ţarul făgăduise solemn de astă dată s’o ocrotească de invazie. Dar muscalii. înainte de-a luă frontul in primire, au socotii că datoria lor e să ocrotească puţinele noastre depozite de grâne şi de alimente. Furioşi că nu i-am întâmpinat in cale cu rachiu, au strâns toată „apa de colonie1* din prăvălii şi au sorbil-o, apoi au cerut spirt www.dacQFomanica.ro ■4^ * ' *ACAD^tIEl* Teodorescu-Sion : LA MĂRĂŞEŞTl www.dacQFomanica.ro www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 19 Mo. 1, 1919 denaturai pe care l-au filtrat de anilină prin pane fierbinte, scoasă atunci din cuptor, şi l-au băut ca pe o votcă superioară. Atunci am priceput de ce soldaţii ruşi veneau întotdeauna neînarmaţi. Muniţiile şi armele le aduceau căruţele din urmă. Fireşte, că nimeni nu se îndoia de virtuţile răsboinice ale muscalului, dar nici unul in schimb nu bănuise însuşirile lor deosebite pentru negustorie. Fiecare soldat purtă in spinare un mic bazar, pe care şi-l instala de obicei in piaţă. Vindea tutun, zahăr, ciorapi, cisme, măsline, căciuli, aţă, ceai, cutii de conserve, săpun, unt, icoane — înlr’un cuvânt tot ce pofteşti... Pentru o litră de spirt era in stare să se descalţe pe loc, chiar dacă nevoia il siliâ in urmă să fure cişmele unui „tovarăş*. Când îşi isprăviâ târgul, plecă în patrie ca să se aprovizioneze din nou, sau devastâ prăvălia vreunui biet evreu ale cărui mărfuri i le vânduse tot el. Frontul ii eră mai puţin plăcut decât oraşul şi deaceea îl vizită rar sau de loc. In primăvară, isbucnind revoluţia, armatele ruseşti s’au preschimbat in nişte turme fără păstor, având însă fiecare măgarul in frunte sub chipul unui purtător al steagului roş. foţi strigau „râspublicâ*, fie chiar şi sub un... Ţar nou... ...De răsboiu nici nu mai eră vorba, după cum disciplina ostăşească eră acum numai o amintire. In beţia lor după fraze umflate pe care nu le pricepeau, „fraţii“ ruşi descoperiseră o dragoste deosebită pentru noi, şi voiau, in generozitatea lor slavă, să ne dăruiască şi nouă o „răs-publică", să ne facă fericiţi cu deasila, nimicind organizaţia noastră burgheză şi stârpind pe „burjui*. Agitaţiile bolşevisle începuseră să se întrevadă pe alocuri, odată cu fraternizările de pe front. Primejdia rusească din spate eră acum mai mare decât primejdia germană din faţă. Amândouă, pornind din acelaş isvor, ne inlătui’au gloria desrohirii şi ne ameninţau libertatea. Dar armata noastră care reînviase cu cele dintâi raze ale soarelui de primăvară, refăcută, pregătită.şi însetată de biruinţă, eră la postul de onoare. Ea a risipit repede amândouă primejdiile, învingând şi pe nemţi şi pe muscali de-o potrivă. Mărăşeştii nu însemnează numai înfrângerea lui Mackensen, dar şi desar-marea muscalilor, stârpirea bolşevismului şi ocuparea Basarabiei. Corneliu Moldovanu. Em. Damian : In patrulă. I www.dacQFomanica.ro 18 LUCEAFĂRUL No. 1, 1919 îngropare Martie... Burniţă a ploaie; Irig şi umezeală; străzile toate noroioase, cerul învăluit în nouri fumurii, par’dTstâ să cază clin înălţimi. Cimitirul pustiu altădată, forfotiâ de soldaţi cu casmale şi târnăcoape; părea un şantier unde braţele mulţimii se străduiau să dea nouă vieaţă uzinei mari, pe porţile căreia vor intră miile de muncitori, ca albinele într’nn stup, pentru a dă lumii noui surse de câştig, de vieaţă fericită. Şanţuri lungi fără de sfârşit, — late şi adânci cât un stât de om, — se durau în pământul clisos în care un străin ar fi înţeles că se va aşeză, piatră lângă piatră, zidind temelia trainică — ce nu se va surpa niciodată, — a casei care trebuia să dea vieaţă la milioane de oameni, căci uzina trebuia să fie mare, mare cât toată suflarea românească să încapă in ea... Şi loviau târnăcoapele, şi săpau casma- lele pământul, întorcând brazdă, lângă brazdă,' şanţ lângă şanţ. Burniţă mereu şi braţele slăbite ale soldaţilor, de-o muncă ce păreă că nu mai are sfârşit, nu stau în odihnă, decât în clipa in care degetele lor groase ce tremurau, suceau o ţigare... Tăcuţi, fără să cânte, fără să lluere şi fără să vorbească intre ei, cum se obişnueşte in timpul muncii, săpau, săpau înainte... Dejur-împrejur, pădurea de cruci, care se încurcau unele cu altele, îm-pestriţâ locul cu linii; şi cum liniştea Teodorescu-Sion : La cheson, Schimb de poziţie. plutiâ pe undeva în aproape, păreă că morţii toţi, lăsase vecinicia şi ieşise la muncă. Printre crăcile uscate şi răsfirate ale pomilor, vântul şi ploaia se înfrăţeau intr’un sfârâit uşor ce-1 făceau picurii de apă lovind în coaja uscată a pomilor, sgomot surd asemuitor candelei ce-şi sfârşeşte uleiul, în clipa în care sâmburele de lumină creşte şi descreşte, ca ochiul www.dacQFomanica.ro No. 1, 1915) LUCEAFĂRUL de buhă ce dormitează pe urechia clopotului, sub bolta turlei. Pretutindeni pământul eră muşuroae, de par’că toate cârtiţele din lume scurmau ţărâna. Cruci de piatră albă, cruci de piatră neagră, cruci de lemn, toate laolaltă, in tot cuprinsul cât putea vedea ochiul în ceaţa deasă, păreau o lume necăjită ce-şi ridică braţele în slavă, cerşind mângâierea care nu stă să vie; liniştea turburată. Biserica mică, pustie, cu uşile larg deschise, îşi topiâ vârful turlei in ceaţă de par’că se pierdea in adâncul necunoscut al slavei. • Un orăcăit sgomotos, şi uruitul greoiu al unui camion-automobil, huiâ, ca într’o tainiţă, strecurândH-se pe aleele intorto-chiate, strâmte sau largi, săltându-şi prin hopuri hărabaia mare acoperită cu pânză, încetinindu-şi mersul, ca o broască ţestoasă uriaşă ce se ţâră in adâncul pământului; răbufni puţin şi se opri lângă şanţul lung al sutelor de muncitori... Patru oameni înfăşuraţi în mantale lungi albe, murdare, şi de noroiu, şi de pete sau scursori de sânge, grăbiţi, ca cei cu treburi multe, îşi legară în josul mânecii, mantalei, ca nişte cei’curi de gumă sau de piele, ca două brăţări căzute de pe braţ. In jurul gâtului, până sub bărbie şi pe ceafă, un alt cerc ce le strângea gulerul halatului pe sub care nici vântul n’ar mai fi putut intră. Coviltirul de pânză ce acoperiâ camionul, a fost dat la o parte, lăsând să se vază trupurile omeneşti — goale de ves- tit minte—aşezate ca lemnele in stânjen,— ale exantematicilor. Traşi de mâini, de cap sau de picioare, trup cu trup, au fost daţi jos; apoi câte unul, tot aşâ, de cap şi de picioar, puşi pe un brancard de pânză la capelele căruia se găseau alţi doi din cei cu halatele albe, murdare de noroiu şi de pete sau scursori de sânge... „Unu, doi, trei...“ şi după ce legănau in lături, de două ori palul, aruncau în largul şanţului hoiturile celor mulţi ce trebuiau să cimenteze temelia mare a uzinei unde toată suflarea românească trebuia să trăiască laolaltă... ... Şi-atunci oamenii ceia în halatele lor lungi, păreau ca patru zidari, pricepuţi sau nepricepuţi, ce aşezau cărămidă lângă cărămidă, umplând golul săpat de mâinile celor tăcuţi şi trişti. Mai departe casmalele şi târnacoapcle săpau, săpau la şanţul lung ce nu se mai isprăviâ, lat şi adânc de un stat de om. Cu faţa în sus, cu faţa in jos, pe o latură sau pe alta, morţii se înşirau unul lângă altul, iar deasupra lor, un popă bătrân ca vecinicia, cădelniţă îngânând o rugăciune ştearsă, ţinut de o mână de un soldat, să nu cadă pe povârnişul lunecos al pănlântului proaspăt săpat. Pe trupurile gbale de vesminte ale exantematicilor, cădeau bulgării de pământ îngreuiaţi de ploaia ce se cerniâ măruntă şi deasă, ca şi cum un războiu -imens, — din slavă până in pământ — îşi ţeseâ firele subţiri, nevăzute, ale veci-niciei. . C. Ardeleanu. www.dacQFomanica.ro LÎJCEAFARUL No. 1, 1913 '20 Ştii tu ce este vieaţa? Ştii tu ce este vieaţa ? Nu, nu ştii, Căci nu ţi-ar mai părea anii pustii... A ! vieaţa e un cântec de izbândă,. O dezrobire ’naltă ’ncântătoare, Din mult întunecata-ne osândă A ’ntâei clipe’n vremi rătăcitoare. Ştii tu ce este vieaţa ? E lucirea Ce-o smulge caldul soare ’n răsărirea Din negrele adâncuri de ocean ; Biruitorul înger al blândeţei Strivind, sub paşi-i gingaşi, pe Satan ; E cel dintâi fior al dimineţei. Şjii tu ce esfe vieaţa ? E mai mult Ca ’ntâia licărire ce s’a smult Din apele întâiului cristal ; E locul ce-a picat Dumnezeirea S’alunge întunerecul fatal, E facla ’n veci nestinsă, e Iubirea. Ah ! ochii ’n care farmecul şi teama Te ’mbie cu chemarea unei ape! Când sufletul s’apleacă să s'adape Ca pasărea ’ntr’o lină coborâre Spre ochii plini de taină ai iubitei, — E în necunoscut o hotărâre Eroică, de care nu-ţi dai seama ; Simţi doar neînţelesul ei deliciu... E fericirea unui sacrificiu De-a duce crucea vieţei mai departe ; E dorul ca prin orice suferinţă Tot renăscând din moarte peste moarte, Să nalţi cândva, un steag de biruinţă ! D. Nanu. Tcodorescu-Sion: La mitralieră. www.dacQFomanica.ro www.dacQFomanica.ro 1 V W J\T*r 1 . ~ . ". . . , T M _- *“" ' 'J Jjr1 fc'r- i -jjfly, «*J,T ‘r^T-~r- ■" ■ ■ * / _f • v * , 4 ‘ 1 . -T “* j - . ./ •’ No. 1, 1919 LUCEAFĂRUL 21 Cronica Literatură. Scriitorii şi răsboiul. Nu vrem să ridicăm acuze împotriva nimănui şi nu voim să mustrăm pe nici unul dintre cei ce au păcătuit. Sancţiunile pentru scriitorii rătăciţi le va rosti conştiinţa lor proprie şi conştiinţa publicului căruia se vor adresa. Dacă această conştiinţă lipseşte şi scriitorilor şi publicului, orice represiune nu-i poate scăpă nici pe ei şi nici pe noi de ei. De astă dată vom stărui, în câteva cuvinte, asupra atitudinii scriitorilor în faţa întregirii neamului şi in faţa răsboiului. Dela început spunem că problema moralităţii scriitorului,-ca a oricărui alt factor social, nu ne este indiferentă şi nu o putem despărţi de opera lui artistică şi de activitatea lui publică. Nu ne interesează, fireşte, măruntele metehne omeneşti, ci construcţia sufletească, caracterul scriitorului şi atitudinea lui ctică-socială. Scriitorul fiind expresia superioară a conştiinţei colective, purtătorul de cuvânt al aspiraţiilor obşteşti şi percursorul inspirat al idealelor naţionale şi sociale, atât în faţa problemei întregirii neamului cât şi a răsboiuiui ar fi trebuit să aibă o singură atitudine: să lupte din răsputeri şi deschis pentru înfăptuirea „vi-srilor neîmplinite". In vreme de răsboiu, scriitorul, ca ori care cetăţean, devine un ostaş, un luptător sub Hamurile ţării şi ale neamului. Dacă nu poate luptă cu arma, luptă cu condeiul, cu graiul. Datoria lui rămâne una singură : să lupte! Conştiinţa lui, care vibrează, până în cele mai tăinuite fibre, la sforţările ce le face fiinţa poporului întreg pentru a face un nou pas spre progres, nu-1 poate lăsă indiferent, căci indiferenţa însemnează că nu are rădăcini în pământul ţării, că sufletul lui nu face parte din sufletul neamuiui, ceeace conslitue o monstruozitate. Iată de ce la scriitori nu se admite dezer-ţiunea în asemenea împrejurări epocale. Dacă ne aducem, însă, aminte de neutralitate, în care scriitorii aveau datoria să lupte pentru pregătirea sufletească a norodului, pregătire tot aşa de importantă ca şi cea armată, şi dacă urmărim activitatea aceloraşi scriitori în cursul răsboiului, pe lângă pildele de adevărat eroism, şi de datorie împlinită, întâlnim şi cazuri triste, ruşinoase... Nu^vrem să pomenim nume, fiindcă scopul nostru nu e să pedepsim. Noi urmărim altceva. Stăm în faţa unei noi datorii, unei datorii tot aşa de grele ca şi cea din cursul răsboiului. încordările şi suferinţele grele nc-au dat România întregită. Această Românie trebue organizată, trebue închegată sufleteşte, trebuie curăţită de toată polomida rămasă pe urma do-minaţiunilor străine. Lumina culturii româneşti, răspândită până în cele mai ferile colţuri,credem că c singurul mijloc de a realiză această operă. Cei ce nu şi-au făcut până acum datoria, dacă s’ar pocăi constit, recunoscându-şi greşelile săvârşite şi aşternându-se pe muncă întinsă, poate ar reuşi să-şi răscumpere păcatele trecutului. Condiţia esenţială a reîntoarcerii lor în rândurile celor curaţi e însă spovedania şi pocăirea- Conştiinţa oricărui păcătos se poale mântui, dacă îşi mărturiseşte greşelile. Firea poporului nostru e iertătoare şi poate i-ar ierta şi pe ei. O mărturisire şi o revenire Ia căile drepţilor, poale le-ar purifică sulletul, poate le-ar Influenţa caracterul şi ar adăuga talentului lor şi strălucirea integrităţii morale. Poate ar reuşi să devină fiinţe armoniase şi să muncească, aducând prinosul creaţiunii sulletului lor, pe altarul de jertfă al neamului, împotriva căruia au păcătuit. Câţi vor avea îndrăzneala să o facă? T. Codru. Arte plastice. Note. Apercepţia frumosului rămâne tot aşă de variabilă ca şi aceea a urâtului, a contrastului; pentru aceea artistul e chemat să ne redea, in plastică, ceace in natură nu Irăeşlc decât numai pentru el. De aci şi varietatea felului de a concepe frumosul, şi, in deosebi, al vedea în cadrul unei pânze sau în blocul unei marmure. Natura, care e un isvor nesecat de motive, de unde artistul îşi adună elementele, arc şi ea capriciul de a nu li aceeaş totdeauna şi de a nu se izola în părţile ei frumoase de cele urâte; pentru aceasta, nu toţi câţi mâuuesc o pensulă, sau frământă lutul în vârful degetelor, au putinţa să ne facă să înţelegem frumosul. Acolo unde ei nu reuşesc, decât în parte, să-şi des-vălue stângăciile datorate lipsei de pregătire şi neputinţei de a interpreta motivul, în natură poate să fie inspirator al unor lucrări de valoare. In afară de culoare sau scânteerile mar- www.dacQFomanica.ro 22 LUCEAFĂRUL No. 1, 1919 murei, hotărâtoare este intuiţia artistului, care caută cu pasiune desăvârşirea. Puţini au înţeles — la noi mai cu seamă — importanţa lucrului acesta. Iu majoritatea cazurilor, aproape cum a eşit din şcoală, după aşa zisuL aprenlisageu, fiecare caută să se fixeze, să rămână acelaşi, bizuindu-se pe oarecare talent, desvăluit de profesori sau de aprecieri ale prietenilor. In felul acesta rămâne în urmă de artă, care evoluează, tinzând să atingă marginile perfecţiunii. Aşâ se explică seria nesfârşită a artiştilor blazaţi cari nasc la douăzeci de ani, raarcându-şi fiinţa cu două-trei tablouri — ca la treizeci de ani, ca artişti, să moară de spleen şi să continue a trăi ca genii necunoscute, dispreţuind mulţimea „idioată“ şi visând recunoştinţa posterităţii. ' . Muncă şi evoluţie! Iată ce trebue să obsedeze pe toţi artiştii, căci numai căutând, vecinie căutând, arta îşi poate desvălui tainele cele mari, slujitorilor ei. Tot în această ordine de idei, ne putem întreba: de ce artiştii noştri, printre cari se pot număra destule elemente de valoare, nu încearcă să împământenească arta,care până acum, nu e alt ceva decât un import al străinătăţii ?... După cum mai toţi ştiu să ne vorbească şi să stabilească caracterul unei pânze ca făcând parte din cutare şcoală: flamandă, spaniolă, olandeză sau italiană — suntem în drept a aşteptă să ne recunoaştem însuşi sufletul nostru în pânzele indigene, ca făcând parte din produsul solului nostru, al acestei Românii care abia astăzi închegată, în toate complexitatea ci dăinueşte de inii de ani, cu obiceiurile, cu credinţa şi năzuinţele ei, una şi aceeaş. Şi credem că aceasta, n’ar ii nici un motiv de scădere, arta putând să culmineze, în orice parte a lumii şi în mijlocul oricărui popor, cu singura condiţie: să fie artă. E bine ca premenindu-ne sufleteşte, să ne mărim şi sfera de gândire ca, prin noi înşine, să facem un pas înainte, în lumea aceasta, pe drumul ce duce spre desăvârşire, căci numai astfel un neam poale să-şi marcheae existenţa sa în rândul celorlalte naţii îmbătrânite înaintea noastră în faţa cărora ne-am obişnuit, de mult, a aduce prinosuri de admiraţie. Rând pe rând, vom cercetă în coloanele acestei reviste, fără de patimi şi fără de ură, mişcarea noastră artistică din punct de vedere românesc şi estetic. Vom analiza nu operilc ocazionale ale artiştilor, ci creaţiunile lor studiate şi adâncite. Vom stărui mai ales asupra curentelor din mişcarea noastră artistică. C. A. Muzică. Cântecul românesc. Am strâns tus-lrei hăţurile cailor. Popa oftă adânc şi-şi şterse cu dreapta ochii. Maiorul mă apucă de braţ şi şopti repede: — Ce frumos !... Glasul dulce al oşteanului se scurgeâ potolit ca o apă lină printre copacii îngălbeniţi; ca o mângâiere dureroasă peste sufletele noastre părăsite ! ' — Maică, măiculiţa mea, Doru-mi-i de casa ta; Rătăcit, făr’ de-adăpost Nu-i Ion cine-a mai fost, Nn mai sunt, cum am mai fost... Şi tăcu Ion, soldatul nevăzut şi neştiut, eroul anonim şi compozilorul-poet discret, din cine ştie ce post blindat. Ne urmarăm drumul tăcuţi, dar cu dorurile mai puţin înăbuşite, cu gândurile mai puţin întristate, par’că... * Gânlecul. Atâta măngâere pentru soldaţii luptători, atâta alinare şi pentru noi, cărturarii, împrăştiaţi printre ci; şi singura îndulcire a eroilor răniţi, pentru cari, la Iaşi, Enescu, împrăştiind arlă din generoasa-i personalitate, adună fonduri peste fonduri, urmat şi ajutat de un pâlc de muzicanţi. Cât despre partea muzicei noastre de compoziţie din timpul răsboiului, nu putem avea acum efecte evidente; mai târziu va răsări, desigur, cineva care, din complexul de înălţări şi suferinţe sufleleşti din vremurile de vitejie şi de băjenie, să ne dea acea vibrantă şi masivă muzică românească, pe care o aşteptăm cu toţii, pună astăzi deabiă întrezărită. Poale că acum şi mai ales de acum încolo, vor căuta să pătrundă mai adânc în sufletul poporului, măcăr unii dintre acei cari cred că lac muzică românească. Să pătrundă, să analizeze deci şi să sintetizeze apoi, ceeace trebue exteriorizat; dar această muncă selecţionată, vine inconştient, fără îndoială. în capul celui ce se crede chemat. Cum poţi cere aceasta unuia sau altuia, căruia, îmbâcsit de reguli de stil şi gramatică muzicală, obsedat de modernism, chinuit totdeodată şi de avanlagioasa dar vizionara muzică românească — pe care o caută zadarnic pe Podul Mogoşoaei, în mahalale ori in vreo cameră de hotel — , i se năzarc că o găseşte in capul său ori în slovele altora şi care în realitate nn se găseşte decât acolo unde trebue : în plaiurile ţării şi ’n lumina capului tău ? www.dacQFomanica.ro No. 1, 1919 LUCEAI Dar ce complexă pare chestiunea aceasta a muzicei româneşti. Ce titlu de studii, de care s’au lovit atâţia şi totuşi, cum o simt destui, dacă nu toţi, cum o pipăie şi cum nu şi-o pot apropia, decât câţiva, număraţi pe degete. Analiza ne-ar lămuri puţin. De ce în Ardeal e o muzică românească superioară celei din Regat? Specificăm „românească11, căci muzică tăcută de români se găseşte în abundenţă în editurile Degen sau Feder şi se aude, un alt gem se ’nţelege, şi pe la concertele simfonice chiar. Cultura săteanului şi a orăşanului e superioară în Ardeal. Nu mai analizăm cauzele şi condiţiile; se ştiu. Inspiraţia ardeleanului n’ar fi superioară acelei olteneşti sau moldoveneşti, ci numai specifică. Dar cultura, să se repete, e superioară. _ Aceste două elemente: inspiraţie şi cultură, una înăscută, alta câştigată, transmise ereditar, s’au intensificat reciproc şi în decursul nu a multor zecimi de ani, au şi dat roade: au fost capabile să dea naştere la talente de compoziţie ardeleneşti reale. Să ne transpunem dincoace, unde inspiraţia tot atât de fecundă, cel puţin, n’a fost ajutată de cultura muzicală. Inspiraţia a rămas la ţară. Şi cultura dela oraş a rămas — fără inspiraţia dela ţară — cultură aridă. Elementele desmem-brale, independente au rămas sterpe. Rezultatul e clar; avem compozitori cu carie şi, dureros de zis, cu atât numai. Şi avem atâta inspiraţie ţărănească... Apropierea de popor e sfânta condiţie a progresului muzicei noastre naţionale. Cultivarea muzicei poporale deci, trebue să lie ţelul unui compozitor care vreâ să fie compozitor român. Şi reciproc, cultivarea muzicală a poporului trebue să fie obiectul celor ce se intitulează muzicanţi şi patrioţi. Şi aceasta e altă datorie, din care profesorul Kiriac şi-a făcut un rost în vieaţă, atât de înţeles şi atât de patriotic. Cultivarea muzicală a ţăranului prin elementele de cultură dela sat: învăţător, preot, este baza progresului cântecului românesc. Aci intervine însă un nou punct: cultivarea muzicală a învăţătorului şi a preotului. Prin cine? Profesorii buni sunt pe degete şi aceştia, şi de atâţia învăţători, mai ales, avem nevoe! Iată de ce chestiunea se va învârti într’un cerc vicios o bucată de vreme, până când se va rupe odată. Şi de atunci încolo abia, se vor observă roadele adevăratei şi efectivei munci. Ion V. Borgovan. ■ARUL iiU Teatru. Despre teatru şi repertoriu. Un petic de pânză mai mult sau tnai puţin colorată, o clipă de întuneric şi de nesfârşită nerăbdare, sgomotul.uşor al pânzei care se furişează tot mai mult până ce piere in înălţimi şi lumea teatrului se iveşte, lume minunată, lume făuritoare de vise şi de-atâta cugetare. Şi cu toate acestea e alcătuită acolo unde o vedem numai din înşelăciune. O lume clădită pe minciună şi totuşi când peticul de pânză, mai mult sau mai puţin colorată, se aşterne între noi şi ea, visul trăit cu cei de dincolo, visul întrezării, dăinueşte’n suflet vreme multă; lumea noastră nu ni-1 poate şterge. Se lasă peticul cela de pânză ca o pleoapă peste ochiul in care puteam citi până’n adânc de suflet. Sunt întâmplări pe lângă care trecem in lumea de toate zilele fără să le băgăm în scamă sau, dacă ne opresc o clipă ’n loc, e ca să le uităm cât mai iute, dar pe dată ce sunt transpuse în lumea factice a teatrului ne prinde sufleteşte, ne ţine locului încordaţi, înfriguraţi, râzând şi plângând cu cei de pe scenă, totul părându-ni-se nou, nou de tot. I’e puterea aceasta măritoare ca o lupă a atâtor şi-alâtor probleme din vieaţa omenirei, probleme care altfel ne-ar scăpă ori numai le-am întrezări, se bizuic imensa valoare educativă a teatrului. Problemele şi chestiunile des-bălute pe scenă se adresează maselor prin însăşi felul lui de-a fi. Şi muzica şi pictura şi sculptura ca şi arhitectura pot fi gustate în intimitatea unei odăi, la noi acasă, dar teatrul nu. Se citesc piesele de teatru şi acasă dar totdeauna cu nostalgia scenei, parcă-ţi lipseşte ceva. Iar de o citeşti după ce ai văzut-o c de cele mai multe ori ca să-ţi lămureşti vre-un pasaj pe care nu l-ai auzit bine, şi-atâta. Impresia primită la reprozenlare e atâta de puternică, încât între carte şi ochi se interpune la fiece rând viziunea pe care ai avut-o pe scenă. Şi dintru început teatrul a oglindit loatş năzuinţele şi toate luptele omenirei, năzuinţi şi lupte când mai puternice când mai sarbăde potrivit conţinutului sufletesc al epocei în care aveau loc. Iată peridându-se dealungul vremi-lor lupta între om şi soartă, luptă aprigă şi înfricoşetoare. brăzdată de gemetele unui Pro-meleu şi de planşetele sfâşietoare ale unei An-tigone, iată în misterele din lumea medievală lupta între bine şi rău, luptă între Dumnezeu şi diavol. Şi cu vremea, conflictul dramatic se prezintă nu între om şi soartă ca putere din afară, putere transcedentă, ci între om şi soartă ca putere imanentă, ca putere pe care o păstrăm chiar în noi. Apare lupta între morala indivi- www.dacQFomanica.ro 24 LUCEAFĂRUL No. 1, 1919 duală şi cea socială, luptă îndârjită, intensă pc care tot teatrul e cel care o zugrăveşte şi o redă mai violent ra oricare. în luniea noastră de azi conflictul coboară în sufletul individului, conflict între individ şi el însăşi, între felul cum pricepe el vieaţa şi felul cum poale să o realizeze. O perfectă oglindire a întregei vieţi a ome-nirei cu toate patimelc şi toate visurile ci, dar par’că mai puternice, mai întărite, par că mai la ’nţelesul tuturora, mai aproape de sutlelul nostru. De cele mai multe ori nu numai lămu-rindu-ne vreo idee vagă, dar lămurindu-ne pe noi însăşi, scormonindu-ne în suflet ca să scoaţă la iveală tendinţi care dormitau şi n’aşleptau decât un semn ca să ne cotropească toată fiinţa. Şi când puterea şi rolul teatrului sunt atât de imense, nu se poate decât cu cea mai mare îngrijire alege piesele ce se pol şi ce trebuesc reprezentate pe scena teatrului nostru. Din nenorocire noi n'am avut liniştea istorică necesară înllorirei unei literaturi dramatice aşa ca să ne dispensăm de,ajutorul leatrului altor naţiuni. De-altminleri o dispensare într’o anumită măsură se impune; fiecare popor rezolvând anumită latură a problemei care agită omenirea la nu moment dat, într’atâl întru cât îi e dat ca bogăţie sullotcască. Şi numai de bogăţie sufletească nu avem să ne plângem: dovadă poezia populară atâta de bogată, dovadă pictura în chip de ţesături şi scoarţe, dovadă clementele noi pe care le ’nlâlnim în archilectura biseri-' ceaşcă a noastră. Dar o înflorire pe tărâm teatral nu am avut. Şi iată cum, la un teatru întitulat naţional, trebuie să recurgem la ajutoare din afară, zic la ajutoare, nu la umpluturi. O nuanţă desigur, dar totuşi o nuauţă. Nu avem bogăţie de literatură dramatică, cu atât mai mult trebuie să avem însă grije ca materialul strein, de ajutor, să întregească şi să împlinească lipsurile caracterului nostru naţional. Şi, să (ie oare atât de greu înjghebarea unui repertoriu, nu de erudiţie teatrală, dar de adevărată educaţie socială? Oare piesele clasice din toate vremurile să fie înlr’adevăr demodate pentru noi şi să ni se pară naive? Nu ne oferă oare nici un ajutor literatura dramatică de frunte acelorlalte naţiuni? Trebue găsit ajutorul în orice piesă ultra-modernă adese ori numai simple ilustraţii ale vreunei nevroze oarecare ? Care public cere astfel de piese? Majoritatea? Nu. Publicul cel mare care umple teatrul, e format din pături bine diferenţiate ca grad de cultură, lucru care trebue ţinut în seamă, în orice caz acest mare public c totuşi capabil să sc încălzească la multe lucruri cari au înfruntat pulberea timpului şi ’n care sunt redale adevăruri care agită omenirea din vremuri. Fireşte în întâiul loc Irebuesc primite piesele româneşti întru cât corăspund cerinţelor noastre naţionale, nu imitaţii fără valoare altminteri putem să ne adresăm direct originalelor. Capo d’operile an cusurul să fie foarte rare şi să depindă foarte puţin de voinţa celuia care-ar dori să le producă. Să primim încercările chiar slabe ca teclmică, dar cu conţinui sufletesc bogat. Altminteri se face un serviciu urât şi publicului şi autorilor. Şi ca ultim cuvânt, repertoriul e pentru public şi nu pentru actori, dimpotrivă actorii sunt pentru el. Şi toate astea sunt aşa de limpezi, aşa de luminoase, că te miri de ce repeitoriile noastre sunt atâta de sarbede? D. C. însemnări. Revista „Luceafărul". A început să apară în vara anului 1902, la Budapesta, publicată de un grup de studenţi visători. Mediul străin şi întoarcerea întemeietorilor acasă au silit-o să se mute şi ea, în toamna anului 1906, la Sibiu, centrul intelectual al Ardealului, unde a apărui până la isbucnirea răsboiului european, când redactorul ei a plecat pe câmpul de luptă din Gal iţi a. Treisprezece ani Împliniţi, „Luceafărul" a fost una dintre cele mai apreciate reviste, în jurul căreia s'au grupat pe lângă scriitorii ardeleni şi cei din România şi cei din Bucovina, întrupând astfel unitatea naţională pentru care a luptat fără preget şi conştient. Această revistă a reprezentat consecuent ideia unirii. Ultimul ei număr, întors dela poştă în ziua mobilizării armatei austro-ungare, e închinat armatei române şi întregirii neamului. Revista „Luceafărul" de aici încolo va apărea in Bucureşti, capitala tuturor Românilor, unde lipsa unei astfel de reviste este simţită. Programul „Luceafărului" rămâne neschimbat. In artă şi literatură va reprezenta, ca şi în trecut, concepţia naţională. Va căută să fie o revistă, in care să se reoglindească sufletul românesc, creaţiunea artistică originală a fiinţei noastre etnice. Va urmări chiar şi mişcarea literară şi artistică din străinătate din acest punct de vedere. Credem că epoca imitaţiunilor ieftine şi a imporlaţiunilor din străinătate trebue înlocuită cu o producţie naţională. Dela popoarele din apus să învăţăm şi să imităm. în primul rând tendinţa de a fi, în toate manifestările vieţii, originali, de a ne inspira în c.reaţiunile superioare din bogăţia tezaurului etnic. Greutăţile începutului şi în special cele tehnice ne împiedecă să ne înfăţişăm aşâ cum am Ii dorit şi aşâ cum ne impuneau principiile de cari suntem călăuziţi. Sperăm, însă, că, în curând, vom reuşi să învingem piedecile şi să ajungm a face chiar mai mult decât putem făgădui. Director: Octavian C. Tăslăuanu , \ S V ^ / www.dacQFomanica.ro ALPERT ~3AER BUCUREŞTI www.dacQFomanica.ro