LUCEAFĂRUL Cuprinsul: Oct. C. Tăslăuanu . Mihail Eminescu l. Agărbiceanu . . Eminescu. M. Codreanu . . . Statuei lui Eminescu (poezie). Octav Minor . . . Veronica Micle şi Eminescu. Maria Cunţan . . Lui Mihail Eminescu (poezie). Cronici: D. Iov: Dela „Tinerimea artistică". ***: Renegaţii în trecutul ţerilor române şi al neamului românesc. Senin: Desvoltarea muzicei româneşti în Beiuş. însemnări: Comemorarea lui Eminescu în Ardeal. Noui membri ai Academiei române. [Numai româneşte! Retragerea d-lui Goldiş dela „Românul". Albania... Berta von Suttner. ilustraţi ti ni: Mihail Eminescu. Casa părintească din Ipoteşti (jud. Botoşani) a lui M. Eminescu. Mormântul lui Eminescu. Ana Droghi (Sora a doua a lui Eminescu). D. Hârlescu: lucitorul de maimuţe; Interior. N. Vermont: ,Pace vouă!"; Ioana, D. Hârlescu: Ţigani. Ary Murnu: Mimy. C. Ariachino: Profil. C. Cuţescu-Storck: Casă veche din Slănic-Prahova. Rodica Gr. Maniu: La spălatul rufelor. ’ Ion San-Giorgiu . Tu vn târziu (poezie). A. P. Bănuţ . , . Amintirile lui nenea Guţă. M. Sadoveanu . . Cum am cunoscut pe Eminescu. Dări de seamă: I. Mihuleţ . . . . N. N. Beldiceann: Chilia dragostii. jfpare 6e Souăorijze REDACTOR: OCTdF. C .TJSLilUNU. An. XIII. Sibiiu, 16 Iunie v. 1914. Nr. 12. www.dacQFomanica.ro MaUla. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârblceanu, D. Anghel, Aurel P. Bănuţ, Z. Bârsan, I. A, Bassarabescu, O. Bogdan-Duică, Dr. Al. Bogdan, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, AI. Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Clotoii, Al. Ciura, OtiIJa Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Victor Eftimlu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gfirleanu, Dr. Onlsifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. 1. Lupaş, Livlu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Mlnar, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, 1. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Oh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Slmionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricn, Victor Stanciu, Caton Theodorlan, D. Toraescu, Lazar Triteanu, Dr. I. Ursu. ABONAMENT: N Ediţia de lux In Austro-LIngaria: 13 cor. 1 an . 26 cor., 6 luni în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. Rcclamaţiile sunt a 36 face în curg de 14 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rep. „Luceafărul", Sibliu (Nagyszcben). SHSH5HSHSE5HSBra3£5B5H5aSTaS-HSa5H5a5H5H5H5HÎ ■•«■•■■■■■■■■■■■■■■■■■■•■■•■■■■■■■■■■■■■•■•■■■■■■■■•■■■■■■■••■■■■■■••■•■■■■■■•■■■■•■•■■■•■■■■•■■■■•■■■■■■■■■■■■■■■■•■■■■■«■■■■■■■•■•■a S : 3 ■ a ş a a 3 a » 3 E KJ s U 3 .o î 3 W 8 <> 3 d s ** a o 3 *oT 3 3 v. 3 3 «t 3 3 Ş 3 a Agârbiceanu, I., Arhanghelii, roman. Cor. 3.-. B u fure a nu, C. V., Metoda pedagogiei ştiinţifice aplicată la educaţia copiilor mici, trad. după Dr. M. Mon-tessori. Cor. 2.50. Călăuz pentru Sibiiu şi împrejurime. Editat de reuniunea „Siebenbiirgischer Karpalhenverein*. Cor. 1.—. Chlru-Nanov, I., Ochiul dracului, schiţe şi nuvele. Cor. 1.50. Dragomir, Dr. Silviu, Relaţiile bisericeşti ale Românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII. Cor. 2.—. G a 1 a c t i o n G., Bisericuţa din Răzoare, nuvele şi schiţe. Cor. 2.—. Ghica, I., Pământul şi omul. Cu ilu-straţiuni. Cor. 1.60. lrimescu-Cândeşti, I., Pe drumurile cadrilateruiui. Cor. 1.50. Lecca, G., Dincolo, din Dunăre ’n Balcani. Cor. 1.—. Liguori, Sf. Alfons Maria de, Pregătire la moarte sau Meditaţii asupra adevărurilor veşnice. Cor. 2.—. Mehedinţi, S., Poporul 1913. Cor. 1.50. — Cătră noua generaţie. Cor. 1.50. Paukerow, L., Când joci teatru românesc în ţara ungurească... impresii şi icoane din turneul trupei Victor Antonescu. Cor. 2.—. Petra-Petrescu, Horia, Îndemnuri. (Broşuri volante.) Broş. I. Cor. —.40. — In templul adevărului, comedie în-tr’un act. Cor. —.50. Popescu, T. R., Sibiiul, călăuză ilustrată pentru excursionişti. Cor. 1.—. — Dela Sibiiu la Râmnicu- Vâlcea. Cor. 1.20. — Din Carpaţi. Excursiuni in munţii Cibinului, Făgăraşului şi Braşovului. Cor. 2.-. Rădul escu-Nige r, N., Vieaţă sbuciu-mată, roman. Cor. 1.50. — De vorbă ’n sat. Intocm. într’un act pentru teatru sătesc; Cor. —.50. — Orfanii neamului, roman naţionalist. Cor. 4.-. Secul a, 1., Economia de casă. Cor. 3.50. Ştefan ei I i, T. V., Amintiri despre EminescJ. Cor. 1.50. Stendhal, Despre amor. Traducere de George A. Demetrescu. Cor. 1.50. Ursu, I., Ştefan cel mare şi Turcii. Cor. 4.—. O rs* o CD n o n <9 S IO *1 IO » ►1 o w -w 'T o 3 n O • De vânzare la librăria Iul 0. Krafft in Sibiiu. : s ■ ■ Expedierea se tace mal uşor trlmlţândti-se banii Înainte, adăugftndn-se la preţul cărţii? Încă { 3 30-40 fii. pentrn expedlarea francată eventual Încă 25 fll. pentru taxa de recomandare. 3 3 a a ■aaaaaaaaaaaaaaaa——a»aaa**,l,***,**iMI>*,ll*”***"1">P Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. Mihail Eminescu. înainte cu 25 de ani căzu de pe cerul literaturii noastre cea mai strălucitoare stea ce l-a împodobit, Iar raza ei abia acuma Lud vederii noastre. Astăzi,când „liniştea eternă" a aşternut peste trupul Iui scurmat de valurile mizeriilor omeneşti flori si iarbă verde, sufletul lui se revarsă asupra sufletului românesc, ca o binecuvântare a cerului, ca un har dumnezeesc, ce ne luminează minţile şi ne întăreşte credinţa în viitor. El, poetul pesimismului, robul Nirvanei, admiratorul Budhismului, care a scris: Străin şi făr’ de lege de voiu muri, atunce, Nevrednicu-mi cadavru în uliţă-1 arunce, Şi-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Ce-o să asmute câinii ca inima-mi s’o rumpă, Iar celui ce cu pietri mă va izbi în faţă, îndură-te, stăpâne, şi dăi pe veci vieafă! Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Că tu mi-ai dat in lume norocul să trăesc. El, care spuneâ că „un vis al morţii eterne e vieaţa lumii întregi" — astăzi apare, ca cel mai naţional şi cel mai intransingent poet al neamului nostru. întreaga lui vieaţă e socotită ca un neîntrerupt şir de lupte pentru întruparea idealurilor noastre româneşti, per- sonalitatea lui ne pare o întrupare a aspira-ţiunilor noastre, iar opera lui e o pravilă de credinţă, pe care o cetim şi o mărturisim ca pe o nouă evanghelie naţională. Pare ciudată şi paradoxală această evoluţie, această prefacere a lui Eminescu în sufletul cărturărimii aceluiaş neam. Dar nu e de neînţeles. Contimporanii nu l-au putut pricepe şi nu l-au putut aprecia după cuviinţă, deoarece el a fost un înainte-mergător şi încă dintre aceia, cari îşi închină vieaţa muncii sfinte şi tăcerii rodnice. Glasul lui de arhanghel n’a fost auzit, fiindcă cei ce-1 ascultau n’aveau credinţa lui, n’aveau sufletul lui. Cu câtă durere trebuie să fi scrisei versurile: Ne ’nfeles rămâne gândul Ce-fi străbate cânturile, Sboară veşnic îngânându-1 Valurile, vânturile. După moartea lui au început să-i îngâne suferinţele şi durerile, cari l-au petrecut până Ia mormânt?! Dar papagalii n’au trăit, n’au simţit lacrimile ce le vărsau. Ei plângeau şi se tânguiau fiindcă Dumnezeu nu-i dăruise cu un suflet propriu şi cu talentul de a adăugă şi ei o fărâmă de originalitate la cultura şi arta românească. ’ 1 www.dacQFomanica.ro 346 LUCEAFAK 01 Nrul 12, 1914. Eminescu a fost cel mai nefericit poet al veacului al XlX-lea, sufletul lui a fost chinuit de genialitatea înnăscută şi vieaţa a fost aşa de vitregă şi de crudă cu el. Durerile şi nedreptăţile suferite s’au descărcat în versuri triste şi desnădăjduite. Eră prea întreg şi prea sincer, ca să şi le poată ascunde. Dar nu aceste sus-pinuri ale nefericirii Iui individuale constitue fondul personalităţii lui Eminescu. Aceste sunt ca tunetele şi fulgerile cerului, care trimite pământului ploile roditoare, pe urma cărora răsar florile parfumate ce râd vesele în bătaia razelor de soare ce se pogoară din sferele mai îndepărtate şi mai adânci ale ceriului. Eminescu a fost întruparea genialităţii româneşti în veacul de renaştere al neamului nostru. A venit tocmai atunci, când poporul prin toate însuşirile lui începuse să triumfe. A sosit după unirea principatelor şi în epoca de pregătire pentru răsboiul de neatârnare, după ce poezia poporală cucerise sufletul cărturărimii şi când se începuse lupta pentru biruinţa limbii strămoşeşti. Noul sosit eră chemat să dovedească lumii întregi că sufletul românesc e în stare să se ridice până la cele mai înalte creaţiuni de artă şi că limba românească are haine pentru cele mai adânci gânduri şi pentru cele mai fine nuanţări ale simţirii omeneşti. Câtă trudă n’a pus el până a ajuns să învingă toate greutăţile! Dar le-a învins, ca voinicul din poveşti, care a trebuit să aducă apă vie pentru a mântui fecioara din robie. Apa vie a găsit-o el în straturile poporului, în hrisoavele bătrâneşti, în cronicari şi în cucernicele cărţi bisericeşti. Toată tinereţa lui şi-a jertfit-o pentru această faptă vitejească. A cutrierat pământul locuit de Români, stând ani întregi în Bucovina şi Ardeal, s’a coborît între popor ca să-J cunoască de aproape, a cules creaţiunile lui poetice, iar în ceasurile de singurătate, pe cari le căută într’adins, se cufundă în cronicile şi cărţile bisericeşti cu vechea lor limbă dulce şi înţeleaptă. După ce a mai pătruns şi tainele filozofiei şi a gândurilor cari au frământat mintea omenească, s’a zămislit în altarul sufletului său acea credinţă sfântă a unităţii neamului nostru, căreia astăzi ne închinăm cu toţii: „Idealul Românilor din toate părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale. * Pentru acest ideal a luptat în întreaga lui vieaţă nefericită. Mulţi s’au legat de mizeriile pe cari le-a îndurat, spunând că de ar fi avut parte de un traiu mai bun, ar fi fost poate şi mai mare şi mai productiv. Tuturor acestora le-a răspuns singur: „Geniul în sdrenţe sau în vestminte aurite tot geniu rămâne". Fără îndoială că omul Eminescu a îndurat multe necazuri, dar nu putem crede niciodată că toate acestea au avut o înrâurire hotărî-toare asupra concepţiilor lui, asupra vieţii şi asupra puterii lui de creaţie. Pesimismul lui a fost o coardă a sufletului său, care, trecută prin şcoala budhismului, a răsunat în opera lui ca un echou al durerii omeneşti. Dar ce e pe lângă aceasta, dragostea de vieaţă ce se sbuciumă în toate poeziile lui erotice? Şi ce bogată e inspiraţia şi activitatea lui, în care leagă trecutul şi cu prezentul, în care pare că vorbeşte însuş sufletul românesc, proslăvind şi apărând trecutul pentru a mântui viitorul. Acest optimism e fondul adevărat al sufletului Iui Eminescu, care a creat o operă nemuritoare a geniului românesc. Tot ce-a scris sunt bucăţi din inima lui ruptă — după d-1 Vlahută — sau nişte „Bruchstiicke einer grossen Konfession" cum ziceâ Goethe, geniul reprezentativ al poporului german. Acestei spovedanii ce-a aşezat neamul nostru alături de alte neamuri culte, acestei stele călăuzitoare ne închinăm mai ales noi ce aşteptăm să ne bucurăm de „lumina cea adevărată" a libertăţii. Lui, care a trăit în mijlocul nostru, care şi-a ridicat glasul pentru apărarea noastră ne închinăm ca unui profet al credinţei ce va să biruiască. Şi cu cât ne ridicăm mai des ochii spre lumina ce ne-o trimite de sus din împărăţia nemuririi, cu atât credem cu adevărat, că Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se sue Eră pe când nu s’a zărit Azi o vedem şi nu e. Oct. C. Tăslăuanu. www.dacQFomanica.ro Nrnl 12, 1914. LUCEAFĂRUL 347 Eminescu. în clasa a opta de liceu aveam un coleg cu foarte alese aptitudini sufleteşti, dar al cărui trup eră secat, din zi în zi, de-o boală ce nu iartă. Ziua întreagă cetea, — avea o frumoasă bibliotecă, — sau eră dus pe gânduri. Ochii lui negri, adânci, priveau prin păreţi încolo în infinit, în vreme ce noi, — doi colegi ai lui — preparam lecţiile. într’o dup’amiază de toamnă sură şi rece îmi zise: „Spune-mi tu, ce folos a avut Eminescu că s’a născut om mare? Nu eră mai bine pentru el dacă ar fi fost un burghez de rând, băcan în Bucureşti? Ar fi strigat, cu gura plină, Ia oameni, ar fi înjurat, ş’ar fi bătut nevasta, dar seara, când ş’ar fi numărat banii, ş’ar fi mângâiat, fericit, burta. N’ar fi trăit în mizerie şi n’ar fi murit nebun. — Da, însă nu uită, prietine, că-i o fericire cu mult mai mare să ai bogăţia gândirii şi a simţirii, decât bogăţia sacilor cu aur. Eminescu a avut bogăţia cea dintâi, care-i neasemănat mai preţioasă. Şi el, de sigur, a ştiut-o preţui." ' Colegul zâmbi cu tristeţă şi-şi plecă capul în piept. „Crezi că e o deosebită fericire să ai o minte ageră, cercetătoare? Să ai o simţire prea fină? Te ’nşeli. Amândouă aceste calităţi nu fac decât să te chinue o vieată în> » treagă, fac să arzi de viu... Şi pentru ce? Ca ’n urmă să ne ’nghită acelaş pământ ca şi pe băcanul care n’a dat naştere unei singure gândiri originale, în toată vieaţa lui? — Acelaş pământ, se ’nţelege", i-am răspuns, „dar lumina ce-a lăsat-o în urmă Eminescu, ori alt om mare, rămâne. Ea călăuzeşte, ea încălzeşte generaţiile cari vor urmă. — A! dar ce folos are E m i n e s c u de întreg acest bine postum? El s’a simţit nenorocit şi a murit aşa. Şi, dacă ar fi fost şi el ca alţi oameni, n’ar fi fost mai nenorocit ca alţii. Cine are dreptul să aducă între muritori pe oamenii mari şi să-i nenorocească?" N’am mai răspuns nimic: niciodată nu i-am văzut ochii aşa de măriţi de suferinţă şi umerii obrajilor aşa de aprinşi. N’a trecut o jumătat’ de an şi colegul meu muri. Dar asupra cuvintelor lui am me- ditat de multeori. Moartea care-1 pândea l-a făcut să vadă din fragedă tinereţe adevărul, la care alţii ajung cu mult mai târziu. Căci, într’adevăr, din punct de vedere subiectiv, nu-i o fericire să te naşti om mare. ■•v / Casa părintească din Ipoteşti (jud. Botoşani) a lui M. Eminescu, Dacă socotim chiar numai singurătatea, părăsirea în care se simte omul mare în lume, şi vom află motiv suficient pentru nenorocirea iui. Căci, fiinţă sociabilă, omului nu-i place singur, iar omul mare nu-şi află seamăn. Şi, chiar dacă-şi află, numărul lor nu trece de unul-doi, iar cu atâţia nu se poate mulţumi. Dar geniul vine în lume cu două poveri arzătoare: intelectul înalt si simţirea extra- > i ordinar de susceptibilă; ca să se libereze de aceste două poveri, în mod necesar trebuie să-şi pună pe umeri a treia sarcină: munca necurmată, munca istovitoare. Dar munca asta în loc să-l scape de povara cu 1* www.dacQFomanica.ro 348 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. care s’a născut, în loc să potolească flacăra ce arde în intelectul şi simţirea lui,. — după cum se aşteptă, — nu face decât să înteţească focul, să aprindă flăcări nouă. Adevărul acesta îl exprimă foarte limpede Emi-nescu în versurile: „Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus Ori ca Hercul înveninat în haina-i.“ Din acest punct de vedere omul mare, — dacă a ajuns şi la o concepţiune pesimistă asupra vieţii, ca Eminescu — nu poate să fie decât nenorocit în vieaţă, însuş sufletul său îl face să fie aşa. Şi, atunci, dacă el n’are nici un folos de mărimea lui, de genialitatea sa, pentru ce s’a născut, cine ni l-a trimis în lume? Apariţia oamenilor mari e un mister adânc. S’a zis că geniul nu-i decât o sforţare, o muncă grea şi necurmată, o muncă purtată cu vitejie. Foarte adevărat, dar tot aşa de adevărat e faptul că nime nu-i capabil de-o astfel de vitejie dacă nu-i înzestrat din naştere cu cele două poveri arzătoare: intelectul înalt şi simţirea extraordinar de vibrătoare. Numai ele împintenează la muncă necurmată, ele sunt sâmburele de foc al luptei necurmate. Iar acestea de unde sunt? Nu pricepem apariţia oamenilor mari, dar pricepem că sunt trimişi spre binele şi înaintarea omenimei. Nu pricepem cum a putut Eminescu concentrâ în sufletul, său acea comoară uimitoare a gândirii şi simţirei, acea pricepere înaltă a tuturor chestiunilor vitale pentru neamul românesc, cum a putut crea limba strălucită, muzicalitatea ne mai ajunsă a versurilor sale. Dar, de zeci de ani, ne adăpăm cu toţii din moştenirea literară ce ne-a lăsat, şi care este, în aceeaş vreme, şi fagur de miere, şi izvor de munte, şi luncă bătută cu flori, şi cântec de privighetoare şi sbor de vultur. Şi din acest izvor, decât care mai preţios n’are literatura română, se vor adăpâ toate generaţiile cari vor veni după noi. Fiind folosul nostru pe urma geniului său aşa de mare, ne mai gândim noi că acelaş geniu a cauzat nenorocirea uriaşului? Şi n’ar fi acesta un gând zadarnic chiar, ştiind că tot ce s’a creat mare în omenime s’a creat prin suferinţă şi jertfă? Dar vieaţa lui Eminescu ar fi putut fi luminată, cât de cât, prin mediul încunjurător, dată fiind realitatea suferinţei pentru omul de geniu, mai ales când acesta a ajuns la o concepţie pesimistă asupra vieţii? De sigur că da. Nu înţeleg aşa ca să fi fost sărbătorit cu banchete, cu şampanie, să fi fost purtat pe pălmi. Nu laudele îi lipseau lui Eminescu. El n’aveâ lipsă de recunoaşteri oficiale sau de laude, căci omul mare îşi are răsplata în el însuş, în munca lui. „Laudele lor, de sigur, m’ar mâhni peste măsură", zice poetul. Dar, mediul încunjurător ar fi putut, pe alte căi să-i însenineze vieaţa; n’ar fi trebuit decât să fi fost încunjurat de suflete bune, sincere, chiar dacă ar fi fost foarte simple. Să fi fost cruţat de-a avea de lucru cu prostia înfumurată, cu aroganţa. Asta, pe de-o parte. Pe de altă parte să fi fost cruţat de grijile materiale. Ce moştenire literară ne-ar fi lăsat Eminescu, dacă, de pildă, scutit de grijile materiale, cruţat de-a se izbi mereu de oameni pe cari nu-i putea suferi dintr’un motiv foarte înalt: îi vedea puşi în slujba unei ţeri pe care o slujiau prost — ce moştenire literară ne-ar fi lăsat dacă i s’ar fi dat posibilitatea să călătorească? O bursă de stat pe zece ani, să zicem, şi "n aceşti zece ani Eminescu, cu fantasia sa, cu adâncimea intelectului său, cu simţirea sa vecinie vibrătoare, să fi cutrierat lumea, să vadă minunile lui Dumnezeu. Şi ’n aceşti zece ani să nu mai privească o singură dată mizeriile de-acasă, să vadă România în lumina trecutului şi a viitorului numai? N’ar fi avut nime motiv să se teamă că, ajungând la parale, ajungând în străinătate, s’ar fi dat lenevirii. Trăiâ în el un foc aşa de viu care n’ar fi putut fi stins prin mijloacele ce sting numai micile luminiţe, talentele de duzină. Nu eră — poate — cu neputinţă ca ’n astfel de împrejurări Eminescu să fi revenit la concepţia optimistă asupra vieţii, pe care o profesase în anii tinereţii. în orice caz, însă, moştenirea lui ar fi azi uriaşă nu numai ''prin calitate, ci şi prin cantitate. I. Agârbiceanu. www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1914. LUCEAFĂRUL 349 Statuei lui Eminescu în sufletul român adânc răsună Cântarea ta măreaţă şi duioasă j Ea-i diadema cea mai luminoasă, Ce neamul tău pe frunte va s’o pună. ... Şi va ’nfruntâ a timpului furtună Şi ’n veacuri va străbate glorioasă, — Căci e ’ntruparea ta cea mai frumoasă Şi-fi este cea mai nobilă cunună. neridicată incă. Nu-ţi trebuie statui nici osanale, Căci versul tău cel ferecat în zale Mai tare-i decât bronzul şi granitul... El e statuia vie-a ’ntregii naţii Şi marmora-i dura-va ’n nesfârşitul Atâtor viitoare generaţii! (Din volumul Statui.) M. Codreanu. Veronica Micle şi Eminescu.1) Adesea stau ;i mă gândesc, ce ar fi fost vieaţa-mi fără tine? Şi aşa sunt nefericit! Dar tu, Veronica mea, muză inspiratoare, te-ai coborlt pe pământ, învăluind totul cu raze albe şl strălucitoare; încât eu, sărman poet, o umbră, voiu păzi in locul Vestalei plecate In lume, căldura şi lumina din templul iubirei, pentru ca să nu se stingă niciodată...1) Eminescu. Dacă cercetăm trecutul, vom vedea că femeile noastre din colibe până la palatele voivodale au dat dovezi de inteligenţă şi talent în toate direcţiunile: politice, sociale, artistice şi literare. Ca mamă, iubitoare de cămin, crescându-şi copiii în legea străbună, neuitând să înflăcăreze în clipe de restrişte pe bărbaţii cari se duceau să-şi apere „nevoile şi neamul". Când liniştea şi pacea înviorau din nou colţurile tulburate de năprasnica bejenie, în loc de odihnă şi trândăvie, românca îşi torcea aleanul în fire de borangic, ţăsând lucruri casnice de o fineţă şi un desemn artistic, în faţa cărora vremea de astăzi stă uimită. Domniţele şi jupânesele imitând hărnicia şi dragostea poporului pentru decorarea căminului, caută şi ele să-şi orânduiască palatele şi conacurile lor cu obiecte care cuprindeau admirabile motive de artă românească. * *) *) Un capitol din volumul Veronica Micle, editat de institutul Flacăra care apare la 15 Iunie a. c. în biblioteca Românii celebri Nr. 3. *) Fragment dintr’o scrisoare înedită adresată Ve-ronicii Micle. încât în secolul al 18-lea cu această îndeletnicire se atinge apogeul. De altfel, numai această parte de idealism mai purifică atmosfera de intrigi din vieaţa socială şi politică, unde şi femeile jucau un rol destul de însemnat. Literatura scrisă eră prea puţin cercetată. Imitaţii din poeziile greceşti, pentru care românca nu avea nici o tragere de inimă. Poporul se desfăta cu baladele, doinele şi cântecele pe cari lăutarii le cântau la zile mari. Secolul al 19-lea aduce însă o schimbare în vieaţa femeii române. O vieaţă literară intensă înlocueşte ocupaţiile casnice. Saloane literare, teatru şi muzică. Iată o serie de noi ocupaţii cari prefac vieaţa femeii. O vedem că încearcă să scrie literatură; traduce şi joacă diferite piese; cântă în concerte romanţe italieneşti şi chiar alcătueşte coruri de operă; pictează; în fine, părăseşte cu totul vechile ocupaţii, pentru a se încre-dinţâ cu pasiunea unei vieţi artistice şi literare serioase. Civilizaţia este duşmanul neîmpăcat al tra- ditiunii. » Prin contact, prin imitaţie, neamurile îşi împrumută obiceiurile, încât dacă unele din aceste popoare mai încearcă să-şi păstreze vechea tradiţie, aceasta numai în mod oficial, căci de fapt adevărata tradiţie a trecutului, caracterizată prin sinceritate şi entuziasm, dispare în faţa prezentului civilizator. www.dacQFomanica.ro •360 Dacă domniţele şi jupânesele imitau în toate arta populară, găsind-o cea mai frumoasă, azi, apusul e modelul cucoanelor noastre, încât şi ţăranca par’că se simte mai umilită dacă nu imitează şi dânsa obiceiurile şi îmbrăcămintea modernă. Secolul al 19-lea a dat însă literaturei şi artei româneşti o serie de poete şi artiste, din care unele vor figură cu demnitate în paginile istoriei. Elena şi Hermiona Asachy, soţia şi fiica lui G. Asachy; Dora d’Istria, pseudonimul literar al Elenei Ghica, nepoata domnitorului Grigore Ghica; Iulia Haşdeu şi Veronica Micle, câteva nume mari, cari ar face cinste oricărui popor. Unele scriind şi în franţuzeşte, au dat prilej străinilor să ne cunoască mai bine. Mistral, poetul provansal, cetind scrierile postume ale Iuliei Haşdeu, i-a scris tatălui ei, la 22 Oct. 1889: ’ „Oricât de neterminate arfi aceste opere postume, te uimeşte cu drept cuvânt forma lor, atât de firească şi aşa de perfectă, ideile atât de drepte şi atât de profunde în toate lucrurile. Ce suflet dumnezeesc! Ce a d o r ab i 1 ă n e v i n o v ă ţi e, bunăoară, e în bucata întitulată „Credo". Toate inspiraţiile acestea însă, oricare din ele, pe lângă farmecul lor lăuntric, mai au în ele şi melancolia suavă a florilor călcate de car, — despre care vorbeşte Virgil. „După ce ai răsfoit cele trei volume, adevărat c u I c u ş de n i s i p curat în care pepitele de aur abundă, rămâi cu impresia ce-ţi lasă săpăturile acelea norocoase în care descoperi, în Grecia sau iapoaleleVezu.viului, resturi de statui ce te fac săregreţi amarnic părţile cari lipsesc “. Am stăruit mai mult asupra Iuliei Haşdeu, fiindcă vieaţa ei atât de scurtă şi nenorocită are ceva analog sufleteşte cu vieaţa poetei Veronica Micle. Amândouă idealizează până la dumnezeire iubirea, pe care în versurile lor caută să o depărteze cât mai mult de tina omenească. Nrul 12, 1914. Iulia Haşdeu, în aşteptarea făt-frumosului visat în nopţile de veghe, scriâ cu înfiorare: L’âme est tout; c’est le doigt de Dieu sur la nature, L’âme ne peut mourir. Et le flot qui murmure, Et Ies bois, et Ies monts, et l'univers, un jour, Peut-ctre ne seront qu’ombre et que fumde, Mais nos âmes vivront toujours, ma bien aimee, Pedant eternei notre amour. Veronica Micle, găsind în Eminescu numai modelul, l-a cântat toată vieaţa în versuri de un lirism înduioşător, aducând astfel un prinos de nobilă admiraţie iubirii: Nu eşti tu acela care mi-ai dat inimei mâhnire; Nu te măguli cu gândul că te-am plâns sau te-am iubit, Ai fost numai întruparea unei clipe ce ’n neştire Mişcă sufletul şi-l leagă de un dor nemărginit. Şi dacă a fost durere şi dacă mai sufăr încă, Nu eşti tu a lor pricină, nu eşti tu cel vinovat, E de vină al meu suflet, e simţirea mea adâncă Căci a mea este iubirea, tu eşti clipa ce-a sburat. Studiind istoriograficeşte vieaţa Veronicii Micle, după alte scrisori şi memorii inedite, voiu complectă ceeace altădată schiţasem în volumul „Cum a iubit Eminescu". ' Iubirea poetului pentru muza sa a fost o lungă luptă de învinuiri sentimentale, de ciocniri sufleteşti, din a căror scântei au luat naştere cele mai frumoase poezii lirice româneşti. * Năsăudul a dat literaturei române câteva figuri. Acolo, departe, în Ardealul înstrăinat, a văzut lumina zilei poeta Veronica, într’o casă modestă de meseriaş, în noaptea învierii, anul 1850. într’un album vechiu găsim, în această privinţă, următoarele însemnări: „Mugurii de lilieci se prejiau la soarele primăvăratic, aşteptând verdele şi violetul, vieaţa, ca adiera vântului să ducă mirosul florilor, singura lor îngâmfare. Şi florile, ca şi oamenii, sunt vanitoase. Intr’un fundac al orăşelului Năsăud, într’o casă alcătuită din două odăi şi o tindă, mama se munceă de facere, gândindu-se cu teamă să nu mor, cum au murit fra{ii mei, înnainte de a cunoaşte bunătăţile şi amărăciunile vieţei. Dar lucrul rău nu piere. Clopotele bisericilor vesteau credincioşilor sfânta înviere a lui Christ, când am venit în lume. Tata murise, încât biata mamă, luând pe Radu, a plecat la Iaşi, unde s’a ocupat cu moşitul, crescându-mă şi dându-mi o aleasă învăţătură. Şedeam în Tataraşi, unde aveam de vecini mai mulţi transilvăneni, cari ne ajutase la nevoi." LUCEAFĂRUL www.dacQFomanica.ro Nral 12, 1914. LUCEAFĂRUL 3B1 Părinţii Veronicii se numiau Ilie şi Ana Câmpeanu. Alte amănunte despre vieaţa lor nu se cunosc. Un profesor bătrân din Năsăud mi-a povestit că: llie Câmpeanu a jucat un rol frumos in revoluţia dela 48, a cunoscut pe Avram lancu, luând parte chiar la mişcările revoluţionare, unde a fost rănit, din care pricină i s’a tras şi moartea. Era o fire posacă; nu vorbiâ cu zilele, dacă nu-1 întrebai. Cinstit şi muncitor. Cuvântul de patrie îl rostiâ întotdeauna cu evlavie. Un om dintr’o generaţie strălucită, care a luptat la reînvierea demnităţii naţionale, negândindu-se la nici o răsplată, decât la satisfacţia că a câştigat, cu forţa, oarecare drepturi la vieaţă românească pentru generaţiunile viitoare. Ana Câmpeanu, mama poetei, avea o fire veselă, un suflet deschis şi o minte pătrunzătoare. Aceste calităţi le moştenise şi Veronica Micle. în acelaş album de care am pomenit mai sus găsim: „Eu, în copilărie, n’am ştiut ce-i năcazul, mânia şi durerea. „Cu toate că n’am fost fiică de bogătaş, totuş mama m’a îngrijit cu o dragoste ne-ţărmuită. Huzuream, încât toţi vecinii îmi strigau „Alintata", iar mama nu ştia cum să mi mai facă pe voie. Visătoare, cu pletele în vânt, alergam ceasuri întregi prin grădină, culegând flori de câmp, jmpodobindu-mi pălăria mare de paie cu dânsele, adormind de oboseală sub teiul din fundul grădinei, unde numai sărutările dulci ale mamei mă deşteptau. „îmi amintesc că de onomastica ei, am făcut un buchet mare de flori legat cu o cordeluţă albastră de mătasă şi i l-am dat, spunând următoarele versuri: Zi de sărbătoare Flori şi fără teamă, Fiica-ţi iubitoare Te sărută mamă. • „Aveam zece ani, isprăvisem clasele primare şi acum aşteptam să înceapă cursurile liceale la „Şcoala Centrală". Veronica Micle avea o mare tragere de inimă pentru învăţătură. Fosta directoară a acestui institut, d-na Macri, azi decedată, mi-a povestit multe întâmplări şi isprăvi din vieaţa de şcolăriţă a Veronicii Micle, pe cari Mormântul lui Eminescu. le voiu reproduce în această lucrare. Pasionată pentru poezie, în tot internatul glasul ei melodic răsună în recitare de versuri. Colegile o iubeau pentru caracterul deschis şi plin de sinceritate. într’o zi, — îmi povesti d-na Macri, — am surprins-o cetind în gura mare un fragment dintr’un poem, pe care mai târziu tot dânsa mi-a spus că voiâ să-l scrie pentru teatru, având de subiect vieaţa poetului Florentin Dante Aligheri. Un profesor italian găsise de cuviinţă să înflăcăreze imaginaţiile elevelor cu tot felul de aventuri romantice din vieaţa scriitorilor italieni, încât aşa se explică de www.dacQFomanica.ro 352 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. /? (» ttmi** Uu£h** # tutu*** ef* €rU*Ji nt*v»sw(t i/Yttyf b** ' ’i;v i". JQmu irrtcAţU iii.3 Cf%U n4j+. l*u * ijlihb N WM /Qffhi *> ' CU^" ^ y **l* > , VU * Ai***»**' ... tft+ţC < ce Veronica Micle scrisese această scenă. Iată un fragment din acel poem: (Dante, poem într’un act. Acţiunea se petrece în parcul cimitirului din Florenţa. In planul al doilea, puţin în stânga, un sarcofag măreţ de marmoră albă, pe a cărui lespede se ceteşte în litere de aur: Beatrice. O bancă de grădină tot de marmoră lângă acest mormânt. Pretutindeni morminte înconjurate de flori. în fund, o culme de unde se vede perspectiva oraşului pierdută in lumina strălucitoare a soarelui. Scena întâi. Dante coboară încet culmea privind visător zarea oraşului). „Dante: O, te revăd Florenţa, cetate a lui Virgil. Tu mi-ai prelins în suflet fericirea, fără să bănueşti o clipă că Dante rămâne acelaş şi ’n nenorocire! Poate de cunoşteai acest colţ al sufletului, n’ai fi fost aşa de generoasă. Totuş, privesc cu mândrie aceste locuri de cari sunt legate atâtea amintiri. Aici am văzut lumina. Aici am întâlnit pe Beatrice. Aici vreau să văd apusul unei vieţi jertfite pentru tine. Ce poate fi mai nobil şi mai frumos decât dorinţa nevinovată a poetului care va muri întrezărind viitorul strălucit al patriei sale. Spada mea te-a apărat de duşmani. Lira mea a cântat izbânzile. Reîntors cer linişte în schimbul jertfelor îndeplinite. O, da; zâmbeşti Florenţă! Soarele acesta strălucitor şi mândru e surâsul tău, pe care îl trimeţi ca prinos de recunoştinţă lui Dante. îti mulţumesc. > t » t O rană însă, cu toate mulţumirile dobândite, rămâne deapururea deschisă în sufletul meu. Un sânge roş ca purpura picură încet, mişcând mai departe bătăile unei inimi care a iubit şi care azi e obosită. Uite cimitirul! Aici vei dormi şi tu în curând, nejelit decât de freamătul sălcilor plângătoare!... (Coboară. Câţiva copii cu- părul blond se ivesc culegând flori de pe morminte. Dante apropiindu-se de ei). Dante: Ce culegeţi voi, copii de florentini? întâiul copil: Albăstrele. Dante: Dar tu? Al doilea copil: Trandafiri. Dante: Dar tu? Al treilea copil: Mirt şi mlădiţe înverzite pentru coroane. Danie: A murit cineva? Copiii (râzând): Se vede că eşti străin. Dante (mişcat): Străin eu! (Zâmbind). A, da, aveţi dreptate, sunt străin. Spuneţi-mi pentru cine se pregătesc coroanele? întâiul copil: Pentru Dante! Dante (atins). A... Nu se poate. Al doilea copil: Mama mi-a spus că ar fi o mare ruşine dacă mâne copiii din Florenţa nu l-ar întâmpină pe Dante cu flori şi coroane. Al treilea copil: Ei ne-a apărat ţara de duşmani. » întâiul copil: E un erou! Al doilea copil: Un rege! Al treilea copil: Străinule, tu cunoşti pe Dante? Dante: Am auzit vorbindu-se de el. După câte se spune, e un om răutăcios, fără suflet, un tiran, care -ar trebui bătut cu pietri. întâiul copil: Minţi!- Al doilea copil: Dumnezeu să te pedepsească pentru necuviinţa asta. Al treilea copil: Blăstămat să fii! (Copiii dispar îngroziţi.) www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1914. LUCEAFĂRUL 353 Dante (privindu-i): Suflete neprihănite, în voi trăeşte mărirea patriei! Mergeţi în pace, căci străinul vă binecuvintează!" (Originalul acesteia este păstrat de d-na Macri). Aici, manuscrisul Veronicii Micle e întrerupt. Scena aceasta ne dovedeşte talentul natural care începea să rodească de pe băncile şcoalei. Poemul n’a fost terminat. Tot în această epocă de tinereţă, Veronica Micle a mai scris două nuvelete. Nuveletele au fost publicate în „Noul Curier Român", anul I, din 1872, având ca titluri: Primblarea de Maiu în Iaşi si Ren> » dez-vous. Publicarea s’a făcut sub pseudonimul Cori na, poreclă pe care colegile dela „Şcoala Centrală" i-o dăduse Veronicii. Vieaţa de şcolăriţă n’a tulburat niciodată spiritul poetei. Aceeaş expansiune, aceeaş fericire, veşnic râzând, iubindu-şi colegele şi profesorii, încât de anii copilăriei şi de studii i-a părut Veronicăi Micle mai rău atunci când mizeriile vieţii au cuprins-o. Poeta, pe lângă talentul literar, mai aveâ o mare aplicaţie pentru arta cântului. O voce admirabilă, care fermecase auditorul din serile de producţie ale „Şcoalei Centrale", unde Veronica apărea totdeauna cu surâsul pe buze interpretând, ca o artistă desăvârşită, cele mai frumoase romanţe italieneşti şi franţuzeşti. • ) D-na Macri mi-a povestit o altă întâmplare din vieaţa de şcolăriţă a Veronicii Micle. Venise în Iaşi o trupă italiană de operă. Directorul fusese învitat la o audiţie muzicală la „Şcoala Centrală", unde a putut auzi pe Veronica interpretând aria Violetei din Traviata. îmbrăcată într’o rochie albă, dânsa apăru pe mica scenă cu un aer maiestos şi încrezătoare în succesul vocei sale. Directorul cum o văzii, întrebă pe compatriotul său care îl adusese şi care eră profesor de canto la institut, cum se numeşte această distinsă domnişoară. Profesorul de canto, ca să fie mai sigur pe aprecierile ce le va face directorul unei trupe de operă, spuse că e cea mai vestită cântăreaţă a Românilor şi că se numeşte Veronica Câm-peanu. Farsa profesorului era întocmită cu Anmelthings-Bucii ilut» Sjudircndon -- ' (Iit K ** ,—■ -**■«>•* *•»»*.** V■*'■■■■, ,|ţ iţv Hn U •* J ikie-Wi IV' •♦Jir* !#'-.•* ^ ■ f%M aaa» r;.*5 -Va »w* l4M ' consimţământul Veronicii. Directorul tresări şi ascultă cu multă atenţie aria lui Verdi. La sfârşit, pe lângă aplauzele frenetice, directorul se duse pe scenă şi îi propuse un angajament cu 1200 pe seară pentru turneul ce-1 va întreprinde în Orient cu trupa sa. Veronica primi. Şi imediat un contract se iscăli. Deabiâ în ajunul plecărei din Iaşi, directorul află adevărul. în anul 1863, Veronica îşi ia bacalauriatul. în comisiunea examinătoare de absolvire a liceului Ştefan Micle examina la limba germană. Profesorul se îndrăgosti de frumuseţea elevei. Cunoscând pe mama poetei, îi propune aceşteia să o convingă fără să o silească pe fiica ei, ca să primească a-i fi soţie. Veronica, o fire predispusă spre romantism, primeşte propunerea mamei sale, mai ales că aceasta văzuse avantajele materiale ce le-ar fi câştigat din această căsătorie cu Ştefan Micle. Biata bătrână, constrânsă de nevoi, căută să prezinte lucrurile în culorile cele mai vii, aprinzând şi mai mult imaginaţia Veronicei. Ştefan Micle era în vârstă, aveâ peste patruzeci de ani, încât prietenii 2 www.dacQFomanica.ro luceafărul Nrnl 12, 1914 ■354 găsiră de cuviinţă să-l sfătuiască să renunţe la această căsătorie nepotrivită. Dar Micle rămâne neînduplecat Ia toate sfaturile, ascultând numai de glasul inimei ce începuse să bată pentru Veronica. Gura lumei începuse să bârfească pe această copilă mai ales când ieşiâ cu logodnicul la Copou sau la teatru. Toţi o priviau cu răutate. Unele femei o invidiau pentru frumuseţea şi inteligenţa-i sclipitoare. Colegile începuse să o despre-ţuiască. în fine, căsătoria cu Ştefan Micle Ana Droghi (Sora a doua a lui Eminescu). schimbase atmosfera de simpatie ce şi-o creiase ca elevă când recită şi cântă la seratele şi audiţiunile dela „Şcoala centrală". Trebuie să adaug că această şcoală împreună cu Academia Mihăileană erau cele mai vestite institute de cultură ale Moldovei. Fiii şi fiicele de boieri le urmau, aşa încât producţiunile erau cercetate de întreaga ari-stocraţime. Astfel se explică de ce Veronica eră cunoscută şi primită în casele cele mai distinse. Când s’a căsătorit, Veronica aveâ 16 ani. O diferenţă de vârstă îi separau; totuş, Veronica căpătase un fel de milă pentru Micle. Nu-1 iubiă nici nu-1 despreţuiâ. Această căsătorie cum o explică dânsa mai târziu, a fost făcută fără de nici o rezistenţă, a fost un fel de atrofiere naturală a simţurilor, de care s’a folosit mama Veronicii pentru a reuşi să-şi îmbunătăţească starea materială. Pe la 1882, Veronica îi scriâ lui Eminescu: „Dacă ai şti cât sufăr! Tinereţa mea pierdută pentru totdeauna. Atunci, în naivitatea mea, nu prea îmi dam socoteală de gestul care-1 fac; azi însă, când privesc înapoi, văd cu groază mulţimea ochilor dispreţuitori cari îmi strigau: Ce faci Veronica? Unde te duci Veronica? Opreşte-te!... Dar, prăpastia mirajului a fost mai înşelătoare şi acum am mângâiere numai în copilaşii mei pe cari aş dori să-i văd fericiţi. Nu, nu, oricât aş vrea să uit, gândul anilor pierduţi mă reîntorc înapoi; mă văd la şcoală, adorată de toate colegile, de lume; azi, fiorul dispreţului îmi străbate oasele". Dacă suferinţele morale adesea sunt mai dureroase decât cele fizice, atunci vieaţa Veronicei Micle e un exemplu trist. Ştefan Micle nu i-a făcut nici un rău, dimpotrivă, i-a dat prea multă libertate. Dar nu de libertate se plângeâ Veronica. Ci de o atmosferă veselă şi de o iubire ideală, plină de romantism; O melancolie uşoară începuse să învălue plăpândul suflet al Veronicii, când sosise la Viena în anul 1873, ca să se caute de o exemă care îi atinsese obrazul stâng. Eminescu urmă ca student filozofia la Universitatea din capitala austriacă. într’o zi, vizitând pe vechea sa gazdă, d-na Lbvenbach, avu prilejul să cunoască pe Veronica Micle. Poeta îl admiră de când publicase în paginile „Convorbirilor Literare" poezia Ve-nere şi Madonă. Eminescu se îndrăgosteşte de Veronica, încât cu mare greutate se hotăreşte să plece la Berlin pentru a-şi luă doctoratul în filozofie în vederea unei catedre universitare pe care i-o rezervase, la Iaşi, Titu Maiorescu, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice. La 1874 Eminescu îi scriâ fratelui său, Şerban Eminescu: „Chipul ei nu-mi mai dă răgaz să studiez în pace. E divinitatea Elenei lui Menelaus coborîtă pe pământ ca să mă tortureze. Frate Şerbane, vezi de te interesează dacă nu s’a mutat de-acolo unde şade". Iar Veronicei îi trimite, tot dela Berlin, o scrisoare, unde la sfârşit intercalează şi poezia următoare: www.dacQFomanica.ro tirul 12, 1914. LUCEAFĂRUL 355 Copilei cu ochi albaştri... Tu doreşti să scriu în versuri, Să uit vieaţa ’n poezie, Să adorm a mele simţuri Cu un dram de nebunie? Să zdrobesc aceste lanţuri Ce mă leagă strâns de lume, Şi să uit acele glasuri Ce mă chiamă trist pe nume? Vreau să-mi mai aduc aminte De trecut, de vorba dulce, ' De dureri, de-Amor ce minte... De tot veacul ce se duce. Să trăesc cu alte visuri, Cu alţi sori, cu alte stele, Şi să ’ndrept a mele gânduri Cătră-o lume fără rele. Tu copil, rămâi cu bine... Eul meu cine-l mai poartă? Căci iubirea fără tine E zdrobită şi e moartă!... în anul 1874, Eminescu, atras de farmecul Veronicii Micle, părăseşte Berlinul, după ce . hoinăreşte câteva luni pe malurile Rinului şi la Weimar, oraşul lui Goethe, stabilindu-se Ia Iaşi ca director al Bibliotecei Centrale. Astfel primul capitol de iubire între marele poet şi Veronica Micle începe. —i Octav Minar. Lui Mihail Eminescu. Ne-ai încălzit ca razele de soare Care deschid întâiul trandafir, Poet erou al dragostei în floare, AI chinurilor ei supus martir. Apostol într’a neamului durere " Tălmăcitor a vremilor ce vin, Ne-ai dat avânt, lumină şi putere Cu farmecele cântecului lin. Luceafărul din zări îţi era frate, Cu el ai dat pământului ocol, Din flori de tei în plete scuturate Tu ai făcut al visului simbol. Din doină freamăt crunt de vitejie Şi din satiră fulgere ce frâng, Azi vieaţa noastră ţi se ’nchină ţie întreagă, pe când inimile plâng. Cântăm încet si fata ne e udă i * » Ne pică lacrămile tot mai des, Căci ai avut o soarte-atât de crudă ... Şi plângem fiindcă nu te-am înţeles. ■---1 Maria Cunţan. Tu vii Tu vii târziu... în sufletu-mi e iarnă... Tu vii târziu... Uitarea prinde giulgiul să-şi aştearnă Tăcut şi trist pe sufletu-mi pustiu... Pe tine — dulce taină minunată — Ce vis te mână Să-ţi dai ca roabă inima curată, Când tu ar trebui să-mi fii stăpână? târziu. Eu sunt un obosit în goana vieţii, Sunt un învins — Tot farmecul nespus al tinereţii în sbuciumul durerilor s’a stins. O lasă, lasă-mi inima ’n tăcere Să doarmă lin, Şi n’o trezi la luptă şi durere — N’o turbură din somnul ei senin. ...Tu vii târziu___Mi-e inima secată... Tu vii târziu... în sufletu-mi iubirea-ti fermecată Muri-va ca o floare ’ntr’un pustiu... 1914. Ion Sân-Giorgiu. EE3 2* www.dacQFomanica.ro 356 LtJCfcAFĂRUL Nrul 12, 1914. Amintirile lui nenea Guţă. început de Maiu. Vreme domoală, căldi-cică, şi un aer dulce ca o amintire dragă. Privesc oraşul dintr’o culme: o, mult e frumos Braşovul primăvara! înveşmântată în catifea verde, Tâmpa cochetează cu Azurul, scăldându-şi spetele rotunde în lumina blajină a soarelui. La poalele ei, pometul colinelor încărcat de promo-roacă îmbalzamată străluce ca o broderie de argint. Subt bolta curată cum e lacrima de fecioară, pământul răzbit de căldură doarme dus. Jur-împrejur stăpâneşte sfânta tăcere. Doar boarea moleşită de plăcere mai flutură câteodată din aripi, s’alunge mirosul îmbătător al florilor. Strâmtorit între dealurile împădurite (enorme valuri de smaragd); înnecându-se în spuma albă a grădinilor înflorite ce se întind peste trupu-i lungăreţ, din care turnurile subţiri ale sfântului Nicolae răsar ca nişte catarge, — Scheii Braşovului par în clipa asta frânturile îmbăloşate ale unei corăbii, pe cari le înghite lacomul oceean de verdeaţă. Cobor încet, încet... încântătoarea icoană de sus se tot miceşte. Dar mai jos, noui privelişti îmbie ochiului farmece. Ca la porunceală, a ieşit în dup’amiaza asta toată lumea, să ia o gură de aer proaspăt. Pe cărările tuturor dealurilor urcă oamenii înşiraţi unii după alţii, ca furnicile pe mu-şunoaie. Iar tocmai devale, pe livezile şesului şi pe locurile de plimbare, o forfoteală fără de sfârşit, un vălmăşag capricios ce ’mbracă toate feţele şi formele. Cum cobor, oamenii, cari de sus păreau insecte minuscule,... cresc pas de pas, re-luându-şi dimensiunile adevărate. Promenada bâjbâie de fetişcane cu obrazuri rumene, cu sânii înmuguriţi. în bluzele multicolore, cu mişcările lor cochete, ele par un roiu de fluturi vorbitori. Dându-le târcoale necurmate, studenţii stângaci fac, în uniformele negre, impresia unor bondari înamoraţi. Din toate străzile apar cete de sluj-nici cărând în căruciane albe ca laptele copilaşi sugători, acoperiţi cu plăpumioare roşii ca sângele, portocalii, albastre ca cicoarea. Prin castanii gras-înfrunziţi păsările îşi ciripesc pe zeci de trilurj dorurile încă nestâm- părate. Săgetată de fiorii primăverii inima tineretului aşişderea pătimeşte însetoşând după iubire. O, ceas minunat! când vieaţa pare-o simfonie, când însuş raiul s’a pogorît asupra Braşovului, să-l împodobească cu toate frumuseţile sale! Doamne,... pentru ce-ai sorocit să fiu chiar eu chicsul penibil, ce tulbură armonia asta nemărginită? Aş face faţă radioasă, dar vai, n’ain nici ţandără de drăguţă; m’aşi plimbă şi eu pe promenadă, dar d-1 Teodor Cristea nu mi-a trimis încă multaşteptatul pardesiu; în sfârşit cum să m’arăt lumii feminine în hainele vechi, www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1914. LUCEAFĂRUL 357 când — drept pupăză pe colac — mai am şi un guturaiu model, tăman cum e caracterizat în cărţile de medicină? Fiind, cu un cuvânt, imposibil în societate, îmi ridic gulerul hainei în semn de indispoziţie şi, ţinând cărările mai dosnice ale oraşului, caut s’o şterg cât mai repede cătrâ domiciliu. Când să fac însă, la un colţ de stradă, stânga ’mprejur, iacătă-mă: ţac-pac... faţă ’n faţă cu „nenea Guţă“. . Uriaşul — căci nenea Guţă e un munte pe lângă mine — mă opreşte punându-mi mâna pe umăr: „încotro, băiete? — Cătră casă, nene. — Eşti cam întunecat... par’că nu ţi-s toti boii acasă? > — Am răcit! Mă duc să iau un aspirin şi s’apuc în pat.“ Nenea face ochi mari: „La trei după masă?... Pe-o vreme sfântă, ca asta? — Dacă am influentă! . > - — In-flu-en-ţăăă? zice el întinzând vorba a bagatelizare. Atunci ce umbli cu fleacuri dela potică? — Da cu ce să umblu?" După ce-mi aşază la loc gulerul hainei, nenea Guţă o dă rar, dar categoric: „Vii cu mine la „Mielu alb"... nu poţi zice că-i departe... o palmă de loc... bem câte-o jumătate de vin... — Nici vorbă!" zic retrăgându-mă un pas, în chip de protest. Da el cu blândeţe: i „Ai răbdare ş’ascultă-mă până gat! (Apoi reluând tonul apăsat): Mergem la „Miel"... înţelegi?... bem câte-o jumătate de ghe-mişt... , — Zău! n’am strop de gust, nene Guţă. — Gustu o să-ţi vie, frate, dela al doilea păhar... — Al’dată bucuros, neică, dar în halul ăsta?...“ Uriaşul dă din umeri nemulţumit, pe urmă ridicând glasul: „Asta-i! Al’dată! Vino, bre, când te arde la degete... — Ba ’n vârfu nasului", îl corectez eu, folosind batista, „Poftim! Nu te-auzi, că vorbeşti ca din bute?" Acum clatină de câteva ori din cap, apoi iar domol: „Neajutoraţi mai sunteţi ăştia... modernii! Toată iarna... hâr-mâr... beţi la lihodeală de doctorie. Omule, află dela mine: vinu-i medicină, dacă-i şti brodi măsura — aşa să ştii!“ Vreau să-i aduc un argument contrar, dar nenea Guţă bagă tot el pe moară: D. Hârlescu: Interior. „Hai,... că n’o să regreţi! Mâne-i fi ca născut de azi,... crede-mă!“ Deodată, în ochii Iui negri apare o rază albă, iar la colţurile gurii două brazde în forma secerii. Zâmbeşte: „De trei săptămâni am o combinaţie ... prima: roş, Ausbruch, cu d’ăl alb de ob-zeci, amestecate... mama vinului! (Aci împreună trei degete ale dreptei, sărutându-le buricul cu delicateţe, apoi mă ia de braţ, şi de silă ca de voie bună, mă duce cătrâ „Miel"). Cine ne vede unul lângă altul, va zice că se plimbă Goliat cu David." „Crezi c’o să-mi facă bine, nene Guţă? — La cerere, ţi-o dau şi ’n scris. — Da nu stăm... mult două ceasuri! — Nici atât! Câte-s? Trei si zece. La * patru am întâlnire cu nevastă-mea la „Pană şi Coleşa". Apropos: gustat-ai icrele de Constantinopol ? -- Ba!" www.dacQFomanica.ro 358 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. în clipa asta trece prin dreptul nostru un studenţel din clasa a treia gimnazială salu-tându-ne foarte sumar. întreg omuleţul e de-o şchioapă, dar mândru ce-i în pardesiul său cafeniu şi cum calcă cogeamite a bărbat, Nenea Gujă se opreşte locului, uitându-se după el a minune: „Da mucovici ăsta, de-un cot cu pardesiu cu tot,... al cui e? — Nu-1 ştii? Al popii Şofron din Râpa. — Coada veacului! Hm! Şi el cu pardesiu... der kleine Gerne-Gross! — D-ta ne-i fi avut când erai de anii lui. — Da n’am avut până la douăzeci şi patru de ani... adecă până m’am însurat. — Se poate? întreb eu mirat. — Cum nu! Când eram ca pi ti cot ăsta, la noi în Năsăud era moda aşa: din Octom-vrie până ’n Martie ăi câţiva „domnişori11 umblau cu paltoane, grosul studenţimii cu ţundre şi cojoace, că purtau până ’n clasa a opta cioareci şi căciulă, ca toţi Românii. Din Martie încolo, pielea drăguţa să-ţi fi fost sănătoasă! Pardesie nu se pomenea între noi...“ Mergem tăcând amândoi. Întrerup eu pauza: „Cum s’a schimbat lumea, nene Guţă! — He-heeil... nici nu ştii cât! — Tocmai ieri îi cumpărai şi eu nepotu-meu, unul cu patruzeci de coroane. — Pardesiu? întreabă nenea Guţă. — Da. — în care clasă-i băiatu? — A doua gimnazială." Nenea Guţă iar se opreşte, încrucişându-şi mânile peste piept: „Ţţţ... Secundan cu pardesiu! Păi să mai crească săcara pe Ţara Oltului?" Şi oftând adânc: „Ne ducem cătră pierzanie, dragule, cu luxu ăsta orb! Am şi eu doi octavani în cor tel. Anu ăsta m’am luat de-un gând, zic zău! Câte patru rânduri de haine ş’a făcut fiecare. Paaatru! A suta de coroane, id est patru sute de cap... priceputu-m’ai? Băieţi de naţie, amândoi... şi nu să zici că la v’un ş n a i d ă r mai aşa ... la R i e m e r, domnule,... înţelegi?" Am sosit în faţa cârciumii, dar intrăm prin curte, „separeul inteliginţii" e în fund. în ogradă, Hanţ — pivnicer, tejghetar şi chelnăr în aceeaş persoană — rostogoleşte un butoiu gol înspre zidul de lângă cocina râmătorilor. Cum ne-a zărit, face vânt vasului, de pleacă uruind ca un automobil, vine repede înspre noi şi arătându-şi ceafa nespălată (chipurile compliment) o rupe pe româneşte: „Pune zua, torn’ professăr... poftiţi, mo roc, lontru şi cupaţi loc!" Drept răspuns, nenea Guţă îi silabizeşte răspicat, să priceapă: „Hanţ! — Aude, mo roc frumos! — O ju-mă-ta-te de vin alb ş’o ju-mă-ta-te roş... din butoaiele însemnate cu cretă., înţeles-ai ? — Teles!... untro moment aduc sus friss > dela chimniţe!" Intrăm în aşa zisul „separeu". Miroasă a acru. Pe păreţi trei cadre afumate, roase de dintele vremii. Le poţi vedea prin toate cârciu-mele săseşti din Ardeal. Unul reprezintă peBachus lângă butoiu; în picioare are nişte cisme cât toate zilele, iar în dreapta o „Kriglă" de bere înspumată, apropiind’o de buzele lacome. Dincolo, un vânător miop şi caraghios stă la leş aşteptând cu încordare iepurele, care-i joacă, la spate, în două labe, făcând haz de el. Pe-al treilea chip, taurul de vacă intră într’o cârciumă peste grupul de vânători cheflii, împroşcându-i în toate părţile. Cel mai viteaz a apucat sub masă cu puşca ’n mână. lată ş’o oglindă cu cadre „aurite". Vreau să mă oglindesc, dar biata „nu mai vede". Toate muştele cari au cercetat anul curent localul, ş’au depus cărţile de vizită pe luciul ei, iar proprietarul, ca să-şi facă reclamă, nu le-a deranjat câtuşi de puţin. M’aşez pe cel dintâi scaun. Nenea Guţă le tot alege, căutându-şi unul după fasonul său. „Ăsta par’c’ar fi!" — zice — dar când îl încarcă cu cele o sută şi opt kilograme ale dumnitale, bietul scaun se vaită desnădăjduit din toate încheeturile. „De-aia zic, amice — reia vorba întreruptă nenea Guţă — mergem de-a ’ndăratele cu cre- www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1914. LUCEAFlRUL 359 şterea tinerimii de azi. Bieţii părinţi, — mă mir de unde mai scot bănisorii ?! * — Până sunt poliţe, nu te miră. — Şi zici că asta-i politică economică? Popor de ciobani, să-ţi închei tu bilanţul pedagogic tot cu minus! Cale greşită, dragul meu! Până-1 are în gimnaziu e dator tat-so numai la o bancă. Dela matură până la cen-sură se înfundă până aici! (şi nenea îşi re- după rânduială lu’Melchisedec ... da ceapa puţinică, numa’ ca o păsere... auzit-ai? — No i£, i£ — aproabă Hanţ ieşind — căz io mai focut destul igre, moroc!" Pe urmă mie: „Când mă gândesc cu ce brumă de cheltuială am învăţat noi carte. Adecă generaţia mea. Când eram eu în Năsăud la şcoală, plătiam pentru cvartir anual unsprezece zloţi N. Vermont: „Pace vouă!“ tează beregata cu degetul arătător). După censură, grija fiului să urmeze pe aceeaş cărare a împrumuturilor, pentrucă: aranjează-ţi cancelaria, trăeşte din cele câteva procese întâmplătoare,... dă-i raita pe la toate balurile din „Ardeal şi jur“, ca să găseşti fata cu comorile. Şi încai dacă s’ar gătâ aici! Dar după însurătoare, biata copilă bună-nevinovată, aruncă ş’o ţîr de zestrişoară în gura lupului"... Hant a adus vinurile. i „lan te uită, coloare mândră... rubinu rubinelor!" zice nenea, ţinând sticla cu ăl roş înspre lumină. Apoi Sasului: „Hanţ,... icre, un strop de unt-de-lemn, lămâie din greu şi ceapă, amestecate colea de cap de student. Făină de pită şi de mămăligă de-acasă, laptele îl cumpăram dela gazdă, cofa veche patru creiţari, mâncarea o dam noi pe rând, aşa că ajungeai să dai de patru ori pe lună, dacă erai de exemplu şapte într’o casă. — Mare diferenţă, faţă de azi — adaug eu. — Nici-o diferenţă. Cerul de pământ faţă cu risipa răzgâiaţilor ăstora". Apoi clătinând din cap, scandalizat: „Băiat de naţie cu pardesiu gloşi!... îţi vine să-l iei de urechi pe promenadă, în faţa amorezii... mucosu!" Din ochii lui fulgeră raze de mânie. De cum începe însă a pritoci vinurile, obrazul i se înseninează, buzele i se subţie a zâmbet şi în colţurile gurii reapar micile semilune; www.dacQFomanica.ro 360 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. i N. Vermont: Ioana. „Am să-ţi plămădesc un ghemişt număru’ unu!“ Şi din nou ridică paharul cătră lumină, închide un ochiu, iar cu celalalt cercetează lichidul: „Sfânta băutură! la s’o gustăm! (Şi ciocnind): Spre înveselirea sufletului şi tămăduirea trupului! — Amin! — răspund eu, abia sorbind de câteva ori din pahar. — Nu-1 tot pupă ca miresele — mă mustră nenea Guţă ştergându-şi mustăţile cu năfră-muţa. Dă-i gât! Mai aspirin ca ăsta, nici la V6rtes din Lugoj! — Hm! O să vedem mâne. — De bună seamă! Decât ştii ce ţi-oiu mai spune? — Ce? — La plecare, ia-ţi patru deţi, duţi-le acasă şi de seară când te-i culcă, încălzeşte-le la... Ai maşină de spirt? — N’am. — Ce-are a face! Bine că ai beţigaş cu cap de câne aurit. Burlac fără maşină!... păi cafeaua? — Din cafenea." Faţa iar i se îmbrobodeşte c’o umbră, ca cerul, când se înnorează: „Bată-le Unul sfânt cafenele! Acolo vă lăsaţi ăi câţiva creiţari care-i aveţi. Foarte bine!... daţi-i bărbăteşte lui Mock şi lui Kudowa că şi ei vă lasă să înghiţiţi fum câte 2-3 ceasuri pe zi.“ Eu: „Că bine zici, nene!" El (încruntând uşor sprâncenele): „Şi rău faceţi, băiete! De-aia sunteţi tinerii de-acuma sirimani şi storşi ca lămâia ... ’ăăracă lume!... uite, că-ţi mijeşte dalba lună în moalele capului." Fără de voie fug cu privirea peste figura lui nenea Guţă care bate toba pe masă. în părul negru, des ca peria, abia ici-colo câte-un fir argintiu. Ochii blânzi, dar lucitori, nasul vulturesc ş’o mustaţă subţire, trasă ca din condei peste buzele fragede. Frumos om! Cam aşa mi-1 închipuiam în copilăria mea pe Iancu Jianu, căpitanul haiducilor. „Hai să bem, că-i scurtă vremea — zice el umplând din nou paharele. — Ai noroc! — şi beu paharu, sgliindu-1 dintr’odată. — Aşa! dă-1 peste cap, că lunecă cumu-i untu! O să vezi mintenaşi cum te înfierbântă, par’că ţi-ar umblă tot furnici prin vine!" Şi cu adevărat, simt cum prin tot trupul meu trece o căldură ce mă înviorează. Dar şi nenea Guţă par’că prinde voie de vorbă. El e ca ceasul, dacă-l încorzi umblă o vreme de capul Iui. „Hai, ş’al treilea, nene Guţu — zic umplând păhărelele, — c’apoi om mai vedea ce-o mai fi! — Asta-i vorbă!... S’avem noroc!" • Şi vinu alunecă pe gâtleju „haiducului", cum ar scăpă un strop pe jilipu morii. „Câţi ani să fie oare în Septemvrie, de când te-ai dus întâi la Năsăud? — De n’oiu greşi, se fac patruzeci muche. — Mulţi... aşa-i? — De unde, frate?... Că fug anii, par’că-i baţi cu biciu!... Eră în toamna anului 74. Cădeâ câte-o frunză galbinâ din paltinu de lângă casă. Fie-iertat taică-meu găteâ căruţa pentru Năsăud. Ca mâne dimineaţă aveâ să plece cu fraţii mei, cu Gheorghe şi cu Niculae, ei erau amândoi în gimnaziu. www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1914. LUCEAFĂRUL 301 Toată noaptea am durmit iepureşte. Când se sprâncenâ de ziuă, m’am strecurat frumuşel din pat şi sbughiu! în căruţă, şi unde nu încep a bornăl: „şi eu plec la Năsăud... şi eu plec la Năsăud!“... Tată-meu, om bun ca pita, zice cătră mama: „Preoteasă, căpăţânosu ăsta mă tot boncăie, că şi el ar merge cu ăilalţi doi... ce zici?... gătâ-l-om şi pe el de drum?“ Da mama, din gura tinzii (chiar cosea stră-jacele): „Ducă-se tot învârtindu-se, de-abiâ ne curăţim de olălău!“ Ce mai bucurie! Peste-un ceas eram spălat, îmbrăcat şi aşteptam, cu bici u în mână, pe lada din căruţă. Zi: tren ca în palmă? — Nici urmă! Mergeam două zile de-acasă până la Năsăud. îmi aduc aminte ca azi, c’am rămas în Bistriţă, în noaptea întâi, că ne-apucase o sfântă de ploaie pe „dealu târgului" de ne udase ca pe porlogu. A doua zi după amiazi sosim noi în Năsăud. — Fost-ai? — Fost, acum trei ani. — Ce-are a face! acum e or^ş mare. Atunci să-l fi văzut! Destul ţi-e că ne-aşezăm noi în cvartir Ia un drag de moş bun, la Toader Catarig. Eram cu totu: odată opt studenţi cari studiam (în norme şi în gimnaziu), vâju Toader, al noulea, baba Firoana, nevastă-sa, a zecea şi Titiana slujnica, unsprezece. Toţi într’o odaie, fiindcă tinda eră ocupată de miei şi de purcei. Casa, ca pe vremea aia, nepodită. — Pentru Dumnezeu!... şi unde dormeaţi? — Unde dormeam? Să vezi. Pe-un priciu mare durmeam şase inşi, trei cu capetele cătră răsărit, trei cu ele cătră apus, cu picioarele se întâlneau la mijlocul priciului. Din pricina asta mai eră câteodată bucluc, că numa auzeai în puterea nopţii: „trageţi labele, mă deşiratule!" că eră unu Filoteiu Troancă, lung cât scara furcilor. Da să nu-mi uit vorba! Lângă priciu pe-o lăicioară hodinea al şaptelea, Silivăstru Ho-totoi. în pat durmeâ baba cu băiatu ăl mic, cu Lăzărel din Maieru... că-1 ştiuseşi par’că pe fie-iertatu popa Lazar? — L-am ştiut, da! — ...pe vatră sforăie vâju, cu nasu lui ăl roşu, de sclipeâ noaptea ca un licuriciu D. Hârlescu: Ţigani. şi chiar deasupra, pe cuptoriu, clocea Titiana, slujnica — ăsta eră tabloul iarna. — Pentru Dumnezeu! şi nu vă umpleâ lighioanele? — Aşi! Baba Firoana era muiere higienică. Pe vremuri fusese ea slujnică Ia un căpitan de graniţă, care-i spusese aşa: „omu trebuie să se scalde batăr odată pe lună, amintrelea prăseşte rapor". Aşa că în toată luna luam o baie caldă în ciubăru ăl de rufe. Nu-i vorbă, de cum da primăvara, aveam rân-duială nouă: ne mutam cu hodina în podu şoprului. — Săraca piele!" zic zâmbind ironic. Da nenea Gută: » „Nu mai vorbi! Pe onoarea mea, că eram mai curaţi ca ăştia din „Internat", cu 750 pe an şi cu băile Eforiei dinaintea nasului. — Trebuie să ştii un lucru: Catarig sta lângă „Valea caselor" şi din Maiu încolo, în toată dup’amiaza ne scăldam; seara cinam şi apucam deasupra fânului. Ăla eră somn! Durmeam nelegănaţi... puteai tăia lemne pe noi. Ş’apoi dacă-i vorba de piele, nici helciu nu eră mai curat! — Să mai sgliim un păhărel, ce zici? www.dacQFomanica.ro 362 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. — Să, da!“ Nenea surâde: „Ciudată făptură mai eră Firoana! Spusu-ţi-am vr’odată, cum se rugă? — Ba! — N’oiu uita cât oiu trăi impresia ce mi-a făcut-o când am auzit-o întâiaoară. Dimineaţa, a dintâi se sculă Titiana, după ea Firoana ş’al treilea vâju, că baba nu curmă, până nu-1 urneâ de pe vatră: — Măi Toadere!... Toa-dereee! — Hăi! răspundeâ vâju tărbăcit de cap. — Scoală-te măă! că de-aseară ai cam dospit." Firoana eră uscată şi rea, da harnică şi curată. Vâju eră bun, da leneş. Toată ziua umblă de colo-colo, fără să facă v’o treabă. Da să-ţi spui cu rugăciunea. După ce se sculă, Firoana se spălă, se pieptenâ şi începeâ să-şi zică rugăciunile „întrerupte". — Cum, întrerupte? — Bunăoară aşa: — „Tatăl nostru carele eşti în ceriu, sfin-ţească-se numele tău..." du-te dracului în curte cu pipa aia, Toadere, nu împuţi toată casa... „Vie împărăţia ta, fie ’n voia ta..." tacă-ţi clanţa, Niculaic, şi tu mai adună-ţi ciolanele, Filoteiu, nu vezi că i le bagi ăluia ’n gură?... „precum în ceriu, aşa şi pe pământ. Pânea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi..." astâmpără-te Hototoil... iii! ce junghiu m’o luat!... „şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri"... aşteaptă tu, ghiavole, că te cojesc eu mintenaş cum mi-oi gătâ rugăciunea... „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău“... na! na! drac împeliţat! că nu se poate omu nici rugă de gura ta ai slabă!... da te ’nmoiu io, anu ăsta! Vâju era domol şi bun. Fusese stegar în 48. Acum eră reprezentant comunal. Ştie-1 Dumnezeu, leafă aveâ, pensie avea, destul că pe la crâşmă se abăteâ mereu şi veniâ acasă cam călit. Atunci, una-două, se culcă să nu mai dea faţă cu b o r e as a. Da răutatea de Firoană îi aflase slăbiciunea, că spunea omu ’n somn tot ce-o făcut şi tot ce are. Numa o vedeai pe bătrâna că s’aşează lângă el să-l descoase: „Toadere! Toderaş! — Hm! bâlbâia ’n somn stegariul pensionat. — Cât ai beut, dragă? — Hm! — Câte litre de crampă aţi beut? — ’ouă! — Da creiţari ţi-o mai răriias? — ...’ămas. — Câţi, dragă? — Pa’ru ’i ţule. — Un’ le-ai pus? — în cisma de su’ ’aiţă..." Si tâlhariu de babă căută laiţă şi-l curăţă de toţi creiţarii. de rămânea vâju nap. A doua, a treia zi nu mai puteâ Toader. I se făceâ dor de prepănatie şi numa ’l vedeai scărpinându-se după ureche (fireşte baba eră dusă ’n sat): „Măi băieţi, vouă v’o fi foame, aşa-i? Aveţi patru creiţari? Să vă dau o cofă de lapte dulce." Cum puneă mâna pe bani, îşi aprindeâ pipa şi porneâ cătră crâşmă... — Ei, da cu atâta vorbă uitaiu de „aspirin"! şi nenea Guţă ciocneşte iar: — Să te văz sănătos, cum îi peştele! — Dă Doamne! — Toate bune, nene Guţă, dar unsprezece într’o odaie? — Noi eram numai potriviţi. Erau airea, dragu’ meu, şi câte cinsprezece într’o casă! Bună-mi-te la Rotariu, dascăl vechiu, rămas de subt absolutism, sta pe vremea aia doisprezece inşi într’o chilie, între ei şi Coşbuc. — Ce spui? Coşbuc eră în Năsăud pe vremea d-tale? — Păi! Vorba, el eră mai mare, pare-mi-se prin clasa a şasea. Ne despărţeâ numai un gard. îl ţiu minte, eră pe-atunci un băetan svelt, dar făcut din oase şi gânjos. Ăl dintâi gimnastic, aşa să ştii! — Auzi colo! Coşbuc gimnastic? — O... mi-nu-nat gimnastic! Amintrelea retras, umblă tot singur prin grădini şi prin pădure, din când în când îl mai vedeai cu unu Olteanu, tot poet ş’ăla. — Făceâ ş’atunci poezii? — Făceâ. Ştii, cum se inspiră? — Cum? — Se inspiră aşa, că se culcă în pat ziua ’namiaza mare, îşi trăgeâ ţolu peste cap şi www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1914. LUCEAFĂRUL 363 începea a bombăni la versuri. Decât că, mai multe poezii făcea vara, că verile le petrecea la popa din Leşiu, la frate-so. Durmeâ în podu căsii la răcoare. Şindilele coperişului erau scrise tot cu poezii. Ary Murnu: Mimy. Adevărat că şi în Năsăud, cam tot cu versurile se ocupă. Să fi ştiut eu, ce-i de capu lui, puteam avea azi două volume de-o palmă de groase. Că făceâ poeziile cât zici şi le scria pe ce-apucâ, pe păreţi, pe pălane, pe foite de hârtie. > Odată, avea frate-meu o turtă (d’alea două de-un creiţar) cu un chip frumos: o fată în-tr’o grădină ş’un ofiţir îi făceâ salutir. Zice frate-meu cătră Coşbuc: fă-i, mă, o poezie la cătana asta. Coşbuc ia turta, se uită la chip şi dintr’odată: „Laitănantul Ionel Onoare face frumuşel Când el vede prin grădină Pe draga-i Margaritină." Scria şi epigrame. Eră cu el în cvartir un băiat tăpălăgos din Feldru, mâncăcios de mama focului. în sărbători, de dimineaţa până seara se tot înfundă cu mălai. încolo leneş, cât mergând, ţâră picioarele de stârneâ un nor de praf în urma lui. într’o zi, Coşbuc se uită la el a milă şi-i trage epigrama: „La mâncare tu eşti iute Dar la mers eşti cam lenos... Mâncă cu piciorul, frate, Iar cu gura mergi pe jos!" Directorul dela elementare, Cosma Anca, eră om. mic, rădăcinos şi roşu cum îi racu, că bea de stângeâ toate beuturile. într’o Duminecă seara cineva scrisese pe-un zid al scolii: „ , ’ C... a A.. a purcel gras Totdeauna-i roş pe nas De vin, bere şi vin ars. Noi ştiam că Coşbuc îi făcuse strofele — că şi eră Anca ăla omu dracului, rău ca că-tranu şi strict... fiu! fiu! în toată Sâmbăta ne-adunâpebăieţii din norme, în clasa a lV-a. Şi numai ce-I vedeai că ia „strafprotocolu" în mână. înainte de-a-1 deschide îşi netezâ odată mustătoaiele ălea încordate ca două săbii şi he săgetâ cu o privire, de-ţi intră până ’n rărunchi şi când ziceâ cătră bedelu gimnaziului: „Ghermane, înmoaie virgâşm!“ C. Artachino: Profil. ţi se făceâ inima cât un purece de-o săptămână. Să nu te fi găsit... maica mea... scris în „ştrafprotocoT, că pomeneai! Când te ardeâ Gherman cu nuiaua muiată în sare peste www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. C. Cuţescu-Storck: Casă veche din Slănic-Prahova. pielcica goală,... auleo!... că ţipai ca din gura şerpilor. — Prea barbarie! — îl întrerup eu. — După cum o iai. Atâta pociţi sărţi spuiu, că eră ascultare şi regulă nemţească. Şcoală grăniţărească, domnule... Până-i lumea n’oi uită figura directorului din ora dintâi de germană — eram în norme, fireşte. într’o Joie, la 11 ceasuri, intră Anca ’n clasă cu „Fiebelu" subsuoară. Noi nici nu mai suflam. Numa ne-o înghimpat odată până ’n inimă cu ochii lui de vultan şi când o strigat „atenţi!" păream toţi figuri de ceară într’o panoramă. „Deschideţi la pagina întâi"... „Zu einem guten Dienstesei alleZeit bereit". Eu fugeam cu ochii peste litere, de priceput, bâtă! Şi începe el a ceti: „Der Lehrer sass in der Schulstube und die Kinder kamen nach und nach"... etc. etc. o pagină întreagă, o traduce pe româneşte; pe urmă: „pe oara viitoare tot omu s’o ştie" şi... iese pe uşă ca o arătare urâtă. Eu, păreâ că-s beat. Nici nu ştiu cum am ajuns acasă, m’am dus în fundu grădinii ş’am început a plânge cu amar. în vecini sta un bucovinean, unu Popeneci. Dacă m’o văzut plângând cu sughiţuri, s’o înduioşat de mine şi mă învăţă zi de zi cuvinte şi traducere. Anca îmi dase „moratoriu" de-o lună. Dac’o trecut terminu într’o zi mă ’ntreabă. Din 20 de cuvinte, două nu le-am ştiut. M’o ’ncuiat frumos în clasă, ş!o plecat cu toţii la prânz. Eră Marţia. Dup’amiaza n’aveam şcoală. Am stat un ceas, am stat două, se făcuseră trei ceasuri dup’amiaza şi eu tot prizonier. Dela 0 vreme mă taie o foame năpraznică. Mi se lipise burta de şira spinării. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, iacă dau de-un ochiu de fereastră spart de jumătate. Foamea te face şi ucigaş. Fereştile joase, casa parter, m’apuc şi mă trag binişor p’in ochiu şi___ taci că scap!... când colo ţanc! am spart şi restu ochiului. — Cum te-o primit a doua zi Anca? întreb eu zâmbind. — Da cine l-o mai văzut şase săptămâni? Când venia vremea şcolii eu apucam pe după „ruine" şi umblam hai-hui pe la „loagăr" şi prin grădini până pe la 11 când mă trăgeam cătră casă. Fraţii mei habar n’aveau! Adevărat că săptămâna a 7-a am luat cinci „virgaşuri" la partea inexprimabilă, de-am ameţit în mâ-nile lui Gherman. Două săptămâni n’am putut şedea cumsecade pe scaun. . — Vezi, aia era pedagogie, nene! — Oho! Instrucţie grăniţărească, cel puţin aveai respect!... nu ca sfătoşii ăştia de stu-denţei, că trec pe lângă domnii de român şi nu-şi iau nici pălăria din cap... Da să mă ’ntorc Ia poeziile lui Coşbuc, să nu saiu dintr’un loc într’altu ca ţarca din creangă ’n creangă. Unde lăsasem oare vorba?... Ei! cum îţi spuneam, cine se temea atunci s’ajungă Coşbuc om mare. Pe vremea aia, eu ţineam mai mult la Olteanu, ortacu lui. Azi, ia-1 dacă ai de unde? Mai eră unu tot contimporan cu Coşbuc, scria el în „Familia", mai târziu... cum îl si chemă? ...ăstaaa... Atana... Avisa... hm! 1 comedie ca asta... da: Averchie Macovei, un bucovinean, voinic şi tare, da tare, măi frate! atletu care-i acuma Ia circ să s’ascunză! Eră pare-mi-se pe-a şaptea, se legăna el niţel când umbla, bagseama de buiac. Eu eram, cum îţi spuiu, „o poţoală pe-aci ’ncolo", n’aveam nas să vorbesc cu el, da-mi spuneâ frate-meu ăl mare, că Averchie trăia gratis. — Cum gratis? — Stai, că-ţi spuiu ... Acuma... prăvăliile, până ’ntr’una, erau jidoveşti. Macovei îşi făcuse obiceiu că intră în dugheană şi cerea de mâncare şuncă, www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1914. LtJ ceaf Arul 365 brânză, peşte, slănină, ca omu, de ce avea el gust. Jidovu, bun înţeles, nu vrea. Atunci Averchie mi-1 luă la bătaie şi dă-i! Azi o bătut pe unu, mâne pe altu, dela o vreme s’o înţeles Jidovii să-i dea de mâncare pe rând: Luni Ştrul, Marţi Nuhăm, Miercuri Gold-ştein etc. în feliu ăsta să-I fi tot costat pe-un Jidov 1 coroană pe săptămână. Eşiau şi ei lesne şi trăia cumsecade si Macovei, ba în sărbători mai căpătă şi cadouri dela negustori. — Fugi încolo! nene Guţă,... asta-i poveste. — Pe onoarea mea! dacă-ti t mint. — Pă-i bine, cum băteâ el pe toată lumea şi poliţia sta cu mânile încrucişate?" Nenea Guţă râde cu poftă: „Ce poliţie, mă? Că erau toţi Români de-ai noştri „n’aude, n’avede" ... — Oricum, odată tot trebuia să vază! zic eu. — A văzut, drept, dar a păţit-o prost"... Eră strajă de noapte unu Grigore a’ Fătului, un fecior colea,... fusese el b u rgj en d a ri u şi într’o Sâmbătă seara n’are ce lucră, pune mâna pe Averchie: „Ho! c’avem un pic de răfuială, domnule Macovei!" (Că Averchie pe lângă alte păcate mai trăgeâ cu ochiu drăguţii lui Grigore, una Ana Stanchii, o şerpoaică de fată). „Aşa-i zău", răspunse Macovei, şi... ain-ţvai: îl ia pe-al Fătului cu o mână de cap, cu alta de picioare, îl face „pantalir" de după spate, şi hi cu el pe uliţă în jos. Noi studenţii eram adunaţi la vecinu nost la Istrate al Strâmbii, jucam „douăzecişiunu". Pe masă o „bancă mare", de vr’o trei piţule, toţi tremuram ca varga, că ne-o şterge Ho-totoi... num’odată auzim: buuu! în părete de cătră uliţă blidele din cuier încep a jucâ nebune şi tincuiala de pe bârne face leapş în mijlocu căsii. „Cutremur de pământ!" strigă frate-meu ăl mare si năvălim cu totii în drum uitându-ne t i speriaţi în toate părţile să vedem vr’o casă surpată, când colo, în drum Grigore, zăcea moale ca o cârpă, înălbind din ochi. Adecă ce fusese? Blăstămatu de Averchie l-o adus în spate, cât l-o adus şi la Strâmbu s’o izbit cu el de păretele căsii, l-o lăsat lat ş’o plecat pe-acl încolo fluerând. A doua zi, Dumineca dimineaţa, ştiau toţi feciorii din Năsăud de păţania lui Grigore. Şi-l mai aveau vr’o câţiva la rânză, că Macovei, băiat frumos cum erâ, le cam ştergeâ mândrele dinaintea nasului. Dup’amiaza joc. Averchie, hai şi el. Cum s’o gătat hora, num’odată s’aude din toate gurile: „Pe el! feciori"... şi cât baţi din pălmi erâ înconjurat de vr’o douăzeci de inşi. Ajuns la strâmtoare, Macovei cum îi fulgeru îşi scoate cisma din picior şi ’ncepe a se învârti cu ea în mână, de gândeai că-i un pristene. Pe care cum îl ajungea cu călcâiu cismii îl puneâ cu burta ’n sus. în cinci minute jocu erâ spart, nici tu feciori, nici tu fete — ba să şi râzi — lăutarii cu diplele a subsuoară fugeau în ruptu capului cătră ţigănie. Când s’o oprit din învârteală ş’o văzut locu curătit, Macovei s’o sters de sudoare s’o luat-o încet cătră râu să se scalde, că eră pe la 4 dup’amiazi. — Şi ce pedeapsă i-a dat, directorul gimnaziului ?... www.dacQFomanica.ro 366 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. — încântat! „Aş fi mândru — zicea cătră profesori — să mai am în tot gimnaziul încă nouă ca el!“ Se cunoaşte că e viţă din arcaşii lui Ştefan-cel-Mare! — Zi: nici o pedeapsă? — Nici vorbă, domnule. — Curioasă disciplină, nene! Şi câţi ani ai stat în Năsăud ? • — Am stat cu totul trei din 75 până ’n 78. în 79 se deschisese linia de tren până ’n Reghin, aşa că toamna am plecat la Blaj." Nenea Guţă vede de ghemişt: „Hai, să-i rupem capii litrii ăşteia, să mai vie una,... ce-o fi! Dumnezeu să-ţi ierte influenta! . > — Fi-ţi-ar gura de aur, nene. — Da la Blaj — zic — cum eră pe vremea aia? — Oho! Minunat! Mai puţină cheltueală ca la Năsăud. în anu ăl dintâi am avut în 10 luni de zile 11 cvartire; să ne fi tot costat, pe toţi trei fraţii laolaltă, 10 fiorini. — Se poate? — Pe onoarea mea, dacă-ţi minţ!“ Stai să-ţi povestesc: întâi am şezut la şustăru Bleahu, supranumit „politicii", că-ţi vorbiâ de lancu, de Bărnuţiu, de Şuluţiu şi de alţii din 48 numa aşa!... păreâ că i-o fost toţi prieteni „per tu“. La ăsta am stat numai 2 săptămâni. N’am putut suferi ciocanele; făcea multe cisme şi băteâ la ele, par’că erai la piuă. Al doilea, am stat la „tălianu", Ia Tedesco. Nu l’ai apucat? ' — Habar n’am! — Pe când ai ajuns la Blaj, o fi fost sub glie. Ei, dela „tălianu" am trecut în sat la o naţie, îi zicea Irimie Făcăleţ. într’o zi, ce-o avut, ce n’o avut cu frate-meu, s’o cio-tărît ei pentru nişte aşchii de brad. Da i-o tras frate-meu o chelfăneală, de-o trebuit să ne mutăm. Ne-am întors iar „sub Hurubi" la un Grec. Aci am dus-o bine! în toată Joia, — câ eră zi de mărturie — cumpără grecu cinci vedre de vin ş’un porc. Vinu-1 băgă n pivniţă şi porcu-1 suiâ în pod. Seara când se ducea slujnica ’n pod, luă câte-o coastă, o legă cu aţă şi ne-o slobozea pe ferestuţă până ’n curte, aşa că de rându cărnurilor eram totdeauna provăzuţi. Vinu îl sugeam din butoiaş cu paiu. Aveam fiecare câte un paiu lung-lung, de câte-un metru; le botezasem „vasele capilare". Când am simţit că seacă butoiaşu şi că porcu-i pe sfârşite, am început a căută pretexte de mutare. Ne-a trebuit o săptămână până l’am găsit. Pâinea ne-o făceâ grecoaica, făina fireşte, o dam noi. Făceâ pită foarte bună. Da ’ntro zi, şti-o Dumnezeu, din dospit; din frământat, s’o lăţit aluatu cât îi vatra cuptorului de s’o făcut numai o pită lată ca coca si mare' cât o roată de moară, de n’o putut-o scoate grecoaica pe gura cuptorului, până n’o tăiat-o tot bucăţele. Atâta ni-o trebuit! Zice frate-meu: „hai, să plecăm!...“ „Ar fi vremea! — răspunde din uşă soţia lui nenea Guţă. — Te pot eu aşteptă la „Pană şi Coleşa"... tu: toro-toro, până se întunecă! — Bine-ai venit „jumătăţica" mea! — zice Guţă ridicându-se şi cuprinzând mijlocelul cât o mănuşă al nevesti-sii. — Vorba e: luat-ai icre? — Luat! — răspunse dânsa. — Ci hai, mişcaţi-vă! că ne-apucă noaptea pe drum. — Doar nu suntem în pădure, draga mea,... slavă Domnului! avem oraş luminat cu gaz. — Seru’ mune, toamne! Cupaţi mo roc ioc!“ se sfarmă împrejurul cucoanei prevenitorul Hanţ. Dar nenea Guţă, apucându-1 de coada „fracului": „Un păhărel curat ca helciu pentru Doamna, a i n ţ v a i!“ „Şezi, draga mea, să ne şază norocul!" zice el nevestii. Apoi mie: „Aşa, dragul meu, cu Blaju!" A. P. Bănuţiu. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 367 Nrul 12, 1914. . Cum am cunoscut pe Eminescu. Iată, sunt douzeci de ani de când am făcut întâi cunoştinţă cu versurile acestui mare fermecător. Douăzeci de ani! Gândul acesta îmi împrăştie deodată în suflet un abur de melancolie. Asa de mult e de-atunci! Eram » un copil; — şi-acum încep a muri, căci mi s’au arătat în păr cele dintâi fire albe... Eram în primii ani de gimnaziu şi ceteam pe ascuns ce se putea ceti pe-atunci: Cavalerii nopţii, Contele de Monte-Cristo şi alte romane foarte lungi, pline de întâmplări extraordinare, care-mi înfierbântau imaginaţia. Din literatura românească cunoşteam foarte puţin; Eminescu eră un nume vag, care-mi sună din când în când la ureche şi pe care-1 rosteam şi eu cu un epitet convenţional. într’o zi s’a produs un eveniment important în clasa noastră; ne-a sosit un coleg nou, dela liceul din Botoşani: un băiat, care purta plete şi care-şi răsuci o ţigară în prima recreaţie. După cele dintâi schimburi de vorbe o chestie gravă se puse: dacă acest nou venit cu plete şi cu obiceiuri îndrăzneţe va fi cel dintâi între noi, — dacă prin urmare cel mai voinic al clasei noastre va trebui să-i cedeze locul. Pumnul şi trânta dreaptă trebuiau să hotărască această problemă socială; şi ’n puţine cuvinte noul venit fu pus în curent cu nedumerirea şi dorinţa obştească. Deci, după ce toţi băieţii făcură cerc, noul venit îşi repezi pletele îndărăt şi aşteptă cu o linişte impresionantă, cu mânile în şolduri, pe cel care putea să fie în câteva clipe o mărire căzută a acestei lumi. Nenorocitul acesta, cu inima bătând, eram eu: eu aveam totul de pierdut; veneticul acela, cu plete şi cu ţigară, avea totul de câştigat. însă, deşi avea plete, rivalul meu nu eră un Samson. înşfăcat cu disperare, răsucit şi frânt în loc, în-stelă pulberea duşumelei cu frumoasele lui plete bălăi. Pufnind şi răsuflând sgomotos, mă ridicai deasupra lui la neştirbita mea înălţime, apoi îi întinsei mânile, după obiceiul cavaleresc al romanelor mele. El îmi primi palma întinsă, se ridică zâmbind şi ne găsirăm deodată cei mai buni prietini din lume. El veni la mine şi foiletă, fără să se arete prea mult mişcat, romanele mele nesfârşite. îi întorsei vizita şi noul prietin îmi puse dinainte averea lui literară: Odobescu şi Creangă, Vlahuţă şi Eminescu. Erau câteva volumaşe mărunte si rămăsei întru câtva ne> » dumerit. Dar prietinul meu îmi vorbi cu căldură despre ele, îmi mărturisi apoi cu mare taină că e amorezat şi c’un glas foarte dulce rosti prima strofă pe care am auzit-o eu din Eminescu: Iar te-ai ridicat în stele Şi în nori şi ’n ceruri 'nalte? De ce nu m’ai uita încalţe, • Sufletul vie{ii mele! în chestie de poezie, nu cunoşteam decât nevinovatele pasteluri ale lui Alexandri. Muzica aceasta nouă mă impresionă deodată. Mă aşezai pe un divan acoperit cu scoarţe moldoveneşti, alături de amicul B., si-i cerui să-mi mai spuie. Prietinul meu fuma, avea o iubire, spuneâ versuri din Eminescu: biruinţa mea putea să mai aibă preţ în ochii camarazilor mei; dar eu mă simţii deodată mai mic si biruit; n’aveam însă nici cea mai uşoară sensaţie de nefericire. Dimpotrivă. Descoperisem ceva nou. Un zeu cântă şi-mi umplea sufletul şi ’n ora aceea simţii, că păşesc la altă înţelegere şi la altă vieaţă. Şi ’n timpul acela, când am învăţat pe de rost pe Eminescu, ca şi astăzi, găseam în nepreţuitele lui versuri o pricină de nespusă plăcere intelectuală. Multe lucruri rămâneau atuncia pentru mine opace şi se luminau mai târziu: la fiecare vârstă am descoperit în Eminescu elemente de adâncă emoţiune; fiecare stare nouă sufletească trezeşte un fel de rezonanţe nebănuite în versurile acestui genial copil al durerii. Copii încă şi iubind ca pe un zeu pe poetul nostru, eu si cu amicul meu B. căutam cu sete ştiinţi asupra vieţii Iui. în literatura noastră asupra lui prea puţine lucruri se scrisese. Din cele auzite aflasem despre o vieaţă nefericită, despre un amor trist: eră destul ca să ne facă să visăm, dar curiozitatea noastră cerea mai mult şi mai amănunţit. www.dacQFomanica.ro 368 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. Prietinul meu B. eră botoşănean, din apropierea locului de naştere a poetului. Iată-ne în prima vacanţă porniţi amândoi după ştiri. Iată Ipăteştii, iată locurile unde a copilărit, iată Botoşanii şi iată drumurile pe care le-a călcat rătăcitorul lui picior. Visam amândoi şi ni-1 imaginam fugar dela casa părintească, pornit în lume, străbătând toate ţinuturile locuite de Români, aşa de tânăr, aşa de frumos, aşa de îndrăzneţ şi cu sufletul plin de avânturi şi de idealuri. S’a oprit în Bucovina, a trecut şi în Ardeal: ochii lui s’au umplut de imagini, de chipuri şi privelişti din toate părţile românimii noastre; la urechea lui au sunat cântecele şi plângerile fraţilor noştri de pretutindeni... A fost par’că scris în cartea vieţii lui aceasta: căci el trebuiâ să fie al tuturora. Am găsit şi câţiva oameni cari avuseseră fericirea să-l cunoască. Le-am cerut cu lăcomie câte o informaţie. Cât de sarbezi şi de vagi ca informatori au fost însă toţi cei cari s’au oprit o clipă în lumina ochilor lui mari şi adânci! Pentru ei Eminescu a fost un om cu dureri, scăderi şi patimi. Trecuse aşa de puţină vreme dela moartea lui şi cu toate acestea noi nu puteam şti decât aşa de puţin! Căutând ceva nedesluşit şi nădăjduind totuş, îndrăznirăm într’o zi să trecem hotarul, pe jos, în Bucovina. Aici Eminescu a fost învăţăcel al lui Aron Pumnul şi la o vârstă ca a noastră a suspinat în versuri sonore, cântând nefericirea dulcei ţări a fagilor: îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină... Umblând pe drumuri pline de pulbere, prin lumina verii, suspinam şi noi, răspun-zându-ne, strofă cu strofă, aceste versuri tinere. Şi mi-au rămas şi astăzi în minte icoanele senine ale munţilor albaştri, ale codrilor de brad, ale curatelor mănăstiri bucovinene, — din vremea când noi rătăceam ca ’n nişte locuri tainice murmurând versurile lui Eminescu. Din când în când ne opream la o fântână cu cumpănă, ori la un şipot şi ne astâmpăram setea. Schimbam câteva vorbe c’o fată înfăşurată în cătrinţă şi strânsă tare în bârneţe, care ne priveâ cu ochi plini de lumină şi de râs, şi iar porneam înainte, îmbătaţi de tinereţea noastră şi de lumina cerului. Şi astăzi,’ c’un accent par’că de nesfârşită melancolie, îmi vin în minte alte versuri cu melodia pe care le cântam, umblând într’un amurg pe un drum liniştit pe sub copaci bătrâni, spre Vatra Moldoviţei: N’oiu uită vreodată, dulce Bucovină. Geniu-ţi romantic, munţii în lumină, Văile în flori... Ca şi noi umblând rătăcitor, poetul nostru tânăr şi frumos ca un zeu, se va fi oprit într’un amurg de vară la chinovia liniştită la care ne-am oprit noi. O căsuţă curată, între brazi şi tei, o prisacă cu zumzet de albine şi un preot bătrân, ca un Daniil sihastrul al altor vremuri. A adormit subt adâncul cer şi s’a deşteptat în mirezmele florilor. Şi ’n ceaslovul cel vechiu pe care l-am cercetat şi noi a scris câteva versuri care-i sunau de-un timp în minte, în rătăcirea lui prin ţara înstrăinată: I-auzi, departe strigă slabii Şi asupriţii cătră noii... Cum? prin ce fericită întâmplare ne-a fost hărăzit nouă să dăm peste aceste versuri din tinereţea lui, scrise cu o caligrafie îngrijită chiar de el, în ceaslovul cel vechiu? Cine ar putea să lămurească asta? Şi cine ar putea să înţeleagă fericirea fără nume pe care am simţit-o noi, cei doi băeţi sărmani, rătăcitori pe drumuri bucovinene! — Tot astfel, ca şi noi, pribeag, din loc în loc, umblă şi marele nostru înaintaş, mânat de o misterioasă putere şi ars de doruri care şi ’n noi ardeau. Ca şi el tineri, romantici, înflăcăraţi, plângeam lâng’un ceaslov, pe când preotul cel bătrân se uită cu mirare la noi... Ne-a întrebat: ce este, ce avem? I-am arătat versurile ş’o iscălitură măruntă şi frumoasă. El a dat din cap, ne-a mângâiat pe rând pe frunţi şi a zâmbit fără să ne înţeleagă... Tot aşa, după ani şi ani, cu ochi grozav de uimiţi s’a uitat la noi o gazdă, când într’o zi,’în Bucureşti, în odăiţa strâmtă şi întunecoasă, pe-o vreme de ploaie, priveam cu ochii în lacrimi volumul lui Eminescu deschis înaintea noastră pe o măsuţă de brad... După multe din poeziile lui lirice, www.dacQFomanica.ro Nrnl 12, 1914. LUCEAFĂRUL 369 unul dintre noi începu c’un accent nespus de trist: Seara pe deal, buciumul sună cu jale... Şi ne trezirăm cu ochii înlăcrimaţi, pe când cucoana de gazdă, uimită, socotea că ne jelim poate nişte rude moarte de curând. Ziua aceasta mohorîtă în Bucureşti, după ce am văzut mormântul dela Bellu, şi ziua cealaltă la poalele munţilor bucovineni, sunt două zile neuitate în vieaţa mea, când mi se pare că am cunoscut de aproape pe Emi- tipării M. Sadoveanu. Dări de seamă. N. N. Beldiceanu: Chilia dragostii. „Flacăra", 1913. O haină frumoasă, elegantă, dar prea încărcată cu decorafii, nu mai poate fi admirată. Nici chiar privită cu plăcere nu mai poate fi. Chiar şi în cazul când cucoana ce o poartă e o frumuseţe. Dar in cazul când toaleta încărcată cu decoruri multe înveşmântă un trup sărac, lipsit de orice gratie, toaleta, ca şi doamna ce o poartă, sunt deadreptul ridicole. O haină frumoasă care are şi decoruri multe, să placă e cu neputin{ă într’un singur caz: când toate mărunţişurile acele sclipitoare, oricum vor fi, sunt aranjate c’un gust artistic de mânile femeii care poartă toaleta, când chiar aceasta n’a adus-o cusătoreasa gata, ci a fost pregătită după îndrumările şi ordinele cocoanei care are un simt deosebit pentru a se îmbrăcă cu gust. Tot aşa e povestea şi cu limba literară, cu stilul unui scriitor, in cele două decenii din urmă limba noastră literară ş’a îmbogăţit în măsură mare. S’ar puteâ spune chiar că prin Sadoveanu proza literară a ajuns să poarte o haină strălucitoare, pompoasă. Ce depărtare este între stilul simplu, fraza limpede, din nuvelele lui Negruzzi, Qane, Slavici, bunăoară, şi dintre epitetele îmbelşugate, fraza încărcată a lui Sadoveanu. Farmecul noutăţii care se desprindeâ din proza d-lui Sadoveanu, a ispitit pe mulţi să-l urmeze. Moua frumuseţe a limbii româneşti, înveşmântate de sărbătoare, în stilul cântător par’că al d-lui Sadoveanu, făcură pe mulţi să creadă că poji să imitezi, că e de ajuns să imitezi un astfel de stil, ca să fii între prozatori. Din scrinteala aceasta a urmat un bine: scriitorii noştri au început să dee o goană după epitete, limba s’a îmbogăţit, şi substantivele noastre nu se mai tipăresc singure, părăsite, ca mai de mult, ci capătă, de obiceiu, cel pu{in o proptea. Stilul aşa se poate că e mai expresiv, — e, la tot cazul, o treaptă în evoluţia limbei literare. Dar au urmat şi multe rele. Unii dintre prozatorii noştri au priceput că stilul împodobit al d-lui Sadoveanu poate fi frumos în nuvelele d-sale, dar nu în ale altora. în nuvelele d-sale e haină potrivită, oricât încărcată cu decoruri, pentrucă haina aceasta d-sa n’a luat-o de-a gata, ci a creat-o însuşi. El a ştiut unde şi cum să anine decorul pentrucă-i spuneâ sufletul său, creator ale acelor decoruri. Bogă{ia stilului său place chiar şi în subiectele mai sărace cari, îmbrăcate de alţii în haina asta bogată, fac impresia cocoanelor urâte cari se ascund în toalete prea încărcate. Deci, unii dintre prozatorii noştri au priceput că stilul cuiva nu se poate împrumută, după cum nici sufletul altuia nu-1 poţi luă. Şi s’a' băgat de seamă, că au început să scrie fiecare în stilul — mai mult sau mai pu{in al său — din ziua în care au izbutit să creeze o schiţă, o nuvelă bună, adecă din clipa în care talentul lor începeâ să-şi croiască drumul. Brătescu-Voineşti îşi aveâ stilul său, înainte de apariţia d-lui Sadoveanu, şi a rămas la acelaş şi azi, pentrucă e haina în care se îmbracă sufletul său. Şi nici nu se puteâ altfel, fiind stilul o manifestare sufletească individuală. Acei cari au avut talent, ş’au aflat şi stilul lor propriu, de multeori foarte depărtat de cela al începuturilor lor literare. Mulţi însă n’au luat acest drum; pentru mulţi fru-museţa, bogăţia stilului a rămas condica de căpetenie în artă, şi dacă reuşesc să producă mirajul acestei bogăţii, puţin le pasă de însuşi subiectul ce tratează, începătorii de azi, de pildă, pornesc dela început pe acest drum greşit, şi dacă vr’unuia îi reuşeşte să îmbrace o schiţă în haina nuvelelor lui Sadoveanu, se crede deadreptul scriitor ţărănist. Tendinţa spre înfrumsefarea, spre cizelarea formei externe e tot mai vădită, — şi asta ar fi o calitate a prozei noastre, dacă nu s’ar neglijâ aprofundarea subiectului. De multeori toaleta e splendidă, dar sub toaletă nu vei află decât un schelet. Se poate că tendinţa asta a fost hrănită şi de îndemnurile recen-siilor, a criticelor ce se mai fac şi la noi din când în când, ca forma externă să nu mai fie neglijată. Vorbim, bine înţeles, de autorii mai tineri, de începători. A mai trebuit să vină imitaţia simbolismului apusean, ca să ne trezim c’o nouă bombardare de epitete, se ’n{elege, acestea cu mult mai bizare. în situaţia de-acum scriitorul care-şi va aprofunda subiectul şi-I va desvoltâ cu conştienţiozitate, va arătă că are întEadevăr un sâmbure de talent. Căci cei mai mul{i sunt arşi de frigurile înveşmântării externe. * Consideraţiile acestea ne-au venit în minte cetind volumul d-lui Beldiceanu, din fruntea acestor şire, www.dacQFomanica.ro 370 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. nu pentrucă dumnealui ar fi unul dintre începători, ori imitatori ai stilului d-lui Sadoveanu, ci pentrucă ni se pare prea încărcat acest stil, în paguba subiectelor tratate. D-l Beldiceanu e autor a mai multor volume, şi reputafia sa literară e stabilită de mult. Cunoscător bun al vie|ii de mahala, fin observator al ridicolului din această vieaţă, d-sa ne-a dat o serie de tablouri foarte reuşite din lumea aceea ciudată, în care nu ard decât palide opaiţe ale civilizaţiei de azi, şi din care Carageale a creat atâtea tipuri de nenorociţi intelectuali. Cine nu-şi aduce aminte de schija d-lui Beldiceanu: „O sindrofie"? Râzi cu lacrămi ori de câte ori o ceteşti şi, totuş, la sfârşit rămâi tulburat, cu o dureroasă simpatie faţă de persoanele schiţei, chiar faţă de bărbier, şi cu un fel de revoltă împotriva societăţii atât de rău întocmite. tn „Chilia dragostii", mai reuşite ne par chiar povestirile ale căror subiecte sunt înrudite cu cele tratate de autor în întâiele sale volume: „Inaugurarea pro-stogolului", „La o manevră", „La vizita livretelor'1. Ridicolul sau brutalitatea sentimentelor unor oameni cari nu se pot mândri decât cu o spoială a culturii, eftinătatea plăcerilor după cari se dau în vânt, dispreţul fată de cei mici, frica fată de cei mari, impertinenta şi lăcomia, sunt bine observate şi bine prinse în aceste trei povestiri, adeverindu-se d-l Beldiceanu incăodată un bun observator al acestor mizerii, inerente societăţilor în prefacere. Nici stilul nu e prea încărcat aici. Bogăţia lui bate mai tare la ochi în „Inaugurarea prostogolului", dar aici îşi are locul, descriind tr noapte în pădure, în munţi, râul. Câteva povestiri au un subiect de sensa{ie, ca „Chilia dragostii", în care ni se spune cum un student intern, un licean, visând dragoste ca orice tânăr la vârsta lui, îşi întâlneşte într’o noapte iubita, — dar, de-acl încolo, nu mai iese noaptea în oraş, ci o aduce pe dumneaei şi o ascunde în... podul internatului. în „Sora Megaluza" un tânăr se îmbracă femeieşte şi intră maică într’o mănăstire ca să poată continuă dragostea cu fata iubită. Şi se iubesc în clopotniţa mănăstirii. Ei bine, în aceste două povestiri, cari, aşa cum sunt tractate subiectele, nu pot fi decât povestiri de sen-saţie, sunt descrieri, sunt frumuseţi de stil pe cari nu le poţi pricepe ce au a face cu povestirea. „Sora Megaluza", de pildă, începe aşa: „Mănăstirea aţipise in soarele de după amiază. între chiliile mărunte, pitite par’că, biserica albă, cu clopotniţa înălţată ca un gât întins, păreâ, de departe, o pasere ciudată care-şi străjueşte puii. în liniştea de săhăstrie, se auziâ numai un zumzet depărtat, ca un psalm al tăcerii s. c. I.“. Descriere frumoasă, de bună seama, dar la ce bun? Ce legătură între ea şi scandalul curat? Ar aveâ înţeles şi ar fi fost la locul ei descrierea dacă in schiţa aceasta aveâ să trăiască însaş mănăstirea, dacă, din schifă, am fi văzând îmbinându-se, completându-se vieaţa mănăstirii cu viea(a firii încunjurătoare. Două dintre povestiri, „Vulturul" şi „Copilul", ne par puţin aprofundate, puţin studiate şi scrise la repezeală. Ne par chiar neverosimile. Trebuie să cunoaştem ceva mai mult din sufletul Mărioarei Crivăţ (în „Copilul") ca să putem primi de verosimilă iertarea soţului prins cu prietina ei Corina, din motivul, atât de depărtat: gelozie şi răsbunare, că i s’a născut un copil, pentrucă e mamă. „De câteva zile" s’o cunoaştem numai, nu-i deajuns, pentrucă în aceste câteva zile ea nu face alta decât să-şi crească nenorocirea prin teama că bărbatul o inşală cu domnişoara Corina. Ar fi verosimilă iertarea ei dacă n’ar fi iubit pe soţul său, dacă am şti că-i o femeie disgustată de viea(ă. Dar nu ştim nimic şi de aceea ne pare nefirească iertarea ei, singur din motivul că se simte mamă. Maternitatea ni se pare că n’are prea mult amestec când sunt răsvrătite alte simteminte poate tot aşa de concrescute cu sufletul femeii. Asemenea e neverosimil Vasile Hurmuz din „Vulturul". Ar fi trebuit să ştim că femeia lui l-a tiranizat o vieaţă întreagă, că l-a ţinut ca pe-un slugă, că l-a bătut de multeori, ca să pricepem cum i-a venit visul cu vulturul, după care, luând barda, şi-a ucis femeia. Dar nu ştim nimic din toate aceste. Ni se spune numai atât că, intr’o seară, femeia a luat cuţitul la bărbat, după ce, întâi, el o pălmuise. Şi, pe aceasta singură bază reală, pe această singură desluşire, se ţese psihologia unui omor. De sigur d-l Beldiceanu are mai mult talent pentru a prinde tipurile, date de vieaţă, decât pentru a creâ. Puterea sa observatoare e mai mare decât cea creatoare. Dar astăzi când vieaţa românească are încă atâtea laturi neobservate, nestudiate, suntem mulţumiţi şi cu un autor care are în măsură mai mare întâia putere, a observării, dacă are, ca d-l Beldiceanu, şi o limbă frumoasă şi o expunere care ar puteâ fi foarte vioae, dacă prea marea grămădire a bogăţiilor de stil n’ar împedeca-o. 1. Mihuleţ. www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1914. LUCEAFĂRUL 371 Cronici. Artă. Dela „Tinerimea artistică". Nu e pietor care să nu aibă 2—3 portrete de „ţigănci". S’ar păreâ c’avem epoca peisajului secondat de portretele de ţigănci, epocă ce ’ngrădeşte inspiraţia, epocă lipsită de reprezentarea mişcării, de avântul artistic care dă valoare unei epoce. După „Ţiganca" lui Grigorescu cu priviri iscoditoare în ochii de cărbune, vin ţigăncile lui N. Ver-mont, destul de expresive (cum e „Ioana"), îndu-ioşetoare („Ţiganca cu copil") — aproape un panou plin cu portretele acestor vagabonde. Negreşit, toate vădesc un talent puternic. Şi tocmai fiindcă vădesc talentul autorului, vine întrebarea: De ce d-l Vermont nu-şi caută alte modele? Ţăranii noştri, de pildă, n’ar prezentă mai mult interes? E păcat şi cu munca ce-a cheltuit-o Vermont cu pânza „Pace vouă", care deşi are calităţi, prin faptul că subiectele religioase prea s’au banalizat, inspiră desgust. Are însă acest artist şi pânze cari atrag şi emoţionează. Observând uşurinţa şi siguranţa cu care Vermont întrebuinţează vopseaua, reuşind in toate variaţiile de efecte, îţi face impresia că se joacă cu penelul. E bine atmosfera din „Efect de lumină" şi foarte interesant interiorul „La lumina la mp ei". Mulţumirea ce-ţi procură cetirea unei cărţi frumoase, Vermont a ştiut s’o întipărească pe faţa celei ce ceteşte „în colţul favorit". Micile peisage ale lui Vermont închid în ele colţuri de ţară, cu lumina lor, cu umbra rece, cu liniştea, poezia şi vieaţa patriarhală. „Pe seară", „La marginea câmpului", „La Plumbuita" sunt pânze cari ne-au silit să-i aducem învinuirile de mai sus. Sunt pictori cari îşi alterează talentul printr’un colorit deosebit şi sunt alţi lipsiţi de talent cari caută să-şi fabriceze originalitatea printr’un colorit apocrif. Pictor talentat eQ. Petraşcu, care pe lângă un desen viguros mai are şi calitatea că ştie să se facă interesant prin mijloace cari nu le poţi deosebi, dar cari te intrigează. Când e vesel, d-l Petraşcu lucrează tablouri luminoase şi ne dă „Casă la ţară". Dar d-l Petraşcu pictează şi când e amărît şi ne dă pânze mohorîte, de-un colorit monoton, fonsat. în „Casa mea noaptea cu luna" e atâta risipă de vopsea neagră că de-abiâ se ghiceşte influenţa lunii. Acelaş păcat şi la d-l Hârleseu. în portretele d-lui Hârlescu abia se desluşeşte modelul. Peste câţiva ani vor deveni pete mari de păcură. D-l Hârlescu are multă putere de observaţie, prinde viguros mişcarea şi posedă o factură impunătoare. „Jucătorul de maimuţe" e un tip interesant de ţigan nomad ce, dornic de câştig, chinueşte bietul animal. Sfătuim pe d-l Hâr- lescu să nu umble după originalitate coloristică, căci suntem convinşi că are talent şi că poate să ni se impue prin mijloace simple redate îii înfăţişări nesilite. Multă delicateţă in acvarelele d-lui N.Grant. „In grădină dimineaţa" eun colţ fermecător, cu flori multe, cu lumină şi variaţiuni de culori, bine armonizate. D-l C. Artachino din pânzele ce le expune se relevă printr’un „Profil", iar Ary Murnu prin un fin portret „Mimi" şi „Liesta", un joc de desemn şi culoare. Păcat de coloritul de humă al d-lui R. Pallady, păcat, căci are nuduri sănătoase cari dacă anatomi-ceşte nu-s greşite, suferă de-o înfăţişare pelagroasâ. * Despre unii „impresionişti" s’a vorbit în „Luceafărul" cu ocazia expoziţiilor individuale. Le impune — cu tendinţi cubiste — d-l F. Şirato cu pânza „Pe plajă", în care observăm un desen energic, cu trăsături sigure şi-un ansamblu firesc. Ca un cubist moderat ni se prezintă d-l Lascar Vorel în „Jucători de cărţi" în care pe faţa fiecărui jucător e imprimată patima jocului, frica ce-o dă unui partener cele trei cărţi proaste şi admirabil de bine prinsă mişcarea celor doi privitori, din care unul cu mâna la gură şopteşte celuilalt ceeace a observat în cărţile celor patru. Lascar Vorel a trimis la „Tinerimea" o singură pânză şi ni s’a impus. Aceasta e o mărturie a talentului şi o îndreptăţire pentru noi să-i cerem mai multe lucrări asupra cărora să ne putem pronunţă cu deplină convingere. „ „Tinerimea" ne prezintă cinci expozante. Numai cinci! Două din ele locuesc în Capitală, in mijlocul ziariştilor complezanţi, graţie cărora au ştiut să organizeze un ruşinos tămbălău în jurul numelui lor. Ar trebui să ne desbărăm de obiceiul de a fi politi-coşi cu femeile măcar atunci când e vorba de stabilit „adevărul în artă". E şi în folosul celor ce cerşesc laudele... Manierele se impun în saloane. în artă sinceritatea obiectivă trebuie să înlocuiască maniera. Nu învinuim pe d-şoara Rodica Gr. Maniu. D-sa locueşte încă la Paris! D-şoara Maniu e cea mai interesantă dintre expozante. Se vede că munceşte serios; ne aşteptăm la surprize. Ceeace ne place mai mult la d-şoara Maniu e mişcarea pe care atât de bine ştie să ne-o redeie. „La secere" e o pânză luminoasă, de-un colorit vioiu, cu mişcarea bine prinsă şi energic exprimată. Simţi căldura Iui Iulie apăsând greutatea spicelor de aur şi-ţi place încordarea la muncă a secerătoarelor. Asemenea şi „La spălatul rufelor". O repartizare firească a muncei, degajată de acel formalism fotografic de care mulţi dintre pictori nu se pot lăpădâ. Nu putem decât să aducem laude d-şoarei Maniu şi să-i urăm succes. www.dacQFomanica.ro 372 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. Catalogul ne spune că există printre expozanţi şi d-şoara Maria Protopopescu. De zeci de ori am vizitat expoziţia şi-am cercetat să dau peste lucrările d-ei. Unde le-o fi grămădit aranjatorii, nu ştiu. Sau poate că pânzele nici n’au fost trimise, cum s’a întâmplat şi cu pânzele d-lui Leon Biju şi atunci ne mirăm de ce-au niai fost menţionaţi în catalog? Merită să fie menţionată d-naCecilia Cuţescu-Storck, care expune o pânză bună „Casă veche", iar despre d-na Maria Ciurdea-Steurer rămâne să vorbim altădată, la anul poate. * Ardealul ne-a trimis anul acesta artişti de talent şi despre cari s’a vorbit la timp în această revistă. Ne-a surprins Qheorghe Mathei, ne-a entuziasmat sculptorul Cornel Medrea, ne-a întărit convingerea într’un talent puternic, vigurosul Theodorescu-Sion şi acum ni se prezintă d-şoara Elena Popea. Numai două tablouri expune d-şoara Elena Popea. Despre începuturile artistice ce ne vin de peste Carpaţi trebuie scris totdeauna cu oarecare bunăvoinţă. Şi d-şoara Popea e o începătoare, socotind după faptul că nu ştiu să mai fi expus în ţară. Pânzele cu cari ni se prezintă însă ne sileşte să vorbim cu deplina obiectivitate şi fără rezervele ce le datorăm ardelenilor. D-şoara Popea expune două interioare în cari calităţile coloristice, efectele de lumină şi nuanţarea atmosferei impun o deosebită valoare lucrărilor. în „Interiorul 223“ lumina ce pătrunde prin.colţul perdelei ridicate transformă interiorul într’o odaie stăpânită de-o atmosferă moleşitoare, iar în „Interiorul 224“ ne place aranjamentul diferitelor obiecte şi nuanţarea lor armonioasă: O masă gătită cu cele trebuitoare pentru ospăţ. Sticle pline, colorate, păhare evidenţiate astfel încât se observă fineţa cristalului, în stânga fotoliul leneş, iar pe fereastra deschisă năvăleşte lumina dând un aspect intim încăperii. D-şoara Elena Popea lucrează dela o distanţă mare de model. Pânzele d-sale trebuiesc privite de departe pentru ca să putem observă cum se armonizează colorile şi cum se înfrăţeşte intimitatea unui interior cu liniştea dominantă. Dorim d-şoarei Popea putere de muncă, căci talent are, şi dorim să înjghebeze cât mai curând o expoziţie proprie, care, suntem siguri, nu va desminţi puţinul cât l-am spus. _ , D. Iov. Istorie. Renegaţii în trecutul ţerilor române şi al neamului românesc. în şedinţa dela 2/15 Maiu a Academiei Române d-1 Nicolae Iorga a făcut o interesantă comunicare asupra renegaţilor, o chestiune căreia un mic „incident" îi dase o mare actualitate. Fiind comunicarea d-lui Iorga de-un interes deosebit şi pentru noi cei de dincoace, o reproducem şi noi (in partea întâi in rezumat): 1. „Renegarea poate fi: de lege, de naţie şi de ideal. Toate trei au acelaş caracter moral, cea din urmă fiind chiar mai periculoasă decât celelalte, pentrucă nu îndepărtează dintre credincioşii unei religii, dintre membrii unei naţiuni pe acela care, părăsind din interes sau din convingere, elementul care le vivifică, preface in forme moarte ceeace e mai firesc şi mai înălţător în vieaţă oamenilor. Renegările în masă sunt efectul silniciei; renegările individuale de obiceiu al unor ambiţii fără frâu şi fără scrupul, al setei criminale de a ajunge, de a răsbate cu orice preţ. Sud-ostul european, năvălit de Turci în veacul al XlV-lea, cucerit de ei în al XV-lea, dominat de împărăţia lor timp de trei veacuri după aceea, a cunoscut şi o formă şi cealaîtă a renegării. Viziri, Paşale, San-geaci, Subaşi, Agi, Spahi s’au făcut cu miile dintre Albanezii, Slavii şi Grecii supuşi, dintre Italienii vecini, dintre Unguri în destul de largă măsură, dintre Germani chiar, ici şi colo chiar dintre Francezi. Cu greu se pot găsi însă, ici şi colo. în fruntea provinciilor, la curtea împăraţilor, renegaţi români. îi putem numără pe degete. Pentru al XlV-lea şi al XV-lea veac, nici unul. în al XVI-lea, pe la mijloc, un fiu de Domn crescut ca ostatec la Poartă, care sacrifică modei turcindu-se: Iliaş al lui Petru Rareş, care ajunge beg la Silistra. Apoi, poate, un alt ostatec, Constantin fiul aceluiaş Petru, Ia înmormântarea căruia iau parte şi Turci şi creştini, iar mulţimea strigă: „ne sizin dir, ne bizimdir", „nici ţie, nici mie“. Ameninţat cu surgunul din nou — îl mai gustase la Rodos la Tripoli din Africa, — poate şi cu moartea Iui Mihnea fiul lui Alexandru, Domn al Ţerii-Româneşti, chemat la Ţarigrad, îmbracă veşmântul stăpânilor şi capătă la Nicopol şi Silistra o situaţie înjosită, participând şi la răsboaiele împotriva lui Mihaiu Viteazul. Îndată după aceea face profesiunea de credinţă a Islamului un pretendent, Ştefan Bogdan, care eră Bogdan fiul lui Iancu-Vodă Sasul: după ce exploatase, înşelase şi minţise pe toţi, el face actul renegării spre a căpătă iertare pentru escrocheriile Iui şi adăpostul sigur al unui paşalâc aziatic. Peste câţiva ani se aduce prinsă la Ţarigrad văduva lui leremia Movilă, măritată cu sila apoi după un Agă şl fiii ei Alexandru şi Bogdan, din cari însă cel din urmă se întoarse la legea creştină şi, retrăgându-se lângă surorile măritate in Polonia, îşi mântui zilele în legea strămoşească. Cum se vede, afară de cazul tânărului coborîtor al lui Petru Rareş, fire decăzută şi perversă, ca şi a fratelui Ştefan, ca şi a surorii Chiajna, care-şi dădu una din fete în haremul Sultanului Murad şi făcu din doi fii ai săi ostaşi de elită între aşa numiţii mute-fariacâ ai Seraiului, toţi ceilalţi îşi lasă de groază naţia. Ambiţia îndeamnă poate pe acel ceauş turc Sinan-Celebl, care veni ca sol in Moldova unde se născuse, pe vremea lui Ştefăniţă-Vodă, ori pe boierul, înrudit cu Cantacuzinii, Toma Cozliceanu, nepot după mamă al lui Mihai Spătarul Cantacuzino, dar şi, după www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1914. LUCEAFĂRUL 373 tată, al unui Grec din Chios, Hrisant Cămăraşul, care deşi crescut de evlavioasa Brâncoveniţă, deşi soţ al unei femei dintre Greceni, se preface în renegatul Mehmed-Boiarzadfe, zaim turc, Camâr-Unchiur. Boiarzadeâ a murit la Constantinopol fără copii. Acesta fu sfârşitul boierului muntean, care-şi puse cealmaua în jurul capului pe la 1770. Un lucru e de observat, şi el arată moralitatea instinctivă a poporului nostru. Atâtea alte naţii se mândreau cu numărul renegaţilor trufaşi, puternici, vestiţi — pe cari-i dăduseră. La noi renegatul a fost privit totdeauna cu un profund desgust. Atâţia domni au venit prin Turci, au fost aşezaţi de Turci. Oare a îndrăznit măcar unul să păstreze lângă el pe aceşti ocrotitori, afară de cazul când ei se impuneau în calitate de creditori neplătiţi, cum făceau mai ales Ienicerii, în vremea lui Aron-Vodă şi a lui Mihai-Viteazul? Ştefan Lăcustă simţiâ nevoia acestei zilnice chezăşii păgâne: după câteva luni de domnie boierii îi aruncau pe fereasta cetăţii din Suceava trupul măcelărit! Am explicat odată această lipsă a renegaţilor cătră Islam prin faptul că, pe când alte neamuri puteau să se ridice numai prin Turci, între Turci şi ca Turci, statele lor fiind total desfiinţate, Românii, cari păstrează principatele lor autonome, se înnălţau acasă, în rostul lor creştin şi românesc, la boieriile mari şi mici, la situaţii ostăşeşti, la stăpânire. De sigur că e aşa. Dar au fost şi Români fără stat, fără forme politice proprii, absolut supuşi Turcilor. Cei din Bănat, de pildă, din raiaua Orşoveî, din Pa-şalâcul Timişoarei, din begatele dela Tisa şi, în număr şi mai mare, acei din văile Macedoniei. Cei dintâi s’au mulţumit a fi simpli plugari, ceilalţi numai ciobani rătăcitori, smeriţi negustori, odată ce dincolo de legea lor, de naţia lor se puteâ găsi un viitor mai strălucit. Veacuri întregi aceasta a fost vieaţa lor şi, în stăpânirea tradiţiei lor seculare, au trăit mulţumiţi, fără nici un fel de râvniri dureroase. II. Şi în altă parte însă o stăpânire străină s’a suprapus elementului românesc, coborît în situaţia despreţuită a şerbiei. E vorba de Românii care pe la 900 ajunseră, cu Voevozii şi cnezii lor, sub stăpânirea regilor maghiari. Cred că s’a exagerat afirmându-se că ei au dat un număr de familii nobile noilor stăpânitori, că Ardealul e plin de odrasle „valahe" trecute în rândurile aristocraţiei catolice şi, prin aceasta, ale „naţiunii nobile", care eră maghiară în graiu, dacă nu, multă vreme, şi în scris. E mai de crezut că vechile neamuri de fruntaşi s’au distrus în lupte ori s’au coborît între ţărani. Dacă feciorul de ţăran care eră Iancu-Vodă din Iniedoara, Hunyady Jânos, a fost căpitan general şi guvernator al Ungariei, dacă fiul său a fost regele Matiaş — mamă-sa eră Maghiară, — politica lui Ioan Corvinul e mai largă decât hotarele Ungariei şi decât puterile neamului unguresc: instinctiv a căutat o bază naţională românească, în Carpaţi şi la Dunăre, pentru a întreprinde apoi o mare acţiune imperialistă, creştină în Balcani. încolo, când astfel de acţiuni erau imposibile, când în graniţe ungureşti trebuiâ să se închidă orice activitate politică, renegaţii sunt puţini şi fără folos, fără noroc. în zădar se sbuciumă Majlâth din Făgăraş, în zădar luptă pentru coroana Ardealului, contra lui Ştefan Bâthory, Gaşpar Becheş (Bekes). lojica, Josika, al lui Sigismund Bâthory, are un trist sfârşit. Cei doi Corniş (Kornis), Baltazar şi Gaşpar, se pierd între rândurile nobilimii de „opincă" a Maghiarilor, ca şi membrii familiilor, recunoscute ca româneşti, Kendeffy, Nalâczy, Huszâr. Un Acaţiu Barcsai, indiferent Românilor, e acoperit de despreţul Ungurilor, cari nu vreau să şi-l primească bucuros ca principe. Iar, în acelaş timp, urmaşii ostaşilor lui Hunyady ajung ţărani din părţile sud-vestice ale Ardealului şi aceia ai boierilor lui Mircea, ţărani, mai mândri doar decât ceilalţi, în părţile Făgăraşului. Renegaţii români din Ungaria, între cari sunt să se numere toţi dezertorii solidarităţii naţionale, aşa de indispensabilă într’o aprigă luptă de conservare, au rămas sterpi în politică şi cultură. Noi n’am dat ca Slovacii un Petbffy, un Kossuth naţiei maghiare moderne, fiindcă numai în marginile fiinţei şi datoriei naţionale putem fi ceva. O excepţie ar păreâ să facă Nicolaus Olahus, arhiepiscopul de Strigonia, primatul şi cancelarul Ungariei, cel mai mare umanist al regatului în veacul al XVI-lea. Dar fiul judelui de Orăştie a fost numai, într’o ţară care eră şi a sa, lângă un tron care fusese al Corvinului Matiaş, fruntaş, scriind latineşte, al bisericii catolice. El nu şi-a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărire: „Olahus", Românul. Şi în cartea sa despre Ungaria el aminteşte neamul din care s’a ridicat, domnii munteni de pe vremuri, din seminţia cărora eră aşa de mândru că se trage. Şi el vorbeşte cu mulţumire de cei 40.000 de ostaşi călări ai Ţerii-Româneşti şi, arătând scăderile de credinţă ale boierilor faţă de Domni, el adaugă, că mai pretutindeni tot aşa este şi aiurea, ba spune, că legea ortodoxă a Românilor dunăreni se deosebeşte de a latinilor numai în ce priveşte purcederea Sfântului Duh şi „câteva puncte mai tolerabile". Antioh Cantemir, fiul unui tată rămas moldovean până la cea din urmă suflare şi care n’a scris nici un rând rusesc, e, în afară de subiectele ce alege, în satirele sale, un Francez din veacul al XVIII-lea. Alţi Cantemiri, atâţia Cantacuzini dispar în mulţimea cnejilor de a doua mână. Mai trebuie să vorbim de elementele trecute cătră Ruşi, în diplomaţie, în politică, în ştiinţă? Este între ei o singură valoare morală eminentă? Ori să amintim de acei urmaşi ai marilor boieri din epoca de independenţă, un Tăutul, un Albotă, din cari renegarea impusă de năvălirea ruteană a făcut nişte simpli ţărani cu sufletul îndoit, nesiguri de ei înşişi, fără nici un rost în vieaţa poporului care i-a adoptat? www.dacQFomanica.ro 374 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. Şi, în sfârşit, dacă aristocraţia vorbind ungureşte sau nemţeşte din Pesta şi Viena numără câteva neamuri româneşti, un Nopcea, un Dumba, un Şina, unul dintre ei a stăruit ca limba românească să fie înlăturată din capela dela Pesta, — nu trebuie să se uite că avem a face cu Aromâni deslocuiţi, desţeraţi, amestecaţi cu Greci, Slavi, Albanezi în companiile de comerţ orientale din monarhia Habsburgilor, că ei au rezistat un timp, fiind printre membrii tuturor societăţilor naţionale, printre călduroşii patroni ai tuturor cărţilor, că ei au dat pe Mocioneştii, cari s’au păstrat Români, cu toate ispitele societăţii în care au trăit şi trăiesc, şi pe acel mare intre cei mari, Şaguna, că în pierderea lor e şi vina Românilor din ţara liberă, a Românilor din ţinuturile exclusiv naţionale, cari nu li-au amintit niciodată datoria faţă de poporul din care fac parte. Şi astăzi încă în marile biserici de zid pe cari le-au înălţat strămoşii lor se face slujbă românească în Ardeal şi Ungaria, afară doar de biserica braşoveană, care s’a smuls sub un fals pretext de drept. * Popoarele nouă, fără tradiţii şi fără teritoriu, acelea pot da elemente umane indiferente oricărei culturi. Ele pot cedă oricui, se pot împăcâ uşor cu oricine, pot servi oricărei cauze prin elementele pe care soarta le osebeşte din ele. Popoarele vechi, popoarele înrădăcinate, popoarele tradiţionaliste, nu. în legătura lor cu pământul, în legătura lor cu trecutul, in legătura lor dintre sine, în hotărîta opoziţie faţă de orice contaminare străină stă şi secretul conservării lor şi singurul mijloc prin care ele pot fi folositoare umanităţii. O arată soarta tuturor propagandelor religioase culturale, politice dela noi: vechiul fond tradiţionalist le-a înghiţit. O arată şi soarta tuturor acelor cari părăsesc drumul drept al neamului lor: la un popor pe care succesul nu l-a uimit niciodată şi trufia nu l-a înspăimântat, ei se înneacă în dispreţul public, servind altora ca un exemplu." Vieaţa culturală şi socială. Desvoltarea muzicei româneşti în Beiuş. Beiuşenilor li s’a făcut adeseori aspră critică pentru felul cum vorbesc româneşte. D-l profesor N. Iorga în „Neamul românesc în Ungaria" ne caracterizează în modul următor: „Beiuşul n’a fost şi nu este un loc eroic al Românilor; aici nu se scrie mai nimic româneşte, de frică; nu se ceteşte, tot de frică, mai nimic româneşte; se vorbeşte româneşte mult mai puţin şi mai rău de cum s’ar cuveni, pentru multe alte motive; căsătoriile amestecate nu sunt rare, şi in toate limba soţului străin învinge". Pentru unii această critică justă a rămas jignitoare, dar ea a avut darul să ne aducă multe foloase, în multe privinţe. Şi chiar azi, deşi situaţia e alta, n’aş află nimic jignitor, nici umilitor, dacă părerea aceasta o aş vedeâ afişată cu litere mari în casele noastre. în clipele de rugăciune sau de altă contemplaţie sfântă să ne gândim şi la vorbele ce le-a spus despre noi d-l Iorga la anul 1906. Şi dacă au unde. să mai ardă, să ardă. Am găsi în ele noui îndemnuri spre luptă de purificare a graiului nostru. Frica şi teama neînţeleasă, ce atunci opriâ pe Români să converseze, pe stradă, româneşte — a dispărut. Acum nu numai că nu se vorbeşte de tot rău româneşte, ci se scrie chiar bine româneşte. Părerea unui judecător nepărtinitor de autoritatea d-lui Iorga a fost un biciu de foc pentru noi şi ne-a folosit. Nu mai suntem cantitatea neglijabilă dela 1906! La 1914 va constată oricine, că am trecut prin mari prefaceri şi că generaţia tânără vorbeşte, simte şi gândeşte româneşte. Dar dacă Beiuşul nu e încă un centru al culturii româneşti, el este, fără îndoială, un centru al cultivării muzicei româneşti. Corurile noastre formate din elevi cu cunoştinţe frumoase din teoria muzicei, pot fi puse alături de cele mai bune reuniuni de cântări din patrie. Odinioară eră lucru mare să înjghebăm un modest cor din elevii liceului! Azi? Fiecare internat, cel gr.-cat. de băieţi, cel de fete şi cel gr.-or. îşi are corul şi orhestra sa cu conducători iscusiţi. Până la anul 1898 liceul n’a avut profesor de muzică şi cant, aşa apoi şi muzica eră redusă la un rol de tot secundar. De formă instruâ cantul şi muzica unul Nagy Istvân, care însă nu dispuneâ de calităţile necesare ca să deie o îndrumare sănătoasă şi temeinică elevilor pentru cultivarea muzicei vocale şi instrumentale. Starea aceasta de lucruri însă n’a durat mult. Ea se schimbă la 1898 prin venirea la Beiuş a profesorului Ioan Buşiţa, un tânăr idealist şi foarte însufleţit. Găsind aici teren larg pentru cultivarea artei, după o luptă grea de cinci ani, purtată contra neştiinţei şi mai ales a nepriceperii, pune bază muzicei clasice. Din şcoala lui ies elevi cu frumoase cunoştinţe muzicale, cari, resfiraţi în diferite părţi ale patriei, duc cu sine şi dragostea pentru muzică. Concertele lui Buşiţa stârnesc admiraţie şi la 1904 Beiuşenii se ocupă cu ideia înfiinţării unei reuniuni de cântări şi muzică. La expoziţia din Bucureşti iau parte şi ei, cu un cor format din iniţiativă proprie, secerând mari succese, cari au avut o covârşitoare influinţă asupra tinerimei studioase. Dar şicanele ce le-a îndurat inimosul profesor Buşiţa, precum şi puţinul sprijin din partea celor chemaţi l-au desgustat... El părăseşte muzica şi-şi restrânge cercul de activitate la desen, pictură şi la îmbogăţirea muzeului zoologic al liceului cu nenumărate'preparaţiuni. Un prieten îi dă prilej să picteze două biserici. (Păcat că nici în aceasta direcţiune nu e încurajat, iar peisajele sale şi nenumăratele tablouri zac îngrămădite în sala de desen sau donate pe la câte un cunoscut). Cu retragerea lui urmează o lâncezeală de câţiva ani! Un modest student, Francisc Hubic, mânat de dorul să procure profesorului său câteva clipe de mângâiere sufletească, ia conducerea corului liceal, aran- www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. 875 jează pe note o liturghie, care place mult, tot aşa câteva poezii poporale şi, la Paşti, dă un concert reuşit. Dar terminând liceul pleacă Ia teologie, la Budapesta, se înscrie şi la filozofie şi mai studiază muzica şi gimnastica. Studenţii, rămânând fără conducător, părăsesc muzica vocală şi se lasă ademeniţi de cea instrumentală, fără a aveâ însă şi cunoştinţele de note. La 1909 la liceu e numit profesor de cant şi muzică studentul de odinioară, Francisc Hubic, şi primul lui gând i-a fost, cum să reînvie vremurile de glorie din anii 1901-1906! După o luptă istovitoare de trei ani, în care îşi ruinează nervii, ajunge totuş să-şi formeze un cor puternic, instruat perfect, cu care execută bucăţi grele din Wagner şi alţi compozitori renumiţi. Corul numără 91—150 membri. Tânărul profesor îşi extinde acum activitatea asupra cântărilor poporale. în privinţa aceasta educaţia elevilor o face în mod experimental, prelucrând bucăţi din jurul Beiuşului, cunoscute şi tinerilor. Astfel a făcut analiza sistematică a textului, a melodiei precum şi a armonizării. Colecţiunea de cântece din Bihor, a lui Bartok, ii dă nou îndemn de muncă. Aranjează pe note nenumărate melodii poporale din jurul Beiuşului. Ele sunt încă inedite. Festivităţile aranjate anul acesta la liceu au fost de o perfecţiune artistică ireproşabilă, şi ne vom bucură din inimă, dacă corul se va menţine şi pe viitor la acest nivel. Profesorul Hubic a tipărit până acum numai „Liturghia lui loan Gură-de-Aur“. „Unirea" îi face aprecieri foarte elogioase, iar d-l P. Kiriac, între altele, îi spune următoarele: „Cunosc absolut tot ce s’a scris în româneşte şi de cătră Români ca muzică corală religioasă şi pot mărturisi, că ai făcut un pas mare înainte faţă de tot ce s’a scris până acum“. . Nu mai puţin elogios se exprimă profesorul S. N. Nicolescu. Liturghia lui Hubic e cântată azi de corul „Carmen" din Bucureşti şi in biserica Sfântului Ştefan din Viena. Cea mai minunată creaţiune a lui Hubic e însă „Psalmul 94", care e de o putere dramatică sgu-duitoare. Mai are trei melodrame; „Cân tă reţu 1" de Carmen Sylva, „Mama",.fragment de Maria Cioban, şi „Cor-nistul", de I. Neniţescu. Despre cântecele poporale armonizate de Hubic d-l Kiriac se exprimă în modul următor: „îmi plac cum sunt armonizate. Melodiile nu-şi pierd tonalitatea şi caracterul lor. Au ceva din stilul cântării gregoriane." în folosul şcoalelor are multe bucăţi mai uşoare. Iată ce s’a făcut la noi în scurt timp pe terenul muzicei. Am ţinut să relevez această pagină din vieaţa muzicală din Beiuş, călăuzit de principiul,să dăm fiecăruia ce i se cuvine. răi Senin. A însemnări. Comemorarea lui Eminescu în Ardeal. „Asocia-ţiunea" a adresat cătră toate despărţămintele o circulară, în care le-a învitat să serbeze cu ocazia adunărilor cercuale pe M. Eminescu. Deodată cu şedinţa plenară a secţiunilor ştiinţifice-literare, la 1 Iulie v., în Sibiiu se va aranjâ o serbare comemorativă în sala festivă a Muzeului Asociaţiunii. Noui membri ai Academiei române. în sesiunea actuală a Academiei române au fost aleşi membri corespondenţi în secţia literară d-l Octavia.n Goga (în locul d-lui Dr. Sextil Puşcariu, ales membru activ) şi în secţia istorică d-l Dr. Ioan Lupaş, protopopul Săliştei. 88 Numai româneşte! într’un orăşel românesc, din-tr’un ţinut mai expus, societatea românească a hotărît să nu mai vorbească in altă limbă decât cea românească. In aceeaş vreme toţi membri s’au obligat să plătească, în favorul unui scop filantropic, câte 20 bani pentru fiecare vorbă străină ce ar întrebuinţă. Rezultatul acestui obligământ a fost, la întrunirea dintâi, suma de 8 cor. 40 bani — pentru 42 de vorbe străine... Iniţiativa damelor române — pentrucă dela damele române a pornit mişcarea aceasta românească — oricât de jignitoare ar fi, în aparenţă, pentru sentimentele noastre de mândrie naţională, în realitate este o dovadă a trezirii conştiinţei naţionale. A tăgădui că pătura noastră cărturărească dela oraş a rezistat influenţei mediului străin care se impuneâ pe nenumărate căi (şcoală, administraţie, puterea de stat, presă) ar însemnă să tăgăduim un lucru numai pentrucă ni-e teamă de el. Pătura noastră dela ţară a rămas mai puţin atinsă de influenţe străine, pentrucă aceste influenţe puteau să străbată mai cu greu în massele compacte ale poporului. Primejdia înstrăinării n’a ameninţat niciodată poporul, ci numai pătura noastră cărturărească („inteligenţa" noastră cum ne-am obişnuit s’o numim — atât de nepotrivit), care, având interese de clasă în formaţie, eră mai flexibilă şi mai accesibilă pentru spiritul străin, pe care îl admitea în mod inconştient. Influenţa mediului străin asupra păturii noastre cărturăreşti eră firească, cum firească este acum şi revolta împotriva acestei influenţe. Hotărîrea aceasta de-a înlătură şi semnele externe, formele acestei influenţe ne dovedeşte că asupra sufletului nostru nu mai stăpâneşte. 88 Retragerea d-lui Goîdiş dela „Românul". în numărul trecut al revistei noastre am adus ştirea că d-l V. Goldiş nu mai este directorul „Românului", înlocuit fiind în şedinţa din 31 Maiu a comitetului naţional prin d-l Dr. Sever Dan. „Românul" cearcă să desmintă această ştire a noastră afirmând că „în faţa unor svonuri neîntemeiate" ţine să se ştie că pentru redactarea „Ro- www.dacQFomanica.ro 376 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1914. mânuiţii" nu este răspunzător „comitetului naţional şi obştei" d-1 V. Goldiş, ci d-1 Dr. Sever Dan. Adecă ştirea noastră e falşă... dar d-1 Goldiş totuş nu mai este directorul gazetei oficiale a partidului. Ori şi mai explicat: „Luceafărul" a minţit... dar totuş are dreptate. Sau şi mai lămurit: admiraţi logomahia şefilor noştri cari informează atât de corect opinia publică despre trebşoarele lor aranjate în familie la câte o şedinţă de comitet, la care nici nu sunt chemaţi toţi membrii... Cu astfel de apucături nu se poate însă hrăni o „obşte", oricât de despreţuită ar fi ea de şefi şi dacă cei chemaţi nu se simt datori să redea starea de fapt a plecării d-lui Goldiş dela „Românul", iată, o facem noi: D-1 V. Goldiş, în vremea din urmă, convingându-se că o gazetă nu se poate susţine numai prin aşa zisa oficialitate, a făcut apel la unii din foştii redactori ai „Tribunii" rebele să intre în redacţia „Românului". Care n’a fost însă spaima şefilor, aflând de această intenţie trădătoare a d-lui Goldiş! Repede, încă înainte de a călca pragul cetăţii din strada Zrinyi şi al doilea oţelit, d-1 Gh. Popp, în şedinţa din Alba-Iulia a comitetului, la care au luat parte numai nouă membri, prin surprindere d-1 V. Goldiş a fost silit să demisioneze. D-lui Goldiş i s’au adus o mulţime de in-vinuiri, dintre cari principala a fost că cearcă să dea aiere de „independenţă" gazetei partidului. Aceasta este, pe scurt, povestea decapitării fostului decapitator al „Tribunii". La nevoie vom putea-o întregi cu mai multe amănunte. 8 Albania... De când s’a înfiinţat — ca un făt al neînţelegerii intre statele interesate in Balcani — tânărul stat al Albaniei concentrează asupra sa toate privirile. Abiâ se împliniseră două luni dela sosirea noului principe şi intrigile au şi provocat o criză ministerială, cu rezultatul că doi dintre miniştri, partizani ai lui Essad-Paşa, au fost nevoiţi să renunţe. La două săptămâni după această remaniare, intrigile au dus la arestarea şi surghiunirea lui Essad-Paşa şi la răscoala de azi... Eră de prevăzut, pentru ceice cunoşteau lucrurile, că alcătuirea noului stat s’a pornit pe o cale greşită. Principele, om de puţină energie (energia şi ambiţia o reprezintă principesa), încunjurat numai de oameni veniţi cu el din ţări, unde abiâ se ştia ceva despre Albania; necunoscând limba şi felul de-a fi, de-a se gândi şi de-a se manifestă al poporului său; închis, in mod ermetic, dinaintea tuturor celor cari ar fi putut să-i deschiză ochii, — a fost uşor convins de diplomaţia unei puteri mari să-l înlăture pe singurul sfetnic care ar fi putut să-i consolideze tronul, pe Essad-Paşa. Şi principele şi aşa-zisul „partid naţionalist" au procedat şi procedează numai conform sfaturilor acestei mari puteri, care nu vrea o Albanie puternică... sub protectorat italian. Un gazetar român dela noi, care a petrecut mai multe zile în Albania, pentru a studiâ felul cum se alcătueşte un stat nou, înainte cu vreo lună a scris despre frământările albaneze: „Albania nu trebuie măsurată cu măsura ce se aplică -statelor europeneşti omogene. Având o întindere de vreo 30.000 klni.s, locuită de vreo 800 mii de locuitori — Albania este un amestec de limbi şi religii cu tradiţii istorice potrivnice unele altora. Mai bine de 3/< a' locuitorilor sunt Mohamedani: Albanezi şi Turci, şi numai restul creştini: catolici şi ortodoxi. Fără armată, fără buget, fără orice impozite — alcătuirea noului stat trebuie să se facă într’o vreme când în întreg Orientul se frământă porniri de prefacere. .. „Nu Essad-Paşa a fost piedeca progresului, căci iată: nici după surghiunirea Lui nu este linişte... Nemulţumirea de azi, răscoala care a ajuns până la porţile capitalei Durazzo, nu-şi are cauzele numai înăuntru, numai în oamenii şi stările dinăuntru, ci şi în aspiraţiile popoarelor învecinate. Ţărănimea albaneză s’a răsculat, poate, în rândul întâi fiindcă mizeria într’adevăr este mare; dar s’a răsculat în parte şi fiindcă a ţinut sincer la Essad-Paşa, s’a răsculat văzând cum o mână de oameni (aşa-numitul „partid naţionalist") căută să secere unde n’a sămănat, şi s’a răsculat şi fiindcă se simţiâ împinsă de.forţe externe... Şi partidul „naţionalist" a dispărut pe neaşteptate, cum pe neaşteptate îşi ridicase capul în noaptea în care a fost bombardată casa lui Essad-Paşa. A dispărut, fiindcă membrii lui au trăit toţi, sau aproape toţi, în ţări străine, lăsând celor de-acasă sarcina grea de-a duce lupta de jertfe pentru independenţa ţării şi s’au întors numai atunci, când se puteau culege onoruri şi slujbe — după răsboiu. Partidul „naţionalist" s’a ridicat împotriva lui Essad-Paşa pentrucă acesta n’a putut şi n’a voit să nesocotească elementele rămase acasă in vremuri de bejenie şi nu i-a putut în-lâtuiâ pe toţi cei de-acasă, ca să le facă loc celor cari s’au întors în ţara lor numai ca să se pricopsească..." Aceste rânduri s’au scris la câteva zile după surghiunirea lui Essad-Paşa. Un corespondent al ziarului vienez „N. Freie Presse“ scrie acum, la sfârşitul lui Iunie, despre acelaş partid naţionalist: „în oraş prăvăliile sunt închise, cafenelele pustii. Cei cari erau oaspeţii lor, albanezii îmbrăcaţi europeneşte, „naţionaliştii", au luat arma pe umăr şi fac serviciu. Dar fac serviciu răsboinic numai în oraş. Ei păzesc numai cafenelele. Afară de oraş, în şanţuri, in linia de foc, nicăiri unde eră primejdie — în zilele aceste de frământare n’ai putut zări nici pe unul dintre ei. Şi aceştia sunt oamenii pe cari se întemeiază nădejdile in viitorul Albaniei 1... Ce influenţă pot să aibă asupra unui popor răsboinic nişte oameni cari trimit poporul să-şi verse sângele, iar ei rămân să apere cafenelele...“ în Albania nu va fi pace şi linişte până nu vor înţelege şi aşa-zişii „naţionalişti" că puterea este în popor şi nu în diplomaţia încurcată a cutărui ambasador cu mâna deschisă pentru ceice îi ascultă sfaturile. 8 Berta von Suttner. Cunoscuta scriitoare pacificistă a încetat din vieaţă. Sufletul ei nemulţumit în această lume a răsboaielor şi a crimelor se va odihni de acum în împărăţia de pace a ceriului. TIPABUL LUI W. KBAJFFT IN 8IBIID. www.dacQFomanica.ro Y/Ti- S"? fi -2S- £ Colecţiile revistei „Luceafărul*4. Legătură eleganţi In pinii. Anul I, (1902) .... . epuizat Anul H, (1903) .... • 11 Anul IU, (1904) .... ... 16 cor Anul IV, (1905) .... . epuizat Anul V, (1906) Ed. simplă . . . 16 » Anul V, (1906) Ed. de lux ... 25 ii Anul VI, (1907) Ed. simplă . . . 16 n Anul VI, (1907) Ed. de lux ... 25 ii Anul VII, (1606) Ed. simplă ... 16 ii Anul VII, (1908) Ed. de lux ... 25 ii Anul VIII, (1909) Ed. simplă ... 16 ii Anul VIII, (1909) Ed. de lux ... 25 ii Anul IX, (1910) Ed. simplă ... 16 r Anul IX, (1910) Ed. de lux ... 25 11 Anul X, (1911)' Ed. simplă . . . 16 ii Anul X, (1911) Ed. de lux ... 25 ii Anul XI, (1912) Ed. simplă ... 20 ii Anul XII, (1913) Ed. simplă . . . 20 ii Anul XH, (1913) Ed. de lux ... 26 ii Toate colecţiile Împreună ediţia simplă 100 cor.; ediţia de lux 150 cor. Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc de ~ ------- . - piane, pianine $i armoniari asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite. = Şcoakle, reuniunile de cântări şt alte instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală fSI1 IO ani garanţa. = Plătlre tn rata. TIMOTEI POPOVICI profesor de muzică. Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr. 7, Cereţi şi vi se va trimite gratis un număr de probă din: KCVI5TÂ COPIILOR care apare sub direcţia d-lor C. G. Costa-Foru şi in-•** giner Barberis, la Bucureşti, Calea Victoriei 41. Este singura revistă pentru copii şi tineri, cerută în toate casele *1° unde sunt copii şi aprobată de ministerul instrucţiunii publice. Abonamentul anual: 10 lei la ed. de lux şi 5 la ed. populară. Peste hotar, portul în plus, adecă 2 lei 50 bani peste costul abonamentului. Premii abonaţilor şi deslegătorilor de jocuri,în obiecte sau în bani, după alegerea câştigătorilor. www.dacQFomanica.ro Sanatoriul Wâllischhof lângă Viena, în depărtare de 25 km de acest oraş, este un institut modern^aranjat de * * * * hidroterapie, aeroterapie şi soleoterapie (cură de apă, aer şi soare, sistem Priesnitz, Winternitz, Kneipp şi Rikli). Dietetica Lahmann. Tratament individualizat, cure dietetice. Se recomandă pentru boale de nervi şi organice (diabetes, gută, anemie etc.) perturbaţii de mistuire, boale de stomac şi intestine, boale de rinichi şi inimă etc. Cu prospecte serveşte direcţiunea şi medicul-şef al stabilimentului Dr. Marius Sturza /wtvs . ----1 r ■■ ■» ---11- Wfillischliof, bei Maria-Euzersdorf. =m iyji y---i <---1 i---i i - ---=i t= »■ ■ ---,l---31 --- Capital social Copoane X,200.000* Glro-Conto la „ALBINA**. co CD ▲ ▲▲ „Banca generala de asigurare" societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben «t. orlma bancă de asigurare românească, înfiinţată de Institutele financiare (băncile) romăne —_=—========= din Transilvania şl Ungaria. ======^== Prezidentul direcţiunei: Parteniu CoBma, directorul executiv al .Albinei» şi prezidentul .Solidarităţii», n j. .«„«n'l fac« tot felol de asigurări, special asignrări „Banca generală de asigurare contra focnlui şi asigurări asupra vieţii in cele mai favorabile combinaţiuni. .. r 11 ~ ' Asigurările se pot face prin oricare bancă romfinoască, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi informaţinni se dau gratis şi imediat. Fersoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând in serviciul societăţii. Banca generală de asigurare" dă informaţinni gTatuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceBte afaceri sunt făcute la oa sau la altă societate de asigurare. H • O a ' ‘---- cu încredere la: Centrala lucii generale de aspre ?“* ori la agenturile el principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad O^zsefffiberczeg-ut 1/a). Nagyszeben. Edificiul „Albinei*1 <• www.dacQFomanica.ro