LUCEAFĂRUL
 Revistăj&eMfru literaturii,
      j. O**' 9 O â ^
                                                                                                             J*
*
9
                       Cuprinsul:
   . * .............Pentru Eminescu.
John Keats . .. La o urnă greacă (trad.) 1. Basarabeanu . . Cu fre/w/ de plăcere.
M. CârlOva. . . . Sonef (poezie).
Al. Străjanu . . . Rolul lui Simion Bărnuţiu în 1848.
G. Tutoveanu. . . VYeuu sd uit (poezie).
              Cronici: I. Ursu: Vizita Jarului. D. N. Ciotori: Ossian. T. Codru: „Domnul notar“ încriminat. . * Congresul Uniunii femeilor române. Dr. M. Crăiniceanu: Saşii şi legile şcolare. Adrian Corbul: Activitatea franceză. * * *: Pictura A. Sale Principesa Maria. însemnări: f Pom-piliu Eliade. Limba naţională. Dela „Academia românăFranţa şi Românii. Poetul Caragiale. Motive ale industriei casnice de broderii din Bucovina. Banca industrială. Domnul Goldiş a plecat dela „Românul"... Lupta pentru limbă. 1. Ha. Adunări poporale. Reviste noui... „Tinerimea simfonicăRedacţional. Aprecieri şi contribuţii ştiinţifice româneşti în străinătate. — Bibliografie. — Poşta redacţiei. i
           i Ilustraţiuni: Din cartea ilustrată a A. S. Principesei Maria (5 ilustraţii). ■
       yfj&ore ,de Souaori/?e HEDAcroR: oexar. c. TJSIĂUJNU.
An. XIII.
Sibiiu, 1 Iunie v. 1914.
    www.dacQFomanica.ro
Nr. 11.
IN
Mofeta.
         LUCEAFĂRUL
 REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ.
               APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE.
Colaboratori: I. Agârblceanu, D. Anghel, Aurel P. Bănuţ, Z. Bârsan, I. A. Bassarabescu, G. Bogdan-Duică, Dr. Al. Bogdan, Dr. T. Bredlceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, AI. Ciura, Otilia Cozmuţa, Măria Cunţan, 1. Duma, Victor Eftimiu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Minar, Cornellu Moldovan, Dr. O. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cincinat Pavelescn, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcăria, Dr. P. Roşea, G. Rotlcă, M. Sadoveanu, C. Sandu-AIdea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, i. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu, Dr. I. Ursu.
                           ABONAMENT:
                                                    Ediţia de lux
                                                  In Austro-Ungaria:
1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor.
                                              în România şi străinătate:
1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor.
         Ediţia simplă
      în Austro-Ungaria:
1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor.
Pentru preoţi, învăţători şi studenţi:
1 an . 16 cor., 6 luni .     8 cor.
  în România şi străinătate:
1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. ,
                      Reclamaţii!» sunt a se face in cura de H sil» după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale.
                            Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa:
                     Adm. rev. „Luceafărul**, Sibiiu (Nagyszeben).
ui
•FS
O»
u
Kt
u
:
3
05
O
"5
»v-
o
! O
:
■ o»
Ş t^>
i
Agârbic.eanu, I., Arhanghelii, roman. Cor. 3.—.
Archibald, Impresii de călătorie, note de om năcăjit. Cor. 2.50.
Alessiu, D., Creşterea pasărilor domestice. Cor. 2.—.
—   Cultura arborilor roditori. Cor. 2.25. Başiota, Dr. B., Despre lungoare (febra
                                                                                       tifoidă, tiphus abdominalis). Cor. —.20.
—   Anemia (lipsa de sânge). Cor. —.30. Beza, M., Pe drumuri. Din vieaţa Aromânilor. Cor. 2.—.
Cinci scrisori de dragoste ale unei călugărite, trad. de Dr. M. Grlinberg. Cor. 1.—.
Crinul vieţii, poveste de A. Sa regală Principesa Maria. Cor. 2.—. Gibson, Ch., Povestea unui electron. Cor. 1.-.
Lemeny, I. A., Poezii. Cor. 1.50. Napoleon Ia sf. Elena. (Bibi. ist. Nr. 20). Cor. —.80.
Paukerow, L., Când joci teatru românesc in ţara ungurească... Impresii şi icoane din turneul trupei Victor Antonescu. Cor. 2.—.
Secula, I., Economia de casă. Cor. 3.50.
Sergent, St. G., Amintirile mele din răsboiul pentru independenţă. Cor. 1.—.
Stefanelli, T. V., Amintiri despre Eminescu. Cor. 1.50.
Stendhal, Despre amor. Traducere de George A. Demetrescu. Cor. 1.50.
Steriad, E. C., Carte de bucate practică, conţine 800 reţete şi formule, ed. nouă. Cor. 5.—.
Suciu, E., Ţiganul la târg de vite. Dialog scris in versuri. Cor. —.30.
                                          — Ţiganul la vânat, comedie originală in 2 acte, in versuri. Cor. —.40.
Theodorian-Carada, M., Sfânta Metania cea tânără. Cor. —.80.
Theodorian, Caton, Povestea unei odăi, poveşti. Cor. 2.—.
Ursu, I., Ştefan cel mare şi Turcii. Cor. 4.-.         .
Varone, G. F. N., în preajma artei. Cor. 1.—.
Vlahuţă A., Dreptate, nuvele. Cor. 2.—.
Xenopol, A., Pe urma râsboiului, roman. Cor. 2.—.
                                               De vânzare fa librăria lui 0. Krafft in Sibiiu.
                            Expediarea se face mai uşor trimiţAndu-se banii Înainte, adăugăndu-se la pretnl cărţii încă 30 -40 fii. pentru expediarea francată eventual încă 25 fii. pentru taxa de recomandaţie.


                                           www.dacDromaflrca.-ro
fu
a
O*
ta
c
a
ta
a
W
-M
T
O
3
o
O
                                            Pentru Eminescu.
Românii ardeleni trebuie să organizeze mari serbări comemorative în amintirea poetului,
                                                 mort de 25 de ani.
         în ziua de 15 Iunie st. v. din acest an se împlinesc 25 ani dela moartea lui Mihail Eminescu. Nu este nevoie, credem, a mai stărui asupra însemnătăţii acestei date pentru întreagă vieaţa noastră naţională. Cine şi ce a fost Eminescu pentru cultura românească e un lucru pe care azi. orice copil de şcoală trebuie să-l ştie. Niciodată înainte şi după el limba şi versul românesc, simţirea şi gândirea nu au atins o înălţime egală în literatura noastră. Opera lui Eminescu e o comoară a culturii neamului întreg la care ne-am adăpat cu toţii simţirea şi gândirea. Cine a cetit pe Eminescu şi-a îmbogăţit sufletul, şi-a întărit conştiinţa de neam, poate şovăitoare, şi-a înălţat mândria de a face parte dintr’un popor, care a produs un astfel de geniu. Versurile lui Eminescu au contribuit să formeze unitatea culturală şi de conştiinţă a neamului. în tristtţa lor adâncă, in idealismul lor curat şi nobil, în puterea simţirilor sale e sufletul neamului nostru întreg de pretutindeni.
         Deaceea a sărbători pe Eminescu e a ne sărbători pe noi înşine, sufletul nostru, naţionalitatea noastră, cu toate particularităţile ei caracteristice, cu toate durerile şi aspiraţiile ei. mari şi sfinte. Noi Românii ardeleni, cari ducem de secole o luptă mare şi înverşunată pentru păstrarea acestor particularităţi, pentru tot complexul fiinţei noastre etnice, nu putem să lăsăm a trece un sfert de secol dela moartea celui mai genial exprimător al acestei naţionalităţi fără a sărbători amintirea lui. Neamul românesc din Ardeal şi fiara ungurească are datoria mare de a comemora în chip vrednic data aceasta. Cu pietate adâncă, cu demnitate conştientă, trebuie să evocăm chipul aceluia, care în versuri de marmură ca şi în strălucite bucăţi de proză politică a ştiu1 să dea cuvânt deopotrivă durerii şi gândirii ce ne frământă în lupta pentru păstrarea neamului.
         Toate instituţiile noastre culturale, toate aşezămintele publice şi naţionale trebuie să aducă prinos de recunoştinţă memoriei lui Eminescu în ziua de 15/29 Iunie a. c. In rândul întâi „ Asociaţia nea “ din Sibiiu şi „Societatea teatrală,“ trebuie să prăznuiască în chip demn şi înălţător aniversarea morţii lui Eminescu. Adunările lor generale din acest an ar trebui să fie dedicate memoriei poetului. Ele ar trebui să se prefacă în apoteoze demne de numele lui.
         Aceasta nu ajunge însă. Toate şcolile noastre publice, liceele, seminariile, şcoalele normale şi de fete, societăţile de lectură, casinurile, despărţămintele „Asociaţiunii“, corurile săteşti, toate trebuie să jertfească o zi amintirii poetului. O măreaţă manifestaţie de solidaritate culturală trebuie să se înalte în această zi din toate unghiurile, unind pe toţi Românii de pretutindeni, într’o unitate superioară şi nebiruită, unitatea culturii româneşti. Dincolo de graniţele României politice trebuie să se însemne hotarele ideale ale României culturale.        .
                                                                                          1
www.dacQFomanica.ro
  318 _ ___                               LUCEAFĂRUL                               Nrul 11, 1914.
         în toate centrele româneşti vor trebui organizate serbări Eminescu. Până în ultimul sat, în cel mai pierdut colţ al românismului numele lui Eminescu trebuie să se rostească cu evlavie şi recunoştinţă în ziua de 15 Iunie. El trebuie să exprime un crez, un ideal, un program şi o aspir aţi iute. El trebuie să cuprindă un gest de admiraţiune şi în acelaş timp, un jurământ de credinţă nestrămutată cătră unitatea noastră culturală. E singurul mijloc de a plăti tributul nostru marelui geniu şi de a pune în valoare măcar o parte din comoara pe care o închipueşte numele poetidui pentru neamul întreg.
         Revista „Luceafărul“ face apel în acest sens, la tot neamul nostru, cu deosebire la fruntaşii lui, la toţi conducătorii şi capii aşezămintelor naţionale şi culturale, directori de şcoală, preşedinţi de coruri etc. Cătră ei toţi se adresează rugămintea noastră de a face să se organizeze pretutindeni serbări comemorative, şedinţe publice, conferinţe şi manifestaţii în cinstea lui Eminescu. Faceţi cu toţii propagandă pentru această idee, îmkmnaţi-i pe alţii să dea mână de ajutor, rugaţi pe toţi mânuitorii de condeie să pregătească conferinţe literare despre vieaţa şi operele poetului şi stăruiţi pe lângă cei mai iscusiţi cuvântători ai graiului românesc să primească, sarcina de a spune sau de a ceti versurile poetului în ziua comemorării.
         E o mare datorie de îndeplinit şi săvârşirea ei va fi o operă folositoare şi bună.
         „Luceafărul11 şi a făcut datoria sa de revistă literară şi culturală de a aruncă iniţiativa asta în public. E rândid cetitorilor să facă propaganda necesară înfăptuirii.
                                        La o urnă greacă.
                                            De John Keats.
   Mireasă încă neatinsă a hodinii! Tu, copila tăcerii şi a vremii încete, povestaşă silvestră, care poţi astfel redă mai frumos ca stihuirea noastră o poveste înflorită: oare, ce legendă cu foi horbotată despre muritori sau divinităţi ori despre unii şi alţii în văile Arcadiei sau Tempei stărue asupră-ţi? Ce oameni ori zei sunt aceştia? Ce fecioare semeţe? Ce goană cumplită? Ce luptă de scăpare? Ce fluere şi chimvale? Ce nebiruit extaz?
   Dulci îs melodiile auzite, dar cele neauzite şi mai dulci; de aceea, blânde fluere, cântaţi înainte; nu urechii, ci, pe atât mai duios, cântaţi sufletului cântări fără sunet: Frumosule tânăr, sub copaci tu nu-ţi poţi opri cântecul, nici că pot fi goi vreodată aceşti copaci; cutezătorule amant, niciodată, niciodată nu poţi tu sărută, deşi aproape de izbândă — dar, nu fii mâhnit; ea nu se poate ofili, deşi nu-ţi plineşti dorul, vei iubi totuş mereu şi fi-va ea mereu frumoasă!
   Ah, fericite, fericite ramuri ce nu vă risipiţi foile şi nici nu lăsaţi vreodată rămas bun primăverii! Fericit cântăreţ, neatins de urât, zicând deapururi cântece deapururi noi; iubire şi mai fericită! Mai fericită, fericită iu-
bire! Pe veci caldă şi tot încă dorită, pâl-pâind pe veci şi pe’veci tânără, cu mult deasupra pasiunii omeneşti ce lasă inima adânc întristată şi sătulă, 'arzând fruntea şi limba uscată.                                  ’
   Cari-s aceştia de vin la jertfă? Spre ce altar verde, o preot misterios, îţi mâni tu junca ceea, mugind cătră ceruri ş’i coastele-i mătăsoase împodobite cu ghiriănzi ? Ce orăşel pe lângă râu ori ţărmul mării ori pe munte zidit cu o pacinica cetăţue, golit e de norod în astă cucernică dimineaţă ? Mic oraş, străzile tale pe vecie tăcute vor fi; şi nici un suflet nu se poate înturnâ să ne spue de ce eşti oare pustiu.
   O formă atică! întrupare măiastră! cu plete de marmură fecioare şi oameni urziţi, laolaltă cu ramuri şi buruieni călcate; tu, 'formă tăcută! ne copleşeşti tu gândul ca şi vecinicia: Rece pastorală!’Când vârsta bătrână va istovi această generaţie, rămâneâ-vei tu în mijlocul altor nenorociri decât ale noastre o prietenă omului, căruia-i zici: „Frumuseţea e adevăr, adevărul frumuseţe", — asta-i tot ce ştiţi pe lume si tot ce vă trebuie să stiti.
       •                         t t
                                                                                                             Trad. de M. Beza.
www.dacQFomanica.ro
Nrul Îl, 1914.
LDCEAFlutL
319
                                     Cu trenul de plăcere.
                                           — Tipuri bucurcştcne. —
   „Noroc, cumetre Costache!
   —  Noroc să dea Dumnezeu!
   —  în călătorie, he, la aer curat?
   —     Apoi, de, cumetre Ilie, ce să faci? încotro se duce lumea, într’acolo şi noi, mai pe jos nu ne dă mâna!
   —  Trebuie, trebuie!... Ţi-ai scos bilet?
   —     Uf... abia, abia. Fire-ar al dracului să fie de tren de plăcere, că numai de plăcere nu e! Să-mi rupă şi coastele; ce oameni fără socoteală... Le spui româneşte, nu împingeţi aşa că daţi de vr’un bucluc, aş! Par’că ai cu cine te înţelege?!... Dar d-ta ai reuşit?
   —     Da de unde, plecăm fără bilete... eu si încă doi... plătim amendă... par’că puteai răsbate... Zău... Nu e vorbă, am sosit cam târziu, zăbovisem pe la Tănase din colţ.
   —     Nu eră chip, nu mai da bilete... poftim de şezi!
   —  Şezi şi d-ta.
   —     Lasă, noi suntem mai vechi, poftim, poftim, aci pe banca asta, acolo e ocupat!“
   Costache Busuioc, proprietarul stabilimentului de beuturi spirtoase dela Tei, scoase batista, îşi şterse fruntea 'năduşită, se lăsă pe bancă greoiu alăturea cu vechiul său tovarăş de petreceri, Ilie Popescu, cofetar şi rachier la Obor sub firma: „La Industria Naţională şi Rachierie fină".
   „D-ta tot până la Slănic? întrebă proprietarul stabilimentului pe rachier.
   —     Tot ce se poate... El privi pe fere-struie: nu mai vin... bată-i norocul... Tovarăşii mei s’au dus să umplă o sticlă cu ţuică dela Tănase, ţuică veritabilă ... Ah iată că vin. Dar ce aţi zăbovit aşa?
   —     Am cam zăbovit, ba una, ba alta... îţi recomand, cumetre Costache, cumnatul meu Frânt MoIIner, asemenea cofetar, om cum s’ar zice cu bilanţă, are şi capital! şopti Ilie la urechea lui Costache, însă aşa de tare încât noi cu toţii auzirăm şoapta, — prezint şi pe vărul meu Pândele Cocoaşă, cismar subţire din Ploieşti, poate ai auzit?
   —  Cum nu,... am cunoştinţă...
   —    Din partea mea, mă recomand: Costache Busuioc dela Tei, nu mă laud dar...
   —  Mai e vorbă, dar cine nu ştie de d-ta!
   —  Mă rog îmi pare bine, totuş, totuş...
   —    Lasă, cumetre Costache, nouă să ne spui? şi copilul din leagăn te cunoaşte..."
   Proprietarul stabilimentului dela Tei scoate din nou batista şi îşi şterge faţa de astă-dată radioasă de atâtea complimente.
   „Vrea să zică cu toţii? începu el.
   —  Mai e vorbă ...
   —  Să ne ţinem împreună...
   —    Ne pare bine şi nouă, îi răspunse Cocoaşă.
   —    D-ta ca ploieştean nu-ţi era mai îndemână să pleci direct la Slănic?" il întrebă Busuioc.
   Cocoaşă se făcea că n’aude şi începu a tuşi.
   „E cam amărît vărul meu, răspunse pentru dânsul Ilie ... A venit la Bucureşti să-şi caute lucrători... ştii cu greba aia, cum naiba ii zic, dela Ploieşti, cu păcătoşii de gre-bişti a pierdut mult. închipueşte-ţi, nici un câne de om n’a putut găsi... Trist lucru, dacă în zilele noastre un onorabil negustor cu banii lui proprii nu poate găsi lucrători !...
   —    Auzi mă rog! Dar poliţia ce face, jan-darmăria rurală şi altele... d’apoi guvernul, pentru care votăm şi-l susţinem cu spetele noastre, guvernul zic, ce caută? Se învenina Busuioc.
      Guvernul, răspunse misterios Ilie, guvernul are altele, mai mari de făcut. S’aude că ne vom duce pe la toamnă la frontieră... înţelegi că n’are el timp de pierdut cu toate fleacurile... şi pe urmă, mă înţelegi."
   Trenul pus în mişcare hodorogea, sărea, sdruncinâ şi se depărta iute de Bucureşti.
   „Par’că mai bine respiri, începu Busuioc, pentru care tăcerea, se vede, eră moarte. Ce căldură, topenie nu-i altceva... la noi la Bucureşti mai cu seamă te frige ca pe frigare... aci poate mai căpătăm şi poftă de mâncare... de mi-ţi crede de zece zile de ’ 1*
www.dacQFomanica.ro
320
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
Din cartea ilustrată a A. S. Principesei Maria.
când n’am pus o bucăţică de pâine în gură ... ba încă nevastă-mea zicea: ai să mori, Busuioc, căci fără mâncare nu poate trăi omul. Lasă, îi răspund, să treacă căldurile, că mă fac eu iar ce-am fost... râde Mărită, dumneaei poate mânca, eu nu; numai cu beu-tura... Am descoperit o beutură... să poftiţi pe la „Tei“ să aprobaţi, perfect de admirabilă: Ţuică rece cu sifon şi lămâie, par’că e şampanie şi răcoreşte grozav."
  Busuioc se opri numai ca să-şi şteargă fruntea şi voia să înceapă din nou, dar fu întrerupt de rachier.
   „Bine că-mi aduseşi aminte, dar
ce e cu ţuica noastră?" s’adresă el )
cătră Cocoaşă si Mollner.
             i  i
   Amândoi lăsară capetele în jos. „Nu cumva...?
   —     Am spart sticla! spuse Cocoaşă c’un ton tragic.
   —     Fi-ţi-ar de cap, mai bine îţi spărgeai capul, bunătate de sticlă ... tiiii, ce rău îmi pare, ei, ce bem noi acuma? Care va să zică tot drumul cu gura căscată ... frumoasă plăcere!
   —     Lasă cumnate, nu e omul de vină... soarta i-a fost asa, să fie spartă de văru-tău! Noroc să dea D-zeu, tot aşa să se spargă capetele vrăjmaşilor noştri... găsim noi şi altă sticlă, gârlă să fie că broaştele vin singure!"
   Busuioc suflă ca un taur, fata lui din roşie-cărămizie devenise stacojie, după un moment cât îi trebui să-şi şteargă fruntea, el urmă vorba întreruptă.
   „Am eu cu mine... nevasta mea mă îngrijeşte", el bagă mâna sub bancă şi scoate o sticlă mare plină c’un lichid.
   „He, he, trăim va să zică!" se
bucurară cei trei.
   „Ba bine că nu... nevasta săraca
să-mi fie sănătoasă... aur de femeie
nu-i altceva... Pofteşti?"
                       )
   S’adresă Busuioc politicos cătră Cocoaşă care urmă a fi tot trist. „Mulţumesc."
   El ridică sticla şi beii cu aviditate.
   „Bună ţuică, de unde-i?“ întrebă el c’un glas care numai decât îl dovedi că e om specialist în de ale beuturei.
   „Dela noi, ţinem marfă prima, pot să zic, răspunse Busuioc modest; mă cunosc pe la „Tei" şi copiii de ţâţă. Ian ridică, cumetre llie, ştiu că cunoşti la marfă, zău nu e păcat să cinsteşti un om care înţelege ce vrea să zică una! Bravo, aşa îmi place!"
   Rachierul aduse sticla la gură, lipi buzele şi făcu o înghiţitură lungă, lungă de credeai că n’are să se mai deslipească de sticlă.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 11, 1914.
LUCEAFĂRUL
321
[Din cartea ilustrată a A. S. Principesei Maria.
   „Tii__ii par’că-ţi mai dă sănă-
tate", spuse el, ştergându-şi buzele cu mâneca surtucului, „dar ce se mai aude de holeră, par’că s’a mai potolit şi în Rusia, ceteam mai deunăzi în „Universul".
   —     Tot holeră să fie! răspunse proprietarul stabilimentului dela Tei, par’că n’a mai fost? La 48, la 54, 62, 73, 85, tot holeră am avut în ţară, iată că n’atn murit, slavă D-lui, trăesc ... dacă nu vrea El, nu mori, de geaba, măcar să vrei; finul meu Tănase Păpurică dela Tei de trei ori s’a aruncat în helesteu, ca să se înnece... de geaba, nu-i era dat să moară de apă, l-au scos de trei ori... acum zice: după ce m’au scos mort din apă, nu mi-e dat să mă înnec!
   —     Aşa e! răspunse rachierul, mare e puterea D-lui, fără voia Lui nici un păr nu-ţi cade din cap... dar să vedeţi, am cetit deunăzi în „Universul", că s’au găsit nişte vermi, ca nişte fuse, şi cică ei omoară omul...
   —  Minte fire-ar al dracului de
gazetar, minte! Ce, par’că noi nu
ştim ? Ce fuse ? de unde fuse ? n’am >
mai apucat holera? odată a fost, cum spusei, în ţară?"
   Busuioc protestă energic, el făcu trei mari înghiţituri şi acum întindea sticla, golită aproape, Iui Ilie.
   „Na cumnate, usuc’o, la Ploieşti găsim faină marfă! Vom umpleâ-o, nu e asa?"
        i
   Rachierul de politeţă luă sticla, o sgâlţăni puţin, zise un o ho! şi o dădu lui Mollner.
   „Isprăveşte-o, nu e multă!"
   Mollner adevărat o uscă.
   Ţuica par’că mai goni tristeţa şi de pe faţa „cismarului subţire", căci el învârtind o ţigară începu:
   „N’aveţi idee, domnilor, cât am suferit şi sufer, şi pentru ce? vă întreb.
   —     Pentru c’am fost bun. Opt ceasuri de lucru voesc dumnealor! Opt ceasuri! Apoi, unde s’au văzut asemenea bazaconii? Se
poate, omul să lucreze numai opt ceasuri? Ce faci, te întreb, în opt ceasuri? Să le mai măresc şi plata? Colac peste pupăză... zău aşa,... Nu, nu râdeţi, eu numai vă întreb, se poate?
  — Ia taci, vere, că doară cu oameni în toată firea vorbeşti, îi tăiă vorba rachierul. Vorba dumitale, ce poţi face în opt ceasuri? Numai nemernici şi leneşi voesc opt ore de lucru... unde s’a mai văzut aceasta în ţara românească? Acum par exemplu la mine, să-mi lucreze băeţii la stabiliment opt ceasuri numai? Dar dacă muşteriul vine după opt
www.dacQFomanica.ro
322
Nrul 11, 1914.
LUCEAFĂRUL
ceasuri? Să-i spun să-şi pue pofta ’n cuiu, căci băejii mei au lucrat opt ceasuri şi nu mai vreau mai mult, aşa ar voi dumnealor?
Ba să mă ierte, la mine băeţii se scoală odată cu găinile şi se culcă după căutatul cocoşilor. Şi dacă nu le place, atunci le fac vânt şi, hait, paşol, să ne vedem cu bine! Leneşi nu-mi trebuie... Fiecare trebuie să muncească, da, că aşa e făcut Românul săracii, să muncească: „îţi vei câştigă pâinea ta cu sudoarea muncei!“ Singur Mântuitorul iu grădina Gel-
simanei a stat la rugăciune o zi şi o noapte, apoi glumă e asta de-i curgeau sudorile... şi dumnealor opt ceasuri de lucru... cică nu mai sunt băeţi de prăvălie, ci funcţionari comerciali... îţi place, chir Ilie?
   —     Mai e vorbă! încheiă ra-chierul.
   —     Ba nu, fără de glumă, Ghiţă al meu, băiatul din stabiliment, funcţionar comercial! Apoi nu-ţi vine să dai foc capitalei şi să fugi în lume?!
   —   Mai e vorbă!"
   Cocoaşă, melancolic da din cap,
ca semn de aprobare.
   Trenul stătu deodată.
   Vecinii mei în aprinsul discu-ţiunii n’au băgat de seamă nici flueratul maşinii, nici mişcarea pasagerilor.
   „Ce staţie?" întrebă Busuioc. „Ploieşti", răspunse Cocoaşă cu un glas nesigur, „trebuie să fie Ploieştii... Doamne, nu mi-am cunoscut oraşul natal... sigur suntem la Ploieşti", sfârşi el mai vesel.
   „Atunci, haid repede, ne dăm jos să bem câte-o ţuică.
   —     N’avem zor", spune Cocoaşă, „pentru Slănic avem alt tren, după ce pleacă ăsta pentru Sinaia; avem destul timp să luăm şi câte-un mezelic!
   —     Merge!" făcu Busuioc, „arată drumul, noi te urmăm!"
                                                           *
   La plecarea trenului pentru
Slănic, norocul din nou m’aruncă
în vagonul cu cei patru prieteni.
                                                                                       Poziţiunea aceeaş, numai feţele
din roşii deveniseră violete, şi Cocoaşă, cis-
marul subţire, eră mai puţin melancolic.
   împrejurul „amicilor" eră un zăduf şi un
miros, par’că s’ar fi spart vr’un butoiu cu
ţuică.
>
   „Noroc, cumetre!
   —   Noroc să dea Dumnezeu!
   —   Trage, cumetre Ilie!
Din cartea ilustrată a A. S. Principesei Maria.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 11, 1914
LUCEAFÂRUL
323
  — Trag, cumetre Costache... şi să piară — Pândele, duşmanii noştri... şi să dea Dumnezeu şi la — Trage, domnule Pândele, şi nu fii trist, anul cu bucurie... noroc!                    lumea ca lumea; ştii, ba vorbeşte una, ba
  — Să dea Maica Domnului ... ia dă pe gât domn’ Cocoaşă că ţi-am uitat numele de botez,.,
alta; în gura lumei, ca în gura iadului, dar dumneata, ai rămas tot dumneata, nu e aşa ?
www.dacQFomanica.ro
324
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
   —     Aşa e... dar să ceară ei opt ceasuri de lucru, după ce aveau la mine de toate şi le eram ca un părinte?! Ce luciu trist şi desgustător... îmi vine să închid prăvălia şi să plec Ia Sfântul-Munte să mă fac călugăr...
   —   Eşti căsătorit?
   —   Hm da, adecă dacă vrei, nu...
   —   Nu înţeleg!
   —     Ca toată lumea aşa şi noi, s’ar putea spune că nu-s căsătorit, însă am cui lăsă averea, dacă voiu găsi de cuviinţă şi vor fi demni...
   —     Ah... înţeleg! atunci dacă aşa e vorba, eşti liber... şi par’că nu eşti liber...
   —     Asta o spuiu şi eu; căci drept vorbind, m’am desgustat de toate.
   —     Noroc să dea Dumnezeu, fii sănătos... ţine şi mai treci una pe gât.“
   Cocoaşă trase un gât lung, lung ca ziua de mâne.
   „Plopenii!" strigă conductorul.
   Trenul se opri. Lumea sgomotoasă eşiâ din vagoane şi da năvală la masa de pe peron, unde doi inşi serveau ţuică.
   „Hai să tragem câte-un ciocan, numai câte unul... par’că mă sgârie ceva", s’adresă proprietarul „stabilimentului dela Tei“ cătră tovarăşii săi.
   „Bună o fi?
   —   Minunată!
   —   Atunci să eşim cu toţii!"
   Şi cei patru amici clătinându-se se amestecară în mulţime.
                j
   „Suiţi-vă, domnilor, că pleacă trenul! ţipă conductorul, iute!
   —     Uf, exclamă Cocoaşă, ocupându-şi locul, abia că n’am scăpat trenul.
   —     Păcate! aşa e când e lume multă, dar totuş o umplui". Busuioc arătă râzând sticla.
   „Care va să zică trăim? Bravos... îmi place... răstoarnă, cumetre!
   —   Noroc!
   —   Să fie!"
   Peste un sfert de ceas sticla eră goală.
   „Poiana!" strigă conductorul.
   „Aci e ţuică adevărată... ruginită, n’aveţi idee, ne dăm jos repede!" s’adresă Cocoaşă cătră amici, „ţuică de nici împăratul cazacilor nu bea.
   —   Dar să nu zăbovim,..
   —  Da de unde... câte una, şi îndărăt!
   —     Stai, domnule, stai nu te urca, s’auziâ glasul conductorului, te calcă trenul"...
   Privesc pe fereastră şi văd pe Cocoaşă, acăţat de fierul vagonului, pe când conductorul şi cTin hamal se sileau să-l desprindă şi să-l dea îndărăt.
   „Uf, abia n’am rămas!" exclamă el căzând pe bancă.
   „Nu ţi-am spus, numai câte una... şi tu ca un porc"... îi spunea Busuioc devenit intim.
   Cocoaşă da numai din cap.
   „Slab om, slab... măcar că e vărul meu, dar trebuie să mărturisesc, cap slab!" încurcă rachierul.
   Mai bine decât toţi se ţinea proprietarul stabilimentului dela Tei si cu Mollner.
                           i
   Ceilalţi doi sprijiniţi unul de altul adormiseră.
   „Ce ne facem? exclamă Busuioc disperat,
am rămas numai noi doi... bine, cel puţin
c’avem ţuică.
         »
   —   Rezon!
   —     Dumneata tot cofetar?... am uitat cum te chianiă.
   —   Mollner!
   —   Şi pe nume?
   —   Franz Mollner.
   —   Par’că ai fi Neamţ?
                         >
   —   Român curat.
   —     Atunci să bem... numai să nu fii Ungur, nu beau c’un Ungur... să mă tai, nu beau, aşa e moda mea... cu Jidanul beau, cu Grecul beau, cu Ungurul nu, să mă faci bucăţele!
   —   Rezon!"
   Mollner ridică sticla si sorbi c’o aviditate >
par’că nu beuse de trei zile ţuică.
   „Căldură, al dracului!" spuse el după ce dădu sticla pe jumătate golită.
   „Bravos, aşa-mi place... eşti Român;" exclamă Busuioc, încântat de manevra lui Mollner şi apropiind sticla de gură.
   „Noroc! Să piară ăia, vrăşmaşii! Să trăiască deşteaptă-te Române... Ura... a...!
   —     Noroc!" răspunse abia Mollner, încli-nându-se asemenea foarte mult cătră Cocoaşă.
   „Dar ce, ţi-e somn? Cumetre Franz, hei Cumetre, deşteaptă-te Române!"
www.dacQFomanica.ro
Nrul 11, 1914.
LtJCElFARtJL
325
   Dar Franz dormea dus.
   „Păcate, am rămas singur!" spuse Busuioc, adresându-se cătră mine şi privind cu dispreţ pe amicii adormiţi... „nu-s curaţi Români... cât de colo se vede, Românul nu doarme săracu cu una cu două, nu ştiu eu?... Trage un gât, veritabilă! zău trage, recoreşte, n’ai idee!" el îmi întinse sticla.
   „Tot ce se poate, dar mulţumesc, îmi face rău ţuica, nu beau!
   —  îmi pare rău... nu eşti, se vede, Român?
   —  Ba da.
   —  Atunci de ce nu bei?
   —  îmi face rău!
   —    Ei, vezi, că nu eşti Român... Românului nu-i face rău... Săracul Român, el bea şi e sănătos." El ridică sticla, o clatină, o puse la gură şi-o goli cu vreo trei sferturi.
   „E cald, spuse el după o mică pauză, cald şi zăduf şi nu ne mai dă Dumnezeu ploaie... suntem păcătoşi... ce căldură... ufu ...u ...u!
   —  Lasă că la Slănic iei o baie", îi răspund.
   „Cine? eu baie? Dar ce, am înnebunit?...
Pentru un Român asta e baie!"
   El puse din nou sticla la gură şi n’o luă, până când n’o goli toată.
   „Du-te!“ exclamă el aruncându-o pe fereastră.
   „Ţi-au adormit camarazii.
   — Aşa e Românul, când bea... trebuie niţel să se hodinească!"
   El puse capul pe braţele lui Mollner şi în curând s’auzi un sforăit zdravăn.
   Trenul se opri; era Slănicul.
   Conductorul intră în vagon şi clătină din cap privind pe amicii adormiţi.
                                                           *
   Luni mă întorceam dela Slănic. Norocul iar m’aduse să stau împreună cu amicii, dar acum din patru rămăseseră numai trei. Pierduseră pe Cocoaşă. Erau trişti. Din când în când Busuioc lăsă vorba: aşa e dat Românului... sfârşitul frazei nu-1 puteam pricepe, căci îl bolborosea între dinţi şi strângând pumnii. Mollner se părea într’o mare încurcătură, îi lipseau toţi butonii dela cămaşă, llie, rachierul dela obor, avea un felinar zdravăn sub ochiul stâng.
   „Aţi petrecut, se vede?" întreb pe Busuioc; eram curios să ştiu ce au păţit amicii.
   „Am petrecut"; răspunse el ironic... „însă Cocoaşă Iasă-1... Dacă se bagă sub pământ ca să nu-1 mai găsesc. Apoi bine, domnule, nici una nici două să sari d-ta la bătaie?"
   Am priceput atunci tristul final al plăcerii.
                                                                                                         I. Basarabeanii.
                   Sonet. ^
Tu, ce apari superbă în liniştea sfioasă,
Pe pânza opalină a nopţilor de vară,
Tu, ce descoperi taine şi faci ca să apară Forme învăluite ’n mantie lucioasă;
Tu ce domneşti eternă regină somptuară, Iluminând prin tine tăcerea majestoasă,
Icoana ta bălae atât e de duioasă Că arzătoare doruri în suflete strecoară.
...Te-ador albă stăpână pe noaptea ta de visuri, Ador a tale raze, privire argintie,
Când tremurând pe valuri, când luminând abizuri.
Te oglindeşti în lumea ce ţi se ’nchină ţie.
Şi-mi spui că nicăirea nu-s alte paradisuri,
Iar vieaţa e-o eternă, superbă fantezie...
                                          M. Cârlova.
www.dacQFomanica.ro
326
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
Rolul lui Simion Barnuţiu în 1848.
   Cu două-trei zile înainte de 3/15 Maiu începură a curge la Blaj cu sutele şi miile ţăranii români împreună cu oamenii lor. întreagă ţara şi toate popoarele din Ardeal erau în cea mai mare fierbere. De când e Ardealul nu s’a pomenit o asemenea însufleţire, nici nu s’a văzut o adunare aşa de măreaţă şi vrednică de admirat ca cea dela 3/15 Maiu. Ca la 40 de mii, reprezentanţi din toate clasele poporului român, luară parte la acea adunare. Unii urcă numărul lor până la 100.000; încât nu mai încăpeau pe stradele şi piaţa Blajului.
   Duminecă la 2 Maiu, intelectualii ţinură o conferinţă în biserica catedrală, ca să formeze planul desbaterilor congresului. Erau încă multe păreri deosebite şi discordante. Unii veneau înadins cu intenţiunea de a aduce disarmonie; alţii, de bună credinţă, însă amăgiţi de Unguri, crezând că . nu vor putea opri unirea Ardealului cu Ungaria, veneau pentru asigurarea culturei naţionale prin şcoli şi alte mijloace; alţii, partizani ai episcopului, erau pregătiţi a-i luă apărarea. Şi dacă congresul ar fi fost alcătuit numai din intelectuali, cum voia guvernul, dacă nu eră adunat cu miile poporul, pe cari nimic nu-1 putea abate dela calea firească cătră scopul cel mare şi binecuvântat pentru care se adunase, congresul, spre durerea Românilor binesimţitori, eră să fie compromis şi Românii rămâneau de ruşine înaintea lumei.
   După ce canonicul V. Raţiu prin câteva cuvinte deschise întrunirea, adunarea chemă cu aplauze sgomotoase pe Bărnuţiu ca să vorbească. Atunci, de pe o ridicătură dinaintea altarului, ţinu clasicul discurs, care singur ar fi de-ajuns să-l facă nemuritor. Frumos prin forma sa, instructiv, convingător şi înălţător de inimi prin cuprinsul său, acest discurs este de o mare însemnătate istorică prin efectul ce l-a avut; pentrucă el a lămurit şi a hotărît direcţiunea politicei naţionale a Românilor de dincoace de Carpaţi.
   După ce arătă reiajiunile din trecut ale celor două naţiuni antagoniste, dela venirea Ungurilor în aceste ţeri, şi nedreptăţile su-
                                                                                                             (Urmare şi fine.)
ferite din partea lor de cătră Români în cursul veacurilor, Bărnuţiu expune în următoarele puncte principiile libertăţii naţionale, cari fură primite între cele mai entusiastice aplauze şi cu unanimitate, ca temelia tuturor lucrărilor şi hotărîrilor congresului şi a întregei politici naţionale:
   1. întrunirea dela 3/15 Maiu să se declare adunare naţională a tuturor Românilor din Transilvania. 2. Această adunare să proclame libertatea individuală şi desfiinţarea iobăgiei şi libertatea politică-naţională a naţiunii române prin punerea ei în drepturi egale cu ale celorlalte naţiuni ale ţerii. 3. Adunarea să se declare şi să proteste în contra unirii cu Ungaria, până când această chestiune nu se va putea desbate în dieta Ardealului, la care va luă parte prin reprezentanţii săi şi naţiunea română, după nouile principii de libertate şi dreptate. 4. Să se depună jurământ de credinţă împăratului şi naţiunii române. „Da, — adauge aici oratorul, — să jurăm, fraţilor, că nu ne vom mai lăsă să ne înşele Ungurii; să jurăm că nu vor mai putea turbură pacea şi buna înţelegere a noastră nici iesuiţii, nici călugării sârbeşti, nici misionarii Strigonului, chiar şi când s’ar îmbrăcă în veşminte de preoţi şi episcopi româneşti; să jurăm că nici... iadul nu va mai rupe legăturile iubirii frăţeşti, cu care e legată adunarea aceasta şi, printr’ânsa, toată naţiunea română!" în cursul şedinţei, tribunii vorbeau poporului în piaţă şi-i explicau aceleaşi principii.
   După desvoltarea acestor puncte, propuse în înţelegere cu Laurianu, Bariţiu şi alţi bărbaţi însemnaţi ai Românilor, Bărnuţiu întrebă pe membrii conferinţei, dacă mai are cineva de adaus ori de observat ceva. Nimenea nu mai luă cuvântul. Discursul lui avu un efect fermecător; câştigă pentru principiile expuse inimile tuturor bunilor Români şi desarmă pe aceia cari veniseră cu idei şi planuri duşmănoase. La 3 ore după amiazi se închise prima şedinţă. La 5 ore, după prânz, se începu a doua şedinţă. Acum însă nu se mai luară alte hotărîri, decât să se trimită o pe-
www.dacQFomanica.ro
Nrul 11, 1914.
LUCEAFĂRUL
327
tiţiune guvernului pentru eliberarea lui Micheş,
arestat la Cluj, şi să se trimită doi delegaţi
la fostul preposit al consistorului, Simion
Crainic, care în urma procesului cu episcopul
dela 1843 eră deţinut în Alba-lulia, să-i ducă
vestea bucuriei acestei sărbători si în nu>
mele naţiunii să-l cheme şi pe dânsul la adunare.
de toată adunarea, chiar şi de episcopul, care încă eră de faţă la această şedinţă.
                                                             *
   Luni, la 3/15 Maiu, se făcu serviciul religios la 6 ore dimineaţa, pentru a câştigă timp. Apoi la 8 ore se dete semnalul prin clopotul cel mare al catedralei; şi sosind comisarii guvernului, poporul, al cărui număr
Interiorul unei odăi a principesei, aranjată după indicaţiile Alteţei Sale.
   In această şedinţă, unul din adunare propuse, ca să se dea iertare celor înlăturaţi dela funcţiunile şi carierele lor în urma procesului cu episcopul unit şi să fie iar primiţi în drepturile lor. Această propunere o respinse Bărnuţiu cu multă demnitate: în această cauză, zise dânsul, nu poate fi vorba de iertare, ci de dreptate; căci pe nedrept au fost scosi acei oameni din funcţiunile şi carierele lor. Dar aceasta e o chestiune particulară, care trebuie să o lăsăm azi la o parte şi să dăm toată atenţiunea noastră marei cauze naţionale, pentru care ne-am întrunit. — Aceste cuvinte au fost aprobate
se urcase la 30.000, la cuvântul tânărului tribun Iancu se despărţi într’un minut în grupe, făcând estrade pe mijlocul pieţii. Se ceti decretul guvernului pentru ţinerea şi deschiderea adunării, înaintea bisericei unde erau aşezate mese şi scaune. Episcopul Şa-guna explică poporului instrucţiunile cuprinse în decretul de deschidere. Apoi se începu o vie discuţiune între intelectuali, unde să se ţină adunarea. Unii din ei, unioniştii, voiau s’o ţină în biserică, unde să aibă intrare numai cei chemaţi anume şi unde ş’ar fi putut spune mai liber părerile lor, pe cari se temeau a le spune înaintea poporului. Alţii
                                          2*
www.dacQFomanica.ro
328
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
voiau s’o ţină înaintea bisericei, în piaţă, într’aceea poporul începu a ieşi pe câmpul din sus de Blaj, unde erau aşezate o catedră şi mai multe mese şi scaune pentru membrii mai de frunte ai adunării. Bărnuţiu, adresân-du-se episcopilor, le spuse că poporul îi aşteaptă la adunare pe câmpul din sus al Blajului. Atunci se dete din nou semnalul prin clopotul cel mare şi tot poporul ieşi în cea mai frumoasă ordine, împărţit în cete, sub conducerea tribunilor şi cu stindardul cel mare naţional înainte, pe care se cetea inscripţiunea dată de Maria la înfiinţarea regimentelor de graniţă, virtutea română reînviată. Pe alte steaguri tricolore, cari împodobiau această minunată procesiune, se vedeau inscripţiunile: libertate şi independenţă naţională, c re d i n ţă neînfrântă n aţ i u ii ei şi tronului, nici o uniune cu ţara ungurească.
   Erau nu numai Români, ci şi ţărani unguri şi Saşi de prin satele mai apropiate; şi avea atâta farmec această serbare, încât şi ţăranii unguri doreau să se facă Români; şi intelectualii români cari până aci se mărturiseau ca Unguri, acum se făleau că sunt Români şi le erâ ruşine de rătăcirea lor.
   La adunare asistară şi comisarii guverniali, cari admirau purtarea poporului, spunând că în toată Europa nu s’a văzut o adunare de popor aşa numeroasă şi cu atâta ordine. Fu chemat şi generalul Schurter, ca să asiste la jurământul cătră dinastia austriacă; pen-trucă şi aici fură trimişi, la stăruinţele Ungurilor, 700 de soldaţi, cavalerie şi infanterie, cu două tunuri, sub comanda generalului Schurter. însă armata, care erâ primită cu aclamaţiuni de bucurie din partea poporului, nu servi decât de paradă la această măreaţă sărbătoare şi tunurile funcţionară numai pentru a da salve Ia urările ce se făceau pentru împăratul, pentru naţiunea română, pentru patrie şi libertate, şi pentru cari li se da semnalul prin un steag din turnul catedralei, căci armata şi tunurile se aflau pe câmpul din jos al oraşului.
   Primirea generalului în mijlocul naţiunii fu asemenea unui triumf. După ce se organiză adunarea sub prezidenţia celor doi epis-copi, alegându-se viceprezidenţi Bărnuţiu şi
Bariţiu şi alţi 10 notari din fruntaşii intelectuali, Şaguna făcu o rugăciune, apoi adunarea pofti pe Bărnuţiu să se urce la tribună şi în aplauzele întregii adunări propune punctele principale stabilite în conferinţa pregătitoare: 1. Câmpul acesta, pe care se ţine prima adunare română în Transilvania, întru aducerea aminte a acestui fapt glorios se va numi pentru totdeauna Câmpul libertăţii;
2. Naţiunea română se declară şi se proclamă naţiune independentă şi parte întregitoare a Transilvaniei pe temeiul libertăţii egale; 3. Naţiunea română depune jurământ de credinţă împăratului, patriei şi naţionalităţii sale. Toate aceste puncte sunt primite cu cea mai vie însufleţire şi în strigăte de bucurie. Apoi, Bărnuţiu ceteşte proiectul de formula jurământului, care după mici îndreptări se primeşte şi tribunii îl repetă cetelor poporului şi toată adunarea depune acest jurământ cu mare solemnitate, sub steagurile împărăteşti şi naţionale.
   După depunerea jurământului, generalul şi comisarii se retrag şi adunarea îşi continuă lucrările sale. în această primă şedinţă se mai ceteşte odată şi se semnează petiţiunea pentru eliberarea lui Micheş şi a celorlalţi tineri, arestaţi politici. După amiazi, la prânzul din curtea episcopului şi din alte locuri, se făcură, între salvele tunurilor, multe urări pentru dinastie, pentru armată, pentru naţiunea română ş. a.
   Marţi, 4 Maiu, în a doua şedinţă, se ceti protocolul primei şedinţe şi se începură des-baterile asupra principiilor de organizare politică a naţiunei române. La 8 ore, când episcopul Lemeny veniâ la adunare, pe unde treceâ poporul îl încunjurâ strigând: să nu faceţi unirea, Măria ta, nu vrem unirea cu ţara ungurească, nu ne vindem tara. Pentru aceea, la deschiderea şedinţei episcopul declară, că nu mai poate fi vorba de uniune, căci nu o vrea poporul. Apoi, A. Tr. Laurianu, unul din cei 10 secretari ai adunării, care cu o rară abnega-tiune îsi lăsase catedra si familia în Bucureşti, ca să ia parte la aceste evenimente, se urcă la tribună şi concentră în 16 puncte toate dorinţele naţiunii române. Şi, după ce mai vorbiră şi alţii, tot Laurianu a fost ales câ
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
329
Nrul 11, 1914.
să redacteze dorinţele Românilor în formă de petiţiune cătră împăratul şi cătră adunarea legislativă a ţerii. Se aleseră apoi două comisiuni pentru prezentarea petiţiunilor şi un comitet permanent de acţiune, sub prezidenţia episcopului Şaguna şi a viceprezi-dentiei lui Bărnutiu, cu reşedinţa în Sibiiu.
   în a treia şedinţă, Miercuri, după alte formalităţi şi propuneri, se cetesc punctele redactate de Laurianu şi destinate a fi primite ca concluzele congresului. Apoi, urcându-se la tribună Bărnuţiu, sfătueşte poporul să se retragă în linişte pe acasă, să urmeze a lucră pe moşiile domneşti până când se va desfiinţa prin lege iobăgia şi să aştepte cu răbdare şi încredere aprobarea hotărîrilor acestei adunări de cătră împăratul şi dieta ţerii. Tot în acest înţeles le vorbi şi Şaguna. Bine, răspunse poporul, numai să se întâmple cât mai curând. Apoi, comisarii guverniali pe la ora 1 Va, chemaţi fiind în mijlocul adunării, închiseră adunarea recunoscând cu plăcere buna şi serioasa purtare a poporului şi promiţând recomandarea cauzei române.
   i
                                                           *
   Comitetul de acţiune sta din 25 de membri, oameni din toate categoriile, bătrâni şi tineri, preoţi şi mireni, advocaţi şi funcţionari. în Sibiiu însă nu rămaseră peste vară decât Bărnutiu, Baritiu, Laurianu, Bălăsescu si alţi câţiva. Aici Bărnuţiu, ca cel mai în vârstă, conduse cu mare înţelepciune lucrările pentru cauza naţională; ţinu în frâu pornirea celor mai tineri, cari voiau să ridice poporul înainte de vreme, fără arme şi fără să fie siguri de armata împărătească, care sta încă, în mare parte, la dispoziţiunea guvernului unguresc. După ce Ungurii, în dieta din Cluj, votară cu o iuţeală fanatică unirea cu Ungaria, în contra protestului Românilor şi a Saşilor, căutară să subjuge poporul prin terorismul lor, care creştea din zi în zi, mai ales prin răspândirea în ţară a grăniţerilor secui.
   La începutul lui Iunie 1848 se făcură primele vărsări de sânge la Abrud şi la Mihalţ, prin conflictul companiilor secuieşti cu poporul. Când sosiră la Sibiiu aceste veşti triste, Bărnuţiu convocă de urgenţă comitetul, ca să delibereze, ce e de făcut? Bariţiu, membru
în comitet, ne spune că acea şedinţă a fost cea mai furtunoasă. Şaguna eră încă tot la Viena ca delegat al congresului dela Blaj. Bătrânii se siliau să-i liniştească. Ba unii învinuiau pe tineri, că ei ar fi întărîtat poporul dela Mihalţ să nu se supună autorităţii. Atunci Iancu, şi el membru în comitet, fiind în acea şedinţă de faţă şi şezând cu alţi tineri mai în fundul sălii, sare peste trei bănci şi ia la răspundere pe bătrânul preot pentru cuvintele sale. Consultarea nu s’a mai putut continuă şi şedinţa s’a închis. A doua zi, Iancu merge la Bărnuţiu şi la Bariţiu, ca să ie spună că el pleacă să-şi adune pe oamenii săi bine armaţi şi să-şi răsbune pentru sângele vărsat.
   „Avrame — îi ziseră aceştia — te rugăm pe tot ce ai mai sfânt, nu face una ca aceasta. Dacă ţi-e jale de familiile rămase orfane, cugetă, că prin violenţa ta vei face mai multe orfane. Vezi tu bine, din câte aflăm noi aci, că până acum comandantul general este aplicat a pune trupele la dispoziţiunea guvernului unguresc. Ce va fi mâne, ştie cel prea înalt. Noi nu zicem să nu vă înarmaţi; din contră, să vă deprindeţi şi voi în arme, cum fac şi Saşii în toate zilele.
   — Dacă este aşa, vă ascult — zise Iancu după o scurtă pauză oftând, dar să ţie minte Secuii." ')
   Ungurii credeau, că dacă vor puteâ pune mâna pe conducătorii poporului, vor puteâ face cu el ce voesc. După spusa unui advocat ungur, trimis înadins dela Oşorheiu la Braşov, ca să urmărească mişcările Românilor, în clubul lor s’ar fi întocmit o listă de vreo 400 de Români ştiutori de carte, cari trebuiesc împuşcaţi sau spânzuraţi, ca poporul român să poată fi supus definitiv. între aceştia erau, fireşte, cei dintâi membrii comitetului naţional, pe care dealtfel guvernul îl declarase desfiinţat.
   în 17 August, un Ungur îndârjit, prototip al răutăţii şi vicleniei, care luase asupra sa spionarea Românilor, merge cu o trupă de grenadiri să prindă pe Bărnuţiu, care sta la un hotel în strada Măcelarilor. Un tânăr Român, cu numele Nicolae Barbu, care văzu patrula venind, intră în odaia lui Bărnuţiu şi îi vesteşte primejdia. El sări pe fereasta
   ') G. Bariţiu, Istoria Transilvaniei, voi. 11. pag. 164.
                                           3
www.dacQFomanica.ro
330
LOCEAFĂKUL
Nrul 11, 1914.
din dos, apucă pe o strâmtoare din fundul palatului Brukenthal şi se refugiă în comuna Cacova, lângă Sibiiu, în mijlocul regimentului românesc I. de graniţă, unde spionul ungur nu mai avu curajul să-I caute.
   A doua zi, în 18 August, prinseră pe Lau-rianu şi N. Bălăşescu, amândoi membri ai comitetului. Pe Laurianu îl închiseră în cazarmă, iar pe Bălăşescu în propria sa locuinţă. Atunci Bărnuţiu, împreună cu tatăl lui Laurianu, preot în Fofeldea, şi cu rudele acestuia, răsculară satele din jurul Orlatului şi poporul, în număr de vreo 600,alergă la Sibiiu; şi timp de 3 zile ţinu împresurate porţile cetăţii, cerând cu stăruinţă, prin o delegaţiune la comandantul suprem, eliberarea oamenilor săi. A treia zi se deschiseră uşile închisorii şi Laurianu şi Bălăşescu fură duşi în triumf la Orlat, unde fură primiţi cu muzica militară.
   Trebuie să însemnăm, că miliţia austriacă şi generalii ei din Transilvania încă nu ştiau ce atitudine să ia faţă cu Ungurii. împăratul Ferdinand făcuse greşala de a da Ungurilor minister de răsboiu, şi acum armata trebuia să asculte de ordinile acestui ministru. De altă parte, imperialii se temeau de mişcarea poporului român, din care cauză nici nu consimţiau să deie arme poporului, până când revoluţionarii unguri s’au declarat pe faţă în contra împăratului, declarându-1 detronat şi ucizând pe trimisul său, generalul Lamberg, în Pesta. Ungaria acum era ruptă de cătră Austria şi independentă.
   După ce Ungurii se declarară în contra imperiului şi continuau cu terorismul lor şi după ce la Luna, un sat lângă Turda, s’a întâmplat a! treilea conflict între grăniţerii secui şi poporul român nearmat, căzând morţi vreo 30 de oameni şi mulţime de răniţi, pentrucă refuzară de a da recruţi în armata lui Kossuth, — Românii începură a se adună din nou în deosebite locuri şi a se pregăti de luptă. în 11 Septemvrie se întruniră la Orlat, centrul grăniţerilor români din primul regiment de graniţă; în 13 şi 14 Septemvrie se întruniră la Năsăud, centrul grăniţerilor români din al 11-lea regiment; iar dela 16 până la 30 Septemvrie st. n. se ţinu a treia adunare generală la Blaj, la care cei mai mulţi Români de pe la graniţele de
sud şi de nord şi din Munţii-Apuseni veniră înarmaţi. Aci sosiră atunci şi Bărnuţiu, cu Laurianu, Bălăşescu şi A. Papiu, însoţiţi, pentru siguranţă, de locotenentul de grăniţeri Novac, dela Orlat.
   Primele hotărîri luate în adunarea dela Blaj, din Septemvrie, fură de a reînnoi jurământul de credinţă împăratului şi de a refuză orice ascultare guvernului unguresc, în schimb, mulţime de sate româneşti cerură a fi organizate milităreşte, asemenea grăniţerilor, ca să-şi apere ţara şi tronul în contra Ungurilor.
   în această adunare se organiză milităreşte întreg poporul. Se împărţi în 15 legiuni după ţinuturi, comandate fiecare de câte un prefect, un viceprefect, tribuni, centurioni şi decu-rioni. Se alese un alt comitet, numit de popor guvernul românesc, astădată numai din 6 membri, cu reşedinţa în Sibiiu, pentru conducerea operaţiunilor. în acest comitet erau Bărnuţiu ca prezident, Bariţiu ca secretar, Laurianu, Bălăşescu, şi încă alţi trei. După închiderea adunării, Axente Severu care venise din România, unde eră profesor particular, voiâ să plece cu 6000 de oameni ai săi la Sibiiu, să ceară arme şi nuiniţiuni dela comanda supremă; însă, ia sfatul unui general sosit tocmai atunci din Sibiiu, s’a trimis numai o delegaţiune de 12 inşi. Arme în adevăr erau puţine, pentrucă Austria tocmai atunci purtă răsboiu şi în Italia. Dar nici din câte erau comanda nu voia să dea şi ţineâ pe Români cu promisiuni. Astfel ei fură siliţi a se înarmâ numai cu lănci, cari şi le puteâ face singuri, şi cu puţine puşti de vânat. Un mic număr s’au putut înarmâ ceva mai regulat; mai ales în legiunea lui Iancu în munţi, a lui Axente la Blaj, şi a lui Dionisiu Marţian la Deva. La Turda, Ioan Raţiu, atunci încă student ca şi D. Marţian, împreună cu N. Murăşanu şi Arpadi, formă o legiune sub comanda căpitanului imperial Gratze, care luă parte la mai multe lupte sângeroase, mai ales la lupta din Munţii-Apuseni, în Iulie 1849, în contra Iui Kemdny F.
   La 18 Octomvrie, după ce Ungurii detronară pe împăratul şi se declarară independenţi, generalul baron Puchner, comandantul suprem al armatei austriace în Transilvania
www.dacQFomanica.ro
Nrul 11, 1914.
LUCEAFĂRUL
331
şi aqum guvernatorul ţerii, veni la ideia să des-armeze pe Unguri pe calea păcii, parte prin soldaţii de linie, parte prin Români. Pentru acest scop autoriză comitetul naţional să dea şi el o proclamaţiune în acest înţeles prefecţilor şi tribunilor, însărcinaţi cu organizarea militărească şi conducerea poporului.
    Până în Octomvrie Românii nu vărsară o picătură de sânge unguresc, deşi se întâmplase deja măcelul poporului de cătră gră-niterii secui la Mihalţ, la Abrud si la Luna; şi deşi Ungurii chinuiseră şi spânzuraseră o mulţime de preoţi şi studenţi, numai pentrucă erau Români, ca să înspăimânte poporul, însă, când li s’a dat poruncă să desarmeze pe Unguri, la sate desarmarea s’a făcut fără luptă, dar prin oraşe şi unde se adunaseră în grupe aristocraţii, mulţi din ei tirani şi vrăşmaşi neîmpăcaţi ai poporului clăcaş, se făcură măceluri îngrozitoare, provocate cele mai multe de Unguri. Şi cruzimile ar fi fost si mai numeroase, dacă Românii n’ar fi avut conducători ca Bărnuţiu, Iancu, Axente, pe cât de cutezători şi viteji pe atât de umani. Din proclamaţiunea comitetului naţional, considerat ca document istoric, se vede că Bărnuţiu şi colegii săi se aflau pe o treaptă a culturei morale mult mai înaltă decât Kossuth şi decât toţi Ungurii.1) La Unguri numai generalul polonez Bem s’a arătat pe cât de mare strateg militar, pe atât de om cu înaltă cultură morală. Dar ordinile lui înţelepte se băteau în capete cu ale lui Kossuth, care cerea Românilor supunere necondiţionată, la
din contră îi ameninţă cu nimicire totală.
                       »
    Dela 18 Octomvrie înainte răsboiul civil * a început să se desfăşure în toată grozăvia lui, lăţind pretutindeni incendiul, moartea cea mai înfricoşată şi pustiirea. Şi cu toată făţărnicia ofiţerilor austriaci fată de Români, cu cari se luptau împreună, Ungurii în Transilvania ar fi fost desarmaţi, dacă Bem nu venea de pe la Decemvrie 1848, să-şi pună talentul şi eroismul său în serviciul lui Kossuth. în câteva luni acest general bătu
si scoase armatele austriace din Transilvania >
şi supuse toată ţara, afară de Munţii-Apuseni unde se retraseră acum toţi prefecţii şi tribunii români, cu puţinele arme de cari pu-
    ') Vezi Adaniescu, Luptele Românilor, p. 147.
teau dispune, şi afară de cetatea Bălgradului, aşezată la poalele acelor munţi, la a cărei apărare au contribuit foarte mult Românii. Restul terii, cu toate oraşele afară de Braşov şi Sibiiu, căzuse în mânile revoluţionarilor, cari înfiinţară tribunale de sânge, şi în câteva luni chinuiră si uciseră în felurite moduri zeci de mii de Români, copii şi bătrâni,femei şi bărbaţi, şi mai ales preoţi şi alţi ştiutori de carte.
   Cei 6 membri ai comitetului naţional rămaseră în Sibiiu, unde eră şi reşedinţa comandantului suprem. Când s’a făcut propunerea de a se chemă în ajutor armata rusească, care se află în Muntenia sub comanda generalului Liiders, Bărnuţiu cu cei alai ţi membri ai comitetului şi chiar unii dintre Saşi, s’au opus. Cu toate acestea, Ruşii, când fură chemaţi de însuş comandantul suprem în numele împăratului, intrară în Transilvania
si avură mai multe ciocniri cu Bem si revo-> »
luţionarii unguri, până când, în urma bătăliei dela Şiria, îi desarmă.
   însă Bem bătu şi pe Ruşi în câteva locuri, în 11 Martie 1849 luă şi Sibiiul din mâna lor. Atunci Bărnuţiu şi colegii săi scăpară ca prin urechile acului din mânile Ungurilor, alergând prin Veştem şi prin alte sate, de unde, fiind urmăriţi, trecură pe la Turnu-roşu în Muntenia, ocupată atunci de Ruşi şi administrată de un guvern provizoriu, sub cai-macamia lui C. Cantacuzino.
   Mulţi din Românii ardeleni, refugiaţi atunci peste munţi, între cari G. Bariţiu, Cipariu, Dionisiu Marţian, Bălăşescu şi alţii, ca la vreo 84, fură arestaţi ca revoluţionari. Baritiu, care se duse la Câmpina, unde se refugiase familia sa, a fost prins aci de o patrulă rusească şi escortat la Ploeşti şi de aci la Cernăuţi, unde a fost eliberat din arestul ordinar prin intervenirea familiei Hurmuzachi, la a cărei moşie, Cernauca, a petrecut până la pacificarea Transilvaniei. A. Pumnul s’a strecurat travestit în haine de cerşitor până la Cernăuţi, unde a fost recunoscut de G. Sion, fostul său oaspe în Blaj la 3/15 Maiu 1848, si recomandat familiei Hurmuzachi, care l-a primit cu multă bucurie, căci tocmai aveau trebuinţă de un profesor de limba română Ia prima catedră înfiinţată atunci pentru această limbă la şcoala superioară din Cer-
www.dacQFomanica.ro
332
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
năuţi. Bărnuţiu, prins de Ruşi, a stat două săptămâni arestat în Râmnicul-Vâlcii. De aci fiind liberat prin intervenirea lui Cipariu, a trecut la Severin, unde fu arestat din nou de funcţionarii români. Liberat şi de aci prin intervenirea autorităţii turceşti, a plecat la Constantinopol, de unde s’a întors prin Triest la Viena, ca să se întâlnească cu Laurianu şi ceialalţi colegi ai săi, cari fuseseră din nou trimişi în comisiune la noul suveran.
   După încheierea păcii, Bărnuţiu rămase în Viena, ca să-şi completeze studiile juridice; şi de aci plecă la universitatea din Pavia, împreună cu A. Papiu şi losif Hodoş. Aci, după ce în urma multor dificultăţi de abiâ în Aprilie 1853 a putut fi înscris la facultatea juridică, luă diploma de doctor în drept în Iunie 1854.
   întorcându-se în Septemvrie 1854 la Viena, i s’a propus să rămână funcţionar acolo, unde se află şi Ioan Maiorescu, însă el refuză. Câteva zile în urmă, la recomandarea lui Laurianu, care se află inspector al şcoa-lelor în Moldova, primi invitare dela mini-steriul instrucţiunii publice din Moldova, ca să primească catedra de filozofie la liceul din laşi. Bărnuţiu primi, şi după ce obţinu voie dela suveranul, să ocupe funcţiune în Moldova ca sudit austriac, în Decemvrie plecă la Iaşi şi în Ianuarie 1855 îşi începu lecţiunile de logică.
   în acelaş an, prin stăruinţele sale ca locţiitor de inspector şcolar, s’a deschis facul-
tatea de drept şi cea de filozofie; şi el fu însărcinat într’una cu catedra de filozofie, şi în alta cu cea de dreptul natural. Aceste catedre le-a ocupat cu multă demnitate şi cu mare folos pentru tinerimea studioasă, până în 1863. Atunci îmbolnăvindu-se, a întrerupt cursurile, şi în Maiu 1864, pe când se întorcea la locurile părinteşti, s’a stins pe drum în braţele fratelui său, în valea Al-maşului.
   Dela el au rămas mai multe scrieri de drept şi de filozofie, din cari s’au tipărit „Dreptul public al Românilor", „Dreptul natural privat" şi o „Pedagogie".
   Ca om şi cetăţean, ca Român, ca profesor, ca conducător al Românilor în 1848, Bărnuţiu este una din cele mai nobile şi mai glorioase figuri ale istoriei noastre. Spirit înalt şi pătrunzător, inimă generoasă, plină de entu-siasm şi devotament pentru ideile mari, caracter energic şi neînfrânt, înzestrat şi cu un frumos talent oratoric, el a fost un ideal de virtute şi înţelepciune ca învăţător al ti-nerimei, şi ca cetăţean un mare apostol şi conducător al naţiunii sale în timpuri de grea cumpănă. Ţinta întregei sale vieţi a fost liberarea poporului român din lanţurile robiei şi întunerecului, şi ridicarea lui, prin cultură si unire, la o mărire vrednică de strămoşii săi. Ca atare, el este un strălucit model pentru generaţiunile viitoare şi pentru toţi aceia cari se simţesc chemaţi la fapte mari.
                                 M.  Străjanu.
                                  Vreau să uit.
Mierlă, flueră-mi odată Viers adânc, făr’ de stăpân, Să se nărue uscată Frunza codrului bătrân;
Si să crească alta nouă,
De cu seară până ’n zori: Să despartă numa ’n două, Chinul vechilor fiori...
                                     Calea ’ntreagă-i luminată,
                                     Şi noean de lunci vrăjesc...
                                     Mierlă, flueră-mi odată:
                                     Vreau să uit... si să iubesc.
                                                       >
                                                             G. Tutoveanu.
www.dacQromanica.ro
Nrul 11, 1914.
LUCEAFĂRUL
333
                      Cronici.
    Actualităţi.
                                                         Vizita Ţarului.
   Evenimentele din amil trecut au schimbat echilibrul din Orientul Europei şi au creat României o situaţie politică din cele mai favorabile. Căci prin oscilarea ei spre balanţa politică a uneia din cele două mari grupări europene se deplasează echilibrul in măsură atât de mare, că asigură succesul acelei grupări la care se va fi aliat Ţara dela Dunărea de jos.
   Alianţa României e astfel râvnită atât de cei dela Vicna cât şi de cei dela Petersburg, cari fac cele mai mari sforţări pentru atragerea ci.
   Dela răsboiul din 1877—78, de când România a fost răsplătită pentru ajutorul dat Ruşilor cu răpirea Basarabiei, ea a oscilat necontenit spre Viena, care a făcut toate sforţările ca să îndrepte privirea celor dela Bucureşti spre Macedonia şi să-i facă să-şi întoarcă privirile dela Carpaţi.
    Dar interesele Vienei reclamau o Bulgarie mare, care să ţină în şah pe cei dela Bucureşti şi Belgrad, şi cu ocazia evenimentelor recente Ballplatzul n’a pierdut nici o ocazie pentru a-şi traduce în practică intenţiile sale. Era însă imposibil ca această acţiune a diplomaţiei ungare să nu fie demascată şi evenimentele din urmă nu mai lasă nici o umbră despre duplicitatea ei, cerută de altfel de cele mai inexorabile necesităţi politice şi de cele mai vitale interese ale monarchiei austro-ungare.
   în chip firesc ea a silit pe cei dela Bucureşti să asigure interesele României prin legarea de prietenii şi cu vecinii de peste Prut, cu cari au fost de mai bine de 3 decenii numai în relaţii corecte. Căci prin deplasarea echilibrului in urma evenimentelor recente, interesele celor din Viena sunt în o vădită divergenţă cu interesele Românilor, cari se văd siliţi să-şi câştige noi aliaţi cu interese identice.
   Cu vecinii de peste Prut ţările române au fost în trecut în legături foarte strânse căci au privit în ei pe mântuitorii, cari să le scape de jugul Păgânilor.
   Ruşii s’au folosit de comunitatea religioasă pentru ca să atragă principatele in sfera lor punându-le înainte spectrul eliberării de sub păgâni. în realitate urmăreau o extensiune teritorială până la Ţarigrad şi ocuparea ţărilor noastre formă un punct din programul lor politic... Un moment le-au avut în mână, după 1829, şi le-au dat astfel de administraţie, care să le asigure influenţa şi să prepare calea pentru anexarea definitivă, căci n’a trecut desigur prin mintea celor de atunci, că ar putea veni o vreme când aceste ţerişoare le vor scăpă din mâni şi se vor constitui în un stat independent, care să facă jocul rivalei din Apus.
   Dar vremurile s’au schimbat cu o iuţeală uimitoare şi în Balcanii râvniţi de Ruşi s’au constituit state slave,
cari vor o vieaţă proprie şi cari formează împreună cu România o barieră, peste care nu va putea trece niciodată colosul dela Nord. Astfel Rusia a fost silită să renunţe la visul ei secular de expansiune în Balcani şi nu mai are alt ideal decât libertatea strâmtorilor, libera trecere prin Dardanele a flotei sale, închisă până acum în apele Mării-Negre. Astăzi nu mai există om politic serios, care să mai creadă în posibilitatea realizării testamentului lui Petru-cel-Mare şi diplomaţia rusească a abandonat vechea ţintă de expansiune teritorială şi nu urmăreşte în Balcani decât influenţă politică şi libertatea Dardanelelor.
    Astfel teama de acuma câteva decenii de a nu fi înghiţiţi de colosul dela Nord a dispărut în faţa imposibilităţii acestuia de a-şi ajunge visul şi a conştiinţii naţionale a popoarelor balcanice, cari râvnesc o vieaţă naţională şi cari vor face toate sacrificiile ca să-şi asigure această vieaţă.
    Câteva decenii cei dela Viena au ţinut România sub presiunea „primejdiei ruseşti", a fricei de a nu fi înghiţiţi de colosul dela Nord. Azi însă spărietoarea aceasta nu mai prinde şi bărbaţii de stat ai României n’au putut să nu vadă comunitatea de interese ce ne leagă de vecinii de peste Prut, cu atât mai ales că nu s’a putut trece cu vederea divergenţa cu cei dela Viena.
    Venirea Ţarului în România înseamnă reluarea firului prieteniei celei vechi dintre Români şi Ruşi şi asigurarea intereselor noastre, cari reclamă bune relaţii cu puternicii vecini, în cari vom trebui să vedem pe sprijinitorii noştri cei mai zeloşi. Legătura de înrudire dintre Casa Domnitoare a Ţârii româneşti cu Ţarul va cimenta această prietenie cu aliaţii noştri dela 1877 şi va stabili între Petersburg şi Bucureşti o legătură, care să asigure realizarea intereselor noastre vitale, cari nu pot căpătă fiinţă decât prin prietenie cu cei de peste Prut. Căci poziţia geografică a ţării noastre e astfel că nu putem face nici o mişcare ostilă Rusiei, care ne poate nimici cu uşurinţă toată munca din porturile Mării şi prin Moldova ne poate ţinea mânile legate cu desăvârşire.
    Prietenia cu Rusia ne asigură spatele şi mânile ne rămân deslegate pentru orice acţiune în Apus şi în Sud, unde avem interese legitime de apărat.
    Vizita Ţarului e o dovadă de însemnătatea pe care a dobândit-o România în concertul european şi formează începutul unei ere politice noui, de care se leagă speranţa ridicării patriei noastre. Ea formează punctul iniţial a! unor noui îndrumări politice şi al unor evenimente, cari vor fi hotăritoare pentru constituirea unor state pe baze moderne şi a asigurării păcii, atât de mult dorită de toate popoarele civilizate. Vizita Ţarului e astfel un eveniment cu caracter istoric universal.
                                                                                                                                     I. Ursu.
                                                                     s
www.dacQFomanica.ro
334
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
     Literatură.
                                                                  i.
                                                              Ossian.1)
   în istoria literaturii universale s’ar putea scrie, în loc de un capitol intitulat Ossian, o comedie minunată: „Un Homer malgriî lui“. Şi această comedie ar fi cu atât mat interesantă şi mai spirituală, cu cât, alături de eroul principal, James Macpherson, ar figură
Napoleon, Goethe.Byron.Chateaubriand, Lama rtine.etc.
   Cetitorii ci ar înţelege că şi geniile sunt supuse aceloraşi fenomene sufleteşti ca şi „mulţimea", că şi asupra lor, un nume celebru are o influentă miraculoasă. Dar, mai presus de ţoale, ar căpătă, din această comedie, o învăţătură aducătoare de melancolie: gloria poate fi o nălucire, geniul ceva relativ, iar judecata omenească aşa de şubredă, încât ea poate fi stăpânită veşnic de amăgire.
   Pe vremea lui, Ossian a produs o adevărată revoluţie în literatură. Precum in urma revoluţiei franceze se sădeau arbori pe coroana cărora se aşezau scufii roşii şi se numeau arborii libertăţii, tot astfel, oameni de treabă cari ceteau pe Ossian se îmbrăcau in costumul eroilor caledonicni, aprindeau cătc-un brad ori alt arbor şi dansau in jurul lui, cântând din ghitară, ori din cimpoi. Petrecere ossianică!
   Până într’atât se autosugestionase lumea cu acest Homăr nordic.
   Macpherson a jucat admirabil pe „Un Homer inalgrd lui" şi cineva a spus că numai pentru faptul că a putut să resiste tentatinnei unei glorii aşa de strălucitoare şi când toată lumea cultă se prosternă în faţa lui Ossian, el s’a putut ab|ine de a nu strigă: „eu sunt Ossian!", numai pentru faptul acesta e genial. (Să mă ierte d-1 Mihail Dragomircscu dacă, fără să vreau, îi periclitez paternitatea afirmaţiei că d-1 Davila ar fi genial numai pentru faptul că a păstrat nişte versuri de efect — cari n’ar fi scrise, după cum şoptesc unii, ca şi întreg Vlaicu-Vodă, de d-Sa — şi le-a adăugat abiâ la a doua ediţie a operii).
   El şi-a început rolul foarte timid. După ce publicase câteva poeme sub propria lui semnătură — cari nu fuseseră luate în seamă absolut de loc, — a scris „Moartea lui Oscar" pe care a cetit-o unui prieten, Home, spunându-i, că e un cânt vechiu pe care l-a cules „din gura" (vorba folkloriştilor noştri) unor bătrâni din munţii Scoţiei. Home s’a entuziasmat până să-şi piardă minţile şi a conjurat pe Macpherson să despoaie „gurile" tuturor bătrânilor munteni de astfel de comori. Poate că atunci a văzut Macpherson cât de mare e puterea misterului şi ce influenţă poate să aibă ea asupra oamenilor. Un doctor, Hugh Blair, idealist şi, ca toţi scoţienii de pe vremea aceea, patriot exaltat, se asociă şi el la admiraţia lui Home. Aceştia sunt cei dintâi cari silesc pe Macpherson să înceapă a jucâ serios rolul de „Un Homer malgre lui".
   •) Cele mai bune traduceri din Ossian le-a publicat d-1 M. Beza în „Românul".
Ei fac un sgomot enorm în jurul niarei descoperiri a unei „Iliade" nordice din care Macpherson găsise ceva: „Moartea lui Oscar". Studenţii Edimbourgh-ului aţâţară spiritul public, advocaţii deschiseră o listă de subscripţie, patrioţii găsiră un prilej de a trimite săgeţi „Englezilor" ca unii al căror spirit n’a produs nimic măreţ şi aruncară anatema asupra acelora cari n’ar ajută pe Macpherson să culeagă toate, dar absolut toate epopeele eroilor scoţieni. Se ţinură întruniri publice, se deteră banchete şi de pretutindeni se ridică o rugă cătră Macpherson: să plece degrabă şi să caute epopea pierdută. Acesla, ca un fin psiholog, rezistă mereu, lăsă să fie rugat cât mai mult.
   Rugămintea şi neliniştea poporului au fost însă răsplătite. Macpherson a plecat in „Highland" şi in timp de patru ani a adus nu numai un poem epic, ci două!
   în anul 1761 apăreâ „Fingal", epopee in şase cânturi, iar in 1762 a doua epopee „Temora", în opt cânturi. Aproape nouă mii de versuri, „compuse în vechea limbă „erse" de cătră un erou poet, Ossian", erau date lumii de cătră Macpherson, salvatorul lor!
   Şi întreaga Europă, cu geniile ei cu tot, s’a cutremurat în faţa sublimului pe care îl vedeâ in opera lui Ossian.
   Acesta e unul din cele mai înseninate fenomene sociale pe care istoricii literari, istoricul civilizaţiei omeneşti ar trebui să-l studieze de aproape, căci în el stă explicaţia culturii unei epoci, el dă putinţa să se simtă întreaga atmosferă de idei din Europa veacului al XVIII-lea.
   Ajuns la o extremă saturaţie de raţionalism, asfixiat de atmosfera „Enciclopediei", intelectualul veacului al XVIII-lea s’a simţit înviorat când i s’a vorbit de munţi, de izvoare, de flori, de eroi cari erau mai mult poeţi decât eroi, de blonde cu chip de zână, cu ochi plecaţi spre a ascunde nevinovăţia sufletului din adâncul căruia porniâ lumina lor, ca cerul. Cugetătorii şi artiştii Europei din vremea aceasta erau ca nişte curtezani cari au îmbătrânit în sălile de baluri şi de serbări galante, cari au admirat feţele pudrate, ochii creionaţi, perucile frizate ale doamnelor; erau cu cilii vibratili încărcaţi de parfumuri ameţitoare. De aceea au rămas uimiţi în faţa lui Oscar, Temora, Corona, Fingal, Malvina şi a întregului cortegiu Ossianic. Aceste personagii aduceau cu ele ceva din frumuseţile naturii, din nevinovăţia femenină, din murmurul izvoarelor, din freamătul codrilor ninşi de argintul lunii, din scânteietoarele oglinzi ale lacurilor.
   Nu erau lucruri extraordinare în aceste poeme. Ele însă eran ca o uşă deschisă puţin de tot, lăsând să vină o uşoară undă din divinul parfum al câmpurilor şi pădurilor, lăsând ochiului minţii putinţa de a întrezări o lume nouă, plină de vieaţă şi de farmec. Nu frumuseţile din poemele lui Ossian exaltau omenirea cultă, ci visurile ei proprii, visurile acestei omeniri cari se reflectau în „Ossian", ca într’o oglindă miraculoasă.
   Macpherson ştiuse să învelească toate aceste poeme intr’o formă misterioasă, într’o limbă plină de arhaisme,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 11, 1914.
i
LUCEAFĂRUL
335
cu fraze scurte, cu oarecare „rebuse", încât să semene cu o limbă vorbită de vechii caledonieni. Darcceace nu putuse el născoci, ceeace eră imposibil de născocit, e sufletul eroilor şi eroinelor din poemele lui Ossian. Sunt acolo suflete de barbari generoşi, humanitari, ba n’am greşi prea mult dacă am spune că sunt chiar puţin puritani. Fecioarele nu sunt pline de vieaţă sălbatecă, păgâne în iubire şi în ură, cum s’ar cădea să fie nişte barbare, ci ele sunt vaporoase, fidele, imaculate, ceva care s’ar apropia de idealurile unui puritan mai puţin pătruns de spiritul acestei doctrine. Barzi, ca vechii skalzi ai Nordului cu soarele rece, dăngănesc din harpele lor în inima pădurilor, atârnaţi uneori, cu harpe cu tot, de crengile copacilor. Fantome, ninse de argintul Lunei, apar când şi când, aducând cu ele ceva din lumea misterelor.
    Sunt şi lacrimi în aceste poeme, multe de tot chiar, lată dar toate elementele cari puteau da aripă visurilor, cătră o altă lume, decât aceea care gemeâ de reumatismul raţionalismului. Aci credem noi că stă toată explicaţia admiraţiei generale de care s’a bucurat Ossian şi tot aci e şi puterea cu care el a influinţat, ce zic, a determinat un nou curent in literatura lumii întregi. Cine ştie ce direcţie ar fi luat literatura, dacă n’ar fi apărut Ossian. Iacă dar un bun exemplu, când o cauză mică produce efecte foarte mari.
    Ossian arătă doar o cale şi aceasta eră, pentru Chateaubriand, „o notă necunoscută până aci, adăugată la cântecul Muzelor". Influinţa lui asupra operilor marilor scriitori cari umpleau de strălucire veacul al XlX-lea e vădită.
    „Atala" ar fi putut face parte din cortegiul ossianic, ar fi putut chiar sta în fruntea lui, dându-i mai multă poezie.
    Pentru acest dar pe care Macpherson îl dăduse omenirii, el s’a bucurat de cea mai mare cinste care s’a făcut vreodată unui scriitor pe pământul acesta, unde ne-am obişnuit să vedem pe cei mai aleşi suferind de ingratitudine. Poate că asta e o dovadă că Macpherson n’a fost un geniu.
    Născut la 1738 (data nu e definitiv fixată) într’un ţinut sărac din Scoţia, James Macpherson eră destinat carierei preoţeşti. Pe când făceâ studiile universitare a scris câteva cânturi, a avut oarecare succese uşoare cari l-au făcut să lase studiile clericale. A fost apoi învăţător la o şcoală rurală, in Ruthven, iar mai pe urmă preceptorul copiilor unui bogat.
    Mai târziu, când toată lumea se prosternă în faţa lui Ossian, va fi gândit Macpherson, care ajunsese deputat în camera comunelor, aveâ posturi şi subvenţii enorme, incassa rente dela un bogat din Indii, primise titlul de baronet şi pe acela foarte apreciat în lumea aceasta de „milionar", — cât de naivă e omenirea!
    Rolul de „Un Homer malgrd lui" şi l-a terminat intr’un castel magnific din Belville, în Scoţia de sus, luptându-se, desigur, cu sine însuş pentru a înlătură tentaţiunea cununei de lauri pe care ar fi dorit s’o poarte măcar în ultima zi a vieţii sale nemascat în Ossian. Şi a învins această tentaţiune, ba ceva mai
mult: a dat o ultimă replică minunată, lăsând prin testament o sumă însemnată unui prieten care să publice dovezile de existenţa lui Ossian! Dovezile cari nu erau, n’au avut de unde să apară.
    în catedrala dela Westminster(Londra)stă monumentul lui Macpherson alături de Milton şi de Shakespcare.
    Acum s’a dovedit definitiv că Ossian n’a existat niciodată, cu tot potretul „eroului poet" pe care il publicase Macpherson în ediţia a doua a epopeelor sale. Lumea a uitat cu totul pe Oscar şi Malvina, (un mare bărbat al Franţei se entuziasmâ când se dăduse numele de Oscar unui prinţ suedez, mai târziu regele Oscar) Agandecca, Fingal, Teinora şi se pare că nici observaţia ironică a lui Taine: „Un Ecossais homme d’esprit, qui en avait trop, fabriqua un Homăre celtique qui, avec Oscar, Malvina et sa troupe, fit le tour d’Europe et finit, en 1830, par fournir des noms de babteme aux grisettes et aux coiffeurs" nu se mai potriveşte. Nici nume de botez nu mai furnisează bietul Homer celtic.
    Se poate oare ca sublimul să dispară, petrecut de ironie? Dacă ar fi fost sublim în Ossian, ori dacă acest sublim n’ar fi atins şi el de ucigaşa relativitate!
    Londra.                           D. N. Ciotori.
                                                                      II.
                                                     „Domnul notar" încriminat.
    Volumul d-lui Goga „Domnul notar" într’o bună zi a fost confiscat în toată ţara ungurească. Nu multă vreme după acest act de civilizaţie poliţienească, procurorul a citat pe autorul piesei la parchet pentru crima „agitaţiei împotriva naţiunii". Autorul e dus din Sibiiu. Se plimbă pe coastele dalmatine, albaneze, prin Grecia şi Egipet. Habar n’are ce-l aşteaptă acasă.
    în faţa acestui proces intentat de justiţia ungară, piesa d-lui Goga dobândeşte o nouă notă de actualitate. La proces îi profeţim chiar un succes cu mult mai mare, decât cel pe care l-a avut pe scena „Teatrului Naţional" din Bucureşti. După procesul dela Sătmar, acesta va fi al doilea din era împăcării, care nu se intentează indivizilor ci neamului nostru din această ţară. Justiţia ungară ţine cu orice preţ să ne arete, că nu avem deplină libertate nici în templul credinţei, nici în cel al artei, dacă atât credinţa cât şi arta izvorăsc dintr’un suflet românesc.
    Piesa „Domnul notar", care mai presus de toate a avut marele merit de a trezi interesul fraţilor din România faţă de mizeriile ce le îndurăm dela o stăpânire străină, la proces va pune în discuţie mai ales două probleme interesante: 1. Cum pot scriitorii unguri să-şi bată joc de neamul nostru fără să fie pedepsiţi (de ex. „Elndmult harangok", „Meddo kiiz-delmek" şi altele)? 2. Care sunt graniţele unui scriitor român din Ungaria în tratarea subiectelor ce şi le alege?
    A face proces autorului pentru o piesă inofensivă ca „Domnul notar" şi a-1 condamnă înseamnă a condamnă toate subiectele naţionale din trecutul nostru, înseamnă a izgoni din literatura românească născută
www.dacQFomanica.ro
336
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
pe acest pământ cea mai frumoasă şi mai eroică parte a sufletului românesc şi mai înseamnă a expatriâ pe toţi scriitorii noştri, cari vreau să aibă libertate măcar în artă. Şi atunci ce patrie mai poate fi Ungaria pentru noi?
   Ştim, că n’a apărut de mult carte, care să fie cumpărată şi cetită ca „Domnul notar". Oeace dovedeşte, că ea a fost scrisă din şi cu sufletul nostru. Ea e deci a noastră a tuturora şi când i se face proces d-lui Goga, se face neamului nostru întreg. La acest proces va trebui să mergem deci cu toţii, ca să ne ascultăm osânda.
   Fraţii noştri din România liberă au sărbătorit nu pe Goga, autorul piesei „Domnului notar", ci pe solul sufletului românesc ce le-a desvăluit un colţ al vieţii noastre de robi. Ei vor şti să stea alături cu noi şi când ni se va rosti osânda pentru îndrăzneala ce-am avut-o de a ne spune durerile prin rostul unui poet.
   Aşteptăm deci procesul!
   15 Maiu n. 1914.                     T. Codru.
                                                                 s
    Vieaţa socială şi culturală.
   Congresul Uniunii femeilor române.
   în zilele de 8 şi 9 Iunie, reuniunile femeilor române din deosebitele noastre centre româneşti s’au întrunit — la Sibiiu — prin delegate, la al doilea congres al Uniunii lor înfiinţate, anul trecut, la Braşov.
   în cadrele obişnuitelor serbări dela întrunirile noastre culturale — seară de cunoştinţă, banchete, concerte şi reprezentaţii teatrale — şi congresul Uniunii femeilor române a urmat ordinea celorlalte congrese ale noastre („Asociaţia" şi „Fondul de teatru"), ţinând două şedinţe, cu discuţii, propuneri şi hotărîri prezentate de deosebitele comisii, şi cu două conferinţe publice (dintre cari una rostită de un bărbat, fireşte, modest şi sfios... ca o fată mare. Poate asemănarea aceasta va justifică admiterea lui).
   încolo, dacă pe tribună n’ai fi zărit agila prezidentă a Uniunii, pe d-na Maria Baiulescu (al cărei discurs de deschidere, ţinut la un nivel înalt şi rostit cu multă vervă, a fost des subliniat de aplauze), încun-jurată de membrele comitetului central — n’ai fi putut să-ţi închipui, că azişti la un congres de fiinţe pecari ne-ain obişnuit să le... cuprindem sub denumirea de „sexul slab", — atât de cuminţi şi bine chibzuite au fost discursurile şi hotărîrile ce s’au luat.
   Amănuntele serbărilor, discursurile şi hotăririle se vor putea ceti in presa cotidiană. La locul acesta vom stărui numai asupra importanţei pe care o poate avea şi o are congresul in şi pentru frământările noastre de ordin naţional.
   Importanţa aceasta nu o vedem, insă, nici în faptul organizării unei centrale (noi suntem atât de ahtiaţi de-a organiză... pe hârtie, încât am ajuns să organizăm chiar cea mai adorabilă desorganizare...
în presă), nici în hotărîri, fără îndoială salutare şi inspirate de cele mai bune intenţii, pentrucă tot ce s’a discutat şi s’a hotărit la congres s’a putut discută şi hotărî, ba s’a şi discutat şi hotărit şi de singuraticele reuniuni în particular.
    Importanţa congresului o vedem în faptul ţinerii lui, în faptul, că şi acest congres a fost o manifestare a ideii unită(i> neamului românesc, care pătrunde tot mai adânc în suflete şi sapă acolo patul pentru o nouă mentalitate... românească. Importanţa congresului o vedem in faptul, că şi el este un semn, un produs, al marei schimbări ce s’a desfăşurat şi se desfăşoară în vieaţa noastră subconştientă. Fără această schimbare prevestitoare de vremuri nouă nici n’ar fi putut prinde rădăcini idea Uniunii, care, fără îndoială, a pornit dintr’o iniţiativă particulară şi a fost chibzuită ani îndelungaţi — dar fără această schimbare n’a putut încolţi.
    Sufletul românesc este astăzi stăpânit, mai lămurit sau mai puţin lămurit, de idea unităţii neamului românesc în aşa măsură, încât ne face, în mod mai mult sau mai puţin conştient, să dăm tuturor străduinţelor noastre un caracter de concentrare, de unitate. Nu ne putem totdeauna da seama de ce ne sunt simpatice acţiunile aceste de concentrare
—   dovadă, spre pildă şi congresul sportiv dela Oră-ştie — dar le aprobăm, le acceptăm pentrucă vieţuim, inconştient, sub stăpânirea marei idei a unităţii, a unităţii neamului românesc.
    Dacă până acum încercările noastre de organizare naţională nu au dat rezultate mari (pe cari nici n’avem dreptul să le aşteptăm dela o acţiune pornită mai mult pe dibuite), este a se atribui in oarecare măsură şi faptului, că idea unităţii este pentru marea mulţime
—   nu înţeleg sub „marea mulţime" păturile noastre ţărăneşti, ci, dimpotrivă, pătura noastră cărturărească influenţată de mediul străin, in care a fost condamnată să trăiască — numai un patrimoniu de curând moştenit pe urma unor evenimente politice.
    Tot ce este şi se manifestă, este şi se manifestă din anume cauze. Instituţiile omeneşti nu pot să schimbe spiritul public, pentrucă ele însele sunt o expresie a acestui spirit. Dimpotrivă, când din oarecare cauză, spiritul public se schimbă, aceste instituţii trebuie să se potrivească şi ele noilor curente.
    O idee ajunsă patrimoniul unui popor întreg, fermentează vieaţa lui sufletească şi-i influenţează toate manifestările, creând un nou „spirit public". Şi o astfel de idee nu poate să moară până nu-şi ajunge triumful.
    lată de ce-i dăm congresului femeilor române o importanţă psicologică: ne dovedeşte că şi în sufletele femeilor noastre cărturare s’a sălăşluit idea unităţii neamului românesc.
                                                                       *
    Câteva impresii. Asupra întregului congres al femeilor, la început, plutea o atmosferă de sfială. Doamnele se simţiau jenate de rolul ce trebuiau să-l aibă, iar pe buzele bărbaţilor pluteau zâmbete ironice de neîncredere, lci-colo zăriai câte o figură gravă, cu faţa netezită de briciu, cum se crede a fi stâlpul
www.dacQFomanica.ro
N rul 11, 1914
LUCEAFĂRUL
337
„Uniunii". Multe dintre congresiste au venit însoţite de capul familiei. Oricum, unde-s doi puterea creşte. Doamnele din Braşov ni s’au părut nu numai cele mai elegante ci şi cele mai independente, mai conştie de ceeace vreau să facă. S’au prezentai foarte bine, dovedind că „Uniunea" e încredinţată în mâni destoinice. Prezidenta, d-na Baiulescu, s’a remarcat ca o fiinţă superioară. Discursul de deschidere a întrecut aşteptările tuturora. Bogat în idei şi îngrijit ca formă a robit şi însufleţit întreg congresul. Mulţi bărbaţi ar putea învăţă arta oratoriei dcla d-na Baiulescu. Unii i-au propus chiar şi un mandat de deputat, când parlamentul va primi proiectul comitetului nostru naţional. Celelalte doamne cari au luat cuvântul — au fost foarte puţine — de asemenea s’au nizuit să fie la înălţime. Domnişoara Stratilescu, secretara societăţii „Unirea educatoarelor române" din laşi, a ţinut, după închiderea congresului, o cuvântare, in care a accentuat o mulţime de probleme, punându-le in lumina nouă a sociologiei, neobişnuită în Ardeal. Nu o spunem ca o critică ci ca o constatare, că congresul femeilor a suferit de boala tuturor întrunirilor noastre: de lipsa unei înţelegeri mai adânci a chestiunilor sociale şi culturale. Această înţelegere mai adâncă fără o cultură sociologică şi socialistă nici nu se poate închipui. Aceasta e adevărata cauză a anemiei intelectuale dela adunările noastre. La congresul „Uniunii" s’a accentuat cu drept cuvânt că în viitor femeea să nu fie o păpuşă ci o fiinţă cu preocupaţiuni intelectuale mai intensive şi cu o cultură întinsă. Dar cum să-şi câştige femeea această cultură? Iată o problemă dela a cărui rezolvare depinde întreaga activitate a „Uniunii" şi viitorul poporului nostru. Noi credem că educaţia din şcoalele de fete de astăzi nu e corăs-punzătoare. Vorbim, bineînţeles, de clasa cărturarilor, fiindcă educaţia ţărănimii trebuie şi aici judecată din punctul ei de vedere.
    Congresul femeilor din Sibiiu trebuie considerat, însă, numai ca un început. Avem cele mai bune nădejdi, că în viitoarele congrese problemele „Uniunii" se vor lămuri şi se vor limită. Munca ei culturală va trebui să meargă mână în mână cu a „Asocia-ţiunii", fiind două însoţiri, cari se completează.
    Noi vom aveâ ocazie să revenim asupra câtorva chestiuni sulevate la congres.
                                                                      *
    D-nul Dr. Nicolae Bălan, profesor la Seminarul Andreian, a ţinut o conferinţă despre importanţa educaţiei religioase, iar d-şoara Valeria Greavu, di-rectoara internatului şcoalei civile de fete a „Asocia-ţiunii", a vorbit cu pricepere despre gospodăria şi industria casnică. Ambele conferinţe au tratat subiecte, cari interesau de-aproape pe membrele întrunite la congres.                   *
    Din prilejul congresului au fost două concerte. La dorinţa publicului „Reuniunea de cântări" a repetat Rcquiemul de Verdi, de astădată sub conducerea d-lui Novak. A fost tot aşa de reuşit ca şi prima oară. Al doilea concert a fost al d-nei Lucia Cosma şi Ionel Crişan. D-na Cosma cu figura d-sale distinsă şi cu
vocea d-sale îngrijită a făcut ca în totdeauna cea mai bună impresie, iar d-l Ionel Crişanu a cântat cu temperament şi cu simţ artistic. Amândoi cântăreţii au fost răsplătiţi de public cu aplauze entuziaste.
                                                                    *
   Marţi seara, un grup de diletanţi români a reprezentat pe scena teatrului orăşenesc puternica dramă alui Bjornson „Falimentul".
   Sub conducerea regisorului Iuliu E ne seu, diletanţii noştri s’au străduit să împărtăşească publicului emoţiile sguduitoare ale conflictelor sufleteşti ce se desfăşoară în această piesă. în parte au şi reuşit. în deosebi trebuie să remarcăm jocul domnişoarei Sofia Moiscscu, care s’a dovedit par’că anume creată pentru scenă. Alături de ea s’au distins d-şoara Valeria Greavu şi d-na Doboiu şi d-nii Iuliu E n e s c u şi S o f r o n i u Roşea.
   A plăcut mult mai ales actul al doilea, cu scena banchetului.
   O piesă mai uşoară, cu mai multă acţiune, poate ar fi corăspuns mai mult atât diletanţilor cât şi — publicului.               *
   Congresul „Uniunii femeilor române din Ungaria" ţinut in Sibiiu se poate deci consideră ca o manifestaţie culturală de cea mai mare importanţă. Viitorul va dovedi, dacă femeile noastre vor putea rezolvă problemele grele ce cad în sarcina lor.
   Educaţie, Şcoală.
                                                      Saşii şi legile şcolare.
   S’a spus adeseori, că legile cele mai bune nu con-tribue la progresul ţării şi fericirea neamurilor, când ele nu se execută. Dimpotrivă, pe lângă multele scăderi ce rezultă din această inexecutare, acest procedeu sdruncină orice credinţă în simţul de datorie al organelor statului.
   în aceeaş măsură ne simţim jigniţi, când la executarea legilor, se aplică două măsuri, cu deosebire când legea este rea. Căci atunci se revoltă în noi sentimentul dreptăţii, batjocorit şi pălmuit chiar de forurile încredinţate cu puterea executivă. O dovadă o avem şi pe teren şcolar. Legile dela 1907 şi 1913 nu se execută la fel faţă de toţi susţinătorii de şcoale. Pentru unii are să fie respectată şi ultima cirtă a legilor, iar pentru alţii litera lor rămâne „moartă" fă-cându-se abateri şi concesiuni adeseori atât de liberale şi de largi, încât pentru ei multe dispoziţii devin — aşa ca din senin — neexistente.
   Iată-i d. p. pe „jupânii" Saşi. Primejdia, care s’a descărcat asupra şcoalelor noastre la 1907 şi 1913, ameninţând sufletul şi cultura românească cum nu s’a mai pomenit în istoria sbuciumărilor noastre, pe „fu-nogii" satelor săseşti i-a lăsat cu totul reci. De ce? Căci oricât de bine ar sta biserica şi poporul săsesc
www.dacQFomanica.ro
338
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
sub raport economic, totuş legile menţionate au impus astfel de sarcini, cari trebuie să pună pe gânduri şi pe susţinătorii de şcoale mai boga(i. Cu atât mai vârtos legea şcolară din 1913, care a ridicat salarele învâ-ţătoreşti până la suma finală de Cor. 3200 anual.
    Ei şi cu toate acestea, Saşii au trecut cu un zâmbet uşor peste campania noastră îndârjită şi înălţătoare dela 1907. Ei ştiau dintr’o experienţă de veacuri, că în executarea legilor guvernul are toată puterea; astfel raporturi de prietinie — fie şi numai aparentă — cu acest detentor al potestăţii pot înlătură multe primejdii şi în aceeaş vreme pot aduce nepreţuite foloase. Aşa au ajuns „jupânii" să facă politică guvernamentală şi ’n apele ei turburi îi vedem scăldâtidu-se până ’n ziua de azi. Este, ce-i drept, şi murdărie în apa aceasta, dar ea asigură in schimb dreptul la buget. Şi când te-ai constituit odată bugetofag, anevoie te mai lipseşti de acest deliciu.
    Ştiţi „pofta vine mâncând" şi astfel vor trebui să răsară zeci de Brandschi, ca poporul săsesc să iasă din rătăcirea de azi când se dă legat in cătuşilc, „ideii de stat naţional maghiar unitar" de dragul „darurilor danaice" atât de primejdioase pentru vieaţa morală a colectivităţii. Favorurile stăpânirii curg gârlă pentru Saşi. Nu există teren al vieţii publice săseşti, unde să nu te împiedeci de mâna largă şi ocrotitoare a „crăiescului gubernium". Comerţul, industria, meseriile lor sunt susţinute în mare parte cu „galbini" din vistieria ţării.
    Dar nicăiri nu se mamtestă în măsură mai „croe-siană" inunificienţa guvernului ca pe teren cultural. Ne aducem aminte cum în anii trecuţi li s’a dat numai pentru renovarea alor 2—3 licee săseşti, vreo 4—500,000 cor. Iar cei dela Sighişoara au primit ex-cluziv pentru ridicarea unei săli de gimnastică o sumă ce trecea peste 100,000 cor., aşa încât se povesteşte că înşişi localnicii Saşi au rămas buimăciţi de iubirea „morbidă" a stăpânirii. Şi aşa primesc an de an sute de mii de coroane, fără nici o condiţie umilitoare pentru instituţiile şi cultura lor naţională. în acelaş timp am cerut şi noi ajutoare pentru complectarca liceului din Brad şi ridicarea „Seminarului Andreian". Şi ministrul (din guvernul pacificatorului Tisza) a răspuns, că acordă ajutor, insă sub condiţia maghiarizării învăţământului în studiile principale. Am refuzat, nu fără a subliniâ procedeul urmat faţă de Saşi.
    Ştiind pe ucenicii lui Honterus atât de bogaţi, aveam credinţa, că şcoalele primare săseşli, vor fi întreţinute excluziv din mijloace proprii, cu atât mai mult, că legea şcolară din 1907 impuneâ condiţii grele acelora tari apelau la subvenţia de stat. Dar ne-am înşelat. Căci deşi Saşii au numai 266 de şcoale primare, totuş ei nu jertfesc tot ce pot pentru existenţa lor, ci primesc şi aici ajutorul guvernului. Şi să vedeţi încă forma, în care vine această subvenţie. Ea constitue în adevăr o revelaţie, vrednică de reţinut şi de discutat.
    „Taina" a fost dată în vileag în ziua Paştilor româneşti (interesantă coincidenţă!) de cătră preotul
A. Schullerus, un fruntaş al Saşilor din Sibiiu Anume în ziua numită s’a ţinut celebra adunare electorală, în care politica oficială săsească a suferit o înfrângere ruşinoasă prin păşirea bărbătească a deputatului R. Brandsch, ieşit din partidul guvernamental, în această adunare numitul preot a ţinut o lungă vorbire în cadrele căreia a spus şi următoarele lucruri: „Mai departe şcoalele noastre au scăpat de îngenun-chiarea, care le ameninţă. Ele primesc subvenţia — care de obiceiu se obţine numai cu preţul expunerii lor în manile organelor de stat — fără nici o condiţie păgubitoare. Deputaţii noştri au fost chemaţi la discuţia legii din 1907 încă înainte de-a fi văzut proiectul de lege lumina zilei. Şi paragraful respectiv, care eliberează şcoalele noastre de sclăvia în care le apucă subvenţia de stat, a fost statorit în acord cu autorităţile săseşti şcolare şi bisericeşti. Trebuie să combatem părerea, că sprijinul acesta ar fi un bagatel, pe care nu l-am putea primi fără să roşim. în exigenţele avansate de azi, noi nu ne putem lipsi de el, fără a pune noui sarcini grele pe credincioşii comunelor noastre. Deja acum am avea un deficit de vreo 18,000 cor. dacă n’am luă în considerare acest ajutor (al statului).
    Subvenţia aceasta revine însă colectivităţii, fără ca ea să fie silită a împlini con-diţiunile grele împreunate cu subvenţia. Căci chestiunea s’a regulat în tăcere astfel, încât în legea respectivă paragraful respectiv a fost statorit aşa, că şcoalele cari au un alt sistem de sala-riare decât şcoalele de stat, sunt scutite de îndatoririle citate mai sus" (cf. „Sieb.-Deutsches Tageblatt" Nr. 12245/1914).
    Din aceste destăinuiri, despre al căror adevăr n’aveni nici un motiv să ne îndoim, putem cunoaşte starea privilegiată a şcoalelor săseşti, acordată cu totala înlăturare a legilor în vigoare.
    Astfel aflăm, că dispoziţiile draconice ale legii Apponyi cari sugrumă şcoalele noastre, pentru cele săseşti nici nu există. învăţătorii saşi sunt independenţi faţă de inspectorii regeşti şi alte organe ale statului, ei nu sunt datori să împlinească nici una din poruncile, cari fac să sângereze şcoalele noastre; §§-ii 19 şi 22 cu învăţarea limbei maghiare şi procesul disciplinar pentru negligenţa ei, rămân fără nici o valoare; şcoala săsească este scutită de veninul săgeţilor apponyiane, căci „în tăcere" guvernul le-a destinat pe toate pentru alte trupuri mai robuste decât ale „funogilor" lungi şi deşiraţi.
    Dar nu numai atât. Pe lângă aceea că şcoalele lor sunt scutite de primejdia maghiarizării, mai primesc şi bogate subvenţii dela stat. Ca să fie însă înlăturat amestecul guvernului în afacerile şcolare, amestec ce-l asigură legea îndată ce o şcoală primeşte subvenţie, s’a găsit şi aici mijlocul de-a scăpă din situaţia umilitoare a robiei. Guvernul anume acordă permanent o mare subvenţie învăţătorilor saşi, însă nu ad per-sonam cum prevede legea, ci bisericii săseşti. Aceasta are voie să dispună asupra subvenţiei, cum crede mai bine;şi ea, după cât ştim, o şi dă învăţătorilor.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 11, 1914.
LUCEAFĂRUL
339
Astfel ei „de facto“ primesc subvenţie de stat, fără însă ca „de jure" să fie siliţi a împlini şi condiţiunile grele împreunate cu ea. Numai cine cunoaşte bine chestiunile şcolare dela noi, îşi poale imagină situaţia extrem de favorabilă ce rezultă pentru şcoalele săseşti, din această stare de lucruri, in toate privinţele Saşii sunt miluiţii guvernelor. Cine a auzit sau a cetit vreodată dela 1907 încoace ca un învăţător sas să fie tras în cercetare disciplinară şi pedepsit pentru negligenţâ in limba maghiară? Nici unul. Deşi se ştie in toată lumea, că învăţătorii saşi sunt — cel puţin sub raportul limbei maghiare — cu desăvârşire inferiori învăţătorilor noştri. Un inspector regesc povestiâ cum vizitând o şcoală săsească, a găsit stări sub toată critica la învăţământul limbei maghiare. Babilonia conversaţiei ungureşti eră tot aşa de oribilă la elevi ca şi la învăţător. Inspectorul arătând ministrului cazul, a cerut disciplinarea învăţătorului in conformitate cu §-ul 22 al legii Apponyi! Ştiţi cu ce rezultat? în Ioc să fie disciplinat învăţătorul sas, a tras scurta inspectorul regesc, căruia ministrul i-a dat înfruntare, că atinge chestiuni, cari n’au să fie remarcate de el, fiindcă nu se ţin de competenţa lui.
   lată o situaţie, pentru care nu acuzăm pe vecinii noştri, ci condamnăm în modul cel mai categoric stăpânirea ţării. Căci guvernul nu se conduce în executarea legilor de interesele generale ale cetăţenilor, ci de consideraţii de politică meschină, de politică de partid, îndreptată spre acapararea şi menţinerea cât mai îndelungată a puterii de conducere. Astfel legile nu mai au semnificaţia morală superioară care li se atribue, anume de a asigură şi facilita progresul obştesc al ţării prin ocrotirea părintească a tuturor neamurilor, ci aceste legi sunt scoborîte la simple arme politice, menite spre demoralizare, corupţie şi nedreptate. în chipul acesta se preface statul pentru unii în „mumă", iar pentru alţii în „ciuntă". De aceea întrebăm cu toată sinceritatea pentru ce se aplică două măsuri în executarea legii şcolare din 1907, fa-vorizându-i pe Saşi şi gâtuindu-ne pe noi?
   Ori spre a ne întări convingerea, că în Ungaria egalitatea civică şi naţională este o minciună tot aşa de mare, ca şi aceea a vestitei „libertăţi ungureşti"?
   Permanentizând guvernele noastre sistemul acesta de cea mai odioasă nedreptate, nu-i mirare dacă nici după fărâiniturile de drepturi ce ni se pun in vedere de guvernul pacificator cu atâta sgârcenie tremurătoare — nu se va scoborî in rândurile noastre sentimentul mulţumirii şi încrederii roditoare.
                                                                                                          Dr. M. Crăiniceanu.
                                                             s
     Scrisori din Paris.
                                                  Activitatea franceză.
   ...„E un bătrân mărunt, zâmbitor, care e voios că predă istoria. Părul alb, lungile favorite ca zăpada din jurul feţei rase, mersul greu, gestul domol vorbesc de-o vârstă înaintată.., Dar lumina din privire,
vioiciunea graiului protestează..." lată ce scrie „Figaro" despre d-1 A. D. Xenopol. Eminentele calităţi ale bătrânului savant i-au fermecat pe Francezi; deasemeni,şi mai ales, munca sa neobosită, perseveranţa şi pasiunea cu cari predă studiul, care i-a dobândit o celebritate europeană. Francezii regăsesc intr’ânsul pe unul de-ai lor.
    Orice vizilator al Parisului, dotat cu spirit de ob-servaţitine şi de comparaţiune, este izbit de vioiciunea care-i caracterizează pe bătrânii marelui oraş. Lăsăm la oparte femeile, cari ar putea fi suspectate, că recurg la artificiile toaletei spre a-şi acunde vârsta, şi vorbim numai de bărbaţi. îi vezi cu părul, mustăţile şi cu barba albe ca neaua, dar sprinteni şi tinereşti în mişcări, limpezi şi vioi la vorbă, sonori la râs, cu privirea clară, nobilă şi pătrunzătoare. Pe feţele lor bine păstrate, carnea în cantitate mai degrabă redusă, nu dă aparenţa de moliciune veştedă şi tristă a senilităţii degradate. Muşchii lor păstrează încă elasticitate, jocul plămânilor lor e degajat. Bătrâneţea lor e tinerească din punctul de vedere fizic, ca şi din cel moral. Ei continuă să muncească regulat şi activ în carierele unde persistă. Şi munca lor, fiind întreprinsă nu numai din necesitate, dar şi din plăcere, este lipsită de antipatica nuanţă a pedantismului.
    în Paris, oraşul splendoarei prin excelenţă, în Paris, metropola bogăţiei, a plăcerilor şi a ispitelor de tot felul, mortalitatea este relativ foarte mică, iar bă-trâneţe'a e activă, surizătoare şi vioaie. Care credeţi că este explicarea acestui adevăr cu aparenţă aşa de paradoxală? O găsim numai în existenţa cumpătată a parizianului, în disciplina necurmată la care-şi supune el activitatea.
    Că parizianul este omul cel mai sobru şi cel mai igienic din Europa e o constatare pe care au făcut-o toţi acei cari-l cunosc. Se vorbeşte în străinătate de misterul nopţilor pariziane cu saloanele de dans, cu sălile de petrecere, cu orgiile de şampanie, cu cortegiile scânteietoare de femei frumoase şi aţâţătoare. Ori, parizianul îşi vede ziua de treabă, iar seara se culcă de vreme — în orice caz nu trecut de miezul nopţii. Vieaţa de noapte putem spune, că e neînsemnată la Paris. în cartierele burghezeşti şi uvriere, când trece de ceasurile douăsprezece, străzile sunt aproape deşerte. Lumină, cântece, şampanie şi restul nu există, noaptea târziu, decât în localurile de petrecere frecventate de streini. Căci, aceia cari compun vieaţa nocturnă a Parisului sunt streinii. Parizienii propriu zişi îşi văd de odihnă prin casele lor.
    Ziua ei muncesc. Munca e pentru ei sinonim cu a există. Ea e săvârşită cu măsură, cu limpezime, cu regularitate şi cu plăcere. Ea e serioasă şi rodnică, în tot ce face, Francezul pune vioiciune şi graţie, adecă exclude pedantismul. Activitatea lui nu e arogantă, după cum nici filozofia lui nu e puritană. Şi îmi închipuesc, că cea de a doua curge din cea dintâiu. Un popor nu-şi orândueşte niciodată existenţa după teoriile filozofice, cari ii convin, ci dimpotrivă, filozofia pe care o preferă nu e decât rezumatul spiritual al activităţii lui practice.
                                                                        ♦
www.dacQFomanica.ro
340
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
   Sunt puţine zile de când am lăsat din mâni „In-troduction â la medicine experimentale", lucrarea măiastră a marelui Claude Bernard, şi am rămas uimit de farmecul cu care expun oamenii de ştiinţă francezi materiile cele mai aride. Civilizaţia franceză este mai ales caracteristică prin graţia, care circulă în elementele ei. Luaţi o lucrare ştiinţifică scrisă de un German eminent, comparaţi-o cu aceea a unui savant francez şi veţi vedeâ numai decât deosebirea dintre sufletul latin şi cel german. Pe când la cel dintâi profunzimea nu exclude zâmbetul şi graţia, la cel de al doilea ea este seacă, brumoasă şi pedantă. Elementele sunt aceleaşi la amândoi; formele lor sunt diferite. Francezul preferă sinteza, Germanul nu face nimic fără lungimea şi severitatea de expresii. Este neîndoios, că unul şi celălalt procedă conform temperamentului lor. Dar ce este temperamentul decât expresia tradiţiilor şi-a edu-caţiunei unui neam? Oamenii sunt pretutindeni dacă nu aceiaşi, cel puţin foarte asemănători intre ei, dacă i-am luă în ziua naşterii lor. Ei cresc, se desvoaltă şi trăesc însă, modulândn-se după atmosfera în care se mişcă. Şi atmosfera se compune din generalitatea şi identitatea gesturilor, a vorbei şi a moravurilor unui grup de oameni vieţuind în aceleaşi condiţiuni de climă, de activitate şi de graiu.
   Generaţia tânără a unui popor păstrează apucăturile şi mentalitatea generaţiilor, cari i-au precedat, fiindcă ea se desvoaltă in acelaş mediu fizic şi moral. Ceeace-i caracterizează pe oameni înainte de orice este spiritul de imitaţiune. Un prunc de origine engleză bunăoară, dar născut şi crescut în Franţa, trăind numai printre Francezi şi supus exclusiv influenţei franceze, va prezentă în adolescenţa, tinereţea şi vârsta lui matură temperamentul francez în toată plinătatea sa. El va vorbi, va gândi, va lucră ca oricare alt Francez. Atavismul său fiziologic abiâ dacă va mai există.
   îmi închipuesc, că scriind cele de mai sus, nu nTani îndepărtat de subiectul acestui articol. El este continuitatea şi vioiciunea activităţii franceze, aşa de rău cunoscută de aceia, cari n’au vizitat Franţa şi cari s’au adăpat la izvoarele culturii germane. Este incontestabil, că Nemţii diformează caracterul francez ori de câte ori au a se ocupă de dânsul. Una din enormităţile pe cari le susţin ei cu o gravitate vinovată, e calomnia, că Francezul nu e destul de muncitor. Şi afirmarea aceasta e rizibilă. Francezii sunt cel puţin tot atât de muncitori ca şi Germanii, dar munca lor e săvârşită fără ostentaţiunea, rigiditatea şi pedantismul anglo-saxon. Spiritul lor vioiu şi inteligenţa lor intuitivă le uşurează mult sarcina. Munca lor devine, din această pricină, uşoară şi plăcută. într’âusa nu observi greoaia tensiune a popoarelor anglo-saxone şi totuş Francezii ajung la un rezultat identic ca fond şi mai strălucit ca formă decât aceştia din urmă. Şi activitatea lor în loc să-i sleiască şi să-i ruineze, produce intr’ânşii, ca să zic aşa, o veşnică reîntinerire.
   Ei au obiceiul, dar şi plăcerea de a munci. Cu timpul lucrul devine o trebuinţă pentru ei — căci ce este obişnuinţa dacă nu un gest util sau plăcut, care
printr’o îndelungă repeţire, se preface in necesitate? Definiţia aceasta ar explică îndestul uimitoarea şi tinereasca activitate pe care o dovedesc în Franţa savanţii, scriitorii şi artiştii, pe cari moartea îi surprinde mai întotdeauna în laboratoriile, cabinetele de lucru şi în atelierele lor. Fără îndoială că o muncă statornică şi fecundă se obţine printr’o antrenare metodică. Dar nu trebuie ca această disciplină a activităţii noastre să fie considerată ca o sarcină grea, necesară şi neplăcută. Să căutăm a munci nu numai cu seriozitate dar şi cu gust. în acest caz munca noastră ne va deveni indispensabilă, plăcută şi se va caracteriza prin graţie şi strălucire.
   Pilda cea mai frumoasă o găsim la Francezi şi la Români ca d-nii A. D. Xenopol şi N. iorga. La aceşti mari şi neobosiţi muncitori nu ştim ce să admirăm mai întâi: rodnicia activităţii lor sau nesforţarea cu cari înving ei obstacolele cele mai grele. Şi tocmai acestea sunt minunatele calităţi, cari i-au silit pe Francezi să aducă venerabilului membru corespondent al institutului din Paris elogiile cu cari am început acest articol. Ele sunt pe deplin îndreptăţite.
   Paris.                        Adrian Corbul.
     Artă.
                                           Pictura A. Sale Principesa Maria.
   într’un număr trecut am pomenit că A. Sa Principesa Maria, moştenitoarea coroanei regale a României, e înzestrată cu un remarcabil talent artistic. Acum avem deosebita plăcere de a prezintă cetitorilor noştri câteva dintre lucrările A. Sale. Toate se disting prin simplicitate şi prin fineţă în executare. Specialitatea A. Sale sunt florile, pe cari le ştie zugrăvi cu gingăşie, ca o bună soră a lor. Florile A. Sale trăesc, se desprind vii de pe pânză. Le întrebuinţează foarte mult ca motive de decoraţie. în cartea de pergament, închinată soţului Ei, se găsesc cele mai fine probe ale talentului fermecătoarei noastre Principese. în România e şi recunoscută ca o măiastră in această artă. D-l Tzigara Samurcaş spune că „Studiile coloristice ale Alteţei Sale sunt prefăcute în armonizarea tonalităţilor şi lucrate cu o virtuoasă uşurinţă şi siguranţă; sub farmecul lor, in aparenţă uşor de dobândit, se ascunde o măestrie cu atât mai savantă, cu cât e niai discretă".
   Subtilul simţ decorativ al A. Sale îl întâlnim şi în tronurile şi dulapurile sculptate pentru minunatul său interior din palatul Cotroceni. întreaga fiinţă a Principesei Maria e o fericită întrupare a frumosului. Chipul ca şi sufletul o ajută ca să fie o zeiţă a artei. Singură şi-a creat la Cotroceni un templu, în care trăeşte fericită în mijlocul familiei, pe care o creşte in religia artei.
                                                              E
www.dacQFomanica.ro
Nrul 11, 1914.
LUCEAFĂRUL
341
     A
     însemnări.
   f Pompiliu Eliade. A încetat din vieaţă unul dintre cei tnai buni şi mai iubiţi profesori ai universităţii din Bucureşti. Studiile şi le-a făcut cu un strălucit succes la Sorbona, fiind şi elev — primul dintre Români — al şcoalei normale superioare. întors în România, a ocupat caledra de limba franceză, ţinând cursuri de toată frumuseţea. în seminariul de limba franceză condus de dânsul se învăţă multă carte. Prietinia cu care se apropia de studenţi, l-au făcut iubit, iar cunoştinţele lui bogate şi spiritul critic fin i-au asigurat stima elevilor săi.
   Dintre lucrările lui cea mai importantă e influinţa franceză în România, pe care n’a putut să o termine decât în parte.
   Criticile teatrale au atras repede atenţia cercurilor artistice asupra lui, încredinţându-i conducerea Teatrului Naţional. Dânsului i se datoreşte renaşterea acestei instituţii naţionale.
   în Pompiliu Eliade s’a stins un suflet distins şi o minte bogată în cunoştinţe.
   Limba naţională. Ministrul de instrucţie al Ungariei, d-1 Jankovich Bela, a îndrăznit să pună în vedere o mai mare libertate limbilor naţionalităţilor în învăţământul primar şi secundar din Ungaria. A fost un pas îndrăzneţ, pe care presa ungurească nu i-1 poate iertă. Constituţia ungurească a creat pe hârtie o naţiune maghiară („magyar nenizet11), căreia aparţin toţi cetăţenii ungari. Această concepţie hibridă întunecă mintea fraţilor unguri, lată cum argumentează unul împotriva lui Jankovich: „Cultură naţională nu există fără limbă naţională. Limba e chiar creaţiunea cea mai caracteristică şi cu adevărat icoana fizică, intelectuală şi sufletească a acelei rasse, care i-a dat fiinţă şi care a făcut-o un mijloc al vieţii sale. Elementele şi construcţiile gramaticale şi sintactice ale limbii sale le găsim în muzică, în arta decorativă, în logică, în obiceiurile şi în caracterul său. Nimic în lume nu exprimă mai bine cultura unei naţiuni ca limba ei... Limba e oglinda în care se vede vieaţa unui popor sau unei naţiuni, mai bine ca în istoria sa. Un popor, care şi-a părăsit limba sau şi-a neglijat-o poate avea cultură, dar aceasta nu e un bun creat şi împrumutat... E cultură, dar nu e cultură naţională, ci străină, care nu conservă ci distruge o naţiune. Limba e sensaţiunea culturei naţionale, în constituţia ei e trupul, iar în spiritul ei e sufletul culturei naţionale... Cultura e limba, limba e naţiunea şi naţiunea e totul" („Budapesti Hirlap" din 7 Maiu 1914).
   Bine înţeles, că toate aceste adevăruri sunt valabile numai pentru naţiunea maghiară, pe care Ungurii o identifică cu naţiunea politică a nenorocitei lor concepţii de stat. Aceleaşi adevăruri pentru naţiunea română (pe care spre deosebire o numesc naţionalitate) li s’ar părea absurdităţi, deşi în toate discursurile ne asigură libertatea culturală.
   Dovadă: în acelaş articol se spune că chestiunea naţionalităţilor din Ungaria nu e o chestiune de cul-
tură, cum social-democraţia nu e o chestiune socială. Amândouă sunt chestiuni de putere.
   Ba, bine că nu! Care chestiune nu e şi de putere? Numai politicianii unguri nu vreau să ştie acest adevăr elementar.                ^
   Dela „Academia română". Distinsul filolog, compatriotul nostru d-l Dr. Sextil Puşcariu, profesor la universitatea din Cernăuţi, a fost ales membru activ al Academiei. Această alegere este recunoaşterea muncii rodnice pe care a desfăşurat-o şi o desfăşoară d-l Puşcariu pe terenul literaturii şi ştiinţei române. *
   Tot în această sesiune şi-a ţinut discursul de recepţie cel mai tânăr academician, d-l Dr. Va si le Pârvan, vorbind despre activitatea predecesorului său C. Ierbiceanu. I-a răspuns d-l Nicolae lorga. *
   Premiile distribuite în această sesiune au fost de
19.000 Lei — împărţiţi între 10 premiaţi.
   Premiul „Asociaţiunii craiovene" de 1500 Lei s’a dat pentru „Cartea de cetire cl. I. şi II." (şcoalele civile de fete din Ungaria) compusă de An gel a Selăgian, Dr. V. Bologa şi E. Precup.
   Premiul Adamachi de 5000 s’a împărţit între d-nii Dr. Aristide Grădinescu (1500 Lei), Silvestru Moldovan (1000 Lei pentru scrierile sale despre Ardeal), maiorul G. Negri (1500) şi P. N.An-gelescu (1000) pentru „Cooperaţia şi socialismul în Europa".
   Premiul principesei Alina Ştirbei (8500 Lei) a fost acordat d-Iui Victor Lazar pentru lucrarea sa (în manuscris): „Principiile morale şi creştineşti, de cari trebuie să se conducă părinţii in educaţia copiilor lor".
   P:emiul D. Constantinide de 4000 Lei s’a împărţit între d-nii: D. Pătrăşcanu (2000 Lei pentru nuvelele „Timotheiu Mucenicul"), E. Lovinescu (1000 Lei pentru „C. Negruzzi — Vieaţa şi opera lui"), M. I. Chiriţescu (500 Lei pentru nuvelele „Răsaduri") şi Ion Al. Georgc (500 Lei pentru volumul de poezii „Aquile").
   Franţa şi Românii. Republica latină a Franţei începe să se intereseze tot mai mult de celelalte popoare latine, între altele şi de noi Românii, ramura mai izolată a trunchiului latin.
   în afară de numeroase conferinţe şi articole despre România şi Românii de pretutindeni, iată că o revistă franceză „Les annales des nationalites" îşi consacră trei numere (3—5) poporului român, publicând un strălucit articol al profesorului dela Sorbonă Ch. Seignobos, elogios la adresa Românilor, apoi articole de domnii N. Iorga, A. D. Xenopol, O. Densuşianu, I. Tzigara-Samu rcaş şi alţii.
   Compatriotul nostru d-l Aurel Esca publică în acelaş număr (in partea a Il-a: Românii oprimaţi) un bine documentat articol despre situaţia economică a poporului român.
   D-l Esca, care petrece la Paris pentru a face studii de economie naţională, prin limpezimea expunerii
www.dacQFomanica.ro
342
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
şi seriozitatea gândirii în apreciarea situaţiei economice dă dovadă că ştie să-şi dee seama şi de importanţa ideilor in luptele noastre economice.
                           8
   Poetul Caragiale. in afară de fabulele cunoscute, Caragialc a mai scris versuri, dintre cari au fost publicate chiar de cătră dânsul — fără iscălitură — în almanahul „Moftului Român". Printre manuscrisele sale, cari mi-au fost puse la îndemână spre cercetare de cătră familia Caragiale, am găsit următorul sonet, care cred că va interesă pe cetitorii de literatură românească. (Ion Sân-Giorgiu).
                                                                  Sonet.
       Se zice şi s’a zis că-i un secret Al artei, să compui macame-arabe,
       Să ştii să faci o odă unei babe Şi fără fond să faci un bun sonet.
       Deci vreau cu orice preţ să fiu poet.
       N’am fond precum vede{i — şi versuri... slabe; Şi’njur şi număr tropotând silabe Şi şterg mereu şi şterg şi merge ’ncet.
       Opt versuri le-am făcut! Aşa cu gluma,
       Dar, stante pede, iată mai un vers,
       O,  de-aş găsi acum o rimă ’n urna!
       Dar haid! Şi fără rimă văd c’a mers...
       Eu sute de sonete-ţi fac acuma!
       Arhangheli trâmbiţaţi prin univers.
                           w              Caragiale.
   Motive ale industriei casnice de broderii din Bucovina. Cetim în „Junimea Literară" din Cernăuţi că d-l E. Kolbenheyer a publicat o importantă lucrare despre industria casnică din Bucovina, care în cea mai mare parte a ei e românească. Lucrarea a fost tipărită cu cheltuiala ministerului pentru lucrări publice din Viena. Autorul a adunat un material bogat în curs de mai multe decenii şi a studiat amănunţit toate ramurile industriei casnice.
   Am dori să vedem şi noi lucrarea d-lui E. Kolbenheyer.                 jg
   Banca industrială. D-l loan F. Negruţiu, inginer în Blaj, stărue pentru înfiinţarea unei bănci, care să acorde creditele industriale necesare la înşghebarea unei industrii româneşti. Ideea e bună şi credem că a sosit şi timpul, când trebuie să ne gândim la desăvârşirea organizaţiei noastre financiare.
                           8
   Domnul Goldiş a plecat dela „Românul"... Suntem informaţi din cel mai sigur izvor că din 31 Maiu st. n. d-l Vasile Goldiş nu mai este directorul „Românului". D-sa a rămas numai conducătorul întreprinderii comerciale „Concordia". Şi de aici va plecă însă în scurtă vreme. Directorul, se zice, inte-rimal al organului oficial al partidului este d-l Dr. Sever Dan, secretarul „Biroului central" înfiinţat de curând la Arad. Nu înţelegem pentru ce se tăinuesc aceste fapte de interes obştesc. Şi nu-1 înţelegem mai ales pe
d-l Goldiş, de ce ţine să ia răspunderea pentru o gazetă pe care nu o mai conduce. Astfel de tainice stări de lucruri nu credem să mai fie în alte partide din lume.
                                                                     8
   Lupta pentru limbă. Cetitorii desigur nu şi-au uitat de manifestaţiile ce le-au făcut studenţii bucu-reşteni împotriva reprezentaţiei unei piese franceze pe scena Teatrului Naţional. Cum s’au schimbat vremurile de-atunci. Astăzi putem spune că triumful limbei noastre e desăvârşit. Societatea boierească din România are un cult pentru limba noastră, căci o nouă conştiinţă şi un nou suflet trăeşte în preajma Carpaţilor. Studenţimea din Bucureşti a serbat ziua de 13 Martie 1906 printr’un festival la Ateneul român. La acest festival s’a cetit şi următoarea poezie:
                                                              In memoriam.
                                  13 Martie 1906.
       ...Şi-a fost atunci pornire de furtună Şi clocot, ca de mare ’ntărâtată ...
       Şi sânge-a curs, pe lespedea curată A Templului, din care vreau să scoată Al nostru graiu, comoara-ne străbună...
       ... Şi-a fost atuncea vifor şi urgie Şi zăngănit de săbii şi de arme,
       C’a clocotit tot cerul să se darme,
       Să ’nghită tot, pământu ’ntreg să sfarme,
       Să piară ’nstrăinaţii de moşiei...
       ... Şi-a răsărit atunci, pe cer, un soare,
       A doua zi, în zorii dimineţii...
       Un soare nou, un soare-al tinereţii A strălucit din adâncimea ceţii,
       Ce ’ntunecâ de veci a lui splendoare...
       Să-l adorăm!... Căci el e mântuirea,
       Căci raza lui e raza de lumină,
       Ce ’nseamnă calea vremii ce-o să vină! ... Să-l adorăm!... în el e mântuirea!...
                            Virgil N. Duicnlescu.
                                                                     8
   I. Ha. La Bucureşti s’a mărit îngrozitor numărul celor care sburdă de bucurie că „Literatura" va intră de acum încolo triumfătoare în România, călare pe ei, precum a intrat Isus în Ierusalim. Iacă ce sunete produce unul din aceştia, crezând că uimeşte Parnasul: „Dreptate de A. Vlahuţă (Edit. Flacăra 250). D-lui Vlahuţă îi place grozav să istorisească. Pe vremuri făcea şi versuii. Au avut mult, foarte mult succes, printre elevii de conservator şi cucoanele cari cetesc „Universul Literar", Dumineca. Vă amintiţi de celebra poezie „la Icoană?". Ani de zile s’a tot recitat ca un cap de operă, s’a imprimat în toate antologiile şcolare, şi mulţi elevi luau nota zece, învă-ţându-o pe de rost. Iar junii şi junele ce se devotau scenei, iată-i pe toţi grămadă, singuri la oglindă, sau în intimitatea familiei, sfârşind pe un ton comic şi macabru:
                                                        ...Şi porni: eră nebună!!
www.dacQFomanica.ro
lîrul 11, 1914.
LUCEAFĂRUL
343
   Vă amintiţi de asemenea de „Dormi iubito?" Câte lacrimi n’am vărsat, la doisprezece ani, cetindu-o. Ba, am încercat — nu odată — s’o şi declam. Din fericire, eu ni’arn lăsat de histrionism, iar d-1 Vlahuţă, de versuri. încetul cu încetul repertoriul conservatorului s’a purificat şi înviorat. Azi, nimeni nu mai zice „la Icoană". Ce bine! Şi ca să invoc o autoritate în sprijinul meu, chem aci pe maestrul Macedonski: „poezii de mâna a patra, localizate din franţuzeşte". Vorbiă de d-l Al. Vlahuţă".
   Culegătorul tipograf a greşit, desigur, punând iniţialele „I. V." la sfârşitul acestor... producţii. Noi ştim bine că fiinţele cari scot astfel de sunete strigă răguşit „1. Ha!" îl rugăm dar să rectifice iniţialele.
   Adunări poporale. Comitetul naţional organizează, cu concursul comitetelor locale, o serie de adunări poporale pentru a lămuri poporul asupra marilor chestiuni la ordinea zilei.
   Prima adunare poporală s’a ţinut în A1 b a -1 u I i a, la 31 Maiu, şi s’a terminat cu disolvarea ei în cursul cuvântării energice a d-lui Dr. Aure! Vlad. Pretextul: agitaţia.
   A doua adunare, fără piedeci, s’a ţinut în Ileanda-mare, cercul electoral al d-lui Dr. Teodor Mihali, la 7 Iunie.
   Vor urmă Braşovul, Bradul şi celelalte centre româneşti.
                                                                     88
   Reviste noui... Presa noastră literară s’a sporit din nou. La Bucureşti a început să apară „Doina", revistă lunară pentru literatură, artă şi ştiinţă; la laşi apare „Zorile", revistă bilunară, şi tot la Bucureşti a început să reapară, după o pauză mai lungă „Revista noastră" sub direcţia doamnei Constanţa Hodoş.
   înregistrăm şi apariţia unei reviste franceze „Bul-letin du bure au roumain d’information poli— tiques", care apare la Paris sub direcţia d-lui M. Rusu-Şirianu şi are ca scop informarea străinătăţii asupra chestiunii naţionale româneşti.
                                                                     88
   „Tinerimea simfonică". Sunt două luni de zile, de când maestrul Alf. Castaldi, profesor de compoziţie şi orchestră la conservatorul din Bucureşti, a luat iniţiativa de a constitui această societate muzicală instrumentală, susţinută prin subscripţie publică. în puţină vreme s’au adunat peste 30.000 de lei, aşa că la toamnă, când fondul va atinge circa 50.000 de lei, orchestra va luâ fiinţă.
   Faptul nu mai are nevoe de laude; directorul muzical e îndeajuns de cunoscut ca un om de artă şi de inimă şi adesiunile materiale şi morale sunt votul de încredere al publicului bucureştean. Existenţa unei a doua orchestre în capitală, alături de aceea a ministerului de instrucţie de sub conducerea d-lui Dinicu, e o îmbucurătoare şi efectivă manifestare de trebuinţe artistice ale „publicului" bun şi înţelept. „Tinerimea simfonică" va căută, înainte de toate, să sprijine com-
poziţia românească — măcar aceea care există — chiar cu palidităţi, având în vedere că numai materializarea fonetică a unei opere îi poate arătă calităţile şi defectele, deci corijarea şi progresul. Un alt punct de muncă e latinizarea culturii muzicale a auditorului, cultură prea îmbibată cu artă nemţească la baza ci de clasicism. Muzica italiană şi franceză veche şi chiar romantică — în bună parte — au lipsit în adevăr din programele concertelor duminicale de până acum.
   Acestea sunt cele două căi noi de desvoltare ale nouii societăţi muzicale, necunoscute de orchestra ministerială; din aceste puncte de vedere „Tinerimea simfonică" apare ca o complectare a orchestrei ministeriale.
   Adăugând că tânăra orchestră, desigur şi viguroasă, va fi un mijloc de traiu pentru mulţii executanţi cari isprăvesc conservatorul nostru şi nu încep nimic altceva, că atâtea talente româneşti vor puteă apare la estrada Ateneului în tovărăşia ei de artă, că, mai ales, emulaţia dintre instituţii nu poate să aducă decât în-naintare, orice om de bine se aşteaptă la un viitor cât de strălucitor, atât pentru această oportună „Tinerime" cât şi pentru arta noastră. (I. Borgovan.)
                                                                        88
   Redacţional. începând cu acest număr intră în şirul colaboratorilor noştri d-l Dr. Ion Ursu, distinsul profesor universitar din laşi.
   D-l Dr. Silviu Dragomir ne anunţă că iese din şirul colaboratorilor revistei noastre. în aceeaş vreme declară că nu d-sa este autorul dării de seamă asupra lucrării „Trecutul Românilor de pe pământul crăiesc".
   Renunţăm la discuţie.
                                                                        88
   Aprecieri şi contribuţii ştiinţifice româneşti în străinătate. Cu prilejul apariţiei broşurilor marelui nostru istoric N. lorga: „Les causes de la catastrophc de l’Empire ottoman, Relations entre Serbes et Rou-mains" şi „La cloche des Carageorges destinee â la chapelle de Topolo, decouverle â Craiova", iată ce scrie d-l Ch. Beniont, unul din directorii mari ai revistei parisiene „Revue Historique" în numărul său de pe Martie a. c.: „Cele dintâi (?) două dintre aceste broşuri sunt conferinţe ţinute la Belgrad de un eminent istoric care totodată e un om politic foarte în vază, foarte însufleţit, foarte patriot; dar, patriotismul său e luminat prin o cunoaştere a trecutului statelor balcanice în aşa grad încât poate nimeni nu e în stare să-l egaleze. El arată că imperiul otoman a sucombat fiindcă n’a ştiut să devie o naţie; organizaţia militară şi politică pe care a împrumutat-o cu pripeala dela marile state europene nu putea s’o susţie contra vechilor săi vasali. în această renaştere a rasselor balcanice, Sârbi şi Români au jucat cel mai mare rol, atât faţă de înfrăţirea creştină cât şi faţă de libertatea paşnică şi surâzătoare. O mare misiune este rezervată acestui sud-est european unde diversitatea de caractere etnice nu trebuie să însemneze invidie şi nedreptate, aroganţă şi ură. D-l lorga, încheie învăţatul francez, e totodată un apostol".
www.dacQFomanica.ro
344
LUCEAFĂRUL
Nrul 11, 1914.
   în Nr. de pe Maiu—Iunie sub titlul „Roumanie" se trece volumul XXIV al aceluiaş, din seria „Studii şi Documente cu privire la istoria Românilor", Bucureşti 1913.
   în acelaş număr d-l Ch. Pfoster, al doilea director al susnumitci reviste, vorbeşte despre cartea domnului Leon Lahovary. „Les lauriers et Ies glaives, Pages de critiquc ct d’histoire, 1912 — avcc une preface de M-lc Helcne Vacaresco, Paris. Perrin ct C-me 1914. în 16. XVI — 333 p.“ Sunt articole apărute în quotidianu „La Roumanie". Pentru un istoric interesează: o vizită la Emile Ollivier, încolo dări de seamă, note de călătorii, analize de cărţi.
   în „Deutsche Rcvue" Stuttgart-Leipzig Nr. pe Aprilie se continuă studiul d-lui Dem. A. Sturdza „Desvoltarea României sub Carol 1. şi răsboiul balcanic". Tot aci d-l 1. C. Argetoiano se ocupă de „Problema agrară în România" într’un obiectiv articolaş.
   în Nr. de pe Maiu al aceleiaş periodice d-l Dr. G. Marinescu tratează „Uber Mitempfindungen insbeson-dere uber farbiges Horen".
   în „Journal des Debates" din 14 Maiu, Raoul Narsy face o călduroasă dare de seamă asupra conferinţei d-lui A. D. Xenopol „L’influence francaisc en Roumanie", ţinută sub prezidenţia d-lui Emile Boutreaux. *
   Volumul XXXVIII — drittes und viertes Heft, die Mitteilungen des kaiserlich-deutschen Archăologischen Instituts, conţine articolul d-lui Teofil Sanciuc, noul profesor român la universitatea din Cernăuţi, intitulat „Weihepigramm eines Epheben in Athen", epigrama de sfinţire a unui Epheb în Atena (?), material aflat în forma unei pietre, găsită la un negustor de anticităţi din Athena. Piatra a fost desgropată din împrejmuirile vechii biserici mitropolitane.
                                                                      *
   **♦ „Nord und Siid“, revistă dirijată de profesorul Dr. Ludwig Stein, Breslau, conţine in Nr. său de Maiu chipul lui Mihail Cogălniceanu şi o parte din memoriile sale, referitoare la petrecerea timpului său în Berlin. Articolul explicativ e datorit fiului acestuia, consulul Constantin Cogălniceanu.
                                                                      *
   „Historische Vicrteljahrschrift", revistă de istorie scoasă de profesorul G. Seeliger dela universitatea din Leipzig, Nr. dela 30 Aprilie, are o dare de seamă datorită d-lui Reiinund Friedr. Kainde, asupra lucrării profesorului cernăuţian d-nul 1. Nistor „Handel und VVandel in der Moldau bis zum Ende des 16. Jalir-hunderts 1912". (T. G. B.).
                                                          Bibliografie.
   A x e n t e B a n c i u, Cum vorbim şi cum ar trebui să vorbim româneşte (Ardelenisme şi alte isme). Ed. autorului. Braşov, 1913. Preţul: 80 bani.
   C. Ş. Făgeţel, Credinţe literare, Ed. „Ramuri". Craiova, 1913. Preţul: 2 lei.
   I. Chiru-Nanov, Ochiul dracului, schiţe şi nuvele. Bucureşti, 1914. Preţul: l leu 50 bani.
   P.    Dulfu, Gruia lui Novac. Epopee alcătuită din cântecele de vitejie ale poporului român. Cu ilustraţi u n i de G. Murnu. Edit. C. Sfetea. Bucureşti, 1913. Preţul: 2 lei 50 bani.
   M. Beza, Pe Drumuri. Din vieaţa Aromânilor. Edit. „Minerva", Bucureşti, 1914. Preţul: 2 lei.
   Io an Bogdan, Documentele lui Ştefan cel mare. Voi. I. Hrisoave şi cărţi domneşti, 1457— 1492. Voi. II. Hrisoave şi cărţi domneşti, 1493 — 1503. Tractate, acte omagiale, solii, privilegii comerciale, salv-conducte, scrisori, 1457—1503. Comisiunea istorică a României. Bucureşti, 1913. Preţul: 12 lei un volum.
   Alex. Lăpădatu, Cetatea Sucevii. Conferinţă istorică-arheologică, ţinută la Ateneul Român din Bucureşti, la 27 Martie 1914. Tip. „Gutenberg" 1. Gobl. Bucureşti, 1914.
                                                         Poşta redacţiei.
                                                 — Manuscrisele nu se înapoiază. —
   M. Nistor. Dintre poeziile trimise publicăm „Lui“ la acest loc. Credem că poţi continuă ...
            Nu cer să-mi spui că mă iubeşti,
            Să facem scene ca ’n poveşti,
            Doar văd eu meisul tău schimbat Şi glasul tău mai tremurat, —
            Iar ochii tăi in foc.
            Nu rabd să zici că-s dintre zini Cu faţa albă ca de crini,
            Te-aş crede-un simplu teleleu,
            Ce faci la curte tot mereu,
            Ca mulţi nebuni de azi.
            Nu vreau să fii vr’un visător Nepriceput şi beat de-amor,
            Că te-aş ţinea de-un don Quijot,
            Şi te-aş mână ca pe-un netot în casa de nebuni.
            Să fii plăcut şi ideal (?),
            Să nu te ducă-al lumii val,
            Iubirea sfântă s’o ’nţelegi Şi taina noastră să o legi C’un lanţ lucind pe veci.
                                                               Aviz.
   Aducem la cunoştinţa abonaţilor noştri că la 1 Iulie vom expedia, prin poştă, chitanţele despre abonamentul curent. Rugăm pe toţi cei ce nu doresc să li se trimită chitanţă, să binevoiască a-şi achită abonamentul înainte de acest termin.
                                                                                                        Adm. rev. „Luceafărul".
                                                            TIPABIJI, I.UI W h'RAKPT IN SIBIU).
www.dacQFomanica.ro
                           3BF=~5:g^=5BE

                 Biblioteca sox*iit>OK*ilor> dela noi
                                                  apare sub auspiciile
                                          „Hsociaţiuoli pentru literatura română şi cultura poporului român"
                                        sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tăslăuanu.
A apărut al treilea volum:
Alte vremuri
                                      schiţe şi povestiri
                                                              de
     Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri cu sobiecte din vieaţa ţărănească. Literatura ţărănească a lui Gh. Stoica e expresia sufletului său de artist. Poporanismul la el e organic; tot ce descrie a văzut, a simţit şi a trăit. Graiul ţărănesc nu e învăţat din cărţi, ci de-acasă. Intre scriitorii din Ardeal e unul 'dintre cei ce cunosc mai bine vieaţa dela ţară şi o descriu mai credincios şi mai artistic.
                                      Preţul unui volum: Cor. 2.—.
                                                  Al
doilea volum:
Schiţe şi povestiri
                                                              de
                 Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru.
                             Preţul unul volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani). '
                                                  eBSs
Amintiri
                                                                                      Primul volum:
                                         schiţe şi novele
                                                 de
      în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumărl din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda iui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-1 Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura.
                                         Preţul unui volum: Cor. 1.60.
                                                               Se găsesc de vânzare la toate librăriile.
                         Din casa nid unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă.

                                                                ...............■

Sanatoriul Wâllischhof
ai

U3
               lângă Viena, în depărtare de 25 km de acest oraş, este un institut modern aranjat de *   *   *   *
                                                                                            i
hidroterapie, aeroterapie şi soleoterapie
               (cură de apă, aer şi soare, sistem Priesnitz, Winternitz, Kneipp şi Rikli).
               Dietetica Lahmaisn.
                   ij
               Tratament individualizat, cure dietetice.
Se recomandă pentru boale de nervi şi organice (diabetes, gută, anemie etc.) perturbaţii de mistuire, boale de stomac şi intestine, boale de rinichi şi inimă etc.
                             Cu prospecte serveşte direcţiunea şi medicul-şef al stabilimentului
m
1
tn
                                                Dr. Marius Sturza
                                                                        Wfillischliof, bei Maria-EnzersdoH.
                    dfc-dl --------~r~lE
Capital social Coroane 1,200.000.
:--Glro-Conto Ia „ALBINA". ■ ■ Postsparkassa ung. 29.349. ■ ■ — ~r
„Banca, generală de asigurare"
                 societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben
00
00
este prima bancă de asigurare romanească, înfiinţată de institutele financiare (băncile) romftne ■    ■■■■ -i- —i                 din Transilvania şi Ungaria. ■        -■        •-    — =
                                              Prezidentul direcţiunei: Parteniu Cosina,
                                              diroctorul executiv b! »A!biue$« şi prezidentul >SolidArit&ţîi<.
„Banca generală de asigurare”
oele mai favorabile combinaţiuoi. =—
face tot felul de asigurări, special asigurări contra tocului şi asigurări asupra vieţii îo

z
co
03
Asigurările 6e pot face prin oricare bancă românoască, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi informaţiuni se dau gratis şi imediat.
                                                        Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând în serviciul societăţii.
A
AA
Banca generală de asigurare11 dă informaţiuni gratuite în orice afaceri de asigurare fără - deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ea sau la altă societate de asigurare.
   '   — cu încredere la: Centrala Băncii generale ie asigurare • s- Eaitloiul „Albinei1*
eri Ia agenturile el principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad (J6zseffdherczeg-ut 1/a).
www.dacQFomanica.ro