Cuprinsul: • /. G. ............,Incidentul" V. Mangra. Mira Soare . . . Poate (poezie). M. Străjanu . Rolul lui Simian Bărnuţiu în 1848. Alice Călugâru . . Pustietatea (poezie). • I. Agârbiceanu . . Stan, cu maşinile. Dr. Al. Bogdan . . Douăzeci de ani de mişcare „teatrală\ Cronici: D. Iov: A XlV-a expoziţiune a societăţii „Tinerimea artistică11. Enrico: Concertul Reuniunei de muzică din Sibiiu. însemnări: Presa de partid. „Discuţii de principii". învierea comitetului naţional. Iubiţii colaboratori. Un tânăr cu viitor. Nenorociţii. — Poşta redacţiei. llustraţiani: Simion Bărnufiu. Verona: O zi de sărbătoare în Argeş; O zi de sărbătoare în Moldova. Al. Satmary : Cimitirul Jitiănului; Interior. 1. A. Steriadi: Veneţia; Case vechi. lp. Strămbu: Vara în curte. P. Bulgăraş: Şalul negru; Pe gânduri; Portret; Sanguină. //nare ,6e Souaori/>e /î/ricî^ REDACTOR: OCTdf '. C. TJSIÂUTNU. An. XIII. Sibiiu, 16 Maiu v. 1914. Nr. 10. www.dacQFomanica.ro Motela, LUCEAFĂRUL' REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Aurel P. Bănuţ, Z. Bârsan, I. A. Bassarabescu, G. Bogdan-Duică, Dr. Al. Bogdan, Dr. T. Bredlceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cloflec, D. N. Ciotori, Al. Clura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragotnir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fafma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghlbu, Octavlan Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, 1.1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. I. Matelu, Octav Minar, Cornellu Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Clncinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu - Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu - Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. _ ABONAMENT Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. RedamafiUe sunt a se fac» în curs de li sil» după apariţia fiecărui număr. Pentru oriee schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev?. ^Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Ediţia de lux In Austro-Ungaria: 1 ,an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. ---------- .o. A apărut în volum ARHANGHELII roman din vieaţa Românilor ardeleni de binecunoscutul nostru povestitor I. I Un volum de 215 pagini format mare Cor. 3.—, porto 30 fii. (pentru recoman- daţie eventual alţi 25 fii.) Depozitul general pentru monarhie Librăria W. KRAFFT în Sibiiu. ------ .-= De vânzare la toate librăriile din ţară. = f Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. „Incidentul" Vasile Mangra. în Bucureşti a răsunat din nou un glas răspicat şi românesc: Academia română a exclus, în unanimitatea voturilor, deia şedinţele ei pe membrul activ Vasile Mangra. Acestei excluderi i-au premers: o binevoitoare invitare la adresa vicarului Mangra — din partea foştilor săi prieteni - de-a nu luă parte la şedinţele Academiei fiindcă prezenţa Iui ar jigni sentimentele româneşti ale celorlalţi membri ai savantului corp care străjuieşte cultura românească de pretutindeni; i-a premers invitarea membrilor colegi, făcută prin încărunţitul fost preşedinte al Academiei Saligny, (sub a cărui preşedinţie a fost ales Mangra membru, la 1909) de-a nu-şi impune prezenţa nedorită de nimeni; i-a premers refuzul tuturor membrilor Academiei de-a-i întinde mâna si de a luă j act de prezenţa lui şi i-a premers, din partea studentimii universitare, o demonstraţie ostilă, ţinută în limite peste cari a trece ar fi însemnat un exces de violenţă poate de neîngăduit, dar explicabil prin atitudinea provo-cătoare a vicarului Mangra... La Bucureşti, Mangra n’a fost „bătut". 1 s’a repetat numai, prin studenţime într’o formă mai sgomotoasă, prin Academie într’o formă mai severă şi rece, ceeace în atâtea rânduri i se spusese, înainte, şi Ia noi în Ardeal, în formele până la cari cătuşele ce ne leagă îngăduiau să ne avântăm: noi nu mai putem avea nimic comun cu un om care s’a lepădat de neamul românesc şi a trecut în alte rânduri în vremuri de grea încercare. La Bucureşti, Mangra n’a fost „bătut". A primit numai răspunsul pe care îl provocase mergerea lui acolo, unde trei ani de zile îşi dase seama că nu mai are de ce merge şi nici n’a mers ... Şi-acum vicarul Mangra cere „satisfacţie" — pe cale diplomatică; prin intervenţia ministerului de externe austro-ungar; prin un memoriu adresat Regelui Carol; prin inter-viewuri în cari învinuieşte persoane singuratice pentru lucruri cari s’au făcut de câţiva în numele tuturor şi cu aprobarea tuturor; şi, înainte de toate, prin ameninţări clandestine şi denunţări odioase. Pentru ce i s’ar cuveni vicarului Mangra „satisfacţie"? Pentrucă lumea românească din Bucureşti, şi membri ai Academiei şi miniştri activi şi Arhierei au refuzat să-l primească? Pentrucă lumea românească i-a dat să înţeleagă — dacă până acum n’a înţeles — că nu mai poate să tolereze în mijlocul ei un om care de bună voie a eşit din sânul ei? Mangra a fost liber să observe atitudinea politică pe care voia. Avem însă şi noi libertatea de-a aprobă sau reprobă această atitudine, de-a ne solidariza cu ea, sau de-a o stigmatiza. Sau i se cuvine satisfacţie, pentrucă n’a fost învitat la şe- 1 www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 286 Nrul 10, 1914. dinţele Academiei — el, numai el, n’a fost Invitat nici acum, nici dela 1910 încoace! — şi a mers? Pentrucă a fost rugat să nu iee parte la şedinţe şi a luat? Pentrucă a fost Invitat să plece şi n’a plecat?... Sau, poate, i se cuvine satisfacţie pentrucă nu i s’a îngăduit să se „justifice"? Dar ce puteâ să mai spună ce n’a spus până acum şi cu graiul şi cu fapta? Căci doară „incidentul" dela Bucureşti a fost provocat chiar de ceeace săvârşise el, şi cu graiul şi cu fapta, în 1910 şi de-atunci încoace! Sau poate voia să spună alte lucruri? Poate voiâ să revină asupra vorbelor şi faptelor sale din trecutul recent? Dar atunci de ce n’a rămas acasă, de ce nu s’a dus Ia Budapesta să-şi ridice glasul în Cameră — unde a intrat cu ajutorul unui guvern nouă duşman — pentru a protestă împotriva legilor potrivnice intereselor noastre naţionale, culturale şi bisericeşti, dând dovadă că s’a înşelat, că a fost înşelat când a părăsit/ân-durile noastre? „Satisfacţie" nu i se cuvine vicarului Mangra sub nici un titlu, pentru nici o jignire, — pentrucă scopul vizitei sale la Bucureşti n’a fost dorinţa de-a luă parte la şedinţele Academiei; n’a fost dorinţa de-a se „justifică" în faţa lumii politice, ci a fost să turbure apele politice, furişându-se, în calitate de membru, la Academie pentru a sta de vorbă cu „colegii"; strecurându-se, în calitate de dignitar bisericesc, la Arhierei, şi, în calitate de deputat în Camera ungară, la bărbaţii politici ai României, a picură astfel în opinia publică de dincoace şi dincolo, prin presa venală dela Budapesta, ideia că el, Mangra, a rămas un bărbat pe care îl primeşte întreaga lume s e r i o a s ă din România, a cărui atitudine o şi aprobă mulţi, — şi a stârni în ăst chip confuzie şi nedumerire şi în lumea românească de-acasă ... N’a reuşit să provoace nedumerire, a căutat, prin urmare, să provoace demonstraţii şi conflicte. Ştiâ doară de-acasă, şi-o ştiâ de 4 ani de zile, că prezenţa sa la Bucureşti nu este dorită de nimeni; a fost sfătuit în Bucureşti în ziua sosirii că dacă mai păstrează în suflet măcar un dram de sentimente româneşti să se înapoieze la Orade şi să nu provoace opinia publică; i s’a spus de cătră cei la cari a putut să intre prin fraudă — anunţân-du-se anonim: „un preot din Ardeal" — că la Academie va fi ocolit de toţi şi ar face mai cuminte să nu se prezinte la şedinţă; a fost invitat la Academie, înainte de şedinţă si înainte de orice demonstraţie, în chip particular, mai apoi în chip oficial, să se retragă, — dar Mangra n’a respectat nici sfaturile foştilor săi prieteni, nici rugămintea si invitaţiile Academiei de-a nu provocă > > opinia publică... El a rămas în Bucureşti, a încercat să iee parte la şedinţe şi a provocat „incidentul" Mangra ca să poată apoi cere „satisfacţie"... Nu credeam că ne va fi rezervată şi surprinderea de a-1 vedea pe vicarul dela Orade şi în această ipostază de agent provocă-tor. Sau procedează conştient de ceeace face, sau este numai o unealtă oarbă în mânile altora—noul rol este cel mai odios pe care şi l-a putut alege... ’ 1. G. Poate. ...Şi poate mâne — cine ştie, îngenunchiat de patimi multe, Nu-ţi vei porni pe drumuri gândul Pribeagul vers ca să-mi asculte... Şi poate mâne ’n fapt de seară, Când doar o clipă ne desparte, Nu-ţi vei opri din cale gândul Să rătăcească ’n altă parte... Şi cine mi-ar puteâ să-mi spună De-mi vei trimite-o albă floare, C’ai vrea de-acum să ne despartă Un cântec de înmormântare... Mira Soare. www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1914. LUCEAFĂRUL 287 Rolul lui Simion Bărnuţiu în 1848. Vieaţa unui popor, ca şi a unui singur om, are o deplină realitate numai în momentul de faţă. Trecutul şi viitorul nu există decât în mintea noastră; unul ca o suvenire plăcută sau dureroasă, măreaţă şi falnică sau tristă şi umilă; altul ca un ideal plăsmuit după dorinţele şi spe-ianţele noastre. Numai în momentul de faţă trăim aievea. Dar acest moment cuprinde în sine tot trecutul şi tot viitorul nostru. Prezentul este fiul trecutului şi părintele viitorului. Şi precum moştenim vieaţa fiziologică a generaţiunilor trecute, pentru a o transmite mai bună generaţiunilor viitoare, aşa prin tradi-ţiunea naţională, prin istorie şi prin literatură şi artă, cari sunt complemente ale istoriei, moştenim vieaţa morală si intelectuală a trecu- j tului. ca să o transmitem mai nobilă şi mai bogată generaţiunilor viitoare. Istoria şi literatura sunt făcliile, la a căror lumină se formează şi se încălzeşte sufletul fiecărei generaţiuni, şi cari luminează calea viitorului. Timpul, în care un popor are mai multă trebuinţă de această hrană sufletească, sunt epocele asemeni acesteia, în care ne găsim noi Românii astăzi, epocele de renaştere şi reconstituire naţională. Iar din momentele însemnate ale trecutului nostru celui mai apropiat, începând dela 1821, 1848, 1859, 1878 şi 1913, cel mai „plin de învăţăminte pentru noi, transcarpatinii, este anul 1848. Să ne oprim azi puţin asupra acestei epoce şi să ne aducem aminte de ideile şi oamenii cari au făcut şi au condus acele evenimente. Ungurii aveau de veacuri supremaţia în ţerile coroanei ungare, însă o supremaţie întemeiată numai pe privilegiile aristocraţiei. Poporul, adevăratul susţiitor şi apărător al statului, eră respins dela drepturile şi binefacerile vieţii publice. în special poporul român, care la început avea drepturi egale cu Ungurii năvălitori în patria lui, fusese cufundat cu timpul prin viclenie în o grea servitute. Dela Iosif II încoace, care îşi propuse a răspândi cultura şi limba germană între toate popoarele imperiului său, şi mai cu seamă de când ideile moderne de libertate începuseră a străbate şi în spiritele mai cultivate ale Ungurilor, — ei, ajungând j la conştiinţa de sine, i îşi văzură ameninţată j de o peire sigură existenţa naţională. Pen-. trucă toată puterea lor sta în constituţiunea feudală şi eră astfel întemeiată pe privilegiile unui mic număr de magnaţi, conţi şi baroni, şi pe robia zecilor de milioane ale poporului, mai ales a Slavilor şi Românilor. Conducătorii lor vedeau înşişi că această constituţiune nu mai poate dura în veacul nostru; iar într’o nouă organizare a statului şi societăţii, făcută după principiile dreptăţii şi egalităţii civile şi politice, naţiunea maghiară, abiâ de 6 milioane şi împrăştiată cum eră şi cum e încă mare parte între oceanul poporaţiunilor slave şi române, nu numai nu-şi va mai putea păstră supremaţia politică, dar va trebui să se contopească cu timpul în naţiunile mai numeroase şi mai apte pentru cultură şi să piară ca naţiune. Pentru aceea, cum zice ’ 1* î----------------------------------------------------------------------------------- ! t Simion Bârnutiu (21 Iulie 1808-10 Maiu v. 1864). www.dacQFomanica.ro 288 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914. Papiu Ilarian în istoria sa: „trezirea lor n’a fost alta, decât răcnirea desperată a aceluia, care se apropie de moarte, care îşi vede moartea cu ochii şi se aruncă orbiş în toate părţile numai să scape."1) Deşteptătorii lor şi primii născocitori ai panmaghiarismului, St. Sz^cheny şi N. Wes-selSnyi, încă de pe 1825 plănuiau maghiarizarea tuturor popoarelor conlocuitoare, strigând pe toate tonurile, că, dacă nu voiesc să piară, ei „trebuie să facă Unguri şi din pietri!" Cei mai fanatici luptători pentru maghiarizare erau Ungurii din Transilvania, conduşi de capii partidelor liberale. Şi pentrucă ei, prin micul lor număr faţă cu Românii, se vedeau mai ameninţaţi în naţionalitatea lor, dacă Transilvania şi-ar fi păstrat autonomia, organizându-se după nouele idei de drept şi libertate, — întâia idee din programa lor politică erâ desfiinţarea autonomiei Transilvaniei şi unirea cu ţara ungurească. Această idee o propagau Ungurii prin jurnalele, revistele şi întrunirile lor în toate unghiurile ţării şi ameninţau cu moarte pe oricine ar cuteză să se opună. „Unire sau moarte" erâ scris pe stindardele lor. Şi lucru ciudat! Pe când Ungurii şi Săcuii lucrau pentru unire cu un fanatism propriu naturei lor asiatice, Românii şi Saşii stau nehotărîţi; nu ştiau să primească ori să combată unirea cu Ungaria. Ba mulţi din ei vorbiau şi scriau pentru unire şi desaprobau pe aceia cari căutau s’o combată. Când a apărut proclamaţiunea lui Bărnuţ, în contra unirii, un Român a zis că autorul ei ar trebui spânzurat de arborul cel mai înalt. însuş „Organul luminării", foaie redactată de renumitul filolog şi naţionalist T. Cipariu, în Blaj, recomandă Românilor unirea cu Ungaria, zicând că numai prin unire s’ar aplana mai lesne certele dintre naţiunile rivale ale Tran- » silvaniei, că numai aşa s’ar câştigă mai de grabă drepturile de libertate, egalitate şi frăţietate si chiar o mai mare solidaritate » > naţională şi religioasă. Iar „Gazeta" şi „Foaia pentru minte . ..“, redactată de G. Bariţiu în Braşov, nu vedeau la început nici un pe') A. Papiu Ilarian: „Istoria Românilor din Dacia superioară", toni. II, pag. XXII. ricol pentru vieaţa naţională a Românilor unindu-se cu Ungaria. Deşi unii bănuiau unirea ca periculoasă, văzând mai ales bucuria fără margini a Ungurilor pentru această idee, până la 25 Martie 1848 nu se ridicase nici o voce în contra unirii. Românii se aflau în o confuziune, pe care Bariţiu în foaia sa o caracteriză cu vorbe foarte aspre. Românii se vaieră că e rău, zice dânsul, că mai rău nu se poate. Dar ei înşişi nu ştiu ce vor. Ideile noastre sunt, mult puţin, unilaterale. Pentrucă oamenii poporului român transilvan, cari ar reprezenta cultura şi ştiinţele politice, fără cari azi am fi morţi, până acum au avut foarte rare ocaziuni de a se întâlni şi a-şi comunică ideile. De se află cineva între noi cu idei şi-un plan hotărît, să ni-1 spună în public. în urma acestui apel, apăru în 25 Martie, în Sibiiu, o proclamaţiune scrisă de mână, în care se propuneâ Românilor congres naţional, ştergerea iobăgiei, libertate individuală şi naţională, autonomie şi deputaţi naţionali în adunarea legislativă a ţerii şi nici o unire cu Ungaria. Cine erâ autorul acestei proclamaţiuni, care aveâ curajul a se opune furiosului curent al Ungurilor pentru desfiinţarea autonomiei transilvane şi pentru maghiarizare şi chiar por-nirei majorităţii Românilor pentru unirea cu Ungaria? Cum erâ el cunoscut tuturor, căci toţi recunoşteau în proclamaţiunea anonimă, răspândită în mii de exemplare, spiritul lui Si-mion Bărnuţiu? Şi cum acest om, care în cele mai grele împrejurări, veniâ să arete unei naţiuni întregi calea mântuirii, se află atunci, Ia etatea de 40 ani, ca student al facultăţii de drept în Sibiiu? Simion Bărnuţiu erâ născut din ţărani români, de condiţiune iobagi, în Bocşa-română, în 21 Iulie 1808. Tatăl său, Ioan Bărnuţiu, fiu de preot, erâ cultivator de pământ şi cântăreţ la biserică. Strămoşii săi, după tată şi după mamă, au fost veacuri întregi dintre cei mai luminaţi preoţi ai Sălagiului. După ce luă primele cunoştinţe de cetire si scriere » i j dela părintele său, S. Bărnuţiu, în etate de 9 ani, intră în şcoala primară din Şimleu, urmă apoi gimnaziul de 5 clase, cum erâ www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1914. LUCEAFĂRUL 289 atunci,în Careii-mari,fiind totdeauna cel dintâi între conşcolarii săi. După absolvarea gimnaziului, dorinţa lui şi a părintelui său ar fi fost să înveţe dreptul la Pesta; însă lipsin-du-le mijloacele şi ştiind de altă parte, că Românilor le este închisă calea la carierele politice, se hotărî pentru cariera preoţească. Şi, în 1825, veni la Blaj. în Blaj era atunci 0 şcoală primară cu 3 clase, un gimnaziu cu 5 clase, o clasă de filozofie, în care se învăţă psihologia şi logica, şi o facultate teologică sau un seminar cu 3 clase. De pe la 1832 s’a completat liceul de 2 ani, adău-gându-se istoria, matematica, fizica şi chimia si seminarul cu 4 ani. f Simion Bărnuţiu făcu întâia clasă de filozofie, apoi trecu cei trei ani ai facultăţii teologice, atrăgându-şi iubirea şi stima tuturora prin talentele şi calităţile sale morale. Adeseori, în lipsa profesorilor, eră însărcinat cu explicarea lecţiunilor şi cu examinarea colegilor la examenele semestriale. La 1829, absolvind teologia, fu numit mai întâi arhivar al cancelariei episcopeşti; la 1830 director de studii în seminar si la 1832 i se deteră i şi catedrele de istoria universală şi de filozofie, până când s’a numit profesor de istorie loan Rusu, 1833, atunci Bărnuţiu rămase numai la filozofie. în 1834 fu chemat de episcopul Lemenyi ca secretar al cancelariei episcopeşti. Aci în timp de 5 ani, prin activitatea şi purtarea sa, câştigă simpatiile clerului întreg; dar în acelaş timp avu şi trista oca-ziune de a cunoaşte de aproape relele năravuri şi pornirea spre maghiarizare, care începuse a se Introduce în curtea episcopului din Blaj şi chiar în seminarul teologic. în 1839 Simion Bărnuţiu, scârbit de ceeace vedea şi amărît până în suflet de curentul maghiarizării, ceru cu stăruinţă şi obţinu să fie demis din funcţiunea de secretar sau, cum se zice acolo: notar consistorial, şi să 1 se dea iar catedra de filozofie la liceu. Aci pe lângă psihologie şi logică, prevăzute în programa liceului, începu a propune dela sine şi filozofia dreptului sau dreptul naturei. Şi, ca tinerii să-şi poată asimilâ mai bine preţioasele idei ale acestor ştiinţe, el introduse importanta reformă de a le propune în limba română, iar nu în limba latină, care până atunci eră limba de propunere pentru toate studiile în şcoalele superioare. Astfel Simion Bărnuţiu învăţă pe noua generaţiune să cunoască drepturile omului şi ale cetăţeanului şi să cunoască starea anormală a poporului român, care gemea sub jugul greu şi ruşinos al iobăgiei, lipsit de toate drepturile şi lipsit chiar de pământul pe care-1 cultivă cu sudorile sale şi-l apără cu sângele său. Şi opunând astfel pornirii de maghiarizare curentul ideilor naţionale, Bărnuţiu pregătiâ pe apostolii şi martirii mişcării dela 1848. El a fost avertit de episcop asupra periculoasei sale întreprinderi de a propune în liceu, şi încă în limba română, dreptul naturei, într’o epocă, când acest studiu eră permis a se propune numai Ia facultatea juridică din Cluj, şi încă şi acolo numai după o programă oficială, şi când chiar şi studiul istoriei universale se Introdusese în liceul din Blaj numai cu dificultate şi numai ca tolerat. Bărnuţiu însă continuă a-şi face datoria, cum o înţelegeâ el, şi tinerimea „sorbiâ cu sete lecţiunile Iui.“ în 1842 Ungurii, în adunarea legislativă dela Cluj, Ia care luase parte şi episcopul din Blaj, aduseră un proiect de lege, ca după 10 ani să se întroducă limba maghiară atât în biserică cât şi în toate şcoalele Românilor şi nime să nu mai fie primit în vreo funcţiune politică, religioasă, sau şcolară, care nu va şti limba ungurească. Atunci la convocarea şi sub prezidenţia prepositului Simion Crainic, profesorii şi membrii consi-storului sau consiliului episcopesc din Blaj, bine înţeles fără ştirea episcopului, care eră la dieta din Cluj, făcură memorabilul protest în contra acestui proiect de lege barbară, care tindeâ la uciderea politică a naţiunii române. Motorul acestui protest a fost Simion Bărnuţiu. în acelaş timp publică el într’un jurnal unguresc din Cluj un articol în contra celibatului. Toate aceste fapte erau de natură de a înăspri reiaţiunile între Bărnuţiu şi partizanii săi şi între episcop. Se zice chiar, că se puseseră oameni, cari să atenteze la vieaţa lui; ceeace s’a şi întâmplat într’o noapte, când pe la 9 ore fu atacat cu ciomegele pe piaţa Blajului, www.dacQFomanica.ro 290 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914. Nouile idei de reformă se răspândeau atunci pretutindeni; spiritul de rezistenţă în contra despotismului şi privilegiilor aristocratice plană în aer şi Bărnuţiu cu blăjenii săi eră în curentul acestui spirit. Puţin lipsiâ atunci, ca situaţiunea încordată dintre episcop şi partidul naţional în frunte cu Simion Bărnuţiu, să izbucnească într’o luptă pe faţă. Ceeace s’a întâmplat în 1843, prin un pretext de nimic; zic pretext, căci adevărata cauză eră conflictul între ideile naţionale şi despotismul politic al Ungurilor, care voiâ să oprească cultura naţională a Românilor, şi prin autoritatea episcopului din Blaj voiâ să înnăbuşe avântul ideilor naţionale, al căror cuib devenise acum Blajul. în bisericile catedrale din reşedinţele epis-copeşti se serbează în Joia patimilor ceremonia spălării picioarelor. Unde sunt seminare, se aleg pentru acest scop câte 12 elevi din seminar. în Blaj se îndatinase de câţiva ani a se alege elevi teologi din anul al 4-lea; şi numai când lipseau, se alegeau din ceilalţi ani. în 1843, la această serbare episcopul, care îndepliniâ ceremonia, refuză pe un student din anul al 4-lea, alegând în locu-i pe unul din anul al 3-lea. Atunci toţi studenţii din anul al 4-lea refuzară serviciul lor; fapt pentru care fură aspru pedepsiţi de cătră rectorul seminarului, om violent şi, pe lângă aceasta, imoral. Studenţii reclamară în contra lui la episcop acuzându-1 de fapte imorale şi cerând destituirea lui. Din aceasta se născu un proces între episcopul Lemenyi şi între profesori, care s’a trăgănat până la 1847; şi atunci s’a terminat cu eliminarea dela cariera preoţească a studenţilor facultăţii de teologie, afară de câţiva cari îşi retraseră reclama, şi cu destituirea profesorilor împrocesuaţi, a celor mai buni profesori din Blaj, între cari erau Simion Bărnuţiu, Ladislau Pop, care ajunse pe urmă prezidentul curţii decassaţiune a Transilvaniei şi vice-guvernatorul ţerii, Dimitrie Boer, Ioan Rusu, losif Pop, ş. a. între studenţii eliminaţi eră şi 1. Axente Severu. în urma acestui proces, Simion Bărnuţiu, ca să-şi apropieze ştiinţele juridice şi politice şi să se pregătească astfel mai bine pentru apărarea cauzei naţionale, căreia îşi închinase vieata, s’a înscris în 1847 ca student al facultăţii juridice din Sibiiu. De aci, în cele mai grele împrejurări şi în nişte momente hotărîtoare pentru soartea naţiunii române, lansă el şi, cu ajutorul studenţilor, răspândi în mii de exemplare, în toată ţara, proclamaţiunea dela 25 Martie, ale cărei principii deveniră programul politicei naţionale a Românilor. în deosebite centre se ţineau întruniri pregătitoare. în Oşorheiu se aflau în acel an, ca niciodată, vreo 30 de tineri români ca practicanţi la tabla regească. între aceşti cancelişti, cum le zicea pe urmă poporul, erau: Avram Iancu. Samuel Poruţ, Tordăşianu, Tobias, Frâncu, 1. Pinciu, Petru Roşea, Bota, 1. Mărgineanu, V. Vespremianu, A. Papiu, ş. a., cari se în-truniau ziua şi noaptea şi se sfătuiau ce să facă. în seara de 26 Martie vine la ei un tânăr, N. Birlea, trimis din Blaj, care le spune că blăjenii încă ţin întruniri şi doresc să se înţeleagă şi cu ei împreună, ce e de făcut. în seara aceea se întruniră iar cu toţii la Avram Iancu şi aleseră ca termin al adunării naţionale ziua de Dumineca Tomei la Blaj; şi se legară cu jurământ, ca pe atunci atât ei cât şi alţii cari voesc mântuirea Românilor, prin foc şi prin apă, prin orice primejdii să meargă la adunarea naţională. Pe ziua de 1 Aprilie nu mai eră nici unul în Oşorheiu; toţi se împrăştiară pe sate cu această misiune. A doua zi, tânărul Birlea se înapoia la Blaj şi aduse ştirea, că tinerii din Oşorheiu au hotărît întrunirea congresului pe Dumineca Tomei. Terminul eră bine ales, căci tocmai atunci se începea vacanţa Paştilor, şi tinerimea studioasă mergând pe-acasă făcu o propagandă apostolică pentru adunarea naţională. Profesorul de filozofie Aron Pumnul, foarte iubit de şcolari, făcu o proclamaţiune şi o dete în mâna fiecăruia, prin care chemă pe preoţii şi învăţătorii români, fără deosebire de confesiune, să vină împreună cu sătenii lor la adunarea dela Dumineca Tomei, ca să delibereze despre ştergerea iobăgiei şi îndreptăţirea naţiunii române deopotrivă cu celealalte naţiuni ale ţării. www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1914. LUCEAFĂRUL Iancu se grăbi să pregătească pe muntenii săi. Dar înainte de aceasta, advocatul loan Buteanu, care venise dela Agrarii şi cunoştea mişcarea Croaţilor, ţinuse mai multe întruniri prin comunele din Munţii-Apuseni. Şi de aci plecă Ia Cluj, unde un alt advocat, Florian Micheş, făcea o asemenea propagandă împreună cu studenţii români ai universităţii de acolo, cari în mijlocul Ungurilor se purtau cu un curagiu admirabil. I. Hodoş, student în drept, călcă în picioare cocarda ce i-o dete un student ungur, pretinzând ca şi Românii să poarte cocarde ungureşti. Dar şi ei umblau numai în cete de câte 20—30 de inşi pe stradele Clujului. De aci, Buteanu şi Micheş, auzind că guvernul vrea să oprească adunarea Românilor, plecară Ia Blaj, ca împreună cu profesorii şi canonicii să înduplece şi pe episcopul a lucra pentru apărarea cauzei române. Guvernul opri adunarea dela Dumineca Tomei, neţinând seamă de sfatul ce i-1 da episcopul în raportul său, că n’ar fi bine de a opri adunarea, şi luă toate măsurile pentru a o împiedecă. Ordonă episcopilor români din Blaj şi Sibiiu, să trimită circulare tuturor preoţilor, ca să oprească poporul de a se adună. Asemeni porunci se deferă tuturor autorităţilor civile. Si funcţionarii si marii proprietari executau cu tot zelul aceste porunci; ameninţau, că acei cari vor merge Ia Blaj vor fi împuşcaţi sau spânzuraţi; pe tinerii propagatori ai adunării, pe cari îi puteau prinde, îi arestau. Pe marginea drumurilor se ridicară furci şi ţepe noui; căci aceste unelte barbare de ucidere, cari dispăruseră mai din toată Europa, se păstrau încă în Transilvania. Nu eră sat, în al cărui hotar să nu fie furci şi ţepe. La miezuina hotarălor se întâmplă să fie la un loc câte două rânduri de asemeni aparate; şi în acest an cele cari se putreziseră erau re-înoite. Pentru mai multă siguranţă, se trimisese în Bucerdea, lângă Blaj, o companie de infanterie din Alba-Iulia; iar din sus de Blaj, în Sâmcel, veni cu o zi înainte de Dumineca Tomei un escadron de dragoni. Se puseră păzitori în jurul Blajului, să împiedece intrarea poporului; veniseră comisari, cari să 291 împrăştie adunarea prin veto, şi dacă mulţimea s’ar opune, prin puterea armată. în asemeni împrejurări, mulţi se temeau că nu se va alege nimic de adunarea plănuită pe Dumineca Tomei. Câţiva tineri, conducători ai poporului, cari veniseră înainte, se retraseră acum prin satele vecine, ca să nu fie prinşi. Dar nimic nu mai puteâ opri acum pornirea poporului, căruia i s’a propovăduit desfiinţarea robiei. Neţinând seamă de primejdiile ce-I ameninţau, el învinse toate pie-decile; şi pe multe locuri treceau cu înnotul râurile, de pe cari se traseră podurile, ca să nu poată trece. Şi pe Dumineca Tomei se adunară la Blaj 5—600 de ţărani însoţiţi de tribunii lor; dimineaţa pe Ia 7 ore erau pline stradele şi piaţa oraşului. Şi la toate sfaturile şi ameninţările autorităţilor de a se retrage, poporul rămase pe Ioc ascultând cuvântările conducătorilor săi; până când în aceeaş zi după amiazi sosi dela Sibiiu şi Simion Bărnuţiu, care devenise acum idolul poporului, şi fu primit în triumf cu mare entuziasm. în o vorbire plină de însufleţire şi încurajare, ţinută de pe piatra catedralei în piaţă, Bărnuţiu sfătui poporul să se liniştească şi acum să se împrăştie pe acasă, că în adevăr guvernul a oprit această adunare; dar a învoit Românilor o altă adunare, tot la Blaj, peste două săptămâni, la 3/15 Maiu. Atunci să vină din fiecare sat câte doi inşi, însoţiţi de preoţii şi învăţătorii lor; şi atunci se vor înţelege cu toţii împreună, ce e de făcut, ca să scape de jugul iobăgiei şi de ameninţarea de a li se răpi limba şi naţionalitatea, dupăce de veacuri li se răpiseră drepturile de oameni şi cetăţeni. Dar până atunci să asculte de legi, să lucreze cu puteri unite, şi prin purtarea lor să arete, că sunt vrednici de libertate. Poporul acum începu a se împrăştia liniştit pe acasă şi, cari erau prea departe, prin satele vecine până la 3 Maiu. însă înainte de a părăsi oraşul, temându-se ca nu cumva în lipsa lor, conducătorii lor să fie arestaţi, cerură dela comisarii guverniali să Ie dee dovezi de buna lor purtare şi că nu li se va întâmplă nimic capilor poporului. Dovezile se deteră în mânile lui Buteanu, Iancu şi Papiu. www.dacQFomanica.ro 292 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914 Guvernul, înţelegând că nu va putea şi că va fi chiar primejdios a opri adunarea naţională a Românilor, le acordă o altă adunare, cu condiţiunea ca să se ţină sub conducerea şi răspunderea celor doi episcopi români, în două locuri, una în Sibiiu şi alta în Blaj, la cari să se întrunească cât se poate mai puţini şi să nu se desbată altceva decât punctele petiţiunii cătră guvern. în adunarea dela Dumineca Tomei nu s’a luat nici o hotărîre; s’a înaintat numai o petiţiune pentru eliberarea advocatului Flo-rian Micheş, arestat în Cluj. Adunarea aceasta însă a fost de mare folos. Mai întâiu, poporul prin purtarea sa demnă şi serioasă dete dovezi, că e matur pentru libertate; ceeace recunoscură prin acte oficiale şi comisarii şi comandantul trupei, trimişi de guvern să oprească adunarea. Apoi, această adunare a fost o minunată pregătire pentru marele congres dela 3 Maiu. Seara oraşul a fost iluminat şi tinerimea cu mulţime de popor din apropiere făcură ovaţiuni condu- cătorilor adunării cu torţe şi muzică. Toţi erau veseli de rezultatul acestei zile, chiar şi prigonitorii lui Bărnuţiu, cari îl aşteptau acum cu frică. El însă veni ca „îngerul păcii", cum zice Cipariu în „Organul luminării". A doua zi, Bărnuţiu şi Buteanu cu mai mulţi tineri, cari se temeau a se întoarce pe la familiile lor de frica funcţionarilor unguri de prin districte, au plecat la Sibiiu, de unde lucrau mereu pentru pregătirea adunării dela 3/15 Maiu. Scopul venirei lui Bărnuţiu la Blaj eră şi ca să pună în legătură consistorul din Blaj cu cel din Sibiiu; şi se înţelese cu Cipariu, ca să propună consisto-rului a trimite doi deputaţi la Sibiiu, ca împreună cu cei din Sibiiu să se înţeleagă asupra chestiunilor ce sunt a se desbate la congresul dela 3/15 Maiu; ceeace se şi făcu. Tot deodată se înţelese cu Cipariu, ca să cheme la adunare şi pe Românii din Bănat şi părţile Ungariei. Acestora le scrisese deja atât Cipariu cât şi A. Pumnul. (Sfârşitul va urmă.) M. Străjanu. Pustietatea. Mă ’ncinge iar, Cu chinu-i lung, al frigurilor jar. Fiori şi întunerec m’au înfrânt, De sete mă frământ, De sete arzătoare, şi de-amar ... în taină lupt Cu vise ce răsar neîntrerupt Şi-apun în negura somnului meu ... încerc să leg, cu greu, în minte-mi lanţul gândurilor, rupt. Aş vrea să ’nving Durerea ce m’abate şi s’ating Răcoritorul, umădul urcior, Să sorb ca din izvor Picurii reci ce ’n umbra-i se preling! Uisez că sunt Pierdută ’ntr’un deşert. Că trupu-mi frânt Par’c’a rămas aici, căzut pe drum Şi părăsit de-acum De-o caravană ştearsă ’n praf şi ’n vânt... Unde-am văzut Demult acest pustiu, întins şi mut, 5ub ceru-i arzător, albastru ’nchis? Poate eră ’n alt vis Al cărui rost în mintea-mi s’a pierdut... De peste mări A răsărit din neştiute zări: E ţara arsă dela miază-zi Cu văile-i pustii, Cu tremurul luminii ’n depărtări. .. In tâmple-mi bat Ritmele vântului cel necurmat... De soare ochii îi închid şi-aştept Să mor de rana ’n piept, Ce setea crudă, tainic, mi-a brăzdat. Ah! cui să cer Stropul de apă viu, ca să nu pier? Şi cine m’a svârlit pe-acest pământ Bătut şi ars de vânt Sub dogorîrea vânătului cer! lntr’un târziu, Când deschid ochii, — iată că ’n pustiu Se 'nalţă ’n a luminii tremurări, Departe ’n fund de zări, Oraşe de-un albastru străveziu .. , www.dacQFomanica.ro ttrnl 16, 1914. LuCkafI&UL 293 Cum le-am zărit Numai acum? Ori poate s’au ivit Pe când dormeam?... Şi mă ridic cu greu Pe-un cot. Dar trupul meu De trudă cade iarăş istovit... ... Spre-acei străini, Spre-a lor cetăţi cu ape şi grădini Pornî-voiu sub fulgerătorul cer, Un adăpost să cer Nainte de-a fi arsă de lumini... ... Dar nu-s cetăţi, Sunt lacuri — uneori... iar alte dăţi Sunt dealuri mlădiate ’n dulci colori Şi moi, ca ’ncingăfori Pierdute ’n tristele singurătăţi. Ah! nicăiri La inima cumplitei, arsei veri, Nu-s dealuri, nici grădini, nici ape nu-s! Ci dorul meu nespus Le ’nfăţişază turburii-mi vederi. Sunt amăgiri Ce-au proaspetele apelor sclipiri, Ce-au mii de frumuseţi cari se şterg Cu cât spre ele merg Pe drumul lung al sigurei pieiri! Pe drumul lung Al jalnicei pieiri, nu pot s’ajung, O zări! spre ’nşelătoru! vostru chip, Târându-mă ’n nisip Şi ’n pietre sure cari mă străpung. ... Un râu secat Aici de veacuri albia şi-a lăsat, Şi ’n desnădejdea-mi totuş chem un val Când pe râposul mal Ca ’n apă rece fruntea mi-o abat. Iar prin fiori De friguri îmi închipui bărci de flori Şi roade, lunecând pe râu în jos, Grele de-al lor prisos Cules dinfr’a grădinilor comori. Braţele ’ntind Dedenia s’ating — dar nu cuprind Decât fugarul vânt fără de chip. ' Şi-n valea de nisip Dăd bărcile şi râu încet pierind ... Şi răscolesc Nisipul sec, un strop ca să găsesc Cum îl pătrund cu aspre rădăcini Uscaţii mărăcini Ce ’n creasta dunelor se istovesc... De-atâtea-ori Beau pulberea ce-ai vântului fiori Au măcinat din stâncile pustii, Când roţi de vijelii Sfărâmă piatra ’n uriaşe mori! O de-aşi puteâ Să mă umbresc măcar la umbra mea Ce vânătă se ’ntinde la pământ! In ea să mă ’nveşmânt, Să mă ’nfăşor, s’adorm pe veci în ea! 5ute de mii De palmieri şi viţe verzi de vii Deodată tainic m’au împrejmuit! Ce oază s’a ivit In nesfârşita, dogorâta zi? Şi ce miros S’a răspândit din flori de chiparos! Iar prin narcizele dela izvor, Cum cad, din creanga lor, Rodii roşii ’n rouă de pe jos! Dăd trandafiri... Mixandre vii... Izvoare ce-au luciri Şi feţe, ca gâtleji de porumbei, Şi murmurând ca ei Se pierd sub ale frunzelor boltiri. Răcoritor Acum sub tâmplă-mi curge un izvor Şi vieafa ’n inimă-mi s’a strecurat, Căci valul cel curat Pe buza-mi arsă tremură uşor. ... Unde-a pierit Deşertul aspru şi neţărmurit? Şi unde s’a sfârşit jalnicu-mi vis?... ... Târziu, am redeschis Din somnu-mi pleoapele, — şi te-am zărit... Diul izvor, Florile toate cu mireazma lor Erau aievea ’n sărutarea ta Ce tainic îmi stingeâ Pe buze-al setei jar chinuitor. www.dacQFomanica.ro Alice Călugăru. 2 294 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914. Stan, cu maşinile. Din vina unor rudenii hrăpăreţe, din vina firei sale, nepăsătoare şi glumeaţă, şi din vina alor doi advocaţi, — mari tândale, cari nu făcură decât să-l tragă tot mai la fund, Stan Boeriu ajunsese într’o bună zi la sapă de lemn. Fânaţele, ogoarele, viile, boii şi vacile, precum şi cele două bivoliţe s’au tot dus, învârtindu-se, şi din vârtejul în care i s’a cufundat avuţia se pornise o şuviţă de vânt să iee într’o mână un bruş de mălai şi ceea-laltă altul şi să li se pară că îndoapă mămăligă cu brânză ori slănină. Era în cap de primăvară şi până toamna târziu Stan Boeriu mai avea mălai pentru copii. Vânduse destul în iarnă, dar tot îi mai rămăsese: moşia lui fusese cea mai mare în sat. „Toate plugurile umblă", îi zise într’o dimineaţă Aniţa, cu ochii în lacrimi. care-i suflă, lui Stan, în vatră. Atâta semn mai rămăsese din ce a fost odată. Pe casă mai eră stăpân, şi ce mai casă! Ori din ce parte ai fi intrat în sat, casa lui îţi sărea mai întâi în ochi. De piatră, înaltă, cu şase ferestri mari spre uliţă, şi Ia fereşti obloane vopsite verde. A fost om cu scaun la cap dacă a croit-o aşa de largă: opt copii răsturnau scaunele prin casă. Numai cât, acum, puteau copiii să răstoarne casa şi apoi să-şi sufle în deşte: nu mai veniâ Aniţa să-i potolească c’o bucată de pâne cu slănină, c’un bruş de brânză, c’un fagur de miere. Mai eră, însă, mămăligă, şi până mai străjueşte pe cârpător acest paznic auriu, nu desnădăj-dueşte Românul,iar copiii se obişnuesc repede „Poţi trăi nu numai din arat şi sămănat. Poţi trăi şi din cules", îi răspunse Stan, voind să-i descopere şi femeii gândul care-1 frământă de mult. Dar Aniţa nu pricepuse. începu să se tângue, cum fac toate muierile. „Nu suntem Saşi, nevastă, nu ne putem gândi la spânzurătoare. îţi spun că cineva poate trăi şi din cules, din seceriş. — Dar cum să seceri unde n’ai sămănat?" îl întrebă cu uimire Aniţa. „Trebuie să ai cap şi voinţă tare, răspunse Stan. Eu cred că Saşii de-aceea se spânzură aşa de lesne în nenorociri, pentrucă sunt şi proşti şi bleji. îţi spun că, în vara asta încă, vom avea şi noi culesul nostru. îmi cumpăr o maşină de treerat, cu cai. www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1914. LOCEAFARUL 295 — Cumperi că-i pe nimica", răspunse înţepată femeia, care se gândiâ că Stan poate stiâ ceva mai bun. » „Pricepe-mă, femeie, e pe bani, şi maşina si caii. Dar vom avea bani. — Poate vor plouă din cer", răspunse Aniţa cu dispreţ. „Din cer nu, ci din bancă", zise bărbatul cu linişte. Nu-1 atingeau înţepăturile Aniţei, ştiă el că numai de năcăjită ce-i vorbeşte astfel. în zilele bune niciodată nu s’au sfădit. „Luăm un împrumut pe casă, o să-l că- Binder şi Fleischer, cari au maşini. Prăbuşirea din scaunul ei de boiereasă o nelinişteâ mai mult pe Aniţa, ca pe orice muiere, decât însăş sărăcia la care a ajuns. „Chiar aşa o să-i bat pe cei doi Saşi, răspundea cu încăpăţinare Stan. Maşina va fi mereu sub ochii mei; nu va sdrobl grâul, nu vor merge grăunţe în paie, n’o sări de-atâtea ori cureaua. Las’ că ştiu eu ce trebuie să fac!" Pe-atunci nu se ştia pe sate de maşină cu aburi, cu benzină. Chiar maşinile cu cai erau de puţină vreme întroduse. îmblăciile Verona: O zi de sărbătoare in Moldova. pătăm de bună seama: ce casă, ce grădină cu pomi! împrumut nu prea mare: să putem cumpără patru cai şi să plătim două rate la maşină. Vezi tu, maşinile astea se vând pe rate. Ratele următoare le vom plăti din grâul ce-1 vom adună. O să eşim ieftin, să vezi. Nu iau nici un om străin. Eu voiu fi maşinistul, eu voiu slobozi snopii în maşină, Ion, Niculită, Pătrut si Vasile vor mână caii." Stan Boeriu mai avu de furcă cu nevasta pân’ s’o convingă, pân’ s’o liniştească. După ce văzu că s’ar puteâ face ispravă bună, Aniţa nu voiâ să înţeleagă cum, chiar Stan, să fie maşinistul, să rămână toată ziua în nori de prav şi să scuipe numai negru! Slujba asta ar puteâ s’o dee unui Ţigan, cum fac şi Saşii stăteau încă ameninţătoare prin şuri, prin cămări, gata în toată clipa să înceapă o revoluţie reacţionară. Binder şi Fleischer, cei doi Saşi cari cumpăraseră mai întâi maşini de treerat, învârtite de cai, treceau drept neşte oameni foarte cutezători. „Neamţu’ şi dracu’" ziceau Românii. Şi, prin simplul fapt că aveau şi maşini, erau socotiţi de cei mai avuţi Honţi din sat. Cât puteâ costă o drăcie de-aceea minunată! Deci, când sătenii auziră că Stan Boeriu îşi cumpără maşină, simţiră un adânc respect fată de el. i „Are încă bani destui! — Si să cuteze el să umble cu drăcii i nemtesti! > t 2* www.dacQFomanica.ro 266 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914. Al. Satmary: Cimitirul Jitianului. — Un om care îndrăzneşte! — De-acum numai cu maşina lui mi-oi bate grâul." Românii din sat aşteptau maşina lui Stan cu mare bucurie. Părea că ei înşişi se sim-ţiau mai săltaţi dela pământ prin cutezanţa unuia de-ai lor. Şi nu arareori se întâmplă ca, unul ori altul, întâlnindu-se cu Binder ori cu Fleischer să le zică: „Noa, jupâne, mai căpătăm o maşină! — Bun! Ala bun, răspundeâ Sasul. — Maşină nouă. O să vă iee Stan apa dela moară. — De ala nu frică la noi. Sare un cui, rămâne Stan cu gura căscat. Nu pricepe el cum trebui dires. — îi veţi arătă dumneavoastră. » — No ie!" făceâ Sasul cu ciudă. Stan Boeriu eră un om mijlociu, îndesat, unul dintre Românii cari iau sacul de-o găleată subsuoară. Deşi aveâ paştii greu, eră totuş sprinten, iute şi de picior şi de gură. Ochii-i jucau mereu în cap ca la un drac. Trăise bine cu toată lumea; în zilele bune făceâ cinste pe la crâşme cât zece. Sătenii ţineau la el, şi, în adâncul lor, doreau din toată inima să-i meargă bine lui Stan cu maşina, să-i bată pe Saşi şi să ajungă iar la moşie. Trei-patru fruntaşi din sat dacă erau străini de dorinţa asta: aceştia se bu- i t curau c’au rămas ei şezători pe scaunele cele dintâi ale bogăţiei. Dacă sătenii făcură multă vâlvă din vestea cea nouă, nu rămase nici Stan în nelucrare. De când se desprimăvărase el nu vorbiâ de altceva. De câteori se întorceâ dela oraş le ziceâ omenilor: „Să vedeţi ce mândreţe! Am să-i bat pe Saşi să le curgă petecele!" Le vorbiâ de mărime, de coloare, de batoză, „doba cea dinţată", de roate, de rotiţe şi de măsele. încă înainte de-a intră maşina lui Stan în sat, stiâ toată lumea că batoza e feştită verde, că ruzile de cari trag caii sunt roşii, că roatele sunt vineţii. Ştiau că cureaua cea lungă e grea de douăzeci de kilograme. Şi, încă înainte de-a sosi maşina, sătenii nu mai vorbeau de Stan Boeriu, ci, de Stan „cu maşinile". Nu se ştie pentru ce nu-1 porecliseră „Stan cu maşina", nu „cu maşinile", căci numai una aveă să aducă. Lucrul însă nu merse aşa de uşor precum şi-I închipuiseră sătenii, precum şi-I închipuise mai ales Stan Boeriu. Căratul grâului se terminase, de-o săptămână maşinile lui Binder şi Fleischer bubuiau, şi maşina lui Stan încă tot nu sosise. Bădicul eră acum tot pe drumuri, mereu împungaciu,mereu posomorît: aşa-i dacă ai de lucru cu străinu, te ’ncurcă chiar la sfârşit. A trebuit să se sfădească în toată legea,ba să ridice chiar pumnul la agenţii cari voiau să i-o scumpească după încheierea târgului. Când treeratul intră în a doua săptămână Stan plecă cu trei cară împrumutate dela rudenii şi în ziua următoare se întoarse, în www.dacQFomanica.ro LtJCEAFÂRUI, 297 Nrul 10, 1914. sfârşit, cu maşina. Din capul satului alaiul care o petrecea se tot în-groşâ, şi când aşezară noutatea în curtea unui frate de-ai lui Stan, venise tot satul s’o vadă, chiar şi cei doi Saşi proprietari de maşini, Binder şi Fleischer. Maşina câştigă admiraţia tuturor, toţi voiau să-şi bată spicoasele cu ea, în jurul lui Stan se făcu un cerc gros: toţi voiau să ştie pe când va veni Stan cu maşinile la ei. Celor doi Saşi li se cam lungiseră feţele, dar când zăriră caii cari trebuiau să învârtă maşina, zâmbiră cu satisfacţie. Şi Românii începură să se cotcască: caii erau patru gloabe, părea că numai acum le-au luat corturile de pe spinările ascuţite. Stan pricepu numai decât situaţia, se duse la cai, îi trase de urechi, îi bătu cu palma pe boturile slabe şi mari ca nişte solniţe, si zise: „Prrr! Patru cai — căluşei, să tot îmblăteşti cu ei! Ghii cai toţi patru mă! Ăsta-i calul lui „Sfântu Gheorghe“!“ strigă el bătând pe coaste trist pe-un cal ţintat în frunte şi pintenog de piciorul stâng de dinapoi; calul eră foarte trist. Mulţimea râse din inimă, se împăcase vă-zându-1 pe Stan cu voie bună. Adevărul eră că Stan fuse silit să cumpere gloabele acestea, — nu-i rămăseseră bani pentru alţii mai buni. Nevastă-sa, ruşinată, pieri destul de repede prin mulţime. Stan îşi probă maşina aici la frate-său Pavel. Dup’amiaza aceea dintâi fusese destul de grea: când sărea cureaua, când înfundă el prea tare batoza, înnădusindu-o, când îşi uită par’că ce trebuiâ să facă şi rămâneâ uitându-se la snopul desfăcut de pe masă. Apoi caii nu erau obişnuiţi, nu erau obişnuiţi nici cei patru băieţi ai lui Stan: mânau când prea încet, când prea iute. Batoza du-răiâ, pogneâ ca şi când s’ar fi rupt ceva în ea, muncitorii ridicau mereu capetele în norii de prav, să vadă nu-i primejdie. O săptămână îmblăti Stan tot pe la rudenii. Când a isprăvit aci îl chemau în douăzeci de locuri deodată. Căci în vreme de-o săptămână maşina lui Stan se dovedi în toate privinţele superioară celor două săseşti. înainte de toate nu mână în pleavă nici un fir de grâu, nu sdrobiâ grăunţele, iar ciurul lui Stan alegeâ grâul ca aurul. Apoi îmblăteâ cu zece clăi pe zi mai mult ca Binder ori ca Fleischer. „S’aştepţi un an şi să îmblăteşti cu Stan! — Al dracului! Isteţ om! Cum s’a învăţat să bage în maşină! — Şi vezi-i gloabele? Fac ispravă! — Da’ încă ce ispravă! Trag întins, pe-o formă unul cu altul, şi astfel maşina merge lin. Deaceea nu se taie grâul. — Şi nu merge în pleavă. — Ei, apoi asta vine şi din felul cum aduce el spicele sub dinţii tobei. Gândeşti că le cerne. — Si, ai văzut cum ia vama? Cum i-o dă omul! Nu stă să facă piept la ferdelă ca Binder ori ca Fleischer. www.dacQFomanica.ro 298 LUCEAFĂRUL Nrnl 10, 1914. — ... Cioară de sas!“ Şi, în fiecare seară, în curţile pe unde îm-blăteâ Stan, se adunau zece-cincisprezece ţărani cari se înţelegeau cu proprietarul pe când va puteâ veni Ia ei. Vorba ce-o zicea Stan, eră sfântă. Cei doi Saşi se întâmplă de multeori să lase pe Români în baltă, cu aria făcută, dacă-i rugă un Honţ de-ai lor să vie mai întâi la el. Cu Stan nu eră aşa: „După rând, ca la moară", zicea el, şi din pădească băieţii. Aşa de cruzi şi aşa de năcăjiţi! Dar Stan rămase neînduplecat. „Lasă-i să soarbă putere din pământ şi din cer, nu le-o strica! Apoi, drept să-ţi spun, mai zicea el, mi-e teamă să dau aşa cai scumpi pe mâni străine. Hoţi de cai mai sunt şi azi, şi pe cari ar pune mâna, abă-tându-se pe la noi, dacă nu pe paraleii noşti? Hm! Calul lui „Sfântu Gheorghe" să-l cântăreşti cu galbini, tu muiere". 1. A. Steriadi: Veneţia. asta nu-l puteâ scoate nime. Nu alegea pe cei avuţi din cei săraci, ci la fiecare după cum se anunţase. De-aici apoi a şi pierdut în anul cel dintâi pe mulţi dintre cei mai cu stare, cari nu înţelegeau să aştepte până le vine rândul. Stan „cu maşinile" îşi umpluse până prin mijlocul lui Septemvrie cele patru coşuri mari. De altfel el munciâ, nu glumiâ. în zori de zi, băieţii lui cei mai mari, Ion şi Niculiţă, aduceau „caii toţi patru" dela păşune. Unul de treisprezece şi celalalt de doisprezece ani, cei doi pui de boier, nu mai dormiseră o noapte acasă de când se începuse treeratul. Aniţa, mama lor, se făcuse luntre şi punte ca Stan să dee caii în seamă vr’unui fecior peste noapte, să nu i se pră- Femeia se mânia şi ocăra: ea nu puteâ să se împace cu batjocura şi credeâ că Stan îşi bate joc de casa lor. El însă îşi băteâ joc de sărăcie. De altfel Ion şi Niculiţă nu se lăsară îmbiaţi. Ce-i puteâ face pe ei mai fericiţi decât ca, în fiecare seară, să-şi arunce surtucul de lână pe spinarea unui cal, să iee pe celalalt de căpăstru, şi, între cântecele feciorilor şi chiuiturile copilandrilor, să-şi amestece trapul cailor cu al celorlalţi şi să nu se oprească decât în aluniş? Erau şi săteni cari îl învinuiau pe Stan că prea-şi năcăjeşte copiii. El râdeâ şi le spuneâ că de-ar fi nişte cai mai răi i-ar lăsă şi pe mână străină, dar aşa nu se îndură. Râdeâ când vorbiâ cu alţii ori www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1914. LDCEAFĂRDL 299 cu nevasta, dar când rămânea cu gândurile sale, sufletul i se umplea c’un fel de duioşie amară, dureroasă, şi rară eră noaptea să nu se arunce odată până în aluniş să-şi vadă de copii. Vezi bine, muierea nu trebuie să ştie toate celea. J Deci în zori, „caii toţi patru" intrau în curtea omului la care eră aşezată maşina de cu seara. Când eşiâ gazda în curte caii, legaţi Ia proptelele gardului, ronţăneau în fânul plin de miresme. Până se adunau oamenii, până se descoperea stogul, cei patru îşi ro-tunziau pântecele, ghiolcăneau din apa proaspătă, şi, înhămaţi, păreau cu mult mai mari decât spre prânz sau spre seară. Adevărul eră că ei nu slăbiră mai tare; se învârteau, ce-i drept, cu ziua de cap, ameţiţi, nenorociţi, tăiati de curele si de funii, desnădăjduiţi sub pişcăturile muştelor, trăgeau cu capetele plecate înainte, li se puteau numără toate oasele, — dar apoi, în pauze, aveau nutreţ destul. Românii nu se uitau cât fân li se pune înainte, iar Stan, după ce ajunse şi la ovăs, îi întărea şi cu grăunţele aceste ţepoase. Se vede că nimerise cai tineri, şi calul, dacă are gură bună, — are tot ce-i trebuie. „Ghii odată! — Ghii calu’, mă! Hi odată", începeau băieţii, c’o mână pe rudă, cu alta adiind biciul pe deasupra spinărilor. „Ghii caii toţi-patru, mă", strigă Stan dela batoză. Măselele negre, pline de smoală, dela roata cea mare în care erau fixate rudele, păreau că stau în loc, dar măselele dela roatele cele mici începeau să sclipească în soare, sulul se învârtea greoiu, numai spiţele strâmbe dela roata mare pe care era fixată cureaua, lăsau aproape dela început impresia unor linii aerine. „Toba cu dinţii" începea să cânte: „bu-bu-bu“, apoi tot mai şuerător şi deodată fierul întreg cântă cu glasul acela metalic, pătrunzător, care adună pe copiii din toate portiţele, făcându-i să-şi părăsească toate jocurile. Eră totuş un fel de cântec sec, un vaer de oţel, până ce Stan nu începeâ să lase snopii în maşină. De-atunci cântecul îşi pierdeâ din sonoritate, maşina bubuiâ, bufneâ, scuipă paiele aurii, sub cari se aşeză, în strat tot mai gros, grâul. Pravul umpleâ îndată ograda întreagă, Stan se purtă ca într’o ceaţă murdară, care se cerneă, roiâ în jurul lui, în mii de chipuri, oamenii vorbeau strigând. „Mirosul de maşină" pătrundeâ până departe, copii se grămădeau tot mai mulţi în curte, I. A. Steriadi: Case vechi. lângă cai. Doamne, cum sorbiau din ochi şi caii şi pe pogănici, şi biciurile lor de curea, cu cănac roşu! Cât ar fi fost de fericiţi să j t se tină si ei c’o mână de rudă, să mâne caii, şi să tot treacă peste sulul ce se învârteă ca un şarpe negru, întins. Dacă Ion ori Niculiţă" îi da la câte unul voie să vie la rudă, aceasta eră o fericire la care râvneau toţi copiii din sat. Nu eră unul care n’ar fi voit să schimbe pe toată vieata cu Ion ori cu Niculiţă. Si, cei doi fraţi, erau adeseori împărţitori de fericire supraomenească pentru ceilalţi copii. Eră o fericire şi pentru părinţi să-şi vadă copiii petrecându-şi astfel, cu atât mai vârtos că de maşinile cele săseşti copiii trebuiau să rămână departe. Binder şi Fleischer n’aveau copii mănători pe lângă cai, ci câte doi hăplăi www.dacQFomanica.ro âoo LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914. de slugi cari putrezeau în cisme păşind ca nişte cocostârci în urma rudelor. Apoi Saşii aveau cai buni, bine ţinuţi, între cari totdeauna se alegea vreunul cu nărav, care se oprea când ţi-erâ lumea mai dragă şi începea să asvârle din copite. De multeori trebuiau să se pună câte doi Saşi cu parii lângă el şi nu-l puteau porni până nu venea maşinistul. Stan Boeriu ştia că nu-i primejdie să-şi facă nărav caii lui, şi de aceea lăsă să vie băieţi ca ajutor de pogănici. Uneori ruzile, cât erau de lungi, erau împănate cu mânuţe de copii. Stan, de altfel, nici nu prea luă în seamă ce se întâmplă la rude. De când avea înainte, pe masă, cel dintâi snop deslegat, toată vieaţa lui eră concentrată în gura maşinei. De-aici simţiâ el foarte bine când eră vreo „hibă“ la cai şi strigă, înghiţind din pravul gros şi cald: „Cai toţi-patru mă! Hi paraleii tatii"! Mânile lui se purtau neobosite; despătură, jucându-se, paiele din snop, le da spre gura maşinei, curăţă într’o clipă masa. Femeile cari aduceau snopi, cari deslegau, conteneau în curând din cântec şi frigurile muncii le înlănţuiau: trebuiau să se poarte. Aprig de mână trebuia să fie şi celce trăgea din maşină paiele. După câte trei ceasuri de muncă întinsă Stan priviâ cu satisfacţie cum îmbulzise pe toţi, aşa încât să nu mai ştie unde li capul. El eră bătucit cu prav hospos, era sur cu haine, cu obraz, cu păr, cu pălărie. Doar năduşala ce i se prelingea pe frunte, pe faţă, lăsă să se vadă din când în când câte-o făşie roşie de piele. I se făceau propuneri pentru o pauză. Dar afară de una mai lungă pe la zece şi alta pe la şase, nu-şi da răgaz decât pe câteva minute când trebuiau să ducă vravul de grâu în şură. Cei doi Saşi aveau maşinişti Ţigani, cari le făceau destule mizerii. Dacă se îmbătau, maşina hodinea câte-o jumătate de zi, câte-o zi. Ei făceau pauze lungi şi dese, şi pentru rachiu şi pentru tutun. Jupânii ori nu ştiau ori nu voiau să-i înlocuiască pe maşinişti. Astfel Stan „cu maşinile" eră tot mai iubit de săteni. De multeori când gazda le arăta băieţilor de unde să dee fân Ia cai, Stan alergă înaintea lui; „Nu-i de lipsă vecine, nu-i de lipsă. — D’apoi ce-or mânca? — Pe astăzi au avut muncă grea. Te rog să le dai o hrană mai bună. — Bine dar n’am nici ovăs nici otavă. — Ai foc în casă?" îl întrebă Stan aple-cându-se la urechea omului. „Dacă ai, patru căldări de jar să le dai. Ăstia-s dedaţi cu jar". Omul râdea, râdeau şi alţii, coborau fânul şi-l puneau înaintea cailor. „Să nu vă miraţi că-s aşa de slabi", zicea alteori. Ăştia-s din neamul postelnicilor. Câţi sfinţi părinţi au fost uscaţi ca bianele şi totuşi ei au fost de mai mare folos lumii". Până prânzeau, până cinau, muncitorii se hărhăiau mereu. Şi unde eră Stan cu maşinile veniau cu plată mai puţină decât unde îmblăteau maşinile Saşilor, cari nu veniau niciodată să mânce la masă cu creştinii, ci, retraşi în umbra clăilor de fân, îşi mâncau slănina lor râncedă, ori, apoi, mergeau acasă, „c’a făcut şi dumneaei". Adecă a pregătit şi frâua lui masa. Până fură numai două coşuri pline Aniţa se cam ruşina să meargă să măsure vama. îi părea un fel de cerşitorie „să iei aşa bucatele omului". Dar după ce fură patru pline, se topi şi sfiala asta, vedea că şi maşina asta eră un mijloc de traiu. Si totus nu merseră lucrurile asa de neted i > > cum îşi închipuise Stan şi cum îşi închipuia acum şi Aniţa. Maşina lor umblă până la sfârşitul lui Octomvrie, dar în vremea asta doi cai trebuiră înlocuiţi, căci al lui „Sfântul Gheorghe" şi încă unul se răsturnară pe rude. Apoi veniâ o rată mare la maşină. Stan se mai trezi cu o datorie de peste o mie, care nu ştia de unde îşi înălţase capul. îşi ţinuse un coş de grâu, celalalt precum şi caii trebui să-i vândă. „Mai bine aşa", zise Stan. „Paraleii, de-i ţineam pe iarnă, cum fân nu avem, mi-ar fi mâncat mai mult decât sunt ei vrednici. Voiu cumpără la primăvară alţii." Şi, într’adevăr, în primăvară, după ce se îndesă iarba pe hotar, cumpără alţi patru, şi aceasta s’a repeţit aşa opt ani în şir. în vremea asta se perândară tot alţi copii, copile chiar, la mânatul cailor. Trecuse rândul peste Pătruţ şi Vasile, Dumnezeu îi mai ştie www.dacQFomanica.ro Nml 10, 1914. LUCEAFĂRUL 301 cu numele pe cei doi cari mână acum. E adevărat că fuseseră numai opt când Stan a cumpărat maşina, dar de-atunci capetele s’au mai sporit cu patru. în vremea asta de opt ani Stan plăti maşina, o repară odată din temelie, şi dc-acum avea să muncească numai pentru casa lui. Ion şi Niculiţă, feciorii cei mari, se pricepeau la toate cele ca nişte maşinile lor cari se hârbuiră asa că chiar unii Saşi începură să-şi bată grâul cu maşina lui Stan. Acesta, din an în an, îşi cumpără cai tot mai buni, sporea la îmblătit cu cinci-şase clăi pe an. Peste iarnă însă nu-i ţinea. Stan îşi băteâ capul cum să facă să mai cumpere o maşină, pentru vara asta, a noua, căci vedea bine că cu una nu mai răzbeşte. i lp. Strâmbu: Vara în curte. maşinişti adevăraţi, ştiau băgă în maşină ca si Stan, dacă nu mai bine ca el. Binder veni într’o zi la Stan şi-i zise: „Bade Stan, mi-ai putea da mie pe Ion ori pe Niculiţă, să bage Ia maşina me, să fie maşinistu. Eu plătesc bine la el. — Că nu pot, jupâne", răspunse Stan. „Poţi. La dumneavoastră sânteţi prea mulţi. Io n’am un om priceput. — Să-ţi fi făcut unu’“, răspunse Stan, de-părtându-se de lângă Sas. Adevărul eră că în aceşti opt ani Stan cu maşinile luă toată clientela românească din mânile Saşilor. Scumpi, cum erau, aceştia pici nu reparară o singură dată din temelie Visul lui eră: două maşini nouă, Ion la una Niculiţă la alta, dar se îngrozea par’că de datorii. într’o seară, prin Maiu, iar se oprise la gândul ăsta, şi-l tot sucea şi pe faţă şi pe dos, când iată că cineva-i bate la uşe. „Bună seara. — Bună seara, jupâne Binder. Ia’ să şezi puţin, dacă te-a adus Dumnezeu la noi. — Că şede io“, începu Sasul, „că venit să spui ceva la dumneata". Din vorbă în vorbă Stan pricepu unde bate şeaua Sasul: venise să-i ofere maşina lui spre cumpărare. „Că el s’o săturat de atâta alergare, de-atâta ceartă cu slujile, că www.dacQFomanica.ro 302 LUCEAFĂRUL Nrnl 10, 1914. nu i se mai plăteşte să ţină patru cai, că, zău, el ar vinde maşina". Stan îşi făcu iute socoteala cât l-ar costă o reparare radicală şi-i oferi suma aceasta îndoită. P. Bulgăraş: Şalul negru. „No ie, c’atât’ e pre puţin!" zise Sasul şi se duse. Dar dup’o săptămână nu-i mai păru prea puţin: încheiaseră târgul. Stan ştiâ că la Saşi le merge rău cu maşinile, căci să socoteşti numai cei patru cai bine hrăniţi, iarna-vara — şi vei vedea că ei singuri mâncă tot oborocul. Ştiâ că chiar neamul lor săsăsc nu-s mulţumiţi cum le treerau bucatele. Nu se miră deci prea mult când, după o lună, încheie acelaş târg şi cu Fleischer. Mai mult s’a mirat şi chiar s’a mâniat popa Saşilor, care de-atunci dădu poruncă să nu mai poată vinde nici un Sas, orice fel de avere, fără ştirea şi învoirea lui şi a sfatului bisericesc. Stan duse maşinile la oraş şi după două săptămâni le readuse nouă-nouţe! Eră şi vremea căci maşina singură ce se pornise de-o săptămână, nu mai răsbiâ. în vara aceea îl învăţă şi pe al treilea fecior, pe Pătruţ, rândul maşinei, aşa că Stan se plimbă acum, cu pipa în gură, dela o maşină la alta, dela un ciur la altul. Nu se puteâ plânge că mai pică şi vr’unui străin ceva din câştigul Iui: familia lui umpleâ toate slujbele dela cele trei maşini. Au trecut mulţi ani dela cele povestite aici. Stan „cu maşinile" e cunoscut acum în tot jurul. Are maşină cu abur, cu batoză mare, şi, cu doi feciori după el, îmblăteşte prin P. Bulgăraş: Pe gânduri. satele vecine. în sat nu mai încape de feciori, dintre cari patru sunt căsătoriţi. Nime nu-1 mai ştie după numele cel vechiu: Stan Boeriu. Toată lumea-i zice: Stan cu maşinile. ’ I. Agârbiceanu. www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1914. LUCEAFlRDL 303 Douăzeci de ani de în anul viitor (1907) comitetul face o întorsătură spre bine: votează d-lui Z. Bârsan, despre care se vorbiâ la 1905 cu regrete, că „societatea n’a fost cu noroc cu primul său bursier" o subvenţie de 1200 coroane, pentruca d-1 Bârsan să poată acoperi toate cheltuelile împreunate cu turneul, pe care-l făcu în vara acelui an. D-1 Z. Bârsan făcu şi în anii viitori turneuri. Dar poate tocmai in legătură cu turneurile d-lui Bârsan, în şedinţele comitetului va fi început să se cristalizeze tot mai mult o altă idee, o altă ţintă: Societatea să părăsească planul organizării unei trupe ambulante. Grija aceasta să o lase iniţiativei particulare. Iar comitetul să sprijinească astfel de trupe numai cu subvenţii. » Membri societăţii şi presa se gândiau însă altfel. Asemănând desvoltarea ce-o luase Asociaţiunea cu a S. T. R., ei credeau, că aceasta nu a făcut destulă propagandă în favorul său. Societatea avea prea puţini membri, 478; şi numărul acesta scăzu în anul viitor cu încă 51, până la 427. Deaceea, pentru a avea încă un mijloc de propagandă, raportorul adunării generale din Cohalm (1907) propune încă odată înfiinţarea de secţii prin toate oraşele. Iar „Tribuna" (Dr. P. Nistor) voind să aducă aminte comitetului ţinta ce-o avusese, trupa, cere să se dea o bursă şi unei eleve.1) Anul viitor, 1908, aduce cu sine şi polemici în presă, în cari se discută scopurile societăţii. Comitetul rămâne însă fată de ele im» > pasibil; el asistă numai ca privitor la un frumos joc de focuri artificiale, cari se vor stinge în curând. Se pusese din nou chestiunea: teatru de diletanţi ori trupă de actori de meserie? Ce face comitetul societăţii? El rămâne pe lângă ţinta, ce şi-o fixase la 1903: teatrul de diletanţi. D-1 Z. Bârsan îşi dăduse di-misia la 1905 tocmai pe motivul, că i se cerea să joace cu diletanţii; iar comitetul *) Se propune — din amândouă părţile — şi înfiinţarea unei biblioteci a Societăţii. „Tribuna" cereâ să fie chiar publică, mişcare „teatrală". (Urmare şi fine.) societăţii nu a voit să înveţe nimic din i t această motivare! Ci închipuindu-şi că atunci nu a putut organiză teatrul de diletanţi, fiindcă se greşise în alegerea persoanei („societatea n’a fost cu noroc cu primul său bursier") credea că acum a găsit pe „eroul", care va putea săvârşi minunea a opta: să joace în satele din Ardeal, el singur, pe Wilhelm Teii! Acest „erou" erâ să fie d-1 A. P. Bănuţ, din singurul motiv, că erâ al doilea bursier al societăţii, iar comitetul nu erâ ţinut să înveţe din experienţa făcută cu cel dintâiu, ci trebuiâ să urmeze cu fiecare bursier al său experimentul încercat mai întâiu cu d-1 Z. Bârsan. Toată lumea vede în d-1 A. Bănuţ un apostol şi mântuitor: D-1 vicepreşedinte V. Oniţiu zice în discursul său cetit la Oraviţa: „Ne mândrim că cu sprijinul nostru s’a făcut Z. Bârsan aceea ce este, şi că cu ajutorul nostru va deveni d-1 A. Bănuţ aceea ce dorim cu toţii să fie". (într’adevăr: cu „ajutorul" d-lor a devenit ceeace este!) în raportul general al comitetului se zice, că d-lui Bănuţ „i s’a deschis un frumos cerc de activitate aposto 1 ească". „Tribuna" apreciază alegerea d-lui Bănuţ cu următoarele cuvinte: „Comitetul a avut o fericită inspiraţie angajând pe cel mai agil bursier al său, pe A. P. Bănuţ. Sperăm, că d-1 B. nu se va descurajă de icoana cernită ce i-a făcut-o situaţiei noastre artistice, că dorul său de muncă, însufleţirea, spiritul de jertfă, statornicia, curajul ce-1 pune în slujba apostolici sale vor spori în măsura greutăţilor ce va aveâ să biruiască. Reprezentaţiile au dovedit, că este cel mai destoinic regizor din câţi au încercat la noi arta aceasta." Aflăm apoi atât din vorbirea d-lui vicepreşedinte cât şi din raportul comitetului ce anume se aşteptă dela d-1 Bănuţ (ales cu 1 Sept. 1908). „Prin angajarea unui director artistic, om cu pregătire specială, cu dragoste de muncă şi cunoscător al relaţiilor dela noi, sperăm că ne va succede a reînviâ treptat interesul pentru teatru organizând teatrul www.dacQFomanica.ro 304 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914. P. Dulpnrnş: Portret. de diletanţi prin exemplul viu şi poveţele pricepute ale noului nostru director artistic". în raportul general: „Artist, care în baza culturii sale superioare, a însufleţirii sale pentru cauza teatrului, a firii sale simpatice şi a iscusinţii sale va putea conduce personal mişcarea teatrală organizând şi in-struând trupe de diletanţi". Şi că de fapt comitetul se oprise aici, la teatrul de diletanţi, o dovedeşte încă un pasaj din vorbirea d-lui vicepreşedinte: „în stadiul actual ni se impune stăruinţă şi îndelungă răbdare... Vor trece ani de zile până la etapa viitoare: teatrul ambulant cu o trupă de artişti de profesie". Şi o mai dovedeşte încă o faptă: comitetul nu angajează în serviciul său pe d-1 N. Băilă, care încă terminase conservatorul; deoarece faţă de viitorul d-lui Băilă comitetul, atunci când îi votase „ajutor" (nu „bursă"; şi în alegerea termenilor comitetul a fost advo-căţeşte precaut) nu-şi luase nici un angajament. Intenţiile comitetului fiind acum clarificate presa poate luă atitudine faţă de ele. Doi dintre scriitorii cei mai autorizaţi îşi spun cuvântul. D-1 N. Iorga cere comitetului să facă mai mult teatru, chiar cu risicul de-a se adună mai puţini bani: „Eu văd altceva. Până în cea mai mică aşezare românească răzbate, fără a culege material pentru a face spirit în foiletoane, o grupă de tineri buni, modeşti, muncitori, deprinşi cu sărăcia şi cu neînţelegerea silinţelor ce fac. în orice împrejurări, declamă, joacă lucruri pe înţeles ... » Dacă sunt tinerii aceştia pregătiţi, să iasă la iveală! Societatea pentru „fond", prefă-cându-se în societate cu fond, să cumpere accesoriile de nevoie, multe si frumoase, si să dea tinerilor o leafă cât să poată trăi chiar dacă ar veni mai puţină lume la „comedia" lor şi ar plăti cât de puţin. Iar dacă nu sunt pregătiţi, să-i afle societatea şi să-i pregătească", (Anuar XII, pag. 110). II. Chendi arată, că suspendarea burselor, adecă renunţarea la pregătirea şi a altor actori, este o greşeală. D-I Z. Bârsan, care primise şi ’n anul acesta o subvenţie de 1500 cor. pentru turneul său, prezintă comitetului un plan de organizare a unei trupe de 6 actori cerându-i „să angajeze un personal de şase inşi, socotindu-se printre ei şi bursierii de până acum, cari să alcătuiască întâia trupă ambulantă de actori de meserie". Aceasta „dacă nu-i oferiâ mari talente, îi asigură cel puţin câteva forţe potrivite pentru răspândirea unei curate limbi româneşti". însă „conducătorii societăţii n’au voit să mă asculte dintr’un spirit de economie greşit plasat". Căci „este neadevărată ştirea, că aş fi ridicat o pretenţie de 17 mii de coroane pe an, pentru a mă pune în serviciul societăţii, câtă vreme pot să dovedesc cu acte, că suma cerută pentru mine personal eră abia 400 coroane lunar (în care eră socotit şi onorariul pentru soţia mea) şi nu e vina mea, dacă onor. comitet al societăţii n’a căzut de acord asupra planului ce i-am propus". („Lupta", 1908, Nr. 183). Astfel şi „Drapelul" d-lui Dr. V. Branisce poate scrie despre „inzistenţele, cari vin din partea publicului cerând înfiinţarea neamânată a teatrului". Numai scriitorul acestor rânduri, înţelegând cât de îndreptăţite erau cererile d-lorN. Iorga www.dacQFomanica.ro Nral 10, 1914. LtJCEAFiRtJL 305 şi II. Chendi, putea totuş să ia în apărare comitetul, cutoatecă nu eră iniţiat în secretele lui şi nici nu eră împuternicit din partea nimărui de-a susţine apărarea. Atunci eră însă sigur, că comitetul lucrează „după un plan bine chibzuit şi foarte cernut din toate punctele de vedere" cum zicea odinioară fostul secretar, d-1 V. Goldiş. Deaceea în scurta polemică ce-o avuse cu II. Chendi zicea: „O ştim cu totii foarte bine, si si mai bine o ştie comitetul societăţii pentru fond de teatru, că se va crea o trupă teatrală de artişti. (De fapt, nu s’a creat!) Pentru ea s’au dat burse şi se vor mai da. (De fapt, nu s’au mai dat!!). Societatea a legat acum de ţara noastră pe d-l A. Bănuţ, va legă şi pe viitorul bursier şi pe al treilea". (De fapt, nu a făcut-o!) Că numai „ţinta cea mai apropiată, deci imediată, este organizarea unor trupe de diletanţi la oraşe, cari vor înceta de-a mai există atunci, când va fi o trupă de actori". („Duelgii literari" şi „Demoralizare în literatură" în „Tribuna" dela 16 Oct. n. şi 31 Oct. n. 1908). Dar întocmai precum miniştri nu ţin seamă de adunările de protestare ale alegătorilor, pe cari le împrăştie cu o trupă de jandarmi călări, tot aşa nu a ţinut seamă nici comitetul S. T. R. de dorinţele publicului, deci ale membrilor societăţii. Ba a ţinut să dovedească, că nici ţinta actuală, teatrul de diletanţi, nu este atât de fixată, încât să nu poată trece peste ea, dacă un cancelist oarecare ar arătă, că societatea ar puteâ să aibă încă o tintă. Si atunci ivindu-se un remarcabil talent muzical în persoana d-lui I. Crişan, comitetul a hotărît să pregătească de pe acum şi pe viitorii societari ai Operei româneşti din Ardeal şi i-a votat deci d-lui Crişan o bursă pentru muzică. Şi de aci înainte cultivarea talentelor muzicale va ră-mâneâ cea mai de căpetenie îngrijire a comitetului societăţii. Căci la 1910 i se va votâ o bursă şi d-lui Şt. Mărcuş, la 1911 una d-lui 1. Harşia şi alta d-şoarei A. Voileanu, talente, cari fără îndoială trebuiau sprijinite, fiindcă ar fi fost un păcat dacă nu s’ar fi putut des-voltâ, dar sprijinul dat lor din partea comitetului S. T. R. dovedeşte exact, că acesta nu mai aveă energia necesară întru urmărirea P. Bulgăraş: Sanguină. unui anumit scop, unei ţinte bine fixate încă dela anul 1900! De acum putem prevedeâ întreagă activitatea comitetului. Va fi ea sinceră? Se va lucră pe faţă? Atunci concluzia noastră va puteâ fi numai aceasta: comitetul vrea o trupă de operă sau de operetă, abandonează ideia teatrului de diletanţi, şi sprijineşte numai cu subvenţii trupe de actori dramatici. Nu este sinceră? Se lucrează cu „fel de fel de expediente", cum a zis d-I Dr. V. Bra-nisce? Atunci concluzia va fi: comitetul va căută să distrugă tot ce-a creat pentru a-şi netezi calea spre situaţia ce vrea să şi-o creeze: a nu se găsi prins cu angajamente atunci, când s’ar ivi un agil antreprenor de teatru, care să vină şi să-i ceară sprijinul, dupăce singur îşi va fi format o trupă şi va fi cerşit mila guvernului unguresc, care îi îngăduie să dea reprezentaţii. Comitetul renunţă deci Ia frumoasa îndatorire ce şi-o luase: de-a scoate la iveală talentele de actori ce vor fi stând ascunse şi în această parte a românismului, care este Ardealul; de-a deschide, numai din puterile noastre, încă o cale pe care să înainteze triumfând asupra culturii străine cultura românească; de-a cuceri astfel încă o parte din vieaţa ce se scurge dincoace de Carpaţi şi de a pune stăpânire pe ea, care e tot atât de preţioasă ca vieaţa intelectuală românească din alte ţinuturi şi din alte ţări. Nu! Societatea pentru fond de teatru renunţă la cuceriri, ea e bucuroasă de momentul, când se va vedeâ cucerită şi împinsă la o parte de întreprinzătorii evrei din Ro- www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrnl 10, 1014. nou mânia, cărora le-a pregătit terenul prin reprezentaţiile de diletanţi. Pentru atâta au fost buni şi d-l Z. Bârsan şi d-l A. P. Bănuţ, întâiul şi al doilea bursier al societăţii! Astfel, după un singur an de activitate a d-lui Bănuţ, înzadar creşte numărul membrilor societăţii dela 427 (1908) deodată la 1490 (1909) (el scade la 1228 şi 1168, creşte însă iarăş la 1273 şi rămâne acelaş în cei doi ani din urmă 1912 şi 1913); înzadar organizează d-l Bănuţ în 63 de locuri trupe de diletanţi sau comitete filiale; înzadar creşte averea societăţii dela 434.318 cor. la 507.098 cor. (aproape 50.000 cor. reprezintă obligaţiunile subscrise de membri noi, înscrişi de d-l Bănuţ!); înzadar comitetul are la 1909 „fericirea a comunică, că d-l A. P. Bănuţ este persoana chemată a răspunde aşteptărilor noastre şi prin priceperea şi zelul său se pot realiză rezultate bune“; înzadar preşedintele societăţii, d-l Dr. I. Mihu anunţă la 1910 în Reghin în discursul cu care deschide adunarea generală: „vremea apostolatului fanatic, dar... flămând (aluzie la „apostolatul" d-lui Z. Bârsan si al d-lui Bănuţ!) a trecut. Tiebuie să îngrijim ca actorii noştri să fie scutiţi de grija zilei de mâne"; înzadar recunoaşte întreg comitetul, în raportul său, că „numărul membrilor s’a duplificat în anii din urmă şi terenul pentru societatea noastră a crescut rapid" (Anuarul XIV); înzadar, în adunare, preşedintele şi gentlemanul Dr. I. Mihu mulţumeşte d-lui A. P. Bănuţ pentru munca depusă întru reuşita artistică a adunării; înzadar urmând exemplul dat de Z. Bârsan aranjează şi d-l A. P. Bănuţ în fiecare vară turneuri cu trupe mai mici. Comitetul nu ştie ce să facă cu un „director artistic" şi regizor, căruia n’are de unde să-i dea şi o trupă, pe care uitase să o pregătească, să o crească, şi deci, după ce în 1909 promite că „va căută în decursul anului modalitatea de definitivare a directorului artistic", în 1910 îl angajează pentru timpul cât e în vigoare actualul plan de acţiune. Te miri că nu l-a angajat şi „în principiu" definitiv! Comitetul ştia deci dela 1910, că la 1913 societatea nu va mai avea în serviciul său pe nici un fost bursier al societăţii. Căci toate bursele nouă, cari se dau de-aici înainte se dau numai pentru muzică (d-şoarelor L. Popovici şi L. Pop); pentru clasa de declamaţie se dau numai „ajutoare" (d-şoarelor A. Poparadu şi M. Dima). Ba d-şoara M. Dima, cunoscând experimentul făcut cu domnii Z. Bârsan si A. Bănuţ, atunci când ia o bursă nu mai vrea ea să se ştie angajată faţă de societate şi cere bursa fără angajamente. Ce credeâ comitetul în privinţa aceasta nu ştim, căci nu s’a destăinuit în nici un raport al său. Astfel trebuia amânat şi sorocul organizării unei trupe teatrale permanente. D-l V. Oniţiu îl fixă la 1897, când eră membru în comitet, pentru apii 1912 -1915. Ce s’a făcut cu trupa? Ştim cu totii: azi, la 1914, comitetul nu are nici un singur actor în serviciul său, numai pe d-l Dr. H. P. Petrescu. Deaceea d-l Dr. I. Mihu, preşedintele societăţii la 1910 corege pe d-l V. Oniţiu şi fixează terminul subvenţionării unei trupe teatrale pentru anul 1920. Atunci, sperează d-l Mihu, vom avea 10 — 12 actori crescuţi de societate; cu leafă de câte 2400 cor. anual şi înscrişi la un propriu fond de pensiuni. Şi pentru a asigură instituirea unei trupe de actori la 1920, d-l Mihu a împlinit dorinţa dela 1902 a d-lui Ungureanu, a modificat § 21 al Statutelor S. T. R. şi a obţinut din partea guvernului şi aprobarea lor. D-l Mihu crede, că prin Statutele modificate i s’a asigurat (fără rezerve) societăţii „şi acel drept preţios de a organiză, susţineâ sau subvenţionâ una sau mai multe trupe teatrale ambulante" (Anuarul XV, pagina 15). D-l conte Khuen Hedervâry, ministrul care a aprobat modificarea, însă nu crede, căci a pus condiţia: „Societatea poate întemeiă trupe de actori numai cu concesiunea ministrului şi poate subvenţionâ numai acele trupe de actori din patrie, cari au concesiune ministerială". Iar concesiunea o poate refuză ministrul de interne care va funcţionâ la anul 1920, dacă nu va fi prietin cu preşedintele dela 1920 al S. T. R. ’ Comitetul societăţii asemenea îşi leagă toate speranţele de acest an 1920. Deaceea face pregătirile de tranziţie. Mai întâi renunţă la reprezentaţiile de diletanţi şi la propaganda ce eră lăsată în grija d-lui Bănuţ, care spre www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1914. LUCEAFĂRUL 307 scopul acesta făcea călătorii. Cheltuelile de călătorie ale lui se ridicară în anul 1911 la suma de 1159 cor. 80 fii. în anul următor se prevedea în budget spre acelaş scop abia 350 cor. Urmarea firească a fost, că nu s’a mai făcut propagandă, de care comitetul însă, trebuie să o spunem, nici nu mai avea lipsă, căci un alt plandeacţiune dirigeâ acum activitatea societăţii. Iar acest plan revenind la metodele anticvate îngăduia o propagandă si numai în scris. El trebuie analizat, pentru ca să se vază, cât de mult s’a abătut comitetul dela ţinta ce şi-o fixase, sau care i se indicase odată: creşterea unei trupe. Noul plan de acţiune a fost prezentat adunării generale ţinute la Blaj în August 1911, la care eu nu am asistat. Dar a fost acolo lamura tinerimii noastre, toţi scriitorii, între ei şi d-1 O. Goga, care făcuse în 1909, la Alba-Iulia, o surpriză comitetului S. T. R. criticându-i activitatea. A vorbit însă, ca de obiceiu, numai d-1 Dr. V. Branisce; ceilalţi, şi d-1 Goga, au tăcut. Fiindcă poate nici nu se vor fi dus la şedinţă şi fiindcă nici unul nu va fi cetit planul de acţiune şi fiindcă adunarea eră o adunare de paradă; „Asocia-tiunea" îsi serba doar tot la Blaj şi în aceleaşi zile jubileul de 50 de ani. Eu am cetit prin urmare Planul de acţiune, cel nou, abia după adunarea generală ce s’a ţinut la Braşov în 1912, după ce anumite atitudini ale unor membri din comitet mi-au sdruncinat încrederea oarbă ce-o avusesem până atunci şi m’au îndemnat să-mi aşez odată şi ochelarii, când cetesc acte de-ale comitetului S. T. R. Am cetit deci cu pre-. cauţiune şi cu analiză critică. Impresia ce mi-a lăsat-o întâia cetire a noului plan a fost aceasta: comitetul şi-a închipuit, că „n’a fost cu noroc" nici cu al doilea bursier al său şi-a hotărît să se scape de „actori". Şi fiindcă d-1 Bănuţ n’a fost atât de prevenitor ca d-I Z. Bârsan — făcuse doar tot ce-i ceruse comitetul şi singurul lucru, pe care nu i-1 ceruse comitetul, dar pe care îl făcea de trei ani, eră: că îşi aşteptă definitivarea, pentru ca să muncească apoi nu ca „apostol flămând", ci ca actor şi regizor mâncat, beut şi îmbrăcat — şi nu avea de gând să-şi dea demisia, fiindcă se ştia angajat pe 5 ani; din motivele acestea comitetul a alcătuit un nou tip de aeroplan, noul plan de acţiune, pe aripile căruia d-1 Bănuţ putea fi scos din organizaţia S. T. R. fără a face uz de prea multă... benzină. Cum s’a executat acest sbor forţat cu ajutorul noului plan de acţiune, am arătat cred cu desăvârşită claritate în cuvântarea mea ţinută la Caransebeş. Faptul acesta încă nu a devenit „istoric", pentru ca să-l pot povesti şi aici. Noul plan conţine însă şi contraziceri, pe cari nu Ie-a observat d-1 Dr. V. Branisce, care în calitatea sa de raportor l-a prezentat adunării generale dela Blaj. Căci pasagiul al cincilea din cap. „Promovarea artei teatrale române" (Anuar XV, pag. 82), zice hotărît şi clar: „cu începere dela 1920... societatea va organiză sau subvenţionâ o trupă ambulantă permanentă" etc. Ministrul de interne aprobând statutele modificate la 1910 îngăduie însă, să se întemeieze şi să se subvenţioneze numai trupe de actori din patrie, cari au concesiune ministerială. Urmează de aici, că hotărîrea stabilită prin planul de acţiune obligă societatea (adecă comitetul societăţii) să şi crească pe actorii, cari vor formă la 1920 trupa ambulantă, pentrucă altcum nu va aveâ de unde să-i ia! Dar capitolul Bursele (Anuar XV, pag. 85) ne descopere încă odată, că comitetul nu are nici o ţintă. Căci se zice în pasagiul al treilea că se vor da burse acfelor tineri, cari vor intră în serviciul „direct" al societăţii, ca membri ai trupei teatrale ambulante; ceeace vrea să zică că comitetul are de gând să crească actori pentru trupă, că el vrea trupă. Dar în pasagiul al patrulea se zice că se vor da burse şi celor ce „tind a face indirect servicii societăţii, ca profesori de muzică, dirigenţi de cor, conducători de teatru de diletanţi." (O nouă profesiune, care nu se găseşte încă nici în America!) Aceasta însă vrea să zică, că comitetul nu vrea trupă. în sfârşit în pasagiul al cincilea se zice, că „se pot conferi burse şi la tineri, cari se dedică artei teatrale sau muzicale, fără privire de vor ajunge vreodată în serviciul direct sau indirect al so- www.dacQFomanica.ro 368 LUCEAFÂRtiL Nrul l6, 1914. ci etăţii", ceeace vrea să zică, că comitetul mi-i obligă să intre în serviciul societăţii si că averea ei deci nu mai are altă menire % decât aceea a unui obicinuit fond de burse â la Gojdu ori Triandafil. Cred şi eu, că lucrând după un astfel de plan, va fi foarte greu să mulţumeşti pe membri societăţii, cari îsi vor luă osteneala să şi judece de aci înainte actele comitetului, nu numai să le primească şi să le aprobe. Dar noul plan de acţiune ne mai descopere încă o ţintă, pe care comitetul s’a sfiit să 0 mărturisească pe faţă. La 1908 comitetul — acelaş, care a alcătuit la 1911 şi noul plan de acţiune! — avea pentru directorul său o ţintă hotărîtă: el alesese pe d-l Bănuţ, ca să organizeze trupe de diletanţi şi să le instrueze. Şi ţinta aceasta eră urmărită cu tenacitate, căci d-l Z. Bârsan de aceea îşi dase demisia, fiindcă 1 s’a cerut, iar dânsul nu a voit să organizeze teatrul de diletanţi. Şi comitetul a aşteptat 3 ani de zile, până şi-a terminat d-l Bănuţ studiile, pentru ca să-l angajeze spre acest scop. Noul plan de acţiune dela 1913 însă nu mai ştie nimic despre reprezentaţii de diletanţi. El face din directorul său un simplu cancelist, şef şi singur funcţionar al unui biurou de statistică, când stabileşte dato-rinţele lui astfel: 1. îngrijeşte de propagandă în presă; 2. înscrie membri; 3. ţine în evidenţă comitetele filiale; 4. ţine în evidenţă reprezentaţiile de diletanţi şi reuniunile de cântări; 5. conduce cancelaria societăţii; 6. îngrijeşte de agendele de cassă; 7. pregăteşte adunarea generală; 8. pregăteşte programul festivalelor artistice şi al disertaţiilor dela adunarea generală; 9. distribuie la timp anuarul; 10 ţine în evidenţă afacerile bursierilor; 11. execută poruncile comitetului; 12. prezintă raport despre starea societăţii. Poftiţi acum d-lor actori-artişti şi concuraţi la acest post, dacă vă dă mâna! Căci alegerea „directorului" se face după noul plan prin „concurs": „Directorul se alege pe un period de cinci ani pe baza unui concurs. (De ce natură e concursul, nu se spune...) La caz de realegere după serviciu de cinci ani (directorul) devine definitiv" (Anuar XV, pag. 83 — 84). Comitetul a ştiut foarte bine, că un actor nu va putea împlini cele 12 îndatoriri, prin urmare nici d-l Z. Bârsan, nici d-l A. P. Bănuţ nu vor luă parte la „concurs". Şi fiindcă ştia tot atât de bine, că numai d-l Dr. Horia P. Petrescu a studiat opt ani de zile la felurite universităţi din patrie şi străinătate, pentru ca să poată luă parte la „concurs", nici n’a mai publicat concursul, cum comitetul singur se obligase prin textul stabilit de sine însuş în planul de acţiune, ci a ales la 1912 pe d-l Dr. H. P. Petrescu deocamdată ca „organ executiv salarizat" îndeplinind în chipul acesta „dispoziţiile de tranziţie" dela vechiul la noul plan de acţiune. Dacă însă comitetul şi-a bătut capul doi ani de zile, până când a găsit modalitatea potrivită, ca să poată angaja pe d-l H. P. Petrescu în serviciul Societăţii ca viitor „director", aceasta însemnează că vedea şi în d-l H. P. Petrescu un apostol şi erou — al treilea în ordine cronologică! — dela care se aşteptau minuni şi care poate erâ înzestrat cu puterea magică de-a rezolvi fără de veste marea problemă a Societăţii pentru fond de teatru. Deaceea comitetul a renunţat la diletanţi, a renunţat la creşterea actorilor, a renunţat Ia teatru, fiindcă aştepta să vază ce va face d-l Dr. H. P. Petrescu. Să vedem deci ce idei nouă aduce d-l Dr. H. P. Petrescu şi cum formulează dânsul ţinta societăţii. î n a i n t e de a fi ales „secretar literar" d-l H. P. Petrescu zice în broşura sa „Este mişcarea noastră teatrală un lux" (Braşov, 1912), că „ceeace vedem în ziua de astăzi sunt începuturi de teatru românesc" (p. 10). Deaceea: fiindcă tot ceeace se face, fără scenă şi fără o trupă, este simplă retorică (pag. 4. citat din Brunetiere), deşi „ar fi un sacrilegiu să nu încerci să îmbunătăţeşti manifestaţiile acestea dramatice naive" (de diletanţi, pag. 11; d-l Dr. H. P. Petrescu nu poate fi „naiv") încheie: „va trebui să ne gândim la înfiinţarea cât mai grabnică a unei trupe ambulante de artişti de profesie" (p. 10). Până se va înfiinţa — deci până la www.dacQFomanica.ro Nrnl 10, 1914. LUCEAFĂRUL 309 1920; şapte ani de zile! — ce vor face organele salarizate ale Societăţii? Ni-o spune la pag. 7. cu următoarele cuvinte: „înainte de toate vreau să constat, că sub mişcarea noastră teatrală nu înţeleg numai şi numai reprezentaţiile dramatice, ci vreau să consider ca făcând parte din mişcarea aceasta şi reprezentaţiile cinematografice, cari (eventual) s’ar putea da poporului nostru". Comitetul ştia foarte bine, că d-l H. P. Pe-trescu nu va putea înfiinţa „trupe teatrale româneşti cu actori dramatici de profesie", nici „societăţi de diletanţi cu un repertoriu mai îngrijit, cu o rutină mai mare" (ibid. pag. 13). Şi deci l-a angajat să dea reprezentaţii cinematografice, pe cari însă nu le-a dat, fiindcă a trebuit să redacteze 386 de pagini de revistă — „Revista Teatrală" — (v. Raportul general al Comitetului pe 1912T3, pag. 2, rând 2 de sus). După întâiul an de activitate, de propagandă, d-l Dr. H. P. Petrescu raportează (Raport, retipărire din „Revista Teatrală" Nr.6. Braşov, 1913) că: societatea noastră pentru crearea unui fond de teatru tânjeşte" (p. 5) fiindcă a putut coresponda numai cu 16 dintre cele 63 comitete filiale (p. 4) şi că deaceea dânsul, d-l Dr. H. P. Petrescu, a ţinut vreo 7 — 8 conferenţe (pag. 4) a cetit în decursul anului (d-l Petrescu face la sfârşitul raportului său anual, pag. 9, o neiertată greşeală matematică, când scade din numărul de 12 luni ale anului un număr nedefinit, pentru ca să poată vorbi numai despre „activitatea mea din lunile din urmă!") că a cetit aşadară „sute de piese teatrale, vechi şi nouă, originale şi traduceri, într’un act şi în mai multe... cel puţin 200!" (semnul exclamaţiunii este al d-lui H. P. Petrescu; spe-riaţi-vă deci, cetitorilor!); că a redactat „Revista Teatrală", căreia „comitetul i-a dat vieaţă în şedinţa sa din 6 Noemvrie n. 1912“ (p. 5), (noi mai putem adăugă amănuntele: în casele bisericii gr.-or. rom. din Târgul Grâului Nr. 5, Braşov); dar că revista aceasta nu şi-o închipueşte „la nici un caz ca punct culminant al întregei noastre activităţi, căci ştiu că numai reprezentaţiile de pe scenă sunt adevărat teatru" (pag. 7). (Cine a crezut, că „Revista Teatrală" este un fals teatru?); că a cetit pe Wilhelm Teii, în traducerea lui Şt. O. Iosif de 4—5 ori (o minune, că d-l H. P. Petrescu nu a numărat şi de data asta exact, de 4 ori de 5 ori!); dar că după toată această muncă sisifică a ochilor şi a mânilor sale, prin care nu a câştigat nici u n singur membru nou, d-l H. P. Petrescu a ajuns la convingerea că „Medicamentul cel mai bun (cu un singur cuvânt d-l Petrescu ştie aici să arate, că Societatea este bolnavă) ar fi câteva trupe de actori de profesie, fără de grije de ziua de mâne, cari să cutreiere ţinuturile" (pag. 5. Noi ne-am mulţumi şi numai cu una). Ba într’un rând d-l Dr. H. P. Petrescu îşi uită complet de ţinta S. T. R. şi visează un viitor, când în birourile societăţii nu se vor învârti actori, ci „10—15 funcţionari, cari sortează co re spon den ţa"; (Revista Teatrală I, pag. 350) de sigur sub privegherea d-lui secretar-general Dr. H. P. Petrescu. Să deaDumnezeu să fie aşa, dacă cei 15 funcţionari vor fi actori si îsi vor sortă cores-» > » pondenţa proprie ! Sprijinindu-se pe un astfel de raport şi având informaţia sigură, că d-l A. Bănuţ nu va fi ales definitiv, (fiindcă a înscris vreo 800 de membri noi şi fiindcă a întemeiat vreo 60 de comitete filiale şi fiindcă a cutreierat Ţara Oaşului şi ţinuturile unde nu se mai pomenise de reprezentaţii teatrale româneşti), d-I Dr. H. P. Petrescu îşi ofere serviciile sale societăţii cu condiţia, să fie ales în 1913 — contra condiţiilor stabilite în Planul de acţiune!! — „ca funcţionar definitiv" (pag. 9). Şi cum n’ar fi pus condiţia aceasta, când cassierul comitetului, d-l Dr. N. Vecerdea, credea că va fi ales definitiv încă la 1912 (vezi „Revista Teatrală" I, pag. 59: „Dacă On. adunare generală ar înfiinţa fie definitiv, sau fie şi numai provizorie, un post pentru d-nul Dr. H. P. Petrescu"). După zig-zagul bogat în serpentine — trupă ambulantă, teatru de diletanţi, repertoriu — nu actori, fonograf, scenă stabilă, operă, administraţie de fonduri, birou de poştă teatrală, cinematografe, toate „fel de fel de expediente" — comitetul societăţii dă în anul 1913 deslegarea definitivă a tuturor problemelor dela ordinea zilei. www.dacQFomanica.ro 310 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914. Având pe d-l Dr. H. P. Petrescu în serviciul său trebuia să-i dea ceva de muncit. „Apre-ciindu-i deci puterea de muncă a hotărît încă în prima sa şedinţă să editeze o revistă",1) „oferindu-i putinţa de a-şi expune planurile sale în această revistă".2) Comitetului viitor îi recomandă să înnoiască angajamentul d-lui Dr. H. P. Petrescu. Dar vorbind despre „eventuala reangajare" a d-lui A. P. Bănuţ, îi recomandă aceluiaş comitet, ca pe acesta să nu-1 mai reangajeze. Dă trei b u rs e pentru m u zi c ă şi un ajutor pentru conservatorul de artă dramatică. Dă 1500 cor. Societăţii de gimnastică şi cântări din Braşov pentru reprezentarea „Ca-valleriei rusticane", o operă muzicală, dar numai 800 cor. „remuneraţie" poetului Şt. O. Iosif pentru traducerea lui Wilhelm Teii al lui Schiller, o operă dramatică. Ţinta actuală a comitetului se clarifică şi mai bine, dacă vom spune, că comitetul a dat în anii 1909 - 1913 burse şi ajutoare: Pentru teatru suma de 3100 cor., pentru muzică suma de 23.880 cor.!! Şi comitetul, care a împărţit aşa, se zice a fi comitetul Societăţii pentru fond de t e a t r u român, care vrea să aibă la 1920 o trupă de actori! Dar noi nici nu facem o descoperire senzaţională, pe care comitetul ar vrea s’o ascundă. El relatează în raportul său general cu multă mândrie despre seria de 21 de concerte şi 7 reprezentaţii de operă, Ia cari au cântat în Maiu şi Iunie 1913 foştii bursieri ai S. T. R. d-nii Şt. Mărcuş şi I. Crişan, cântăreţi de operă, unul în Troppau, celălalt în Gablonz, în Austria. (D-l Goldiş, care şi azi ’) Raport general pe 1912/13, pag. 1. *) Raportul d-lui Dr. H. P. Petrescu, pag. 5. este membru în comitet, zicea însă la 1900: că „nu ne putem permite luxul de-a creşte artişti pentru altă ţară"! Da de nu!) Şi pentru ca asupra „ţintei finale" pe care-ar fi urmărit-o comitetul dela 1912'13, dacă ar fi rămas la cârmă, să nu mai planeze nici o îndoială, în legătură cu concertele d-lor Mărcuş şi Crişan comitetul zice în raportul său general, pag. 3 jos: „Sperăm să vină vremea, când cu concursul lor (adecă al d-lor Mărcuş si Crişan, cari cântă frumos si bine, dar nu ştiu bine româneşte) ne va fi dat, p o a t e, (ce precauţiune stilară!) să vedem îndeplinindu-se ţinta finală a unei munci de zece ani: înjghebarea primei trupe ambulante a societăţii pentru fond de teatru român". Oricare om cu mintea sănătoasă va înţelege din rândurile acestea, că nişte cântăreţi de operă nu pot organiză decât o trupă de operă sau de operete. De unde urmează, că tinta finală a comitetului S. T. R. a fost la » 1913: trupa de operă. Iar la 1900, când funcţiona ac el aş comitet eră: trupa de actori dramatici!! După această deraiare completă d-nii Dr. I. Mihu, preşedintele, V. Oniţiu, vicepreşedintele şi Gh. Dima, membru în comitet, îşi dau definitiv şi irevocabil demisia şi lasă, în cea mai mare încurcală, pe „bolnavul închipuit" în grija noului preşedinte, a d-lui Dr. Al. Vaida, de profesie medic şi unul dintre cei mai energici şi îndemânatici deputaţi români în parlamentul ungar. Vom vedea ce diagnoză va stabili d-l Dr. Vaida şi ce fel de dietă va prescrie Societăţii şi, mai ales, membrilor din comitet. O credincioasă şi sentimentală soră de caritate, asemenea Dr., are la dispoziţie: pe d-l Dr. Horia P. Petrescu. Dr. Al. Bogdan. i www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1914. LUCEAFĂRUL 311 Cron ici. Artă. A XlV-a expoziţiune a societăţii „Tinerimea artistică". Poate că nici inlr’un an n’a fost atât de interesantă această reuniune artistică şi niciodată cred că n’a adăpostit, sub acoperişul de pânză al „Panoramei Griviţa", mai mulţi pictori şi mai multe tablouri ca de data aceasta. Graţie buneivoinţe celor puşi în fruntea acestei societăţi şi laudelor cronicarilor artistici, — laude cumpărate cu tablouri — am credinţa, că la anul şi numărul expozanţilor şi al tablourilor va fi îndoit. Căci intre cei peste 60 de expozanţi sunt unii mai pe jos de orice critică, iar intre cele aproape 500 de tablouri sunt multe de valoarea pânzelor ce fac reclama diferitelor circuri. O selecţiune dreaptă însă nu s’ar puteâ face. Datoria criticei e să arete, cu deplină obiectivitate, lucrările slabe, insistând asupra îndreptărilor ce-ar trebui aduse. O dare de seamă superficială, făcută în birou după catalog şi cu spiritul drept de judecată alterat de „mici daruri" şi delicate prietenii, constitue un îndemn rău la muncă nefolositoare. Domnul Verona şi-a întocmit o expoziţie proprie, căci ocupă o sală întreagă cu cele 66 pânze, din care nu ştii ce să admiri mai mult, pentrucă fiecare pânză te atrage, te răpeşte, te farmecă. O variaţie mare de tablouri: Privelişti de toamnă, de iarnă, interioare de păduri cu umbră rece şi linişte adâncă, colţuri luminoase de ţară, hori cu lume multă în zile de sărbătoare, idile pe margine de apă cu eroi luaţi din poporul nostru, focuri la margine de codru însângerând umbra frunzişului des, scene din campanie cu redarea perfectă a mişcării, a vieţei în „ansamblu", toate executate cu o desăvârşită artă, cu o adâncă dragoste de frumos şi adevăr. Mă gândesc pe ce preţuri fabuloase se vor vinde peste câţiva ani pânzele lui Verona! Deaceea socot că prea puţine lucrări a reţinut ministrul cultelor, al lucrărilor publice şi Muzeul Aman, căci când ne vom copVinge despre însemnătatea valorii artistice a acestui pictor şi se va încercă înjghebarea unui „Muzeu Verona", se vor ivi atâtea piedeci materiale încât înfiinţarea lui va fi o imposibilitate. în faţa lucrărilor lui Verona ai sta o vieaţă descoperind zi cu zi noui calităţi şi noui amănunte imperceptibile la întâia vedere. Te miri cum a putut să ne arate atât de bine şi atât de frumos ceeace-a văzut şi l-a impresionat. Pe când alţi coexpozanţi ai lui se căznesc să câştige originalitatea prin „coloare" ori prin adeptismul la diferite şcoli cubiste, pointiliste sau impresioniste, Verona rămâne îndrăgostitul de adevăr, transpunătorul credincios al observaţiilor şi al impresiunilor, dovedindu-ne că talentul n’are nevoie de-o anumită şcoală, ori de-un anumit principiu. Observate de aproape, pânzele lui Verona, lucrate în vopsea groasă, te supără par’că şi cu cât te depărtezi asperităţile dispar, complelându-se, armoni-zându-se într’un ansamblu unitar, natural. Două lucrări mari ne dă Verona: O zi de sărbătoare în Moldova şi O zi de sărbătoare în Muntenia, în care relevăm puterea de observaţie, calităţi de compoziţie, de repartiţie artistică, de lumină, de mişcare, de adevăr. Nici o trăsătură discordantă, nici un adaus, care să mărească efectul în dauna verosimilităţii. Sunt serbări adevărate, stai în faţa lor, le admiri, aspiri vieaţa ce-o trăesc şi uiţi că eşti între păreţii unei expoziţii. Ce admirabil a prins Verona grupul de ţărani, cari cinstesc la masă pe când unul întinde paharul plin bătrânului ce-a înmărmurit ascultând cântecul suspinat de strunele lăutei. E perfect redat ţăranul beat care, aplecat pe spate, cu mânile în şolduri, se sileşte să-şi menţie echilibrul. Şi în fund jocul la umbra mestecenilor! Cine a văzut cum se petrece în Moldova observă cât adevăr e în această pânză, precum şi în cealaltă în care ne arată fastul unei sărbători în Argeş: Sub un cort improvizat ad-hoc, ca la bâlciu, în jurul unei mese lungi se mânâncă şi se chefueşte în faţa butoiului. Şi par’că auzim cântecul naiului şi izonul cobzei şi ne entuziasmează hora cu flăcăi şi fete ţinându-se de mână, în cele mai frumoase haine naţionale. O variaţie de colori, o bogăţie de lumină şi aerul par’că vibrează şi căldura o simţi şi umbra aceloraşi albi mesteceni te ’mbiel Verona are o deosebită dragoste pentru păduri. Crânguri de toamnă cu frunzişul ruginit, cu aşternut de aramă, luminişuri de codru, poiene verzi, interio-ruri tainice, piine de răcoare, margini de păduri rumenite de focuri, o diversitate reuşită a ţinuturilor noastre cu poezia, cu liniştea, cu farmecul, cu tris-teţa lor. în „Podoaba toamnei" a pus melancolia ţinutului, tăcerea de cimitir, jalea copacilor ce-şi desbracă veşmântul şi toată tristeţa plutitoare sub cerul de agată. Un interior de pădure „Codrul Herţei" cu întunecimea desişului, cu umbra rece, cu frunzele de-un verde închis, cu „ceva" ce te ’nfioară, e poate cea mai caracteristică pânză a lui Verona. Stăpân pe coloare, înţelegător al luminei, ne-a dat „în aşteptare" şi „La marginea pădurei" lucrări pline de poezie şi de efecte de lumină. Despre toate pânzele lui Verona ar trebui să vorbim, căci toate vădesc un talent puternic, care ne îndri-tueşte să aşteptăm lucrări cu cari să ne putem mândri. * Al. Satmary e un refugiat, un sihastru, cu sufletul totdeauna îndoliat şi amărît, un om care crede că are de ispăşit păcate şi îi e ruşine de lume, de mulţime, de zarea largă şi luminoasă. Caută tainiţi unde www.dacQFomanica.ro 312 LUCEAFĂRUL Nrnl 10, 1914. să se ascundă şi să fie neobservat. Satmary posedă cel mai viguros desemn. Energia cu care fixează vopseaua, teama de a nu exprimă vieaţa mohorîtă de cucernic, emoţia cc-l cuprinde in faţa unui cimitir sau în mijlocul unei biserici, ies in relief pe pânzele lui Satmary. Pe lângă lucrările acestui artist nu poţi trece repede. Te reţin în loc şi-ţi impun atâta emoţie că-ţi vine să îngenunchezi şi să iei o poză de evlavios. îţi face impresia, că Satmary înainte de-a începe lucrul trebuie să se îmbrace în doliu, să-şi pună mănuşi negre şi să se închine pentru a se deprinde cu impresiunea de religiozitate, de misticism ce-o va împrumută penelului. E cel mai avar pictor al nostru. Nu întrebuinţează decât două colori, maximum trei, reuşind totuş să ne dea cele mai variate efecte. Un desemn puternic, reliefat, o atmosferă întunecată, posomorită, o factură impunătoare, serioasă, şi totul armonizând cu ranele învechite, patinate întunecat, dând înfăţişarea unei icoane de demult. Ce cucernică emoţie se desprinde din „Cimitirul Jitia nu lui", sărăcăcios, cu cruci strâmbe pe coasta plină de morminte, cu acel colţ de grilaj stricat şi cu bisericuţa in vârf ce veghează pustiul şi liniştea lăcaşului de odihnă veşnică. Şi numai cu două colori ne prezintă toată gama de efecte menite să ne producă emoţia artistică. Cu aceeaş sgârcenie de colori ne redă perfect sărăcia unei cafenele din Turtucaia, al cărei nume de „Cafe RoyaP, având în vedere oraşul unde e, nu ne miră. Un colţ sihastru, plin de vieaţa ascunsă de chilie, cu nuanţe ce te înduioşează e „Biserica lui Radu-Negru". Satmary a vrut să convingă şi publicul şi pe impresionişti, că poţi obţineâ cele mai variate efecte cu o simplitate de colori, când ai un singur dar: talentul. „Crepuscul" face dovada: bisericuţa ascunsă în umbra plopilor, pe drum siluete abiâ lămurite şi în planul întâi felinarul ce măreşte motivul patriarhal. Aceleaşi calităţi în „Moara sârbească", în „Interior" Satmary a reliefat şi conturat energic mulţimea de obiecte aranjate într’o armonie desăvârşită. Satmary e un talent original şi aceasta ne îndreptăţeşte să aşteptăm noui lucrări prezentate într’o expoziţie proprie, dându-ne astfel ocazia de a vorbi pe larg şi cu deplina convingere. * P. Bulgăraş e un artist delicat, fin, un portretist duios, c’o expresivitate melancolică, înclinând cătră un sensualism uşor, abiâ transparent. Puţinele tablouri câte le expune dovedesc plăcerea de a se specializâ în portret şi specializarea în artă, când e pornită dintr’un simţământ convins, nu poate fi dăunătoare. Judecând delicateţa cu care lucrează Bulgăraş, face impresia că la început a făcut o declaraţie de dragoste modelului. „Şalul negru" e portretul unei femei visătoare, unei femei care împleteşte în gând vorbele artistului. Decoltată până deasupra sânilor, tăria pieptului se simte sub şalul prins în doi bujori. Cât de expresive sunt trăsăturile feţei, ce uşor sunt închise pleoapele ce ascund o icoană scumpă! Bulgăraş ştie proporţionâ şi armoniza totul, întrebuinţând un colorit firesc şi lăsând mai ales să se ghicească anumite sensaţii, anumite frumuseţi ascunse, ceeace măreşte interesul şi emoţionează. în portretele lui Bulgăraş capul e de o execuţie desăvârşită, perfect studiat, înţelese bine proporţiile, armonizate colorile cu pricepere. în studiu de „Portret" e mai viguros şi de-un colorit mai dens. Bulgăraş expune şi nişte schiţe în creion, prinse din fugă, dar redând vieaţa în câteva linii energice. „Siesta pictorului Ţintă", „Profilul d-nei Mirni" şi mai ales „Languină", o atitudine copilărească înfăşurată de-o atmosferă tristă. Bulgăraş ştie să redeie diferite stări sufleteşti şi reuşeşte să ne emoţioneze. „Pe gânduri" e o femeie stăpânită de visări, care vrea să-şi pregătească un ceai şi uită ce are de făcut. Domnul Bulgăraş e un timid; un om care totdeauna e gata să se scuze, unul căruia îi e frică de oameni şi de laudă. Deaceea nu se vorbeşte despre el şi deaceea lucrările lui nu sunt trâmbiţate. E şi acesta un motiv ca lucrările Iui Bulgăraş să rămâie în pofida celor cu durata sunetului de trâmbiţă. * Jean Steriadi ne aduce privelişti dela Veneţia, dela Veneţia pe care Steriadi n’o vede cu ochiul impresionistului, alterând adevărul şi dându-ne mări de vopsea albastră în care stau înfipte globuri luminoase de hârtie şi pe care ansamblu il găsim denumit în cataloage: Noapte de Veneţia, sau Veneţia la diferite ore din zi şi sub diferite numiri. Steriadi nu artificializează, nu caută efecte străine. Observând Veneţia impresionistă şi Veneţia neadjectivată al Iui Steriadi, noi cei cari n’am văzut-o în realitate, această din urmă credem că-i Veneţia adevărată, pentrucă aceasta ne place, ne cucereşte, ne vorbeşte, ne impresionează. Steriadi nu pune nimic dela el; limitează penelul între ceeace vede în adevăr şi ’ntre ceeace simte. Avem „Venezia, Nr. 308", o prelungire de stradă, o casă în planul întâi şi deasupra cerul de-un albastru închis şi „Veneţia, Nr. 307", pânza care privită de departe ne copleşeşte sufletul de poezia adevăratului ţinut al luminei. Jean Steriade e un arhaic. Şi un conservator. îl impresionează lucrurile vechi, aşezămintele cari şi-au trăit vieaţa. „Casă veche iarna pe soare" în care ne înfăţişează pustiul, liniştea clădirei vechi ce se odihneşte pe stâlpii văpsiţi cu roşu şi de care e legată frânghia pe care atârnă două rufe, — un amănunt menit să dea atmosfera de sărăcie şi nota duioasă. Ca şi Bulgăraş în portrete, are şi Steriadi „începuturi" cari schiţează vagunele amănunte ce interesează pe privitor şi-l silesc să judece ceeace artistul s’a ferit să ne arete. Acelaş model văzut in lumina bolnavă al unui „s o a r e d e t o a m n ă“ (în Nr. 310) ne întristează, ne revarsă în suflet fiorii unei melancolii umede. Ce s’o fi petrecând în casa veche în această zi de toamnă? e întrebarea care-ai vrea s’o www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1914. LUCEAFĂRUL 313 pui, e necunoscutul care te stăpâneşte, e nedumerirea ce se desprinde din atmosfera de taină în care artistul a îmbrăcat modelul. între domnul Sleriadi şi artistul Steriadi e un contrast izbitor. Şi-un contrast e şi între pânzele lui fa{ă cu ale celorlalţi expozanţi. * Domnul Kimon Loghi când uită obiceiul de-a pictâ „ca ’n basme", dă lucruri bune. Are un „Profil" frumos şi cu oarecare duioşie în expresie şi-un bun tablou de perspectivă „în munţii Vrancei". Stăruinţa d-lui Kimon Loghi de a-şi afirmă originalitatea prin redarea unor subiecte falşe, inventate, şi de-a se impune printr’un colorit uniform, — uneori diluat — nu i-a folosit. Pânzele de compoziţie fantastică l-au compromis. Ar trebui să se ’ndrepte spre realism. în altă parte voiu vorbi pe larg despre acest artist. Prea l-a pedepsit critica. E o datorie să i se arete drumul, — pentrucă picioare are bune de umblat. Dacă aquarelele lui St. Popescu nu ne entuziasmează, în schimb ne atrag pânzele ce ’nchid perspective mari, orizonturi largi, Peste dealuri, La nucul din deal. Păcat de coloritul mohorît ce-ţi oboseşte privirea, de coloritul nenatural izvorît din-tr’un suflet pesimist. Domnul Ipolit Strâmbu n’ar fi trebuit să expue „Mens sana in corpore sano" şi să ocupe jumătate din panou. Nu ne fac de loc impresia luptei cei doi pseudo-atle{i cari în loc de încleştare sălbatecă par’c’ar vrea să se îmbră{oşeze. Dacă d-l Strâmbu a lucrat acest tablou pentru o societate de gimnastică, atunci nu-1 învinuim decât că l-a expus la Tinerimea Artistică, făcându-ne impresia că ’ndărătul pânzei e un circ cu: „ceeace vedeţi pe pânză înăuntru e viu şi natural". Am fi rămas cu impresia frumoasă ce ne-o dau cele două lucrări: „Sub luminiş" şi „Vara în curte" unde distingem calităţi de desemn, de colorit, de lumină şi expresivitate şi uşurinţă în execuţie şi mai ales multă poezie. în „Vara în curte" par’că simţi căldura stăvilită de umbra desişului şi moleşeala femeii răzeniate în podul palmei drepte şi nesporul la lucru al celorlalte două tovarăşe. E un fel de „spleen" artistic reuşit şi-o îmbătare de lumină care te atrage şi-ţi revarsă în suflet atmosfera momentului. în cronicile viitoare vom vorbi, treptat, şi despre ceilalfi expozanţi. ^ ^ H ' °V' Cronica muzicală. Concertul Reuniunei române de muzică din Sibiiu. Oricât s’ar spune în convorbiri particulare şi câteodată şi în publicitate, că Reuniunea aceasta a trecut în vremea din urmă prin o serie de crize, noi susţinem cu toată convingerea, că tocmai în această epocă pretinsă peioristică, ea a obţinut cele mai strălucite succese morale. Povestea „crizei" se reduce exclusiv la lipsa unui diriginte permanent. Mai credem, că societatea românească din Sibiiu nu poate fi acuzată în mod serios cu lipsă de inte:es pentru problemele „Reuniunei". Totul atârnă de împrejurarea, cum apreciază conducătorii acestei societăţi, exigenţele artistice ale publicului nostru intelectual. Suntem convinşi, că ţinându-se seamă de evoluţia culturii muzicale, de rafinarea gustului artistic, atât de firească într’un oraş ca al nostru, n’ar putea ieşi la suprafaţă lamentările supărătoare, de cari te împiedeci, în timpul din urmă, prin toate colţurile de cafenea ori de stradă. Sentimentul datoriei e ceva individual, el nu poate fi silit, ci trebuie să răsară în chip firesc din anumite necesităţi sufleteşti superioare, pe cari le impune o anume cultură generală dintr’o epocă, cu credinţele şi problemele ei aparte. Cu concerte „a capella" azi nu mai faci impresie, şi nici lumea „micilor noastre garnizoane" nu se mai însufleţeşte de ele. Ea a trecut din epoca copilăriei nevinovate in aceea a adolescenţei conştiente, care cere muzica largă, sistematică, profundă şi înălţătoare, care impresionează permanent şi nu trecător, care dă adevărata educaţie muzicală. Ea cere deci opera, fiindcă e o necesitate a evoluţiei sale sufleteşti. Şi când anul trecut, „Reuniunea" a luat în studiu „Cavalleria rusticana", lucrarea lui Pietro Mascagni, societatea noastră i-a dat toate simpatiile sale, aplaudând şi însufleţindu-se de armonia cantilenelor italiene alăturea de cântăreţii celor patru seri — subliniate ca prea puţine — ale scenei teatrului orăşenesc. A fost deci o cerinţă firească de evoluţie, ca să se treacă dela Mascagni la Verdi, sinteza strălucită a operei clasice. Temperamentul muzicei italiene armonizează in mod fericit şi în acelaş timp natural cu caracterul cântării româneşti ca o expresie a sufletului nostru. Teoria „afinităţii elective" găseşte în acest punct una din cele mai norocoase confirmări. înclinăm cu tot sufletul nostru spre muzica italiană. Şi aceasta e o mândrie pentru noi. Poate că sentimentul acesta ascuns în adâncurile subconştienţei sufletului românesc a indicat conducătorilor reuniunei, să se oprească la Requiem-ul lui Verdi. Eră în acelaş timp şi o coincidenţă de pietate, care i se aduceâ componistului italian la 100 ani dela naşterea Iui. Se ştie, că Giuseppe Verdi a văzut soarele cald al Italiei la 9 Octomvrie din 1813 la Roncole lângă Parnia. E caracteristic, că directorul conservatorului din Milano, a refuzat să-I primească la studiu şi astfel Verdi a urmat o şcoală privată de muzică cu Lavigna, cunoscut ca „maestro al cembalo" la teatrul Scala. Primul debut al lui Verdi se fixează la 1839 cu muzica melodramei „Oberto, conte di San Bonifazio", întemeindu-şi cariera îndată la 1841 cu opera „Nabucco". De aici înainte, istoria muzicei avea să însemneze în răstimpuri, cari se succedau repede, cele mai frumoase creaţiuni muzicale, dăruite umanităţii de geniul fecund şi complex al lui Verdi. Biografii săi italianul Basev îşi francezul Pougin în lucrările lor avântate şi de-o competenţă neîntrecută fixează aceste date drept culmi www.dacQFomanica.ro 314 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914. de biruinţă ale muzicii universale: La 1844 Emani, la 1845 Oiovanna d’Arco şi Alziro, la 1846 Atti 1 a, la 1847 Macbeth, la 1851 Rigoletto, la 1853 II Trovatore şi La Traviata, la 1855 Les vâpres siciliennes, la 1859 Un ballo in maschera-Urmează apoi în 1862 La forza del destino, în 1867 Don Carlos scrisă pentru marea operă din Paris, unde s’a reprezentat mai întâi, în 1870, Aida pentru Cairo cu ocazia deschiderii canalului Suez, iar la 1887 Otello. Operile lui Verdi înseamnă o uriaşă evoluţie în compoziţia dramatică; ele trec în domeniul creatiunilor de geniu ale spiritului italian. Cuprinsul lor sufletesc adânc, bogat şi variat le-a înălţat mult peste operele înaintaşilor săi, cari se siliau să redeâ in muzica lor mai ales farmecul sensual. Verdi a fixat în măruntele note de partitură frământările sufletului omenesc, şi deaceea el nu este numai un componist lipsit de relief, ci un educator prin muzică al omenirii. Astfel ajunge el să fie considerat cu drept cuvânt reformatorul muzicii dramatice italiene. Numit la 1872 senator al regatului italian, Verdi petrece vreme îndelungată la Geneva; face însă şi multe călătorii spre a conduce în persoană reprezentarea operelor sale. Cel mai strălucit succes l-a obţinut insă în 1874 cu Requiem, lucrare inspirată de moartea poetului Manzoni. Requiem e de-o putere covârşitoare. Toate sbu-ciumările sufleteşti ale omenirii în faţa adâncilor taine divine, sunt eternizate cu o profundă pătrundere psihologică în cele 7 părţi ale acestei capod’opere a muzicei universale. Ascultându-le sufletu-ţi tresare; se cutremură, plânge şi crede... E o muzică ale cărei melodii ascund cea mai nobilă şi mai adevărată pietate din câte s’au exteriorizat vreodată. Lipsită de fardurile artificiale pe cari le întâlneşti adeseori în opere, Requiem se ridică prin sinceritatea im presiunii, care a cucerit chiar şi pe adversarii lui Verdi. Requiem a întrecut, fără îndoială, toate creaţiunile Italiei moderne scrise în acest gen muzical. Nicăiri nu se va mai găsi o armonizare aşa de perfectă a concepţiei religioase profunde cu înălţimea avântului muzical, ce respiră din paginile admirabile ale acestei creaţiuni de-o valoare eternă. Astfel executarea Repuiem-ului în Sibiiu a fost nu numai o înaltă sărbătoare, ci şi o dovadă de maturitate muzicală pentru Reuniunea română de muzică. Când în seara Duminecii de 17 Maiu a. c. au răsunat cele dintâi acorduri introductive, ascultătorii muzicali ai întinsei săli dela Gesellschaftshaus, aveau sensaţia unei revelaţii superioare, ce descopere nebănuitele taine ale vieţii eterne. Succesul bucăţii revine in prima linie soliştilor. Cu deosebine d-na Veturia Triteanu a înălţat interpretarea lucrării la nivelul scenelor apusene. Cântăreaţa curţii regale române, e într'o continuă evoluţie a talentului său remarcabil, in vocea d-sale găseşti toate calităţile, menite pentru creaţii mari. Culoare, putere, claritate, dicţiune, dramatism, registru întins de-o egalitate absolută, emisiune plină de patimă in notele înalte unite cu un temperament cald, cuceritor, ridică pe fascinanta cântăreaţă dela Bayreuth, în rândul marilor interprete ale muzicei dramatice clasice. D-na Lula-D6rschlag-Gaertner, prin nuanţele de linişte şi de duioşie adeseori, ale vocei sale atrăgătoare, s’a susţinut bine în toate pârtiile, dovedind şi multă siguranţă în executare. Paralel cu d-nealor s’au relevat cu succes şi cei doi simpaci Ioneli: tenorul Rădulescu şi bas-baritonul Cri şan u. Cel dintâi posedă o voce de-un lirism surdinat, cald, care-ţi evocă farmecul poveştilor uitate din copilărie. îţi lasă impresia unui cântec ascultat din depărtare în amurgul serilor de vară. D-l Crişanu e plin de temperament, şi în baritonul d-sale de-o emisiune clară mai ales în notele de sus, observi variaţia expresiunii şi omogenitatea treptelor fonetice. Amândoi aceşti cântăreţi sunt şi admirabili interpreţi ai lied-urilor. Prestaţiunilor lor în Requiem, au fost mai mult decât bune. Pe lângă şcoală serioasă ei au dovedit că au şi adevărat suflet de cântăreţi. Alăturea de solişti, corul de dame şi domni s’a reliefat prin o serioasă disciplină, voci puternice, ma-jestoase şi cu niultsimţ de nuanţare. Elevii seminariali cu deosebire, merită toată recunoştinţa noastră. Totul s’a mişcat în jurul baghetei dirigentului atât de tânăr R. Walner, care prin munca sa sistematică de luni de zile, s’a indicat ca om, care va repurtâ in viitor succese ce-o să-l ridice in şirul dirigenţilor apreciaţi şi căutaţi. în conducerea orchestrei, care a acompaniat cu rutina-i cunoscută, d-l Wallner a fost bine. Isteţimea d-sale din acest punct împreunată cu o siguranţă mai pronunţată în dirigarea corurilor, îi vor garantă o serie de biruinţi în viitor. După concert toată lumea s’a distrat la mesele albe din splendidul hotel „Boulevard". Toastele — ca de obiceiu — n’au lipsit. Publicul a sărbătorit pe cântăreţi cu lungi ovaţii calde, din cari se desprindeâ o rugăminte la adresa lor: Repetaţi „Requiem“-ul Şi a 2-a zi pressa străină, robită de creaţiunea strălucită a lui Verdi, a cerut şi ea cu insistenţă să se repete Messa da Requiem. lată un titlu de glorie pentru Reuniunea noastră de muzică. Suntem siguri, că ea nu va ’ncercâ să-l refuze. Enrico. a A Însemnări. Presa de partid. într’un număr trecut am reprodus părerile ziarului „Drapelul" din Lugoj, care arătă divergenţele dintre presa şi conducerea partidului nostru naţional. Comitetul naţional în şedinţa sa ţinută in Dej, la începutul lui Maiu a. c., a adus următoarea hotărire: „Pentru a regulă relaţiile dintre conducerea partidului şi presă, şi ca să se evite situaţiile dificile ivite în trecut, comitetul deleagă din sânul său, ca bărbat de încredere pe d-l Dr. Teodor Mihali pe lângă „Drapelul", pe d-l Dr. Al. Vaida-Voevod pe lângă „Gazeta Transilvaniei", iar pe d-l Dr. Iuliu Maniu pe lângă „Românul". www.dacQFomanica.ro Nrul 10/1914. LUCEAFĂRUL 315 Noi credem, că hotărîrea sună numai „Românului" d-lui Goldiş, care nu de mult protestă împotriva „sgardei". D-l Maniu îi va pune desigur una cu tepe, ca să-l deştepte din somnul cel de moarte... Afir-maţiunea noastră despre incapacitatea d-lui Goldiş, membru şi dânsul în comitetul naţional, de a conduce ziarul oficial al partidului se confirmă prin susnumita hotărîre. Altul în locul d-sale n’ar suferi această delicată palmă a comitetului naţional, ci s’ar retrage. 8 „Discuţii de principii". Ziarul d-lui Goldiş e dornic de discuţii principiare. Deaceea înjură pe d-l Tâslâ-uanu şi-l calumniază. D-l Tăslăuanu lipseşte din Sibiiu. După întoarcere probabil va chemă „Românul" să-şi dovedească în faja legii „discuţiile de principii". Ţinem să constatăm de astădată numai un lucru principiar: E un semn de imoralitate îngrijitoare, ca un om, care lucrează din toate puterile sale pentru binele obştesc, să fie înjurat şi batjocorit din bun senin tocmai în organul partidului nostru nafional şi cu consimţământul tacit al comitetului na(ional. Ce-a făcut adecă d-l Tăslăuanu? A aranjat cursurile „Asociajiunii". Cum a reuşit se va vedeâ din darea de seamă oficială ce se va publică în „Transilvania". Dar să presupunem că n’au reuşit. Se poate învinui d-l Tăslăuanu pentru nereuşita lor? E asta o faptă pentru care cineva poate fi luat la ţintă de nişte duşmani personali în organul partidului? Şi după ce d-l Tăslăuanu a dat lămuririle necesare, într’un ton absolut obiectiv şi cuviincios, merită să fie înfruntat de d-l Goldiş? D-sa, ca om conştientios, ca directorul unui ziar serios, nu eră dator să ceară informaţii dela prezidiul „Asociaţiunii", dacă n’aveâ încredere în secretarul ei? Nu, on. cetitori, ceeace se face în organul partidului nostru nu e discuţie de principii, ci e anarhie, lipsă de conştiinţă şi imoralitate, împotriva cărora ar fi datori să protesteze toji oamenii de bun simţ şi de datorie, cari au ascultat cursurile „Asociaţiunii" şi îşi dau seama de importanta lor. Asupra dărilor de seamă anonime ce s’au făcut asupra acestor cursuri poate vom reveni, ca să dovedim netemeinicia, lipsa de cunoştinţe şi îndrăzneala celor ce le-au criticat. E o apariţie bolnavă, care merită pedepsită. % învierea comitetului naţional. Până acum s’a odihnit pe laurii „Rezoluţiunii" împotriva împăcării. După o asemenea ispravă politică îi şi trebuiau câteva luni de odihnă. Suntem veseli, că s’a trezit relativ destul de curând, in şedinţa din Maiu a adus hotărîri importante. Toată obştea românească e datoare să deie întreg sprijinul, ca hotăririle să se şi execute. Comitetului naţional ii revine, în primul rând, iniţiativa şi îndrumarea, iar executarea cade în sarcina noastră a tuturora. Cea mai importantă hotărîre e aniversarea de 50 de ani a morţii marelui Simion Bărnutiu. Pe lângă serbările din Bocşa română, unde odihnesc sfintele rămăşiţe ale lui Bărnuţiu, toate comitetele comitatense ar trebui să aranjeze asemenea serbări. Acesta ar fi primul semn, că partidul nostru naţional renaşte sub impulsul ideilor de autonomie naţională a marelui revoluţionar şi că organizaţia noastră politică dă semne de vieaţă. A doua hotărîre, tot atât de importantă e: „Procesul din Sătmar se declară chestia neamului întreg". Comitetul naţional va da desigur şi îndrumări, cum trebuie să protesteze neamul întreg împotriva nedreptăţilor ce li se fac Sătmărenilor. Pe lângă acesie acte de închinare şi de revoltă, comitetul naţional ne făgădueşte o lucrare despre legea electorală, adunări poporale şi instrucţii pentru compunerea listelor electorale. Dela noul secretar al biroului central, d-l Dr. Sever Dan, s’aşteaptă multe. Dacă va reuşi să împlinească numai a suta parte a aşteptărilor, poate fi cu conştiinţa împăcată, că şi-a împlinit datoria. Am dori să aflăm, insă, amănunte despre organizarea biroului şi despre rostul lui, dacă nu e o taină. E făcut după vechile proiecte ale d-lui Dr. V. Onişor sau cum? Când s’a decis înfiinţarea lui şi când înactivarea lui? Sunt lucruri, cari ar trebui cunoscute de public. 88 Iubiţii colaboratori. Aşa-i numeşte d-l Goldiş pe d-nii Goga, Al. Ciura, 1. Agârbiceanu, Dr. O. Ghibu, Gh. Popp, etc., pe cari înainte cu câţiva ani îi înjură ca la uşa cortului in acelaş nenorocit organ al partidului nostru naţional. Aceşti „iubiţi colaboratori" sunt „Luceafărul", după d-l Goldiş. Noi nu-i putem face plăcerea d-lui Goldiş răspunzându-i că tot ei sunt şi „Românul". Nu, fiindcă „Românul" şi cu colaborarea lor tot slab rămâne. Aici e tocmai deosebirea. D-l Tăslăuanu cu aceiaşi colaboratori, dar fără sprijinul comitetului a reuşit — e adevărat cu multe năcazuri — să susţină o revistă bună, care va rămâneâ, iar d-l Goldiş a fost incapabil să facă un ziar bun, deşi avea proptelele de aur ale oficialităţii Ia spate! Vezi, d-le Goldiş, cum Iţi scrii singur sentinţa de moarte. Acum comitetul nostru naţional a detaşat pe lângă „Românul" şi pe d-l Dr. Iuliu Maniu. Nu ştim, ce va reuşi să facă d-sa. Aşteptăm semnele angajamentului ce şi l-a luat. La toată întâmplarea pentru felul cum se va prezintă „Românul" în viitor va răspunde şi d-sa. Noi cerem un ziar demn de partidul nostru naţional, pus sub conducerea unui om, care poate înţelege problemele culturale şi politice ale poporului nostru. Asta nu o cerem numai noi ci toată lumea, chiar şi „iubiţii colaboratori" ai d-lui Goldiş. 88 Un tânăr cu viitor. Notifa noastră cu acest titlu despre isprăvile şi auto-reclama tânărului Mircea Russu-Şirianu a avut darul de-a provocă o declaraţie din partea d-sale, apărută in „Românul". Nu am găsit însă de cuviinţă să răspundem imediat obiec(iunilor sale, nu pentrucă ar fi fost întemeiate, ci pentrucă aşteptam efectul educator al notiţei noastre: încetarea reclamei pe care d-sa şi-o făceâ cu stăruinţă prin presă. Acesta ne-a fost unicul scop şi nu deslăntuirea unei polemici, inutile, cu d-l Mircea, vesel de asemenea ocazie de a face să se vorbească de sine. De altfel „Românul" a avut bunul gust de a declară că nici nu permite colaboratorului său continuarea po- www.dacQFomanica.ro 316 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1914. lemicei şi că prin amintita declaraţie încheie discuţia, ridicându-i cuvântul. Foarte bine a făcut aşa. Din parte-ne oricâte am aveâ de răspuns la justificările d-lui Mircea şi la încercarea sa de a-şi face nouă reclamă, lăudându-se prin gura altora, ca d-nii Larnaude şi A. de Mun, renunţăm. Prelungirea discuţiei nu ar puteâ să provoace decât noui laude de sine din partea celui vizat. Unicul scop al acestei notiţe e de a constată cu satisfacţie că lecţia ce i-am aplicat nu a fost lipsită de efect. De atunci reclama pe care d-l Mircea şi-o făceâ singur în presa noastră nu a încetat, dar a mai slăbit par’că. Cele câteva rânduri „răpite literaturii", cum numise d-sa observaţiile noastre, au fost răpite... cu folos, căci au adus un câştig bunului simţ şi moralei publice. Şi atât e tot ce urmărisem. 88 Nenorociţii. Calificativele directorului nostru din numărul trecut i-a scos din sărite pe inteligenţii corespondenţi din Sibiiu ai „Românului". Maimuţăresc pe directorul nostru, întorcându-i vorbele. Ca copiii! Ca-luinniază, atribuindu-i fapte ce nu le-a săvârşit. Mai bat şi ’n retragere. Nu mai vreau să ştie de lecţiile ce le-au dat d-lor Dr. 1. Lupaş, I. Agârbiceanu şi Dr. Al. Bogdan. îşi concentrează focurile numai asupra d-lui Oct. C. Tăslăuanu. Bine fac! Dela început tre-buiâ să se răfuiască numai cu d-sa, fiindcă cine altul e de vină, dacă la Asociaţiune nu se munceşte, dacă nu încălzeşte caloriferul domnului Diaconovich, dacă neamul românesc n’are destulă cultură, ca să admire pe Wilde, să ştie câţi călugări au cerşit milă prin Rusia şi cine e Tagore? Neam prost, care nu poate aveâ decât o instituţie culturală cu un secretar ca Tăslăuanu şi unde pot ţineâ conferinţe oameni, cari n’au cetit pe Lamprecht, Kurt Breysig, Taine, Oobineau, Krumbacher, Diehl şi pe toţi învăţaţii lumii. Ştiţi cine-i cunoaşte în Sibiiu pe toţi aceştia? Se spune că Dr. Silviu Drago mir! Admiraţi-!! Şi mai are doi valeţi. Să fi ţinut Domniile lor conferinţe la „cursurile Asociaţiunii" s’ar fi adunat Ardealul întreg, aşa înapoiat cum este, să se închine acestui nou Mesia în trei feţe! Adecă Tatăl a şi ţinut o conferinţă cu sus-pinuri, cu năduşeli şi cu o inteligenţă scăpărătoare. Sallust şi-a făcut datoria şi i-a tras o săpuneală, mai straşnică decât d-lor Lupaş, Agârbiceanu, Al. Bogdan şi Tăslăuanu 1 Şi n’a uitat să facă pomenire că a publicat o lucrare în „Analele Academiei române". Trebuia să mai amintească şi de lauda ce şi-a scris-o singur în această revistă despre „Trecutul Românilor de pe pământul crăesc". Mai zică cineva, că nu e rău Sallust, că nu e original în aprecieri, că nu fuge de laudele triviale, ca dracu de tămâie, ca Broşu de Soricu şi ca Stoica de talent. O, Saluştii sunt oameni de geniu, pe cari îi înă-duşă, îi subţiază şi-i deşiră atmosfera din Ardeal. Oameni umblaţi în lume, rafinaţi şi culţi, cari trăesc în zona ultravioletă a inteligenţii. Păcat că n’au teren de lucru. Mintea lor îmbrăcată în haine de mătasă nici nu-i pentru bălăriile Ardealului. Delicata lor fiinţă e dedată cu palate de cristal, cu quintesenţele vieţii, cu cascadele spiritului şi cu... ce să mai spunem?! Cuni să şi lucreze aici, când la fiecare pas se împiedecă de diletanţi ignoranţi, de burghezi rumegători, de naţionalişti răsuflaţi şi de femei primitive. Ardealul pentru ei e o temniţă, o Siberie intelectuală! Ardealule, Ardealule, cum nu-ţi ştii preţui talentele. Ridici statui celor morţi, iar pe viii cei mari îi răstigneşti de catedre, de amvoane sau îi faci colaboratori la „Românul". Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — R. S. Te-am rugat să-ţi trimiţi operile „Românului". Lupta cu pigmeii e mai potrivită acolo. Fiindcă stărui aşa de mult, îţi împlinim dorinţa, spunându-ţi, însă, că epigramele D-tale n’au stors admiraţia noastră. Poate le vor admiră cei dela „Românul". Iată-le: Criticilor dela „Romănul". Versuri pentru Orăştie Scrie cel mai lung în labe; Când declamă ’n mănăstire Altu-i admirat de babe; Mai închipuit din fire E morişca de hrisoave______ Pe la noi cine nu râde De aceşti eroi din snoave? * Unui poet din Sibiiu. Ai tradus din englezeşte Rima prea frumoasă: o! o! îţi spun alta ’n româneşte Pentru tine: Cia, heis, ho, ho! * Unui Istoric dornic de renume. Dacă vrei s’ajungi celebru Copiază şir cu şir Documente din archive — Şi-ai să ’ntreci pe Dragomir! * Amicului Broşu. Dacă nu eşti mare ’n vieaţă Şi pe muncă nu pui pond, După moarte poţi fi sigur: Tordăşianu-ţi face fond. * Muşchetarilor Salluştl. Cât de mari vă socotiţi V’o spun drept şi fără ură: Eu v’admir numai curajul 1 Şi prăjina de statură. * Celui ce-a cetit telegramele la banchetul Iul Goga din Sibiiu. La banchet tu ai glumit, Pomenindu-I pe Ilie. A râs lumea, nu de glumă Ci de straşnica-ţi prostie. * Bursierilor Salluştl. Venerate Consistor, Te rog fii prevăzător Când dai burse la băeţi — Cruţă-Ardealul de scăeţi 1 TIPARUL T.UI W KRAPKT IN KinilU. www.dacQFomanica.ro ■1 Biblioteca scpiitopilor dela noi apare sub auspiciile fl$oda{iunii pentru literatura română şi cultura poporului român << sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tăstăuanu. :r::i Alte vremuri >u schiţe şi povestiri de Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri cu sobiecte din vieaţa ţărănească. Literatura ţărănească a lui Gh. Stoica e expresia sufletului său de artist. Poporanismul la el e organic; tot ce descrie a văzut, a simţit şi a trăit. Graiul ţărănesc nu e învăţat din cărţi, ci de-acasă. între scriitorii din Ardeal e unul dintre cei ce cunosc mai bine vieaţa dela ţară şi o descriu mai credincios şi mai artistic. ’ Preţul unui volum: Cor. 2.—. doilea volum: Schiţe şi povestiri de Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru. Preţul unul volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani). O Primul volum: schiţe şi novele de Alexandru Ciura în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciurnări din lupta sufletelor desrădăcinate, Cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şl moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda lui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-1 Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura. Preţul unui volum: Cor. 1.60. = Se g&sesc de vânzare la toate librăriile, ------------------- Din casa nici unui cărturar rora&n dela noi să nu lipsească această Bibliotecă. Când veniţi ia Sibiiu, cercetaţi ^ primul depozit românesc : de: piane, pianine si armoniuri asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru ,V veritabil, construcţie modernă, cu °) preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite. = Şcoalelt, reuniunile dt cântări şi alte Instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală E,!* 10 ani garanţa. = PlStlre tn rate. T1M0TEI POPOVICI profesor de muzică Sibiiu (Nagyszeben), Slr. Cisnădiei Nr.7. iisSSs* Gheorghe A. Mathey Atelier pentru pictură şi arte industriale BERLIN, SVP. li. Muzeul regal de arte industriale; Prinz Albrechtstr. 8, primeşte toate comandele pentru pictură, reclamă artistică, coperte, ex libris şi orice lut crare din domeniul artelor industriale şi grafice. Capital social Coroane X,200.000. - - Gfro-Conto la „ALBINA**# -- : PoBtsparkassa ung. 29.349# , ■. ■ co CD „Banca generală de „asigurare" * societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben este prima banei de asigurare românească, înfiinţaţi de institutele financiare (băncile) române -------- ^-------------- — din Transilvania şl Ungaria. ■ ■ ■■ = Prezidentul direcţiunei: Partenlu Coama, direetoml executiv al .Albinei. preâdentml «Solidarităţii.. „Banca generala de asigurare" IgTS cele mai favorabile combinaţi uni. ..... . ■ ■ ■ ■ Asigurările se pot face prin oricare bancă românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi iDformaţinni se dan gratis şi imediat Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând în serviciul societăţii. „Baiea generală de asigurare'1 dă iniorsiaţiuni gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la oa sau ia altă societate de asigurare. z ? ■ 05 00 ——------- cu încredere la: Ceutrala Bacii generale a asigurare ori la agenturile ei principale din Braşov (flL „Albina") şi Arad (J6zseff6herczeg*ut 1/a). www.dacQFomanica.ro