LUCEAFĂRUL Revisfiă/J&mfrid litemfum, ârf&si stiintau. Cuprinsul: * * *.............Alteţa Sa Principesa Maria, El. Perticari-Davila Crinul vieţii (trad.). M. Beza. . . . . Cântec vechili (poezie). Nichifor Crainic. . Sub specie aeternitatis... (poezie). Dr. I. Lupaş . . . Când începe istoria noa-sfră politică? Maria Cunţan . . Cântarea lebedei (poezie). Nichifor Crainic. . Poetul (poezie). . * «.............Al. Tzigara-Samurcaş. Dr. Al. Bogdan . . Douăzeci de ani de „mişcare teatrală". Dări de seamă: T:.................A. Sa Regală Principesa Maria: Crinul vieţii. T..................Dr. lacob Radu: Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău. A..................P.Dulfu: Gruia luiNovac. A. . . . . . . . Gheorghe Gair: Farmec. T..................I. Agărbiceanu: „Arhan- ghelii". Cronici: Gh. Pădure: Rechemarea contelui Czernin? D. N. Cioiori: Scrisori din Anglia. Adrian Corbul: Maurice Donnay despre Musset. însemnări: Bustul lui Ion Rusu-Şirianu. „înfrăţirea“. Procesul din Sătmar. Delegaţiunile. Saluştii. Concert în Sibiiu. Ilustrafiuni: Alteţa Sa Principesa Maria, în costum de Domniţă română; Alteţa Sa Principesa Maria, cetind; Alteţa Sa Principesa Maria cu Principesa Ileana şi Principele Mircea; Alteţa Sa Principesa Maria, ca soră de caritate; Al. Tzigara-Samurcaş. Â/rare de Souâorl/te HEBACTOR: OCTJr. C.TJSIÂUJNU. An. XIII. Sibiiu, / Maiu v. 1914. www.dacQFomanica.ro Nr. 9. Mateta. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Aurel P. Bănuţ, Z. B&rsan, 1. A. Bassarabescu, G. Bogdau-Duicâ, Dr. AI. Bogdan, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otllia Cozmuţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimlu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. G&rleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, I. 1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. I. Matelu, Octav Minar, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu - Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu - Râmniceanu, V. Şorban, 1. U. Sorîcu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Trlteanu. ABONAMENT: Ediţia de lux In Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: I an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. , Reclamaţiile sunt a se face in curs de 14 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, snnt a se trimite !a adresa: Lftdm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). ui ■ « ■ • ■ ■ ■ Cârti mai nou aparate: • p • Agârbiceanu, I., Arhanghelii, roman. Lungianu, M., Zile senine, icoane dela ■ Cor. 3.---. ţară. Cor. 1.50. ■ Alessiu, D., Creşterea pasărilor do- Păunescu, St. C., Năzbătiile unui om mestice. Cor. 2.---. bolnav. Cor. ---.50. *? 1 --- Cultura arborilor roditori. Cor. 2.25. --- înfruntare nesocotiţilor profesori »-* 5 O i Başiota, Dr. B., Despre lungoare (febra şi teologi dela seminarul „An- iL : • dreian" din Sibiiu. Cor. 1.50, o s tifoidă, tiphus abdominalis). Cor. ---.20. to : im --- Anemia (lipsa de sânge). Cor. ---30. Stefanelli, T. V., Amintiri despre e : ■ *3 C e r n ă i a n u, C., Secretele „turburărel“ Eminescu. Cor. 1.50. ■ Ut r\ bisericeşti. Spoved. Arhim. Scriban. Steriad, E. C., Carte de bucate prac- o | •1-* Cor. I.-. tică, conţine 800 reţete şi formule, n : Cernăianu şi C. Păunescu, Condam- ed. nouă. Cor. 5.---. 2 : 's narea şi punerea la index a lucrării Varone, G. F. N., în preajma artei. 1 ■ O S w „Mica biblie cu icoane". Cor. ---.50. Cor. 1.---. 2 ’ o «o « Crinul vieţii, poveste de A. Sa regală Xenopol, A., Pe urma răsboiului, ro- ■ O Principesa Maria. Cor. 2.---. man. Cor. 2.---. CQ S a o Dăianu, Dr. E„ Solia învierii. Cuvânt Zaharia, N,, Sinuciderea. Sinuciderile 2 : împotr. beuturei de vinars. Cor. ---.50. în România. C. 2.50, ed. pop. C. 2.---. 5 w : ««-**• • o Eftimiu, V., Akim, tragi-comedie în --- Psihologia postului. Cor. ---.15. • u 3 acte. Cor. 1.25. --- Frica de moarte. Sinuciderile din «w : ts> Făgeţel, C. S., Credinţe literare. mizerie. Cor. ---.15. Cor. 2.---. --- Amorul. --- Amorul şi nebunia. --- ^ S Gibson, Ch., Povestea unui electron. Sinuciderile din amor. Cor. 1.---. a : Cor. I.---. --- Cuceritorul de inimi. Cor. ---.20. £ s Ionescu-Şişeşti, G., Călător. C. 1.50. --- Studii psihologice. Cor. 1.---. ? s Lemeny, l. A., Poezii. Cor. 1.50. --- Traian Demetrescu. Cor. 1.---. m ■ ■ ■ De vânzare la librăria Iui 8. Krafft in Sibiiu. • ■ ■ ■ ■ Expedlarea se tace mal uşor trlmlţându-se banii înainte, adăug&ndu-se la preţul cărţii încă p 30- 40 fii. pentru expedlarea francată eventual încă 25 fit, pentru taxa de recomandaţie. ■ ■ m » ... •*• la răspântii de drumuri în faţa viitorului. O clipă dintre cele mai norocoase în istoria neamului nostru va rămânea alegerea dinastiei domnitoare. Regele Carol şi Carmen Sylva sunt astăzi două nume, cari se pomenesc cu multă cinste departe peste graniţele Românismului. Regele Carol cu înţelepciunea şi energia Iui, cu forţa de vieaţă şi hărnicia poporului nostru a creat în scurtă vreme din România o ţară puternică şi respectată. Iar Regina, cu sufletul ei închinat frumosului, a cântat-o în poveşti şi în versuri. Coroana de oţel de pe fruntea bătrânului Rege Carol şi cununa de lauri de pe pletele arginţii ale poetei Carmen Sylva simbolizează energia şi poezia sufletului românesc. Dumnezeu a vrut ca şi moştenitorii coroanei regale să poată continuă această norocoasă tradiţie. Principele Ferdinand e cunoscut ca un om al faptelor, iar principesa Maria e o artistă întru toate vrednică urmaşă a reginei Carmen Sylva. Alteţa Sa Principesa Maria e o femeie frumoasă, asa de frumoasă cum numai în poveşti se poate spune. Muritorii ce o întâlnesc vara prin pădurile Peleşului se uită la ea, ca la o arătare din basme. Pare o zână trimisă de Dumnezeu spre binele şi fericirea poporului de amândouă coastele Carpaţilor. A venit în România la vârsta de 17 ani. Părinţii, principele Alfred Ernest Albert, duce de Edinburg şi Maria născ. Alexandrovna, sora ţarului Alexandru al 111-lea, au trimis-o în îndepărtatul Orient, ştiind că aici trăeşte un popor vrednic de înrudiri împărăteşti. Din dinastiile celor trei împărăţii puternice, Germania, Anglia şi Rusia, s’a născut tânăra dinastie românească, ale cărei aspiraţii sunt aceleaşi ca şi ale poporului românesc. Sufletul Alteţei Sale Principesei Maria e tot aşa de minunat ca şi chipul. E o artistă care pluteşte cu aceeaş siguranţă pe aripile fantaziei, ca şi laureata Carmen Sylva. Pe Alteţa Sa până acum o cunoşteam artistă numai în pictură. Ca protectoare a „Tinerimii artistice" expunea în fiecare an câteva pânze cu gingaşi crini, cari împodobeau un colţ al expoziţiei. în numărul viitor vom reproduce unele din picturile Alteţii Sale, revenind în-tr’un articol special asupra lor. Dar ne-a surprins când am cetit că Alteţa Sa îşi încearcă puterile şi ca scriitoare, în limba ţării Sale a început să publice povesti. Una dintre ele „Crinul vieţii" e tălmăcită si în româneşte de doamna Elena Perticari-Davila. Scriitoarea se dovedeşte o artistă tot aşa de mare ca şi în pictură. în acest număr ne facem o deosebită plăcere a reproduce 1 www.dacQFomanica.ro 254 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. Alteţa Sa Principesa Maria, în cosluni de Domniţă română. 4 www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LtJCEA.FlRUL 255 un fragment din povestea Alteţei Sale, din care cetitorii îşi pot face o idee despre valoarea ei. Femeia frumoasă, înzestrată cu alese însuşiri artistice are, însă, şi o inimă de aur. Altruismul, pe care-1 apoteozează în poveşti, îl ştie şi trăi. Nu e în România instituţie de binefacere de care Alteţa Sa să nu se intereseze şi să nu o sprijinească. Iar în vremuri grele, cum a fost campania din vara trecută, e în fruntea doamnelor, cari întind nenorociţilor mână de ajutor. Tronul pe care numele Carmen Sylva l-a făcut nemuritor, aşteaptă pe Alteţa Sa Principesa Maria cu deplină încredere, ca pe o urmaşă vrednică de dânsul. Să ne închinăm şi noi acestei Domniţe a neamului românesc. Crinul vieţii poveste de Alteţa Sa Regală Principesa Maria. — Fragment. — De ce se întâmplă atunci, Corona nu-şi dădu seamă niciodată... Văzduhul răsuna de cântece voioase, o lumină de o frumuseţe neînchipuită se revărsă ca zori aurite asupra împrejurimii. Corona nu mai ştia dacă se scufundă sau dacă se înalţă, nu-şi mai simţiâ trupul, nici apa rece, şerpii nu mai erau înfiorători. împrejuru-i se părea că fluturau aripi albe, glasuri duioase se auzeau desmierdătoare ca acel al micuţei pasări cafenii, vrednica ei tovarăşă; crezu, că cerul se deschisese pentru a o primi, şi că intră în gura raiului. Cel dintâiu lucru, de care îşi dădu Domniţa seama, fu că sta culcată pe aripile unor lebede albe, mari şi că în inâna-i ţineâ crinul vieţii, la care acum puteâ privi. Dinaintea-i, în mijlocul lacului, răsărise strălucitor un alt crin, aşteptând cel dintâiu nenorocit, a cărui inimă credincioasă să fie însufleţită cu destulă vrednicie, pentru a puteâ răzbi până la dânsul, jertfindu-se pentru mântuirea şi fericirea altora. Acum razele soarelui, strecurându-se pretutindeni, scăldau stâlpii şi bolţile, lespezile şi apa tăului în lumină aurie, prefăcând locul înspăimântător într’un lăcaş detoatăfrumuseţea. Corona, tot culcată pe aşternutul aripilor, albe, nu se săturâ uitându-se la toate minunăţiile, care o înconjurau şi la crinul, pe care-I culesese. îl apropie de obraz ca să-l miroasă şi deodată o nemărginită fericire îi umplu inima: rochia-i sdrenţuită se prefăcu într’un vestmânt aşa de frumos, de subţire, şi de nepipăit, încât l-ai fi crezut ţesut numai din razele lunii, mai de mirare, păru-i bălaiu îi crescuse ca odinioară, leit pe umeri, lung şi strălucitor, acoperind-o cu podoaba-i aurie, ca beteala de mireasă. Lebedele însă începură a se înălţă şi Domniţa se simţi ridicată pe aripile lor puternice, sburând ca într’un vis, fără nici o frică peste curţile, prin care trecuse cu atâta trudă, pentru a ajunge la crinul vieţii. Se uită de sus şi nu Ie mai deosebiâ decât prin feţele lor, căci acum păreau minunate, dar mărunte jucării. Nu trecu mult şi dădu de pădurea cea verde, care tăinuiâ atâtea lucruri frumoase şi atâtea grozăvii, abiâ zări la picioarele-i colibioara, adăpostul sărmanilor oameni, cari o găzduiseră cu atâta milostivenie şi mult dori să se coboare până la dânşii, acum că le puteâ vorbi şi mulţumi. Nu apucă să roage lebedele, căci ele se şi lăsară lin pe pământ şi Corona se află ca odinioară dinaintea uşii, la care bătu. Uşa o deschise Rollo, care se trase înapoi cu frică, când dădu cu ochii de dânsa. Dar Corona întinzând mâna zise: „nu vă temeţi, lăsaţi-mă să intru şi să vă mulţumesc că m’aţi adăpostit, când eram neputincioasă. Atunci aveam o cercetare de făcut şi mă legasem să nu vorbesc, acum însă am dobândit ce vream, mă înapoiez la palatul părinţilor, care mă aşteaptă", — şi le spuse numele ei. 1* www.dacQFomanica.ro 258 LtJCftAFlRTJL Nrul 8, 1914. Altc|a Sa Principesa Maria, cetind. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914 LUCEAFĂRUL 257 www.dacQFomanica.ro ‘M LOCEAFĂROL Nrul 9, 1914. Dar bieţii oameni erau aşa de răpiţi de frumuseţea Domniţei, de strălucirea şi de albeaţa crinului, încât fără cuvinte, crezând că e un înger venit din cer, îngenunchiară la picioarele-i, sărutându-i poalele rochiei. Lebedele, fără a mai aşteptă, începură a se înălţă cu Domniţa în văzduh sus, tot mai sus şi bieţii oameni se uitară după dânsa, până ce n’o mai văzură. Atunci bătrânul zise: „Dumnezeu ne iubeşte, tată, că ne-aînvrednicit să dăm ochii cu unul din îngerii lui“ şi amândoi porniţi pe gânduri, îşi luară securile şi se îndreptară spre pădure. Sburară lebedele peste munţi şi peste văi, peste, lacul îngheţat şi pustiul arzător, peste pădurea fermecată, până ce se apropiară de mare, pe ţărmul căreia Corona zări pe credinciosul Ino, care o aşteptă lângă barcă unde îl lăsase si care » se hotărîse să moară acolo, dacă stăpână-sa nu se va mai întoarce. Şi iacă, deodată, Ino auzi croncănitul lebedelor şi ridicând capul zări un noruleţ alb, care se tot apropiâ crescând, până ce văzu lebedele uriaşe, care pe o haină tivită duceau un trup fecioresc. Lebedele se lăsară încetişor spre pământ, până se opriră aproape de dânsul. Când Ino recunoscu pe Domniţa, o bucurie aşa de mare îi umplu inima, încât crezfi că-şi dă sufletul. Dinaintea ochilor îi apăru milostiva, iubita stăpână, dar cu o înfăţişare, care-1 opri în loc. Cât eră de schimbată!... Cu ochii-i mari şi întristaţi, cu faţa-i firavă. în rochia-i albă nepipăită, cu crinul în mână părea o sfântă, Ci pu o fiinţă omepCăŞCă. Numai zâmbetul eră tot acelaş şi tot cu glas dulce ca odinioară zise înaintând spre dânsul: „Tu m’ai aşteptat, Ino, şi iacă, vezi m’am înapoiat, aducând vieaţă acelui, pentru care plecasem şi fericire gemenei, pe care atâta o iubesc! Domnul s’a milostivit cu mine, că de m’a dus prin multe primejdii, toată greutatea drumului, frica şi osteneala le-am lăsat acum în urma mea ca un vis; iar rochia asta albă, care nu ştiu când am fost îmbrăcând-o, e ca o mărturie a binecuvântării sale. Haide, Ino, suflet credincios, să ne reîntoarcem spre acei, care ne aşteaptă." Ino îi dădu în genunchi, ascunzându-şi capul în poalele rochiei, sărutându-i mânile şi cu vorbe fără şir, îi spuse toată grija ce i-o dusese şi bucuria, care într’o clipă ştersese acum toată amărăciunea trecutului. Pe când el vorbiâ, Corona îi mângâia bi-nişorcapul plecat,mul-ţumindu-i cu vorbe alinătoare, iar ochii-i căutau în depărtare cu atâta dor, încât zâmbetul îi pieri de pe buze si obrazu-i se întristă. * Domniţa se întoarse cătră lebede, le mulţumi sărutându-le şi lebedele întinseră capetele, par’c’ar fi vrut să-i vorbească, apoi se ridicară în văzduh si se făcură nevăzute. » Cu ajutorul lui Ino, Corona se urcă în barca, care se depărtă de ţărm şi. începu să istorisească tânărului, a cărui mână o ţineâ în-tr’ale sale, toate cele ce văzuse şi făcuse de când plecase. în treacăt vorbi de grozăviile drumului, de spaima şi de truda, ce le întimpinase; dar cu amănuntul povesti toate Alteţa Sa Principesa Maria, ca soră de caritate. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL 259 minunăţiile şi frumuseţile văzute. Valurile mării purtau barca cu repeziciune şi Corona sta nemişcată privind în depărtare, pe când Ino la picioarele ei, nu o pierdeâ din ochi, căutând să ghicească de ce cu toată frumu-seţea-i, nu mai avea înfăţişarea unei fiinţe de pe lumea asta. După ce mai trecu, ca pe la apus de soare se ivi dinaintea ochilor, în strălucirea-i aurie, castelul împăratului. Corona strigă de bucurie; i se părea că se depărtase de acasă de ani întregi, cu toate că nu trecuseră decât câteva zile de când orbeşte coborîse în pripă scările de aur, lăsând în urmă-i tot ce iubiâ, ca să înceapă tăcuta şi primejdioasa-i pri-begire. Barca se opri şi Ino luând pe Corona-în braţe, o coborî pe ţărm. Inima bietei Domniţe era sbuciumată şi se sbăteâ de atâtea gânduri, care îi cutreerau mintea. Oare Ilario mai trăia? Ajunge-va la vreme ca să-l tămăduiască; ori se însănătoşise şi jertfa-i eră zadarnică? Singurele cuvinte, care-i izvoreau din inimă şi-i veneau pe buze, erau numai: mamă... mamă!... Cu crinul vieţii în mână urcă în pripă scările de aur şi din doru-i adânc, cu jale, cu nădejde, cu frică şi iubire strigă mereu, mamă, mamă... Fără preget, fereasta dela iatacul împărătesei se deschise vraişte; glasul copilei dorite străbătuse zidurile, şi răzbise până la sufletul îngrijorat al mamei, care o aşteptă zi şi noapte de când plecase. Mult li se păru că trece, până ce în sfârşit se ţinură îmbrăţişate. Corona îşi răzămă capul pe umărul împărătesei şi ca unui copilaş, i se păru că nici o durere nu o va mai puteâ smulge din braţele ocrotitoare ale maică-si. Mamă, mai trăeşte? fură cele dintâiu cuvinte pe care le rosti, ridicând spre împărăteasă obrazu-i umed de lacrămi. Da, sufletul meu, dar pe fiecare zi ce trece e mai slăbit; acum zace ca şi mort cu ochii închişi, nici glasul Morei par’că nu-1 mai aude şi sora-ta se topeşte de grija iubitului şi de grija ta, draga mea, sufleţelul meu. Fie numele Domnului binecuvântat, că te-ai îptors iar la noi, Aşa zicând împărăteasa ridică cu mânile-i împreunate obrazul copilei iubite şi privi lung Ia dânsa, căutând să cetească în ochii-i aşa de frumoşi... Inima-i se strânse, faţa-i se întunecă; căci văzfi schimbarea, pe care si Ino o luase în seamă. » Corona însă îi spuse că adusese crinul vieţii şi ceru să meargă fără a mai întârzia la odaia bolnavului. Urcând împreună scara, Corona se acăţă de mâna maică-si, ne mai putând înainta şi împărăteasa văzând cum i se împleticesc picioarele, se uită şi mai îngrijorată la dânsa, fără însă a o întrebă nimic. ' * Domniţa punând mână pe ivorul uşii, cu un zâmbet zise: „Mamă, lasă-mă să intru singură!... împărăteasa făcu după cum doriâ Corona şi tăcută se dădu jos, unde ştirea despre sosirea Domniţei se răspândise, umplând toate inimile de bucurie. Când Corona intră în odaie, Mora recunoscând pe sora sa sări în picioare şi i se aruncă în braţe, plângând amarnic; căci pe pat, în haina-i împărătească zăcea Ilario ca o stană de piatră. Cu trupu-i topit de boală, cu mânile-i nemişcate, cu obrazu-i frumos înconjurat de pletele-i arămii răspândite pe pernă, părea fără de vieaţă şi genele-i lungi aruncau o umbră şi mai întunecoasă pe obrazu-i searbăd. Cât eră încă de frumos!... Corona simţi iubirea-i cum îi cotropiâ sufletul, copleşind într’ânsa ori şi ce altă simţire şi mult îi f£i teamă că nu se va puteâ stăpâni, că se va pleca pe trupul fără de vieaţă pentru a-1 îmbrăţişa, rezemând măcar odată capu-i pe sânul, în care acum inima nu mai băteâ. Nu, nu, şopti Mora, care-i ghici gândul, nu a murit, tot mai trăeşte, dar flacăra vieţii abia mai licăreşte într’ânsul — cea dintâiu adiere o va stinge. Sorioară, sorioară, gă-sit-ai cu ce să-l înviezi, ca să fie iar al meu? Când Mora zise „al meu“ un cuţit înjunghie inima Coronei; dar fără a mai pregetă se plecă spre pat, unde zăcea Făt-Frumos şi cu crinul vieţii atinse uşurel fruntea, ochii, buzele şi inima bolnavului — şi cum îl atinse, o schimbare uimitoare se făcu într’ânsul. Obrajii-i ofiliţi se rumeniră, trupu-i împiş- www.dacQFomanica.ro 260 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. trit se încălzi şi deodată Ilario sărind în picioare într’un strigăt de bucurie zise: „Mora“ şi luându-şi iubita ’n braţe o strânse la piept, sărutându-i înfocat părul, ochii, buzele... Corona, pierdută în gânduri, se trase spre fereastră privind la marea lină... Cele din urmă raze ale soarelui îi înconjurară capul cu o cunună aurie, iar din crinul vieţii, pe pe care-1 ţinea încă ’n mână, foile se scuturară una câte una, căzându-i la picioare ca fulgi mari de zăpadă. Trad. de Elena Perticari-Davila. Cântec vechiu. Scântee domol pe creste Alba nopţilor cunună, De sub codri la Dervenuri Caravane trec şi sună. Şi cum fug, în dungi cotite, Din fărtaţi începe unul, O cântare ce din veacuri I-o lăsă şi lui străbunul: Cu mâhnire, lung în aer Ţine-şi ţine trăgănarea, Dupăce şi cai şi oameni Scăpătară de mult zarea; Ca treziţi apoi şi munţii Se întreabă cu mirare: „Cine tot îşi cântă păsul Nopţile pe calea mare?!“ M. Beza. Sub specie aeternitatis . . . O, suflete, tu-mi pari vulturul Smuls şi robit din larga fire: Prin graţii îţi zâmbeşte-azurul Chemându-te ’n nemărginire. Scoborîtor din veşnicie, în tine cerurile cern îndepărtata nostalgie A infinitului etern. Iar gândul tău în căutarea Obârşiei, fără de saţiu, Se varsă ’n timp ca resfirarea Unui parfum subtil în spaţiu. Uşor îl leagănă eterul Din veac în veac, din zare ’n zare, Tot mai spre sine-absoarbe cerul Fluidul lui fără hotare. Ţi-adoarme chinurile ’n rană Şi te mângăie-albastrul cer Să ’nduri durerea pământeană, Cerescule prizonier. Dar când ghirlandele de astre, Aprinse ’n goluri de repaos, Le-or prăbuşi pe toate ’n haos Profetizatele dezastre, Şi-or stinge ultimul luceafăr în spulberate sumedenii, — Tu vei pluti măreţ şi teafăr Peste milenii de milenii. Nichitor Crainic. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914 LUCEAFĂRUL 261 Când începe istoria noastră politică? în numărul 3 al „Transilvaniei" a apărut o notiţă privitoare la liotărîrea comitetului naţional de a publică o broşură despre istoria luptelor noastre politice. Este adevărat ceeace se spune în partea din urmă a acelei notiţe, că subsemnatul nu a fost de faţă Ia şedinţa comitetului. Poate să fie verosimilă si afir- 7 maţiunea, că „liotărîrea s’a luat de laici în această materie". Propunerea din care a rezultat această hotărîre, ştiu însă că a fost făcută de un om, care nu poate fi considerat tocmai ca „laic" în materie de istoriografie românească, fiindcă în tinereţele sale, înainte de a se dedică cu totul pedagogiei teoretice şi practice, s’a îndeletnicit, cu bună ispravă, câtva timp cu cercetări istorice („Limba nouălor cărţi bisericeşti", Istoria ziaristicei bisericeşti la Români s. a.) Dl Dr. Onisifor Gliibu ştiind, că domnia împăratului Iosif II deschide epocă nouă în istoria tuturor popoarelor din monarhia habs-burgică şi în deosebi în istoria Românilor, cărora imediat la începutul domniei sale a ţinut să le asigure libertatea vieţii religioase, dacă nu şi a celei politice, — din acest motiv s’a simţit îndemnat a propune, ca lucrarea proiectată să înceapă cu anul 1780 şi să fie continuată într’o expunere sumară, dar pe înţelesul tuturor, până în zilele noastre. în notiţa citată se afirmă însă, că „luptele noastre politice se încep la 1790 şi nu la 1780.“ ’ Negreşit, că este greu să fixezi în mod tocmai aşa hotărît anul, în care se încep luptele politice ale unui popor, căci istoria, fie politică, bisericească sau culturală este ca un fluviu puternic, în care nici o undă nu stă izolată de fluctuaţia generală a întregului. După cum n’ar fi corect a spune, că istoria noastră politică începe numai la 1780, cu atât mai puţin admisibil ni se pare a fixă acest început la 1790. Fără domnia lui Iosif II, care prin dispoziţiile sale absolutistice a contribuit în mod însemnat la progresul cultural şi politic al Românilor ardeleni, anevoe s’ar fi pornit în anii, 1790—1792 acea acţiune politică frumoasă şi impunătoare prin soli- daritatea, ce s’a manifestat atunci între fraţii de acelaş sânge, cari aproape de un secol fuseseră însă rău certaţi şi învrăjbiţi din cauza divergenţelor confesionale, aruncate — cum zicea Petru Maior — de o „meteahnă străină" în sufletul poporului nostru. Tendinţa practică imediată a acestor lupte a fost să nu lase a se pierde înlesnirile, pe cari le dobândiseră Românii dela 1780—1790 şi cărora edictul restituţional din 28 Ianuarie 1790 şi domnia Iui Leopold II ameninţă în mare parte a le pune iarăş stavilă după cum le-a şi pus pe durată de jumătate secol. Faptul, că cei doi episcopi, în vasta şi bine documentata lor petiţie din 30 Martie 1792, postulatul privitor la acordarea drepturilor politice pe seama ţăranilor români, fără deosebire de religie, şi-l întemeiază pe punctul 3 al diplomei leopoldine din 1701, dovedeşte că ei în mod conştient au încercat să în-copcie acţiunea lor politică dela sfârşitul secolului al XVIII-lea cu altă acţiune politică-religioasă dela sfârşitul veacului al XVlI-lea. Deci încercări şi lupte politice au fost şi cele din 1698 şi 1700, din cari a rezultat unirea unei părţi a Românilor cu biserica apuseană. Adevărat, că există o deosebire foarte mare între acţiunea politică-religioasă dela 1698 —1700 şi între cea dela 1790 — 1792: pe când cea dintâi a provocat dismembrarea Românilor ardeleni în două tabere potrivnice, cari s’au sfâşiat una pe alta decenii dearândul, cea din urmă trebuie considerată ca o încercare de aplanare a divergenţelor confesionale şi ca o manifestare a sentimentului naţional conştient şi mai puternic decât separatismul confesional. Acelaş argument al diplomei din 1701 îl aducea şi episcopul Inochentie Micu în petiţiile sale, când cerea, ca naţiunea română să fie primită ca a patra naţiune alături de celelalte 3 naţiuni privilegiate ale constituţiei ardelene1). O deosebire există însă si în felul, cum formulase Inochentie acest po- ') Dr. A. Bunea: „Episcopul Ioan Inocenţiu Klein“ pg 69 şi 75-6. 2 www.dacQFomanica.ro 262 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. stulat şi cum l-au prezentat la 1791—1792 Gherasim Adamovici şi Ioan Bob. Pe când aceşti doi din urmă cereau drepturi pentru toţi Românii ardeleni, fără deosebire de confesiune, cel dintâi luptă mai mult pentru „acest popor devenit acum catolic", după cum se vede din replica dânsului privitoare la opinia dată de cancelaria aulică transilvană asupra singuraticelor puncte din petiţiile episcopului. ’ Când, la 1900, Academia Română a decis să publice concurs pentru o lucrare istorică despre „Poporul român din Ungaria şi Transilvania dela începutul secolului XVIII încoace, în punctul 2 din condiţiile acelui concurs a cerut, ca scrierea să cuprindă şi „mişcările etnice, politice şi sociale ale Românilor din Ungaria şi Transilvania înainte şi după reformele lui Iosif II." Iată deci, că şi iluştrii învăţaţi din Academia Românăf cari nu pot fi consideraţi ca „laici" în materie de istorie, consideră reformele lui Iosif 11 drept epocale în vieaţa poporului nostru şi sunt de credinţă, că istoria politică a Românilor ardeleni nu începe la 1790, nici la 1780, ci mai înainte. Considerând politica în sensul de activitate conştientă pentru conservarea naţională a poporului nostru pe teren bisericesc, cultural şi economic, cred eă într’o istorie politică a Românilor ardeleni nu pot fi trecute cu vederea luptele şi străduinţele necurmate din cursul epocei calvine, cari deşi au în cele mai multe cazuri înfăţişare mai mult bisericească sau exclusiv bisericească, în esenţă au fost totuş acţiuni politice. Alergarea şi stăruinţa vlădicilor noştri, cu prilejul fiecărei schimbări de tron, pe lângă noul principe ardelean pentru confirmarea nu numai a decretului lor vlădicesc, ci şi a privilegiilor acordate Ia diferite prilejuri bisericii noastre, — felul, cum au ştiut ei apără credinţa străbună, deşi erau atât de încătuşaţi prin condiţiile umilitoare ce li se impuneau cu prilejul suirii în scaun, — încercările lor, încununate uneori de rezultate, de a cumpără moşii pentru asigurarea existenţii materiale a bisericii, cum a făcut Dosofteiu în prima jumătate a secolului al XVlI-lea şi Varlaam cătră sfârşitul aceluiaş secol — cu- rentul de cultură şi simţire naţională pornit din Ardeal şi propagat prin zeloasa activitate de tipărire a cărţilor bisericeşti în limba română, licăririle de conştiinţă şi unitate naţională, pe cari le găsim mai ales în prefeţele tipăriturilor din secolul al XVII-lea, sunt tot atâtea dovezi, că despre o activitate conştientă pentru conservarea naţională a poporului nostru prin biserică, unica lui pavăză în vârtejul atâtor primejdii, poate fi vorba în istoria Românilor din cursul epocei calvine. Ni s’a păstrat chiar o dovadă scrisă din partea unui mare ierarh, care se gândiâ în secolul al XVII-lea la o acţiune de solidaritate ortodoxă a tuturor popoarelor creştine din răsărit contra „procletului de Turc", deci la o acţiune de politică externă, internaţională, cum s’ar zice azi. în scrisoarea sa din 1 Iunie 1668 spune Mitropolitul Sava Brancovici, că „în aceste părţi se află mare mulţime de creştini ortodocşi, Sârbi, Bulgari, Români, toţi sunt gata şi aşteaptă să atace din oarecare parte creştinii pe procletul de Turc; fiind în mare lipsă, nevoie şi strâmtoare toţi ar alcătui, cu voia Iui Dumnezeu, o oaste." *) Dar aceasta e un caz izolat. Ca notă generală a istoriei noastre din veacul al XVII-lea rămâne însă acea frumoasă şi trainică legătură, ce se înjghebase pe teren bisericesc între Românii ardeleni si între cei din principate încă în cursul veacului XVI spre a-şi primi la 20 Maiu 1595, prin tratatul încheiat între Mihaiu Viteazul şi Sigismund Bâthory, confirmarea aceasta: „toate bisericile româneşti din ţara Măriei Sale lui Sigismund Craiul vor fi sub judecata şi despusul (sub jurisdictione vel dis-positione) Mitropolitului din Târgovişte, după dreptul bisericesc şiorânduialaţeriiaceleia." 2) Unitatea naţională, pe care Mihaiu o realizase o clipă şi pe teren politic, după ce s’a prăbuşit atât de dureros de repede aci, a rămas să dăinuiască un secol întreg pe ‘) Dr. S. Dragomir: „Relaţiile bis. rom. cu Rusia în veacul al XVII-lea, pag. 39. a) N. lorga: „Ştefan cel Mare şi Mihaiu Viteazul ca întemeietori ai bisericii Românilor din Ardeal1*, pag. 34. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL 263 teren bisericesc. Graţie acestei împrejurări a putut avea biserica românească din Ardeal ierarhi veniţi din principatele române sau duşi deia noi acolo spre a-şi face ucenicia călugărească în mănăstiri vestite şi a se întoarce înapoi ca luptători şi apărători bine înarmaţi ai credinţei străbune. Numai aşa a fost cu putinţă, ca principii munteni şi moldoveni să aibă o înrîurire atât de hotărîtoare la alegerea şi întărirea mitropoliţilor români ardeleni, încât faţă de candidaţii susţinuţi de ei să cadă câte un candidat susţinut de stăpânirea ungurească şi calvinească ardeleană, îngrijirea unor principi, ca Şerban Cantacu-zino şi Constantin Brâncoveanu pentru trebuinţele, de ordin sufletesc şi material, ale Românilor ardeleni eră atât de părintească şi neadormită, încât adeseori cetind frumoasele lor scrisori privitoare la soarta mitropoliei sau a singuraticelor feţe bisericeşti din Ardeal, rămâi cu impresia, că în gândul acestor slăviţi voievozi trăia atât de vie si » » de puternică conştiinţa unităţii naţionale, întruchipate prin biserica ortodoxă, încât uitând că între Ardeal şi Ţara Românească stau ţintuite anume graniţi, ei priveghiau soarta Românilor ardeleni cu aceeaş dragoste şi cu acelaş simţ de datorinjă creştinească şi naţională, ca şi pe a supuşilor de sub imediata lor stăpânire. Că spre această îngrijire părintească a voievozilor români se îndreptau dorinţele multora din Ardeal, poate ale poporului întreg, în lipsă de alte documente, s’ar putea dovedi prin următoarele versuri dintr’o poezie poporală, care învederează o stare de conştiinţă naţională atât de trează încă la începutul secolului XVII. Când a trecut Radu Vodă Şerban, urmaşul lui Mihaiu Viteazul, la 1603 în Ardeal biruind oştirea lui Moise Szekely, cântecul vechiu ne spune, că „un cioban, ce păzea oile pe muntele Pietricea, deasupra Branului, unde ostile româneşti poposiseră, arată Domnului plângere şi îndemn: Aoleo, Măria Ta, Ce potop în ţara mea: Ungurii ne năcăjesc, Turcii vitele răpesc Tătarii ne jefuesc Vai de neamul românesc! Hai Doamne, Măria Ta, Ştiu ascunsă cărarea Printre stânci strâmtă vâlcea, Să nu simţă pasărea, Te tulesc în Ţara mea — Hai Doamne, s’o stăpâneşti De păgâni s’o izbăveşti...01) Deci la întrebarea pusă în fruntea acestui articol nu se poate răspunde nici cu anul 1780, nici cu 1790. Ci răspunsul cel mai potrivit şi mai în conformitate cu desvoltarea vieţii noastre istorice ni se pare aceasta: Istoria noastră politică începe din momentul în care se ivesc la Românii ardeleni cele dintâi semne şi dovezi istorice despre manifestarea conştiinţei de unitate naţională si » i » t cele dintâi încercări spre întruparea acesteia în orice formă şi cu ajutorul oricărei insti-tuţiuni organizate. Deoarece în şi prin biserică am avut, cum avem şi astăzi, aproape singura instituţii!ne organizată astfel, ca la adăpostul ei să se poată desvoltâ vieaţa istorică a întreg neamului nostru, e firesc că începutul istoriei politice a Românilor ardeleni coincide cu organizarea lor bisericească, desăvârşită la sfârşitul secolului XVI în forma unităţii naţionale sub raportul vieţii religioase şi culturale. Altfel, dacă am vrea să fim prea formalişti şi am consideră chestiunea aceasta numai din punctul de vedere al organizării politice în felul, cum am dori s’o avem astăzi, deşi în realitate n’o avem decât doar pe hârtie, începutul istoriei noastre politice ar lunecă mult dincoace de anul 1790, deoarece este ştiut, că nici lupta politică din acel timp n’a fost purtată în numele unei grupări sau organizări politice experimentate şi recunoscute, ci în numele unui popor asuprit, abiâ tolerat şi neadniis între ceice s’au obişnuit din vechime a monopolizâ pentru sine dreptul de a hotărî de soarta acestei ţări şi a popoarelor ei atât de deosebite ca fire, ca tradiţii istorice, ca năzuinţe şi aspiraţii... Fiind şi astăzi caracteristica de căpetenie a politicei noastre mai mult o luptă culturală pentru apărarea şi desvoltarea aşezămintelor ') Cf. „Convorbiri Literare0 din 1913 Nr. 11 pag. 1106, cilat după G. D. Teodorescu pag. 478—9: „Radu Şerban Basarab". 2* www.dacQFomanica.ro 264 LUCEAFĂRUL Niul 9, 1914. bisericesti-scolare moştenite dela înaintaşii noştri şi fiind politica naţională o manifestare a energiei sufleteşti în aceeaş măsură ca şi cultura naţională, se poate spune, că începutul vieţii noastre politice coincide cu începutul culturei noastre naţionale. Căci — după cum a spus d-1 N. lorga în discursul rostit la monumentul lui Kogălniceanu în Iaşi (1911) — „Sub numele de cultură şi politică se cuprind numai manifestări cu înfăţişare deosebită a aceleiaş puteri, o energie naţională o elementară putere sufletească, ridicându-se cătră neatârnare în stat, cătră originalitate în cultură, cătră o deplină dreptate în societate, cătră o unitate tot mai desăvârşită, tot mai deplină în împărăţia faptelor, ca şi în împărăţia gândurilor". Dr. I. Lupaş. Cântarea lebedei. Cântarea lebedei şi-o floare Cea de pe urmă din Brumar, Nu cer vieaţă, nu cer soare Căci sunt trecute când răsar. în clipă binecuvântată Le-a înviat un tainic dor, Amurgul vremei le-a fost tată Şi toamna firei maica lor. Tu nu întreba de mă doare, Nu ’ntreb nici eu — o rup şi-o cânt... Chemarea lebedei şi-o floare Albă si ea — a tale sânt. i Maria Cunţan. Poetul. Lui I. U. Soricu. De mic, o tată, m’ai crescut în dorul De-a tălmăci a firii largă carte, Mi-ai revărsat în inimă fiorul Câmpiilor desţelenite ’n Marte. M’ai dus în faţa zărilor deschise Şi soarelui i-am îndurat arsura; în sufletu-mi buchetele de vise Au înflorit când înflorea răsura. Când tu arai, c’un tril de doină ’n gură Sub arcul cerurilor unduiate, Am învăţat a versului măsură Din simetria brazdelor arate. Din felul cum se 'nalţă ciocârlia Am învăţat aprinsele avânturi, Şi ritmul, care naşte armonia, Din legănarea grânelor în vânturi... Tu scrii şi-acum cu plugul, primăvara, A ţarinii mănoasă poezie; Eu grea, dar dulce, mi-am primit povara Să cadenţez divina-i măreţie. Şi ’n vis, când noaptea îşi resfiră ’n slavă Luciosul păr gătit cu flori de aur, Prielnicele zâne din dumbravă Mi-aduc zâmbind ghirlande verzi de laur. Nichifor Crainic. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL 2G5 Al. Tzigara-Samurcaş. La cursurile „Asociaţiunii“, publicul din Sibiiu a avut ocazia să cunoască şi să audă pe unul dintre cei mai distinşi conferenţiari din România, pe d-1 Al. Tzigara-Samurcaş, profesor suplinitor de istoria artelor la Universitatea din Bucureşti, directorul Muzeului de etnografie şi artă naţională si » ) directorul Bibliotecii „Fundaţiunea Carol I.“ D-l Tzigara-Samurcaş a umblat adeseori pe la noi, ca să adune obiecte pentru Muzeul ce-l conduce şi ca să studieze etnografia poporului nostru din Ungaria. La Lugoj a ţinut mai anii trecuţi şi o conferinţă din domeniul artei poporale. Cu toate aceste activitatea d-sale bogată nu e în destul cunoscută la noi. Deaceea ne-am şi hotărît să vorbim ţin acest număr despre domnia sa.1) ’) Informaţiile le culegem din Expunere de titluri şi lucrări, prezentată Universităţii din Bucureşti. Studiile speciale de istoria artei şi de arheologie le-a început în 1891 la Universitatea din Bucureşti, sub direcţia lui A. Odo-bescu. în 1892 a fost numit custode preparator al Muzeului de antichităţi din > Bucureşti, iar în 1913 a fost trimis în străinătate pentru studiul artei şi specializarea în partea tehnică a lucrărilor muzeografice. A studiat la Mtinchen si la » Berlin. Doctoratul, magna cum laude, l-a trecut în 11 Martiel896 la Universitatea din Mii nchen. Pentru completarea cunoştinţelor a i » ascultat cursurile de istoria artelor la Ecole des Beaux-Arts din Paris, unde a lucrat si în Muzee. întorcându-se în ţară, a fost însărcinat, în Martie 1899, cu cursul de istoria artelor si estetică la şcoala de arte frumoase din Bucureşti, iar în 1901 a fost numit titular Ia această catedră pe care o ocupă şi astăzi, în 1906 a fost numit director al Muzeului www.dacQFomanica.ro 266 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. de etnografie şi de artă naţională, pe care l-a reorganizat şi a făcut din el o adevărată instituţie naţională. Bogatele colecţii din Muzeu se datoresc hărniciei d-lui Tzigara-Sa-murcaş. în 1912 s’a pus tot la insistenţa d-sale temelia unei clădiri noui pentru Muzeul etnografic, care în curând va fi terminată şi care va adăposti pentru primaoară arta poporului nostru în mod demn şi instructiv. Crearea acestui Muzeu este poate meritul cel mai mare al d-lui Tzigara-Samurcaş. în 1908 a fost însărcinat ca director al Muzeului Aman să reorganizeze şi să instaleze această colecţie. După terminarea lucrărilor, a publicat un catalog ştiinţificeşte alcătuit şi muzeul a fost deschis pentru public. Astăzi este una din comorile de artă ale Bucureştiului. D-l Tzigara-Samurcaş nu a muncit pentru arta naţională numai în ţară, ci şi în străinătate. A luat parte activă, ca reprezentant al României, la congresul internaţional de artă publică din Lifcge (1905), la congresul pentru conservarea monumentelor istorice din Braunschweig (1906), unde a făcut şi o comunicare asupra monumentelor din România, la al 8-lea congres internaţional de istoria artei şi la congresul directorilor de muzee (1907). La expoziţiile internaţionale de artă din Berlin, Roma (1911) şi Munchen (1913) a aranjat secţiunile româneşti, făcând cunoscute pentru primaoară în străinătate crea-ţiunile artistice ale poporului nostru. La toate expoziţiile a obţinut succese, cari au fost remarcate în presa străină şi în dările de seamă oficiale. Pentru răspândirea cunoştinţelor asupra artei a ţinut numeroase conferinţe în ţară şi în străinătate. Dintre aceste din urmă amintim conferinţele asupra artei româneşti, ţinute în Kunstgewerbemuseum din Berlin şi Viena. D-l Tzigara-Samurcaş a desfăşurat o activitate tot aşa de bogată şi pentru îmbogăţirea literaturii despre istoria artelor. E destul să cităm titlurile lucrărilor d-sale: 1. Arta în România I. Studii critice. Bucureşti, 1909, 225 pag. cu numeroase ilustraţi u n i, 2. Catalogul Muzeului Aman. Bucureşti, 1908, 89 pag. cu numeroase ilustraţiuni. 3. Ce se înţelege prin arheologia de azi. Bucureşti, 1908, 1 br. de 23 pag. 4. Biserica din Filipeştii de Pădure, în colaborare cu G. Balş şi N. Ghika. Bucureşti, 1908. 47 pag. cu ilustraţiuni. 5. Denkmalpflege in Romănien, Sonder-abdruck aus den Verhandlungen des siebenten Tagfiir Denkmalpflege. Karlsruhe, 1906,11 pag. 6. Artă publică Bucureşti, 1906, 24 pag. 7. Muzeul neamului românesc. Bucureşti, 1909. 8. Discufiuni în jurul arheologiei. Bucureşti, 1910. 9. Rumănische Volkskunst. Bucureşti, 1910. 10. Casa româneasca dela Roma. Bucureşti, 1911. 11. Sonderausstellung Rumăniens. Berlin, 1912. 12. Istoria artei şi însemnătatea ei. Bucureşti, 1912. 13. Muzeul naţional din Bucureşti. Bucureşti, 1912. 14. Biserica episcopală din Curtea de Argeş. Bucureşti, 1913. Pe lângă aceste lucrări, a publicat articole de biografie şi critică artistică asupra artiştilor români în „Allgemeines Lexikon der bildenden Kiinstler. Leipzig, 1907 şi alte articole şi cronici asupra artei româneşti în revistele din România şi mai cu seamă în „Convorbiri literare". D-l Tzigara-Samurcaş era deci cel mai chemat să vorbească despre „Istoria artei româneşti în ultimii cincizeci de ani“ la cursurile Asociaţiunii. Resumatul conferinţei e următorul: în întroducerea sa conferenţiarul arată că, în mod firesc, organizatorul acestor cursuri a lăsat la urmă conferinţa asupra artei româneşti din ultimii 50 ani, căci printr’ânsa mai clar şi mai obiectiv se va putea da oglinda acestor vremuri. într’adevăr istoria artei lucrând cu documentele originale ale epocelor respective este mai veridică, mai imediată decât istoria, care ne dă interpretarea unor fapte, pe care nu le cunoaştem decât tot prin relaţii, uneori de-a doua sau a treiă mân£, Prin documentele artistice ce www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL 267 le-a arătat, s’a dat într’adevăr o bucată din vieaţa şi aspectul epocei ce se trată. Şi asemenea opere de artă mai au avantagiul de a vorbi o limbă pricepută de toţi aceia cari au ochi să vadă, fără a fi nevoe de vreun interpret ca la operile literare din alte limbi, ca acea pe care o vorbim. După documentarea superiorităţii istoriei artei, conferenţiarul trece la istoricul desvol-tării ei în ultimii 50 ani. Când zicem desvoltare afirmăm chiar existenţa artei înainte de această epocă. Şi într’adevăr am avut în trecut o artă foarte frumoasă şi cu un caracter propriu, pe care din nefericire prefacerile moderne au pus-o în umbră, dându-o chiar uitării. Eră natural că în epoca de prefacere a neamului românesc, aspirând la vieaţa modernă, şi arta să fie supusă unor schimbări. Din nefericire în domeniul artistic prefacerea s’a făcut în detrimentul celei existente: nu s’a ţinut seamă de tradiţie. Odată cu părăsirea scrierii cirilice am vrut să dăm şi manifestărilor artei o haină nouă. Pornind din intentiuni foarte lăudabile, încercările au fost însă funeste desvoltării artei româneşti. Tipurile de-abia stabilite în urma unei foarte lente desvoltări au fost desconsiderate. Efortul lung şi lăudabil al generaţiilor trecute de a îmbina din diferitele curente de artă un stil propriu cerinţelor şi spiritului nostru a fost părăsit tocmai când a dat roadele cele mai frumoase. Astfel, în architectură, după minunata mănăstire a Horezului avem acele hibride restaurări ale mănăstirilor Bistriţa, Tismana şi Ar-nota, care sunt îmbrăcate de meşteri străini în haina internaţională a unui stil gotic cu totul bastard. Casele particulare, cu aspectul lor atât de plăcut şi corăspunzător climei şi vieţii patriarhale, au fost deasemeni prefăcute şi înlocuite prin stiluri aduse din alte ţări. Din existenta clădirilor vechi nu ne-au rămas > decât prea puţine dovezi în original şi de-aceea cu atât mai preţioase sunt desenurile unui Raffet, Bouquet, Doussault, Trenk şi alţii. O stavilă binefăcătoare la acel curent de prefacere a vechilor noastre monumente s’a pus tot de cătră acela care a aşezat toate temeliile statului românesc, Principele Carol, cu toate preocupările politice care-1 absorbeau, ştiu din vreme să aprecieze şi importanţa acestor dovezi ale credinţei şi culturii trecutului. Din a Sa proprie iniţiativă se începu restaurarea ştiinţifică a principalelor noastre mănăstiri şi graţie solicitudinei Sale numai au scăpat de o ruină sigură odoare architecturale ca Curtea de Argeş, Trei Ierarhi, Sf. Niculae Domnesc, Me-tropolia din Târgovişte şi Sf. Dumitru din Iaşi. Architectul Lecomte du Nouy, elev al lui Viollet le Duc, a aplicat sistemele cele mai bune ale vremii sale, respectând, pe cât a fost posibil, formele originale, pe care Ie-a întocmit atunci când vremea şi nepăsarea părinţilor noştri le ruinaseră. în legătură cu restaurarea vechilor biserici s’a ivit şi problema prefacerii arhitecturii civile. Curentul sănătos în această direcţie l-a dat reposatul I. Mincu, care, utilizând tesaurul de forme vechi din ţară şi confor-mându-se cerinţelor nouă ale vremurilor de azi, a creat — conform tradiţiei — tipuri noui de arhitectură românească. Direcţia sănătoasă Inaugurată de maestrul Mincu este azi urmată de o pleiadă de foşti elevi ai lui, tineri arhitecţi de talent. Preocupările arhitectonice au avut ca urmare şi studiarea din nou a picturii religioase. Asupra rolului zugrăvirii bisericilor din vremurile cele mai vechi şi până azi, atât în biserica orientală cât şi în cea catolică, conferenţiarul s’a întins cu argumente pe cari nu le vom putea rezumă în spaţiul restrâns de care dispunem. Ne vom mulţumi a menţiona numai diferitele puncte ce au fost atinse. Luând ca punct de plecare zugrăvirea cupolei noastre mitropolitane, precum şi comunicare ce în acea zi se făcuse conferenţiarului asupra sfinţilor în costum naţional din biserica din » » Vârşeţ, d-1 Tzigara-Samurcaş insistă asupra rolului adevărat al zugrăvirii, combătând cu argumente bine întemeiate diferitele curente ce, vrând să inoveze, se depărtează de scopul acelei picturi, fără a o înlocui, prin ceva corăspunzător. Aducând elogii binemeritate regretatului nostru Smigelschi, conferenţiarul arată greşala ce el a comis prin întrebuinţarea motivelor din ornamentica ţesătoriei pentru decorarea www.dacQFomanica.ro 268 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. bisericei. Luând drept motiv scoarţa ce împodobea catedra, documentarea conferenţiarului se făcu evidentă chiar pentru cei cari înainte aprobau sistemul inovat de Smighelschi. Comentând părerile pictorului apărute în ultimul număr din „Luceafărul", conferenţiarul dovedeşte că însusi artistul, cu care a avut ocazie a discută această chestie la Roma, se convinsese de rătăcirea sistemului preconizat la început şi laudă preocupările noui cărora el a consacrat ultimele momente ale vieţii sale din nefericire pentru noi aşa de curând curmată. După un istoric amănunţit al evoluării picturii bisericeşti şi a degenerării ei în vremurile din urmă,conferenţiarul trece la pictura laică, după ce ne dă o enumerare a principalilor zugravi din vremurile cele mai îndepărtate până Ia modernul Tătărescu şi şcoala creată conform tradiţiei de Lecomte du Nouy. D-sa arată că primul nostru mare maestru pictor N. Grigorescu a fost şi ultimul zugrav adevărat. Picturile sale dela mănăstirile Zamfira şi Agapia ş. a. dovedesc sentimentul adânc ce însufleţeşte figurile sfinţilor acestui zugrav, pătruns încă de credinţa vechilor decoratori ai mănăstirilor. Acelaş sentiment, caracteristic numai marilor artişti, îl regăsim de altfel şi în opera ulterioară a lui Grigorescu care i-a făcut faima bine meritată în străinătate. O scurtă dar documentată caracterizare a artistului pune în evidenţă locul de frunte ce îi revine în mişcarea universală a artei secolului trecut. Analiza operilor proiectate a complectat studiul asupra lui Grigorescu. O altă figură evocată de conferenţiar este a lui Teodor Aman, despre care azi se vorbeşte mai puţin. D-l Tzigara-Samurcaş arată însă rolul cultural pe care el l-a avut, fiind promotorul şi creatorul învăţământului artistic în România. O paralelă între personalitatea puternică a lui Grigorescu şi diversitatea talentului lui Aman fac să reiasă şi mai bine meritele celor doi primi mari artişti români. Ideile expuse asupra lor se regăsesc mai bine decât le-am putea rezumă aici în studiile ce conferenţiarul a publicat asupra ace- stor artişti, şi anume: în „Convorbiri literare" şi în „Catalogul Muzeului Aman", de care am amintit. O scurtă privire asupra evoluţiei picturii şi sculpturii moderne, ilustrată prin proiectarea operilor lui Mirea St. Popescu, Lukian, Steriadi, Verona, etc. etc. şi a sculptorilor mai de seamă termină această parte a conferinţei. Alături de aceste preschimbări ale artei mari, conferenţiarul ne mai relevă persistenţa unei alte manifestări artistice, a artei populare, care a continuat să se menţie fără a fi supusă influenţelor din oraşe. Cu acest prilej d-sa ne relevă profundul sentiment artistic al poporului român de pretutindeni, arătând caracteristicele manifestărilor sale, care-l pun mai presus de multe alte neamuri. Ca întemeietor al Muzeului de artă naţională din Bucureşti, unde sunt reunite atâtea tezaure ale producerei estetice ale Românilor, conferenţiarul este cel mai autorizat specialist în această materie. Cu bucurie am auzit marea stimă de care arta ţăranilor noştri şi în special a celor din comitatul Sibiiului se bucură în Ţară până şi în înaltele sfere ale Reginei Carmen Sylva şi ale Principesei moştenitoare, pe ale căror opere originale le analizează în deosebi. Bazat pe acest adânc sentiment artistic înnăscut la poporul român, conferenţiarul încheie exprimând încrederea ce o are într’o propre desvoltare artistică a poporului românesc. Conferinţa d-lui Tzigara-Samurcaş a fost ascultată cu adevărată pietate artistică de numărosul public întrunit în sala festivă a Muzeului Asociaţiunii. Conferenţiarul a expus într’o formă uşoară şi spirituală subiectul vast ce-1 avea de tratat, stăruind numai asupra momentelor mai importante şi mai caracteristice. Cu toate acestea ne-a dat o icoană completă despre desvoltarea artei româneşti în jumătatea a doua a veacului trecut. Trebuie să-i mulţumim d-lui Tzigara-Samurcaş şi la acest loc pentru clipele de plăcere artistică ce le-a procurat publicului sibiian şi să-l rugăm să vină cât mai des la noi. îl vom primi cu toată dragostea. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL 269 Douăzeci de ani de „mişcare teatrală".1) în adunarea generală a S. T. R. ţinută la 8 si 9 Noetnvrie n. 1913 în Caransebeş, la discuţia asupra raportului general al comitetului am vorbit şi eu. Aş putea zice că am vorbit numai eu, fiindcă de n’aş fi vorbit, n’ar mai fi vorbit nimeni; ca de atâtea ori la adunările generale ale S. T. R. Până la adunarea generală presa eră împărţită în două tabere (ea stă sub conducerea ori directa şi indirecta influinţă a membrilor comitetului: Domnii V. Oniţiu, V. Goldiş, Dr. N. Vecerdea, acum în urmă şi a domnilor Dr. Al. Vajda şi Dr. V. Branisce), după cum se împărţiseră şi membri comitetului în două grupe: cei cari voiau să ţină cont de opinia publică şi cei cari ar fi voit să treacă peste dorinţele ei; ca şi până acum. în vorbirea mea am încercat o critică a activităţii comitetelor societăţii, cari au fost la cârma ei dela 1901 încoace, o critică care eră şi a opiniei publice, căci aceasta se manifestase în presă încă în cursul anului 1912, si fără a se mai retine dela atacuri deschise j » şi în preajma adunării generale („Luceafărul", „Românul", „Gazeta Transilvaniei", „Unirea"). După adunarea generală dela Caransebeş presa a rămas împărţită în aceleaşi două tabere. „Gazeta Tra n s i 1 v a n i e i“ reasumând vorbirea d-lui Dr. V. Branisce, care trebuia să fie răspunsul comitetului la cuvântarea mea, deşi d-l Branisce nu eră membru în comitet, scrie despre „ieşirile nedrepte ale d-lui Bogdan" şi despre „aprobarea (lămuririlor date de d-l Branisce) unanimă a adunării". „Drapelul" despre: „acuzele grave şi marea nedreptate ce o face d-l Bogdan comitetului". De cealaltă parte: „Rom ân u 1“, care a avut ca raportor un ziarist de profesiune, în relatările căruia deci ne vom încrede mai mult decât în ale raportorului celorlaltor două gazete, (pare a fi ac el aş raportor) zice despre d-l Branisce, că „recunoaşte, că d-l Bogdan spune adevărul"; iar„Pro-greşul" vorbeşte chiar de „critica absolut documentată a d-lui Bogdan". ') Istoria „Societăţii pentru fond de teatru român" (S. T. R.) dela 1895 până la 1914. Ecourile acestea discordante pot desorientâ publicul. Şi pot să-mi strice şi mie desgti-stându-mă Ia începutul încercării de a-mi stabili o reputaţie de om, care caută numai adevărul; zic numai caută, căci nu vreau să fac concurenţă celor ce cred că l-au găsit. Iar când e vorba de apărarea moralului unui om, chiar şi atunci, când eu aş fi acel om, totdeauna mă voiu găsi în rândurile celor dintâi apărători, ori că vor luptă în câmp deschis, ori că vor luptă prin subterane. De aceea văd că n’am făcut destul împlini n d n - m i datoria de membru al S. T. R. când am vorbit Ia adunarea generală a ei, ci recunosc că faţă de public am încă o datorie: aceea de-a şi scrie ceeace am vorbit. Mi-am completat deci datele relativ la activitatea societăţii studiind rapoartele şi anuarele comitetului —numai acestea — şi pentru anii 1895—1901. Şi fiindcă I. Vulcan, fostul preşedinte al societăţii, ne-a dat în Anuarul I istoricul S. T. R. până la 1895, voiu încercă să alcătuesc acum eu — altcum decât I. Vulcan — istoria S. T. R. pentru ultimii 20 ani, dela 1895 până astăzi. Prefer o expunere cronologică, fiindcă în chipul acesta îi voiu adăugă o mai mare doză de critică, care nu poate lipsi expunerilor istorice ale faptelor petrecute sub ochii noştri şi deci prea recente decât să li se poată face istorisirea cu absolută obiectivitate; şi fiindcă astfel voiu păstră poate şi spiritul, şi amănuntele, cari au făcut expunerile mele la Caransebeş „interesante şi spirituale şi atât de grave" („Drapelul"). * Din trecutul Societăţii — până la 1895 — oricine va scoate în vază îndeosebi două momente de cari se leagă întreagă desvol- tarea Societăţii. încă la 1870, anul în care s’a înfiinţat societatea, Em in eseu deslegâ pro- blemateatrului nostru,al Românilordin Ardeal, clar şi natural: el cereă burse pentru actori şi actriţe. Iar pentru a asigură activitatea societăţii, s’au modificat statutele în două rânduri: la 1876 si la 1877. Dintr’un » articol al lui I. Vulcan, tipărit în „Familia" www.dacQFomanica.ro 270 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. 1902 („Problema adunării din Şimleu“) retipărit în Anuar V, pag. 191 - 194, — acest articol voia să fie o justificare a prezidentului societăţii faţă de secretarul ei, d-1 V. Goldiş, care cerea cu tot mai mare insistenţă, ca şi astăzi, înfiinţarea teatrului — aflăm, că ţinta lui I. Vulcan încă a fost teatrul ambulant: că la 1875 el ceruse compunerea unui repertoriu, la 1876 pregătirea actorilor, la 1877 teatru ambulant, la 1879 o bursă pentru muzică (oare şi pe-atunci trebuia să ducă cineva „lupte grele cu nervozitatea şi nerăbdarea publicului" cu ajutorul a „fel de fel de expediente", cum a justificat d-1 Dr. Branisce activitatea comitetului în adunarea dela Caransebeş?) la 1883 o trupă (!!) (de unde ar fi luat-o?) „supraveghiată şi ajutorată materialmente de Societatea noastră", la 1886 un premiu pentru o piesă teatrală. Premiul îşi are povestea sa: la 1887 se hotăreşte, că acest premiu să se dea... în principiu (nu s’a hotărît principial, ci s’a d a t principial!!), dar executarea hotărîrii să se amâne (1), pentru ca Ia 1888 votarea premiului, dat în principiu, să se ia dela ordinea zilei, fiindcă statutele nu permit";1) şi pentru ca I. Vulcan, care se sbăteâ în căutarea unei ieşiri, să încheie cu constatarea: „schimbarea statutelor se impune". Toate dorinţele acestea ale lui Vulcan au rămas, cum le-a prezentat şi el, idei, himere timp de încă vreo 12 ani, până la 1900. Căci S. T. R. n’a avut — pe cât se pare — nici o legătură cu societatea de diletanţi a liceanilor români din Cluj,2) care a existat în anii 1868—1875 şi care a dat la 1871 reprezentaţii teatrale sub conducerea actorilor de profesie Ghtorghe şi Margareta Alexan-drescu în: Turda, Abrud, Brad, Deva, Haţeg, Dej, Şomcuta, Năsăud, (Millo şi Pascali fuseseră la noi la 1870, când scria Eminescu, şi 1871); precum n’a avut legături nici cu societatea de diletanţi „Progresul" înfiinţată în Făgăraş la 1884.s) Până la 1899 nu s’a făcut — din partea S. T. R. — nici o încercare de-a juca teatru, de-a da reprezentaţii. Vulcan cetiâ numai ’) Anuarul V, pag. 190. a) Anuarul IV, pag. 28 urm. s) Anuarul III, pag. 18 urm. la adunările generale disertaţiuni ori fragmente din comediile şi dramele sale. Astfel stăteau lucrurile la 1895, când, pentru a da o nouă vieaţă societăţii, I. Vulcan se gândiâ la schimbarea statutelor. în loc să se schimbe statutele,membrii societăţii au crezut, că şi un alt mijloc va fi îndestulitor şi au schimbat numai sediul comitetului la Braşov. Dela această schimbare se aşteptă atât de mult, încât secretarul societăţii exclamă1) — fără a aşteptă rezultate: „într’adevăr la Braşov s’a început o eră nouă pentru societatea noastră"! Dar pentru ca să poţi exclamă astfel, tre-buiâ să constaţi întâi: sau inaugurarea unei direcţii nouă în vieaţa Societăţii, pe care să i-o fi dat oamenii cei noi, sau efecte neobişnuite şi neaşteptate, cari s’ar fi ivit în urma schimbării sediului societăţii la Braşov, însă numărul membrilor societăţii nu creste y y nici de aci înainte decât cu 23 de inşi anual în timpul dela 1896 (124 membri) până la 1908 (427 membri). Se sporesc, ce-i drept, reprezentaţiile teatrale aranjate de diletanţi: la 1898 au fost — după statistica d-lui Goldiş2) - 38, la 1899: 73, la 1900: 112. Dar S. T. R. n’a putut aveâ aproape nici o înrâurire directă asupra acestor reprezentaţii, deoarece n’a avut legături directe cu diletanţii decât dela 1899 încoace, când comitetul şi-a ales aşanumiţii „bărbaţi de încredere", de cari aveâ atunci cu totul zece.3) Propaganda în interesul Societăţii se făceâ deci tot numai prin adunările generale. Singurul moment important în adunarea generală ţinută la Braşov (1895)— scriu aşa, fiindcă am în vedere desvoltarea societăţii — au fost propunerile, pe cari le făcu comisia censurătoare a raportului general prin raportorul său, d-1 Andreiu Bârseanu. Ea cere comitetului să studieze §§ 1, 12 şi 21 ale statutelor şi să se ocupe cu următoarele probleme: „subvenţionarea unei societăţi ambulante; organizarea ori subvenţionarea unor societăţi de diletanţi; premiarea unor piese; înfiinţarea comitetelor filiale." ') Anuarul I, pag. 4. s) Anuarul IV, pag. 104. “) Ibid. pag. 73. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL 271 Comitetul nou ales îşi închipuia însă altfel desvoltarea societăţii. Grija lui de căpetenie rămase, ca şi până atunci, adunarea capitalului. Şi deaceea % părţi din viitorul raport al comitetului (pe 1896) se refer la averea societăţii. Se arată în el mai ales, cum societatea a câştigat prin noua emisiune a băncii „Albina" 24.000 cor. Tot în vederea sporirii fondului se face pentru întâiaş dată greşala de-a alege un preşedinte bogat. De data asta a fost ales vicepreşedinte bogatul negustor braşovean G. A. Popp. Acesta însă a ştiut prea bine, pentru ce a fost ales şi deaceea „nu mult după alegere a abzis".1) Astfel nu ne mai poate miră răspunsul pe care comitetul îl dă în adunarea generală dela Făgăraş (1896) raportorului dela Braşov, care rugase comitetul să se ocupe cu anumite probleme; „Comitetul s’a convins, că statutele noastre absolut nu permit societăţii o altă activitate decât aceea de-a adună bani pentru fondul unui viitor teatru naţional român" (pag. 7). Comitetul propune chiar adunării generale, ca să recunoască deci şi ea (pag. 9 a raportului) că „Realizarea scopului final al societăţii e imposibilă". Atât de „imposibilă" eră o „altă activitate" la 1896, încât patru ani mai târziu, la 1900, d-1 V. Oniţiu, care eră la data aceasta vicepreşedinte, dând desluşiri în adunare arătă că „statutele nu sunt defectuoase şi spuneâ, că comitetul s’a ocupat cu ideia de-a câştigă puteri pentru înfiinţarea de trupe teatrale",s) deci cu inaugurarea „altei activităţi". Cu toate acestea în comitet se găsiâ încă dela 1895 un om, d-1 V. Goldiş, secretarul corn., care nu aprobă părerea celorlalţi membri, ci insistă să se înfiinţeze o trupă, căci la 1900 în „Idei referitoare la înfiinţarea teatrului nostru" scriă „îmi ţin de datorinţă a-mi spune părerile mele... izvorîte dintro cugetare de şase ani asupra afacerii întregi". (Anuar’IV, 1900, pag. 107). Divergenţa de păreri între membri comitetului iese mai bine Ia iveală, dacă cităm din Anuar 111, * *) ') Greşala s’a repetat mai târziu şi cu alegerea lui Al. Mocsonyi şi cu aceea a d-lui Dr. Mihu, care ghicind intenţiile membrilor din comitet şi-a uşurat primirea dimisiei, plătindu-şi-o cu o frumoasă sumă. *) Anuarul IV, pag. 209—210. 1899, pag. 42 următoarele cuvinte ale domnului Goldiş „înaintarea noastră în direcţiile indicate se face cu un plan bine chibzuit si foarte cernut din toate punctele de vedere" ■) şi dacă le opunem planul altui membru din comitet, al domnului V. Oniţiu (semnat Gil.) din „Gazeta Transilvaniei" (6 Iunie v. 1897): „în 15—18 ani (deci abiâ pe la 1912—1915) averea societăţii va atinge cifra de 300.000 fl., (abiâ) atunci Societatea poate să organizeze şi să susţină o trupă teatrală permanentă cu o subvenţie de 15.000 fl.2) Iar zidirea teatrului va rămâneâ a se realiză ulterior" (după alţi 20 de ani). Deaceea poate vedeâ d-1 V. Oniţiu la 1897 „fortissimum lucrum“-ul adunărilor generale numai în seratele de dans, în sensul în care şi d-1 asesor N. Ivan la 1899 (Anuar III, pag. 96) vede în societate tot numai „o redută de apărare şi conservare a naţionalităţii noastre", dupăce constată, că „ajungerea scopului pare a fi departe", până când d-I V. Goldiş Ia 1900 poate cere „înfiinţarea unei trupe". Aceasta, trupa, va fi fost de sigur ţinta, pe care au avut-o înaintea ochilor toţi membri comitetului, căci la 1897, în Orăştie, preşedintele I. Vulcan vorbind în felul şi stilul său despre „templul" şi „palatul" limbei şi muzicei noastre încă adaugă: „Şi dacă ei (Românii) n’ar puteâ merge cu toţii, vom îngriji ca teatrul nostru să meargă la ei pretutindenea". însă, cum am văzut, unii credeau, că pot înfiinţâ trupa în câţiva ani, alţii fixau, la 1897, ca cel mai apropiat soroc pentru organizarea ei abiâ anii 1912—1915. D-1 Goldiş pare a nu-şi fi putut câştigă între membri comitetului nici un sprijinitor al părerilor sale, căci comitetul se mulţumeşte timp de câţiva ani să execute numai hotărîrile adunărilor generale, renunţând la o încercare mai cutezătoare, care să fi pornit din iniţiativa sa. Nici organizarea unor secţii *) Eră vorba de „ce şi cum trebuie să facem, ca să întrupăm frumosul ideal al teatrului românesc", adecă trupa (ibid pag.22), de „lucrările pregătitoare pentru măreaţa noastră zidire culturală" (pag. 42) şi că „la înfiinţarea teatrului român va trebui să avem în vedere mai vârtos ţărănimea noastră" (pag. 23). ») De fapt ea abiâ poate susţineâ azi, 1914, o revistă şi un „dramaturg" fără trupă. www.dacQFomanica.ro 272 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. în alte oraşe cu populaţie românească nu-1 preocupă în măsura unei „probleme", cum o înţelegea d-1 Andrei Bârseanu, care i-o înscrisese, la Braşov, în program. Căci abia după 4 ani, la 1899, după ce adunarea generală dela Haţeg (1898) ceru şi ea comitetului să aranjeze reprezentaţii teatrale cu diletanţi, „comitetul a decis să-şi aleagă în felurite oraşe câte un bărbat de încredere" (Anuar III, 72), care „încercare a avut succes, nu mare, dar suficient" * *)) (Anuar III, pag. 73). Şi pentru a uşura astfel de reprezentaţii I. Vulcan şi d-1 V. Oniţiu pun temelia unui repertoriu potrivit cu împrejurările dela noi. Cu sprijinul librarului braşovean Ciurcu d-1 V. Oniţiu editează o bibliotecă teatrală (începută la 1897), care avea la 1903 cu totul 10 numeri. Cu atâta însă nu s’a făcut mult. Aşa judecau şi membrii societăţii, cari aşteptau dovada unui interes mai viu faţă de problemele societăţii, căci în adunarea generală dela Orăştie (1897) raportorul Dr. Aur. Muntean propune adunării să voteze membrilor din comitet „spesele de călătorie efective", pentruca să le facă posibilă venirea la adunarea generală. Acel aş raportor găseşte în publicarea unui Anuar un mijloc de-a stabili legături mai strânse între publicul românesc şi societate, ceeace vrea să zică a fi găsit în forma aceasta un nou mijloc de propagandă a scopurilor societăţii. Anuarul se publică. D-1 Goldis însă nu se lasă bătut. Si câtă » f vreme ceilalţi membri ai comitetului se mulţumesc să vază cum creşte capitalul, auzim din nou glasul secretarului comitetului: „Nu mai e de tot departe timpul, când fruntaşii neamului nostru vor trebui să înceapă chib-zuirea, cum să îndeplinească realizarea frumosului nostru ideal". (An. III.) Şi pentru a se convinge, dacă ideile sale găsesc un sprijin îndestulitor în împrejurările reale, d-1 Goldiş studiază aceste împrejurări în articolele, pe cari începu să le publice în Anuarele societăţii dela 1898—1901 sub titlul „Mişcarea teatrală la noi" (continuate dela 1902 încoace de d-1 Dr. Iosif Blaga, care mai Introduse în redactarea Anuarului încă o inovaţie, foarte bună: reproducea dă‘) Au fost 10 inşi. rile de seamă ale pressei [ziare şi reviste] despre adunările generale ale societăţii). încercarea „Tribunei Poporului" de-a lărgi câmpul de activitate al societăţii, de-a o abate deci dela urmărirea scopului ei special, înfiinţarea trupei, („Soc. teatr. va trebui să organizeze în jurul său o lucrare cu plan a corurilor româneşti şi a societăţilor de muzică si cântări" An. III, pag. 92) nu e luată în seamă. Astfel următoarea adunare generală (Abrud) dela 1900 stă cu desăvârşire sub stăpânirea ideilor d-lui Goldiş. D-sa se exprimă în raportul comitetului încă cu o oarecare sfială: „Se apropie timpul când din societatea unui fond de teatru român vom putea înfiinţa societatea teatrului român" (An. IV, p. 151). Dar raportorul acestei adunări, V. Podoabă, care vorbise despre „constituirea viitoarei societăţi teatrale, care numai ambulantă va putea fi, precum a fost a lui Millo şi Pascali" (An. IV, pag. 37) propune adunării generale: „Comitetul societăţii este învitat să chibzuiască mijloacele de lipsă, pentruca după putinţă mai curând să se poată realiză tendinţa esenţială a statutelor societăţii de-a i i • înfiinţa adecă teatrul român în mijlocul poporului nostru". Şi pressa e de partea celorce vreau activitate, căci ea dă pe faţă ceeace sumarele oficiale ale şedinţelor adu> » nării ascund. „Tribuna" relatează*), că în adunare s’a cerut modificarea statutelor, pentruca să se poată da burse elevilor dela conservator, şi s’a cerut comitetului „să caute căile, prin cari să se poată adună şi pregăti forţele intelectuale (adecă actorii), cari vor fi absolut necesare la înfiinţarea teatrului" („Gazeta Transilvaniei"). *) D-1 V. Oniţiu, vicepreşedintele societăţii, abiâ poate linişti pe membri declarând că statutele nu sunt defectuoase şi că comitetul s’a ocupat cu ideia de-a câştigă puteri pentru trupe teatrale („Telegraful Român")3). Articolul d-lui V. Goldiş „Idei referitoare la înfiinţarea teatrului nostru", publicat în Anuarul IV, p. 102 — 116, este prea important decât să putem renunţă la reasumarea lui, ') Anuar IV, pag. 198. *) Anuar IV, pag. 205. s) Anuar IV, pag. 209—210. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRDL 273 1) fiindcă este scris de un membru al comitetului şi 2) fiindcă este cel dintâiu articol, în care se elucidează chestiunea din toate punctele de vedere şi în care se dă o deslegare a celei mai grele probleme ce şi-a impus-o societatea. D-l Goldiş stabileşte: întemeietorii societăţii s’au gândit numai la crearea unui fond şi la ridicarea unei clădiri. „Azi (1900!) toată lumea vede scopul societăţii în instituirea unei societăţi ambulante de actori români". Reprezentaţiile de diletanţi sporesc; prin urmare publicul le cere. Acelaş public „pretinde în timpul din urmă cu insistenţă înfiinţarea teatrului". Pretenziunea lui e justă din toate punctele de vedere. Deaceea crede şi autorul, pe care „de un şir de ani îl preocupă înfiinţarea teatrului", că acum a sosit timpul, să afle mijloacele şi calea, cum prin muncă sistematică să introducem instituţiunea teatrului. Se expun apoi principiile: „Nu pentru un oraş voim teatru, ci pentru poporul nostru întreg". „Idealul nostru aşadară este trupa de actori români" (p. 107) care va rămânea în legătură organică cu societatea, ce se va înfiinţa. Modalitatea. Se va aplica paragraful 21 din statute: Adunarea generală va decide înfiinţarea trupei şi va institui o „Societate anume pentru teatru". Această nouă societate va înfiinţa pretutindeni societăţi de diletanţi, va da premii de cel puţin 1000 coroane pentru drame, şi va înfiinţa şi un muzeu etnografic românesc. (Acest salt mortal, dela o trupă ambulantă Ia un muzeu etnografic, deci o clădire, nu mi-1 pot explică, decât ca o înrâurire directă a ideilor, cari vor fi circulat pe-atunci în pressa noastră şi al căror rezultat a fost înfiinţarea Muzeului Asociaţiunii). Cum să înfiinţăm trupa? Se va trimite întâi un bursier la Viena ori Berlin. Se va trimite apoi al 2-lea, al 3-lea bursier, apoi 2-3 bursiere. Toţi vor fi obligaţi să intre în serviciul societăţii pentru cel puţin 10 ani! (p. 114). Căci nu ne putem permite luxul „de-a creşte artişti pentru România ori pentru Unguri ori pentru altă ţară". Un principiu sănătos, expus cu cutezanţă! Bursierii întorşi dela studii vor juca deocamdată cu diletanţii. Din venitele reprezentaţiilor1) (!!!) se va acoperi o parte din plăţi. (Venitele societăţii erau în anul acesta 20.000 cor.). Se vor trimite încontinuu bursieri, „până se va putea compune o trupă ambulantă de sine stătătoare, care cu timpul se va putea desface în mai multe trupe". Bursierii se vor alege dintre diletanţi. După acest clar şi energic plan urmează un duş rece. Familia, adecă I. Vulcan, preşedintele societăţii, scrie despre aceeaş adunare dela Abrud: „S’a constatat în mijlocul unui entusiasm mare, că s’a incassat şi subscris aproape la 5000 cor., un rezultat material epocal în adunările noastre culturale. Faptul acesta probează mai elocvent decât orice fraze („frazele" să fi fost în gândul lui Vulcan planul d-lui Goldiş?) marele succes al adunării dela Abrud" (An. IV, p. 172). Iată ce eră pentru preşedintele societăţii acum, după articolul secretarului său, al d-lui Goldiş, „fortissimum lucrum"! Curat fabula: Racul, broasca şi o ştiucă... ’ însă ideile d-lui Goldiş, căruia îi rămâne incontestabilul merit de-a fi dat cel dintâiu o soluţie acceptabilă, câştigă şi alţi sprijinitori. Unul dintre cei mai energici este şi d-l Ion Scurtu, care fusese la adunarea dela Abrud şi care desvoaltă ideile d-lui Goldiş în articolul „Chestiunea teatrului la noi", publicat în anuarul V (pe 1901/2). Şi dânsul stabileşte, că „activitatea societăţii nu a fost de natură de-a promova direct problemele mari ale teatrului" şi fiindcă nu este pentru înfiinţarea societăţilor de diletanţi, căci „avem nevoie de un teatru, care ne lipseşte, iar nu de diletanţi, cari poate ne prisosesc" cere 1) burse pentru tineri, cari vor intră în serviciul societăţii cu leafă în regulă, 2) premii pentru piese, 3) misiuni de studii 4) organizarea secţiilor prevăzute în § 12 al statutelor şi 5) membri comitetului să se aleagă cu preferinţă dintre oamenii de litere (p. 119). în chipul acesta societatea va crea a) forţe artistice, b) un repertoriu, c) va face şi şcoală publicului. ') Am pus 3 semne ale esclamafiunii pentru d-l Dr. V. Branisce. www.dacQFomanica.ro 274 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. Văzându-se sprijinit d-1 Goldiş dă în ultirpul său an de secretariat un ultim atac. în raportul comitetului publicat în anuarul pe 1901/2 se zice clar: „Activitatea comitetului va trebui îndreptată în alte direcţiuni" şi se propune în conformitate cu § 21 din statute convocarea unei adunări generale în 1902, care să desbată chestiunea înfiinţării teatrului român, căci „opinia publică românească cere cu mare insistenţă începerea lucrărilor" (p. 132). D-1 Dr. Vaier Branisce, directorul „Drapelului", încă e câştigat pentru propunerea d-lui Goldiş, căci d-sa raportând adunării generale din Şimleu (1901) sprijineşte propunerea zicând „e o trebuinţă arzătoare să se pună totul în lucrare, ca visul relativ la teatrul român trup să se facă (Anuar, p. 144). D-sa cere asemenea burse pentru tineri, cari se dedică artei dramatice şi este atât de entusiasmat de ideia aceasta, încât aşteaptă deia tinerii întorşi în ţară „să fondeze o şcoală teatrală (adecă un conservator) sau cel puţin să instrueze la început societăţile locale de diletanţi" (p. 151) până se va organiză definitiv societatea stabilă ambulantă. în acest sbucium de idei şi planuri modificarea §-lui 21 din statute e adusă iară în discuţie prin d-1 Em. Ungureanu, advocat, care cere modificarea lui astfel: „Societatea e îndreptăţită a înfiinţa teatru şi a susţinea şi subvenţiona o trupă teatrală stabilă şi ambulantă". i D-1 Goldiş deci cerea aplicarea §-lui 21, d-1 Ungureanu modificarea lui. Dar amândoi fixau la fel ţinta, spre care trebuia să ni-zuiască societatea cu toată energia: Trupa. Aceasta nu există. Trebuiâ deci creată. Si > d-1 Goldiş arată cum se va puteâ creâ.') Comitetul se găsiâ în crucea duor căi; pe oricare ar fi apucat, ar fi ajuns la ţintă: trupa teatrală. Se pare însă că s’a temut să ceară modificarea statutelor, de frică că guvernul nu Ie va mai aprobă de fel ori va impune împlinirea unor condiţii, cari vor face iluzorie orice desvoltare a societăţii. » Dar nu a pornit nici pe calea indicată de ’) D-l Goldiş, mutându-se cu totul din Braşov la Arad, îşi dă dimisia (1901). în locul d-sale este ales d-1 Dr. Iosif Blaga. d-I Goldiş, fiindcă şi atunci s’ar fi înfiinţat o nouă societate, anume pentru teatru, şi comitetul se feriâ de o întreprindere nouă, pentruca să nu deştepte nici un fel de bănuială, unde de fapt nici nu eră ce să fie bănuit. Lozinca rămase: cu precauţiune; şi poate a fost mai bine aşa. Pentru o nouă direcţie eră câştigat acum şi d-1 V. Oniţiu, vicepreşedintele societăţii, deci o puternică chezăşie, care salută dela Braşov adunarea generală ce se ţinea în Bistriţa (1902) cu cuvintele „Deschideţi nou viitor artelor române". Comitetul alcătueşte astfel din ideile domnilor Goldiş si Scurtu un „Plan de acţiune relativ la lucrările de executat pentru pregătirea înfiinţării teatrului român din Ungaria" (1903) din titlul căruia, dacă i-am face o analiză meticuloasă, am puteâ stabili 3 etape: 1) a unor lucrări ce vor trebui executate pentru: 2) pregătirea: 3) înfiinţării teatrului. Prea precaut! Dar planul acesta cerut de adunarea generală din Bistriţa (1902) nu este lucrul principal. Ceeace ne va interesă de-aci înainte mai mult va fi întrebarea, dacă comitetul fixându-şi odată ţinta de urmat — trupa de actori — va şti să găsească mijloacele cele mai bune şi calea cea mai scurtă, cari să grăbească înfiinţarea trupei? „Planul de acţiune" însă îţi face impresia unei opere, care eră menită să arunce şi puţintel nisip în ochii publicului şi să ascundă intenţiile comitetului.1) Căci acesta prevede în plan dispoziţii, cari vor puteâ justifică eventuala lipsă a unei activităţi în sensul şi în direcţia indicată de d-nii Goldiş şi Scurtu. Căci ce poate însemnă altceva decât numai aceasta, punctul 5 din B, Cap. I. al Planului: „Societatea va trimite la studiu bărbaţi ori dame conform trebuinţei (!?) ce se va constată din timp în timp." Trebuinţa formării unei trupe o constatase doar toată lumea! Şi deci nu mai eră nevoie de-a o constată „din timp în timp", când adecă i-ar fi convenit ori nu i-ar fi convenit comitetului. Şi pentruca comitetul să se asigure şi mai ') A recunoscut-o, cu alte cuvinte, şi d-1 Dr. Val. Branisce, în mai multe rânduri; mai pe urmă în adunarea generală dela Caransebeş (1913). www.dacQFomanica.ro LNlrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL 275 mult contra constatării „trebuinţei" de-a trimite bursieri la studiu, în dispoziţia finală a Planului se zice: „comitetul va putea cheltui în aceşti 10 ani numai cel mult */, din venitul net al fondului" (care îngăduia trimiterea numai a unui singur bursier!). Şi astfel, deoarece membrii comitetului nu vreau să ris-cheze cheltueli mai mari cu pregătirea actorilor, locul unui „nou viitor" îl ocupă iarăş vechea tintă a întemeietorilor societăţii: adunarea fondului, cu toate că în acelaş Plan (Principii generale) comitetul recunoaşte: „Avem, din ajutorul lui Dumnezeu şi al oamenilor buni, un fond considerabil", (din venitele căruia deci s’arfi putut cheltui mai mult), însemnează însă totuş un pas înainte faţă de cei 8 ani din urmă (1895—1903), dacă comitetul recunoaşte în Plan, că şi el are în vedere „o trupă de actori români, trupă organizată şi condusă de comitetul societăţii" (pag. 6). Astfel ideile d-lui Goldiş au triumfat deplin, întrucât şi comitetul şi-a luat acum obligamentul să le realizeze. Reasumăm: Ţinta — trupa ambulantă — era dată! Drumul, care ducea direct la ea, creşterea, pregătirea actorilor, eră indicat! O rătăcire eră imposibilă, dacă membrii comitetului şi-ar fi ridicat în drumul lor măcar odată într’un an ochii spre ţintă, ca să nu o piardă din vedere. Dacă ar fi avut-o totdeauna înaintea ochilor, comitetul ar fi avut să facă numai următoarele: 1) să caute, 2) să aleagă 3) să trimită bursieri şi 4) pe cei întorşi dela studii să-i angajeze cu contract, Cu „*/4 din venitul net al fondului" (Planul de acţiune) desigur că nu a putut, dar singur şi-a legat şi cu intenţie mânile, ca să nu poată face ceeace ar fi aşteptat dela el toată lumea, care „cere azi (1903) din toate părţile, cu insistenţă înfiinţarea teatrului românesc."') Deşi responsabilitatea acestei stări insuportabile, care a întârziat cu ani de zile ajungerea ţintei, cade asupra comitetului, noi nu mai avem >) Planul de acţiune (II) pag. 6. Iar în 1910 se face şi mai marea greşală de a se stabili chiar prin Statutele (!) modificate suma cheltuielilor anuale: 60% din venitele fondului. Un caz extraordinar de curios: O societate care-şi stabileşte budgetul prin Statute!! Hotărîrea miroasă a testament! dreptul de-a protestă în faţa unui fapt devenit istoric, ci numai de-a ne miră de rătăcirile, devierile şi paradările cu idei şi proiecte, ce s’au ivit în vieaţa societăţii până chiar în 1913, cari, toate, sau îndepărtau sau întunecau ţinta odată fixată. D-l Dr. Valeriu Branisce le-a caracterizat în adunarea generală dela Caransebeş ca „fel de fel de expediente", adecă, am zice noi, prafuri de brom, cari se dădeau publicului, pentru a-i linişti „nervozitatea şi nerăbdarea". De sigur că şi secretarul comitetului, d-l Dr. I. Blaga, a înţeles în felul nostru singura îndatorire ce-o avea acum societatea — pregătirea trupei —, căci în raportul său pe 1902/03 atribuie solicitudinii ce-o arată faţă de reprezentaţiile de diletanţi numai însemnătatea unei preparări a terenului, „pentruca să poată asigură funcţionarea şi vieaţa unei trupe stabile, ce va aveă a se constitui în viitor la iniţiativa societăţii." Dar pentru a dovedi de altă parte, că e totuş de acord şi cu ceilalţi membri ai comitetului, ne dă şi d-l Blaga imediat la începutul carierei sale de secretar o mică doză de brom în acest hap: „Şi viitorul acesta nu va mai fi aşa de îndepărtat." Au trecut de atunci totuş 13 ani! Dar întreagă cantitatea de brom, de care dispuneâ comitetul, s’a dat întreagă şi deodată „poporului român din Ungaria şi Transilvania, care cereâ cu insistenţă înfiinţarea teatrului", în forma acestei hotărîri a adunării generale dela Bistriţa (1902): „Societatea decretează în principiu înfiinţarea teatrului român în sensul §-lui 21 din statute"; după cum tot „în principiu" s’a dat la 1887 un premiu, care la 1888 tot în principiu s’a luat, fiindcă se dăduse doar numai în principiu. Paradă! Stiindu-se acum la adăpost de „nervozitatea publicului", comitetul inaugurează de fapt, în toamna anului 1903, noua direcţie: trimite în străinătate (Viena şi Berlin) pe d-l Z. Bârsan, întâiul bursier al societăţii (125 lei lunar), care fără să fi avut până atunci o bursă terminase conservatorul la Bucureşti,1) Aşadar întâiul pas spre ţintă se făcuse! >) „Lupta" 1908, Nr. 183: Z. Bârsan: „Vieaţa teatrală în Ardeal". www.dacQFomanica.ro 276 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. Dar comitetul ajunge îndată în contrazicere cu sine însuş, când îi dă d-lui Gh. Stoica nu o bursă, ci numai un „ajutor", ca să studieze la conservatorul din Bucureşti, însă „fără a-şi luă (faţă de d-1 Stoica) angajamente pentru viitor". îşi închipuia comitetul, că d-nul Z. Bârsan va putea juca drame singur? Şi a pierdut din ochi atât de repede ţinta, trupa, care nu putea constă numai dintr’un actor? Nu este aceasta o rătăcire, întâia rătăcire? în acelaş an înregistrăm şi a doua. Advocatul din Lugoj, d-1 Dr. G. Dobrin prezintă comitetului propunerea: „Să nu se confereze prea multe stipendii pentru artişti, până nu vom dispune de capitalurile suficiente, căci avem mai mare lipsă de piese decât de actori" (Anuar pe 1903'4, pag. 135), şi pentru această idee, ca şi când comitetul s’ar fi bucurat că a mai dat de un om, care vrea să adune numai parale şi nu vrea să crească actori, alege în 1904 pe d-1 Dobrin membru în comitet! Să fi voit comitetul întâi crearea unui repertoriu şi, după ce acesta va fi fost gata, creşterea actorilor, cari să-l joace?? Acelaş an, ca să încheie poate cu o pâ-răitoare rachetă, aduce şi propunerea d-lui Branisce: Societatea să cumpere un fonograf pentru scopuri ştiinţifice. Fonograful se şi cumpără şi aceasta este o dovadă înde-stulitoare, că membri comitetului şi-au uitat de ţinta fixată, când s’au învoit să se facă ştiinţă din budgetul menit pentru bursele elevilor de conservator. Anul viitor, 1905, ne aduce alte surprinderi. D-1 Z. Bârsan, întors din străinătate, e trimis la Bucureşti, ca să joace pe scena Teatrului Naţional de-acolo şi, ne închipuim noi, să se introducă în practica de regizor. Se întoarce şi dela Bucureşti, unde nu putu să-şi ajungă scopul, fiindcă i se ţinu calea închisă. Comitetul ii cere atunci să joace cu diletanţii. Bârsan refuză: „Căci cu diletanţi, cari se grimează ca nişte irozi, cu oameni buni, cari nu ştiu bine româneşte si nici literatura dramatică dela noi si de aiurea n’au > putinţa şi pregătirea de-a o judecă, se revine la primitivitate" („Lupta", Ioc cit.). întâiul bursier al societăţii îşi dă deci dimisia şi comitetul i-o primeşte! Acesta, crezând că a făcut cu d-1 Bârsan o tristă experienţă şi voind a se şti ferit de altele asemenea, în-'' tregeşte Planul de acţiune: Comitetul „angajează pe bursieri în serviciul societăţii, dacă corăspund aşteptărilor". (Anuar pe 1904/5 pag. 89) Ţarism! Revista „Luceafărul" sprijineşte însă pe Z. Bârsan, când zice despre el că „eră singura personalitate artistică, la care putea reflectă societatea" şi găsind în alte cauze decât în cari căută comitetul motivele dimisiei d-1 Bârsan cereâ din nou — amintind tinta > fixată — „creşterea câtorva actori". Interesul publicului faţă de societate încă începe să scadă, fiindcă nu este cine şi nu este ce să-l ţină treaz şi constant. Secretarul societăţii se plânge în raportul său că „cei mai mulţi membri sunt membri de ocazie". Creşterea fondului — din taxele membrilor — nu mulţumeşte deci pe membri comitetului. Dar numărul reprezentaţiilor de diletanţi a crescut într’o măsură neobişnuită: 186! Aduse în legătură, aceste două constatări ne îndreptăţesc la singurul comentar posibil: Interesul publicului creşte faţă de teatru, dar scade faţă de societatea, care nu grăbeşte să i-1 dea aşa cum îl cereâ el, publicul. Atunci comitetul cedează şi se hotăreşte să dea două burse deodată. Le iau d-nii T. Morar, care însă în anul viitor a şi renunţat Ia ea, şi A. P. Bănuţ, care entuziasmat de scopul societăţii „s’a hotărît să abandoneze cariera liniştită de advocat pentru pânea amară de artist dramatic Ia noi" („Luceafărul"). Dar ceeace comitetul îndreaptă de-o parte, strică tot el de cealaltă. Nu are parale decât pentru doi bursieri; are însă 6000 coroane pentru clădirea unei scene în casa naţională din Sibiiu! Aceasta însemnează oare urmărirea unui scop cu îndărătnicie, când, voind să creşti actori din cari să organizezi o trupă, îţi plasezi paralele într’o simplă scenă? Dar cu cele 6000 de cor. s’ar fi putut creşte două actriţe ori alţi doi actori!! Comitetului însă par’că îi pării rău şi de a doua bursă votată d-lui T. Morariu, căci abiâ aşteptă, ca acesta să renunţe la ea (Sept. 1906), pentruca să o schimbe într’un ajutor votat d-lui Nicolae Băilă, iarăş „fără a luă vreun obligament în ce priveşte viitorul d-lui Băilă", deci, adăugăm noi, fără a luă www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL 277 vreun obligament în ce priveşte trupa, ce trebuia înfiinţată. Căci comitetul are acum iarăş numai un bursier, pe d-l A. P. Bănuţ, cu care încă de-atunci avea poate de gând să repe-teze experimentul întreprins cu d-l Z. Bârsan. Dar în zig-zagul, pe care apucase acum comitetul, votarea unei burse d-lui I. Crişan, pentru muzică, însemnează o deraiare. Căci refuzând bursa d-lui Băilă, care o cerea pentru conservatorul de declamaţie, şi dând-o d-lui Crişan, care o ceruse pentru conservatorul de muzică, comitetul produce dovada cea mai clară, că şi-a schimbat ţinta. Aceasta eră doar: organizarea unei trupe dramatice! Intenţionâ comitetul acum organizarea unei trupe de operă sau de operetă? Ori urmărind două ţinte — adecă: două trupe sau o trupă cu două feluri de actori — nu vedea, că îşi îngreunează şi mai mult deslegarea problemei şi întârzie şi mai mult ajungerea măcar a uneia din cele două ţinte? Şi dacă nu avu burse destule pentru o categorie de elevi, avea acum destule pentru două categorii? Atunci de ce nu a prezentat planul cel nou, de-a formă o trupă de operă, unei adunări generale? Se pare că nimeni nu analizase astfel situaţia; căci şi vicepreşedintele societăţii, d-l V. Oniţiu, se alunecă odată şi expune într’un discurs ocazional generalităţi ca aceasta: „Societatea noastră şi-a ales problema culturii estetice", în loc să fi scuturat puternic din hamuri cu energia de care a dat adeseori dovadă şi să fi îndreptat societatea spre ţinta odată fixată, care singură putea fi ajunsă în timp scurt: cu sprijinul societăţii şi spre folosul ei. (Va urmă.) Dr- Al. Bogdan. F=1 Dări de seamă. A. Sa Regală Principesa Maria, Crinul vieţii, poveste. Versiune românească de Elena Perticari-Davila. Atelierele grafice Socec et Cie. Bucureşti, 1913. Preţul: 2 lei. Povestea „Crinul vieţii" e tot aşa de frumoasă ca şi autoarea ei; înţelesul ei tot aşa de adânc ca şi sufletul artistei ce-a conceput-o. Subiectul e simplu: două gemene fete de împărat se îndrăgostesc de un Fât-Frumos, fiu de împărat. Dar numai una dintre surori c aleasa inimei lui. Cealaltă trebuie să se jert-fescă pentru a le da întreaga fericire. Povestirea e ţesută pe un fond idealist, alcătuind o apoteoză a altruismului. A. Sa Principesa Maria, în toate privinţele, e o vrednică urmaşă a sărbătoritei Carmen Sylva. Povestirea curge vioaie, limpede, interesantă şi plină de poezie. Autoarea are toate calităţile unei povestitoare: fantazie, intuiţie şi invenţie. Traducătoarea şi-a dat toată silinţa să o încetăţenească şi în literatura noastră. A făcut o faptă bună, care se poate răsplăti cetind cartea. Ceice se vor grăbi cu răsplata, nu se vor căi. T Dr. Iacob Radu, Biserica Sf. Uniri din Tămpă-haza-Uifalău. Satele şi Poporul. Monografie istorică. Uifalăul e locul de naştere al P. S. bogatului episcop din Oradea-mare. Feciorul de ţăran, după ce şi-a clădit un grandios palat în Orade, şi-a adus aminte cu pietate de modestul sat de pe Murăş, de unde şi-a luat sborul spre cucerirea vieţii, şi l-a dăruit cu o biserică nouă, care s’a sfinţit în 1910. Clădirea acestei biserici a îndemnat pe fratele P. S. S. episcopului, pe părintele canonic Dr. Iacob Radu să scrie această carte luxoasă. Părintele canonic, un sârguincios cercetător al trecutului, ne dă în această carte şi câteva date despre istoria şi etnografia celor două comune, cari nu pot fi decât binevenite. Mai pe larg se vorbeşte, însă, despre trecutul bisericei şi şcoalei din Tâmpăhaza şi Uifalău. Arhitectura bisericei e cea „obicinuită la meşterii din Ardeal" şi „nu prezintă vreun interes din punct de vedere arhitectonic" — ne spune singur autorul. Păcat! Se puteâ face uşor o arhitectură românească după bisericile vechi, care s’ar fi potrivit cu pictura bizantină din lăuntru făcută de pictorul Smighelschi. Cartea cuprinde şi părerile pictorului nostru despre pictura bizantină, pe cari, împreună cu câteva ilustraţii, le-am reprodus într’un număr trecut. Cartea e bogat ilustrată şi frumos tipărită, aşa că atât forma externă cât şi cuprinsul face din ea o publicaţie preţioasă, vrednică de cunoscut. T * P. Dulfu: Gruia lui Novac. De sigur cea mai nouă „epopee" a d-lui P. Dulfu „Gruia lui Novac" e inferioară cunoscutelor sale scrieri poporale „Legenda ţiganilor" şi mai ales „Isprăvilor lui Păcală", aşa cum apăruseră „Isprăvile" în întâia ediţie. Pentru literatura noastră poezia lui losif „Gruia" înseamnă mai mult decât întreg acest volum de 260 pag., în cari nu putem întâlni decât o searbădă proză rimată. D-l Dulfu, în „Gruia lui Novac" vrea să imiteze versul poporal, dar www.dacQFomanica.ro 278 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. nu se apropie de el decât în foarte puţine strofe; vioiciunea povestirii, plasticitatea descrierii, strălucirea metaforelor din baladele poporale, nu le vom întâlni nicăiri în cele douăzeci şi patru de cânturi ale epopeii, lungite, cele mai multe, fără nici o lipsă. Astfel „Gruia lui Novac" poate să se cetească cu uu oarecare interes numai de păturile populare, deşi chiar pentru acestea e de preferit o colecţie a baladelor despre Gruia şi alţi haiduci, fată de o prelucrare ca cea de fa(ă. Dar, scrisă pentru păturile populare, nu pricepem pentru ce nu i s’a făcut şi un pre{... popular, pentrucă 2 50 cor. nu prea dă poporul pentru o carte. Ilustraţiile lui A. Murnu decorează plăcut întregul volum. * A. Gheorghe Cair: Farmec. D-l Cairse va fi simţit „fermecat" scriind acele „poezii", „poeme în proză", „sanguine", „schite", „fabule" şi „epigrame" pe care le tipăreşte, cu un prisos de lux, în volumul „Farmec", dar cetitorul din nenorocire, nu va puteâ simţi acel deliciu rar. El va rămânea cu sensaţia că autorul a fost fermecat de sine însuş fără nici un motiv, decât, poate de decadentele şi urâtele sale simţeminte. D-sa, de altfel, cu modestia ce-i caracterizează pe ceice întreţin curentul decadent nu în literatura română ci în revistele simboliste, bănueşti numai că e artist. „Poate că în mine doarme de mult artistul, fără să fi bănuit până acum, căci în vieaţa mea n’am preţuit nici sufletul, nici firea, nici înclinările femeii. Am fost totdeauna gata să jertfesc orice pentru corpul iubitei". A jertfit, înt^adevăr 190 feţe şi frumoasele ilustraţii ale d-lui Murnu numai ca să-şi satisfacă dorinţa de-a fi mereu lângă obiectul înclinărilor sale, pe care nu putem să arătăm cu probe cum îl cântă, fiind pagini aşa de obscene pe cari nici cei mai cutezători simbolişti români nu le-ar fi adunat în volum. Nu, d-le Cair, nu mai sta la îndoială, te asigurăm noi că eşti un artist, numai arta d-tale n’are a face nimic cu literatura... Sunt multe meserii în lumea asta în cari poate ajunge cineva artist. ^ * I. Agârbiceanu, „Arhanghelii", roman. Editura „Luceafărul". Sibiiu, 1914. Oricât de mare povestitor e părintele Agârbiceanu iţi trebuie mult curaj ca să începi cetirea acestui roman. E lung de 125 pag. în formatul acestei reviste! Cine îndrăzneşte, însă, să-l cetească dela început până la sfârşit, cum am făcut noi, nu pierde vremea înzadar. Părintele Agârbiceanu e totdeauna interesant. Puternicul lui talent şi uimitoarea intuiţie îl ajută să pătrundă in adâncurile fenomenelor sociale şi în cele mai tăinuite colturi ale sufletului omenesc, pe cari le ştie evocă şi zugrăvi. în primul său roman, „Povestea unei vieţii", nepublicat în volum, a încercat să facă o psihologie socială, să scrie un capitol din moravurile vieţii noastre ardeleneşti. Şi mai presus de acestea a voit să arete cum omul e robul pasiunilor. în al doilea roman se ilustrează viea{a idealistă superioară (Vasile Murăşanu) alături de vieaţa materialistă, brutală (Iosif Rodean). Cea dintâi triumfă şi tocmai deaceea întreaga ţesătură a romanului ni se pare tezistă. Scriitorul Agârbiceanu e şi preot şi încă un preot cum nu ni s’a dat prilej să cunoaştem un al doilea. E un slujitor al altarului nu din profesie, ci din cea mai adâncă convingere. întreaga lui fiinţă, mentalitate şi simţire e a unui filozof preot, care tuturor învăţăturilor creştineşti le dă interpretarea adevărurilor veşnice şi a credinţelor inerente sufletului omenesc. La dânsul şi arta se răsfrânge prin această prismă a credinţei. în fruntea romanului „Arhanghelii" a pus cuvintele evanghelistului Mateiu: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta", indicând prin această înţelepciune a scripturii ideia fundamentală a romanului. Să nu-şi închipue însă cetitorii că părintele Agârbiceanu a ales forma de roman pentru o predică din postul mare. O, nu! El zugrăveşte amănunţit un colţ de pământ al Ardealului, vieaja băieşilor din Mun{ii Apuseni, cari scurmă pământul pentru a culege aurul ce-i ridică şi coboară, ca pe nişte robi ai comorilor. în povestire se amestecă o mulţime de episoade, cari sunt poate dintre cele mai reuşite. Descrierea unei petreceri din Văleni sau cutare tip sunt briliantele romanului. într’o dare de seamă scurtă nu putem stărui nici asupra calităţilor nici asupra defectelor acestei povestiri. Părintele Agârbiceanu dovedeşte, însă, însuşiri de romancier. Dacă va reuşi să fie mai concentrat şi mai îngrijit ca formă suntem siguri că va izbuti să creeze romanul ardelenesc, care lipseşte până acum din literatura noastră. „ www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL 279 Cronici. Actualităţi. Rechemarea contelui Czernin? O gazetă străină ne aduceâ deunăzi ştirea, că ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, contele Czernin, va fi rechemat şi că probabil va fi numit in postul atât de important de ambasador pe lângă curtea din Berlin. Pentru noi ştirea aceasta se descompunea din capul locului in două părţi, una posibilă şi explicabilă, alta puţin logică şi puţin probabilă. Pentrucă eră prea posibil şi probabil ca, nereuşind să-şi atingă scopul ce s’a urmărit prin numirea sa — readucerea României la vechile raporturi de intimitate cordială faţă cu monarhia — contele Czernin să plece dela postul său din Bucureşti, fie silit, fie de bună voie. Dar cu atât mai puţin ne părea probabil ca — drept recompensă pentru un nesucces — un diplomat să fie înaintat dela un post mai mic la altul mai mare şi mai important. in politică, mai mult decât oriunde, succesul consfinţeşte şi nesuccesul descalică persoanele. Nu ne puteam închipui ca de data asta regula să fie răsturnată şi ca un eşec evident şi netăgăduit de nimeni să fie interpretat ca un merit şi ca un titlu de înaintare. Oricare ar fi însă adevărul, fie că contele Czernin va ocupă postul d-lui Szdgyenyi-Marich la Berlin, fie că nu, trebuie să spunem că ne bucurăm de plecarea sa din Bucureşti. Pentrucă, să vorbim drept, numirea lui în acel loc nu a fost decât o abilitate diplomatică, puţin demnă de oameni cinstiţi. Scopul ce s’a urmărit prin ea a fost de a se duce în rătăcire o lume întreagă. Diplomaţia noastră a vrut să producă pretutindeni, dar mai ales la Bucureşti, impresia că prin numirea unui om politic antimaghiar şi românofil s’a schimbat însuş cursul politicei interne faţă cu Români. Contele Berchthold a voit să ne facă pe noi şi pe cei din Bucureşti să credem că, de acum înnainte, orice asu-price şi nedreptate faţă cu Românii din Ungaria a încetat şi că orientarea politicei austro-ungare se în-drumează tot mai mult pe calea marilor reforme interne, spre ţinta Gross-Osterreich-ului federalist, propoveduită în scrierile noului ambasador austro-ungar din Bucureşti. Se înţelege că eră o încercare de a ne zăpăci şi de a aruncă praf în ochii lumii româneşti. Pentru a câştigă în mod trainic prietenia neamului nostru, trebuie să se înceapă cu reformele de politică internă, nu externă. Nu persoana ambasadorului din Bucureşti, ci persoanele şi întreg sistemul politic din Budapesta trebuiesc primenite. Fără de această schimbare internă, numirea contelui Czernin, sau a oricărui diplomat filo-român, la Bucureşti nu eră numai zadarnică, dar şi o trăsură de şah vicleană şi primejdioasă. Ea indică o nouă direcţie politică, fără să o şi urmeze; ea si-mulâ o nouă bunăvoinţă sub care se ascundeâ tot yechea vrăşmă^ie; ea profesă o minciună, care uşor Sfar fi putut să ducă în rătăcire lumea românească ofi-|v: cială şi neoficială. ' La început trebuie să constatăm cu durere şi ruşine această apucătură de o vulgară viclenie a diplomaţiei, mai mult ungureşti decât austriace, a reuşit. Sfânta naivitate românească ca de atâtea alte ori, a ascultat şi de astădată de glasul Pestei, îmbrăcată în pielea de măgar a Vienei. Numirea contelui Czernin a făcut la noi şi în Bucureşti o „impresie excelentă”. Noul ambasador a avut o „presă bună” cum se zice. Ziarele din Ardeal şi din Bucureşti I au salutat cu căldură şi cu efuziune. S’a jubilat ca Ia venirea unui Mesia. Anume oameni la noi credeau, că acuma totul e câştigat şi că toate suferinţele noastre vor încetă. Optimiştii noştri vedeau în gândul lor statul naţional maghiar de azi prăbuşindu-se în praf şi ruină. D-l Iorga singur, mi se pare, a ridicat un glas de neîncredere şi prudenţă faţă de încercarea Austriei de a păcăli România. Dar el, ca şi alţi oameni dela noi de aceeaş părere, nu au fost ascultaţi. Din fericire, politica ungurească ne-a venit în ajutor spre a deschide ochii şi celui mai optimist dintre noi. Mai întâi contele Tisza a dat declaraţiuni „liniştitoare” în delegaţiunea ungurească, spunând, că noul ambasador la Bucureşti nu va puteâ să facă decât politica stăpânilor săi. Lucru foarte firesc pe care însă, la început, nimeni dintre optimiştii noştri nu voise să-l înţeleagă. Dar şi mai mult decât asta a contribuit la trezirea şi desmetecirea spiritelor acţiunea de „împăcare” a contelui Tisza. Ea ne-a arătat tuturora, că cercurile conducătoare nu vor să aducă nici o îmbunătăţire simţitoare sorţii noastre. „Concesiunile” făgăduite de contele Tisza au avut darul să deschidă oricui ochii, că egoismul feroce al şovinismului unguresc nu vrea să cedeze nimic din bogatele privilegii naţionale ce deţine de o jumătate de secol în dauna nemaghiarilor. Politica de maghiarizare se va urmă înainte fără nici o schimbare, călcând in picioare vegetaţia tânără şi plăpândă a culturii, a vieţii naţionale româneşti. Acum abiâ, lumea dela noi a început a se încre-dinţâ, că pretinsa „nouă” direcţie filoromânească a fost o minciună îndrăzneaţă şi perfidă. Cercurile conducătoare au urmărit, nu o schimbare în bine a sorţii noastre, ci o simplă păcăleală a României. Numirea contelui Czernin, a marelui „mâncător de Unguri”, închinat în slujba Ungurilor Berchtold şi Tisza, apoi „acţiunea de împăcare”, au fost simple manopere diplomatice. După hotărîrea, naturală şi necesară, a comitetului naţional de a respinge propunerile contelui Tisza, opinia publică din Regat s’a rostit. încet şi treptat, diplomaţia noastră îngrămădise, prin perfidiile ei, sentimentul decepţiei şi al revoltei adânci în spirite. în acţiunea de protestare a „Ligii culturale” ele s’au descărcat ca o furtună, care curăţă atmosfera. Acum situaţia e clară. Alianţa României e pierdută definitiv pentru monarhie. Ce-i drept, ea există încă in acte şi in notele diplomatice, dar păstrează o valoare pur www.dacQFomanica.ro 280 LUCEAFĂRUL Nrul 9, £1914. platonică. Ea c ca o teorie frumoasă ce nu se poate aplică. Atunci când, într’un moment dat, cineva ar încercă să o traducă în faptă, ţara întreagă s’ar ridică împotriva lui ca un singur om şi l-ar împiedecă să treacă dela intenţie la realizare. Ar fi o furtună, care ar puteă să clatine temeliile celor mai puternice instituţii ale statului şi conducătorii lui sunt mult mai înţelepţi decât să rişte asemenea primejdii. Pentru Austro-Ungaria insă pierderea alianţei româneşti e pierderea siguranţei externe, c sdruncinarea întregului ei sistem de apărare politică şi strategică. Cerul monarhiei se întunecă definitiv. Dela graniţa Galiţiei până la Adriatică şi poate până la Bozen şi Meran se întinde fără întrerupere brâul de duşmănii ca un cerc de fier a cărui strânsoare poate să o sdrobească. lată semnificaţia acţiunii „Ligii culturale". Şi iată şi rezultatele politicei austro-ungare, reprezentată la Bucureşti de un om dc a cărui venire se legaseră atâtea iluzii şi nădejdi. în intervalul scurt' de şase luni ele au fost sfărmatc şi risipite. Cu toată prezenţa contelui Czernin se poale constată că, la Bucureşti, Austro-Ungaria a pierdut o nouă bătălie diplomatică, poate ultima şi hotărîtoare. încercarea de a păcăli România şi de a o „prinde" a dat un eşec complet şi lamentabil. Din seria mânioasă de articole a lui „Presse" spumegă furia oarbă şi neputincioasă a diplomaţiei noastre, care-şi vedeâ planul atât de subţire sfărâmat şi făcut praf. Nimic mai primejdios in politică, şi mai ales în politica externă, decât a trezi nădejdi ce nu se înfăptuesc. Plecarea contelui Czernin din Bucureşti e deci explicabilă şi necesară. Ea e chemată să puie capăt unui echivoc, unei minciuni. E mărturisirea pe faţă a unui eşec diplomatic. Se recunoaşte, că misiunea marelui „filoromân" a eşuat şi că România nu se poate câştigă nici cu vorbe frumoase, nici cu gesturi prieti-neşti şi măgulitoare, ci numai şi numai cu un singur lucru: cu fapte, cu concesiuni politice reale acordate Românilor din Ungaria. Nesuccesul contelui Czernin nu se datoreşte lipsei sale de calităţi personale de abilitate diplomatică. El e fructul amar al unei politici îndelungate, pregătit prin 40—50 de ani de greşeli continue, închegate în sistem. E un trecut întreg care se răsbună şi care nu poate fi ispăşit prin o numire de ambasador la Bucureşti. Nu putem să făgăduim însă nici contelui Czernin o parte de vină a eşecului său. Prin broşuri şi articole, el a dovedit, că cunoaşte păcatele şi cusururile actualei alcătuiri de lucruri din monarhie, a pus degetul pe rană şi a indicat şi remediul, singurul leac cu putinţă. Atunci, propovăduitorul unei schimbări în bine, al unei epocc de reforme, pentru ce se angajează totuş în serviciul unui sistem vechiu şi vicios? Şi întors acasă, va aveâ oare curajul, măcar acum, să-şi mărturisească greşeala, şi mai bogat cu o experienţă, va publică oare o nouă broşură arătând adevăratele cauze ale nesuccesului său şi al monarhiei? Gh. Pădure. 0 Scrisori din Anglia. Carmen Sylva şi The Royal Society of literature. — Din presa engleză. — Sărbătorirea lui Shakes-peare. „The Royal Society qf literature" din Londra a sărbătorit — la 25 Martie — primirea Carmen Sylvei ca membră a ei. Societatea aceasta academică, pusă sub preşedenţia regelui Angliei, se bucură de o marc autoritate, fără să fi dând măcar „şezători" literare — ca S. S. Reul bucureştean — unde publicul admiră pe cutare poet sentimental pentru arta de a scoate oftări conakiene, când îşi dă ochii peste cap. Englezii, naţie conservativă sunt înapoiaţi faţă de cele mai noui mijloace de reclamă literară. Operile literare ale Carmen Sylvei sunt cunoscute în Anglia poate mai bine decât în România. La noi, afară de câteva traduceri ale d-lui Coşbuc şi cele ale blândului Iosif pe care l-am găsit, intr’o zi de Crăciun, sgribulit de frig şi flămând în colţul obscur al unei cafenele, trudindu-se să toarne în versuri româneşti o poezie regală, scrisă proaspăt la maşina Yost şi trimisă... ca dar, nu sunt altele mai de valoare. Poeziile au avut parte şi de o traducere a lui Ilie (Ah!) Ighel Deleanu, care nu ştiu cum va fi cunoscând jargonul german, că pe cel român se vede bine că îl scrie chiar în versuri. Nici „Poveştile Peleşului" n’au avut parte de o adevărată haină românească, ci de una din acelea pe care le îmbracă doamnele dela curte, la zile mari. Rămâne dar ca, de-acum încolo să încercăm a cunoaşte şi preţul, după cuviinţă opera literară a reginei noastre. „The Royal Society of literature" a însărcinat pe d-l Maurice A. Gerothwohl să ţină o cuvântare despre opera Carmen Sylvei, cuvântare care s’a publicat apoi în „Fornightly review" de pe April, după ce fusese cetită in şedinţa dela 25 Martie. D-nul Mişu, ministrul României la Londra, cea mai fericită excepţie în diplomaţia română, care înainte de formalităţile seci, se interesează de tot ce poate folosi — din vieaţa şi civilizaţia engleză — ţării sale, a răspuns la cuvântarea d-lui Gerothwohl. De obiceiu când se vorbeşte despre poetă, care e şi regină e greu să se păstreze cumpătul în epitete strajnice şi nu odată am auzit şi am cetit laude într’un limbagiu desfrânat care, în primul rând, cred că nemulţumesc pe Poeta-Regină. De n’ar fi mirajul unei decoraţii şi alte fleacuri de acestea!... D-l Gerothwohl, deşi neo-englez, a fost ceva mai „englez" în laude; s’a răsbunat însă îndeajuns într’alt .chip, căci a dat o cuvântare într’un stil „preţios", menită par’că să arete mai mult ce poate d-sa decât ce însemnătate are opera Carmen Sylvei. „Poveştile Carmen Sylvei pot fi aşezate alături de ale fraţilor Grimm, Perrault, Andersen" spune d-l Gerothwohl. Crede că mare parte din operile Reginei sunt opere de imaginaţie. „E înclinată ca mulţi scriitori mari — femei mâi www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LUCEAFĂRUL ales, ca Qeorge Sand — să lase prea multă libertate emoţiilor şi ideilor". „Nu-şi îmbină totdeauna cu destulă băgare de seamă, ţesătura sentinţelor şi nu restrânge conturul perioadelor. Câteodată scrie — nu vreau să zic cu neglijenţă (loosely) — dar prea liber, într’o pornire prea uniformă...“ Citează „lehovah" — tradus în franţuzeşte de Elena Văcărescu — şi crede că aceasta e cea mai însemnată operă epică a Carmen Sylvei. Spune, că această operă se înalţă prin poezia eroică şi spirituală, prin demnitatea cugetării. „lehovah reprezintă, fără îndoială, cea mai puternică năzuinţă a Carmen Sylvei cătră un loc foarte înalt, atât în literatura contemporană a Europei, cât şi în analele poeziei germane." Cuvântarea se termină cu un fel de elegie scrise de Regină în englezeşte şi în versuri albe, cu prilejul morţii Reginei Victoria a Angliei. • Presa engleză a semnalat — şi cu aprecieri drastice — nervositatea presei austro-ungare faţă de România, in urma întrunirii Ligei culturale şi a călătoriei principilor români la Petersburg. Incontestabil că presa britanică îşi schimbă puţin atitudinea faţă de noi, fie din motive diplomatice, de care n’aveni să ne preocupăm aici, fie din pricină că România a dovedit că e un factor de ordine şi de civilizaţie în Orient, iar nu o ţară, care vrea să răpească teritorii dela cei slabi, cum se credea acum câteva luni. Semnalez un articol publicat în „Morning Post" din 7 April. Vorbind despre situaţia din Albania, autorul articolului in chestiune accentuează tendinţa naţionalităţilor din Europa sud-ostică de a-şi afirmă drepturile lor şi de a căută să se constituească în state naţionale. „Naţionalismul a schimbat Italia dintr’o pusderie de guvernăminte despotice în regatul de azi, care are tendinţi de expansiune. Naţionalismul a dat putinţa Prusiei să unifice Germania şi să o pună sub conducerea ei militară; Germania unită stărue să impună „o politică universală". Naţionalismul a alungat împărăţia turcească din Principatele dunărene şi din Balcani şi a creat regatul României, Serbia şi Grecia. Naţionalismul face ca conducerea monarhiei austro-ungare să fie tot aşa de grea ca şi în zilele Măriei Teresia sau losif II. Acum o săptămână, sau două, s’a ţinut un meeting în Bucureşti — nu cu asentimentul guvernului român — în care s’a discutat fără nici o rezervă, chipul în care sunt trataţi Românii din Transilvania şi Ungaria de cătră Unguri. Nimic nu supără mai mult pe Maghiari decât exprimarea, fără înconjur, a oricărui fel de naţionalism, afară de naţionalismul lor. Ei vor o Ungarie numai pentru Maghiari şi toţi locuitorii Ungariei să devină Maghiari. Dar jumătate din locuitorii Ungariei nu sunt Maghiari şi nici nu doresc să fie. Ei sunt Români, Slovaci şi Sârbi. Câtă vreme nu există o Românie şi o Serbie (desigur, in înţelesul că nu există o Românie tare) ei erau nevoiţi să se împace cu maghiarizarea. Acum 281 însă ei sunt conştienţi de înrudirea cu naţiunile nemaghiare şi nu pot fi împiedecaţi de a resimţi dominaţia unei rasse, care le neagă, nu numai drepturile, dar şi libertatea de a-şi vorbi propria lor limbă şi de a aveâ cuvânt în trebile unei teri, în care cred că au drepturi cetăţeneşti, tot ca şi vecinii lor Maghiari." Articolul accentuiază grija celor dela Viena de a stabili un echilibru măcar in tensiunile dintre neamurile Monarchiei. Se pare însă că diplomaţia austriacă rămâne uimită in faţa mişcării neamurilor şi e gata să repete vorbele lui Mellernich: „A înnebunit lumea şi pace". Căci nu mai merg combinaţiile dela birouri. Autorul articolului închee astfel: „Se pare că Mo-narchia austro-ungară se găseşte intr’o situaţie tot aşa de precară ca la 1848. Şi aceasta din pricina greşelilor şi nesiguranţei politicei sale externe". * Un membru al Parlamentului englez a publicat în „Times" o telegramă in care se dădeau relaţii asupra masacrului dela Coritza. Acest deputat a fost aproape de localitatea in chestiune când s’au comis omorurile şi afirmă că bandele au fost conduse de ofiţeri activi în armata grecească, de oameni politici şi de alte persoane în legături cu guvernul grec. O altă telegramă sosită mai în urmă dela un misionar spunea acelaş lucru. Aşadar, Grecii sunt amorezaţi lulea de noi. * S’a sărbătorit la 23 Aprilie — ziua în care s’a născut şi a murit Shakespeare — la Stratford on Avon 350 de ani dela naşterea marelui dramaturg. Shakespeare e socotit ca cel mai mare poet al lumii. Tolstoi — şi alţii tot aşa de mari — au făcut însă opinie separată in această privinţă. Ba eră să uit că mai sunt „baconieuii" cari cred că toate operile cari trec drept ale lui Shakespeaie au fost scrise de Bacon. O coincidenţă ciudată însă, a făcut ca cel mai de seamă duşman al lui Shakespeare, Sir Lawrance, să moară cu trei zile mai înainte de sărbătorirea celor 350 de ani dela naşterea poetului dela Stratford on Avon, ca şi când n’ar fi dorit să mai vadă preamărirea memoriei aceluia pe care îl credea servitorul lui Bacon. Acest Lawrance a scris o carte mare, in care aduce multe argumente destul de serioase în favoarea lui Bacon, dar şi multe ridicole, mai ales când vede in întrebuinţarea cuvântului „bacon" (slănină) în vr’una din piesele lui Shakespeare, semnătura lui Bacon. E adevărat că portretul lui Shakespeare samănă mai mult a mască şi că are o ureche pe dos, iar partea stângă a îmbrăcămintei e întoarsă cu partea din spate in piept. Dar asta poate fi vina desemnătorului. Sir Lawrance însă eră un om ciudat şi, între altele, purtă o pălărie de patruzeci de ani! Oricum, Shakespeare, după credinţa generală şi după aceea a Carmen Sylvei, care a trimis un autograf la Stratford: „Oh! happy England, that gave birth to world’s greatest poet" (O, fericită Anglia care a dat naştere celui mai niare poet a! lumii) trebuie să rămână pe tronul de rege al dramaturgilor. www.dacQFomanica.ro 282 Luceafărul Nrul 9, 1914. Dacă însă Shakespeare s’ar sculă din morţi, cu siguranţă că şi-ar luă statuia din Leicester-square (Londra) la spinare (plagiez versul d-lui M. Drago-mirescu în care spune „că mort să fii şi-ţi iei mormântul la spinare" Conv. Literare) şi un bilet de clasa III şi s’ar mută la Berlin. Cel puţin, în Anglia, ar înţelege el că nu e cel mai mare poet decât la zile mari. Teatrele din Londra nu sunt nici măcar ca vechiul lui „Globe", cu toată maşineria şi scenele rotative, cu toată lumina electrică, tablourile şi costumele. Spiritul burlescului domneşte în ele şi tot farsele stupide atrag mulţimea, fără deosebire de clasă şi de cultură. Nu există un teatru pe care să fie scris numele lui Shakespeare, iar Englezii cari îi studiază operile se duc la Berlin pentru a le vedeâ interpretate. ' Carlyle n’a ştiut el de multe lucruri lumeşti, dar unde a^dovedit cea mai mare necunoaştere a oamenilor a fost când a spus, că dacă Englezii ar fi întrebaţi: „ce voiţi să daţi, Indiile sau pe Shakespeare? Ei ar răspunde: Dăm Indiile". Ce eroare! Dacă nenorocul ar fi adus pe Carlyle in fruntea trebilor statului şi dacă ar fi fost pus în această alternativă, apoi el, cel dintâi, şi-ar fi nesocotit bombastica afirmaţie. Poţi să trăeşti în Londra ani de zile şi n’ai să ai prilejul să vezi câteva piese de-ale lui Shakespeare la vr’un teatru mai de seamă. Iacă, anul acesta abia s’a jucat una singură, „Visul unei nopţi de vară", la un teatru de mâna a treia. Englezii, dela lordul bălţat şi până la locuitorul parcurilor e capabil să stea ceasuri întregi ca să vadă pe „Vasilache" jucat în inima Londrei, să râdă ca un ieşit din minţi când „Vasilache" îşi bate nevasta şi apoi amândouă păpuşile se duc la judecată. Şi tot astfel înţelege el şi teatrul. Trebuie, înainte de toate, să-l facă să râdă, să râdă cu lacrimi. Şi nu râde el de vorbele de spirit, ci de situaţiile cele mai caraghioase, căci numai acestea îl pot face să râdă. De bună seamă, că de s’ar jucâ la toate teatrele din Londra numai piesele lui Shakespeare, Englezii tot nu s’ar duce să le vadă, să-şi mai bată capul după ce toată ziua au fost năuciţi de socotelile afacerilor. (S’au făcut încercări, dar au fost urmate de faliment). N’o să-şi schimbe ei firea de dragul lui Shakespeare care a scris piese ce nu intră in gustul lor. Când vor aveâ vreme şi vor fi dispuşi, se execută să aziste şi la reprezentaţii Shakespeariene; să nu le impui însă să nu doarmă. Mai degrabă admit că Shakespeare e cel mai mare poet al lumii, fiindcă e Englez, admit un prânz fără „puding", o petrecere fără whisky, dar să nu Ie ceri să nu doarmă într’un teatru unde n’au de ce râde. Altul e cultul în Germania pentru operile lui Shakespeare. Şi nu ştiu de ce nu se ridică cineva să propună Reichstagului că „deoarece Englezul Shakespeare trăeşte de un timp foarte îndelungat pe scenele germane, e o datorie să se voteze admiterea lui ca cetăţean german". în nici o ţară din lume nu există un cult mai deosebit pentru Shakespeare, ca în Germania. Dar, scriind aceste rânduri, mi se pare că am căzut în acelaş păcat, ca şi cronicarul parisian al „Vieţii Româneşti", care dădeâ sfaturi Comediei Franceze, ba îi sugeră chiar angajări de artişti... fiindcă, de, opinia publică din România aveâ să se preocupe de astfel de lucruri. Am scris totuş aceste însemnări, ca să se vadă — spre desolarea celor ce au specialitatea de revoltaţi împotriva întregului fel de vieaţă românească, celor cari leşină in faţa civilizaţiei apusene — că sunt împrejurări când nu suntem noi, Românii, cel mai neînţelegător şi mai nerecunoscător neam, faţă de oamenii mari ai noştri. D. N. Ciotori. 0 Scrisori din Fran(a. Maurice Donnay despre Musset. Pe poeţi, întocmai ca orice în lume, nu-i gustăm întotdeauna la fel. Admiraţia şi mai ales dragostea noastră faţă de ei, alâmă de vârstă, de temperament, de dispoziţie sufletească, de capriciile temperaturei. Dintre artiştii mari, unii ne cuceresc statornic, alţii prin sacade; unora le acordăm o preferinţă durabilă, ceilalţi ne seduc numai din vreme în vreme. Gusturile noastre evoluiază. Sunt epoci în vieaţa unui om când sufletul lui tânăr şi nou are nevoie de lirism. Atunci el caută printre poeţi pe aceia cari îi vorbesc cu patimă de iubire. Mai târziu când il va preocupă orânduiala societăţii, se va adresă poeţilor sociali. Cu timpul sufletul şi mintea lui se vor rafinâ, şi atunci va aveâ nevoie de acei artişti subtili şi delicaţi a căror notă caracteristică este evocaţiunea. Şi când ne dedăm speculaţiilor pur abstracte, ne înturnăm cătră poeţii-filozofi. în orişice timp însă şi oricare ar fi starea noastră sufletească, poeţii vor fi aceia cari ne vor conduce în vieaţa noastră intimă. Vorbesc fireşte numai de acele spirite cultivate cărora gândirea le este necesară şi pentru cari arta este expresia cea mai curată a existenţei. Anatole France scrie, nu-mi mai aduc aminte unde, că un vers frumos a făcut mai mult bine ome-nirei decât toate invenţiile tehnice. Marele scriitor s’a gândit desigur la aplicarea acestor invenţii în domeniul răsboiului. Descoperirile ştiinţifice l-au condus întotdeauna pe om la distrugere; arta întotdeauna l-a îmblânzit, l-a inobilat, chiar dacă ea nu l-a învăţat nici cum să trăiască nici cum să moară in lumea noastră sublunară! în evoluţiile noastre morale recurgem fără încetare la poeţi, la artişti. Când îi îndrăgim mai tare pe unii, ne înstrăinăm de aceia pe cari i-ani preferat înainte vreme. Oricare dintre noi a încercat în vieaţa lui aceste apropieri şi înstrăinări. Cei mai mulţi dintre noi au început cu unii şi au sfârşit cu alţii. Poeţii pe cari i-am adorat în adolescenţă, ne-au lăsat reci la tinereţe, după cum de poeţii vârstei noastre tinere ne îndepărtăm la maturitate. Sunt însă epoci, ceasuri, clipe www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1914. LU CEAFÂRUL 283 când preferinţele noastre trecute se redeşteaplă brusc în sufletul nostru, şi ard şi ne încălzesc cu aceeaş intensitate ca odinioară. Faptul acesta l-ani încercat, şi de sigur că nu am fost singurul, cu prilejul conferinţelor lui Maurice Donnay asupra lui Alfred de Musset. întotdeauna l-am admirat pe poetul Nopţilor; dar, Doamne! cât îl adoram între şaptesprezece şi douăzeci de ani! Versurile lui îmi cântau veşnic în inimă şi pe buze; ele erau pentru mine adevărul absolut în materia poetică. De atunci nu am încetat să-l admir, dar preferinţele mele au trecut la alţii: la Baudelaire, la Verlaine... Conferinţele lui Mauricc Donnay au redeşteptat în mine, vechia mea adoraţie. Ele m’au făcut să mă aplec din nou asupra versurilor lui Musett şi să le găsesc, după cum sunt în realitate, nemuritoare. Din nou au pătruns in mine strigătele, suspinele, hohotele de plâns precum şi duhul vioiu şi delicios al marelui poet. Musset este intr’adevăr, după cum s’a zis, poetul ti-nerimei. Am găsit însă că geniul său are puterea să redeştepte tinereţea în sufletele cele mai sceptice, în inimile cele mai blazate. Academicianul francez, care acum puţini ani ne voibise despre Moliere cu o pătrundere admirabilă, nu a adus de fapt nici o contribuţie nouă la numeroasele biografii şi studii asupra lui Alfred de Musset. Dar el ne-a vorbit de dânsul cu atâta emoţiune! El ne-a arătat cu atâta duioşie, simplicitate şi adevăr vieaţa scurtă dar teribil de sbuciumată a marelui poet. Şi cine vorbeşte despre Musset trebuie neapărat să vorbească şi despre George Sand, nemuritoarea lui amantă, Maurice Donnay ne-a schiţat şi el romanul „amanţilor din Veneţia". Pasagiul acesta din conferinţele lui Donnay mi-a părut cel mai strălucit. Voiţi să cunoaşteţi un fragment dintr’ânsul! „Pe Gheorghe Sand, Musset a întâlnit-o pentru întâia-oară in Iunie, 1833, la unul din acele dineuri pe cari Franţois Buloz, directorul lui Revue des Deux Mondes" le oferea în fiecare lună colaboratorilor sfei. La dineul acesta se aflau Saintc-Beuvc, Gustave Planche şi alţii. Alfred de Musset şi George Sand fură aşezaţi la masă unul lângă celalalt. El, blond, elegant, dandy, încântător, cu părul lung şi mătăsos, cu favoriţii născânzi, cum ni-1 înfăţişează medalionul lui David d’Angers; ca, drăguţă, cn o frunte limpede şi curată, cu părul negru şi buclat, cu nişte ochi magnifici, nişte ochi cari nu se pot uită, nişte ochi cari sunt oglinzile sumbre ale unui suflet pasionat; un trup svelt, un aer holărît, o pieliţă brună, fină şi transparentă sub care pare a curge un foc ascuns, şi, in partea inferioară a figurei, un uşor prognatism, semnul unei scnsualităţi mai mult cantitativă decât calitativă ...“ Astfel s’au întâlnit Musset şi George Sand. Ei se apreciază şi se plac. Apoi se iubesc. Pe la sfârşitul lui August 1833 ei sunt amanţi. Ca amanţi, iată cum îi descrie Maurice Donnay: „Ei sunt complementari, ceeace este escelent în amor, dar ei sunt complementari numai fiziceşte, ea aşa de brună, el aşa de blond; dar moraliceşte, fi- ziologiceşte ei sunt atât de îndepărtaţi unul de altul! El are o sensibilitate şi nişte nervi de femeie, ea este virilă. El e dandy (cu rezervele pe cari le-am făcut), ea e buzengotă. El e aristocrat, ea este saint-simo-niană. El e copilăros, ea e mamă şi maternă, mai în vârstă decât el; are douăzeci şi opt de ani şi se crede bătrână! Ea 6 muncitoare, neobqsită, şi, după cum un fumător aprinde o ţigară nouă dela aceea pe care a fumat-o, ea pare a aprinde un roman nou cu acela pe care tocmai îl isprăveşte; el, nu lucrează decât prin sacade. Ea este curioasă de sensaţiuni pentru plăcerea, pentru sănătatea, pentru lucrul ei; el, de-asemenea caută sensaţiile cari îi vor servi desigur în compoziţiile lui, dar are gustul şi dorinţa suferinţei şi, cum e un copil răsfăţat, trebuie să sufere,' şi îi face să sufere şi pe ceilalţi pentrucă suferă de suferinţa altora: el este sensibil. Se scarpină unde-1 mănâncă şi, dintr’o simplă sgărietură el face o rană, care in curând se înveninează". Contrastele acestea morale între cei doi amanţi, vă închipuiţi unde-i va duce. De altfel, toată lumea cunoaşte sfârşitul dramatic al relaţiilor dintre cei doi amanţi. Maurice Donnay ni l-a povestit cu o artă superioară. Ar trebui să reproduc în traducere întreaga lui conferinţă dacă aş vrea să vă dau părţile cele mai bune. Şi ar fi prea lung. Aşa dar Musset se desparte de George Saml şi cea mai mare vină este a lui. Iubirea lui a fost fierbinte, încântătoare, dar chinuitoare şi rea. Ei îşi văd fiecare de treburile lor. Dar Musset nu-şi poate uită iubita. Şi de acum, în versurile lui eterne o va blestemă, o va adoră şi va plânge rând pe rând de dorul ei. „După ruptură, spune Maurice Donnay, ei îşi re-văzu mai întâi de toate tovarăşii de petrecere, pe Alfred Tattet, pe prinţul Belgiojoso; de scris nu mai scriâ un rând. Dar într’o zi, el a simţit fiorii primăverii, şi sub castanii înfloriţi din Tuileries, el compuse versurile: Poete, prenis ton luth, et me donne un baiser; La fleur de l’eglautier sent ses bourgeons eclore. Le printemps nait ce soir... El se întoarce acasă, lucrează toată noaptea, apoi toată ziua şi noaptea următoare; în biata sa odaie el vrea ca decorul să corăspundă iluminărei sale interne, el aprinde douăspreze luminări, şi scrie Noaptea de Maiu, două sute de versuri, in câteva ceasuri". Vă aduceţi aminte de splendida poemă? Recetiţi-o, cum am făcut şi cu, şi o veţi găsi presărată cu versuri nemuritoare, cum bunăoară: Rien ne nous rend si grands qu’une grands douleur S’au: Les plus d^sesperes sont Ies chant Ies plus beaux Et j’en sais d’immortels qui sont de purs sanglots. Dela ruptura lui cu George Sand, poetul Nopţilor începe o altă vieaţă. Ea e bizară, sbuciumată, inspirată din timp în timp, după cum regiunile răvăşite de furtună sunt iluminate până în străfundul lor de fulgere orbitoare. Musset rămâne poet şi încă mare www.dacQFomanica.ro 284 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1914. poet până în 1851. Moartea lui a avut loc în 1857. Dela 51 până la 57 versurile ieşite din condeiul său care a scris atâtea versuri eterne, vor fi puţine, searbede şi reci! Un păcat nou îi va înjosi vieaţa până la sfârşit: beţia I Cât de triste sunt poveştile oamenilor mari degradaţi, distruşi de alcohol! Cât de livid e oribilul lor cortegiu! Decăderea aceasta a lui Musset, Maurice Donnay ni-o spune în câteva pagini surde şi dureroase, de o tristeţă conţinută. Anecdotele pe cari ni le citează cu acest prilej sunt sfâşietoare. Ele ne evoacă un Musset aproape sdrenţăros, cu obrajii subţi, cu barba şi părul nepeptănate, cu buzele albe, cu ochii cercuiţi, cu privirea rătăcită. Un spectru! în al-coliol el caută uitarea. Uitarea cui? A dragostei lui pierdute, pierdute din propria sa vină. Vieaţa îi e o povară. Numai moartea îl va mântui. El o simte cu puţin înainte de a sosi, şi ne vorbeşte de ea în poezia care începe cu versurile: L’heure du ma mort, depuis dix-huit mois De trus Ies cotes sonne â mes oreilles. Depuis dix-huit mois d’ennuis et de veilles Paitout je la sens, partout je la vois. El moare, victima propriilor lui impulsuri; dar nu e mai puţin adevărat ca şi din vina unei iubiri pe care a distrus-o cu mâni brutale. Ea i-a inspirat cele mai frumoase versuri ale lui; dar tot ea i-a ucis mai târziu inspirarea. Şi mă gândesc fără să vreau la următoarele versuri ale lui Goga, pe cari Musset le-ar fi putut pune fără ezitare alăturea de unele din cele mai dezolante versuri ale lui. Sunt sărac de-acuma, Visele mă lasă, Cântecul şi gluma Mi s’au dus de-acasă Mână albă, mână albă mi le-ai dus de-acasă... Adrian Corbul. a A Însemnări. Bustul lui Ion Rusu-Şirianu. Duminecă în 3 Maiu a. c. s’a desvălit în Şiria (comit. Arad) bustul lui Ion Rusu-Şirianu. E o faptă frumoasă, care merită laudă. Ion Rusu-Şirianu e al doilea gazetar, care după G. Bariţiu îşi are bustul pe pământul nostru. Rusu-Şirianu a fost un suflet, care merită această amintire in locul său de naştere. Dacă l-am fi ştiut apreciâ şi ocroti, poate ne dispensă încă multă vreme să-i cântăm osanale în faţa bronzului ce-i înveşniceşte chipul. De-am fi tot aşa de darnici în aprecieri faţă de oamenii noştri cât sunt în vieaţă, cum suntem după moartea lor, desigur că am face o frumoasă economie de sentimente tardive. # „înfrăţirea". Am pomenit in numărul trecut de încercarea ce s’a făcut aici în Sibiiu de a crea o fede- rală a băncilor săteşti. Am făgăduit că vom reveni asupra acestui „pas pripit". Fiind, însă, vorba să se repare greşelile făcute şi să se deie întreaga organizaţie economică a ţărănimii, prin cooperative, „Aso-ciaţiunii", nu vrem să mai punem oleiu pe foc. în nu-nierile viitoare vom discută chestiunea din punct de vedere principiar, căutând să orientăm publicul asupra problemelor grele şi complicate ce se leagă de cuvântul cooperative. E timpul suprem ca asemenea probleme să nu fie supuse unor experimentări ce-ar puteâ aveâ urmările cele mai triste pentru ţărănime, pe care vrem cu toţii să o ajutăm. sg Procesul din Sătmar. Pentrucă şi-au apărat credinţa din străbuni împotriva episcopiei din Hajdudorog, 15 Români au fost condamnaţi la peste 3 ani temniţă ordinară. Vrednicul preot Gheorghe Murăşan are de îndurat singur 1 an şi jumătate. Acest proces se înrudeşte cu cel din Sighet. Acelaş sistem politic şi aceeaş mentalitate au condamnat şi pe unii şi pe alţii. După tratativele de împăcare ale Contelui Tisza, acest proces a venit ca un pumn izbit în faţă, care poate trezi la realitate pe toţi ceice s’au legănat în visurile unei păci... Delegaţiunile. Revista noastră nu e chemată să se ocupe cu politica. Dacă amintim din când în când şi de chestiuni politice o facem, fiindcă ziarul d-lui Goldiş par’că trăeşte pe altă lume. Cu foarfecă şi cu „Az Est" e şi greu să ţii în curent publicul despre problemele ce ne interesează deaproape şi cari trebuesc lămurite dintr’un punct de vedere, pe care nu-l poţi nici traduce nici forfecâ. Divergenţele de păreri dintre delegaţii austrieci şi unguri în chestiunea românească sunt cât se poate de instructive. Ele luminează tainele de după culise ale politicei externe a monarhiei. Austriecii cer reforme interne în Ungaria, fiindcă puntea de unire dintre Viena şi Bucureşti e Transilvania, iar Ungurii cer fortificaţii Ia graniţele Ardealului. Cartea roşie — nu a comitetului naţional — pe de altă parte ne desvăleşte falimentul influinţei ungureşti in cârmuirea externă a monarhiei. Care e atitudinea noastră faţă de aceste probleme de cea mai mare importanţă? Să ni-o spună d-1 Goldiş, lumina comitetului naţional. gg Saluştii d-lui Goldiş au amuţit. De ce nu-i chiaină d-1 Goldiş la Arad, ca să-i uşureze durerile de cap? Pe-aici prin Sibiiu şi-aşa nu mai au nici o treabă. Abia i-ar scăpă de batjocurile drăcoaicelor cu ochi frumoşi, gg Concert In Sibiiu. Reuniunea română de muzică din Sibiiu va da la 17 Maiu a. c. un concert în sala Gesellschaftshaus, care promite a fi unul dintre cele mai reuşite concerte din Sibiiu. Din prilejul centenarului dela naşterea neîntrecutului măiestru italian Verdi, se va cântă strălucita sa compoziţie Requiem, care se execută pentru intâiaoară în Ardeal. ' Bilete se pot găsi la Librăria archidiecezană. TIPARUL LUI W. KBAFFT IN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro 3BSS©SBE ££32= Biblioteca scr*iitocilor» dlela. noi apare sub auspiciile „flsoclîţiunil pentru literatura română şi cultura poporului român*' sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tăslâuanu. § A apărut al treilea volum: Alte vremuri schiţe şi povestiri de Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri cu sobiecte din vieaţa ţărănească. Literatura ţărănească a lui Gh. Stoica e expresia sufletului său de artist. Poporanismul la el e organic; tot ce descrie a văzut, a simţit şi a trăit. Graiul ţărănesc nu e învăţat din cărţi, ci de-acasă. între scriitorii din Ardeal e unul dintre cei ce cunosc mai bine vieaţa dela ţară şi o descriu mai credincios şi mai artistic. Preţul unui volum: Cor. 2.—. Al doilea volum: Schiţe şi povestiri de Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru. Preţul unui volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani). Primul volum; Amintiri schiţe şi novele de în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţu-Apuseni şi amintiri din plăpânda iui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-I Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura. Preţul unui volum: Cor. 1.60. Se găsesc de vânzare la toate librăriile. — 'Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă. ' 52©SS3EE=3& www. BE ca.ro E=3iB3xSait Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc ----- ■ ■ ■- de- ---- ---- piane, pianine si armoniuri asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gr atu i te. = Şcoaklc, reuniunile de cântări şl alte instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală fS H to ani garanta. = Plătiră In rate. TIMOTEI POPOVICI - profesor de muzică. —. -- ■ Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7. Gheorghe A. Mathey Atelier pentru pictură şi arte industriale BERLIN, SW. ÎL Muzeul regal de arte industriale; Prinz Albrechtstr. 8, primeşte toate comandele pentru pictură, reclamă artistică, coperte, ex libris si orice lu- } era re din domeniul artelor industriale şi grafice. Capital social Coroane 1,200.000. _____ g|r0.Q0nt0 ja ALBINA11. — — Postsparkaasa ung. 29.349. ■ — CD co „Banca generală de ■ asigurare" societate pe acţii în Sibiin — Nagyszeben este prima bancă de asigurare românească, înfiinţată de Institutele financiare (băncile) romane '■ ■ '■-- -—■■■- din Transilvania ţi Ungaria. ■ --- - = Prezidentul direcţiunei: Parteniu Cosma, directorul executiv al .Albinei, şi prezidentul «Solidarităţii.. „Banca generală de asigurare" cele mai favorabile combinaţiuni. ■ ■....... ■ ~ ........ ■■ ■ Asigurările se pot face prin oricare bancă românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi informaţinni se dan gratis şi imediat. Persoanele cnnoscnte ca aovizitori bnni şi cu legătnri pot fi primite oricând în serviciul societăţii. „Banca generală de agignrare“ dă informaţiuni gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ca sau la altă societate de asigurare. « -** O OP 00 ou înoredere la: Centrala Bilitii generale Se asigurare ori la agenturile el principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad (Jdzsefffiherczcg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro