LUCEAFĂRUL
  l^emstăitienatum, artiâ si s^im&âu.
                                                                                            Sextil Puşcariu , . Iubirea la Alecsandri. Sergiu V. Cujbă . Cântări basarabene: Căminul (poezie).
                                                                                              I. Agârbiceanu . . Părinte şi fiu.
                                                                                    D. Dănulescu . . Cântecul Jianului (poezie).
                                   D
A. C.
Un învăţat bucovinean în Ardeal: Dr. lancu Nistor. Pagini străine: J.-H. Ros-ney. Fugitiva.
               Cronici: » * »; Manualul criticului de Henri Lavedan. O. C. T.: Expoziţia pictorului Theodorescu-Sion. D. Iov: Expoziţia populară de marină D. Florian. Lascar Lut ia: Probleme studenţeşti. însemnări: „înfrăţirea". Noul director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Cursurile Asociaţiunii. Cursurile Asociaţiunii şi „Românul". Junimea literară. Presa noastră de partid. D-şoara Elena Popea. Errata.
f
               Ilustraţiani: Theodorescu-Sion: Chervan-Seraiu; Ciardac la mare; Peisagiu din Balcic; Privire spre Caraghiol-Giami; Stânci pe coasta de argint; Privire spre casa albastră (Balcic); încărcarea mahonului (Balcic). Dr. lancu Nistor. D. Florian: Portul Galaţi; Balcic-geamia.
        Ă/zare -Ae Souâori/>e ///rirî^ REDACTOR. OCTSr. C.TÂSEÂUSNU. An. XIII. Sibiiu. 16 Aprilie v. 1914. Nr. 8.
                                               www.dacordmamca.ro
Mattla.
                      LUCEAFĂRUL
        REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ.
                   APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE.
  Colaboratori: 1. Agfirbiceanu, D. Anghel, Aurel P. Bănuţ, Z. Bârsan, I. A. Bassarabescu, G. Bogdan-Duică, Dr, AI. Bogdan, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cloflec, D. N. Clotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Marla Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimlu, I. Enescu, Aurel Eseu, Elena Farago-Fatma, Em. Gftrleanu, Drf Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun. A. Herz, Constanţa Hodoş, 1.1. Lăpădatu, E. Lovlnescu, Dr. I. Lopaş, Liviu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Mlnar, Comellu Moldo van, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, 1. Paul, Clndnat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Oh. Popp, Dr. Sextll Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică,
  M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simlonescu - Râmnlceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Standu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Trlteanu.
                           ABONAMENT
                                                    Ediţia de lux
                                                  In Austro-Ungaria:
1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor.
                                              In România şi străinătate:
1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor.
                      Ediţia simplă
                   în Austro-Ungaria:
            1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor.
            Pentru preoţi, învăţători şi studenţi:
            1 an . 16 cor., 6 luni .   8 cor.
                                                                                         în România şi străinătate:
            1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor.
                       RedamafiiU sunt a ss face in curs de 14 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 30 bani în mărci postate.
Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa:
Adm. rev. „Luceafărul", Slbilu (Nugyszeben).
a
@

A apărut în volum
ARHANGHELII
roman din vieaţa Românilor ardeleni
                               de binecunoscutul nostru povestitor
I.
Un volum de 215 pagini format mare Cor. 3.—, porto 30 fii. (pentru recoman
                                      daţie eventual alţi 25 fii.)
                          Depozitul general pentru monarhie
                              Librăria W. KRAFFT în Sibiiu.
    ----     - De vânzare la toate librăriile din tară.


www.dacQromanica.ro

                                                           Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită.
                                Iubirea la Alecsandri.1)
   Alecsandri n’a trecut prin vieaţa aceasta fără să iubească şi fără a fi iubit. Portretele păstrate ni-l arată frumos şi elegant, contemporanii ni-1 descriu ca pe un om apropiat şi de spirit. Nu e deci mirare că el plăcea femeilor si stârnea, când se întorsese din străinătate, cu cravate stacojii, cu jiletca tăiată după model parizian, cu faima de „duelgiu", mai mult admiraţia acestora, decât încrederea bărbaţilor ce-1 cercetau în biroul său dela „Casa pensiilor şi a scutelnicilor". Ca reprezentant al ideilor nouă în mijlocul unei societăţi conservative, el simţi dela început că aliatul său firesc e femeia, care, ca pretutindeni, eră mai accesibilă şi pe vremea sa pentru spiritul nou ce veniâ din străinătate, fiind mai pregătită pentru el prin fire şi prin lectură. Alecsandri nu uită, în amintirile sale presărate în diferite scrieri în proză, să aducă prinosul său de recunoştinţă femeii române pentru opera ei însemnată în renaşterea poporului nostru. „Ca mume sau ca surori, sub îndemnul inimii lor iubitoare, ele au ştiut a preveni, a stinge neînţelegerile fatale dintre părinţi şi fii, slăbind pe de-o parte asprimea uneori despotică a bătrânilor, şi, pe de altă parte, potolind iuţeala nerăbdătoare a tinerilor. Ele au fost geniile păzitoare ale păcii de familie
   >) Conferinţă ţinută la societatea „Junimea0 din Cernăuţi.
şi au contribuit mult, prin tactul lor admirabil, a înlesni triumful progresului. — Bu-cură-te, zicea o mumă înţeleaptă cătră bărbatul ei, bucură-te că eşti învins, căci învingătorul este însuşi fiul nostru cel iubit!"-)
   El însuş eră o fire deschisă, un doritor de vieaţă, o natură de cuceritor. Spre deosebire de contemporanul său Alexandrescu, poetul singurătăţii şi îndrăgitul orelor de meditaţie, Alecsandri căută să ia vieţii aceştia tot ce-i putea oferi; el nu erâ omul care să-şi strice clipa de fericire prin filosofări asupra ei. Deaceea el priveşte dragostea ca una din cele mai preţioase daruri ce-i sunt date omului şi versuri ca:
           ...O zi scumpă, zi de iubire Este comoara vieţii întregi
                       (ed. lorga 341).
le întâlnim în zeci de variante în poeziile sale.
   Deprins a tălmăci imediat în versuri impresiile sale, Alecsandri ne-a lăsat o mulţime de scrieri în care dragostea e motivul principal. Nefiind un gânditor, ci un poet descriptiv, la el nu vom întâlni iubirea prezentată ca un sentiment abstract uman, el nu va abstrage, ca Eminescu, din dragostea visată tipul de „marmoră caldă" a femeii himere, ci va descrie clipele trăite de el, fără de a-şi împărţi însă, cu cinismul lui
   !) Revista română, II. (1862), pag. 308.
                                          1
www.dacQFomanica.ro
t?22                             LUCEAFĂRUL
Theodorescu-Sion: Chervan-Seraiu.
Heine, volumele de poezii în capitole ce poartă drept titlu numele diferitelor amante în cursul unei vieţi de bohăme.
   Versurile lui de dragoste fiind în cea mai mare parte reflexul unor clipe trăite, nu e tocmai greu a reconstrui azi iubirile poetului din versurile sale. Cu toate acestea noi nu vom urmări aventurile lui amoroase şi dragostele efemere, fără consecinţe asupra des-voltării lui ca artist. Căci nu pe omul Alecsandri voim să-l cunoaştem, ci pe poet. A scormoni pachete vechi de scrisori şi a colindă după ştiri pe la contemporani spre a află date asupra acestei laturi a vieţii sale intime, este o încercare ce izvoreste din setea de sensaţional şi nu are nimic comun cu preocupările ştiinţifice.
   Vom nesocoti chiar multele dedicaţii şi file de album care ne-au rămas în opera lui poetică. Alecsandri avea o uşurinţă deosebită de a scrie versuri şi se bucură din tinereţe de o consideraţie mare. Deaceea a venit adesea în situaţia de a i se cere câte o poezioară, şi, ca om bine crescut, el n’a refuzat
ttrul 8, 1914.
de a-şi însemnă numele în albumuri.1) Dar ca toate versurile de ocazie ale acestui poet — şi aproape un sfert din volumele sale de poezii cuprind asemenea versuri — ele n’au o valoare deosebită şi ne arată numai cât de mare eră virtuozitatea lui de versificator. Astfe avem, din anul 1844, din Mehadia, o filă pe albumul doamnei C. E., din Borsec, o galanterie în versuri cătră doamna Zoe Filipescu, şi o gentileţe versificată cătră doamna E. A. Chiar faptul că dintr’un singur an avem dedicaţii cătră trei doamne ne arată cât de puţin adânci trebuie să fi fost sentimentele care le-a inspirat şi deci ne putem dispensă de a căută, prin cercetări minuţioase, cele două nume, care se ascund sub iniţiale indicate.
   în cele următoare ne vor interesă deci numai acele iubiri care s’au reflectat mai mult decât incidental în opera sa poetică. Şi nici chiar acestea nu vom căută să le reconstruim cu alte mijloace decât cu scrierile poetului. Căci ceeace ne preocupă, nu este stabilirea obiectivă a faptului, ci raportul între fapt şi între opera poetică. Nu cum a fost iubirea, ci ce s’a ales de pe urma ei pentru literatura noastră, cum a determinat
   ') Cf. din 1846, versuri cătră Zulnia Negri; din 1859, Torino, versuri „Pe albumul d-şoarei Ida Vi-gezzi Ruscala“, „Romanţa" — nedatată — pe albumul d-nei M. D., „Crinul", pe albumul d-şoarei Câmpi-neanu, din Bucureşti, 1860, apoi seria de poezii pe albumurile diferitelor doamne şi domnişoare, în ed, Soccc, III, pag. 165—180.
www.dacQFomanica.ro
LUCEA FlRUL                              223
Theodorescu-Sion: Ciardac la mare.
N iul 8, 1914.
  desvoltarea^j artistică a poetului, iată chestiunea ce ne interesează.
   Şi vom vedea că, în definitiv, Ale-csandri a avut
                                                        în vieata sa o >
singură iubire mare. Aceasta a fost mai puternică decât el, sentimentul eră mai tare decât scriitorul.
   Căci Alec-sandri n’afost o fire pătimaşă, n’a fost un temperament pasionat, ci cu toată verva sa tinerească păstrată până la sfârşitul vieţii, el a fost un om cumpătat, o minte echilibrată, pe care momentul de entuziasm îl putea înălţă, dar nu-l putea scoate din fire. El a avut deci toate însuşirile necesare spre a deveni un scriitor multilateral şi fecund; înzestrat cu o fire uşor impresionabilă, el avea darul de a regulă impresiu-nile acestea după un calcul binechibzuit de scriitor.
   Vecinica preocupare de a găsi forma literară pentru gândurile şi sentimentele sale eră poate cea mai mare — am puteâ zice: cea mai organică dintre pasiunile lui Alecsandri, o patimă pe care n’o puteâ stăpâni, ci eră robul ei. Lucrul acesta vom căută să-l dovedim în cele următoare, când vom vorbi despre Mărgărita şi mai ales despre Dridri, aşa cum răsar ele din opera lui literară.
   Dar înainte de a vorbi despre acestea ne vom opri la singura lui dragoste adevărată, care l-a stăpânit cu totul, nu numai ca om, ci şi ca poet.
   îndată după întoarcerea sa din Paris, dela studii, Alecsandri debutează în foile lui Ko-gălniceanu. Mai întâi cu proză, apoi şi cu versuri. Şi dela început el are norocul să apară în literatură cu un inovator.
   în cercul prietenilor săi dela Iaşi, tânărul poet e îndrumat spre o literatură naţională, entuziasmul lui Alecu Russo pentru poezia poporului nostru îl câştigă, şi el, văzând comoara nesecată de frumuseţi a cântecului popular, recunoaşte, cu instinctul său fericit artistic, că în ea se cuprinde însuşi sâmburele renaşterii literaturei noastre. El mi culege numai poezii populare, ci se şi inspiră dela ele, le imită în formă şi în motive.
   Publicul mare nu pare a se fi încălzit pentru năzuinţele tânărului poet. Biograful său O. Bengescu ne spune că „cea mai mare parte din boieri, incapabili de a aprecia talentul original al junelui poet, îl judecară cu oarecare asprime, transformând în defecte toate calităţile lui şi imputându-i între alte critice, că poeziei sale îi lipseau mărimea şi nobleţă
                                          1*
www.dacQFomanica.ro
224
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1914.
şi că el scrisese versuri, nu de salon, ci de colibă".1)
   M. Kogălniceanu însuşi se vede nevoit a da amicului său un fel de scrisoare de re-comandaţie cătră public: „Un tânăr poet moldovean, d-1 Vasile Alecsandri, voind a ieşi din cărarea obştească şi ascultând numai gustul său şi tradiţiile naţionale, au alcătuit o colecţie de versuri ce în adevăr şi cu drept cuvânt se pot numi poezii româneşti".2)
   Cu atât mai plăcut trebuie să fi fost impresionat poetul, când într’o zi se pomeni cu o scrisoare din străinătate, în care o tânără femeie îi trimetea cuvinte de încurajare, îndemnându-1 să continue a scrie mai departe, căci „nici o ambiţiune nu poate fi mai nobilă pentru un om, decât aceea de a fi poetul naţional al unui popor".3)
   Femeia aceasta era Elena, sora lui Costache Negri, prietenul cu care Alecsandri fusese la Paris şi în tovărăşia căruia făcuse călătoria în Italia.
   Elena Negri erâ fiica maşteră a poetului Costache Conache, fata acelei Zulnii4 *), care a inspirat poetului Conache cele mai frumoase versuri. Fiica avea să continue rolul mamei sale, să devină însaş muza inspiratoare a altui poet român, a lui Vasile Alecsandri.
   A fost o iubire adâncă, si în cursul celor doi ani de fericire Alecsandri a cântat aproape excluziv iubirea aceasta. Poeziile sale sunt datate şi el a însemnat şi locul unde le-a scris, aşa că putem reconstrui aproape toate fazele mai importante ale acestei iubiri, din chiar poeziile lui Alecsandri.6)
   S’a început pe moşia familiei Negri, la Blânzi. Din 8 Martie 1845 datează strigătul de fericire:
   ') Convorbiri literare, XXI, pag. 1043.
   2) Citat la lorga, Istoria lit. rom. în veacul al XlX-lea, voi. II, pag. 96.
   ’) D. C. Ollanescu, Vasile Alecsandri. Discurs de recepţiune. Bucureşti, 1894, pag. 28.
   *) Zulnia — Smaranda Donici — fusese măritată mai nainte de a se căsători cu Conachi, cu Negri (Negrea), având din această căsătorie — după studiul lui VogoridejKonaki, în introducerea Poeziilor Logofătului C. Conachi, pag. 60 — următorii copii: 1. Costachi Negri, 2. Caterina, soţia lui Vasile Roset Pribeagul, 3. Elena, soţia lui Vârnav Liteanu,
4. Eugenia, călugăriţă la Văratic, 5. Zulnia, soţia vornicului Vasile Sturza.
   0 Cf. şi lorga, op. cit. 142 ş. u.
    întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare,
    O,  sufletul meu vesel, o, suflet fericit, înalţă-te în ceruri şi sbori cântând la soare Căci soarele iubirii în cer a răsărit!
                                 (Ibid. pag. 111.)
    Trei alte poezii din 1845, scrie la Blânzi, sau pe moşia lui Costache Negri, la Mân-jina, sunt dovezile sentimentului adânc care-l stăpâneşte:
    Căci vulturului cerul a dat aripi să sboare,
    Şi stelelor lumină şi nopţilor suspin,
    Iar ţie ţi-a dat farmec, plăceri încântătoare,
    Şi mie mi-a dat suflet, ca ţie să-l închin.
                                       (Ibid. 120.)
    Din Maiu a anului următor, din Iaşi, e „Despărţirea", care întrerupe pe un scurt timp şirul zilelor de fericire. Elena e suferindă, trebuie să caute clima dulce a Sudului, în curând poetul o urmează. în Iulie 1846 el e în Brusa, în Asia-mică, de unde îi trimite dorul său versificat („Dulce înger"). în luna următoare e la Constantinopol în braţele iubitei şi conştiinţa că „iubeşte şi-i iubit" smulge lirei sale „Cântecul de fericire".
    Urmează o scurtă întrerupere de câteva săptămâni cu mângâierea unei revederi în Veneţia.
    Din drumul spre Italia, dela Triest, chinuit de dorul de a o vedeâ şi poate aflând de progresele boalei crude, Alecsandri scrie „Aşteptarea", străbătută de o nelinişte mare sufletească. El, care în orele de fericire vede toată firea mai frumoasă, cerul îmbrăcat par’că în haina sa senină anume spre a sărbători iubirea lor, acuma:
    Pierdut pe gânduri, adese ori Privesc la ceruri, privesc la Mare...
    Pe Mare valuri, în ceruri — nori!
                                   (Ibid. 131.)
    Dar iată-i împreună în oraşul fermecat, care le strigă:
    „Iubiţi, iubiţi!" ne zice Veneţia cernită,
    „Iubiţi, amorul vostru puternic e şi sfânt!
    „Iubiţi! şi calea voastră va fi tot înflorită,
    „Şi ’n sânul nălucirii, păreche fericită,
    „C’o lungă sărutare veţi trece pe pământ;
    „Căci vremea ce răstoarnă cu coasa-i ne’mpăcată „Al falei omenirii vechi marturi şi măreţi,
    „Nu poate-aveâ putere de-a stinge niciodată „Aceea scânteie vie de dragoste ’nfocată „Ce luminează calea frumoasei tinereţi."
                                       (Ibid. 134.)
www.dacQFomanica.ro
Niul 8, 1914.
LUCEAFĂKPL
225
   „11 Septemvrie 1846“ e subtitlul acestei poezii („Veneţia") care împreună cu „O seară la Lido“, din Octomvrie, e expresiunea cea mai înaltă a iubirii lui. Acum într’adevăr, în toiul fericirii, poetul află acorduri puternice ca acestea:
   Căci te iubesc, Elenă, cu-o tainică uimire,
   Cu focul tinereţii, cu dor nemărginit,
   Cu lacrămi şi credinţă, cu dulce fericire,
   Cu tot ce este ’n mine putere de iubit!
   Iar sfinţenia acestei iubiri se reflectă în
            i
versurile prin care invoacă umbra mamei sale, Elena si ea:
   Tu porţi un nume dulce şi scump inimi mele Un nume ce-mi inspiră un cult dumnezeesc,
   Şi care mă încântă ca harpele din slele Şi care îmi şopteşte de maica ce jălesc.
                                   (Ibid. 141.)
   Pentru întâia oară în literatura noastră — afară doară de versurile lui Conache, închinate Zulniei — găsim exprimată o iubire atât de devotată si atât de curată. E sufletul însus, cu ce are mai sfânt şi mai frumos în el, care se revarsă din versurile acestea. Sentimentul adânc care-1 stăpâneşte, dă lirei sale acorduri mai puternice decât suntem obişnuiţi de a auzi la acest poet. înainte de toate însă sinceritatea sentimentului dă o notă intimă acestor versuri, care salvează pentru eternitate chiar şi acele poezii, care, în definitiv, nu sunt decât nişte răvaşe de dragoste, în care se amintesc împrejurări de interes numai pentru cei doi îndrăgostiţi, se porneşte fratele adorat, se numeşte locul de care se leagă nă-dejdiile lor de întâlnire şi nu se ocoleşte nici chiar numele de alintare pe care-l dă iubitei, acel „Niniţă", predestinat a rimă cu „guriţă".
   Dar frumoasa fiică a frumoasei Zulnii a avut o vieaţă scurtă ca şi aceasta. în Maiu 1847 poetul desnădăjduit caută alinare într’o călătorie „Pe Mare", invocând valurile să-l ia şi să-l arunce pe malurile Bosforului, unde e mormântul iubitei sale.
   O serie întreagă de poezii deplâng această dragoste atât de puternică şi atât de scurtă. Versurile acestea sunt aşa cum Ie aşteptăm dela Alecsandri, fără răsvrătiri sufleteşti, lipsite de patima ce mână pe desnădăjduit la erezii, duioase ca o doină, sentimentale ca epoca în care au fost scrise; ele nu-s blesteme, ci „Lăcrămioare". în fruntea volumului
e celebra poezie „Steluţa". întovărăşit de o melodie uşoară şi sentimentală,cântecul acesta a fost, generaţii întregi, una dintre cele mai cunoscute şi gustate poezii româneşti.
   Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie,
   Stea dulce şi iubită a sufletului meu,
   Şi carc-odinioară luceai atât de vie:
   Pe când eram în lume tu singură şi cu!
   Păcat numai că versul acesta din urmă, de o putere neobişnuită, nu pare a fi cu totul original! ’)
   Timp îndelungat, Alecsandri a stat, ca
poet, sub vraja amintirilor acestei iubiri.
Strofele ce le trimite mai târziu lui C. Negri
el le termină cu evocarea acelei fiinţe iubite,
prin care prietenia între frate şi amant s’a
cimentat mai tare, iar la 1859, doisprezece
ani după moartea Elenii, singurătatea de pe
ţărmul străin al insulei Malta îl face ca să »
închine încă versuri aceleia care a fost „Ursita" lui. Dar chiar şi mai târziu, când poetul scria, în retragerea sa din Mirceşti, şirul minunatelor sale pastele, ajunge un portret, amintirea Veneţiei, o vorbă „Steluţă", pentruca din trecutul îndepărtat să apară figura Niniţei sale şi ca să se strecoare discret în versul poetului:
Apoi a mea privire prin casă rătăcindă Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut,
Veneţia, regină ce ’n marea se oglindă,
Făr’ a vedeâ pe frunte-i splendoarea din trecut.
O lacrimă...
Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se şterg, dispar încet,
Şi mii de suvenire mă ’ncunjură 'nlr’o clipă In faţa unui tainic şi drăgălaş portret.
Atunci inima-mi sboară la raiul vieţii mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit...
                                                   (Serile la Mirceşti, din 1867).
E Ileana Cosinzeana! în cosiţă floarea-i cântă...
Până ’r. ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit, Că mi-aduce viu aminte de-o minune cc-am iubit!
                                                                                                                  (La gura sobei.)
              Acum junia-i dusă în sân la Dumnezeu!
              Steluţa mea-i apusă Din orizonul meu!
                                                                                                     (Marea Mediterană, din 1867).
   ') D-l N. Apostolescu (L’Influence des roman-tiques francais sur la poesie roumaine, Paris, 1909, pag. 306) a arătat asemănarea ce există între acest vers şi următorul vers din Musset:
Vois-tu comme tout dort? Que ce silence est doux! Dieu n’a dans l’univers laisse vivre que nous.
www.dacQFomanica.ro
226
T.rCFAF’.ÎRUL
Niul 8, 1914.
  Avem însă şi altă poezie care ne arată iubită locurile scumpe amintirii sale. Mai târziu mai limpede cât de sfinte erau pentru poet însă, după câţiva ani, când văpaia dragostei lui amintirile pentru Niniţa lui.                  pentru Mărgărita se stinsese, printr’o pioasă
  Precum vom vedea, ceva mai târziu, aducere aminte faţă de Elena, reproducând Alecsandri a iubit pe Mărgărita. într’o poezie poezia în volum, el suprimă aceste patru care poartă ca titlu numele acesta, el în vită versuri!            *
Theodorescu-SionPeisagiu din Balcic.
pe iubita sa, doritoare ca şi el de călătorii, s’o plimbe prin lume:
      Vrei să ai pe Bosfor aurit seraiu,
      Unde să guşti vesel farmecul din raiu?
      Vrei într’o gondolă dulce legănată De cântări duioase să fii îngânată?
   Constantinopolea şi Veneţia — aceste două oraşe fuseseră odinioară cuibul fericirii lui. Prins în mrejele nou ei iubiri, el uită un moment pe qea veche şi ar vrea să revadă cu noua
   Si iubirea între Alecsandri
   j
şi Mărgărita pare a se fi născut din comunitatea de idei între cei doi tineri cu vederi si ideale nouă în mijlocul unei societăţi puţin accesibilă pentru spiritul nou. Astfel cel puţin apar cei doi tineri în novela sa „Mărgărita", care e descrierea unei iubiri pasionate ce se aprinde între un tânăr reîntors din străinătate în ţara sa pe jumătate
orientală si o fată din aristo->
craţia ţârii, cu aspiraţiuni nobile şi cu inima deschisă pentru visurile acestui june. Dar ea
trebuie să se mărite cu altul si
                                )
tânărul, care îsi stimează iubita, pleacă în străinătate ca să nu compromită bunul ei nume şi ca să o uite.
   Ştim de fapt că Alecsandri a fugit în anul 1852 de o dragoste nefericită şi nu e greu a conjectură că e vorba de iubirea Iui faţă de Mărgărita, sau Eliza, precum o mai numeşte în întâia redacţie a novelii sale. Din cursul acestei călătorii în regiunile mediterane datează şi poeziile sale „Mărgărita", „Cântecul Mărgăriţii", „Ce gândeşti o Mărgărită?" (Gibraltar, 1853), apoi „Floarea Oceanului" (Bi-arritz, 1853) şi „Jahtul", care şi ele sunt dedicate ei. Chiar şi legenda despre „Linda Raia", fiica ultimului sultan maur din Granada, a cărei umbră apare noaptea în Curtea Leilor, îi aminteşte pe Mărgărita şi poetul scrie următoarea strofă, destul de banală
de altfel. Numai fu, o Mărgărită Mult iubilă,
               Prin un dulce sărutat Mi-ai aducc-o încântare Şi mai mare
               Decât ceea ce-am gustat.
www.dacQFomanica.ro
Nml 8, 1914.
t.nCRAFiRnL
2&?
   în ediţiile de mai târziu însă, poetul şterge limbajul burghezilor se numeşte „o prostie",
strofa aceasta, menită odinioară să fie cetite   să se uite pe sine; o dragoste din tinereţe
de Mărgărita, dar-care nu cadrează de loc        nu-I urmăreşte o vieaţă întreagă şi nici nu
cu restul poeziei. Faptul acesta ne dovedeşte    însemnează măcar o epocă decizivă în des-
încă odată că în Alecsandri eră mai puternică    voltarea lui de artist. Preocupaţiile pentru
critica de artist, decât farmecul amintirii      rolul important ce voia să-l joace la întoar-
acestei iubiri. Avem chiar în novela „Mărgărita" o mărturisire preţioasă în privinţa aceasta, acolo unde despre tânărul Alexis, eroul ei, ce spune că după despărţire: „Tristeţea lui nu ţinu mult, căci el se mângâia cu ideea de a fi unul din pionirii civilizaţiei în patria lui, misiunea nobilă şi visată de fiecare tânăr de pe timpul acela"
(pag. 92, ed. Chendi).
   Astfel de confesiuni aflăm şi în novela sa „Dridri", care a apărut la 1873 în Revista contemporană şi care eră contemplată ca „roman original", rămas însă neisprăvit. Un Englez, care voeşte să se însoare cu Dridri îi zice acesteia:
„Vali') e dus din Paris şi negreşit pierdut pentru d-ta... El este chemat a juca un rol oarecare în patria lui, a prinde rădăcină în ea, a se însura poate ..., dar, a se însura, căci e tânăr şi prin urmare supus la furtunile vieţei" (ibid. 173).
   De sigur că dragostea cu o actriţă din Paris, chiar când ea e iubirea sinceră a doi oameni tineri, nu trage prea mult în cumpănă în cazuri normale, şi astfel de amoruri din tinereţă se termină de obiceiu prin despărţire şi uitare. Dar e vrednic de relevat faptul că Alecsandri şi în iubirea lui eră „normal", că nu eră din rândul pasionaţilor care să se lase răpiţi a comite ceeace în ') V. Alţecsandrji.
Theodorescu-Sion: Privire spre Caraghiol-Giami.
cerea sa în ţară sunt mai puternice decât crizele sufleteşti pricinuite de despărţirea sa de Dridri şi de Mărgărita; omul Alecsandri apare în scurtă vreme lecuit de ranele unei dragoste ce trebuia să se isprăvească sau ale unei iubiri care nu i-a fost dat s’o guste.
   Dar, precum am spus, nici pentru poetul Alecsandri n’a rămas mult de pe urma acestor iubiri, deşi în amintirea de poet crizele sufleteşti de obiceiu se perpetuează şi reapar
www.dacQFomanica.ro
228
LUCEAFĂRUL
adesea cu o intensitate mai mare decât în momentele trăite, adăogându-Ii-se durerile facerii, chinul dulce al căutării formei spre a fi comunicate omenimei.
   Când jurnalele vestesc, în anul 1851, moartea actriţei parisiane Dridri, stinsă în floarea tinereţii, amintirile poetului despre ea:
            Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gândirii,
            Toate cu intrare ’n lume Cer veşmintele vorbirii...
   Atunci Alecsandri scrie poezia sa Dridri,
din care nu se desface însă nici o notă de
intimitate sufletească; mai mult decât atâta,
în mintea sa se înjgheabă planul de a scrie
un roman, în care avea să arete rolul indirect
pe care sburdalnica actriţă l-a avut... pentru
redeşteptarea României, ea, care nu cerea
dela vieată decât iubire, care dedea lumei » •
sfatul:
             Vieaţa-i trecătoare Dragostea-i un soare Care luminează calea scurtei vieţi,
             Mergeţi dar ca mine Ca fruntea ’n lumine Voi ce treceţi plaiul dulcei tinereţi...
   Singură iubirea faţă de Elena a fost adâncă la Alecsandri, singură ea a fost o iubire care în vieata omului si a artistului nu se uită
        )           f
decât sub pleoapa sicriului, — dragostea pentru Dridri şi Mărgărita a fost trecătoare, iar urma ce-a lăsat-o în vieata artistică a
                                  f
poetului a fost: două subiecte de novele.
   Vorbele Englezului din fragmentul de roman întitulat „Dridri", citate mai sus, erau adevărate. Alecsandri s’a întors în ţară, unde a jucat un rol important în vieaţa publică şi s’a însurat, ca orice om ce ştie că spre a desvoltâ o activitate mare şi neabătută prin intrigi amoroase, omul trebuie să-şi asigure liniştea vieţii casnice. Precum ne dovedesc scrisorile cătră soţia sa Paulina, Alecsandri,
a fost un sot devotat si s’a simtit fericit că > « >
în căsnicia sa a aflat mulţumirea unui sir
                               t               i
necurmat de zile tihnite şi fără griji.
                                                              *
   Ne mai rămâne, spre a completă această schiţă repede a rolului pe care l-a avut iubirea în vieaţa de poet a lui Alecsandri, să vedem cum apare ea în scrierile lui din urmă. Materialul ni-1 va da cele două drame ale
Niul 8, 1914.
sale în versuri, „Fântâna Blanduziei" şi „Ovi-diu“. Căci Alecsandri a fost poet liric şi în dramele sale. Dacă nota subiectivă ce se de-gajază din ele poate constitui un defect din punct de vedere al compoziţiei artistice, ea e de cele mai multe ori nepreţuită pentru cercetătorul literar. Acesta nu are misiunea de a privi o operă de artă numai din perspectiva regulelor aristotelice, el nu are rolul unui recensent teatral, care, după premieră aleargă acasă ca să scrie recensia pentru jurnalul ce va apărea a doua zi, ci misiunea lui e a pătrunde în intenţiunile şi în gândurile ascunse ale poetului şi a consideră scrierea din urmă în legătură cu întreaga Iui evoluţiune de scriitor.
   Astfel vom înţelege adesea de ce unii scriitori simt nevoia uneori de a strecură note subietive chiar în astfel de opere care trebuie să fie curăţite de orice lirism. Ca un exemplu clasic în această privinţă poate fi citat Ibsen, cel mai obiectiv poate dintre marii scriitori de drame ai lumii. Obiectivitatea sa mergeâ atât de departe, încât el nu numai că îşi ascundeâ cu totul pasiunile şi sbuciumările sale, ne lăsând să se zărească în dramele ce le-a scris nici o urmă din vieaţa sa sufletească, dar ocoleâ orice contact direct cu publicul. Abiâ la bătrâneţe, după ce opera sa eră împlinită, după ce clădise oamenilor acele căsuţe prin care credea că-i va puteă ferici, — abiâ atuncea începe constructorul lor — Solness — să vorbească şi despre sine. De astădată el îşi clădeşte sieşi un palat cu turnuri ameţitor de înalte: Ibsen, neprovocat, vine să se spovedească lumii şi să-i spună, precum e deprins, adevărul întreg despre sine, ca om, despre tot ce omul a trebuit să omoare în sine, pentru ca artistul să poată trăi. Asupra acestei teme mai revine odată, în ultima sa dramă: „Când morţii vor înviâ", în care vieaţa de om jertfită artistului îşi cere drepturile sale şi apare ca o răsbunătoare cumplită. Bătrânul Ibsen, pe pragul morţii, îşi mărturiseşte regretele că el, spre a fi marele poet, a ucis pe omul Ibsen, care şi el aveâ drept la vieaţă.
   într’o situaţie asemănătoare îl aflăm pe Alecsandri la anul 1882, scriind „Fântâna Blanduziei", în faţa problemei: ce se întâmplă dacă poetul bătrân, e atins, ca om,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1914.
LUCEAFĂRUL
229
de o undă de iubire ce-1 cere întreg? Date fiind temperamentele celor doi artişti, Ibsen se va lăsă dus de tinereţea pierdută, va urcă cu Hilda Wangel schelele până în vârful turnului celui mai înalt, de unde ştie că va trebui să cadă, el va pleca de mână cu iubirea des-preţuită odinioară, în noapte şi în vijelie, pe vârfurile munţilorprăpăstioşi. Alecsandri,dimpotrivă, dă lui Horaţiu îndrăgostit de-o sclavă, gândurile sale descriind lupta lui sufletească, sau mai bine zis lupta între sentiment şi raţiune:
Ah! sunt un om în luptă cu sine, care tace,
Şi-ar vrea, n’ar vrea să facă ce-i nevoit a face.
Dar nu mai pot învinge simţirea ce m’a ’nvins... Iubesc... de-a mea iubire sunt insu-mi eu surprins Şi sufăr! Eu Horaţiu ...
Eu ce acum ajuns-ani pe culmea de pe care Tot omul cată ’n urmă c’o lungă suspinare,
Resimt un foc în sânu-mi, mai splendid, mai curat Ca soarele ’n apusu-i măreţ, înflăcărat,
Şi văd în orizonturi o lume încă vie De dulci simţiri înalte, necunoscute niie...
                            (Actul III, sc. VII.)
   învingătoare va rămânea însă raţiunea şi Horaţiu jertfeşte iubirea pentru... manuscriptul unei poeme.
   Preocupaţiile de scriitor sunt şi de astă-dată mai puternice decât sentimentul iubirei. *
   După ce Ia 1884 se publicase drama sa din urmă, „Ovidiu", poetul mai revine odată asupra ei şi intercalează, între actul 111 şi IV un act nou. Acesta e cel mai preţios în dramă, căci abia în el Iulia se ridică la înălţimea unei eroine tragice, când urmează glasul sângelui şi sfidând opinia publică, închină Ve-nerii cupa plină, ea, fata de împărat, în societatea curtezanelor. Dar aici ni se dă întâia oară şi imaginea completă a lui Ovidiu. Dacă acest poet n’a fost un erou tragic şi dacă eră greşit din capul locului a voi să-l prezinţi astfel, totuş în sufletul Iui există o pasiune mare, care, scoasă în relief, putea deveni sâmburele unui poem dramatic. Este iubirea lui de dragoste, este sclăvia lui desăvârşită faţă de acest sentiment pe care însuşi îl ridică la scopul vieţii sale, singurul care face traiul vrednic de trăit. De aceea abia acest act completează imaginea eroului şi orgia din seara din urmă, ştiind că la sfârşitul ei stă
mâna pedepsitoare, limpezeşte şi motivează faptele sale, răpirea Corinei şi amăgirea luliei. îi suntem recunoscători poetului mai ales pentru admirabilele versuri în care Ovidiu îşi tace profesia de credinţă:
    Voi râdeţi? Râsul vostru e râs de comedie Toţi voi sunteţi, ca mine, supuşi femeii, sclavi, Dar faceţi ca fricoşii ce vreau să pară bravi.
    Eu le iubesc pe toate, şi-aş vrea pe toate ele Să le confund într’una, să fie toate-a mele!
    Pân’ la sfârşitul lumei lungind al vieţii fir,
    Aş vrea, câte s’or naşte, cu drag să le admir; Căci eu iubesc în ele acea divinitate Ce vieaţa ne-o urzeşte cu zile încântate Şi leagă faptul vieţii cu-apusul ei mâhnit Prin lanţ în înflorire de-amor fără sfârşit...
    Dar! Tot ce altor oameni le pare un defect în ochii mei luceşte plăcut, vioiu, perfect;
    De-i mică, nu e mică, ci astfel nimerită,
    Cât poate să încapă în inima-i răpită.
    E 'naltă? Văd pe Iuno cu mersul măiestos Chemându-mi adorarea prin chipul ei frumos.
    E gingaşă? în minte-mi ea-i gingaş comparată Cu trestia mlădie de zefiri legănată.
    E brună? Vălul nopţii pe fruntea sa ’ntins Ascunde ’nflăcărarea amorului nestins.
    E blondă? Coama-i lungă in vânt fâlfăitoare Măiestru se ’mpleteşte cu razele de soare.
    E simplă? Un ce tainic mă face să doresc Natura-i adormită în braţe-mi s’o trezesc.
    E vie? Mă ’nviază; isteaţă? imi promite Un drag şi scump tezaur de zile ’nveselite.
    Şi astfel eu, Ovidiu, nepreţuind nimic
    Mai sus decât femeia, mă ’nchin la ea şi zic:
    Mai dulce-i răsuflarea din buzele copilei,
    Decât amorul nopţii sorbit de faptul zilei!
    Ferice dar de omul setos de sărutări Ce soarbe frăgezimea verginei răsuflări!
    Ferice de acela ce ’n farmecul ei crede,
    Şi raiu, Dumnezeire, in ea numai le vede,
    Căci soarele undeşte lumina ’n ochii ei Şi de n’ar fi ’n lume n’am crede ’n Dumnezei.
                              (Actul IV, sc. V.)
    Cine e în stare a scrie astfel de versuri — poate cele mai frumoase din câte au răsărit de pe urma romantismului în literatura noastră — ne-am închipui că poate să considere iubirea ca o pasiune atât de puternică, încât să formeze sâmburele abstract al unei tragedii. Dar, precum îl cunoaştem pe Alecsandri, el eră înainte de toate preocupat de ambiţiile sale de scriitor. Iar ambiţia lui eră
      >                                   i
să ne dea o descripţie a vieţii romane, pe care n’o cunoştea în deajuns, să ne zugrăvească pe pontificii venali ai epocei de de-
                                              2
www.dacQFomanica.ro
230
LtJCEAFÂRtfL
ilrul 1914.
cadenţă, să facă din personagiul clevetitor pe Clevetius'), să arete schimbările în psihologia plebei, etc. Pentru Alecsandri, soarta tristă ce a avut-o un poet de talia lui Ovidiu, exilat departe de ţara sa, eră în sine un eveniment „tragic1*, iarîmprejurarea că surghiunul fusese Ia Torni, în Dobrogea română, eră un motiv spre a face din Ovidiu eroul unei drame româneşti.
   ‘) Care-i un fel de CI e vet ici latinizat (cf. „Cle-veticus, prin gură-ţi bârfeşte ’n veci minciuna!" Actul II, sc. V.)
   Frumoasele versuri ce le-am citat nu trebuie deci să ne facă a crede că ele sunt izvorîte dintr’un suflet, pentru care iubirea a fost o pasiune adâncă, ci de sunt mai mult o dovadă de verva tinerească pe care acest poet mare a conservat-o până la adânci bătrâneţe. Iubirea a fost de cele mai multe ori pentru poetul Alecsandri un subiect de poezie; o singură dată în vieaţă ea a fost mai mult decât atâta, izvorul însuşi al poeziei, atunci când iubiâ pe Elena, pe când erâ în lume
el singur şi cu ea.
           ’                  Sextil Puşcariu.
                                       Cântări basarabene.
                                              Căminul.
                                       — Pe aria imnului englez. —
O tu al patriei chiag Dulce şi veşnic drag, Tainic cămin,
Cine n’a suspinat Gândul când i-a sburat Spre-al tău cuib alintat, O sfânt cămin!
Lin ca un vis de Maiu Eşti al prunciei raiu,
O drag cămin!
Tu, farmec nevăzut Tu, care ne-ai crescut Să fim al ţării scut,
O sfânt cămin!
în cel mai aprig toiu Al vieţii crunt răsboiu, Duios cămin,
Tu ne eşti veşnic steag Falnic şi-atât de drag Pe-al nostru drum pribeag. O sfânt cămin!
Cine nu te-a gustat Nu-i om cu-adevărat, —
O blând cămin!
Dar cin’ te-a rătăcit Stă mut şi părăsit Ca un altar trăsnit, —
O sfânt cămin!
                                    O tu, al vieţii rost La furtuni adăpost,
                                    Dulce cămin!
                                    Tu al proniei har Tu sufletesc nectar Atât de scump şi rar,
                                    O sfânt cămin!
                                                  Sergiu V. Cujbă.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1914.
Luceafărul
231
                            Părinte şi fiu.
   Odată cu vânturile reci, suerătoare ale
                             * >
toamnei sosiâ în Luncusoara, de un sir de ani, un ascuţitor de cuţite şi de foarfeci. Cum se iviâ din zarea cenuşie pe drumul ţerii ce intră în Luncuşoara dinspre răsărit, împingându-şi maşina pe roate, eră o arătare ciudată, un fel de sperietoare nedesluşită, pe lângă care se ţinea un fel de căţeluş. Dar cu cât se apropia de sat roata cu cureaua se desluşiâ tot mai bine, şi căţeluşul se adeveriâ a fi un băieţaş ca de doisprezece ani. Meşterul, cu capul plecat înainte, nu se putea zări nici acum bine în urma atelierului său. Câteodată pravul rece şi greu de pe drum eră ridicat în nori deşi, murdari, de undele repezi ale vântului de miazănoapte. Atunci atelier, meşter şi băieţaş, dispăreau în vârtejurile surii, spre marea părere de rău a copiilor din capul satului, cari de mult urmăriau arătarea de pe drumul ţerii. Dar când vârtejul se potoliâ, când pravul re-cădeâ repede, ei începeau să chiue de bucurie, nu se înşelaseră, eră „ăl cu roata". Inimuţele le băteau ca nişte ciocănaşe şi ei alergau înaintea musafirului.
   De când se abăteâ şi prin Luncuşoara nime nu-şi aduce aminte ca meşterul să fi intrat vreodată în sat pe vreme ploioasă, pe tină. Sosiâ cu regularitate în zile de secetă. Cum se nimeriâ aşa, de pe unde veniâ, în-cătrău mergea din Luncuşoara, nime nu ştia, cu aceasta nime nu-şi băteâ capul. Băieţii îl întâmpinau cu alai în capul satului din sus, şi tot cu alai îl petreceau în capul satului din jos, când meşterul, dsprăvindu-şi lucrul în Luncuşoara, plecă mai departe.
   De prin curţi, de pe la portiţe, svâcniau tot mai mulţi copii, săltau, pocniau din degete de bucurie, alergând spre maşina străinului, strigând: „Ăl cu roata!" „A venit ăl cu roata". în preajma cârţeitorului atelier se linişteau însă ca prin farmec, priviau cu uimire, cu lăcomie maşina, îndesându-se în pâlcuri tot mai dese în jurul celor doi străini. Nici unul nu mai avea de grije unde calcă; se împiedecau, cădeau în praf, se ridicau repede, cercând să se îndese cât mai adânc
în mulţime, să poată vedea mai bine maşina. Pe cei doi călători îi învredniciau de puţină atenţiune, dar şi străinii păreau că nici nu văd pe copiii din jurul lor. Şi meşter şi băiat înaintau încet, cu privirile fixe, făcând impresia unor mârţoage, cari vin din prea mari depărtări, cu prea mare povară. Praful drumurilor le albiseră ghetele lăţite, diformate, scâlciate; praful se bătu în pantalonii lor uzaţi şi cârpiţi, făcându-i să poarte ciorapii surii până la genunchi. Aceeaş pulbere, în strat mai subţire, mai fin, dădea aceeaş coloare vestei şi paltonului. Meşterul eră un bărbat mijlociu de stat, trunchios, cu grumazii scurţi şi groşi, cu obrajii largi, buhăiţi, de un roşu negriu. Fruntea i se ascundea vecinie sub pălăria soioasă. Mustaţa-i erâ rară şi tristă, trăgând mereu a oală, iar în barbă-i erau împlântate vreo zece fire de păr aspru, roşcat. Din când în când neamţul adună ceva în gură, apoi, printr’un plescăit pe care nu-1 puteâ imită nici unul dintre copii, scuipă în sus, departe peste capetele băieţilor. în astfel de clipe băieţii îşi luau ochii dela maşină şi urmăriau chipul acesta minunat de-a scuipă.
   Băieţaşul erâ slab şi deşirat, dar mai ales erâ foarte palid. El făceâ paşi largi ca toţi nenorociţii; după pas ar fi părut un om mare şi umbletul lui contrastă dureros cu trupul puţinei şi prăpădit. Uneori gloata de copii se îndesă în el gata să-l răstoarne. Atunci micul drumeţ întorceâ spre ei nişte ochi cenuşii, nişte priviri mirate, cari păreau că vin din adâncuri reci şi pustii. Nu le ziceâ nimic, ci, întorcându-şi capul, înălţă puţin din umărul stâng.
   în răstimpuri vântul învăluiâ pe drumeţi şi pe însoţitori cu nori de pulbere, copiii îşi înfundau pumnii în ochi, cei mai mici începeau să scâncească, numai cei doi străini nu făceau nici o mişcare de apărare ori de neplăcere. Atâta numai că, după potolirea vârtejului, meşterul înieptâ peste capetele copiilor mai multe gloanţe ca de obiceiu.
   De pe la portiţe, cu cât înaintâ în sat, veniau mereu copii să se alăture cetei ce-
                                        2»
www.dacQFomanica.ro
232
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1014.
lorlalţi; unii dintre ei aduceau un cuţit ruginit, o custură, o pereche de foarfeci; alţii, văzându-i se rupeau din gloată şi alergau acasă s’aducă şi ei, şi dacă părinţii se împotriveau, fiindcă trebuia şi un ban de cuţit şi doi de-o pereche de foarfeci, ei ieşiau plângând la portiţe. Plângeau aci cu sughiţuri până ce gloata de pe uliţă dispăreâ ia vreo cotitură. Atunci îşi agereau picioruşele să-i ajungă.
   Tot mai dese erau strigătele pe uliţi: „ăl cu roata", „a venit ăl cu roata", „iar a venit neamţul". Femei deschideau portiţele, o fereastră, şi priveau după neamţ şi drăcavenia lui, bărbaţii îşi căutau prin puiuceie meselor briciul şi-l scoteau cu multă grije cercându-1 dacă mai taie „firul de păr". înfuriaţi de larma de pe uliţă pe care n’o pricepeau, cânii lătrau prin curţi, urlau; vântul de miazănoapte le ducea, pe aripele aspre, până în depărtări schelălăitul.
   Astfel pe când ajungeâ neamţul la birtul, înaintea căruia îşi stabiliâ, în fiecare an, atelierul, satul întreg ştia despre sosirea lui. Băiatul rămânea în paza maşinei, iar meşterul intră în birt. Pentru ca să se înţeleagă, în chipul acesta, cei doi nu-şi spuneau o singură vorbă, nici nu se priviau. în desăvârşită muţenie, părea că-i conduce instinctul pe amândoi, ori mai de grabă o putere mare, afară de ei, care a statorit de mult purtarea fiecăruia din cei doi.
   Afară gloata de copii încun-jurâ cu totul atelierul; unii se apropiară atât de mult de maşină încât o puteau atinge cu mâna. Si în ochii acestora si
         )                      y
într’ai tuturor ardea dorinţa de-a o atinge, de-a pune roata în mişcare, dar nici unul nu cuteză, se temeau nu de băiat ci de neamţ, care, prin fereasta birtului priviâ cu nişte ochi tulburi, roşiţi, mulţimea.
   Vântul spulberă prin văzduh cele din urmă frunze arse, îngălbenite; şuerâ prin ramurile despoiate ale celor doi fagi de lângă birt şi cei mai mici din gloată îşi suflau în pumni, în vreme ce roşaţa le dispăreâ din obraji. Ca măgarii printre oi, răsăriâ şi ici şi colo, prin mulţimea copiilor flăcăiandri, cari, sugându-şi ţigara, priviau fix la maşină. Încet-încet se alăturară la ceată bărbaţi, femei în mână c’o pereche de foarfeci, cu cuţite ori un briciu.
   Treceâ de obiceiu un ceas dela fixarea atelierului până ieşiâ meşterul din crâşmă. Din gloata copiilor nici unul nu se îndură să se depărteze până ce nu se săturâ privind maşina în funcţiune. Ei aruncau priviri întrebătoare spre crâşmă, bărbaţii, femeile îşi pierdeau răbdarea aşteptând pe meşter.
   „Măi, că sătos e, Neamţul dracului!" ziceâ vreun bărbat.
   „Şi pe băiat îl lasă să degere. Vai de maica lui!" ziceau femeile miloase.
www.dacQFomanica.ro
Niul 8, 1914.                   LUCEAFĂRUL                             233
   „Să fie al lui copilul ?
   —   Dar al cui ?
   —   Poate e numai un ucenic.
   —   Nu, e al beţivului ăsta.
Toţi meşterii sunt beţivi."
   »     »             i
   Şi, bărbaţi şi femei, priveau cu durere la copilul, care stătea nemişcat lângă maşină.
Eră de-o paloare verzie şi ochii lui, măriţi par’că, priveau fix în pământ. El singur nu se impacientă de zăbava Neamţului. Din când în când îşi ridică puţin umărul stâng.
   După un ceas Neamţul ieşiâ
din birt; întro mână aduceâ
                                            o sticluţă cu rachiu si o bu-» »
cată de pâne, cu cealaltă îşi diregeâ mustaţa rară. Obrajii lui erau mai tineri acum, mai plini, radiau roşaţă. Fără un cuvânt, întindeâ băiatului mâncarea şi beutura. Băiatul sorbiâ beutura sguduindu-se, din câteva înghiţituri, apoi muşcând din pâne, se adună ghem lângă maşină, descuiă o lădiţă, luă o traistă şi plecă prin sat s’adune cuţite şi foarfeci pentru ascuţit.
   Meşterul puneâ cureaua, învârtiâ şurubul micului rezervoar deasupra pietrii de tocilă, luă cuţitul, care i se îmbiâ mai întâi, şi piciorul drept i se puneâ în mişcare.
   Până se înnoptâ roata drăcavenii se învârtiâ mereu, întreruptă numai de micile pauze, în cari Neamţul încassâ plata pentru o bucată şi luă alta în mână. La parale nu se uită; de pe partea lui oamenii ar fi putut să-i deie tot bani vechi, neumblători. Cum îl simţiâ în palmă îl lăsă să alunece în buzunarul pantalonului. Dar examinâ cu atât mai minuţios custurile ce i se aduceau spre reparare. într’adevăr că erau custuri! Cuţitele de pe sate, tăind mai mult în ceapă, în curechiu, în castraveţi şi ardei, nu mai aveau nici o strălucire, numai tăişul mai lumină puţin, încolo întunerec, rugină, strat împietrit din mâzga alimentelor pe cari le spintecase. Erau foarfeci mari pentru tunşul oilor,
Theodorescu-Sion: Privire spre casa albastră (Balcic).
din fier foarte prost, cu tăişurile late ca la paloşe; din grăsimea generaţiilor de oi pe cari le-au uşurat de povara lânei, ele prinseseră un strat gros şi unsuros. Erau brici uri ştirbe pe trei-patru locuri, preserate cu pete negre, din neamul acelora cari „rad de pomană". Meşterul le luă, le priviâ de-aproape, cu băgare de seamă, şi adeseori aruncă cu mănie vreun obiect.
   „Eu nu prostu lu Dumitale" ziceâ el, începând să ascută altă custură.
   „Măi-măi!“ făceâ Românul căutându-şi marfa. După ce-o ridică, după ce se mai uitau si alţii la ea, zicându-i „ce-ai mai umblat şi cu asta?" se auziâ glasul aceluiaş Român, c’am ruşinat acum:
   „De, credeam că se mai poate scoate ceva!"
   Tocila sfârăiâ împrăştiind mii de stropi, fini ca de negură. în răstimpuri, tot legă-
www.dacQFomanica.ro
234
f,nCBAFXRUL
Niul 8, 1914.
nându-se pe piciorul drept, Neamţul ridică cuţitul, îi aruncă o privire repede, îl ştergeâ de pantalon ori de braţul stâng, şi metalul aruncă apoi străluciri palide în lumina soarelui cu dinţi. După un ceas de muncă pe mâneca paltonului şi pe pantalon se aşeză în strat condensat murdăria, care svântându-se îndată, lumină ca nişte feţe metalice.
   Gloata de copii priviâ mirată, în toată vremea asta, la minunile masinei si ale Neam-{ului, chiuiau de bucurie când vedeau laturea strălucitoare a unui cuţit. Dinţii Ie clănţăneau de frigul care-i pătrundeâ şi mai tare în nemişcarea lor. Nici unuia nu-i treceâ prind gând să meargă acasă, şi cu toate că degerau, erau mereu veseli.
   Dar spre seară se vedeâ, când de ici când de colo, câte-o femeie cu joarda în mână, şi după un răstimp de căutare cu ochii, se auzeau tot mai dese vorbele:
   „Uite-I, bala de el! Să-mi vii acasă, fireai... cu Neamţul tău cu tot. Nu vezi c’ai degerat?"
   Cei mai isteţi se făceau că n’aud, ori pornind să iese, se afundau mai tare în mulţime. Totuş, cu cât se înseră, erau tot mai dese plânsetele şi gloata se tot răriâ.
   Băiatul meşterului, ori ucenicul ce-i va fi fost, se întorceâ de prin sat odată cu înserarea, şi totdeauna cu puţină ispravă. Oamenii nu-şi dădeau bucuroşi sculele pe mână străină; chiar pc cele ce nu mai plăteau trei parale, le plăcea să le aducă singuri. Omul cel mic aducea însă tot marfă mai bună, deşi puţină, dela popa, dela dascăl, dela casarma de jandarmi.
   Când sfinţia soarele, Neamţul se înhăma la atelier şi-l ducea sub un şopron în curtea birtului. Intra apoi cu băiatul în birt, îşi poruncea rachiu şi de mâncare. El mânca cu lăcomie, dar copilul abia atingea pânea şi slănina. Căldura din casă îi moleşiâ, îi umplea vinele cu apă caldă, pleoapele îi cădeau mereu.
   „Culcă-te“, îi zicea Neamţul.
   Si numai la cuvântul acesta băiatul îsi ri-
   i                                       >
dicâ privirile spre meşter: priviri pline de recunoştinţă, de fericire, de intimitate par’că. Numai din intimitatea acestei priviri s’ar fi putut crede că meşterul e tatăl său. Se re-
trăgea într’un ungheţ, se lăsă pe podele şi adurmiâ.
   Rămas singur, Neamţul începea un chef cu rachiu, care nu se sfârşiâ decât dimineaţa, când cădea sub masă, beat mort. Vorbiâ singur, râdea, îşi cântă, c’un glas aspru, cântecele lui străine, voiâ mereu să pupe pe crâşmar, care se feriâ de el cu scârbă. Când birtaşul îl făcea să aştepte mai mult, meşterul îl chemă în discursuri nesfârşite, plângeâ, luă poziţii de militar, îşi duceâ furios mâna la sabia închipuită. La răgnetele lui băiatul săreâ uneori speriat spre a recădeâ din nou într’un somn adânc şi greu.
   Ziua a doua eră la fel.
   în ziua a treia aveă de lucru în Luncu-şoara numai până la prânz. în ziua a treia păreâ mai nenorocit băiatul de lângă el, şi aveă pentru ce. Meşterul simţindu-şi lucrul pe sfârşite şi buzunarul gol, — căci bea mai mult decât câştigă, priviâ furios la copil, îi strigă cuvinte aspre în limba lui neînţeleasă şi pentrucă nu-i dădeâ la timp un cuţit, îl izbiâ fără milă cu pumnul în piept.
   Micul om nu plângeâ, numai ochii Iui se rostogoleau în orbite întunecaţi şi grei.
   în urmă, după ce se certă cu birtaşul, porniâ înhămat la atelier.
   Băiatul îl urmă cu capul frânt în piept. Gloata de copii răscoleâ praful în urma dră-caveniei Neamţului. La câteva aruncături de băţ din capul satului din jos, gloata se opriâ, se întorceâ tăcută.
   Cea mai mare sensaţie de peste an, în Luncuşoara, trecuse.
   Un şir de ani aşteptau Luncuşorenii acest eveniment, care se repeţiâ cu o regularitate uimitoare.
   Dar într’o toamnă Neamţul nu se mai ivi înhămat la atelierul lui; zadarnic îl aşteptară copiii în cete dese, în toate zilele secetoase de toamnă. Trei ani în şir oamenii fură nevoiţi să-şi ascută custurile numai pe pietrile ce le aveau la usa tinzii. Briciurile trebuiau
                  i
să se mulţumească cu o curea săpunită sau cu cine şti ce cute făcătoare de minuni.
   în toamna anului al patrălea, pe când nime nu se mai gândeâ la Neamţ, iată că Luncuşorenii se treziră cu maşina lui înaintea birtului. Pe unde venise? De unde picase? Nime
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1914.
LUCEAFĂRUL
235
nu ştia, căci nime nu-l mai aşteptă. Atelierul nu eră păzit de nime acum. Băiatul nu se vedea nicăiri. Dar, lângă acelaş geam de fe-reastă unde obicinuiâ să bea Neamţul, gloata de copii, cari nu întârziară să se adune, zăriră o faţă arsă de soare, bătută de vânturi. Veniră bărbaţi şi femei, cari spuseră numai decât adevărul:
   „E alt Neamţ".
                                                                        Dar maşina erâ aceeaş. Erâ mai învechită, mai hodorogită, dar pe pântecele ei, care-i
   „Ie, ie, is ficior a Iui. Asta maşina me acum.
   — Şi unde e dumnealui, domnul de mai înainte?" întrebă cineva din mulţime.
   „Ala mort", răspunse străinul.
   „Şi unde a murit?" întrebă altul.
   Neamţul ridică mâna şi arătă o direcţie.
   „Ala beat la iarnă, ieşit şi culcat la şură. Zis: prea calt în cas. Şi ’ngheţat. Ala mort!" zise el apucându-se din nou de lucru. Dar după un scurt răstimp* de muncă se opri, şi zise:
Theodorescu-Sion : încărcarea mahonului (Balcic).
serviâ de dulap, erâ zugrăvit acelaş cocoş cu ciocul de vultur. Mulţi aşteptau acum, cu cuţite, cu foarfeci, să iese meşterul.
   Dar Neamţul de acum se lăsă mai mult aşteptat decât cel dintâiu. Când ieşi, oamenii văzură, clătinându-se pe picioare un tânăr lung cât o prăjină, deşirat, cu obrajii supţi. El se apropiâ de atelier surizând cu mulţumire. După ce puse cureaua, după ce luă în mână cel dintâiu cuţit, privindu-l îşi înălţă puţin umărul stâng.
   „E feciorul Neamţului", zise o muiere.
   „Vai de mine! Dar cum să fi crescut aşa de mare."
   Se încinse o discuţie, care devenind tot mai aprinsă, ajunse până la urechile Neamţului. El se opri din lucru, privi cu un surâs şters Ia ceice discutau şi zise:
   „Tată la mine, da nu dat nici un ban. Acum maşina a meu. Fac io bani, şi beu la ei. Io pot să bei mai mult ca el." Zicând acestea rânji din dinţii stricaţi, şi-şi începu munca.
   Gloata de băieţi erâ cu ochii aţintiţi spre roata ce se învârtiâ. Dar bărbaţii si femeile
                                   t   t
se întristară. O durere ciudată, neînţeleasă, îi cuprinsese privind spre pribeagul ce se oprise pe-o zi două la ei în sat.
   „Ie, zise Neamţul, oprindu-se iar, io nu beut, nu plăcut rachiu. Acum place."
   Apoi până seara munci în tăcere.
   A treia zi pe la amiazi plecă, ca şi tatăl său, cu gloata de copii după el în drumul lui de pribegie, plecă să moară şi el îngheţat în vreo şură ca şi bătrânul, întriun sat pe care n’a mai fi nime să-l arete, cu o tăietură de braţ, în aer,
                                                                                                               I, Agârbiceaqu,
E=1
www.dacQFomanica.ro
236
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1914.
                                                Cântecul Jianului.
                         — Auzit in eoni. Studina-Romanaţi, nu departe de leagănul lui Iancu Jianu. —
                                                            I.
Frunză verde ş’un lipan, N’aţi auzit d’un Jian,
D’un Jian, de un oltean, Care umblă prin păduri, Cu şaisprezece panduri, Cu ghebe şi cu poturi, Găitani cu cusături,
Cu pistoale înarmaţi,
Cu puşti pline, încărcaţi?
—  Frunză verde trei gutui, Iancule de unde vii?
—   Dela târg de peste Jii,')
—   Iancule ce-ai târguit?
—   Când ăi cătâ mai nimic: O traistă de praf mărunt, Cu v’o cinci oca de plumb, Să duc la băeţi în Crâng. Căci băeţii-s făr’ de minte, Prăpădesc la gloanţe multe Pune praful cu mâna, Sburături cu strachina
Ca să ’mpuşte potera.
                       ' t •
                                                            III.
Foae verde siminoc,
O ’mbongi2) Iancu Ia Olt. Dar Oltul e turburat,
Aşa vine, revărsat,
Cu buşteni amestecat Şi cu spumă închegat!
Dar podarii s’a ’mbătat Podurile le-a legat,
Şi în poduri s’au culcat. Supărat lancu-a strigat:
—   Măi bădiţă, măi podar,
Trage podul să trec Oltul,
Că te prăpădesc cu totul.
Trage podu mai d’a drept,
Nu mă face să aştept,
Că-ţi reped un glonţ în piept Şi te culc, ori te deştept. — Trage podu mai la vale Că-ţi reped un glonţ în şale.
Dar podarii ’ntârziâ,
Poterii voind să-l dea.
Dar Jianu ’nţelegând,
Dete drept prin Olt, zicând:
—   Decât să mă rog de prost Pân’o da podul Ia rost,
Fi-voiu voinic, cum am fost,
Şi v’oi trece l’adăpost. —
Decât o pară la pod,
Mai bine cu murgu ’not;
Că mi-e murgul cam nerod Trece pe Olt ca pe pod.
De oi stă ca să plătesc,
Să mă plec, să mă smeresc,
La toţi să mă căciulesc,
La ce naiba haiducesc?
Haideţi murguleţ, haideţi,
Te sileşte murguleţ.
Nu-ţi mai face părul creţ,
Hai la Slatina ’n judeţ. —
              IV.
Oltul dacă îl trecea,
Cam aşa Iancu cântă:
—   Verde frunză mărăcine,
Nu-ş ci-au ciocoii cu mine Când mă văd cu flinta ’n spate? Fuge calea jumătate.
Eu le spun că nu e plină Dar ciocoii fug de mine,
Eu le spun că este goală Dar ciocoii fug să moară. —
                                                                                                           D. Dănulescu.
') Iancu veniâ din târgu Jiilor; eră pe malul Oltului spre Slatina, *) Porni,
www.dacQFomanica.ro
Nru! 8, 1914.
LUCEAFĂRUL
237
   Un învăţat bucovinean în
   La cursurile „Asociaţiunii" din acest an pentru primaoară a venit în mijlocul nostru un bucovinean, ca să ne spună istoria suferinţelor poporului român din Bucovina, cu care altădată aveam strânse legături politice si culturale.
i
   Bucovineanul care a venit la noi trebuie să fie cunoscut mai de aproape, fiindcă cunoscându-I îl vom putea aprecia şi iubi. De aceea ne-am hotărît să-i facem o scurtă schiţă a
                      y
vieţii şi activităţii lui, dân-du-i şi portretul.
   D-I Dr. Iancu I. Nistor e fiul gospodarului fruntaş Ilie Nistor din Vicovul de sus. S’a născut în 16 August 1876. A învăţat mai întâiu în şcoala primară din satul său natal, apoi în Rădăuţi, unde a făcut şi liceul; după terminarea acestuia a urmat cursuri din specialitatea:geografia şi istoria la facultatea filozofică din Cernăuţi. în tim-
                 i
pul studiilor sale universitare a păşit întâiaşdată în public ca preşedinte al societ. stud. „Junimea" din Cernăuţi, con-ducându-o cu destoinicie şi pricepere. Luând licenţa în istorie şi geografie a fost mai întâiu profesor suplinitor la liceul de stat din Cernăuţi, trecând apoi ca profesor definitiv la liceul din Suceava, pentru a se întoarce apoi după scurt timp la Cernăuţi, la şcoala reală, unde a fost aplicat ca profesor definitiv până la numirea din urmă.
   După luarea licenţei a început, să se ocupe mai intensiv cu istoria, şi mai ales cu specialitatea sa: istoria Europei răsăritene, plecând mai întâiu la Viena, pentru a lucră acolo în seminariile vestite, mai ales a profesorului Iirecek. La începutul anului 1908 ia doctoratul în filozofie la universitatea din Viena. Urmează apoi cursurile la diferiţi pro-
Ardeal: Dr. Iancu Nistor.
fesori în Munchen, Lipsea, Berlin şi apoi în Bucureşti la profesorii D. Onciul, Bogdan şi Iorga. în timpul acesta adună cu sârguinţă în arhivele oraşelor, unde a stat, material pentru scrierile sale ştiinţifice. în anul 1911 apare prima sa lucrare mai întinsă „Die mol-dauischen Anspriiche auf Pokutien", în care stabileşte pe baza unui material bogat, însoţit de un aparat critic foarte minuţios pretenţiunile Moldovei asupra Pocuţiei. Lucrarea aceasta îi stabileşte faima, îl pune în rândul istoricilor de seamă. în anul următor apare un nou volum din pana sa: „Die aus-wărtigen Handelsbe-ziehungen derMoldau im XIV., XV. u. XVI.Jahr-hundert". Această lucrare, care tratează un domeniu până acum aproape cu totul neglijat în istoria noastră, îi deschide porţile universităţii din Viena. Pe
         i
baza ei şi în urma unui concurs strălucit d-1 Nistor e admis în anul 1911 de colegiul profesorilor ca docent privat pentru istoria Europei răsăritene, în acelaş an Academia Română, apreţiând după merit valoarea scrierilor sale, îl alege membru corespondent al ei şi în sesiunea generală din anul acesta îi premiază'opera amintită.
  în semestrul de iarnă 1911.12 d-1 Nistor îşi începu cursurile sale la universitatea din Viena. Membrii coloniei române din Viena, tineri şi bătrâni, se adunau în fiecare Sâmbătă, să-l asculte pe tânărul docent, care de pe catedra celei dintâiu universităţi din Austria expunea în icoane luminoase „Istoria principatelor dunărene în secolul al XIV şi XV-lea“. La Cernăuţi a făcut următoarele cursuri: „Istoria Românilor în 4semestre consecutive", apoi „întroducere în
www.dacQFomanica.ro
238
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1914.
istoria sudesteuropeană", „Istoria ţărilor balcanice în evul mediu", „Constituţia şi administraţia principatelor", şi „Istoria economică a principatelor române". Cursuri pentru popularizare: „Istoria României moderne şi Istoria Bulgarilor.
   Acum de curând au mai apărut două lucrări însemnate din pana d-lui Nistor ş. a.: „Das moldauischeZollwesen im 15. und 16. J a li r h u n d e rt“, publicată în cea mai de seamă revistă din Germania (G. Schmoller’s Jahrbuch fiir Gesetzgebung, Ver-waltung und Volkswirtschaft im Deutschen Reiche) şi „Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16. Jahr-hunderts", editată de „Societatea pentru cultura si literatura română" în Bucovina".
         i
   Pe lângă aceste lucrări mari d-1 Nistor a
mai scris un sir de articole interesante în >
revista „Junimea Literară" din Cernăuţi, pe care o editează împreună cu d-l George Tofan.
   Critici competenţi, ca d-nii Iirecek, I. Bogdan, lorga, Xenopol, Kaindl, V. Pârvan ş. a. au relevat valoarea lor incontestabilă. O caracterizare concisă a lucrărilor d-lui Nistor ne dă d-l V. Pârvan în recenziunea cărţii: „ Die moldauischen Anspriiche auf Pokutien" în următoarele cuvinte: „...excelentă informaţie, unită cu o judecată sănătoasă, cu o perspicacitate remarcabilă şi mai ales cu o linişte obiectivă, care dă si însas formej sale literare o înfăţişare aleasă şi simpatică ...“*)
   ‘) Iată lista scrierilor d-lui Dr. Iancu I. Nistor. a) Studii:
   Die moldauischen Anspriiche auf Pokutien, im Archiv fiir osterreichische Geschichte. 101. Bând, I. Hălfte, Wien 1910. (Aceasta scriere s’a tipărit şi separat în volum).
   Die auswărtigen Handelsbeziehungen der Moldau im XIV., XV. u. XVI. Jahrhundert. Gotha 1911.
   Das moldauische Zollwesen im 15. und 16. Jahrhundert, in „G. Schmoller’s Jahrbuch fiir Gesetzgebung, Verwaltung und Volkswirtschaft im Deutschen Reiche", Bând XXXVI., 1. Leipzig 1912.
   Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16. Jahrhunderts, Czernowitz 1912.
   Zur Geschichte des Schulwesens in der Bukowina, im XLVIII. Jahresbericht der gr.-or. Oberrealschule in Czernowitz, Cernăuţi 1912.
   Zur moldauisch-pokutischen Grenzfrage, imjahrbuch des Bukowinaer Landeşmuseums, 16. Jahr-
   D-l Dr. Iancu Nistor a luat parte activă la toate acţiunile culturale, fiind pretutindeni între cei dintâi, cari ajută cu fapta realizarea progresului. în multele şi odioasele certe politice ale fraţilor noştri din Bucovina n’a fost amestecat. Dânsul a apucat pe altă cale, pe cea dreaptă şi sănătoasă. A făcut o politică culturală, căutând să trezească dragostea faţă de cultura românească şi deşteptând conştiinţa naţională. în vederea acestui scop a tinut mai multe conferinţe în diferite centre
f                          »
din Bucovina, propagând pretutindeni direcţia nouă în politica bucovineană, la care, în timpul din urmă, aderează tot mai mulţi inşi.
   în Sibiiu a fost aşteptat cu un deosebit interes. Şi putem spune că impresia ce a lăsat-o asupra tuturora a întrecut toate aşteptările.
   D-l Dr. Iancu Nistor, ca orice intelectual, care îşi petrece zilele şi nopţile în cercetări şi care vrea să-şi aibă partea sa şi în îndrumarea vieţii ce-1 încunjură, e un temperament impulsiv. Gesturile nervoase şi vorba apăsată se potrivesc aşa de bine cu trăsăturile româneşti, pline de energie ale feţei sale. La conferinţă nu eră numai savantul, care vorbea, ci şi omul idealist care apără cu convingere şi cu căldură o credinţă. Glasul lui vibra de câteori amintea de aspiraţiunile îndreptăţite ale neamului nostru şi trezea în sufletele ascultătorilor echouri ce răsună adânc şi cari nu dispar fără de urmă.
   Venind la Sibiiu, credem că a făcut începutul unor legături trainice între noi şi bu-
gang 1908. Das polit. Parteiwesen bei den Rumănen. Freiburg (sub tipar),
     b) Articole:
   Moldova înainte de întemeierea principatelor în „Junimea Literară" din Cernăuţi, an. I., pg. 13 şi 23; Antartica al şeptelea continent, „J. L.“ I. pg. 40; Dragoş şi Bogdan. „J. L.“ I. pg. 53; Ştefan cel Mare, „J. L.“ I. pg. 98; Ioaniţă (1197-1207), „J. L.“ I. pg. 177; Dr. George Popovici, „J. L.“ II., pg. 129; Spicuiri geografice, „J. L.“ II. pg. 27 şi 43; Participarea Românilor la lupta dela Kroissenbrunn (1260) „J. L.“ II. pg. 38; Putna, „J. L“ II. pg. 190; Rutenisarea Bucovinei (Cernăuţi); Aniversarea Unirii (Cernăuţi); Legăturile cu Ardealul (Cernăuţi); Din istoria Humorului (Gurahumorului). Ideia latinităţii in istoria română, „J. L.“ III, pg. 74, 100, 110. 126; Un modest prinos de venerare, „J. L.“ IV. pg. 161; Dimitrie Onciul, „J. L.“ V. pg. 135; Dr. Vasile Găina, „J. L.“ IV. pg. 234; La aniversarea Unirii Principatelor, „J. L.“ V|.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1914.
LUCEAFĂRUL
239
covineni. Noi dela această revistă am îmbrăţişat şi până acum pe scriitorii bucovineni şi ne vom da toată silinţa să-i primim cu drag în căminul nostru.
   Mai la vale dăm un resumat al conferinţei d-lui Dr. Iancu Nistor.
   Răsboiul ruso-turc (1768—1774) luă pentru Turcia o întorsătură foarte primejdioasă. Atunci Sultanul, îngrozit de succesele Ruşilor, recurse la mijlocirea Austriei, oferindu-i drept despăgubire pentru osteneala ei, Oltenia, care fusese pe vremuri austriacă. în vederea acestei lărgiri a fruntăriilor sale Austria mijloci pacea între Ruşi şi Turci, care se şi încheiă la 1774. Pentru mijlocirea acestei păci Austria ceru Turcilor în schimbul Olteniei promise partea de sus a Moldovei, care umplea unghiul între noua frontieră a Galiţiei dobândită de curând dela Poloni, şi cea veche a Maramureşului şi a Transilvaniei. Prin stăruinţele diplomaţiei austriace Poarta otomană Se învoi să cedeze pe cale pacinică acest petec de pământ moldovenesc, care în puterea convenţiunii dela Palamutca din 2 Iulie 1776 urmă să fie încorporat definitiv împărăţiei Austriei sub numele de Bucovina. Aşa se numiau în limba veche a cronicarilor bogatele păduri de fag, cari împo-dobiau pe vremuri acest prea frumos colţ de pământ românesc.
   Pe vremea ocupării, Bucovina adăposteâ pe o suprafaţă de 10.000 km2 o populaţiune de vreo 75.000 suflete. Curând însă populaţia ţării spori în mod foarte considerabil, ur-cându-se la un număr îndoit şi întreit. Dară sporul acesta nu s’a făcut numai pe seama
pg. 23; Hotarul Sepenicului spre Pocuţia, „J. L.“ VI. pg. 57; Un ispisoc dela Grigore II. Ghica, „J. L.“ VI. pg. 109; Legăturile de comerţ cu Bistriţa, „J. L.“ VII. pg. 67; în pragul unei serbări culturale, „J. L.„ IX. pg. 4; Basarabia, „J. L.“ IX. pg. 104; Cuza Vodă, „J. L.“
IX. pg. 123. Arta noastră poporală, „J. L.“ I. pg. 187; Macedo-Românii, „J. L.“ IX. pg. 210. Rostul naţional al bisericii noastre, „J. L.“ X. pg. 4. Lupta noastră pentru limbă, „J. L.“ X. pg. 56. Pacea dela Bucureşti, pg. 165.
   Obiectul geografiei „Şcoala" din Cernăuţi an. I. pg. 16; Istoria Bucovinei în şcoalele noastre secundare „Şc.“ pg. 120. In jurul ortografiei „Şc.“ pg. 207. larăş chestia ortografiei „Şc.“ anul II. pg. 216. Din trecutul şcoalelor noastre „Şc.“ an 111. pg. 225.
   Rolul Românilor bucovineni în mişcarea comercială actuală. Calendarul „Ligei culturale" 1911.
Românilor, populaţia oborigenă a acestei ţări şi purtătoare vechilor tradiţii istorice şi culturale. La sporul acesta a contribuit în măsură foarte largă elementul rutean din Galiţia şi Podolia învecinată. în toiul veci-nicilor tulburări din Polonia muncitorii ruteni părăsiră moşiile nobililor poloni pentru a se furişă peste hotar în Moldova, unde condi-
tiunile de traiu erau cu mult mai uşoare. în >                                       *
Galitia   si  Podolia   ţăranii  erau   ţinuţi  la
     »    t             i               >    i
52 — 156 zile de clacă, pe când ţăranii din Moldova datoriau boierilor şi mănăstirilor, pe ale căror moşii erau aşezaţi, numai 12 zile de clacă, cei dela hotar chiar numai 6 zile. Astfel se umplură satele româneşti dintre Nistru şi Prut cu fugari ruteni, cari cu vremea absorbiră pe găzduitorii lor români. Primind vecinie succurs din Galiţia, Rutenii cuceriră un sat după altul în dauna Românilor, cari dela 1786 încoace nu mai primiră nici un succurs etnic din Moldova şi de peste munţi din Ardeal şi Maramureş. Până atunci însă Transilvănenii dădură un contingent foarte puternic, sporind rândurile conaţionalilor lor din Moldova şi Bucovina. Un izvod dela 1779 ne arată colonişti transilvăneni în 52 sate din sudul Bucovinei. Aceştia se aşezară acolo în cursul veacului al 18-lea si erau
                                           i
originari din Transilvania, Maramureş şi Banat. Numele proprii ca; Nimigean, Arge-lean, Logigan, Maierean, Bârgăuan, Moroşan, Ungurean, Arădan, Bălgrădean, Bocşan, Ga-laţan, Cailean, Tărnovean etc. etc., arată lămurit originea transilvăneană a purtătorilor lor. Mulţi veniau în grupuri mari cu preotul, învăţătorul şi primarul lor. Dacă emigrările * 1 * * IV.
    c) Recenzii:
   Dr. Emil Fischer, Die Herkunft der Rumanen, „J. L.“
1. pg. 94; Rutenizarea Bucovinei, „J. L.“ I. pg. 172;
V.  Pârvan, Alexandrel-Vodă şi Bogdan, rJ. L.“ I. pg. 173; N. lorga, Istoria Românilor în chipuri şi icoane,
„J. L.“ III. pg. 196; N. lorga, Geschichte des rumăni-schen Volkes, „J. L.“ III. pg. 57; Aurel C. Popovici, Die vereinigten Staaten von Grossosterreich, „J. L.“
IV. pg. 87; N. lorga, Istoria bisericii române, „J. L.“
VI. pg. 120; Em. Grigorovitza, Dicţionarul geografic al Bucovinei, „J. L.“ VII. pg. 31, ş. m. a. 1. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare şi Zeitschrift fur osteuropăische Geschichte, IV. 2. G. Miiller, Die ur-spriingl. Rechtslage der Rumânen in Siebenbiirgen in Mitteilungen des lnstituts ftir 6ster. Geschichtsforschung (sub presă).
www.dacQFomanica.ro
240
r UCEAFĂRUL
Nrul 8, 1914.
din Transilvania continuară numai până la 1786, pe când cele din Galiţia continuă până în ziua de azi. Libertatea de recrutare ademeni pe Ruteni şi mai mult de a se aşeză în Bucovina, astfel că azi numărul lor a sporit la 305.101 suflete, ceeace face aproape 38 la sută din întreaga populaţie a ţării. în scurgerea celor 140 de ani dela încorporare încoace numărul Rutenilor a sporit dela 14.112 la 305.101, pe când cel al Românilor dela 100.000 numai la 273.254 suflete. Dela
                      D. Florian: Portul Galaţi.
ocupare încoace s’au mai aşezat în ţară: Ovrei (102.919), Nemţi (65.932), Poloni (36.210). Maghiari (10.391), Cechi (1005), Sloveni (81) şi Italieni (36). Aşa ni se prezintă Bucovina sub raport etnografic.
                                                                              în anii dintâi (1774-1786) Bucovina a stat sub administraţie militară. Aceasta a
                       i
fost fără îndoială cea mai bună si mai con-
                                      I
ştiincioasă din câte a avut Bucovina cândva. Pe vremea aceea s’a aşezat temelia organi-zaţiunii politice, bisericeşti şi şcolare a ţării. Din nenorocire pentru Români împăratul losif II. decretă la 1786 ca Bucovina să fie alipită Galiţiei, formând o circumscripţie administrativă a acestei provincii polono-rutene. Independenţa aceasta de Galiţia, ţara fagilor,
rămase 63 ani împliniţi (1786—1849). Re-stimpul acesta ni se prezintă ca cel mai trist şi mai întunecos din trecutul Bucovinei. Atunci s’a înstrăinat vechiul caracter românesc al ţării şi s’a nimicit sistematic totul ce mai aducea aminte de vechea cultură şi de vechile aşezăminte moldoveneşti. Biserica română fu stânjenită în desvoltarea ei, ave-rea-i cheltuită pentru scopuri.străine; porţile i se deschise larg pentru Rutenii veniţi din Galiţia. Şcoalele puţine câte erau se înstrăinară de înalta lor menire si ............ »
   ajunseră un instrument de convertire la legea catolică. Boerescul urmă să fie înăsprit, comerţul stagna pe . toată linia, fiindcă se închise frontiera cătră Moldova. Marfa principală de import eră ra--           chiul din Ucraina care curgea
' şiroae în ţară, otrăvind sufletele Indigenilor şi aducându-i la sapă de 'lemn. Ţara eră
   administrată de funcţionari
                           »
   străini, cari nu cunoşteau nici limba nici năcazurile poporului băştinaş. Asuprirea şi sărăcia îşi dădură mâna pentru a mână pe Români pe calea pribegiei. Ei se furişară cu sutele peste cordon în Moldova, unde braţele de muncă erau căutate şi condiţiunile de traiu cu mult mai îndemânatice, în locul lor năvăliră Rutenii deprinşi la cele mai straşnice împilări din partea şleahtei polone, cuprinzând pământul Românilor emigraţi şi impunând cu sprijinul stăpânirii limba lor celor rămaşi în ţară. în scurgerea
acestor sase decenii Bucovina din tară roma>                                  i      A
nească ce eră deveni o ţară poliglotă. înstrăinarea elementului românesc făcea progrese îngrozitoare şi dacă aceste stări de lucruri mai dăinuiau încă câtăva vreme, neamul românesc din fosta parte a Moldovei azi ar aparţineâ istoriei.
   întâmplările anului 1848 găsiră răsunet şi în Bucovina, gazeta fraţilor Hurmuzachi trezi conştiinţa naţională şi simţul de solidaritate cu Românii de peste munţi. Ideia aceasta
www.dacQFomanica.ro
ttrul 8, 1914.
LUCEAFĂRUL
241
de solidaritate o găsim cuprinsă şi în programul politic al marelui Şaguna. Eră vorba de dobândirea autonomiei naţionale pe seama tuturor Românilor din împărăţie. în toiul acestor năzuinţi urmă proclamarea constituţiei din 4 Martie 1849 care curmă solidaritatea de interese între Bucovineni şi Transilvăneni, în temeiul acestei constituţiuni octroate Bucovina urmă să fie deslipită de Galiţia şi ridicată la rangul unei provincii de coroană autonomă cu titlul de ducat, iar împăratul
prilej de-a se întâlni. Dar şi acolo abia dela 1898 încoace delegaţii români au îndrăznit să accentueze solidaritatea noastră naţională.
   După dobândirea autonomiei fruntaşii bucovineni lungă vreme făceau politică autonomistă şi centralistă. Unii se rezimau pe Poloni, alţii pe Germani până ce se uniră în partidul conservator boieresc, care cârmui ţara până la 1891. Din rândurile acestui partid pe la 1870 baronul Alecu Petrino ajunse chiar ministru de agricultură, primul şi până azi
D. Florian: Balcic-geamia.
luă titlul de: duce al Bucovinei. La 1861 Bucovina primi şi o dietă provincială cu facultatea de-a controla administraţia ţării şi cu dreptul de-a legifera. Ca provincie de coroană autonomă Bucovina primi şi o marcă specială: un cap de bour cu trei stele împrejur. Dintre cei 63 deputaţi dietali 23 sunt Români. în parlamentul din Viena Bucovina trimite 14 deputaţi, între care 5 Români. Dela dobândirea autonomiei (1849) dar mai ales dela introducerea sistemului dualist (1867) se sparse solidaritatea de interese politice dintre Bucovineni şi Transilvăneni. Rămaseră numai Delegaţiunile ca singura instituţiune politică în care deputaţii Românilor de dincoace şi de dincolo de munţi mai aveau
ultimul ministru român în Austria. Conservatorii profesau doctrina b u c o v i n i s m u 1 u i, care tindea la înstrăinarea noastră de felul particular de a fi, de a gândi şi de-a simţi, pentru a ne contopi mai lesne cu celelalte
neamuri din tară într’o corcitură buco->
vi neană cu limba de coversaţie germană. După spiritul acestei nenorocite doctrine Românii de pe acest petec de pământ românesc nu erau liberi să trăiască şi să se manifesteze ca Români, ci ca Bucovineni cari se înţeleg între ei nemţeşte. „Majestăt, wir sind deutsch erzogen" (Majestate, noi suntem crescuţi nemţeşte) replică repausatul „fruntaş bucovinean" baronul Nicu Mustaza regelui Carol, când acesta îl avorbi româneşte
www.dacQFomanica.ro
242
LUCEAFlRtfL
Nrul 8, 1914.
pe peronul gării dela Cernăuţi. împotriva acestei doctrine se ridică generaţia cea tânără, ieşită în mare parte din rândurile poporului, propunându-şi vederile sale în „Revista Politică" dela Suceava şi apoi „Gazeta Bucovinei". Propaganda naţională pe deoparte şi neînţelegerile conservatorilor cu guvernorul Pace, pe de altă parte îi îndemnară pe aceştia să se împace cu naţionalişti şi să-şi însuşească programul politic al acestora. La 7 Martie 1892 se ţinu la Cernăuţi o mare adunare naţională care confirmând împăcarea făcută proclamă „solidaritatea tuturor Românilor din Bucovina în cele politice, naţionale şi culturale." Abia din acel moment politica Românilor din Bucovina urmă să fie aşezată pe temelie naţională. Direcţia nouă găsi expresie deamnă în „Gazeta Bucovinei" şi jurnalul „Patria". La 1900 se sparse rândurile „Partidului naţional unitar". Desbinarea aceasta eră binevenită pentru „democraţi" cari la 1902 apar pe orizontul politic al Românilor din Bucovina. în luptă contra democraţilor se uniră din nou conservatorii cu naţionaliştii. Lupta aceasta între naţionalişti, sprijiniţi de „Vieaţa Nouă" şi între democraţi, reprezentaţi prin „Foaia Poporului" continuă şi azi în Bucovina spre marea pagubă a neamului românesc.
                                                         *
   Pe vremea ocupării Bucovina nu avea o organizaţie bisericească unitară. Partea sudică a ţării erâ supusă în cele bisericeşti mitropoliei din Iaşi, pe când partea nordică din noua provincie austriacă făcea parte din episcopia Rădăuţilor, care cuprindea şi o bună parte din judeţele Dorohoiu şi Botoşani rămasă dincolo de cordon în Moldova. La stăruinţele administraţiei militare s’a purces la arondarea diecezei, care s’a şi făcut pe calea înţelegerii pacinice între mitropolitul Iaşilor şi între episcopul Rădăuţilor. Acesta renunţă la drepturile sale pastorale dincolo de cordon, iar mitropolitul Moldovei la ale sale dincoace de cordon. Pe calea schimbului acestuia Dosofteiu Herescul'ajunse stăpân duhovnicesc asupra Bucovinei întregi, mutându-şi
totodată si reşedinţa dela Rădăuţi la Cert              )    »              *
năuţi, noua capitală a Bucovinei. Desfăcân-du-se şi de legăturile ierarhice cu laşii şi
Constantinopolul,dânsul luătitlul de„episcop exempt al Bucovinei", până ce în puterea diplomei împărăteşti dela 5 Iulie 1783 noua dieceză bucovineană urmă să fie subordinată în cele dogmatice şi spirituale mitropolitului sârbesc dela Carlovit, în care subordinatie ierarhică eparhia bucovineană rămase până la 1873.
   Legătura cu Carloviţul n’a adus binecuvântare asupra diecezei bucovinene. în urma ei s’au deschis slavismului larg porţile în biserica română. Mitropolitul Putnic se grăbi să trimită bătrânului Dosofteiu coadjutori sârbi: Ghedeon Nichitici, Ioan Foldvary, Gherasim Adamovici şi în sfârşit pe Daniil Vlachovici, care şi ajunse urmaşul lui Dosofteiu pe scaunul episcopal. De numele lui Dosofteiu sunt legate mari reforme în dieceză. Pe vremea sa s’au desfiinţat mănăstirile din Bucovina, rămânând numai trei, adecă Putna, Suceviţa şi Dragomirna. Moşiile întinse ale acestor mănăstiri precum şi cele ale episcopiei intrară sub administraţia statului sub numele de „Fondul religionar greco-oriental al Bucovinei". împrejurarea că fondul acesta s’a numit „greco-ori ental" şi nu „românesc" după cum erâ de fapt, a fost fatală pentru Români, fiindcă Rutenii greco-catolici din Galiţia, aşezându-se în Bucovina au îmbrăţişat legea ortodoxă pentru a beneficia de bogăţiile fondului. Astfel trag străinii folos din fondul religionar numai pentru motivul că şi ei sunt greco-orientali. Pe vremea lui Dosofteiu s’a alcătuit şi „Regulamentul diecezan" care a rămas până azi în vigoare.
   Urmaşul lui Dosofteiu a fost Daniil Vlachovici. El a fost un bun slujbaş împărătesc, a rămas însă străin de aspiraţiunile turmei sale. Lui îi urmă Isaia Baloşescul, iar acestuia Eugenie Hacnian, care a zădărnicit ca dieceza bucovineană să fie subordonată mitropoliei dela Sibiiu, precum erâ planul marelui şi prevăzătorului Andreiu Şaguna. Episcopul Eugenie a exoperat autochefalia bisericii bucovinene. La 1873 eparhia Bucovinei se desfăcu de Carloviţ urmând să fie ridicată la rangul de arhiepiscopie, căreia i se subordinară episcopiile sârbeşti din Dalmaţia. Eugenie însă n’ajunse să fie in-
www.dacQFomanica.ro
Nrul ă, 1014.
LCCeafIruL
243
stalat ca „Arhiepiscop şi Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei", fiindcă murise încă înainte de terminul hotărît pentru această solemnitate. Titlul acesta îl primiră numai urmaşii săi: Teofil Bendella, Teoctist Blaje-vici, Salveslin Morariu-Andrievici, Arcadie Ciupercovici şi actualul arhipăstor Excelenţa Sa Dr. Vladimir V. de Repta.
   De dragul Rutenilor dela Hacman încoace în biserica bucovineană s’a accentuat pururea ortodoxismul în dauna românismului.Urmarea fatală a acestei proceduri greşite a fost, că Rutenii dobândind tot mai larg teren în biserica românească năzuesc azi chiar la conducerea ei. Obţinând 3 posturi de consilieri sau asesori consistoriali ei astă toamnă au reuşit chiar să ridice pe unul din rândurile lor la demnitatea de vicar general, cu nădejde de succesiune. Năvala Rutenilor în biserica bucovineană face progrese îngrozitoare. Pentru a-i pune stavilă Românii cer despărţirea diecezei pe temeiul catastrului naţional. Rutenii cer despărţire teritorială, la care Românii nu pot consimţi niciodată.
   Pentru creşterea clerului înfiinţă încă de pe vremea Moldovei la Putna o academie teologică condusă de eruditul arhimandrit Vartolomeiu Măzăreanul. După ocupare academia aceasta se desfiinţă activându-se în locul ei o şcoală clericală la Suceava, care se mută mai apoi la Cernăuţi. Isaia Balo-şescul lărgi această şcoală într’un institut teologic, care la 1875 s’a prefăcut într’o facultate teologică, unică în felul ei în Austro-Ungaria.
   La încorporare se găseau în Bucovina scoale moldoveneşti la Suceava, Rădăuţi, Putna, Cernăuţi şi Câmpulung, dintre care numai cea dela Cernăuţi şi Suceava cu mici modificări există până azi. Pe lângă acestea se deschiseră şcoale normale nemţeşti; pentru conducerea acestora se chemară învăţători din Transilvania. Veniră doi Saşi din Sibiiu Anton de Marki şi Franz Josepf Thallinger, cari pretindeau a şti româneşte. Pe vremea administraţiei militare se mai deschiseră încă câteva şcoale triviale şi anume pe bază utracvistă. în locul vechiului bucran moldovenesc se introduseră manuale nouă româno-
germane, întocmite de loan Budoi-Deleanu. Curând însă şcoalele din Bucovina ajunseră sub epitropia consistorului catolic din Lem-berg; noua autoritate şcolară trimetea învăţători străini în tară, cari nu ştiau româneşte şi purcedeau cu cea mai mare stricteţă faţă de copiii români. Deatunci datează aversiunea ţăranilor români contra şcoalei. Legea şcolară dela 1869 decretă obligativitatea învăţământului primar în Bucovina. Deatunci numărul şcoalelor primare a crescut an de an, astfel că azi nu se găseşte în Bucovina nici o singură comună fără şcoală. Instrucţia se face în limba română, deprinderea limbei germane este însă obligătoare pentru toate
şcoalele. Pentru minorităţile române din co-» «
munele mixte Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina întreţine şcoale particulare româneşti. Personalul didactic primeşte creşterea sa la şcoala normală dela Cernăuţi, care până mai deunăzi era nemţească. Acum există şi o secţiune românească.
   Prima scoală secundară în Bucovina s’a »
înfiinţat Ia 1808, e gimnaziul prim de stat dela Cernăuţi. Patruzeci de ani dearândul la acest institut nu s’a rostit nici un cuvânt românesc. Abia la 1849 s’a creat o catedră pentru limba română, a cărei titular a fost neuitatul Aron Pumnul din Cuciulata. După Budoi-Deleanu Aron Pumnul a fost al doilea meritos autor de cărţi didactice româneşti în Bucovina. La 1861 s’a deschis un gimnaziu utracvist la Suceava, căruia îi urmară cele dela Cernăuţi (1898), dela Câmpulung (1907) şi dela Rădăuţi (1910). La Câmpulung există o scoală de meserii română, care cultivă vechiul mobiliar românesc. La universitatea din Cernăuţi există o catedră pentru limba şi literatura română şi alta pentru istoria română. Catedra pentru dreptul penal dela facultatea juridică este ocupată de un Român. *
   Ocupaţia principală a ţăranilor români din Bucovina este prăsila vitelor şi lucrarea pământului. împroprietăria ţăranilor s’a făcut la 1848. în urma vecinicei părcelări a proprietăţilor rurale pământurile s’au strâmtat şi desvoltarea firească ar fi ca cei lipsiţi de pământ să îmbrăţişeze meseria şi negoţul,.
www.dacQFomanica.ro
244
LUCEAFĂRtJL
Nrul 8, 1914.
Aceste bănoase îndeletniciri sunt însă stăpânite de străini, astfel că Românii începători nu mai pot birui concurenţa străină şi pentru aceea ei preferă să emigreze la America. Centrala băncilor săteşti a bancrotat pentrucă creditul ei a fost angajat la întreprinderi particulare. Unirea şi bunăînţelegerea între conducători şi eliminarea politicei de partid din vieaţa economică ar fi singurile căi, pe cari Românii bucovineni ar putea ajunge la o stare economică mai bună.
                                                        *
   Românii din Bucovina sunt cea mai mică frântură de neam din Austria. Prietinie sinceră, bazată pe comunitate de interese, ei
nu pot legă cu nici un popor străin din Austria, afară doar de Italieni, cu ajutorul cărora s’a şi înjghebat „Uniunea Latină" din parlamentul din Viena. Aşa fiind nu rămâne alt mijloc pentru ei de a-şi putea apără cu succes existenţa naţională, decât întor-cându-se la politica profesată de Şaguna şi Hurmuzaceştii şi căutând razim la cele 4 milioane de connaţionali din Transilvania şi Ungaria.
   Conferinţa a făcut cea mai bună impresie. Conferenţiarul a fost aplaudat şi sărbătorit cu cea mai sinceră dragoste. Dorim să-l vedem, împreună cu alţi tovarăşi bucovineni, cât mai des în mijlocul nostru.
                               Pagini străine.
                                             J.-H. Rosney.
       Acest pseudonim literar, celebru în Franţa, aparţine fraţilor Joseph-Henri şi Justin Boex, născuţi la Bruxelles la 1856 şi 1859. Ca-să fim drepţi, trebuie să adăugăm că dintre aceşti doi colaboratori cel mai vestit este Joseph-Henri Boex, căci el este creerul care creiază şi stilistul sobru şi energic care a scris atâtea cărţi de o frumuseţe incontestabilă. J.-H. Rosny se bucură în Franţa de un renume de romancier fără de păreche şi de nuvelist minunat.
       îngăduiască-mi-se să vorbesc de aceşti fraţi colaboratori numai la singular, după pseudonimul lor. Romancier realist, J.-H. Rosny a fost unul din semnătorii faimosului protest in contra lui Emile Zola, in epoca în care marele naturalist a scris oribilul său roman La Terre. Scriitorii realişti cari treceau de adepţi ai săi, şi dintre cari cel mai cunoscut eră J.-H. Rosny, au găsit cu multă dreptate că Zola a trecut de limitele permise în artă, îngrămădind în La Terre detaliile cele mai desgustătoare şi cele mai îndepărtate de adevăr. Deaceea au protestat în mod public, declarând că o rup definitiv cu ilustrul lor şef. Ceeace nu i-a împiedecat de a rămânea veşnic realişti, adecă neşte scriitori ale căror opere nu decurg decât din observaţia directă a naturei şi din respectarea cea mai strictă a adevărului omenesc.
       Şi fraţii Rosny sunt de fapt, nu din şcoala lui Emile Zola, ci din aceea a lui Guy de Maupassant. Ei îşi au însă calităţile şi originalitatea lor proprie, care nu datoresc nimic marelui autor al lui Bel-Ami. Fără îndoială că J.-H. Rosny, cu toate că frământaţi de probleme mai complicate poate decât Maupassant, nu au reuşit să atingă culmile de frumuseţi pe cari le-a atins acesta din urmă. Personalitatea lui Maupassant este cu mult mai scânteietoare decât acea a fraţilor Boex; şi probitatea lui artistică tiu sa desminţit niciodată, în vreme ce aceea a lui J.-H. Rosny a cedat de mai multeori, sacrificată modelor literare ale zilei. Defectul fraţilor Rosny a fost mai ales în aceşti din urmă ani oportunitatea.
       Ei au însă marele merit de a păstră întotdeauna calităţile de invenţie, de compoziţie şi de stil cari le-au câştigat fotoliul dela Academia Goncourt, unde J.-H. Rosny este considerat ca membrul cel mai de seamă după Octave Mirbeau. Fraţii Boex au scris cărţi numeroase şi, spre lauda lor, în majoritate excelente. Unele romane ale lor ca L’lmperiense Bonte, Marthe Baraquin sunt vestite în Franţa. Ca nuvelişti, cei doi Rosny nu sunt egalaţi decât de foarte puţini scriitori. — Şi cred că admirabila povestire de mai jos le va câştigă simpatia cetitorilor acestei reviste.
                                                       Fugitiva.
                                                           I.
   Mă numesc Pierre Laverand şi sunt un personagiu ridicol, mult mai ridicol decât s’ar părea la întâia vedere. îi fac pe copii să râdă şi pe bărbaţi să zâmbească, dar specia-
litatea mea este de a fi un grotesc pentru femei. Aş încercă în zadar să vă explic aceasta, căci nu m’aţi înţelege. Nu înţeleg nici eu în-su-mi: e un dar al firei... e un geniu! Ajunge ca o tânără persoană să-mi placă pentru a-mi accentua aspectul meu comic. în cazul însă
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1914.
LOdRAFĂRUL
245
                                  ^rb)jTnVMI'~V
de mă îndrăgostesc de vreuna, sunt în stare să descreţesc până şi fruntea unui bătrân „maître d’hotel", şi când voesc să-mi spun c’o iubesc, mai întâi nu găsesc cuvinte, şi apoi fac o mutră aşa de caraghioasă, încât duduia râde toată vieaţa ei ori de câte ori îşi aduce aminte de mine.
   Cu aceste avantagii, cariera mea amoroasă a fost scurtă. Nu împlinisem încă douăzeci şi cinci de ani, şi îmi şi luasem rămas bun dela iubire, dela însurătoare; când vreo persoană drăguţă se apropia de mine, o porneam pe-aici încolo fără să mă uit înapoi. Cum s’ar zice, mă resemnasem, şi duceam o vieaţă mai mult de fată bătrână, decât de holtei... Căci sunt un duios — băgat-aţi de seamă că majoritatea oamenilor ridicoli sunt nişte duioşi? — sunt unul din acei bărbaţi iubitori meniţi prin firea lor a se consacra fericirei unei femei şi aceleia a număroşi copii. Dar în sufletul meu sufeream şi eram tocmai pe cale de a contracta o boală la ficat, când Helena Mireville îmi pică din cer.
   Ea îmi pică din cer leşinând la portiţa parcului meu. Nu veţi află povestea ei; ar fi prea lungă. E destul să vă spun că era orfană şi, fireşte, fără nici un ban, ceeace eră culmea dorinţelor mele. Eră, pe vremea aceea, o fată slabă şi serioasă, nu prea drăguţă, dar cu nişte ochi extraordinari, cu nişte ochi din altă planetă...
   Ah! ochii ei! Nu voiu uită niciodată clipa când, sculându-se din leşin, ea deschise pleoapele. îmi păru atunci că ceva foarte nou se petrecea în univers. Un altul, îmi închipuesc că ar fi văzut pur şi simplu nişte frumoşi ochi cenuşii; eu însă am crezut că văd nu ştiu ce lucire magică, o lumină altfel decât lumina, şi o frumuseţe altfel decât frumuseţea. De fapt, nu este dar o vrajă puterea care ne împinge să alegem o fiinţă printre atâtea alte fiinţe? Nu există oare pentru mulţi dintre noi nişte ochi şi un chip cari nu sunt din lumea celorlalte chipuri şi a celorlalţi ochi? De îndată ce Elena mă privi, am simţit că eram din nou prins în antica cursă, în care buna maică natura îi place să ne strivească de veacuri si de veacuri. Acea mică orfană izgonită din casa ei de cătră portărei, şi care eră să moară de foame în mijlocul drumului,
fu din momentul acela stăpână pe faptele şi pe averea mea. Dar ea nu află niciodată acest lucru: de data aceasta ştiui să-mi ascund iubirea, dându-mi un aer de protector solid şi părintesc.
’                       II.
   Câţiva ani se scurseră aproape în fericiri. Ca toate fiinţele tinere, Elena îmi primiâ binefacerile.
   Creştea binişor, şi fiecare an adăugă o graţie nouă fiinţei sale. Nu voiam să-mi văd iubirea; îmi amorţeam dorinţele cu o răbdare şi cu o energie de mucenic. îmi ajungea s’o am lângă mine pentru a nu fi nenorocit — şi numai ideia de-a o pierde vreodată mă aruncă în crize de groază. Cât despre ea, îmi purtă de sigur o dragoste fiiască. Bucuria care străluceâ pe chipul ei inocent, nepăsarea ei, interesul pe care i-l inspirau micile evenimente ale vieţii noastre comune, erau tot atâtea mărturii sigure ale inimii ei liniştite.
   Acum doi ani însă, căzii în melancolie. Observai în ea acel aer visător, acele tresăriri, acele absenţe de atenţiune urmate de vioiciuni brusce, precum şi acele alternative de
veselie si de tristetă cari anunţă furtunile » > »
sufleteşti. Eram foarte neliniştit. Priveam cu
        1                        f
băgare de seamă în jurul meu, de teamă ca vreun nechemat să nu-mi răpească scumpa pe neprevăzute, şi cum eram, vai! gelos, şi prin urmare meschin, îmi bănuiam până şi slugile. Nu putui să descopăr nimic, şi sfârşii prin a-mi explică aceste simptome printr’o criză a vârstei... Mai mult ea oricând alungam din mine orice speranţă, mai mult ca oricând îngrămădeam pietri peste amorul meu. Ipocrizia paternităţii mele atingeâ perfecţiunea: îmi jucam rolul cu un firesc care ar fi înşelat pe cele mai intuitive şi mai viclene femei, si buna mea Elena nu eră nici intuitivă, nici vicleană.
   Cu toate acestea îmi dam seama, că într’o zi sau într’alta inima protejatei mele va vorbi şi că voiu fi nevoit să primesc legea naturală şi socială. Mai întâiu, gândul acesta mă umplu de groază şi de desperare. Dar omul se obişnuieşte cu orice, chiar cu supliciul; el s’ar obişnui cred a i se arde tălpile picioarelor şi a i se smulge unghiile îi fiecare zi, dacă chinurile acestea s’ar puteâ reînnoi
www.dacQFomanica.ro
246
Nrul 8, 1914.
LOCEAFÂROL
la infinit fără a-i compromite vieaţa. Mă obişnuii aşadar cu ideia, că o voiu mărită cândva pe Elena, şi sfârşii chiar prin a-mi spune că, deoarece lucrul tot va avea loc într’o zi sau într’alta, ar fi mai bine să înlesnesc eu însu-mi acest grozav eveniment. Cel puţin aşa, nu voiu lăsă să se apropie de Elena decât pe acei tineri a căror dragoste voiu şti s’o câştig şi s’o păstrez. în cazul acesta o voiu putea revedea când voiu voi sau poate voiu reuşi să-i reţin pe însurăţei în casa mea. Plin de aceste gânduri începui să-i cercetez pe toţi holteii din canton. Printre ei, un tânăr mai ales îmi câştigă simpatia, care în curând fu împărtăşită. Lucien Valreve eră un flăcău înalt şi timid, cam tăcut, nu tocmai inteligent, cinstit, leal, făcut mai mult pentru iubirile sigure şi liniştite, decât pentru cele arzătoare. îl atrăsei, preschimbai înclinarea noastră reciprocă în prie-tinie, încurajai dragostea cam moale, dar sinceră, care năştea în inima lui pentru Elena, în sfârşit veni ziua când, fără a fi spus un singur cuvânt tinerei fete, el îmi mărturisi, că o iubiâ punându-şi în mine toate speranţele lui. îi făgăduii că-i voiu pleda cauza; eram sincer si hotărît. Dar ce ură se ridică
               j
în sufletul meu după ce bietul băiat mă părăsi, ce hidoasă şi neagră fu gelozia, care mă împietri pentru mai multe ceasuri în faţa frumosului cer de primăvară pe care norii ca nişte cuiburi albe, ca nişte spirale argintii, ca nişte fulgi imaculaţi pluteau şi se împrăştiau sub veselul suflu al reînvierei! Ah! cât de murdară şi de urîtă îmi părea vieaţa, şi cât regretam de a mă fi născut. Cu toate acestea hotărîrea mea nu şovăi, înţelegeam că dacă aş fi şovăit în clipele acelea, mi-aş fi pregătit în curând durerile cele mai groaznice... Trimisei să o cheme pe Elena. Ea veni. Aruncai o căutătură lungă, aş spune o privire de agonie pe ochii ei în care se condensa pentru mine lumina lumii, pe gura ei cam mărişoară dar care-mi plăcea atâta, pe picioruşele ei, pe părul ei mai închis spre tâmpla dreaptă decât spre cea stângă, şi pe surâsul ei, pe surâsul ei aşa de spiritual, de duios şi de timid!... Atunci, cu glasul scăzut, ca şi cum aş fi grăit în odaia vreunui mort, adusei vorba de Lucien
Valreve. Mai întâi cuvintele ieşiră tremurate din gura mea; ele cădeau în silabe moi şi rupte. Apoi, mă cuprinse o frenezie de tri-steţă; avui un fel de elocvenţă; reuşii să spun despre tânăr tot binele, pe care-1 şi gândeam dealtfel. Ea mă ascultă, taciturnă. Privirea ei, expresia gurei ei, un fel de uimire răspândită pe faţa ei se întipăriră pe retina mea, dar nu desluşiam cele ce vedeam; abia a doua zi îmi fu dat să le desluşesc. După ce isprăvii, ea îmi zise cu un glas abia auzit:
   „Ţi-ar plăcea aşadar mult de tot ca eu să mă mărit cu d-1 Valreve?
   —     Copila mea, făcui eu cu un fior care-mi îngheţă tot trupul, cred că fericirea d-tale...
   —     O! fericirea mea! murmură ea înălţând din umeri. Ştiu bine că orice altă femeie poate fi fericită cu dânsul... Aş vrea numai să ştiu dacă dorinţa d-tale este... dacă ai fi mulţumit ca eu să primesc..."
   Nu lămurii accentul jalnic al acestei voci care mai târziu îmi răsună de atâtea ori în urechi, mă luptam cu vitejie împotriva du-rerei, care-mi sfăşiâ sufletul, îmi spuneam, că datoria mea eră să mint şi răspunsei cu un aer afectat:
   „Da, aş fi foarte mulţumit dacă ai deveni soţia lui Lucien Valreve.
   —     Atunci, făcu ea ca în vis, îi poţi spune că primesc..."
   Tăcurăm. Ah! tăcerea aceasta aşa de gravă şi de melancolică, aceste minute ale destinului, în cari se simbolizează tot neînţelesul fiinţelor, toate erorile sufletelor, toate acele evenimente lăuntrice, cari ne apropie sau ne îndepărtează unii de alţii, şi cari sunt în fond adevăratele evenimente omeneşti. în sfârşit avui curajul să-i spun:
   „Nici nu puteam să facem o alegere mai potrivită, Eleno."
   Ea îşi plecă capul. Un moment încă, ochii ei mari se aţintiră pe ai mei, patetici, aproape teribili, apoi ieşi din odaie.
   Când fu afară, căzui leşinat.
   A doua zi, după o noapte pe care nu o doresc nici celui mai mişel dintre oameni, mă scoborîi în sufragerie. De obiceiu, o găseam pe Elena acolo, şi micul dejun pe care-j
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1914.
LUCEAFĂRUL
247
luam laolaltă eră una din bucuriile vieţii mele. în dimineaţa aceea însă, nu o văzui. Mirat, mă adresai servitorului care-mi răspunse:
   „Domnişoara a ieşit des de dimineaţă... Domnişoara a lăsat totuş vorba că se va înapoia la ora dejunului..."
   în starea de emoţiune în care trăiam încă din ajun, neliniştea căzii asupra mea ca o povară fizică. Fui nevoit să-mi întind toţi nervii pentru a păstra o atitudine liniştită, de sigur că eram însă grozav de palid. După vreo zece minute îmi perdui răbdarea; poruncii să mi se pună şeaua pe cal, apoi, împins de un instinct irezistibil, dădui fuga în odaia Elenei. Numai decât zării pe masă un plic, şi pe plic numele meu. Deschisei înfrigurat scrisoarea; ea nu conţinea decât puţine rânduri:
   „Ştiu că e rău ce fac eu, ştiu că ar trebui să mă căsătoresc cu bărbatul pe care mi l-ai ales d-ta, ştiu că ar trebui să fiu gata la toate sacrificiile numai la un semn din partea d-tale... şi eram gata la orice, afară de a fi soţia altuia... Iartă-mă, îmi e cu neputinţă să mă supun, şi cum nu pot, şi cum nu mi-e dat să fiu soţia d-tale, si fiindcă iubirea mea e o crimă faţă de binefăcătorul meu, mă pedepsesc, părăsindu-te pentru totdeauna!
                                                                                                                          Elena“.
   Spaima şi bucuria, un delir de nelişte şi o speranţă nebună mă ţinură câteva clipe nemişcat. Când îmi revenii în fire, eram numai acţiune. Dădui tuturor servitorilor mei porunca de a cercetă împrejurimile, mă năpustii în direcţia în care îmi părea mai probabil de-a o regăsi pe Elena. întreagă ziua aceea o petrecurăm în căutări. Ele fură zădarnice. Le reluai a doua zi si în zilele
                                      t
următoare, cerui ajutorul poliţiei, trimisei anunţuri ziarelor, făgăduii premii considerabile: nu primii nici o veste dela scumpa mea. Un an s’a scurs de atuncea, de un an întreg trec fără încetare dela cea mai atroce desperare la speranţele cele mai smintite...
   Aşa dar, cu toată urâţenia şi cu tot ridicolul meu, aş fi fost iubit, iubit de singura fiinţă care mi-ar fi putut da o fericire desăvârşită... şi ea a fost lângă mine, nu aveam decât să-i cetesc în ochi, să înţeleg jalea dulce a glasului ei, n’aş fi avut de rostit decât un cuvânt... şi pentru mine ar fi fost vieaţa, vieaţa adevărată, splendidă, vieaţa vastă! Da, totul a atârnat de o vorbă; şi vorba aceasta n’am rostit-o. Iată ce-mi spun în fiecare minut al zilei, dar mai ales în timpul minutelor mai lungi ale nopţii, în vreme ce mizerabilul orologiu al inimei mele se sbate înfrigurat în umbră, în vreme ce părul meu albeşte.                       A. C.
                      Cronici.
    Literatură.
   Manualul criticului de Henri Lavedan.
   D-l Henri Lavedan, membru al Academiei franceze şi unul dintre cei mai cu nume scriitori ai Franţei a fost rugat din partea unui ziarist să-şi spună părerile asupră rolului ce-l are critica. D-l Lavedan, care a avut un mare succes cu recenta lui piesă „P6tard“ a dat un răspuns, care merită să fie cunoscut şi la noi. îl recomandăm in special „Românului“ dela Arad, care pătimeşte, împreună cu directorul lui, de boala de lux a criticei. Sfaturile aceste — pe cari le reproducem după ziarul „înainte" — pot fi urmate de toţi cei ce se îndeletnicesc astăzi cu critica la noi.
   I. Criticul perfect trebuie să fie un om cinstit, tânăr, deşi trecut de primul capitol al adolescenţei, dar nu
destul de înaintat in acela al bătrâneţei, spre a avea dreptul şi ocazia de a blestemă vieaţa.
   II.    Criticul trebuie să fie instruit, să cunoască toate literaturile, cele străine, şi chiar şi pe aceea a propriei sale ţări.
   III.   Trebuie să fie deasemenea nu numai curios şi setos de a pătrunde toate, dar va trebui să înveţe de timpuriu arta de a discerne, a preferă, a elimină şi a alege. Trebuie să cunoască greutatea, preţul şi calitatea tuturor grânelor, atât bune cât şi rele.
   IV.     Criticul trebuie să poseadă ochiul ager şi spiritul generos, scânteia cerebrală promtă, iar inima imfla-mabilă pentru orice avânt nobil.
   V.      Trebuie să fie entuziast şi patriot. Să aibă credinţa că în toate părţile, chiar şi în literatură, trebuie să existe frontiere utile, pe cari el poate foarte bine să le treacă în mod excepţional şi fără să vorbească mult de aceagta, dar pe cari nu le poate suprimă.
www.dacQFomanica.ro
248
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1914.
    VI.     Criticul trebuie să aibă arta şi secretul politeţei şi măsurei. Să evite intenipereiiţa injuriei şi ruşinea dezastruoasă a elogiului. El va arătă că o frumoasă inteligenţă este în totdeauna domnia condeiului pe care o însufleţeşte.
    VII.    Criticul va fi just şi imparţial. El trebuie să se detaşeze de persoane, spre a nu se ataşă decât de operile acelora. El va uită când nu i s’a făcut vreun serviciu, şi nu-şi va aduce aminte de injurii, decât spre a le acoperi cu mantila binefacerii. Va lăudă îndoit de mult pe inamicii săi; va iertă deasenienea pe toţi amicii săi intimi.
    VIII.    Criticul va fi întotdeauna sincer, chiar în propriul său interes, spre a menţine intactă fineţea pietrei sale de încercare şi spre a simţi plăcerea de a vedeă că aprecierea sa merge paralel cu gândirea.
    IX.     Va judecă întotdeauna cu apel, şi nu va aveâ niciodată pretenţiunea de a se crede judecător în ultima instanţă.
    X.      El va puteâ strecură un sâmbure de răutate intr’un compliment, dar va trebui să verse o picătură de balsam în orice reproş.
    XI. Pentru a vorbi bine de o operă, el va trebui să se imagineze imediat în locul special al autorului. Scriind critica sa el îşi va închipui deasenienea cine este interesatul care o va ceti. Această mică sforţare, aşa de simplă, va face ca părerea sa să fie mai cu bun simţ, iar epitetele mai puţin negândite.
    XII.    Criticul nu-şi va bate joc de nimeni şi va evită detestabilul persiflaj, care ofensează fără să îndrep-teze însă.
    XIII.    Pentru a lăudă, el va căută toate ocaziunile, chiar şi pe cele mai mici. El va practică observaţiunea încurajatoare şi regretul care stimulează.
    XIV.     El nu va judecă pe baza titlurilor, la întâmplare şi cu ochii închişi. Pentru cărţi ca şi pentru oameni, există fizicuri ingrate şi nume nenorocite cari pot să ne înşele.
    XV.      între cărţile cari dela prima vedere îl atrag şi acelea cari îl resping, el trebuie să se dedice celor din urmă.
    Şi de nouă ori din zece ocaziuni el va fi recompensat.
    XVI.     El nu va ceti cu intenţiunea de a găsi neapărat o greşală, ci din contră, cu o dorinţă umilă de a învăţă şi niciodată de a căută pricină altuia.
    XVII.    Criticul trebuie să ştie că îi este încredinţată din partea cetitorilor încrezători în el, o sarcină grea de probitate, că el este călăuza lor, ciceronul lor, şi că va fi tot atât de culpabil de a induce pe aceşti cetitori intr’o falsă admiraţie ca într’o dispreţuire nedreaptă.
    XVIII.    Şi a ceti fără a ceti, înseamnă ca criticul să-şi deprindă spiritul şi ochii să nu vadă, să nu înregistreze şi să nu prindă în treacăt, decât indispensabilul, esenţialul şi să-şi dreseze privirea şi mintea pentru a căută şi fixă asemenea unor „pointeuri", la bunele locuri crema ideei, căutând a stabili unde este ascunsă, cu in-tenţiunea de a o scoate în evidenţă, palpitantă şi caldă. A ceti fără a ceti, înseamnă a renunţă la plăcere şi
a nu te gândi decât la datorie, înseamnă a părăsi locul unde ai vrea să stai şi a rămâneâ acolo de unde ai dori să pleci.
   A ceti fără a ceti înseamnă a ceti mai bine decât toată lumea, înseamnă a ceti uşor, viu şi repede, înseamnă a cercetă, a alunecă, a înţelege totul fără a stârni prea mult, înseamnă a ceti de sus, din sborul sublim al spiritului, din vârful aripei, fără a pune prea multă forţă, spre a puteâ escamotâ oboseala — înseamnă a tăiâ filele cărţei, repede, desfăcând şi făcând să sară în ochii noştri de ici şi de colo din vârful cuţitului tăietor, câte o piatră preţioasă, câte o nestimată, câte o idee, câte o imagine, un cuvânt căci adevăraratul critic nu trebuie să ne retragă plăcerea epuizând-o.
   Rolul său este de a lăsă ceva şi cetitorului, de a nu spune totul, totul. Dacă el va fi povestit tot ce e in carte şi dacă va apăsă pentru a stoarce toată zeama, atunci cetitorul se va mulţumi cu această esenţă, şi nu va mai simţi nevoia să aibă instrumentul a cărui operă, criticul ne-o oferă gata. A face să se cetească, a sili pe alţii să cetească, iată marea şi buna manieră a criticului.
                                                              E
     Artă.
                                                              i.
   Expoziţia pictorului Theodorescu-Sion.
   în primăvara acestui an m’a oprit un afiş de pe geamul unei vitrine din faţa Ateneului român din Bucureşti. Afişul anunţă o expoziţie a pictorului Theodorescu-Sion. M’am dus la Ateneu, în credinţa că acolo voiu găsi pânzele distinsului artist. Şi mare mi-a fost mirarea, când la Ateneu n’am găsit nimic. Artistul îşi expusese pânzele într’o odaie de alături, îngrămădin-du-le, cum s’a putut. M’am uitat la faţa mândră şi visătoare a pictorului şi l-am înţeles, că şi in acest exil tot el a rămas: robul artei sale, care e căutată de-ar fi expusă chiar şi într’o peşteră.
   Ardeleanul trecut în Ţară şi-a păstrat firea lui idealistă. în vârtejul lumii de afaceri şi de petreceri a Bucureştiului, vezi pe Moţul dârz, care nu vrea târgueli şi care nu se pleacă în faţa nedreptăţilor ce i se fac. Sângele moştenit dela strămoşi clocoteşte de mânie, dar îndură cu resignaţiune şi aşteaptă cu credinţă izbânda talentului său.
   Arta d-Iui Theodorescu-Sion e neobişnuită. Nu se îniprietineşte oricine cu ea dela prima impresie. Ca orice lucru nou şi original cere o pătrundere şi o înţelegere a mijloacelor tehnice, pe cari le întrebuinţează acest artist pentru întruparea frumosului. Genul primitiv şi decorativ, cu linii simple şi cu planuri expresive nu prea a câştigat mulţi aderenţi artei d-lui Theodorescu-Sion. Feliul d-sale de a vedeă şi de a execută cele văzute ÎI înrudeşte cu pictura modernă din străinătate. Dânsul crede că acest fel de a exprimă natura
www.dacQFomanica.ro
Nrul 8, 1914.
LUCEAFĂRUL
249
e superior celui obişnuit şi cu mult mai greu. Pictorului i se cere o notă personală mai pronunţată, un suflet mai individualist, ca să aibă îndrăzneala de a lucră cu mijloace la aparenţă numai simple pentru a obţineă realizarea frumosului.
    Intrând intr’o expoziţie specială a d-lui Theodorescu-Sion simţi, că ai în faţa ta un suflet â parte, un talent serios, care ştie să exprime ceeace vrea. în expoziţia cea mai recentă alături de câteva tablouri vechi: „Christ", „Craiu nou" etc. cele mai multe pânze erau din Ţara nouă anexată după răsboiul din Balcani României. Şi e o deosebire remarcabilă între pânzele vechi şi nouă. Alta e atmosfera tabloului „Craiu nou“ din Munţii-Apuseni şi alta în pânzele din Balcic. în Ardeal ceriul e niohorit, lumina mai temperată şi deci conturile mai precise, mai hotărîte. în Dobrogea nouă cu efuziunea de lumină şi de căldură toate colorile sunt mai deschise; contururile mai neprecise, mai şterse; amestecul şi contrastul colorilor mai pronunţat şi mai bogat. Artistul in atmosfera înecată de lumină a Balcicului şi Deliormanului a găsit subiecte, care se pretează la feliul lui de a înţelege poezia colorilor.
    în acest număr reproducem mai multe dintre tablourile nouă, cărora bineînţeles lipsindu-le colorile, le lipseşte însăşi vieaţa. Scopul nostru e numai să atragem atenţiunea cetitorilor noştri asupra acestui talent, indemnându-i să caute a vedea opera în original cât mai des. Pânzele d-lui Theodorescu-Sion sunt ca femeile ce nu ţin să fie frumoase şi să samene celorlalte. Apropiindu-te de ele, cunoscându-le şi studiindu-le, rămâi fermecat de simplicitatea şi frumuseţea lor adâncă. După ce te-ai obişnuit cu ele nu te mai poţi despărţi fără să te gândeşti la capriciile creatorului, care le-a trimis pe lume.
    Noi Românii din Ardeal putem fi mândri de acest talent, pe care l-am dat neamului şi nădăjduim că prin îndărătnicie şi muncă va reuşi să-şi cucerească cu vremea locul ce-1 merită în ierarhia talentelor noastre artistice.
    îi urăm din inimă izbândă.
                                           O.  C. T.
                                                                  II.
                                                                                   Expoziţia populară de marină D. Florian.
    Ne săturasem de banalitatea atâtor expoziţii de peisage, de portrete, de flori, a atâtor tablouri fabricate în limitele aceloraşi metode şi după aceleaşi vulgare clişeuri menite să transforme o rotondă în-tr’un cosmoplastic şi-o sală într’o odae de pension al unui sfârşit de an şcolar.
    Neaşteptat şi necunoscut, fără obişnuitele trâmbi-ţeri de reclamă înaintea deschiderei fără intervievuri şi cu sfiala ce caracterizează marile talente, veni pictorul D. Florian să ne facă cunoştinţa „marinelor" sale.
                                                                                   Reprezentarea mării, totdeauna schimbăcioasă, fixarea întinderii de apă mereu policromă, închiderea
în spaţiul îngust al unei pânze al luptei de valuri furioase, arătarea nesfârşitului albastru c’un fondai variat în efecte, cere cunoştinţi speciale, amănunţite şi-un suflet de poet îndrăgostit de modelul său, — de mare.
    Greutatea acestui gen de pictură a făcut ca dela regretatul Voinescu să nu-l mai încerce nimeni. Voi-nescu a fost un pictor unilateral; reuşise să prindă marea liniştită, ori să fixeze uşoarele ondulări de valuri. Şi ’n toată activitatea lui artistică n’a căutat decât să continue felul de pictură în care ştia că reuşeşte.
    Domnul D. Florian e un artist deosebit. Un îndrăgostit al mării. Toată vieaţa şi-o petrece pe apă, in călătorii, în observaţii. Cunoaşte marea in toate fazele, sub toate aspectele.
    A văzut marea furtunoasă, cu avalanşe de valuri înspumate, a privit, oprit in larg, imperiul albastru, liniştit, cu unde creţe, a călătorit noaptea ca să observe cerul pictat cu aur, răsfrânt în apă, a ascultat la ţărm melodia valurilor, şi-a încărcat sufletul cu toată poezia străină nouă, a studiat în Olanda arta celor mai mari pictori de marine din lume, şi-a lucrat neîncetat, în ascuns, îmboldit de credinţa c’odată va reuşi.                                             _
    Deaceia expoziţia d-lui Florian nc-a surprins. în mai puţin de 20 zile s’au vândut toate pânzele. Şi dacă ar mai fi avut pe câte a expus, tot n’ar fi rămas cu vreuna.
    Din mijlocul tablourilor d-lui Florian nu-ţi vine să mai pleci. Ai sensaţia că eşti in vilegiatură, la mare, că respiri aerul ei, că asculţi cântarea valurilor. în toate pânzele lumină şi poezie.
    Cele două pânze mari „Marea Neagră agitată" şi „Marca Neagră furtunoasă" ne surprind prin naturaleţa exprimării şi puterea de observaţie.
    Domnul Florian a dus o vieaţă de nomad, cercetând toată coasta Mării Negre şi aducându-ne din noul teritoriu privelişti fermecătoare. O frumoasă pânză e „Balcic Geamia spre Ecrene" în care vedem şi calităţi deosebite de peisagist.
    Cele mai adevărate efecte de lumină le găsim în „Trieste lângă Miramare", iar „La plaja Mamaia" ne impresionează adânc prin poezia care se desprinde din liniştea întinsului de mare, a uşoarei înclinări de valuri, a luminei care par’că vibrează între cer şi apă.
    Prin această'primă expoziţie d-1 Florian s’a afirmat ca un talent deosebit şi nădăjduim ca ’ntr’o viitoare expoziţie să ne arcte lucrări cari să întărească cele spuse acum.
                                                                    *
    Despre deschiderea celei de a XlV-a expoziţie a „Tinerimei Artistice" vom vorbi în numerele viitoare.
                                                                                                                                 D. Iov.
                                                                   s
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1914.
255
    Educaţie, Şcoală.
                                               Probleme studenţeşti.
   S’au ridicat mai multe glasuri în timpul din urmă cari tot cu mai multă insistenţă cereau crearea unei universităţi româneşti pentru cele patru milioane de Români din marea şi puternica împărăţie a Habs-burgilor. Pentru ce se ridică tocmai acum aceste glasuri, când noi pentru fiecare şcoală românească din cutare cătun din Ardeal sau din nordul Bucovinei trebuie să ducem adese luple înverşunate cu duşmanii noştri? E rostul unei întregi credinţe în acest gând al nostru care începe să ne încălzească tot mai mult.
   Un popor trăeşte în istoria lumii numai prin opera sa culturală, în cel mai larg înţeles al cuvântului, faţă de care toate celelalte străduinţe politice, economice sau de altă natură nu reprezintă decât gânduri mărunte, nu reprezintă decât decorul care pentru un trecător supraficial va însemnă poate icoana fidelă a unei generaţii, dar care pentru cercelătorul serios nu are multă valoare faţă de bogăţia şi măreţia operei culturale. Sunt popoară în istorie cari au întemeiat împărăţii mari şi puternice, cari au stăpânit multe alte neamuri mărunte, cari însă totuş au dispărut din istorie fiindcă n’au creat o cultură, adese chiar numai fiindcă din opera lor culturală nu ne-a rămas nici un document. Să luăm o pildă: Tracii. Istoricii ne spun că ei au constituit pe vremuri un imperiu puternic care se întindea din munţii Carpaţilor până la marea Egee, că aveau ostaşi buni pe iscusinţa cărora s’a întemeiat în bună parte şi gloria unui Alexandru cel Mare şi totuş ce înseamnă acest popor faţă de arta Grecilor şi opera culturală a Romanilor? Sentinţele istorice se ’nţelege că niciodată nu pot fi definitive. Astfel, a venit un om, mare prin tăcerea cu care s’a încunjurat ţoală vieaţa şi şi mai mare prin munca titanică de trei decenii pe care a sâvâr-şit-o însufleţit de cea mai nobilă credinţă, şi ne-a spus, cum dih bogăţia sufletească a acestui popor al Tracilor au răsărit atâtea figuri din mitologia elină, şi ne-a venit altul care prin puterea creatoare a cuvântului său ne-a reînviat calităţile nobile ale acestui popor, ale cărui obiceiuri sfinte, al cărui suflet se perpetuiază azi în obiceiurile, în portul şi în sufletul neamului românesc. Deci marele popor al Tracilor, mort în istorie deşl-i dase lui Alexandru cel mare cei mai buni ostaşi cu care a cucerit lumea, a reînviat, când doi oameni, cari de bună seamă că nu pe urma unei simple întâmplări au fost Români, au desgropat marea operă culturală pe care au săvârşit-o, jertfind pe altarul artei toată bogăţia sufletului lor a cărui singură vină a fost că s’a mărginit a se exprimă în forme prea primitive, şi dând neamului românesc obiceiurile şi credinţele sale. Ială puterea creatoare a culturii, care neapărat nu poate fi decât naţională, prin care singură trăesc şi vor trăi popoarele.
   Dar să ne reîntoarcem la nevoile şi năcazurile noastre. Tinerii noştri crescuţi în mediu străin, în şcoală străină şi in spiritul unei culturi străine, dacă
în teorie rămân Români, de fapt nu pot simţi româneşte, şi deaceca ei în activitatea lor publică, dacă vor puteâ face diplomaţie, nu vor puleâ crea însă curente puternice, doar în cazul când i-ar copleşi puterea elementară a masselor care ea le-ar indică calea. Dar massele se mişcă greu. Ele hotărăsc totdeauna învingerea în clipe'e mari ale istoriei, dară noi avem nevoie de munca individuală a acelora cari au a vesti cuvântul, înainte de toate prin pilda lor însăşi, muncă grea în care nu totdeauna afli lângă tine prieteni stăruitori şi statornici, muncă grea pe care credinţa o înalţă până la sacrificiu. Credinţa aceasta poate izvorî numai din adevărurile eterne ale culturii naţionale, o noţiune sub care nu înţelegem numai operile literare scrise în limba românească, ci în care cuprindem întreaga tradiţie a pământului şi a sufletului românesc, care ne va face urmaşi conştienţi ai acelor strămoşi ai noştri care acum mii de ani au săvârşit pe acelaş pământ cea mai măreaţă operă culturală a vremurilor preistorice. Şi această tradiţie nu se poate cultivă decât într’o universitate românească, istoria pământului românesc din toate punctele de vedere nu se poate studiâ decât într’o universitate românească, cultura noastră nu poate înflori decât printr’o universitate românească, în care intelectualilor noştri pe lângă idei li se va insuflă şi idealul, credinţa care trebuie să-i poarte, dacă voesc să fie folositori neamului şi prin el umanităţii, căci precum în fiecare fir de iarbă natura îşi concentrează o parte din puterea sa creatoare, astfel şi în sufletul neamului nostru divinitatea îşi restrânge o parte din strălucirea ei.
    Prieteni de-ai noştri ne vor spune poate că nu se poate face politică prin cultură, că bani, bani şi iarăşi bani ne trebuie în răsboiul mare ce-1 purtăm. Nu putem admite concepţia aceasta; credinţă ne trebuie, şi prin credinţă vom căpătă şi puterea jertfei şi tăria de a săvârşi acea muncă sfântă — pe care alţii o vor numi „măruntă” — şi pe care măiestrul Vlahuţâ atât de frumos o aseamănă cu munca acelor „popoare de mici vietăţi nevăzute cu ochiul omului” care „sub valurile sbuciumate ale Oceanului zidesc încet un munte uriaş pe largi temelii înfipte în fundul stâncos al genunei, in mii de ani, clipă de clipă legând şi trudă de trudă”, până ce „ajung să scoată deasupra talazurilor, ele, şubrede făpturi de o zi, rodul neperitor al solidarităţii lor: o lume nouă in faţa soarelui.”
    Această muncă o aşteaptă neamul românesc dela generaţiile viitoare cari îşi vor puteâ câştigă tăria şi însufleţirea numai dacă vor fi educate în şcoală românească şi în vederea marelui ideal românesc. Nemţii prin cultura lor şi prin disciplina lor sufletească au ajuns mari, -- şi aceasta şi-au câştigat-o în universităţile lor: deaceea cerem şi noi o universitate românească în numele trecutului plin de glorie şi de suferinţe şi cu atât mai vârtos în numele viitorului care ni se arată strălucit.
    întreaga studenţime românească e chemată deci să-şi spuie cuvântul. Să nu cântărim posibilităţile
www.dacQFomanica.ro
Nrul fe,
LtCteAFÂRtJL
25l
vremii de azi, chiar şi dacă nu vom avea de înregistrat succese de fapt imediate, privind tot înainte, ne vom alege cu o apropiere sufletească şi cu o solidaritate de sentimente cari vor formă temelia morală a acestui viitor focar de cultură românească.
                                                                     *
   O idee — să zicem mai modernă — care ar fi bine să se răspândească tot mai mult printre tinerimea noastră e: sportul şi gimnastica. Se ’nţe-lege, că noi n’avem voie să facem numai sport pentru sport. Ar fi absurd. Nici nu pretindem, că am fi rămas în urmă pe acest teren şi că ar fi sosit timpul să ne punem şi concurenţii noştri la diferitele întreceri internaţionale. Credem că studenţimea românească trebuie să privească chestia dintr’un punct de vedere mai înalt, care prin însuş faptul, că e mai înalt cuprinde şi un orizont mai larg.
   Ideea naţională românească trebuie să agite azi studenţimea noastră mai mult ca oricând, căci lumea priveşte îngrijorată spre noi, trebuie deci să ne afirmăm credinţa cu mai multă putere. în afară studenţimea n’are a reprezentâ neamul: vremea „secăturilor entuziaste" a trecut. Dar ni se cere o faptă mare — pe care n’au voie s’o compromită voi bele şi faptele ste-reotipe de pe la adunări — căci şi ideea, care ne însufleţeşte e măreaţă. înainte de toate: credinţă. Nemţii au creat universitatea din Berlin îndeosebi ca să disciplineze sufleteşte generaţia tânără în vederea marilor evenimente ce aveau să urmeze. Noi ne-avem apostolii noştri, mai puternici decât Fichte cu „cuvântările" sale. Dar să nu uităm un lucru: Nemţii au avut personalităţi mari, cari i-au însufleţit cu vorba, dar au mai avut un om mare: pe bătrânul Jahn, care prin societăţile sale de gimnastică şi sport i-a organizat într’o puternică oaste. Noi asemenea nu ne putem mulţumi cu foloasele ce ne vor cădea pe urma luptei celor mari. Orice victorie pe care ţi-o aduc alţii, pe care n’ai cucerit-o prin vrednicia ta, înseamnă o demoralizare, mai primejdioasă ca lupta continuă cu duşmanul. Faţă de credinţa noastră atitudinea ce trebuie s’o luăm e clară: să ne pregătim ca s’o afirmăm oriunde şi în faţa oricui cu toată hotărî re a. în ce sens trebuie să ne organizăm ne dau pilda vecinii noştri, Polonii, Cehii, Slovenii, asemenea cărora studenţimea românească va trebui să organizeze o asociaţie gimnastică-sportivă panromânească. După ce ne vom mărgini şi noi să trăim pe urma unei tradiţii glorioase, cum o fac azi Nemţii. Prin diferitele congrese sportive naţionale am legă deallminterea şi legături sociale mai strânse, am cunoaşte mai bine toate frumuseţile pământului şi monumentele istorice româneşti. Pentru orice om cu mintea sănătoasă aceste sunt lucruri evidente, pentru acei ce şovăie însă, aplicaţi spre compromisuri cu mediul corupt în care trăiesc, e bine să le fixăm.
                                                                     *
   „Fiecare generaţie poartă răspunderea menirii şi a faptelor sale” şi noi credem că disciplinându-ne astfel trupul şi sufletul vom ajunge o generaţie vrednică, căci orice ne-ar zice „cuminţii", „diplomaţii” igno-
ranţi, cari acum de curând ne-au potopit cu atâtea intervievuri, o generaţie, care la un moment dat n’ar fi capabilă să facă şi o revoluţie de fapte, nu poate însemnă mult în istoria omenirii.
   „Un popor este cel mai frumos, cel mai sfânt, cel mai trainic lucru, care poate să existe pe lume" ne zice marele nostru învăţător, d-l N. lorga; „dar din nenorocire nici astăzi nu există încă un popor românesc. Există un stat român, există o clasă conducătoare română, există tot ceeace se poate întâlni intr’un popor afară de suflet, de simţul de solidaritate, care într’adevăr alcătueşte un neam". Noi avem credinţa, că studenţimea românească, muncind în sensul ideilor indicate mai sus, va contribui în mare măsură, ca să se înfăptuiască „această minune mare, mai sfântă decât toate minunile: ivirea neamului românesc".
                                                                                                                      Lascar Lutia.
                                                                0
    A
    însemnări.
   „înfrăţirea". Acesta este numele federaţiei băncilor săteşti, care s’a înfiinţat Dumineca trecută în Sibiiu. Federaţia aceasta s’a făcut, însă, in aşa fel încât a făcut cea mai rea impresie asupra tuturor oamenilor serioşi, cari doresc binele şi prosperarea băncilor săteşti. „înfrăţirea" aşa cum e alcătuită nici nu credem că va aveâ sorţi de reuşită.
   E regretabil că oamenii se lasă călăuziţi în asemenea chestiuni mari de ambiţii personale şi încearcă să încurce şi să compromită mişcarea cooperativă din Ardeal.
   Băncile săteşti să fie cu toată rezerva faţă de această federaţie, până când vor primi îndrumări şi lămuriri din partea cercurilor competente.
   Aşteptăm ca şi „Asociaţiunea", care a luat în mână organizaţia cooperativă, să se pronunţe în această chestiune.
   Noi vom reveni pe larg, spunându-ne părerea in interesul cauzei.       gg
   Noul director al Teatrului Naţional din Bucureşti. D-l Brătescu-Voineşti s’a retras repede după logodna ce-a făcut-o cu Teatrul Naţional. Se vede că firea d-sale delicată nu s’a putut obişnui cu atmosfera sgomotoasă a scenei. A renunţat deci la căsătorie, lăsând locul d-sale unui distins scriitor dramatic, d-lui G. Diamandi. D-sa vine în fruntea primei scene româneşti cu o mulţime de promisiuni şi de planuri, pe cari dorim să le poată realiză. Cea mai interesantă inovaţie a d-sale e teatrul ambulant sătesc, cu ajutorul ariiştilor dramatici. Aceasta înseamnă o democratizare a artei dramatice, o popularizare a ei. D-l Diamandi dovedeşte deci că venirea d-sale la „Teatrul Naţional", va însemnă şi începutul unei ere noi. Să-i ajute D-zeu să-şi vadă gândurile bune întrupate!
                                                                 88
   Cursurile Asociaţiunii. După d-l Dr. Al. Bogdan a vorbit Dr. N. Drăganu, profesor la liceul din Năsăud, despre „Filologia românească dela şcoala latinistă
www.dacQFomanica.ro
252
LUCEAFĂRUL
Nrul 8, 1914.
până astăzi." La două săptămâni a venit d-l Tzigara-Samurcaş din Bucureşti, ca să ne facă o lecţie admirabilă despre arta românească în ultimii cincizeci de ani. Seria conferinţelor a încheiat-o strălucit d-l Si-mion Mehedinţi în Dumineca Tomii.
   Conferinţa d-lui Dr. N. Drăganu se va publică, iar asupra celorlalte două vom reveni în articole speciale.
   Putem felicită „Asociatiunea" pentru aranjarea acestor cursuri, pe cari sperăm că le va continuă spre desăvârşirea culturii noastre naţionale.
                                                                        88
   Cursurile Asociatiunii şi „ Românul Ştim că membrii comitetului naţional nu sunt mulţumiţi cu ziarul oficial al partidului, ştim că a încercat să încredinţeze altor puteri conducerea Iui, ştim că s’a instituit un comitet de redacţie, ca să-l ridice la nivelul unui ziar ce reprezintă intelectualitatea unui popor de milioane de suflete. Mai ştim că toate încercările n’au izbutit, din cauza unei persoane. Cea mai marc greşală a comitetului e, că tolerează să fie terorizat de ambiţiile deşerte ale d-lui V. Goldiş, care a dat destule dovezi, că nu e născut pentru postul de director al unui ziar, ce-i căşunează atâtea dureri de cap şi ameţeli.
   Dovada cea mai nouă a dat-o, când a admis dările de seamă falşe, tenden|ioase şi răutăcioase despre cursurile „Asociatiunii". D-l Goldiş nici după ce a fost lămurit despre rostul şi însemnătatea acestor cursuri nu a căutat să repare greşala ci s’a identificat cu nişte soboli intelectuali iresponsabili de ceeace fac. D-l Goldiş mai dovedeşte, că de când e în fruntea ziarului n’a putut să înveţe nici măcar româneşte. (în 29 de rânduri are o sintaxă specială şi cuvinte ca „complacerea"). Cum eră deci să înveţe d-l Goldiş alte lucruri mai grele?
   Suntem siliţi deci să-l iertăm...
   Corespondenţilor anonimi nu le vom da nici o atenţiune, până când nu vor avea curajul să iasă din tufă. Când li-e ruşine să iscălească ceeace scriu, îşi dau singuri certificatul. Ceeace fac dânşii e un banditism intelectual. Iar cu bandiţii, chiar când haiducesc prin codrii „Românului", nu poate sta nimeni de vorbă.
   Se spune că unul dintre aceşti corespondenţi anonimi e şi colaboratorul acestei reviste. Nouă nu ne vine să credem, că un om să fie capabil de asemenea perfidie şi lipsă de caracter, mai ales, când îl ştim şi educator al tinerimii. Am regretă nespus de mult, dacă s’ar constată că ştirea este adevărată. în acest caz am fi siliţi a-1 pofti să ne părăsească de bună vo:e.
   Cu aceste am încheiat cu d-l Goldiş şi cu „Românul", felicitând comitetul naţional pentru răbdarea fată de amândoi. (T.)
                                                                        88
   Junimea literară. Revista fraţilor noştri din Bucovina se luptă vitejeşte cu existenţa de 10 ani împliniţi. în acest timp a făcut servicii reale culturii româneşti, publicând studii şi articole, bucă(i literare şi informaţii, cari reoglindesc străduinţele culturale ale Românilor din acel colţ de pământ.
   Cu începerea acestui an, al Xl-lea, şi-a schimbat formatul şi cele trei numere apărute deodată ne arată încordarea celor ce o publică de a-i prelungi zilele vrednice de traiu. în acest număr triplu găsim un material bogat şi variat. într’un articol d-l Dr. I. Nistor stărue asupra legăturilor dintre bucovineni şi ardeleni, arătând şi foloasele practice, cari ar rezultă din cultivarea acestor legături, anume: în politică bucovinenii împreună cu Românii din Ungaria să tindă spre dobândirea autonomiei naţionale pe seama tuturor Românilor in monarhie, întorcându-se la politica generaţiei dela 1848 a lui Andreiu baron de Şaguna şi Eudoxiu Hurmuzachi; în cele bisericeşti subordonarea eparhiei bucovinenc mitropoliei din Sibiiu şi în cele culturale desfăşurarea unei acţiuni unitare.
   Recomandăm cetitorilor noştri revista fraţilor noştri din Bucovina.
                                                                           88
   Presa noastră de partid. Din prilejul răspunsului ce-1 dăm d-lui Goldiş, reproducem câteva observaţii pe cari le găsim într’un articol prim din „Drapelul" (Nr. 38/1914) d-lui Branisce. Nădăjduim că aceste observaţii vor fi înţelese de cei vizaţi.
   „Câteodată avem impresia că pressa de partid creează conducerii noastre de partid situaţii inesora-bile, cari provoacă în mod firesc apoi nedumeriri şi desorientări in publicul nostru mare".
   ... „Misiunea pressei de partid este să reprezinte şi influinteze opinia publică prin pisnia conducerei de partid, aşa că în raportul de reciprocă influinjare tocmai pressa de partid are să reprezinte în opinia publică cugetarea şi acţiunea acelora, cari din încrederea publică au ajuns în acele situaţii responsabile pentru vieaţa de partid. Iar la caz, că între opinia publică şi conducerea de partid s’ar ivi anumite divergenţe — caz ce nu s’a ivit la noi — apoi pressa de partid, dacă nu voeşte să sgudue încrederea in conducerea de partid, trebuie să reprezinte cu toată puterea convingerei conducerea de partid şi la nici un caz nu este iertat să se avânte peste această conducere, dictând şi impunând acţiuni, pe cari conducerea de partid în conştienţa răspunderei ce-i incumbă, nu le-ar fi iniţiat şi reprezentat".
   Ce zici, d-le Goldiş? Cum stăm cu „zgarda" şi cu „discuţiile libere"? Nu-i aşa, că d-l Branisce a uitat trecutul ziarului său propriu?
                                                                           88
   D-şoara Elena Popea. Simpatica şi talentata noastră artistă, după cum ni se scrie din Bucureşti, a expus la expoziţia „Tinerimii artistice" două tablouri, asupra cărora atragem atenţiunea iubitorilor de artă. Când vom vorbi despre expoziţia Tinerimii, le vom reproduce sau poate vom închină un număr special operei create de artista noastră ardeleană.
                                                                           88
   Errata. S’a strecurat două greşeli in poezia Povestiri din numărul trecut. Una în rândul prim din versul întâi: in loc de petele să se cetească petale. A doua în rândul prim din versul ultim: Iu mei în loc de lunei.
                                               TIPARUL LUI W. KRARFT IN SIBIIU.
www.dacQFomanica.ro
3
g|=a=qSŞgj^-l|-|HF==grQ-^r^HF===^^^gpe===lE
Biblioteca sor»iito*»ilor» dLela. noi
                                                  apare sub auspiciile
  „H$oc]a{luoil pentru literatura română şl cultura poporului român"
                                        sub îngrijirea d-Iui Oct. C. Tăslăuanu.
                       treUea'volum: Alte VrCAlUri schiţe şi povestiri
                                                 de
Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri cu sobiecte din vieaţa ţărănească. Literatura ţărănească a lui uh. Stoica e expresia sufletului său de artist. Poporanismul la el e organic; tot ce descrie a văzut, a simţit şi a trăit. Graiul ţărănesc nu e învăţat din cărţi, ci de-acasă. între scriitorii din Ardeal e unul 'dintre cei ce cunosc mai bine vieaţa dela ţară şi o descriu mai credincios şi mai artistic.
                        Preţul unul volum: Cor. 2.—.
                     doilea volum: Schiţe şi povestiri
                                de
                Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru.
                                Preţul unui volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani).
                                                 bSSs
                                                                                         Primul volum:
                                           schiţe şi novele
                                                   de
în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de iângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşiior şi moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda Iui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-1 Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura.
                        Preţul unui volum: Cor. 1.60.
          = Se g&seso de vânzare la toate librăriile. ■■■ —
          Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă.

www.dacQromanica.ro

Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi
primul depozit românesc
piane, pianine si armoniuri
asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite. =
şcoaiele, reuniunile ie cântări ;1 alte Instituţii culturale primesc favor special.
Armoniuri de şcoală Si* =
IO ani saranţa. = PtStlre tn rate.
TIMOTEI POPOVICI
■ ., . - profesor de muzică.-
Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7.

Gheorghe A. Mathey
                                Atelier pentru pictură şi arte industriale
   BERLIN, SW. 11.
                              Muzeul regal de arte industriale; Prinz Albrechtstr. 8,
                                primeşte toate comandele pentru pictură, reclamă artistică, coperte, ex libris şi orice lucrare din domeniul artelor industriale şi grafice.
Capital social Cor»oane X,200.000.
~     airo-Conto la ,.ALBINA11. ■ - , ■ Postsparkaaea un*. 29.340. ■ ■.
3
ii
z
i
„Banca generală de asigurare"
                                societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben
cate prima bancă da aslgnrare romanească, înfiinţată de Inatitntele financiara (băncile) române ■ --■■■ ■           -== din Transilvania şi Ungaria. ■ ■ -- ■■ ■
                                     Prezidentul direcţiunei: Partenin Coama,
                                     directorul executiv al .Albinei, şi prezidentul .Solidarităţii».
„Banca generală de asigurare" î&îfcăii *î£r«i
cele mai favorabile combinaţiuoi. ----■                  . ■   ■        . ;
                       Asigurările se pot face prin oricare bancă romfinoască, precum şi la agenţii Ş) bărbaţii -de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi informaţiuni se dan gratis şi imediat
                                    Persoanele cnnoscnte ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând în Bervicial societăţii.
                     „Buca generală ie asigurare11 dă informaţiani gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la oa sau la altă societate de asigurare.
                                                                 î“ Ceitrala Bani generale le asigurare * Edificiul lîwWncT
ori fa agenturile el principale din Braşov (fii. „Albina") şl Arad (Jdzaeffdherczeg-ut 1/a).
Cei interesaţi să se adreseze ===== ou încredere ‘
www.dacQFomanica.ro