Octav Minar . . . Zaharia Bârsan. , I. Agârbiceanu . . Maria Cunţan . . Dionisie Pecurariu.
      Cronici: D. Iov: Octav Băncilă, Marincea Stănescu, Luchian, N: Dărăscu şi Mogoş.
  D. N. Ciotori: Cătră d-l O. Galaction. A. Nour: Serbările „Junimei" din Cernăuţi. Dr. M. Crăiniceanu: Stări şcolare ruşinoase. însemnări: Succesul unei românce, f Paul Heyse. O universitate populară la Craiova. Institut de studii sudost-europene. „Viitorism". Nebunia şovinismului. Ungurii la Petersburg. „Se face ziuă". Austrofili. Un nou succes al pictorului Maieiu.
  Un tânăr cu viitor. „Domnul Notar". Romanul „Arhanghelii". Errata. — Bibliografie.
      Itustraţiuni: Octav Băncilă: întoarcerea din pădure; Cules de porumb; Pânea noastră cea de toate zilele; La vecerne; întrunire; Portretul pictorului. Pictorul Marincea Stănescu-Marincea Stănescu: Din basme; Rezervistul; Bobotează pe timput lui Mateiu Basarab. Dr. Gri-gore cav. de Pantasi. Apoteoza din „Cântecul neamului". „Muzica înalţă sufletul".
       yfaare 6e Souăori/ze /r/nri......................
REDACTOR: OCTâF. C. TJMÂUJNU. An. XIII.         SibiyWwUsmMU- m4-                     Nr•7-
Mistral şi Alecsandri. Drum nou (poezie). Furtunile.
Cresc viorele (poezie). Consideraţiuni asupra artei populare.
Mana Cunţan 1. Nanu . . .
Romulus Cioflec
Iubire, Povestiri (poezii). Activitatea artistică a Dr-lui Grigore cav. de Pantasi.
îngerii de pe uşile altarului.
Matele,
                   LUCEAFĂRUL
 REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ.
                APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE.
Colaboratori: I. Ag&rbiceanu, D. Anghel, Aurel P. Bănuţ, Z. Bârsan, I. A. Bassarabescu, O. Bogdan-Duică, Dr. Al. Bogdan, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cloflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilla Cozmuţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gflrleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, 1. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Livlu Marian, Dr. 1. Mateiu, Octav Minar, Cornellu Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, 1. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotici, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu - Râronlceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu.
ABONAMENT:
                                                    Ediţia de lux
                                                  In Austro-Ungaria:
1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor.
                                              în România şi străinătate:
                                                      32 cor., 6 luni
1 an
16 cor.
          Ediţia simplă
        în Austro-Ungaria:
1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor.
Pentru preoţi, învăţători şi studenţi:
1 an . 16 cor., 6 luni .    8 cor.
    în România şi străinătate:
1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor.
                     ReelamaţiUt sunt a se face în curs ie 14 sU» după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare dt adresă se vor trimite 20 bani în mărci postate.
                            Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa:
                                                                   Adm. rev. „Luceafărul**, Sibiiu (Nagyszeben).
5HraEHSE5H5H5H5H5HSHSHSHSE5H5H5HSH5a5E!ăasaSH5H5E5H5H52SH5HÎ

■fir. ■Vi V,
I r-r'v «1
m

   ■ri'v (.
   ifty/rLS'L
          “
a
...
u
*2
3
05
'O
O
o
  Ci
                                                                                                                                                  u
  Ci
Archibald, Impresii de călătorie, note de om năcăjit. Cor. 2.50.
Beza, M., Pe drumuri. Din vieaţa Aromânilor. Cor. 2.—.
B o g d a n - D u i c ă, G., Ovreii pământeni şi subpâmânteni. Cor. —.40.
Bucovineanu, J.,_Evreii...l Cor. 1.—.
Buţureanu, M. C., Femeia, studiu social. Cor. 3.—.
Candiano-Popescu, AL, Răsboiul neatârnărei, istorie critică. Asaltul şi luarea redutei Griviţa. Cor. 3.—.
Chiru-Nanov, I., Ochiul dracului, schiţe şi nuvele. Cor. 1.50.
Cinci scrisori de dragoste ale unei călugăriţe, trad. de Dr. M. Grtinberg. Cor. I.—.
Dulfu, P., Gruia lui Novac, epopee cu ilustraţiuni de A. Murnu. Cor. 2.50.
G a 1 a c t i o n G., Bisericuţa din Răzoare, nuvele şi schiţe. Cor. 2.—.
Ghica, I., Pământul şi omul. Cu ilu-straţiuni. Cor. 1.60.
Goga, O., Din umbra zidurilor, poezii. Cor. 2.—.
Herz, A., Bunicul, comedie în 3 acte. Cor. 2.-.
Irimescu-Cândeşti, l, Pe drumurile cadrilaterului. Cor. 1.50.
Lee ca, G., Dincolo, din Dunăre 'n Balcani. Cor. 1.—.
Locuşteanu, P.,Suntem nebuni,schiţe umoristice. Cor. 1.50.
Mehedinţi, S., Poporul 1913. Cor. 1.50.
  — Cătră noua generaţie. Cor. 1.50.
Moteanu, C. I., Apelul clasei ţărăneşti pentru revizuirea act. sist. de guvernământ. Cor. 2.50.
Pillat, I., Eternităţi de-o clipă, poezii. Cor. 2. — .
Rădulescu-Niger, Orfanii neamului, roman naţionalist Cor. 4.—.
Sergent, St. G., Amintirile mele din răsboiul pentru independenţă. Cor. 1.—.
Soveja, Ofensiva naţională. Cor. 1.—.
Theodorian-Carada, M., SfântaMe-lania cea tânără. Cor. —.80.
Theodorian, Caton, Povestea unei odăi, poveşti. Cor. 2.—.
Vlahuţă A., Dreptate, nuvele. Cor. 2.—.
Zâvaco, M., Epopeea dragostei, roman istoric. Voi. I Cor. 2.—, voi. II Cor. 1.50.
O
o
CQ
S
n
<c
•t
e>
*1
o
CQ
«1
a
V)
a
3
n
o
                                               De vânzare la librăria lui El. Krafft in Sibiiu.
                           Expedierea se (ace mai uşor trlmlţftndu-se banii înainte, adăupându-se la preţul cărţii incă 30-40 fii. pentru expedierea francată eventual Încă 25 fii, pentru taxa de recomandaţie.
■uauaaMilauauauaaaiuiaMiaaii1
www.uaCOrDmamca.To
Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită.
                         Mistral şi Alecsandri.')
   Departe de ţara noastră, la sud, acolo unde soarele e în toată strălucirea, se află un colţ de vieaţă, de unde vreo câţiva entuziaşti au readus în lumină o glorie literară, pe care vremea începuse s’o ascundă sub cupola anilor trecători.
   E Provansa, patria lui Mistral, unde cerul e albastru, unde sufletul trăieşte şi pentru dânsul. Din acest cuib a reînviat poezia provansală, care în trecut ajunsese la universalitate prin glasul trubadurilor şi care astăzi prin geniul lui Mistral s’a ridicat din nou la cea mai înaltă concepţie.
   Lamartine cu drept cuvânt l-a numit în prefaţa poemei Mireille, poetul ţărănimei.
   Mistral pe care moartea ni l-a răpit de curând, s’a născut şi a trăit sub înrâurirea directă a poeziei populare, dela care nici o influenţă străină nu l-a schimbat. Sufletul său a rămas îndrăgostit de natură, pe care a descris-o cu atâta duioşie, cu atât entuziasm, încât versurile lui sunt refrenul unei adieri de poezie rustică. Născut la M a i 11 a n e, aproape de Saint-Remi, la 8 Septemvrie 1830. A fost fiul unor arendaşi bogaţi, oameni simpli şi muncitori.
   >) Fragment dintr’un studiu complect, care va apărea în volumul editat de C. Sfetea sub acest titlu, cuprinzând diferitele scrisori inedite ale lui Mistral şi ale poetului dela Mirceşti.
   Mistral a fost crescut într’o atmosferă patriarhală, deaceea a rămas până la moarte de o simplicitate şi de o cureţenie sufletească surprinzătoare.
   Alfons Daudet, prietinul cel mai intim al poetului, spunea că eră îndeajuns să-l cunoşti odată pentru a-ţi deveni simpatic.
   Vorbiâ încet, dar c’un glas dulce, muzical. Eră cult şi totuş această cultură o trecea prin prizma cugetărei lui şi nu-ţi reproducea decât cu observaţii ceeace auzise sau studiase.
   Din toate, iubiâ natura în mijlocul căreia părea că trăieşte în libertate.
   Mistral a învăţat la Avignon unde şi-a luat licenţa în drept.
   Aici legă prietinie cu profesorul Roumaniile, care îşi pusese în gând să reînvieze poezia provansală, îmbrăţişată aşa de mult prin secolul al 16-lea şi al 17-lea. într’o seară, Roumanille pofteşte la el acasă pe Mistral, împreună, cetesc colecţia de cântece provan-sale culese de dânsul, pe care le numiră Margarideto.
   Entuziasmaţi de frumuseţea acestor perle populare, prietinii se hotărăsc să scoată o revistă, unde să-şi propue scopul lor, îndemnând pe poeţii dela sud spre această direcţie ţărănistă.
   într’adevăr, nu trece mult timp şi Roumanille scoate la Avignon — Li Provenţolo
                                         1
www.dacQFomanica.ro
Luceafărul
Nrul 7, 1914.
]£>6
(Provansalele) — revistă, care avu în Mistral un colaborator statornic.
   Activitatea lor la această publicaţie a fost foarte mare.
   Rene Taillandier numeşte pe Rouma-nille marele poet provansal, capul renaşterii Muzei meridionale, iar Lamartine în cursul său de literatură, spune despre Mistral:
   „Literatura ţărănească este regăsită grafie şi gloriei Providenţei! Un mare poet epic s’a născut. Natura occidentală nu face mult, dar natura meridională produce totdeauna. Un adevărat poet homeric în aceste timpuri. Un poet născut ca oamenii lui Deucalion, dintr’o piatră dela Crau. Un poet primitiv in timpul nostru de decadentă. Un poet grec la Avignon. Un poet, care a format o limbă la fel cu a lui Petrarca, creiată in Italia. Un poet, care dintr’o vorbire ordinară a făcut o limbă clasică..."
   Cu aceste rânduri preîntâmpină Lamartine pe Mistral, care până astăzi este considerat ca maestru, în cizelarea versurilor în limba provansală.
   Datorită acestor doi mari poeţi ai sudului, se reînfiinţează adunarea Felibrilor, adecă a poeţilor, hotărîndu-se ca să se publice şi un „Almanah", care dela 1854 Maiu în 25, apare regulat în fiecare an.
   Evenimentul cel mai însemnat din vieata
                                              i
literară a provansalilor, s’a produs în 1861, când Mistral editează în traducere franceză marele său poem „Mireille".
   La apariţia lui Academia franceză îl co-ronează, iar celebrul compozitor Gounod scoate din această lucrare un libret pentru opera sa, care s’a jucat cu succes, în 1864, la Opera cea mare din Paris.
   Genialul poet a dedicat poema lui Lamartine, acela care a apreciat întâi valoarea lui literară:
   „I(i încredinţez Mireille, aceasta este sufletul şi inima mea. Este floarea anilor mei, este un strugure din Crau, care cu toate frumuseţile ti-1 dărueşte un ţăran."
   Poema „Mireille" este rugăciunea de seară a celor dela sud, care au un Dumnezeu şi pe Mistral!            *
   închizând această mică Introducere, voiu povesti legătura de prietinie literară între Mistral şi Alecsandri, care s’a întâmplat cu ocazia premierei „Gintei Latine".
   Dacă amintirile sunt tablouri din vieată a
                                            i
căror colorit încă te impresionează, atunci desigur că aceste clipe petrecute în intimitate, c’un mare poet, te urmăresc ca o umbră dealungul vieţii.
   'Pentru contimporani în special, ele formează un element de actualitate, un element de psihologie literară. Aşa a fost şi cu prie-tinia celor doi mari poeţi ai latinităţii.
   La 30 Martie, 1875, celebrul poet spaniol Alfred de Quintana, propune societăţii Felibrilor ca pentru un al treilea an, să se formeze un concurs literar între popoarele de viţă latină, pentru alcătuirea unei poezii, care să fie proclamată ca imnul general al acestor naţiuni.
   La 19 Maiu 1878, Alecsandri primeşte la Mirceşti, următoarea telegramă:
   „Juriul alcătuit din Mistral, Tourtoulon, Quintana, Obedenaru şi Ascoli, v’a dăruit în umanitate premiul cântecului latin. Vă aşteptăm. Roque Ferrier."
   Alecsandri n’a putut să vie la această festivitate, dar mai târziu cu vreo câţiva ani, a dorit să mulţumească personal lui Mistral şi prietinilor felibrii pentru onoarea ce i-au făcut.
   Dintr’o scrisoare adresată d-nei Alecsandri, iată ce amănunte culeg despre această primire :
   „Sosind eri, Duminecă, la Montpellier.'am fost primit la gară de cătră Bonaparte Wyse, baronul de Tourtoulon, Jules Laforgue şi alţi amici ai mei necunoscuţi.
   Pe ia 2 ore după-amiază ne-am dus în parcul unui caslel unde erau aduna{i mulţi felibrii şi multe dame. Acolo ani fost aşezat pe un jelf, în ochii tuturor, ca un obiect de curiozitate, alăturea de d-na prezidentă şi am asistat timp de 4 ore, la numeroase cetiri în limba provansală şi cântece populare, cari produse mare entuziasm. Studenţii români din Mont-pellier mi-au prezentat o mare coroană de trandafiri pe cari i-am împărat la dame, după ce le-am cetit în gura mare „Cântecul Gintei Latine."')
   Din altă scrisoare citez pasagiile în cari Alecsandri spune cum a fost primit de Mistral la Maillane:
   „Eri dimineafă am plecat dela Marsilia şi am sosit la Avignon pe la 11 ore.
   La gară ne aşteptă Bonaparte Wyse, care venise aici înaintea mea şi îmi reţinuse o odaie bună la hotel. Am plecat îndată împreună cu o trăsură la Mailan, ca să vizităm împreună pe celebrul poet al Provansei — Mistral.
   ') Originalul păstrat la „Academia Română".
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
191
Oclav Băncilă: Întoarcerea din pădure.
1*
www.dacQFomanica.ro
192
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1914.
   După o oră de plimbare am sosit într’un sat mic aşezat în faţa munţilor Alpi şi m’am întâlnit cu amicul meu necunoscut. El locueşte ca mine la ţară într’o căsuţă mică, înconjurată de o mică grădinuţă şi lucrează necontenit intr’un cabinet bine luminat şi simplu ca al meu.
   Mistral e un om de vreo 52 de ani, înalt, frumos, cu fruntea largă, cu părul bogat şi argintiu, fizonomia lui e plăcută, veselă, simpatică şi graiul lui poetic.
   Cum m’a văzut, m’a luat in braţe şi ne-am sărutat împreună ca doi fraţi ce nu s’au întâlnit de mult.
   Soţia lui, mai tânără decât el cu vreo 25 de ani, ocheşică şi graţioasă, ne-a trimis în sala unde eră pusă masa, pentru dejun.
   Am şezut Ia masă 4 ore, grăind cu veselie, închinând pentru ţară şi familia mea.
   într’un cuvânt, am petrecut până la 6 ore cu cea mai vie mulţumire. Madam Mistral ne-a cântat cântece provansale foarte plăcute şi a cetit „Cântecul Gintei Latine" cu mult entuziasm.
   I-am promis să-i trimit un costum naţional complect. Te rog, dar, să te ocupi cu găsirea lui pentru ca să-l pot expediâ indată ce voiu sosi acasă." *)
   Despre această întâlnire, Mistral descrie în memoriile sale vreo câteva pagini foarte duioase:
   „Moartea lui Daudet şi moartea lui Alecsandri m’au mişcat până la lacrămi, căci am pierdut doi adevăraţi prietini!"
   în clipa când soarele de primăvară va reliefa chipul statuar a lui Mireille, lucrat de Mercier, tu vei regăsi în câmpiile elizee pe tovarăşii de altădată...
        i
   Iaşi.                             Octav Minar.
   ') Originalul la „Academia Română".
Odav Băncilă: Cules de porumb.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LDCEAFlRUL
199
                           Drum nou.
De^-acum destul!... Să cadă lanţul în care credeţi că m’aţi prins Şi-aţi vrut cu suflet de prieteni Să mă priviţi ca pe-un învins... Naivi v’aţi bucurat de geaba
   C’aveţi un rob plecat mai mult... Şi n’aţi văzut... şi nici acuma Cu câtă linişte v’ascult!
                                                                                                    U’asculf şi vă ’nţeleg prietini;
                                                                                                        Ce răi sunteţi şi ce mişei!
                                                                                                     Ui-o spune sufletul din mine Şi liniştea din ochii mei...
Dar mi-am găsit de-acuma drumul, Şi încă unul neumblat...
Nu lanţ, ci zid să-mi staţi în cale, Cântând eu zidul vi-l străbat.
                      Aprins îmi clocoteşte ’n sânge Un vajnic dor de ’ntinse zări...
                      Pe val năvalnic de furtună
                        Hă las... mă pierd în depărtări Şi-am să vă uit pentru vecie O suflete de prieteni buni...
                      — Decât printre mişei pe lume Hai bine, vai!... printre nebuni!,..
                                                                                                              Zaharia Bârsan.
Octav Băncilă: Pânea noastră cea de toate zilele.
www.dacQFomanica.ro
194
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1914.
                                        Furtunile.
                                       — Ceas de seara. —
   Dulce, nehotărîtă căldură de soare tânăr, monştri mari, grei, întunecaţi, gonindu-se prin văzduh, vânt domol dela miază-zi frânt repede şi sleit de vântul gheţos dela nord,
picuri aspri de ploaie copleşiţi îndată de roiul nebun al fluturilor albi de nea, raze de lumină şi ţişniri de întunerec, — iată răs-boiul ce s’a dat ziua întreagă sub bolta, rareori întrezărită, a ceriului. Acum — în ceasul acesta de seară — întraripatul dela miază-noapte e singur stăpân; geamurile se cutremură, ca nişte solidificate plăci subţiri de apă, streşinile şi coperişele gem, vuesc, ţiue; portiţele se izbesc ţipând strident din ţiţinile neunse, cânii de prin ogrăzi se retrag trişti, cu blana răscolită, sub şoproane.pe drum un biet român aleargă după pălăria care se rostogoleşte tot mai departe ca o rotilă albă.
   Toată lumea s’a grăbit la adăpost, şi un sentiment de tristeţă apasă sufletul vieţuitoarelor: iarna se întorsese biruitoare. Toată ziua am privit cu plăcere, deşi cu teamă ascunsă, lupta ce se încleştase între primăvară şi iarnă, între vieaţă şi moarte. Dela firul de iarbă ce aşteaptă gata să încolţească şi până la fiinţa intelectuală care,sub multe raporturi, a biruit puterea îngheţului, n’a fost fiinţă vie care să nu fi ţinut partea primăverii.Biruită azi,ştiam
cu totii că va rămâ->
nea biruitoare mâne, şi totuş regretul înfrângerii ei de azi nu ne părăsiâ.
   Ce pustie ne pare vieata când o frumu-
   t
seţe abia întrezărită dispare! Cât de neputincioşi ne simţim când nu facem un pas întreg, ci numai unul de jumătate! Şi cât de întunecaţi rămânem când o luptă se curmă ia mijloc! Par’că am purtă inconştii în noi prototipul desăvârşirii, şi acest in-conştiu se supără adânc de câte ori nu se poate reflectă în ceva sieşi asemenea.
   Dar pentru păstrarea tinereţii, pentru reînnoirea vieţii luptele, furtunile sunt necesare. Numai noi nu băgăm de seamă că o biruinţă mare nu-i decât rezultanta nenumăratelor biruinţi şi chiar înfrângeri mărunte. Noi socotim primăvara deodată cu florile din April şi Maiu, când biruinţa ei e deplină, şi nu ne dăm seama că s’a început cu furtunile dela sfârşitul lui Faur şi din Mart.
Octav Băncilă: La vecerne.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
195
   Câtă energie nu s’a cheltuit în deslănţuirea acestor furtuni, până să se poată ajunge la strălucirile din Maiu!
   Şi, în vreme ce vuetele cresc în jurul meu pe măsura în care lumea se cufundă în somn, mă gândesc la sfintele furtuni ce răscolesc sufletul omenesc, la marile lupte prin cari trebuie să trecem, până ce acest suflet ajunge să zâmbească de armonie, cum zâmbeşte primăvara lunei Maiu în lumină, în flori, în cântece. Noi cădem în adâncă admirare în faţa unui om deplin, armonic; îl numim geniu,
şi ale vanităţii omeneşti. II simţim că ni-e superior şi totuş îl iubim.
   înainte de toate ne place biruinţa deplină a părţii celei bune din om, pe care ne place s’o vedem realizată într’ânsul. Eroismul lui, într’o anume măsură, ne pare că-i eroismul nostru. Strălucim alăturea cu el. Cercaţi, în vieaţă, să vă apropiaţi, să auziţi vorbind ori să contemplaţi muncind pe-un astfel de om armonic, si veţi simţi o ciudată căldură nouă la inimă; ochii voştri se vor lumina odată cu ai lui şi din purpura feţii lui veţi îm-
Octav Băncilă: întrunire.
erou, sfânt, îl declarăm de cel mai desăvârşit om pe care l-am întâlnit în vieaţă; ne însufleţim de el cum ne însufleţim de-o strălu-
     >                         f
cită zi de primăvară, şi-l iubim tot atât de mult. Dar cât de mare va fi mirarea noastră când vom şti că el nu s’a născut astfel dintr’odată, ci zi de zi, prin furtuni cumplite, a adaus câte-un nou grăunte de mărgăritar la comoara sa sufletească, până ce aceasta a ajuns în strălucirea ei armonică de azi.
   Ne place să fim în apropierea unui astfel de om, ne face bine prezenţa lui. E ciudată constatarea aceasta, ştiind ravagiile pismei
pruinutâ şi voi. Par’că sufletul lui trece în voi.
   Si totus, nu minunea asta se întâmplă, ci alta, poate mai mare: el deşteaptă părţile bune din sufletul vostru. Acele se agită, acele vă umplu de furtuni, acele vă grămădesc căldura la inimă şi lumina în ochi.
   Desigur mulţi dintre noi ne-am simţi ofensaţi dacă ni s’ar spune: şi voi aveţi posibilitatea să fiţi ca omul acela armonic, pe care-1 admiraţi atâta. Chiar admirându-1, voi înşivă strigaţi, doriţi să fiţi ca el.
   Noi nu putem pricepe posibilitatea aceasta dintr’un singur motiv: suntem străini de mi-
www.dacQFomanica.ro
196
LUCEAFĂRUL
Ni ui 7, 1914.
cile izbânzi asupra noastră. Prea puţine furtuni ridică prea neînsemnate valuri peste vieaţa noastră sufletească. Astfel nefiind conştii nici de posibilitatea unor izbânzi mai neînsemnate,
Octav Băncilă: Portretul pictorului.
nu putem crede în putinţa marei victorii finale, din care am esi asemenea omului ai-monic ce-1 admirăm.
   Vieaţa noastră sufletească e prea uniformă pentrucă noi suntem prea indiferenţi'faţă de ea. Uniformitatea aceasta ne face să ne simţim greoi, fără de preţ, ori chiar nenorociţi. Vieaţa noastră sufletească e lipsită de evenimente, pentrucă omul de azi nu-şi mai dă răgaz să privească cu ochiu cercetător. Chiar dacă din cauze externe s’ar naşte astfel de evenimente, ele trec peste sufletul nostru fără să-l atingă în mod mai simţitor, pentrucă noi nu le dăm nici o importanţă.
   Prea mult ne uităm în lume, şi prea puţin
în noi înşine.
           >
   Şi după cum oglinda unui lac, dacă n’o atinge aripa vântului, rămâne veşnic uniformă, tot astfel rămâne sufletul nostru dacă nu-l atinge privirea noastră interioară. Forţe multe,
nebănuite dorm în apele liniştite, dorm poate frânturi de corăbii şi oase de înnecaţi, dar dacă furtuna nu răscoleşte apele, totul rămâne necunoscut. Forţe şi aptitudini nebănuite dorm în sufletul nostru, poate aplicări bolnave, drojdiile rămase din desnădejde, din lupte pierdute, miasme ale înveninării deci, — dar stau ascunse în noi dacă privirea noastră interioară nu le vede, nu le cercetează, nu le răscoleşte, nu le aduce în flacăra lămuritoare a luptei cu tine însuţi.
  Câţi oameni sunt cari îşi lasă, de pildă, sufletul copleşit de simţământul pismei o bună parte din vieaţă, dacă nu chiar vieaţa lor întreagă. Dacă întâlnesc un om deplin, un om armonic, învingător ca o frumoasă zi de primăvară, îl admiră şi nu s’ar mai despărţi de el. Dar nu ştiu că omul acela armonic a fost, poate, tot atât de pismătăreţ,
Pictorul Marincea Stănescu.
dar că, uitându-se în sine şi văzând pe duşmanul desăvârşirii, a început lupta împotriva lui si nu s’a temut de furtuna ce stiâ că va
     t                                  >
deslănţui-o în sine, cercând să smulgă bu-
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
197
ruiana răului. Celor ce se lasă stăpâniţi de sentimentul pizmei le pare că sunt oamenii cei mai corecţi şi nimic nu au ce îndreptă în sine însuşi, pentrucă privirea lor interioară nu desvoaltă nici o activitate.
   Omul modern crede că e sub demnitatea lui să se ocupe de conştiinţa sa, să şi-o păstreze veşnic cumpănă dreaptă a gândurilor, vorbelor, sentimentelor şi faptelor, aşa cum i-a sădit-o mâna lui Dumnezeu în suflet. Omul modern crede că e sub demnitatea sa să-şi examineze vieaţa internă, valoarea lui intimă. El despreţueşte remuşcările de conştiinţă, aluziile necurmate pe care ni le face acea voce internă; el e laş pentru a se acuză pe sine şi cearcă să-şi legitimeze nepăsarea spunând: „Nu există conştiinţă şi suflet; remuşcările ce simt sunt urmarea educaţiei şi a moştenirii preocupărilor părinteşti."
   Omul de azi a căzut aşa de jos încât nici nu mai pricepe că nici de numele de om nu e vrednic dacă nu e conştiu de sine, şi în lumea în care trăim e deajuns să rosteşti astfel de adevăruri ca să fii despreţuit, numit incult ori clerical, dacă nu deadreptul „popă simplu".
   „Nenorocirea oamenilor de azi, zice Carlyle, stă în faptul că ni s’a întunecat vederea interioară."
   Mă gândesc că dacă ar fi limpede această vedere interioară în societatea de azi, ce fur-
tuni straşnice nu s’ar deslănţui în fiecare suflet, furtuni mai sfinte ca aceea care vueşte afară în acest ceas de seară. Şi după cum din viscolul de azi, din cel de mâne, va luă fiinţă biruinţa primăverii, astfel şi din viforul din suflete, care vueşte azi şi mâne, ar răsări omul armonic, omul deplin.
   Unul e chinuit de ură, altul de invidie, al treilea de-o patimă şi mai rea; unul e mândru şi închipuit, al doilea fire de tiran, al treilea plin de sine însuş; unul e lacom, al doilea avar, al treilea aplicat spre nedreptate. Ce furtuni s’ar deslănţui dacă am începe lupta împotriva acestor rele!
   Dar toate aceste rele dorm ascunse pentru noi, noi nu le vedem, ba ne pare că nici nu se poate închipui înt.r’alt fel sufletul omului. Şi când întâlnim un om armonic, totuş ne minunăm, ni-1 facem superior şi ne însufleţim pentru dânsul, pentru omul care prin lupte a scăpat de aceste patimi. Nu arătăm, prin această atitudine a noastră, că suntem mincinoşi când ne piace să credem că suntem mulţumiţi cu noi înşine? Nu protestează împotriva noastră însuş sufletul din noi pe care ni-1 umilim de bună voie? Nu ne spune el că ce-am putea să fim dacă am sta cu el de vorbă, şi nu l-am lăsă în vecinică nepăsare? Să nu fugim de furtuni, să nu ne îngrozim de ele: ele sunt mijloacele prin cari se câştigă biruinţa deplină.
                                                                                                          I. Agârbiceanu.
                                           Cresc viorele.
Cresc viorele pe cărarea Pe care mă urcam odată,
Cu toată dragostea de fată — Dar numai străluceşte zarea.
Atunci pe foi îngălbenite Treceam uşor ca pe mătasă, Visam o dragoste şi-o casă Cu seri de iarnă fericite.
                                       Stă cuibul meu de altădată Colo ’n brădet lângă colină,
                                       Dar sufletul, mi se lumină Ca dup’o boală ’ndelungată.
                                                              Maria Cunţan.
2
www.dacQromanica.ro
198
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1914
                     Consideraţiuni asupra artei populare.
                                     — Albume, colecţii. —
   Printre elementele de afirmare ale sufletului naţional pe care curentul cel nou de emancipare de sub influenţa străinismului, pornit de un timp în sânul societăţii române, le-a pus în evidenţă, este şi arta casnică.
   Această ramură de artă naţională are acum
   Pilda cea mai frumoasă în această privinţă porneşte dela pătura noastră socială cea mai sus pusă. în fruntea mişcării — favoare pe care puţine din sforţările noastre naţionale au întâlnit-o, — stau doamne din cele mai ilustre şi mai bogate familii. Şi
Marincea Stănescu: Din basme.
la noi condiţii foarte prielnice pentru des-voltare.
   în primul rând este însăş bogăţia comorii de motive ce avem de exploatat. Poporul nostru a dovedit şi sub raportul acesta aptitudini artistice, cum prea puţine din naţiunile Europei le posedă. Brodăriile şi ţesăturile noastre, prin armonia colorilor, prin desemnul lor caracteristic şi variat, prin simplicitatea lor calmă şi nobilă fac de multă vreme admiraţia cunoscătorilor. De altă parte publicul românesc, vrăjit atâta vreme de producţia străină, se întoarce acum cu o grabă febrilă spre lucrurile inspirate din creaţiu-nile noastre populare. Din toate părţile se ivesc îndemnuri şi încurajări.
mai îmbucurător este faptul că această trezire generală a spiritului public a fost la timp înţeleasă de cătră organele oficiale. De obiceiu încurajările oficiale vin ori prea târziu, când nu mai e nevoie de ele, ori prea de vreme, când nu pot fi secondate de public.
   De astă dată nu s’a întâmplat nici una nici alta.
   Iniţiativa publică a coincidat în chipul cel mai potrivit cu orientarea privată. Stat şi particulari se întrec în a sprijini înfiriparea artei naţionale casnice. De o parte avem albume cu reproduceri de ţesături, brodării şi crestături în lemn, muzee etnografice şi de artă naţională menite să concentreze şi să păstreze bogăţiile artistice în colecţii la în-
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
199
demâna fiecăruia, şi numeroase scrieri despre arta naţională. De altă parte avem ateliere si şcoli unde se lucrează tot felul de obiecte privitoare la arta casnică, şi un întreg corp de funcţionari creat în scop de a da tot impulsul cuvenit.
   Toate aceste împrejurări sunt nu se poate mai prielnice pentru a pune în valoare comoara noastră naţională şi pentru a trage toate rezultatele ce le putem aşteptă dela dispoziţiile artistice ale neamului nostru.
   Şi totuş nu astfel stau lucrurile.
   Cu toată bunăvoinţa statului, cu toată dragostea particularilor arta noastră naţională vegetează. în massa poporului, — care într’un trecut nu prea depărtat crea motive de o puritate şi de o originalitate admirabilă, — arta casnică degenerează. Mai ales la ţărănimea din jurul oraşelor, tocmai acolo unde sub acţiunea îndrumării luminate ar trebui să ne aşteptăm la o purificare a gustului, această artă şi-a pierdut cu totul caracterul ei naţional. Iar în producţia atelierelor înjghebate prin intervenţia statului şi a particularilor nu vedem nici un progres. Aceleaşi forme se repetă de ani de zile fără altă schimbare decât a poziţiei motivelor în ornamentaţie. Nici o înnoire, nici un semn de creaţie. Totul se reduce la o execuţie, ce e drept, destul de reuşită şi la rularea ornamentaţiilor, cari se vedeau şi acum 10 - 15 ani. Acest lucru nu este de natură să ridice prestigiul artei noastre casnice.
   Oricât de bogată ar fi comoara populară de motive din care ne furnizăm, prin continua lor circulare, ele se învechesc, se banalizează. Iar omul cere vecinie ceva nou, ceva original. Arta casnică nu se poate reduce numai la o acţiune de reproducere a motivelor create până acum de popor, ea trebuie să năzuiască la o continuă desvoltare creatoare de aici înainte.
   Elementele date de popor nu pot rămâneâ ca ceva definitiv, dela care nu se mai poate face nici un progres. Ci ele trebuie să con-stitue un punct de plecare dela care să fie posibil a ajunge la o producţie din ce în ce mai rafinată, tot aşa după cum în literatură nu ne putem mulţumi cu poezia populară ci ne trebuie creaţiuni mai artistice.
Rolul elementelor de artă populară în această privinţă nu este altul decât acela de a imprima timbrul nostru naţional producţiei artistice în vecinica lui desvoltare. Ele trebuie să servească nu ca un element de reproducere mecanică, ci mai mult ca un izvor de inspiraţie artistică.
Marincea Stănescu: Rezcrvistul.
   Mai nimic din toate acestea nu se vede însă în încercările făcute până astăzi.
   Cauza stă în lipsa de pregătire a factorilor, cari au luat în mână noua îndrumare.
   Şi în această ramură nu este destul să ai numai bunăvoinţă şi să nu cruţi jertfele. Pentru a face ceva se mai-cere şi pricepere, talent, şi aci mai mult ca ori unde, şi o pregătire temeinică. Faptul că în ordinea manifestărilor culturale şi artistice ale poporului nostru arta casnică a fost cea din urmă care a atras atenţia, este tocmai un semn că, pentru a fi înţeleasă, apreciată şi servită, această artă implică pregătire serioasă.
   Deocamdată însă ea este exclusiv în stăpânirea diletanţilor.
                                           2*
www.dacQFomanica.ro
200
luceafIrdl
Niul 7, 1914.
   Orice persoană, care posedă o mică colecţie, care obicinueşte să se uite la câte un covor, este deocamdată o autoritate în materie. Taie şi spânzură. Iar starea aceasta se restrânge asupra întregii producţii a atelierelor şi şcoa-Ielor noastre, cari reuşesc să producă lucruri solide, dar nimica nou în ce priveşte ornamentaţia.
   Ceeace ne trebuie este o îndrumare serioasă. A sosit timpul ca şi în această ramură de activitate să se exercite un control serios, o acţiune de selecţionare a ce e bun şi ce e rău. Altfel vom ucide începuturile frumoase ce le avem, banalizându-le prin repetiţie şi degradându-le prin interpretare greşită.
   La această operă doresc să contribuiu şi eu pe cât îmi permit modestele mele mijloace.
   în scopul acesta în paginile ce vor urmă voiu încercă să urmăresc desvoltarea artei noastre casnice sub diferitele ei laturi.
                                                            *
   începem cu câteva observaţii asupra unora din albumurile cu ornamente casnice naţionale apărute până acum.
   Rolul albumelor în desvoltarea artei naţionale este fundamental. Albumurile constitue o condiţie primordială pentru a se putea începe o acţiune conştientă pentru desvoltarea artei.
   Nu se poate crea în domeniul artei noastre fără a dispune de elementele pe cari numai într’un album le poţi găsi mai la îndemână. Făcând această constatare nu trebuie să cădem totuş în greşala acelora cari cred că albumul e totul si că în afară de el nu mai rămâne nimic de creat. Albumele (colecţiile de motive naţionale) nu sunt ultimul cuvânt al artei, ele nu ne dau creaţiuni complecte pentru a putea fi folosite ca modele pentru execuţie, ci numai elemente din a căror combinare omul de talent poate crea în spiritul naţional forme noui şi modele pentru a putea fi aplicate în artă şi industrie.
   Astfel înţeleasă valoarea şi importanţa al-bumurilor, se înţelege că pentru o artă încă la începutul ei, cum este a noastră, modul cum a fost întocmite aceste publicaţii nu poate rămânea indiferent.
   Voiu începe cu albumul d-lui Comşa dela Sibiiu, cel dintâiu în ordinea apariţiunii.
                                               Albumul d-lui D. Comşa.
                                              — Din ornamentica română. —
   Abstracţie făcând de studiile teoretice şi de îndemnurile platonice menite să rămâie literă moartă atâta vreme cât nu se trec în faptă, d-1 Comşa se poate consideră ca unul dintre cei dintâi şi poate cel mai însemnat promotor pe terenul practic al artei noastre naţionale.
   Activitatea desfăşurată de d-sa în Ardeal, activitate încoronată mai ales prin Albumul său: „Din ornamentica română", atât de cunoscut astăzi, a fost aceea care a desţelenit pentru prima dată cărările nebătătorite ale artei noastre naţionale.
   Dânsul este cel dintâiu care a urnit chestiunea din făgaşul discuţiilor vagi şi a pus-o pe terenul pozitiv al faptei, dând, prin colecţia sa, proba pipăită a valoarei nestimate a artei noastre populare.
   începutul său a fost hotărîtor pentru înlăturarea neîncrederii cu care eră privită până la d-sa arta noastră populară, căreia unii îi contestau până şi existenţa.
   Dacă deci activitatea d-lui Comşa nu ar fi avut decât acest singur merit, încă ar fi fost suficient să-i asigure un loc de frunte în desvoltarea artei populare. Rolul d-lui Comşa însă trece cu mult peste aceste hotare.
   Albumul său este până acum, după aproape un deceniu de multiple năzuinţi în această direcţie, cea mai de valoare lucrare de acest fel.
   Dela acest început, făcut cu mijloace atât de modeste, până Ia cele mai recente publicaţii, care s’au bucurat larg de concursul statului, nu s’a făcut nici un progres.
   Lucrul se explică prin amestecul preponderent al diletantismului într’o ramură care, pe măsură ce se înfiripează, simte dimpotrivă din ce în ce mai mult nevoie de elemente cu adevărată şi serioasă pregătire tehnică.
   D-1 Comşa n’a fost un diletant.
   O pregătire tehnică nu a avut nici d-sa. în schimb însă a avut altceva, prin care a suplinit în bună parte aceste lipsuri şi care pentru un deschizător de drum nou erâ tocmai ceeace-i trebuia.
   A avut o dragoste pasionată pentru productele artistice ale neamului nostru.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCKAFĂRDL
201
  D-l Comşa nu s’a legat de arta populară, cum este obiceiul curent astăzi, numai din dorinţa de a-şi face, în lipsa unei alte ocupaţii mai potrivite, un plăcut „passe temps"; nici nu a venit cu gândul de a-şi deschide carieră şi de a-şi asigură pe cea mai uşoară cale o gloriolă comodă printre contimporanii săi, ci a fost mânat de nevoia imperioasă ce o simţiâ de a împărtăşi şi altora frumuseţile pe cari el le vedea, le simţiâ, le ad-
pregătire technică sistematică, ajunge cu timpul la acel simţ natural, la acea siguranţă de gust şi de ochi, perfecţionată prin experienţă, care poate uşor înlocui cultura sistematică.
   La aceste însuşiri d-l Comşa a adaos o scrupulozitate, o răbdare şi o tenacitate neîntrecută în cercetarea şi alegerea materialului, o metodă cât se poate de riguroasă în selecţionarea izvoadelor.
      f
Marincea Stăncscu: Bobotează pe timpul lui Mateiu Basarab.
mira şi pe care cu durere le vedea nebăgate în seamă de alţii.
   Ideia aceasta l-a stăpânit din tinereţe, a crescut putem zice cu dânsa; a frământat-o ani de zile acasă ca şi în cele 18 luni de temniţă „la răcoare", cum zice d-sa.
   Nu e călătorie, nu este turneu în satele Ardealului care să-l fi făcut ca particular, ca preşedinte al Societăţii agricole sau ca conferenţiar al ei, în care să nu se ocupe, cu acea patimă care nu o găseşti decât la apostoli şi la îndrăgostiţi, de arta populară, să nu cerceteze, să nu strângă podoabe cu grămada. Când un om de energia şi de priceperea d-lui Comşa este în aşa grad stăpânit de o idee, se înţelege că, chiar fără o
   Motivele au fost culese de d-sa în curs de ani de zile. Fiecare motiv a fost reprodus, unele de câte 5—6 ori până la deplina reuşită, cu o exactitate împinsă până la cele mai mici amănunte, păstrându-se nu numai desemnul, cum au obişnuit unii colectori de după d-sa, ci şi culorile precum şi dimensiunile absolut exacte.
   Cu toată perspicacitatea şi rigoarea domnului Comşa, în colecţia d-sale s’au putut strecură totuş şi câteva motive în care origina străină este evidentă.
   Astfel motivul din tabela VI, Nr. 153 (nume propriu nu are) ne izbeşte la prima vedere prin stilul său, prin modul de interpretare exotic şi caracterul desemnului şi chiar şi prin
www.dacQFomanica.ro
202
LUCEAFĂRUL
Nnil 7, 1914.
technica lui. Motivele din tabela XX, Nr. 17 şi XXXV, Nr. 68, 75,*) cu trandafirii lui banali şi fără un caracter distinct în desemn, coloare şi felul de execuţie constitue o dovadă pregnantă a influenţei străine. Tot astfel şi cu motivele din tabela XXIX, Nr. 50, 51.
  Asemenea scăpări din vedere însă dispar cu desăvârşire faţă de întregul şi bogatul cuprins de izvoade atât de bine selecţionate.
  Vrednice de laudă mai sunt deasemenea şi sforţările ce d-1 Comşa şi le-a impus pentru a stabili nomenclatura populară a motivelor colectate.
  Dacă n’am avea numele proprii ale motivelor, cu greu am fi înţeles de unde şi-a luat fiinţa cutare motiv, căci dela obiectul care a inspirat pe artistul anonim, până la modul cum l-a interpretat, este o distanţă mare.
  Ca să avem o idee mai pozitivă cât de simplu, rustic şi original ne interpretează artistul anonim obiectul lui de inspiraţie, dau ca exemplu motivul de dantelă din tabela X, Nr. 187, lit. a, care ni se prezintă în fig. 1. Acest motiv fiind din Bănat se nu-
meşte „bănuşei", dela bani, bănuţi. Privindu-1 ne întrebăm ce asemănare sau chiar ce legătură poate să aibă cu banii? Totuş, având puţin bun simţ şi ştiind obiceiurile Românului aflăm misterul.
   Să ştie că în unele regiuni, Româncele au obiceiul cu ocazia sărbătorilor şi a altor zile mari să poarte la gât ca găteală o salbă cu icosari, irmilici turceşti sau alte monede din metal preţios sau1, imitaţie, înşirate într’un mod simetric după cum arată şi fig. 2. E
   0 Nomenclatura e greşită. Numele ce i s’a dat aparfine altui motiv.
uşor de înţeles acum că artista anonimă cu » *
simţul ei de a observă, influinţată de strălucirea metalului şi de frumuseţa aranjamentului pe un gât probabil graţios, a avut motive puternice de a se inspiră creând un motiv nou. Dacă comparăm subiectul de inspiraţie cu motivul creat, observăm la prima vedere marea lor asemănare.
   în opera d-lui Comşa avem astfel o colecţie într’adevăr ştiinţifică, în care metoda de rigoare la colecţiile de folclor este aplicată cu o sagacitate şi cu o conştiinciositate, de care cei de după d-sa nici nu s’au putut apropiâ.
   Tot ce s’a făcut pe urma lui, s’a ţinut în limitele trase de d-sa, ori a rătăcit cu totul în afară de normele şi de scopul unei co-lecţiuni, ajungând până la absurdităţi cu totul vătămătoare bunei desvoltări a artei naţionale. *
   Dacă valoarea părţii ilustrate a albumului său rămâne astfel în afară de orice discuţie, asupra părerilor ce d-sa le manifestă şi a sfaturilor ce d-sa le dă cu privire la promovarea artei populare în general, sunt, însă, câteva observaţiuni de făcut, asupra cărora nu putem trece fără a le semnală.
   Aceasta cu atât mai mult, cu cât sfaturile d-sale au înrâurit şi înrâuresc până astăzi în bună parte îndrumarea publicului nostru.
   D-1 Comşa nu a înţeles îndeajuns legătura organică ce este între un izvod şi necesitatea care i-a dat naştere, scopul pentru care a fost creat şi materialul în care s’a produs.
   „Decât brâne sarbede, zice d-sa în capitolul „Ornamentica populară şi promovarea ei“ pag. 4, şi târcoale în zig-zag şi alte imitaţii bizantine, armeneşti, maure, etc., aşa dar cu totul străine, pentru care ne lipseşte priceperea şi cari astfel pricinuesc indiferenţă faţă de biserică şi chiar înstrăinare, negreşit că mai bun efect ar produce în bisericile noastre neîntrecutele podoabe româneşti, cari fură ochii şi înalţă inimile stârnind cucernicie şi mulţumire sufletească. în deosebi marea obşte, ţărănimea, cuprinsă va fi de mândră înduioşare văzând casa Domnului împodobită cu figuri şi motive, pe cari înşişi le aplică cu drag, la că-
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914
LUCEAFĂRUL
203
măşi şi broboade, la cingători, furci de tors, fluere, toporâşti, poarta curţii etc. Pe tărăncile, cărora le prezentai albumele noastre, le-am văzut cu ochii scânteind şi uneori lăcrămând de bucurie..."
   Sfatul d-lui Comşa a fost ascultat, după cum însuş d-sa o spune, dar inovaţia d-sale nu este fericită.
   A crede că izvoadele dela cămăşi, broboade, cingători, furci de tors, fluere etc., se pot luă ca un simplu rezort mecanic şi aplica în ornamentaţia bisericească este a comite aceeaş greşală care ai face-o dacă ai îmbrăcă pe sfinţi în iţari, cămăşi şi opinci.
   Confuzia d-lui Comşa a fost înlesnită de convingerea d-sale că numai arta populară este naţională: „Mândră şi nobilă şi românească fiind arta poporală şi în deosebi ornamentaţia, îşi va face intrarea triumfală probabil în măreaţa catedrală de aici, a cărei podoabe imitate vor fi de numeroase ori... Meritul iniţiativei şi propa-găriiîn cercuri largi revineînmare parte subscrisului, care am stăruit morţiş în sensul acesta".
   Românească este arta poporală, dar tot aşa de românească este şi ornamentaţia religioasă română. Această ornamentaţie s’a desvoltat în chip organic cu biserica noastră. Ea are tot atâta drept la respectul nostru ca şi legea românească. Nu poţi să-i modifici formele ornamentale cu altele, atâta timp cât formele arhitectonice tradiţionale rămân aceleaşi.
   Cultul românesc care nu a fost un produs al solului nostru ci a fost numai adaptat vieţii noastre, a venit în anumite forme arhitectonice, cari au implicat la rândul lor forme ornamentale speciale. între aceste forme arhitectonice şi ornamentica lor este o legătură organică, logică, aşa cum nu va există niciodată între dânsele şi podoabele populare, produse ale nevoilor casnice. Aceste forme deşi străine s’au dospit timp
de secole în sufletul românesc, au suferit toate schimbările posibile spre a le adapta geniului neamului nostru şi astfel ele au devenit naţionale si româneşti, tot atât de mult ca şi orice izvod popular.
   Greşala care s’a comis în Ardeal, unde biserica a fost încărcată de podoabe de ale industriei casnice, se comite în sens invers în ţară, unde, dimpotrivă, podoabele şi elementele arhitectonice eclesiastice sunt aplicate la locuinţe particulare.
   în amândouă cazurile se face o confuzie care ilustrează atmosfera de superficialitate şi de diletantism prin care străbate astăzi mişcarea pentru arta naţională.
   6    altă greşală a d-lui Comşa stă în confuzia pe care o face d-sa între motivele culese, cari sunt numai elemente de ornamentaţie, şi modelele propriu zise, cari sunt compoziţii, făcute cu aceste elemente în spiritul artei noastre.
   Această greşală este curentă în activitatea actuală a atelierelor noastre cari nu ştiu decât să reproducă ceeace s’a cules. Idealul nostru nu este însă numai de a reproduce izvoadele, ci de a le combină spre a ajunge, păstrând nota specifică românească, la compoziţii din ce în ce mai superioare, mai rafinate.
   Si tocmai aici urmează rolul elementelor pregătite cari pot crea, din elementele puse la dispoziţie în albume, forme noi, lucru pe care diletanţii nu-1 pot face.
   încheind cu aceste observaţii scurta privire asupra albumului d-lui Comşa, trebuie să spunem că neajunsurile semnalate, imperceptibile faţă de numeroasele calităţi ale operei sale, sunt până la un punct scuzabile la d-1 Conişa, care a fost un iniţiator fără pretenţii. Unii din autorii cari au venit după d-sa, însă, fără a realiză însuşirile superioare ale albumului său, au făcut din aceste greşeli un adevărat sistem, care ameninţă cu falsificarea desăvârşită a caracterului artei noastre.
                                                                                                    Dionisie Pecurariu.
www.dacQFomanica.ro
204
LUCEAFĂRUL
Ntul 7, 1914.
                                  „Iubire".
                                                    Domnişoarei Natalia Pruncu.
Voi care sunteţi cele mai bogate
Din cei cu sufletească bogăţie,
De credeţi în recolta ce-o să fie >
Harul grădinilor de voi lucrate —
De credeţi în curata ’ngenunchiare A celor mântuiţi ca prin minune,
Sunt un orfan ce ’n voi nădejdea-şi pune Cântarea mea e jertfă şi rugare,
Azi lacrăinile mele sunt de ghiaţă Durerea mea o liră fără strune N’o pot cânta şi n’o mai pot nici spune Am moştenit ce n’are preţ în vieaţă.
O de-aş fi moştenit şi eu putere Frumseţe neştirbită, bogăţie Poate mi-ar fi adus statornicie Cântarea mea nu cunoşteâ durere.
Sau de-aş fi moştenit desăvârşire într’una baremi din a lumei arte N’aş fi avut de-atâtea chinuri parte M’ar fi iubit al sufletului mire.
Trăiam în pacea datoriei sfinte,
Iubiam ca ori şi ce femeie bună Nu cunoşteam otrava ta minciună Din lumea glorioasă de cuvinte
                                                                                                                      m
Toate durerile atârnă steaguri De crengile copacului cu mirul,
Căci sufletul e pururea martirul Şi cei trudiţi s’apropie şireaguri,
Cetesc cuvântul schimbăcios iubire,
De care e ’nsetat şi dobitocul Sfinţesc cu jertfă dreaptă — ori sting focul Cu neîndemânatica lor fire.
Nu mă gândesc la primăvara vieţii Nu-mi pare rău nici de amiaza zilei Ce-a ’ntunecat icoanele copilei, îmi stă un om în pragul bătrâneţei,
Nu e ’ntre noi scânteie de simţire, Suntem străini — ca mâne sună ceasul... Mi-e cunoscută umbra lui şi pasul O ştergeţi vorba grea: iubire.
Puneţi cuvântul pacinic „îndurare"
Ori neatârnătorul „datorie",
Căci pentru mine-aşa e scris să fie Şi nu mai pot cuprinde sbuciumare...
Pe umeri slabi cad uneori poveri Sub care uriaşii s’ar înfrânge,
Le e sădită nemurirea ’n sânge Celor ce ştiu să vindece dureri.
          i
                              Povestiri.
Pe flori cu veştede petele O lacrimă mi-a lunecat,
De strălucirea firei tale Apusul meu a luminat.
Pe ceice mi-au luat credinţa îi strâng în braţe plâng şi iert, Adoarme ’n mine suferinţa Sunt umbra unui rai deşert. Dar e frumos cum niciodată N’aş fi crezut că poate fi Cu zarea lui înfiorată De farmecul de-al întâlni — Du dorul tainic de-al cuprinde în lumea sfântă de cuvânt Cu dragostea ce mi s’aprinde Din munca fiecărui cânt. în lume caldă de cuvinte Ce dulce-i primăvara ta Dai uneori clipelor sfinte Luciri pe care le-aş picta O vino, mergem cătră soare în lunci ne vom opri din sbor
Unde sunt toate trecătoare... Dăm şi noi ce e trecător: Durerea dragostei temute Sfiala clipei de noroc, îmbrăţişări fierbinţi şi mute
t     ti           ti
In care mintea stă pe loc; —
Să ne omoare sărutatul
Şi să ne ’ngroape dragostea...
— Strălucitoare dimineaţă,
Cu soare fără de apus Să nu te ’ntunece vreo ceaţă Ori truda vreunui gând supus. Tu-mi cerni în suflet ajutorul Cum cerne luna zare ’n lunci,
Ori poate eşti mântuitorul Nerăsplătitei mele munci.
La ce să vezi lumina lunei Să te mai frângă umilinţă Curată cum e rouă spumei Cântarea mea de biruinţă?
                                                                                                           Maria Cunţan.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
205
Activitatea artistică a Dr-lui Grigore cav. de Pantasi.1)
                                                                   (25 de ani de muncă artistică.)
   în lumea noastră de astăzi plină de atâţia reclamagii şi oameni de traiu bun, fără muncă, cei de talia lui sunt rari. Nu am pretenţia de a spune totul şi scrie totul, ce s’ar putea scrie despre acest om, în jurul căruia s’a făcut puţină reclamă, şi pe care nici el n’ar fi dorit-o, ci mă voiu mărgini a schiţă, in marginile posibilităţii, activitatea lui artistică, poate adese
   pusă în serviciul străinilor, nu din vina lui, ci din a noastră.
    încă din frageda-i tinereţe, ca elev de liceu, Pantasi a atras atenţia profesorilor săi prin o predilecţie deosebită şi o pricepere adâncă a artelor frumoase.
    Ca atare formase el o „academie de-clamatoricâ" la liceul din Cernăuţi si îm-
              t j
preună cu colegii cei mai talentati a inter-
              t
pretat în formă de
matineuri scenele cele mai frumoase şi mai dramatice din Shakespeare, Schiller, Grill-
    ‘) Dr. Grigore cav. de Pantasi s’a născut în Basarabia, la moşia Costicenii, jud. Hotinului, în 6 Februarie 1872 din părin(i nobili. Mania lui este fiica fostului mareşal al nobilimei din Basarabia, Constantin Talpă, descendentul unei vechi familii de boieri. Studiile şi le-a făcut în Cernăuţi şi Viena şi luând diploma de doctor în drept şi-a început cariera ca funcţionar la guvernul din Cernăuţi, fiind ataşat la biroul prezidial. A fost transferat apoi la ministerul de interne din Viena, unde e şi astăzi în calitate de redactor pentru ediţia română la „Foaia Legilor Imperiale", monitorul oficial austriac. E ofijer al odinului „Coroana României", e decorat cu medalia „Bene Merenti, pentru ştiinţă şi artă" şi cu „Medalia Jubilară".
parzer şi alţii. Mai apoi, ca student, la universitatea din Cernăuţi şi membru la societatea acad. „Junimea", a avut Pantasi posibilitatea să-şi desvoalte talentul, înscenând
serate teatrale şi în analele „Junimei" vor rămânea neşterse tablourile vivante, pline de farmec poetic şi pitoresc: „Soarele", „Visul marinarului", „Junimea"
si altele. Cu socie-)
tatea „Armonia" a înscenat opereta „Crai nou" de C. Porum-bescu şi opera naţională „Moş Ciocârlan", muzica de Tudor cav. de Flon-dor. în această operă cu splendide tablouri din vieaţa poporului român şi cu o mizanscenă strălucită a interpretat el însuşi cu multă pricepere artistică rolul sgârcitului moş Ciocârlan.
    Opera „Moş Ciocârlan" a avut mare succes nu numai în Cernăuţi ci şi în Sibiiu si la Teatrul National din Bucureşti, cu ocazia expoziţiei din 1906.
    La împlinirea a patru secole dela moartea lui Ştefan-cel-Mare, Pantasi a aranjat în teatrul 'municipal din Cernăuţi o feerie istorică naţională cu tablouri vivante din vieaţa marelui erou. Teatrul Naţional din Bucureşti a trimis atunci toate costumele naţionale istorice, necesare la reprezentare.
    D-l Istrati, fost comisar general la expoziţia din Bucureşti, l-a învitat pe el să pună în scenă o parte din istoria neamului la arenele romane.
www.dacQFomanica.ro
206
N ml 7, 1914.
LUCRA FĂRUL
Apoteoza din „Cântecul neamului" de G. de Pantasi (Serbarea din Cernăuţi dela 16-17 Decemvrie 1913).
   Trecând apoi la Viena şi-a continuat activitatea, aranjând concerte cu concursul societăţii academice „România Jună“ şi cu încetul şi-a făcut intrarea în cele mai alese cercuri artistice germane, care au recunoscut în Pantasi un talent, cu un simţ ales pentru artă. A reprezentat în capitala imperiului, în nemţeşte, „Muzica înalţă sufletul“, melodramă de Carmen Sylva, „Armoniile lui I. Strauss", feerie, „Farmecul fetelor", pantomimă, „Drum de fier", pantomimă, toate aceste compoziţii proprii. Culmea artistică a ajuns-o Pantasi în 1911, când a aranjat opera „Cântul" şi baletul său „Nippes" în teatrul particular al curţii imperiale din Schbnbrunn în faţa împăratului Francisc Iosif şi a întregei curţi imperiale.
   Rolurile acestor piese au fost susţinute de fruntea nobilimei austriace. Succesul acestor piese a fost aşa de mare, că ele au trecut imediat în repertoriul operei imperiale,undese vor reprezentâ, în curând, pentru a 50-a oară.
   în anul 1912, Pantasi a aranjat la Bucureşti, sub patronajul M. S. Regina Elisaveta şi A.
S.  Principesa Maria, creaţiunile sale, baletul „Nippes", „Muzica înalţă sufletul", melodramă de Carmen Sylva şi „Visul păstorului", în folosul Policlinicei.
   Tot în acel an a reprezentat dânsul la opera cehă din Praga marele balet „Prometheus" cu muzica de Beethoven, o creaţiune de o frumuseţe clasică.
   Cu ocazia împlinirei alor de 25 ani de activitate artististică, societatea „Junimea" din Cernăuţi a sărbătorit în chip deosebit acest jubileu, aranjând pe scena teatrului municipal reprezentarea melodramei „Muzica înalţă sufletul" şi marea lui feerie naţională „Cântecul neamului". Fericitului artist i s’au făcut mari onoruri şi nesfârşite ovaţii la reprezentare. Pantasi mai are apoi un şir de piese, ce aşteaptă să fie reprezentate. Amintesc numai unele din ele, ca „Visuri de aur", mare balet,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914
LUCEAFĂRUL
207
„Muzica înaltă sufletul" de G. de Pantasi (Serbarea din Cernăuţi dela 16-17 Decemvrie 1913).
„Vara", balet cu muzica de R. Mader, fost director al operei din Pesta, „Floare de nufăr", „Viena—Paris", „Fanny Elssler".
  într’o zi l-am vizitat pe artist în apartamentele sale, împodobite cu cununi de lauri şi o mulţime de alte daruri şi fotografii, oferite cu ocazia reprezentărilor sale, şi cu zâmbet pe buze şi tristeţe în ochi mi-a spus că de ani de zile aşteaptă să i se ofere posibilitatea de-a reprezenta pantomima naţională „Povestea Soarelui", pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, o adevărată capd’operă, despre care celebrul coreograf şi întemeietor al baletului la opera „Scala" din Milano, Signore Manzotti i-a scris: „C’e un lavoro di gran ingegno con veri effetti meravigliosi". Speră, însă, că acum cu venirea d-lui I. A. Brătescu-Voineşti în fruntea Teatrului Naţional, i se va da ocazia să-şi reprezinte această pantomimă. Mi-a arătat apoi cea mai nouă lucrare, o pantomimă întitulată „Luceafărul",
inspiraţia din Luceafărul lui Eminescu, scrisă cu ocazia împlinirei de 25 de ani dela moartea marelui poet, care deasemenea ar merită să fie jucată pe scena Teatrului Naţional.
   Mi-a spus apoi că visul lui e să-şi poată pune vreodată toată munca în serviciul Românilor şi să poată întemeia opera română. Bucureştenii ar nimeri în el poate pe omul cel mai apt. Aş fi orişicând gata, mi-a zis el, să-mi las cariera aceasta frumoasă de funcţionar şi să mă pot pune în serviciul neamului meu. Eu cred că ar fi o datorinţă a neamului să sprijine asemenea fii, să caute să nu aibă parte străinii de ei, să le dea ocazie să se manifeste şi să-şi desvoalte talentele lor bogate spre onoarea şi fala lui. Cei din ţară îl vor cunoaşte de altminteri, căci el a fost adeseori decorat de regele Carol, a fost oaspe la curtea regală şi M. S. regina Elisaveta i-a dat în repeţite rânduri o atenţie foarte delicată.                             i. Nanu.
www.dacQFomanica.ro
208
LUCEAJTĂRCL
Niul 7, 1914.
                        îngerii de pe uşile altarului.
  Abia de-o săptămână, intraseră băieţii în vacanţa cea mare. Cei mai răsăriţi, ca şi odraslele de câte 8—9 ani ale caselor sărace, ieşiseră, alături cu părinţii, Ia muncă, sub arşiţa lui Cuptor. Dar, cu asta, satul nu eră pustiu. Abia se ridică soarele, două su-1 iţi, deasupra Ghebosului, şi din ograda lui Măgură, ieşeau, aşa cum ies din ascunziş tâlharii după pradă, patru deodată... După anumite semnale, mai aproape ori mai departe, pe la porţi, se iviâ, ici-colo, câte unul, mai scormoniâ pe ceilalţi — şi, aşa, se închegă o ceată de 10—15 băieţi... Porneau, deocamdată, agale pe marginea şanţului. După umblet şi după înfăţişare, nu i-ai fi socotit oameni fără însemnătate... Se strecurau pe sub ferestre, sfătuindu-se ca nişte gospodari cari au luat-o cătră primărie... Când se găsiâ cine să-i fugărească de prin curţi, unde tăbărau pentru joc şi pentru stricăciuni, nu se mai opreau până la Nică Pământezu...
  O casă veche-veche, cu acoperişul lăsat mai într’o parte, cum îşi împinge căciula un om, care se scarpină în ceafă de nevoile cele multe — aşa ar fi casa lui Nică... Fiind ieşită din linie, îi vezi pălăria pleoştită încă din capul satului... Cu partea dinainte se lasă spre poartă, iar cămara se ţine sus, şi, par’că, s’ar îndemnă dimpotrivă, spre curtea vecinului — ca un trup istovit, care nu ştie cum să-şi mai odihnească oasele... Şindrila e împresurată de muşchiu, măcinată de vreme şi spartă, pe alocurea, de săgeţile de lumină, ce încep să curgă de deasupra Ghebosului şi nu mai contenesc ziua toată. Astfel, e clădită pe temelii largi, cu odaie mare în faţă, cu o cămară şi cu tindă. Fusese cea mai arătoasă casă pe vremea robiei... Fereastra căzută a odăii din faţă deschide, sub stra-şina sdrelită, un ochiu mare, turbure de pustiu şi de întunerec... Totuş, înconjurată cum e de cei doi meri şi de porumbiştea din grădina vecinului, casa lui Nică par’că îşi mai ascunde calicia, cum şi-o ascunde omul sărac, cu o cămaşă curată la biserică...
                                                         *
   Ăsta e sat de oameni lacomi, al dracului, după agoniseală. Se scoală cu noaptea în cap, râcăie pământul şi bat drumurile şi pădurile, ca nişte apucaţi, până ce mai văd înaintea ochilor; apoi, îşi aduc caii dela păşune şi fac pe chirigiii până după miezul nopţii, picotind, cu hăţurile înfăşurate pe mână... Nică Pământezu n’are nici pământ să scormonească şi nici putere nu mai are. Nu eră, în tinereţa lui, codaş la muncă, dar nici la nunţi şi la şezători. Ca să fie omul apucător — zicea Nică — şi să se lă-comească prea tare după cele pământeşti, e păcat... Când învăţătorul le-a lămurit, pentru întâia dată, fabula cu greerele şi furnica, băieţii, numai decât, s’au gândit la Pă-niântezu; fiindcă toţi ceilalţi din sat îi dăduseră zece înainte furnicii... Mamele, cari în fiecare zi se împiedecau de bătrân, se legară de fabulă, ca să-i sperie pe copii că au să ajungă, şi ei, cu mintea sucită şi gata de palavre, pustii şi bătuţi de Dumnezeu, ca Nică... Cu toate acestea, până şi cele mai rele de gură trimeteau bătrânului când o pâne, când legumă — şi asta nu se potriviâ cu fabula. Apoi, cu toate că minteanul lui de lână albă eră vechili şi tocit, a lui erâ strana de frunte la biserică, el trecea întâi la miruit şi, pe drum, îl agrăiâ popa întotdeauna...
   Aşa, bătrân, nu mai erâ bun de nici o treabă, — şi treceau luni de zile până să-l cheme un vecin la ceva cârpăceală de strun-gărie — şi fusese meşteşugar căutat odată!... Acum făcea mai mult fluere şi sănii pentru băieţi, cârji şi sicrie pentru cei poticniţi în cale... întotdeauna, avea gata, sub pat, un sicriu mai mic pentru copil şi un altul lung, pentru om în vârstă; afară de al lui, pe care şi-l suise în pod. Şedea în cămara din fund şi intră şi ieşiâ pe fereastra dela drum, fiindcă uşa dela tindă nu se putea încuia decât pe dinăuntru, cu zăvorul... Dacă vreun lăieţ ar fi izbutit să se furişeze pe fereastră, nevăzut de vecini, ar fi avut de furcă până să poată birui uşa cu două încuietori a cămării; iar în tindă şi în pod, în afară de sicriul lui Nică, nu se găsea altceva de adunat, decât
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
209
câteva scânduri şi blăni de stejar şi încă două săniuţe de ale băieţilor, adăpostite acolo de grija mâniilor părinteşti şi a focului...
   Când băieţii ajungeau în dreptul casei lui Nică, Duţu lui Măgură se rupea din ceată, şi-şi făcea vânt pe fereastră înăuntru; apoi, căută afară să vadă de mai cutează vreunul să-l urmeze... Ceilalţi alunecau, în năvală, pe portiţă înăuntru, şi-l aşteptau să se arate în prag... în răstimpul acesta, el cercă uşa cămării, şi, dela o vreme, se auziâ dinăuntru sgâlţăitul surd şi glasul lui Duţu, care bom-băniâ singur, cum făceâ Nică atunci când îl biruiâ năcazul... Uneori îşi lăsă tovarăşii să mai aştepte în ogradă, suiâ câţiva fuştei ai scării şi-şi rotiâ ochii pe sub acoperişul fu-megăit şi sfârticat, asupra lucrurilor, cari se mai găseau prin pod...
   Când se arătă în uşă, Duţu nu mai eră acelaş. Par’că ieşiâ gospodarul casei, să mai vadă de cele treburi pe afară... închideâ uşa, cu grijă, în urmă-i şi mai cercă odată ivărul, să vadă dacă se ţine bine... Nici Nică nu purtă grijă mai multă. Băieţii ceilalţi vedeau, atunci, cum creşteâ depărtarea între ei şi Duţu, şi, fiindcă acesta se făceâ, deodată, scump la vorbă, nu-1 mai slăbeau din întrebări. Cu trudă multă puteau să afle, rând pe rând, că bătrânul nu-i acasă, că rândunica a început să-şi înveţe puii la sburat dealungul podului, şi alte ştiri pe cari le mai puteâ aduce de sus. Când Nică eră acasă, Duţu mai rămâneâ la sfat cu el, şi nu ieşiâ între băieţi decât târziu. Deaceea izbutise să pătrundă, încâtva, tainele meşteşugului, şi treceâ, în ochii băieţilor, drept un fel de ucenic al bătrânului... Alţi băieţi încercaseră să intre pe fereastră, să-şi facă drum prin pod ori să se apropie de sculele bătrânului, dar Duţu, întotdeauna, i-a ştiut ţine departe... *
   Cu toate că ferestrele şi uşa lui Nică ră-suflau de-a binele, tot mai bine o duceau bătrâneţele lui iarna. Lemnele nu erau scumpe, în pădure, şi se găsiâ, întotdeauna, în zilele acestea de răgaz, un fecior să i le aducă. Apoi de lucru găsiâ mai mult, nu numai sicrie şi sănii (pe cari rar le plăteau băieţii), dar şi alte lucruri de trebuinţă în gospodării,
la cari oamenii nu se puteau gândi decât iarna. Şi-apoi începeau şezătorile. Toată vara nu-1 băgau în seamă pe Nică decât băieţii, cu cari îşi oniorâ vremea, spunându-le poveşti şi ţinându-se pe lângă ei cu lucrul. Dela ceilalţi n’aveâ decât bineţe şi, uneori, ocări că e bătrân şi se ţine de isprăvi cu copiii. La Măgură şi încă în câteva case, unde erau fete, făceau întotdeauna şezătoare lungă şi Nică îşi împliniâ bine partea lui şi eră, întotdeauna mai plină casa. Le plăcea la cei mai în vârstă, fiindcă toate câte au fost, Nică Ie dichisiâ mai bine, iar pentru ceilalţi avea poveşti din belşug. Pe când femeile împungeau cu acul ori alegeau firul din caer, Nică şi copiii curau porumbul din albie, după ce-1 snopiseră feciorii în saci. Gheorghiţă cel mic al lui Măgură se certă cu ceilalţi cine să şadă lângă unchiaş, că nu încăpeau decât doi... Bătrânul, cum intră, se trăgeâ, dea-dreptul, lângă băieţi, şi, pe când femeile continuau, cu răgaz, firul vorbei, el, adus de spate cum eră se lăsă între băieţi şi nu-1 mai cunoşteai decât-după lâna albă... în-cepeâ apoi între ei un chicot şi o hârjoneală, că toţi ochii fugeau, dela o vreme, acolo... După câte-o soţie, Nică râdea cu tâlc, trăgând, blestemat, cu ochiul, la băieţi — şi atunci dinţii lui rari se arătau sub mustaţa albă, cenuşie... Gheorghiţă râdeâ şi el, prost, alături, înţelegând lucrurile pe jumătate... Când, apoi, bătrânul se da la basme, din greu, se lăsă tăcere mare... în capul lui erau atâtea sgripţoroaice, fete şi feciori de împăraţi şi atâţia smei şi feţi-frumoşi, că scoteâ, scoteâ şi nu mai aveâ capăt... Şi copiii mai priviau miraţi, unul la altul, când bătrânul se amestecă şi pe el în poveste, ori zâmbeau cu îndoială... Pe măsură, însă, ce băieţii picau de somn, se potoliâ şi un-chiaşul, căută cu ochii lui vii în dreapta şi în stânga, la ceilalţi, cari îngânau vorbă do-moală; şi pe faţa lui începeau să joace umbrele unor gânduri străine şi de basme şi de copii... Se ridică, ziceâ „noapte bună“ şi ieşiâ. Adunându-şi umerii în zeche, îşi făceâ loc prin zăpada răscolită de viscol... *
                                                                            Când s’a întors Nică, la 60, cu fruntea crestată din Italia, şi-a luat şi el nevastă; şi,
www.dacQFomanica.ro
210
LUCEAFĂRUL
Niul 7, 1914.
în odaia cu fereastra spartă, ani de zile era numai o nuntă, în câmp numai cântec, iar când veneau acasă, jugul boilor se înnecâ în verdeaţă... Când a fost să se ridice biserica, boii şi palmele lui au dus greul. Duţu le spune celorlalţi copii, ca să le ştie şi ei... Le-a auzit de pe la ai casei şi mai ştie câte ceva şi dela bătrân, care-1 socoteşte ucenicul lui şi, de multe ori, tainesc unul cu altul fie de ale meseriei, fie alte alea... Sătui de joc, băieţii şed pe malurile şanţului, pe podişcă şi pe prispa de piatră, iar Duţu în fereastră... Gheorghiţă încearcă să împlinească câte ceva, gângăvind cu dinţii lui de lapte, răriţi, şi, atunci, Duţu se răsteşte la el să tacă, iar Gheorghiţă nu mai zice nimic, fiindcă Duţu ştie mai bine ...
   ...Când eră biserica împlinită a venit un zugrav să facă sfinţii - şi-I ţinea Nică cu de toate. Hodaia din faţă eră îmbrăcată cu tot ce avea Safta mai adecătelea din zestrea şi din strădania degetelor ei — şi, aşa, zugravul şedea aici. (Băieţii băgau de seamă că Duţu aducea vorba chiar aşa cum o aducea Nică). ...Şi Safta şi cu Nică aveau o fată, numai de patru ani, pe Florica. Se uitau la ea cum se uită oamenii Dumineca la Pruncul din braţele Precestii. Şi srtăinu ăla aşa mult o plăcea, că întotdeauna veniâ cu buzunarele încărcate de bomboane şi de roşcove. (Gheorghiţă vrea iarăş, din toată inima, să spuie ceva, dar se stăpâni iute). Când biserica a început să se umple cu sfinţi şi cu draci, Nică s’a pus şi el pe muncă, şi patruzeci de zile a lucrat la o cârjă şi la un fluer, să nu plece străinul neomenit din sat...
   Dar când a fost să se sfinţească biserica şi s’au pus uşile altarului, ce să vezi! îngerii semănau toţi cu Florica... Şi n’a mai trăit fata nici o săptămână... Străinu a plecat mai înainte, cu cârja şi cu fluerul ... Şi de atunci s’a apucat Nică să facă şi sicrie.
   în noaptea morţii, Florica eră cuprinsă de liniştea celor ce vreau să moară şi nu mai văd decât pe îngeri... Nică picotea de somn
—   şi, atunci, se făcea de par’că Nică eră la biserică, şi unul din îngerii de acolo i-a zis: „Fă-mi taică un sicriu că nu mai pot să stau aşa...“ Şi, de atunci, are mereu sub pat două
—   pentru cine s’o nimeri...
   Unul din cei de pe podişcă lovi, uşor, cu o nuia în apă şi stropi amândouă mâlurile şanţului. Băieţii se răstiră ameninţători la el, iar doi mai mititei luaseră toate măsurile pentru plâns... Din fereastră, Duţu tună, odată, plin de mănie: „Mă prostule!" — apoi povestirea urmă, ca şi când nu s’ar fi întâmplat nimic.
   ...N’au trecut, apoi, ani mulţi, şi Safta a căzut la boală grea — şi, într’o noapte, îngerul s’a arătat iară şi a zis: „Fă-i, taică, un sicriu şi mamii să se odihnească..." — şi numai atât a zis. Iar când Nică a rămas singur-singurel, a început să-i albească părul la tâmple şi toate din ogradă să-i intre în paragină ...
   Dutu avu o uşoară tresărire. Vorbele bă-
      t           >
teau acum şi la nenorocirea cu focul, care mistuise şura şi grajdul bătrânului... Copiii auziseră, de pe la părinţi, că asta ar fi fost o ispravă a lui Duţu. Băiatul îşi roti, odată, ochii împrejur, apoi se răsti unui frate mai răsărit decât Gheorghiţă: „Du-te acasă să nu vie mama!..." se întoarse în fereastră şi se pierdu înăuntru...
   Când a ars şura lui Nică — gângăvi sfios Gheorghiţă — flâcăraia s’a ridicat până la cer! şi eră noapte... Şi flăcăraia veniâ, apoi, devale, — şi toată apa fierbea în Olt!... Veta a văzut... Zugravul s’a arătat, de două ori, deasupra şurii — şi-l mistuia focul... Porumbeii dedeau ocol focului şi boii unchia-şului sbierau în grajd, săracii, după ajutor... Atunci a venit taica, în fuga mare, şi, când a auzit mugetul boilor, s’a repezit să-i scoată, ce-o fi... Şi-a stat mult acolo, că nu cutezau... Si când i-a prins, cu putere, de coarne, tot i-a scos!... Iepuroaica, când a văzut că se desface uşa grajdului, sta la gaură, să iasă, să nu iasă..., şi n’a putut să-şi lase puii...
   „A avut iepuroaica pui?! Cin’ ţi-a spus?
   —   Mama...
   —   Minţi că n’a avut!"
   Gheorghiţă dădu din cap, cătră întrerupător, că a avut... Şi continuă:
   „Boii, Veta spune că aveau coarne mari de cuprindeau uliţa toată; şi, când veniâ un car, trebuiâ să iasă din drum ca să poată
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
211
trece Nică... Când s’a făcut şcoala, el a adus toate bârnele din pădurea de aramă!..."
   Gheorghiţă, pe care niciodată nu-1 mai lăsaseră să vorbească atâta, simţiâ că luase stăpânire asupra celorlalţi şi aproape gâfăiâ vorbind... Şi deodată, iată că unii izbucnesc într’un râs batjocoritor, alţii prind să zâmbească îndoielnic, iar alţii rotesc ochii nedumeriţi...
   „Ce pădure, mă ţâncăule?
   —     Pădurea Iui Nică... îngână copilul turburat, fricos şi cu ochii umezi... Părea un căţeluş încolţit la gard de o haită întreagă.
   —   Pădurea de urzici?..."
   Băieţii izbucniră într’un râs cu hohote şi Gheorghiţă începu să plângă...
   Soarele se lăsase pe muchea pădurii şi aprinsese o fereastră dela turnul bisericii... Un car cu fân veniâ, agale, de cătră capul satului şi închisese uliţa toată.
   Cu câteva scule la umăr, se arătă şi Nică din ulicioară. Cu paşii lui mărunţi şi împiedecaţi se apropia de casă...
   Gheorghiţă şi alţi doi grăbiră înaintea lui:
   „Aşa că ai avut pădure de aramă, nene Nică?!...
   —   Avut...
   —   Ăştia zic că n’ai avut...
   —   Poi dacă sunt proşti!..."
   în ochii plânşi ai copilului se înstăpâni, deodată, seninul biruinţei, se întoarse spre ceilalţi, şi, nu fără sfială, le aruncă, cu glasul plâns: „proştilor"!...
   Nică şezu, puţin, pe prispă şi-i spuneau băieţii ce mai e pe acasă (porumbeii, rân-dunicile, Duţu...).
   Duţu îi auzise, tocmai, glasul — şi se arată, iar, în fereastră... Bătrânul intră după el, iar ceilalţi se risipiră...
   Umbrele serii se ridicau, din adâncuri, tot mai dese şi se risipeau tot mai sus, mânând, pe tărie, valurile de lumină spre focul aprins în zare, şi lăsând, în urmă, stele tot mai multe...
   în mijlocul ogrăzii cuprinse de pace, cumpăna fântânii se ridică, cum se ridică o mână omenească spre nădejdea cea de pe urmă... Pe locul şurii, în pământul stătut şi îngrăşat cu păieturi şi gunoiu, creşte porumbul ca
bradul de înalt şi se vede din toată porum-biştea grădinei, ca şi când ar fi crescut pe un morman de pământ... în ogradă, iarba dă năvală, de pretutindeni, spre uşă, şi Nică şi cu băieţii şi cu pasările lui n’au mai putut s’o birue. Nici un acaret nu mai e, şi numai cotineaţa porumbeilor se ridică pe un stâlp geluit de stejar. Găinile dorm pe vreme grea în pod, iar acum, în măr, şopotesc între ele...
                                                        *
   Pe la începutul toamnei se lăsă o vreme umedă şi rece. Nică se trăsese în cămară de frica vremii, cum se trage ursul în bârlog, când vine iarna — şi nu se mai arătă oamenilor... Simţiâ că nu-i e bine... Şi cum, într’o noapte, îi ardea trupul greu şi-i fierbea sufletul într’ânsul, o clipă nu puteasăadoarmă, cu adevărat... Lumina şi întunerecul îi jucau, pe rând, înaintea ochilor... Aci se porneau svonuri şi glasuri omeneşti, aci cădea tăcerea, cum se lăsă ea, deodată, după un trăsnet înfricoşat... Gheorghiţă intră şi ieşiâ, fără treabă; se aşeză pe căpătâiul unui sicriu, să aştepte... Şi, dela o vreme, nu-i mai putu ţine seamă. Păreâ că ieşise, şi se găsiâ, totuş, acolo... Şi deodată, pe locul acela se făcu un înger, apoi, alături, altul — şi aşa, catapeteasma toată... Şi, cum eră singur în biserică, în strana lui, i-a zis îngeru iară: „Acum, hai şi tu la noi, taică..." şi deodată în altar, glasuri multe dădeau răspunsuri la liturghie... Nică s’a mirat de asta; a deschis uşa cu îngeri în lături, să vadă ce-o fi... — şi uşa l-a scos afară!... Clopotele sunau, ca la praznic mare, iar pe gard, un cocoş băteâ mereu din aripi şi scoteâ glas de clopote din gură... Şi, deodată, dangătul se înnecă în tăcere, iar cocoşul se rostogoli la pământ în nesimţire... Şi eră Gheorghiţă!...
   Când s’a trezit nu-şi mai puteâ svântâ sudoarea de pe frunte; lumina intrase pe fereastră şi pătrunsese toate unghiurile cămării. O bucată din cumpăna fântânii se în-tindeâ mai neagră peste norii plumburii... Nică se sculă pe genunchi şi-şi făcu rugăciunile de dimineaţă. Apoi, când Veta şi cu Duţu i-au adus mâncarea caldă, n’a putut să guste nimic — şi Duţu a rămas cu el. Se uită, acum, lung la Duţu, şi după ce s’a
www.dacQFomanica.ro
212
luceapUujl
Nrul 7, 1914.
uitat mai lung la Duţu, s’a ridicat anevoie, galben cum eră; i-a cerut ajutor şi a tras pe mâneci minteanul. Apoi, sprijinindu - şi dreapta pe capul ucenicului, aşa că i-1 cuprindea tot, au ieşit în tindă... în vreme ce Duţu îşi făcu vânt pe scară, ca o pisică, bătrânul, sfârşit, se lăsă rezemat pe fuştel... Când, apoi, într’un târziu, s’a arătat deasupra chipul îngălbenit şi stors al lui Nică, Duţu a împins cearşaful fumegăit deoparte şi a început să tragă sicriul pe pod dealungul... Rândunicile, cari se pregăteau de drum şi cari se trăseseră, toate, în pod, de ploaie, au început să sboare pe deasupra şi să ţipe, speriate de atâta huruit... La gura podului, băiatul a tras un capăt al sicriului la Nică, iar de un cap ţinea el — şi-l coborau aşa... Bătrânul, vedea Duţu că eră prea slab ca să se poată ţine sub atâta greutate şi, de aceea, Duţu, sus în pod, se lăsase pe genunchi şi-l ţinea, aşa, din câtă putere avea
în amândouă mânile... îl ţinea mai vârtos atunci când unchiaşul cobora un fuştel... Ca să mute piciorul şi să-şi ajute cu mâna coborîşul, Nică proptea sicriul de frunte — aşa cum a văzut Duţu că fac groparii, când caută să-şi înţepenească bine piciorul...
   Când au ajuns în cămară, Nică a căzut sfârşit pe pat — şi i-a fost aşa de rău, că l-a grijit popa şi a venit lume multă... După prânz, apoi iar s’a întors spre bine, — că i-a zis lui Duţu „ucenic" şi „Duţule, drăguţule".
   Dar, cătră asfinţit, deodată, s’a întristat adânc şi a amuţit... Par’că se gândiâ ceva.
   Apoi a început să rotească ochii împrejur şi, în vreme ce Duţu îi strângea, tremurând, în mână lumânarea, căutătura lui tulbure se pironea nedumerită la Veta, care plângea toată... Şi s’a stins cu nedumerirea asta pe faţă.
   La căpătâiul lui mai veghiaseră toţi îngerii de pe uşile altarului...
                                                                                                           Romulus Cioflec.
                      Cronici.
    Artă.
   Octav Băncilă, Marincea Stănescu, Luchian,
              N. Dărăscu şi Mogoş.
   Pentru a doua oară d-l Octav Băncilă părăseşte cetatea celui de-a doua capitală a ţării, încumetându-se, cu sfiala adevăraţilor artişti, să-şi deschidă la Atheneu expozifia ultimelor lucrări. întâia oară a fost înconjurat de cea mai revoltătoare pasivitate; expoziţiei din urmă însă i s’a dat toată atenţia cuvenită.
   Octav Băncilă e un pictor social. Un răsvrătit. Din pânzele lui se desprinde atâta ură, atâta revoltă contra întocmirilor sociale încât părăseşti expozifia cu impresia de-a fi asistat la o întrunire de revendicare, înzestrat cu o deosebită putere de observaţie, vrăjmaş al neschimbatelor întocmiri sociale, stăpân pe-un colorit energic, îndrăzneţ şi dacă adăugăm dragostea ce o are fajă de cei obijduiji, de cei pururea îngenunchiap şi nedreptăţiţii socotim că Octav Băncilă eră sortit să se izoleze de mulţimea pictorilor de amănunt. Ţăranii frumoşi, gătiţi in haine de sărbătoare, nu l-au atras, dar i-au sfâşiat inima robii pământului străin, flămânzi, istoviţi, cu cămaşa sdreanfe şi cu ochii încărcaţi de revoltă. Ţăranii noştri au găsit cel mai bun interpret în Octav Băncilă, ţăranii noştri cei de toate zilele, nu parodiacii aduşi cu sila la diferite sărbători naţionalei
   Cât de dureroasă-i şi cât de bine prinsă tovărăşia între ţăranul ce duce la gură bucata de mămăligă neagră şi boii stăpânului, graşi şi frumoşi, cu care a arat ogorul străin, în„Pânea cea de toate zilele". Un tablou plin de adevăr şi de vieajă e „Propagandistul" în care a fixat mijlocul de lăţire al răscoalelor din 1907. Povestea ţăranului fără pământ ne-a înfăţişat-o în „Pribeagul" care, obosit de umblat după câştig, se odihneşte pe-un pietroi şi are de prieteni sapa şi traista goală.
   E bine redată desnădejdea şi tristeja mărită de cerul înnorat; de altfel d-l Băncilă ştie armonizâ tristeja modelului cu a naturei precum e în „Sentinela" şi în „Orbul". Privind cel mai mare tablou expus „întrunirea", agitaţia lucrătorilor fierari te cucereşte. Atât de expresiv e lucrătorul în haină albastră că par’că-l auzi vorbind. Octav Băncilă are şi tipuri interesante de evrei. „Predicatorul", un evreu bătrân jpe-şi frământă mânile chinuite de prezicerile cărfii unsuroase, apoi „Tip din Iaşi". Uneori d-l Băncilă e şi poet. „întoarcerea din pădure" ne-o dovedeşte. Această pânză n’a fost lucrată în atelier căci prea sunt văzute şi observate cele prinse în tablou.
   Nu pot trece cu vederea „Portretele de măicuţe" şi mai ales „Colt de chilie" şi „La Ve-cerne", pânze lucrate într’o atmosferă de religiositate, de sihăstrie.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCRAFlRUL
213
   Rămânem cu convigerea că Octav Băncilă mai in-frânându-şi avântul şi stăruind mai mult asupra fiecărei lucrări, ne va da pânze de-o netăgăduită valoare artistică, socială şi naţională.
                                                                 *
   D-l Marincea Stănescu se afirmă ca un bun pictor bisericesc. Specializarea în arta decorativă bisericească implică muncă istovitoare, şi răbdare multăf în afară de greutăţi le deosebite de tehnică, de compoziţie şi colorit. Marincea Stănescu a reuşit să înlăture aceste piedeci după cum ne dovedeşte în schiţele decorative ce le expune. Relevăm: „Proiectul Nr. 4“ şi „Schijă de proiect pentru biserica sf.Ioan Botezătorul din Brăila".
   D-nul Marincea Stănescu e şi portretist bun. Deprins cu severitatea picturei bisericeşti, fixează în portretele d-sale: o expresivitate cucernică, o atmosferă religioasă. De aceea „Popa Nae" e un minunat portret, deosebit, ca valoare, de celelalte.
   Relevăm calităţi de compoziţie, reuşim cu mijloace puţine să ne dea situaţia unei mulţimi. Avem „Intrarea Brigăzei 33 în Plevna"; a prins bine mişcarea soldaţilor, a dat vieaţă trupei, în „ansamblu", iar dacă adăugăm nota tristă unei facturi degajate de acel surplus discordant, avem „Rezervistul", tablou îndueşetor, realist.
   Arhaic în „Bobotează pe timpul lui Matei Basarab", romantic in „Din basme", constatăm că artistul Marincea Stănescu reuşeşte să ne emoţioneze şi să ne dea crâmpee din vieaţa adevărată.
                                                                 *
   Despre Luchian nu ştii ce să spui: nu poţi vorbi nici despre defecte, nici despre calităţi, pentrucă Luchian reprezintă în artă „adevărul" care nu e nici „mai" nici „foarte". Expoziţia lui e o seră: Flori, parfum şi lumină! Ce contrast între boala care-l ţine robit patului şi între bogăţia de lumină, între vieaţa aprinsă, între tinereţa închisă în pânzele expuse! Luchian e un primitiv. Nu l-a influenţat nici o şcoală, nu l-a subjugat nici un curent, nu l-a denaturat nici o metodă. A privit, a cercetat, a înţeles, a simţit şi-a căutat să deştepte şi în noi aceleaşi credinţe. Florile lui Luchian sunt proaspete, sunt abia rupte din strat, ori din ghiocei.
    Ce minunate sunt „Albăstrelele", „Liliac şi garoafe"! cu vopseaua pusă din fugă, să nu piardă efectul observat. Peisagele lui Luchian te cuceresc: „Lunca dela Poduri", „Mesteacăni", „La marginea satului" sunt pânze care ne înfăţişează un talent adevărat şi de care d-l N. Dărăscu, coexpo-zantui d-sale, a căutat să profite. D-l Dărăscu reuşise anul trecut să-şi creeze o atmosferă favorabilă graţie prietenilor cronicari. A prevăzut „dezastrul" din anul acesta şi-atunci s’a gândit că o expoziţie în tovărăşie cu Luchian i-ar fi de folos.
    D-l Dărăscu nu-i pictor; e un desenator, un decorativ. Ar reuşi perfect in desenul liniar. Te izbeşti în toate pânzele'de influenţe străine.
    Dornic de originalitate, întrebuinţează un colorit care dă cele mai imposibile efecte. Aquarelele sunt
desenate corect, sunt frumoase, încântă ochii şi — atât. Are totuş câteva „Efecte de noapte" interesante.
   D-l Dărăscu ar puteâ să dea lucrări de valoare, începutul l-a făcut cu „Interior de fierărie".
   Aşteptăm urmarea...
   D-l Petrescu-Mogoş expune peste 70 de portrete fără expresie, întrebuinţând vopseaua lucioasă, dând tuturor pânzelor o înfăţişare unsuroasă. De altfel d-l Mogcş pare că nici n’are pretenţii de artă. Un diletant care când e plictisit face exerciţii de desemn, de coloraţie... Altfel nu înţelegem de ce a expus atâtea „capete de artişti"; în copii, cari n’ar trebui arătate publicului. Dacă ar îndreptă „picioarele" po-porenilor din „O procesiune", ne-ar da totuş un
tablou meritos.                        _ ,
                                        D. Iov.
     Literatură.
                                               Cătră d-l G. Galaction.
   Răspunsul şi sfaturile d-tale, publicate într’un număr din „Flacăra" m’au mirat. Se pare că socoteşti pe tinerii noştri, cari vor să facă literatură încă... în vârsta teologică. Altfel, n’ai riscă să dai sfaturi pe care, în ţara noastră, nu se înjoseşte nimeni să le ia in seamă. Am auzit odată pe un tânăr (modernisto-simbolist), care scrie, adeseori şi la „Flacăra", alături de d-ta, spunând că „unui om cult ar trebui să-i fie ruşine să spună, că Eminescu a fost un poet mare". Şi snobismul acesta de atot ştiinţă, de supraomenească înţelegere, bântue cu furie tineretul nostru. Ca să dai sfaturi unor astfel de oameni trebuie să ai un curaj extraordinar şi... mult timp de pierdut de-a surda.
   E foarte adevărat, că vieaţa pe care o duc scriitorii români nu e de invidiat. Lucrul acesta, însă, cred că e departe de a determină pe un talent puternic să-şi spânzure lira şi să se facă... agent de schimb, ori agent electoral. Cine vrea să fie scriitor n’are să însemneze nimic, chiar dacă o critică destrăbălată îl va încărcâ de cele mai bogate epitete, din câte se pot găsi în dicţionarul limbii române. Eu cred că e altceva în sufletul unui scriitor adevărat şi acest „ceva" vrea să se exteriorizeze, cere o formă, o vieaţă proprie. Această putere — să-i zic dumnezeiască, pentru a-ţi face pe plac — mână pe scriitor, ca o poruncă neindurată, ca acel „mergi" brutal, pe care jidovul biblic l-a strigat lui Isus, când acesta căzuse sub greutatea crucii. Pe căile unde pândeşte cea mai grozavă mizerie, pe drumurile umilinţei, în tovărăşia durerii, au mers aproape toţi scriitorii mari ai lumii cătră porţile eternităţii. Şi, curios lucru, se pare că nu numai în lumea oamenilor, cei aleşi să cânte sunt lipsiţi de preocupările unei vieţi de tihnă şi îndopare, n’au simţul conservării atât de desvoltat ca fiinţele de rând. Iacă, am sub ochi cartea de curând publicată a unui mare
www.dacQFomanica.ro
214
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1914.
paturalist englez. Acest învăţat demonstrează că paserile cântătoare n’au instinctul de conservare aşa de desvoltat ca celelalte sburătoare. Multe din ele când cântă stau cu ochii pierduţi in zare, ca şi când ar urmări o viziune ciudată. Altele închid ochii şi, in bătaia razelor soarelui, ciripesc fără a se preocupă de ce e în jurul lor. Bine înţeles că ereţii şi alţi duşmani ai lor le prind foarte uşor. De aceea, observă naturalistul, numărul paserilor cântătoare e redus şi scade din ce in ce.
    Iacă de ce cred eu că cine munceşte să ajungă scriitor, când nu e mânat terorizat de cineva care-i stăpâneşte „eul“ poate să ajungă un meşteşugar în ale scrisului iar nu un scriitor mare. El poate obţine succese mari chiar dar opera lui nu va trăi poate nici cât autorul. Desigur că trebuie să-ţi aduci aminte mai bine decât mine de un antagonist al d-lui Vlahuţă. El eră socotit de mulţi — pe acele vremuri — superior poetului venerat azi. il chemă I. N. Roman şi scriâ versuri de o corectitudine exasperantă, de o muzicalitate ucigaşă... dar de o dureroasă uscăciune. Aveâ succese totuş. Ce l-a făcut să se lase de poezie? Poate că l-a făcut cineva atent — cum atragi d-ta atenţia tânărului căruia ii dai sfaturi — că vieaţa scriitorilor e un şir de mizerii. Şi acum se va fi odihnind, cu parale la chimir, pe vr’un scaun prezidenţial, la vreo bancă, dacă nu-l va fi adăpostind Senatul, ori Camera în sânul ei. Exemple de acestea aş puteâ aduce cu miile. Dar poate vei zice că eu cred încă in „teoria ideilor înnăscute" a celor vechi, sau poate sunt un „cartesian" din cei care erau aproape să creadă că doi şi cu doi fac patru, nu din alte motive, ci numai pentrucă... aşa vrea Dumnezeu. N’aşi crede în „ideile înnăscute" măcar şi numai pentru faptul că trăesc în ţara lui Locke, distrugătorul lor. Cred însă că un scriitor, înainte de toate, e un ales căruia i se încredinţează o misiune. Burns spune că „a fost găsit de muză la coarnele plugului şi că i-a poruncit să cânte". Şi cine are o astfel de poruncă, o va îndeplini, chiar de va şti ce mizerii îl aşteaptă.
    De o bucată de vreme se scrie în publicistica română foarte multe despre mizeria literaţilor. Se vorbeşte atât de mult de lucrul acesta, — încât unii au ajuns să creadă că Eminescu a fost cel mai nefericit poet, pentrucă n’a avut ce niâncâ. Nu vorbesc de o anumită tagmă de scriitori, care ne asurzesc cu foamea lui Eminescu în preajma lui 1 April şi nici de acei care îmbrăcaţi după ultima modă, dar desbrăcaţi de orice talent şi ruşine trăesc de pe spatele literaturii.
    în străinătate, cum zici d-ta, scriitorii se pot îmbogăţi din scrisul lor. Secăturile şi contrabandiştii literari însă nu pot ajunge să trăiască binişor, ca la noi. Iacă, în Londra, văd adesea poeţi care scriu versuri corecte, sunătoare pe care le declamă prin parcuri şi în acelaş timp fac şi pe negustorii ambulanţi, vânzând mărunţişuri.
    Astfel de versuri, la noi, ar puteâ fi publicate de oricare revistă, iar autorul s’ar plânge, împreună cu d-ta, împotriva mizeriei scriitorilor. Dar, indulgenţă; noi suntem un popor prea tânăr.
   Dar mai spui d-ta că mulţi dintre scriitorii noştri îşi termină cariera în politică. Fără îndoială că într’o societate care aşteaptă orice dela politică, într’o ţară unde toată lumea, de ambele sexe şi de toate vârstele îşi întemeiază nădejdea fericirii pământeşti, numai pe politică, e natural ca şi unele talente adevărate să fie luate de apele politice. Când, încă din clasele primare, vedeam că, odată cu schimbarea partidului se schimbă şi directorul şcoalei tale, că după cum ministrul şi subalternii lui aveau gusturi mai rafinate, ori mai boccii, tot astfel şi inspectoarele erau mai nostime, ori mai butucănoase, de, nu se poate să nu faci şi tu politică. Şi, pe urmă, de ce să nu fim sinceri? Oare Caragiale, de-ar fi făcut politică mai din vreme, n’ar fi ajuns şi el membru al Academiei, înainte de a ajunge la Belu? Ori d-1 Vlahuţă şi d-1 Coşbuc n’au meritat ei, încă de mult, un loc între numuritori, sau cel puţin un loc în fruntea unei instituţii oarecare? Ce vrei însă? Partidele nu se preocupă decât de acei care le aduc foloase mai apreciabile, în ceeace priveşte venirea la putere.
   Dar literariceştile treburi sunt aşa de ciudate în ţara noastră, încât ar fi să lungesc prea mult această scrisoare. Să vremuiască vremea peste toate şi să le rânduiască după însemnătatea lor. Cât pentru acei cari necinstesc literatura cu ambiţiile lor deşarte, imitând şi „şterpelind" de-adreptul din literaturile străine, vor vedea odată că trebuie să se lase de această meserie şi oftând pocăiţi le-ar sta bine să repete versurile lui Shelley:
          „One word is too often profaned For me to profane it...“
                                                            Cu toată cinstea
                                                                                                                         D. N. Ciotori.
                                                                  0
     Vieaţa culturală.
     Serbările „Junimei" din Cernăuţi.
   în zilele de 16 şi 17 Decemvrie 1913 a serbat soc. academică „Junimea" din Cernăuţi un întreit jubileu, şi anume aniversarea a 70 a vieţii M. S. Reginei Carmen Sylva, jubileul de 35 ani de existenţă a „Junimei" şi jubileul de 25 ani de activitate artistică a d-lui Dr. Grigore cav. de Pantasi.
   Serbările au decurs cu o splendoare şi demnitate rară, şi prin înălţimea artistică la care au fost ţinute cât şi prin înălţarea sufletească pe care au produs-o, au devenit un adevărat triumf românesc şi un omagiu nobil pentru cei sărbătoriţi.
   S’au reprezentat piesele:
   1. „Muzica înalţă sufletul", melo-dramă de Grigore Pantasi, cuvintele de Carmen Sylva, traduse de O. Iosif, muzica de I. Bayer.
   întreagă piesa e ţinută în stil clasic grecesc şi redă în stilizare şi patos antic un simbolism ideal şi înăl-
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
215
ţător, acompaniat cu adâncă psihologie de admirabila muzică a lui Bayer. Idea piesei este următoarea: Chinuit de suferinţă şi griji, de patimi şi durere, rătăceşte „Sufletul" pe pământ şi se cufundă în întunecimea desperării. Deodată scânteiază o rază de lumină prin întunerec! Armonii îndepărtate răsună. Se apropie „Muzica". Puterea tonurilor aduce in vieaţa de toate zilele credinţă, pace, vis şi smulge adesea „Sufletul" din întunecimea desperării. Corul dătător de pace al tonurilor se apropie plutind şi speranţă nouă, înălţare cuprinde „Sufletul", care întinde mâna spre strunele lirei, cuprins de dorul să îmbrace durerea sa in cântec, să se mântuiască şi să se regăsească în jalea sa şi prin puterea muzicei s’ajungă iarăş la lumină. Fum de tămâie se înalţă de pe altar, ceata tinerilor Greci se mişcă in ritmic dans, preotul rosteşte cătră liră un imn de slavă şi sub farmecul tonurilor, cu lira in mâni, „Sufletul" te întoarce voios cu luntrea în noua călătorie spre valea vieţii.
    Punerea in scenă şi studiarea a condus-o d-l Dr. Pantasi în persoană şi cu energia şi priceperea sa cunoscută, cu entuziasmul său viu de artist a potenţat calităţile de joc scenic şi dramatic a fiecăruia din diletanţi până la un maxim străin de orice diletantism şi astfel interpreţii rolurilor principale, d-şoara Rica M agili or (sufletul), d-şoara Maria Tăuber (muzica) şi d-l Aurel Ştefan el li (preotul grec), au dat în rolurile acestea creaţiuni demne de toată lauda.
    Apoi s’a reprezentat:
    2. „Cântecul neamului“ poemă feerică naţională, cu un prolog, 10 tablouri vivante şi o apoteoză, de Dr. Grigore de Pantasi, tradusă de Aurel Ste-fanelli.
    Muzica compilată şi parte compusă de V. Kostelecki.
    Piesa aceasta, un adevărat mărgăritar de feerie românească ar merită să fie reprezentată în fiecare colţişor locuit de Români.
    Conţinutul. Prin meleagurile patriei rătăceşte „Naţiunea", jalea ei străbate peste văi şi dealuri, timpurile de vitejie de mult au dispărut, şirurile ei se răresc, ţăranul cinstitul muncitor, este bătut în goana după avuţii şi aur, un neam străin o înconjoară, îi înstrăinează limba şi conştiinţa. Atunci se apropie „Cântecul" un credincios prietin din vremuri vechi, în bucurii şi suferinţe, în ceasuri grele, la veselie şi la joc „Cântul" cu armonia sa mângâie şi veseleşte şi pururi rămâne credincios poporului său. Din cântec să soarbă acum naţiunea putere nouă, nouă fiinţă şi noui învingeri. în jur începe acum răsunet frumos şi jale de cântec şi în faţa desnădăjduitei Naţiuni vrăjeşte „Cântul" scene din vieaţa poporului (tablouri vivante) în cari Naţiunea cunoaşte puterea cântecului în vieaţa poporului şi treptat ea se reculege câştigând prin „Cânt" noui puteri de rezistenţă şi de luptă.
    Piesa şi entuziasmul general culminează în „Cântecul tricolorului", care formează Apoteoza feeriei.
    „Naţiunea" a fost jucată de d-şoara Maria Tăuber cu adâncă pricepere psihologică şi cu mult suflet şi entuziasm românesc, iar „Cântul" a fost
jucat de d-l Traian Popovici cu accente vii şi adevărate.
   Tablourile vivante cu toată desvoltarea lor dramatică, cu bogăţia de lumină, forme şi mişcări, au provocat în repeţite rânduri aplauze entuziaste, iar dansul căluşerilor, condus de d-l Dr. D. Marmeliuc ca vătav a trebuit repeţit.
   Autorul, Dr. Pantasi a fost chemat in repeţite rânduri la rampă şi preşedintele Junimei, d-l Galliu adre-sându-i felicitări la jubileul său de 25 de ani de activitate artistică şi mulţumite pentru cooperarea sa la aceste serbări, i-a predat pe scenă diploma de membru onorar al Junimei şi un preţios dar in amintirea înălţătoarelor clipe pe cari Ic-a procurat prin arta sa Românilor din Bucovina. Conducerea scenică a feeriilor a avut-o d-l A. Stefanelli, iar conducerea orchestrei militare d-l prof. Amuliu Liteanu.
   Sala teatrului a fost in amândouă zilele plină şi la reprezentaţia întâia au fost de faţă: Preşedintele ţării, contele Meran, Excelenţa Sa Mitropolitul Vladimir, mareşalul ţării, vice-primarul oraşului, deputaţii români, universitatea reprezentată prin mulţi profesori români şi străini, reprezentanţii clerului, ai boerimei, ai presei şi un numeros public românesc din toate straturile sociale.
   în seara de 17 Decemvrie „Junimea" şi-a serbat comersul său festiv pentru al 35-lea an de existenţă, dela care s’a trimis reginei poete Carmen Sylva o telegramă de omagiu şi veneraţiune.
                                            A. Nour.
                                                                     0
     Educaţie, Şcoală.
                                             Stări şcolare ruşinoase.
                                    — „Hodăieşii" din Turda. — Peste 300 de copii fără şcoală. —
                                            ♦
   Deşi statele înseamnă astăzi XX de veacuri de muncă şi luptă neîncetată pentru îmblânzirea moravurilor şi înălţarea sufletelor spre idealul desăvârşirii, se mai găsesc totuş şi astfel de colţuri, în cari razele culturii n’au putut pătrunde. Din nenorocire Ungaria serveşte multe exemple în privinţa aceasta. Noi cunoaştem numeroase comune, în cari astăzi nu se urmează nici un învăţământ, aşa încât locuitorii lor sunt expuşi robiei sufleteşti in cea mai tristă accepţie a cuvântului. In astfel de comune demoralizarea şi sălbătăcirea se încuibă c’o repeziciune uimitoare, primejduind totul ce s’a făcut pentru progresul cultural şi moral al locuitorilor. Această operă de-structivă a fost promovată adeseori chiar din partea administraţiei. In Apus o astfel de afirmaţie ar fi nu numai paradoxală ci deadreptul absurdă, la noi însă ea constitue o realitate şi încă una cât se poate de crudă. Lex Apponyi a făcut adevărate ravagii pe terenul învăţământului, nimicind fără cruţare mo-
www.dacQFomanica.ro
216
LUCRAPĂRUL
Nrul 7, 1914.
deştele şcoale răspânditoare de cultură. Astfel multe comune au fost lipsite de şcoale pe motiv, că localul nu „corespunde" cerinţelor legii, in aceeaş vreme administraţia, care a distrus, aveâ şi datoria să înlocuiască cu ceva pozitiv, deci cu altă şcoală mai bună pe a noastră. N’a făcut-o. Sau că nu puteâ sau că „înalte interese de stat" cereau ca şcoala să nu fie. Aşa se întâmplă, că astăzi o serie de sate n’au nici un fel de şcoală, ci trăesc într’o complectă întunecime culturală. O adevărată tragedie a zilelor noastre, care sguduie şi revoltă, lată un caz, care ilustrează cum nu se poate mai evident stările culturale din {ara aceasta.
   Marii proprietari din Turda, cari fireşte sunt toţi Unguri, cerând comasarea hotarului, au obţinut „tablele" lor departe de oraş. Fiind astfel contactul mai anevoios cu oraşul, de unde aveau să angajeze lucrătorii, ca să iasă din acest impas, au făcut pe tabla lor câte-o căsuţă numită „hodaie", apoi grajduri şi alte dependente. „Aici — povesteşte martorul ocular — îşi ţin uneltele de lucru şi vitele, iar pentru îngrijirea lor au cuprins câte un servitor sau doi, care se numeşte „hodăieş". Aceşti hodăieşi, în depărtare de 10—35 km de Turda, trăesc izolaţi de lume, ajungând în contact cu oameni numai Sâmbăta, când vin la târgul de săptămână la Turda, pentru a referă apoi şi stăpânului despre sporul săptămânei şi să iee poruncile pentru săptămâna următoare. Aceşti hodăieşi izolaţi au foarte mulţi copii, fiecare are cel puţin 6—7 copii, dar sunt şi astfel de familii unde se găsesc câte 12-14 copii la o casă. Aceşti copii sunt aproape sălbatici. Preotul istoriseşte că acum 6—7 ani, când a mers mai întâi pe la „hodăi" a găsit foarte mulţi băieţi, cari n’au văzut încă oameni cu haine „nemţeşti" şi când s’a apropiat de ei au rupt-o la fugă strigând în gura mare că vine „dracu". Acum s’au mai obicinuit cu el, dar şi azi sunt foarte dese cazurile, când băieţii se ascund de preot. Nu ştiu aceşti copii disciplină, n’au nici un respect şi nici o creştere. Părinţii lor, fiind oameni săraci, lipsiţi de carte şi istoviţi de munca zilei, n’au timp să se ocupe de ei. Nu ştiu aceşti copii rugăciunile, ba sunt foarte mulţi cari nici cruce nu ştiu să-şi facă. S’a întâmplat adeseori, că văzând băieţii pe preot intrând în casă, s’au ascuns cu toţii de frică în cuptorul de pâne. Observând că părinţii lor îi sărută mâna cu respect şi că vorbeşte cu ei româneşte, îşi scoteau curioşi din cuptor nasul afumat şi numai cu ademeniri, cu bani sclipitori, cu turte sau cu alte lucruri îi puteâ scoate din cuptor.
   Cu astfel de ocaziuni le mai arată preotul şi cantorul cum să-şi facă cruce şi îi învaţă elementele de credinţă.
   Dar toate acestea se întâmplă numai odată sau de două ori pe an. La biserică şi la şcoală nu pot veni pentrucă e foarte departe; deci rămân bieţii sălbatici, de ţi-e mai mare ruşinea, când se prezintă ca martori sau acuzaţi pe la judecătorii sau pe la alte oficii publice şi nu ştiu cum îi chiamă, nu ştiu ce etate au, nici de unde sunt, nici cine le este „stăpân."
   Cetind această poveste jalnică, îţi stă mintea în loc. Se poate oare să mai dăinuiască şi astăzi astfel de stări, se vor întrebă atâţia cetitori cu îndoiala în suflet? Aceasta ar fi o curată stare de barbarie, de săl-bătăcie înfiorătoare. Le răspundem: da, e realitatea însăş, ca un strajnic document al zilelor noastre. Şi gândiţi-vă că 1171 (una mie o sută şaptezeci şi unul) de suflete româneşti sunt osândite să geamă sub greutatea acestui intunerec ucigător, dintre cari 338 sunt copii între 6—15 ani, deci obligaţi la şcoală. Gândiţi-vă că nici unul din ei n’a văzut şcoală, nici învăţător, toţi sunt analfabeţi împreună cu părinţii lor. Lipsiţi cu desăvârşire de orice educaţie, ei cresc fără să ştie cine sunt, de unde vin şi unde se duc. Un traiu de dobitoace. Câtă tragedie cuprinde această icoană! Ea trebuie înlăturată cât mai curând, pentrucă orice întârziere, orice amânare înseamnă un păcat nu numai naţional dar şi creştinesc. După cât ştiu s’au făcut încercări in trecut de-a împărtăşi pe „hodăieşi" de binefacerile şcolii şi anume prin fostul preşedinte al partidului naţional, regretatul Dr. loan Raţiu şi prin decedatul advocat Dr. A. Pătăceanu. Dar încercările lor s’au izbit de indiferenţa acelora, cari erau chemaţi să sprijinească acţiunea de salvare.
   Astăzi nu-şi mai bate nime capul cu această problemă de cea mai mare importanţă naţională. Noi avem azi în Turda atâţia intelectuali: protopopi, ad-advocaţi, funcţionari de toate nuanţele, avem bănci, cari pot sprijini orice muncă culturală îndreptată în folosul celor mulţi. Toţi aceştia au datoria de a se preocupă de această chestiune însemnată, căutând soluţiile cari să scoală din întunerecul înăbuşitor miile de suflete româneşti. Regretatul Dr. loan Raţiu plănuia un internat în Turda pentru copiii „hodăieşilor", astăzi un nepot al d-sale stăruie măcar pentru o cânţi nă şcolară. E adevărat că în prima linie ar fi datori „proprietarii unguri" — pe a căror moşie asudă bieţii „hodăieşi" — să le ridice şcoli. Aceştia însă n’o fac, fiindcă nu e deloc în interesul lor ca şi aceste fiinţe cari sunt oameni să se lumineze. Sau dacă ar fi înclinaţi spre aşa ceva, le-ar da o şcoală ungurească, care ar însemnă otravă şi peire. Pe de altă parte nici statul nu s’ar angajâ la zidirea unei şcoli pe o proprietate privată. El are atâtea îndatoriri faţă de comune compacte, unde de zeci de ani nu-i instrucţie. In consecinţă se confirmă din nou adevărul: prin noi înşine.
   Ştiu în Turda pe d-1 advocat Dr. Vaier Moldovan, om cu bune sentimente şi însufleţit pentru chestiunile obşteşti. D-sa cheltueşte multă energie şi pe tărâmul presei, scriind fără oboseală despre diferite probleme româneşţi. Iată acum un subiect potrivit, care merită să fie cunoscut şi discutat. Făcând propagandă stăruitoare pentru această problemă şi mai ales luptând pentru deslegarea ei practică, d-sa ar dovedi în adevăr care este chemarea fruntaşilor noştri şi cum trebuie să şi-o îndeplinească. Apelăm deci nu numai la d-sa ci la toţi fruntaşii noştri din Turda, să-şi facă o chestie de scrupuloasă conştiinţă din
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
217
mântuirea miilor de „hodăieşi", creind pentru aceştia condiţiile unei vie(i de oameni după chipul şi asemănarea lui D-zeu. Căci barbaria de astăzi e o ruşine şi o crimă naţională.
                            Dr. M. Crăiniceanu.
                                                              0
     însemnări.
   Succesul unei românce. Revista „Femina" din Paris a publicat concurs pentru o poemă despre mare. Laureata a fost d-şoara de Costa, iar d-şoara Alice Orient (colaboratoarea noastră Alice Călugăru) a obţinut medalia de aur cu următoarea poezie:
                                                             Les Perles.
Jette-moi, sombre mer attiedie et qui dors,
                                                     Tes violettes sur le sabie...
                                                                                             Jette-moi les subtils atomes de ton or Perdu dans tes flots innombrables.
Et parmi les milliers de conques qui se brisent Et dont l’etre frele se meurt,
Surprends mon coeur, 6 mer, avec tes perles grises Et leur ruisselante splendeur.
Et'quand le flux comme un reptile dans le sabie Rampe un instant et disparaît Avec la mâme promptitude insaisissable Mon espoir se mue en regret
Jusqu’â ce que mon souffle et mon effort se brisent Je prolongerais mes tourments Parmi les sables traîtres oii le pas s’enlise,
                                                        Et parmi les rocs dechirants,
Et quand je reviendrais, les mains humides, pleines De conques riches, sombre mer,
Je te rejetterais comme un nianteau qui traîne Sur le sol ses plis bleus et verts...
Mais je convoite en vain ton tresor somptueux,
                                                     Car la vague souple deferle Et l’ecume se desagrege peu â peu,
      Mais ne m’apporte aucune perle,
Et sur la grâve jaune ou les mouettes se mouillent Les ailes, je suis comme au seuil Inaccessible d’un royaume ou s’agenouillent Ma convoitise et mon orgueil.
De tes colliers perdus, nul ne resplendira D’une ligne limpide et molie A ma gorge! — Du moins puisse leur doux 6clat Sugg^rer en moi des paroles,
Qui saisissent en vers, 6 mer, les perles rares
     Eparses au fond de tes eaux,
Pour qu’au reflet d’un pur miroir ce chant me pare
     De l’illusion d’un joyau.                           ,
                         J                    Alice Orient.
    Trimitem felicitările noastre apreciatei noastre colaboratoare.                 gg
    f Paul Heyse. Bătrânul poet al poporului german s’a stins, la vârsta de 84 de ani. Creaţiunea lui artistică atât de bogată va rămânea în literatura germană. P. Heyse a fost protejat în tinereţă de Geibel, care a spus regelui Bavariei: „eu sunt soarele care apune, iar Heyse e soarele care răsare”. Ocrotit în Munchen, fiul filologului Heyse şi al ovreicei lulia Solomon, din Berlin, a trăit o vieaţă închinată numai frumosului. A scris poezii, nuvele, romane şi drame, cari s’au publicat în zeci de volume. Din bogata-i activitate vor rămâneâ nuvelele sale, în care a fost un adevărat măiestru. După Keller e cel mai mare novelist al poporului german. Cele mai vestite dintre ele sunt: „L’Arrabiata" şi „Mădchen von Treppi".
    în vieaţă a fost sărbătorit, dar şi aspru criticat. A fost o figură culturală complexă, fără să fie o personalitate, care să lase în urma lui influinţe. Un talent sârguincios şi un admirator al frumosului nu puteâ da mai mult culturii germane. Heyse e un uriaş al voinţei şi al artei intelectualizate. Moştenirea lui literară va cuprinde câteva volume de o valoare durabilă.
                                                                            Si
    O universitate populară la Craiova. Vechiul oraş oltean are specialitatea începuturilor frumoase. Fiind însă un oraş prea românesc, începuturile rămân doar in această faşă, ştiindu-se proverbul că „Românului îi vine greu până să se apuce de un lucru, că de lăsat se lasă uşor." Am văzut acolo punându-se la cale atâtea lucruri frumoase, dar aşa de efemere; am văzut oameni entuziasmându-se până să leşine, ca şi Grecii cari cădeau pe străzi, beţi de entusiasmul dinaintea Domokosului. Dar eră să uit că acum suntem prietini şi rude cu Elinii... Eră, la Craiova, un Cerc cultural, o minunată instituţie care, pe lângă că dădeâ cunoştinţi prin conferinţele lui, strângea relaţiile dintre îngrozitor de puţinii oameni de bine şi iubitorii de cultură pe care îi are marele oraş oltean. Cercul acesta dădeâ şi audiţii muzicale şi mici petreceri distractive şi, minune, nu permiteâ jocul de cărţi. Nu mai e nevoe să spun că la început a mers admirabil şi că acum e în... lumea umbrelor. Publicaţiile Craiovei... eră să uit că aceasta e o chestiune de care nu-mi pot îngădui să vorbesc. Universitatea populară de azi e pusă la cale de un grup de profesori, împreună cu d-1 A. Bărbulescu, directorul liceului care face toate sforţările să aducă bună înţelegere între profesorii şi colegii d-sale. Lipsesc de pe lista conferenţiarilor unii dintre profesorii locali, cari s’au plâns de nenumărate ori că la Craiova nu se lucrează pe terenul cultural atâta cât ar trebui. Nu înţelegem această luptă dela o datorie.
www.dacQFomanica.ro
218
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1914.
   Societatea de acolo nu sufere de o saturaţie de cultură şi o încercare de a aruncă lumină în conştiinţe trebuie sprijinită, măcar de cei cari au datoria s’o sprijinească. (D. N. C.)
   Institut de studii sudost-europene. După triumful României în Balcani, învăţaţii din Bucureşti au iniţiat înfiinţarea unui institut, menit să aducă cele mai bune servicii ştiinţei. D-nii N. lorga, G. Murgoci şi V.Pârvan au înfiinţat institutul de studii sudost-europene, prin următoarele dispoziţii:
   „1. Se întemeiază un Institut liber de studii şi cercetări privitoare la Europa sud-ostică, numit Institui de studii sudost-europene.
   2.    Scopul său este să provoace şi să îndrumeze, să ajute şi să organizeze cercetările ştiinţifice privitoare la toate ţerile şi naţiunile din regiunea carpatică şi balcanică şi în genere din Sudostul Europei şi regiunile limitrofe, ţinând seamă şi de tradiţiile vechi şi interesele actuale româneşti.
   3.    Se va aveâ în vedere ca activitatea Institutului să fie şi spre ajutorul şi pregătirea practică a acelora cari tind a reprezenta România şi interesele româneşti în Orient ca ataşaţi militari, diplomaţi, consuli, însărcinaţi de afaceri, ataşaţi comerciali, în genere a tuturora cari vor aveâ să fie ocupaţi în aceste părţi, şi mai ales în Peninsula Balcanică.
   4.    Activitatea Institutului se va compune: a) din cursuri şi conferinţe asupra geografiei, etnografiei, istoriei, literaturii şi folklorului acestei regiuni; b) din cursuri şi predarea practică a limbilor orientale (bulgară, sârbă, greacă, albaneză, turcă, maghiară, etc.);
c) din lucrări speciale urmărite in seminarii sau pe teren; d) din exerciţii ştiinţifice şi misiuni speciale organizate şi ajutate de cătră Institut, publicându-se rezultatele studiilor intr’un anuar şi in eventuale monografii.
   5.    Personalul va fi compus din profesori şi lectori, plătiţi eventual din taxele ascultătorilor şi din darurile şi subvenţiile ce se vor da acestui Institut. Pentru anumite chestiuni şi lucrări se poate face apel la profesori şi savanţi români şi străini spre a ţinea conferinţe în Institut.
   6.    Institutul va fi condus provizoriu de un Consiliu format de iniţiatorii aici subsemnaţi, iar după întreaga lui organizare de un director ales pe trei ani de câtrâ Consiliul profesoral.
   7.    Nici o condiţiune nu se cere pentru înscrierea la cursurile şi lucrările Institutului; se vor liberă însă certificate anuale de ascultarea cursurilor şi de lucrările făcute.
   8.    Institutul îşi va începe activitatea la 1 Ianuarie 1914. potrivit cu un regulament special. (N. lorga, G. Murgoci, V. Pârvan.)“
   Institutul şi-a început activitatea. îi urăm roade îmbelşugate.                 8
   „Viitorism". „Flacăra" publică — la 5 Martie — o poezie întitulată „Spleen". Autorul, după ce se plimbă prin „Vid" şi ne face să ne plimbăm şi noi ochii pe şase strofe în care e un „Vid" de idei, ne spune, la
urmă, că se va duce... într’un loc unde se cumpără iubirea. Puţinică pudoare n’ar strică, tinere Mircea Rădulescu. Dar lot în „Flacăra" am cetit o poezie a d-lui Tutoveanu care, după ce-şi duceâ iubita în pădure, o sărută, o îmbrăţişâ, ne puneâ pe noi, cetitorii, într’o delicată situaţie. Şi ca o... afinitate efectivă între doi autori, alături de poezia d-lui T., d-l 1. M. Chiriţescu ne istoriseâ cum o femeie îşi înşelă bărbatul pe unde puteâ, ba chiar şi în tren şi termină povestirea cu o aluzie de învinuiri la adresa bărbatului păcălit, — o trivialitate care desigur că atinge culmile cele mai înalte ale artei: „dacă laşi oala destupată cad gunoaie în ea". Semnalăm lucrurile acestea — cerând scuze cetitorilor noştri — căci ni se pare că suntem în preajma manifestării în literatura noastră a celui mai autentic curent „futurist". (A.)
                                                                                88
    Nebunia şovinismului. Cea mai mare şi cea mai fatală nenorocire a unui popor c lipsa simţului de realitate şi de dreptate. Sentimentul naţional exagerat, orbit de nebunia şovinismului, e poate mai primejdios pentru existenţa unui popor, decât inconştienţa naţională. Toate popoarele, cari pătimesc de această boală rămân înfrânte şi pedepsite de legea morală a vieţii. Cea mai proaspătă pildă ni-au dat-o Bulgarii, pe cari poate numai publiciştii Unguri îi întrec în grandomanie. Ziarele din Budapesta ţipă împotriva Românilor, în-jurândui-i şi amenin|ându-i. Noi cetim svârcolirile presei ungureşti — şi zâmbim, căci nu ni-e teamă nici de vitejia lor şi nici de fortificaţiile, în cari vreau să ne închidă. îi compătimim că şi-au clădit state unitare şi palate imperialiste, cari acum încep să troz-neascâ din încheieturi. Suntem noi de vină, dacă greu-ruşii şovinismului au înnebunit, prin presă, un popor întreg? Să nu uite confraţii unguri, vorba românească: de ce ţi-e frică nu prea scapi.
                                                                                88
    Ungurii la Petersburg. Ce interesante sunt svârcolirile politicianilor unguri pentru mântuirea satrapiei, cu care s’au dedat atâta vreme. Când văd că visurile lor de preamărire se fac puzderii, îşi pierd cumpătul şi se pretează la adevărate trădări. Ori ce însemnează proiectata călătorie a deputaţilor kossuthişti la Petersburg? Trebuie să i se spună pe nume: Trădare faţă de monarhie şi faţă de tripla alianţă! Cine pregăteşte deci prăbuşirea acestei monarhii, noi Românii, pe cari presa lor ne insultă zilnic sau ei, mercenarii convingerilor şi sentimentelor? Groapa acestei monarhii o sapă kuruezii, kossuthiştii şi toţi aventurierii ce nu sunt capabili de formele civilizate ale organizaţiei de stat. Ceice bateau din pinteni şi suflau trâmbiţele în parlament, acum se pregătesc pentru a cere protecţia cnutei ruseşti asupra destinelor acestei ţări, adusă la ruină de păcatele lor de veacuri.
    Vor aveâ oare parte de protecţia ce-o cer?
                                                                                88
    „Se face ziuă". Piesa într’un act a iubitului nostru colaborator Zaharia Bârsan eră să se reprezinte pe scena Teatrului Naţional deodată cu piesa „Akim"
www.dacQFomanica.ro
Nrnl 7, 1914.
LUCEAFĂRUL
219
scrisă de alt colaborator al nostru, d-1 Victor Eftimiu. Cetitorii noştri cunosc lucrarea d-lui Zaharia Bârsan, fiindcă a apărut in „Luceafărul". Subiectul piesei e un episod din revoluţia lui Horia. Ziarele din Bucureşti aduc ştirea că piesa a fost scoasă de pe afiş în ziua reprezentaţiei, în urma intervenţiilor mai înalte, ca să se evite eventualele demonstraţii împotriva Austro-Ungariei. E interesant: O piesă care se poate publică la noi, nu se poate reprezentâ la Bucureşti.
                                                                    88
   Austrofili. I-am putea numi şi altfel pe domnii bucovineni şi soţii lor ardeleni, cari se ridică împotriva sentimentului public românesc, făcând pe mercenarii austrieci. E o bandă vrednică nu numai de dispreţul ci şi de înfierarea noastră. Să ne însemnăm bine numele lor şi să-i urmărim ca pe nişte oameni, cari îşi poartă sufletul în buzunar, şi de cari trebuie să ne păzim.              gg
   Un nou succes al pictorului Mateiu. Ni se scrie din Berlin că şcoala comercială de acolo a publicat concurs pentru proiectul unui steag. Comisiunea de specialişti a acordat cu unanimitate premiul prim pictorului român Mateiu, care a fost însărcinat şi cu executarea lucrării.
   Felicitările noastre!  gg
   Un tânăr cu viitor este fără îndoială d-1 Mircea Russu-Şirianu, fiul regretatului ziarist popular, vioiu şi productiv care a fost Ion Russu-Şirianu. Silit de vitregimea asupririi ungureşti, acest excelent tânăr a trebuit să urmeze calea atâtor intelectuali ardeleni: să apuce drumul Bucureştilor. Aici ne amintim cu cât zel şi succes a iniţiat, sunt vreo 4—5 ani, un mare congres studenţesc în România şi cu câtă desinteresare a strâns fondurile necesare pentru înfiinţarea unui cămin al studenţilor ardeleni în România.
   De vreo 2—3 ani talentatul nostru tânăr petrece în Cetatea-lumină a Parisului. Deşi atât de depărtat, stăruinţa sa neobosită se îngrijeşte a ni-l reclamă in şubreda noastră memorie. Nu este lună şi, de o vreme încoace, nu este săptămână sau chiar zi lăsată de D-zcu în care să nu-i cetim numele in gazele. Ne-am obişnuit atât de mult încât dimineaţa, la sosirea „Românului", deschidem foaia cu mânile tremurând de nerăbdare: ce va fi făcut pe ziua de ieri d-1 Mircea?
   Acum un an sau doi, ceteam cu adâncă emoţiune că bravul tânăr pregăteşte in limba franceză o vastă lucrare din domeniul literaturii politice despre chestiunea Ardealului românesc. De sigur, ne ziceam, va fi o operă monumentală, menită să desvălească Europei uimite şi indignate toată adânca păcătoşie şi barbarie a sistemului politic sub care gemem. „Românul" ne informase la timpul său că autorul a dat cetire unui capitol din viitoarea sa operă la o şedinţă literară a tinerimei române din Paris. Cu toate astea apariţia operei întârzie, spre cea mai mare daună a literaturii noastre şi a intereselor naţionale superioare ...
   în răstimpul ăsta, înainte de a o isprăvi, prodigiosul tânăr a găsit energia unei noui mari întreprinderi naţionale: a înfiinţat la Paris un „Birou românesc de
informaţii politice". Admirabilă idee. De-acum înainte, vai de minciunile şi pervertirile tendenţioase ale presei cumpărate de guvernul unguresc: Fără milă, „biroul de informaţii" va suci, pe rând, gâtul acestor „raţe" de presă, făcând printre ele adevărate hecatombe. Cât de serioasă e întreprinderea ne arată şi faptul, publicat tot în „Românul", că între alte numiri făcute în personalul Biroului de d-1 Mircea Russu-Şirianu, directorul-proprietar al Biroului se află şi aceea a cunoscutului publicist filoromân Roberto Fava din Italia. D-1 Fava e un vechiu luptător al cauzei noastre. Numele său e cunoscut la noi din timpul când d-1 Mircea R.-Şirianu nu cunoştea încă întrebuinţarea batistei... Dar ce are a face; talentul nu e legat de vârstă şi meritul real se impune şi contra bătrâneţelor.
    Suntem veseli de succesele d-lui Mircea R.-Şirianu. D-sa dovedeşte că ştie să trăiască, să-şi facă loc printre mulţimea celor ce dau asalt Ia nemurire... şi căpătuială. Reclama e sufletul comeiţului. Nu putem insă să înăbuşim o melancolic anticipată. Mâne, când distinsul nostru tânăr va fi pus mâna pe o situaţie sau vreo zestre frumoasă, alunei, probabil, o tăcere dezolantă se va face în jurul d-sale. Numele său va dispare din coloanele gazetelor şi, dimineaţa, când vom primi „Românul", el ne va părea gol şi searbăd, căci va lipsi dintr’ânsul doza de reclamă zilnică a d-lui Mircea Russu-Şirianu, cu care ne deprinsesem. (Gh.).
                        . 88
    „Domnul Notar“. în momentul când încheiem acest număr poliţia din Sibiiu — şi probabil din întreg Ardealul — caută pe „Domnul Notar" al lui Goga prin toate rafturile librăriilor, ca să-l aşeze la odihnă, că prea se grozăvise. Nu s’a mulţumit cu revoluţia din Lunca ci a răsculat lumea ’ntreagă. Până şi presa germană, franceză, engleză — de cea românească şi ungurească nu mai vorbim — s’a ocupat de interesanta lui poveste. Ce-i „A fain jegyzojc" şi bietul „Peleskei notârius" pe lângă astăzi celebrul Văleanu?
    Profeţia noastră că piesa lui Goga va fi confiscată s’a împlinit. Iată o profeţie ce regretăm că n’a rămas de minciună!
    Guvernul unguresc ţine cu orice preţ să ne arete semne de dragoste şi de împăcare şi să convingă şi pe on. nostru comitet naţional că n’a pierdut vremea inzadar cu tratativele. Aşteptăm şi procesul, care desigur va fi foarte interesant şi va face pe „Domnul Notar" într’adevăr nemuritor. Trebuie să-i fim recunoscători guvernului unguresc pentru serviciile ce le face cauzei româneşti.
    Romanul „Arhanghelii". Romanul colaboratorului nostru 1. Agârbiceanu, in care zugrăveşte un colţ din vieaţa românească din Ardeal a apărut în volum. Fraţii noştri din România liberă, cari vreau să ne cunoască, vor găsi în această carte voluminoasă informaţii preţioase, scrise de unul dintre cei mai mari povestitori ai Ardealului. Cartea se poate comandă dela toate librăriile. Depozitul general pentru mo-narchie îl are librăria W. Krafft, iar pentru România librăria Stănciulescu din Bucureşti.
                                                                          88
www.dacQFomanica.ro
220
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1914.
   Errata. La studiul critic al d-lui Dragnea asupra Poetului Şt. O. Iosif, să se facă următoarele îndreptări niai principale:
   Pag. 78 rândul 26 de sus, col. 1, să se cetească: cântarea, în Ioc de: căutarea.
   Pag. 80 rândul 17 de sus, col. 1, om, în loc de: an.
   Pag. 115 rândul 13 de sus, col. 1, uneia, în loc de univ.,...
   Pag. 143 rândul 25 de sus, col. 1, exterioare, în loc de: extinse.
   Pag. 146 rândul 12 de sus, col. 1, neona{ionalistă, în loc de: naţionalistă.
   Pag. 147 rândul 11 de sus, col. 1, monoton, în loc de: monstru.
   Pag. 173 rândul 6 de jos, col. 1, (vers), Tortă, în loc de: Forjă.
   Pag. 173 rândul 23 de jos, col. 1, obiectiviceşte, în loc de: obiectivitatea.
                                                            Bibliografie.
   Dr. Iacob Radu, Biserica S. Uniri din Tâmpă-haza-Ujfalău. Satele şi poporul. Monografie istorică. Tipografia „Nagyvărad", Oradea-inare, 1911.
   Teodor V. Păcătian, Legea electorală. Articolul de lege XIV din 1913. Tip. arhid. Sibiiu, 1914. Preţul:
1 cor.
   Mihail Sorbul, Letopiseţi, dramă în 5acte. Edit. „Noua revistă română". Bucureşti, 1914. Preţul: 2 lei.
   loan Iosif Şchiopul, Chestiunea polonă. Rolul cooperativelor în lupta de conservare naţională a Polonilor din Germania. Tip arhid. Sibiiu, 1914. Preţul:
2  cor.
   Mironis Costini, Cronicon Terrae Moldaviae ab Arone Principe edidit Dr. Eugenius Barwinski. Comi-siunea istorică a României. Bucureşti, 1912. Prejul:
6  lei.
   Letopiseţul Ţării Moldovei dela Istrate Dabija până la domnia a doua a lui Antioh Cantemir 1661 — 1705 editat de C. Giurescu. Comisiunea istorică a României. Bucureşti, 1913.
   Cronica expediţiei Turcilor în Morea, 1715, atribuită lui Constantin Dichiti şi publicată de N. Iorga. Bucureşti, 1913. Preţul: 5 lei.
   Mihail Em in eseu, Gedichte, Novellen, deutsch von Maximilian W. Schroff. Graf. Kunstanstalt Sa-mitea. Craiova, 1913. Preis: Mic. 1.50.
   G. T. N. Varo ne, în preajma artei. Minerva. Bucureşti, 1914. Pre{ul: 1 leu.
   C. Rădulescu-Motru, La conscience transcendentale. Critique de la philosophie Kantienne. Extras din „Revue de Metaphysique et de Morale". Librairie Armând Colin. Paris, 1913.
   I. Ursu, Bătălia de pe Câmpul panii (1479). Extras din „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie". ' Bucureşti, 1913. Preţul: 75 bani.
   N.    Iorga, Eucore une fois l’eveche de Hajdudorogh et Ies droits des Roumains. Memorial roumain, IV. Librairie C. Sfetea. Bucureşti, 1914. Prix: 50 cent.
Cuprinde un răspuns al d-lui Iorga adresat d-lui Szabâ leno, membru al casei magnaţilor din Budapesta.
   Cucerirea Gaiiei de cătră Romani. Memoriile lui C. Iulius Caesar şi Aulus Histius, traducere din limba latină de Tudor D. Ştefănescu. Biblioteca scriitorilor greci şi latini Nr. 1. Institutul grafic „Ramuri". Craiova, 1913. Preţul: 2 lei 50 bani.
   M. Lungianu, Din umbra satelor — povestiri şi icoane — Biblioteca societăţii „Steaua" Nr. 38. Bucureşti, 1913. Prejul: 20 bani.
   M. Lungianu, Zile senine. Icoane dela tară. Minerva. Bucureşti, 1914. Preţul: 1 leu 50 bani.
   A. Sequens, Elemente din teoria muzicei pentru institute pedagogice şi şcoale medii. Ed. II rev. Edit. autorului. Caransebeş, 1913. Preţul: 1 cor. 20 fii.
   Iudita Secula, Economia de casă, întocmită după mai mul{i autori. Ed. I. Bucureşti, 1913. Preţul: 3 cor.
   Elena Nicu 1 iţă Voronca, Studii în Folclor. Voi. II. Tipografia Gutenberg. Cernăuţi, 1912. Preţul: 5 cor.
   Virgil Şotropa şi Dr. N. Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene scrisă cu prilejul jubileului de 50 de ani de existenţă (1863—1913) a gimnaziului superior fundaţional din Năsăud. Cu 17 ilustrajiuni. Năsăud, 1913. Prejul: 5 cor.
   S.    Mehedinţi, Poporul — 1913 — Minerva. Bucureşti, 1913. Preţul: 1 leu 50 bani.
   Ananie Boldor, Dare de seamă asupra mişcării literare pedagogice din anul şcolar 1912/13. Retipărire din „Gazeta Transilvaniei". Tip. Mureşianu. Braşov, 1913. Preţul: 30 bani.
   D. E. Petrescu, Almanahul „Patria“ pe 1914. Anul V.
   Victor Eftimiu, Spovedania unui clown şi alte novele. Tip. cooperativă „Poporul". Bucureşti, 1913. Preţul: 1 leu 50 bani.
   Dr. N. Lapteş, Din nevoile satelor— note de igienă socială. „Flacăra" Bucureşti, 1914. Preţul: 1 leu.
   Teodor V. Ştefanei li, Amintiri despre Emi-nescu. Inst. de arte grafice C. Sfetea. Bucureşti, 1914. Preţul: 1 leu 50 bani.
   Darv. Cr. Voiculescu, însemnările unui biciclist dela corpul al II-lea. Cu prilejul campaniei din Bulgaria in anul 1913. „Flacăra" Bucureşti, 1913. Preţul: 1 leu.
   P.    Locusteanu, Suntem nebuni — schije umoristice. — Ed. „Flacăra". Bucureşti, 1914. Preţul: 1 leu 50 bani.
                                                        Aviz.
   Intrând în cvartalul al II-lea, rugăm din nou pe aboîiaţii noştri, cari nu sunt în regulă cu plata, să binevoiască a se grăbi cu trimiterea abonamentului, ca să nu fim siliţi a le sista trimiterea revistei. Noi ne dăm toată silinţa să dăm cetitorilor noştri o revistă bună, rugăm deci pe ceice o primesc să-şi facă datoria.
                                                                                                          Administraţia.
                                               TIPABUL LUI W. KBAFFT IN SIBIIU.
www.dacQFomanica.ro
apare sub auspiciile
„H$oclatlunii pentru literatura română şi cultura poporului român"
Volumul cuprinde 17 schite şi povestiri cu sobiecte din vieaţa ţărănească. Literatura ţărănească a lui Gh. Stoica e expresia sufletului său de artist. Poporanismul la el e organic; tot ce descrie a văzut, a simţit şi a trăit. Graiul ţărănesc nu e învăţat din cărţi, ci de-acasă. Intre scriitorii din Ardeal e unul dintre cei ce cunosc mai bine vieaţa dela ţară şi o descriu mai cre-
                Ion Agârbioeanu.
         Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru.
                  Preţul unui volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani).
                            ejgs
                                         Preţul unui volum: Cor. 1.60.
                     == Se g&seso de vânzare la toate librăriile. =====
                     W Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească
                           această Bibliotecă.
sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tăslăuanu.
vremuri
schiţe şi povestiri
                                                 de
Gheorghie
Stoica.
                                                     dincios şi mai artistic. Preţul unui volum: Cor. 2.—.
SI
J
de
                                                                                   Primul volum;
                                                                                  schiţe şi novele
dc
                     Alexandru
Ciura
de d-1 Oct.' C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura.
F==ilESffi£B
Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi
primul depozit românesc
: de -
piane, pianine si amoniori
asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite.=
Şcoalek, «uniunile de cântări şl alte Instituţii culturaţe primesc favor special.
Armoniuri de şcoală £$ SM
IO ani garanţa. = Plătlre in rate.
TIMOTEI POPOVICI
-------- profesor de muzică. ■
Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7.
Gheorghe A. Mathey
                                Atelier pentru pictură şi arte industriale
   BERLIN, SW. 11.
                              Muzeul regal de arte industriale; Prinz Albreditstr. 8,
                                primeşte toate comandele pentru pictură, reclamă artistică, coperte, ex libris şi orice lucrare din domeniul artelor industriale şi grafice,
Capital social Copoane 1,200.000.                                                                                  
■■.......---- Qlro-Conto la „ALBINA11. -!--- Postsparkassa ung. 29.348. ---~ ......                                
Telefon Nr. 1S8. „Banca generală de asigurare"                                                                  TT 
                                          societate pe acţii în Sibiin --- Nagyszeben                           ▼  
                 este prima banei de aslgnrare romanească, înfiinţaţi de institutele financiare (bincUe) române H  
                 - 1 ' din Transilvania şl Ungaria. ---------                                                   ©  
                                            Prezidentul direcţiunei: Parteniu Coama,                            ©  
                                dlrootornJ ereentiv al .Albinei, şi prezidentul .Solidarităţii..                O  
                 „Banca generală de asigurare” £3,^1* SgSk                                                      3  
                 cele mai favorabile combroaţiuni. -■■■- ■ ■ _ - ■                                              z  
                   Asigurările se pot face prin oricare bancă romfinoască, prectun şi ia agenţii şi bărbaţii    p  
                   de încredere ai societăţii --- Prospecte, tarife şi informaţiuni se dau gratis şi imediat.   55 
                                     Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături                     co 
                                        pot fi primite oricând în Berriciul eooietăţii.                         ▲  
                 „Banca generală de asigurare" dă informaţiuni gratuite în orice afaceri de asigurare fără      ▲A 
                 - deosebire că aceste afaceri 8UDt făcute la oa sau ia altă societate de asigurare.               
——■■■ ou încredere la: Centrala Bani parale de asigurare -s- " Edificiul ...................... <■
ori Ia agenturile ei principale din Braşov (fit. „Albina") şi Arad (J6zsefî6herczeg-ut 1/a).
www.dacQromanica.ro