LUCEAFĂRUL l^emsfăpentru iitemtam, - arfâ si stii/ttâ'. * *••••• M. Beza..... O.C.T. .... Doina Petrean . . Zaharia Bârsan . . M. Nicoară . . . Manea Basarabă . Al. Bogdan . . . Cronici: Victor Stanciu: Un Gerilă modern. B: Teatru. T.: Pictorul Gheorghe A. Mateiu. însemnări: Ernest Hăckel. Cursurile „Asociaţiunii". Comisiunea istorică a României. Eminescu In nemţeşte. Politica culturală. Anuar de Geografie şi Antropogeografie. Buletinul societăţii numismatice române. „Proza". Pentru „Noua Revistă Română". — Bibliografie. llustraţiani: Sculptorul C. Medrea. C. Medrea: Bustul lui P. Popovici; Dr. A. Dobrescu (studiu); Pocăinţă (compoziţie); Schiţa monumentului tui Vlaicu (Bas-relief); Schiţa monumentului lui Vlaicu; Copilul Şuşu B.; Torso de fată. Părintele Mureşianu şi ceilatţi întemniţaţi din Moftinul-mic. Tratativele de pace. Cântec (poezie). Sculptorul C. Medrea. Cântec (poezie). Sonet (poezie). Povestea păcii. Baladă (poezie). Monumentul lui Vlaicu. D. N. Ciotori . . . 1. N. Pârvulescu . Radu S. Dragnea . Ion Săn-Giorgiu . Ultima scrisoare. Clipe de lumină (poezie). Poetul Şt. O. Iosif. Cântece (poezie). Dări de seamă: Dr. Silviu Dragomir Documentele lui Ştefan cel Mare. jfnare Souâorijoe ///rtrT-REDACTOR: OCTdr. C. TJSIÂUTNU. An. XIII. Sibiiu, 16. Februarie v. 1914. Nr. 4. www.dacoromamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, 1. A. Bassarabesen, O. Bogdan-Duicâ, Dr. T. Bredlceann, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Clotori, Al. Clnra, OtilJa Cozmaţa, Marfa Cnnţan, Dr. Silvia Dragomlr, I. Dama, Victor Eftlmia, I. Enesca, Aarel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gftrleano, Dr. Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, 1.1. Lăpădato, E. Lovinescu, Dr. I. Lnpaş, Llviu Marian, Dr. I. Mateia, Octav Mlnar, Cornelia Moldovan, Dr. G. Marna, D. Nana, V. C. OsvadS, I. Paul, Cincinat Pavelescn, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcăria, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveana, C. Sanda-Aldea, M. Săulescn, M. Simionescn-Râmniceano, V. Şorban, 1. U. Sorlca, Victor Stancia, Caton Tbeodorlan, D. Tomesca, Lazar Triteana. ABONAMENT Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 28 cor., 6 luni . 13 cor. Redamaţiik «uni a «« faes in cur» d» 14 siU după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se tor trimit* 30 hani in mărci postat». Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nngyszeben). Ediţia de lux In Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. De curând a apărut: t. o. Păcăţian, Cartea de aur voi. VII. care cuprinde luptele politice ale Românilor din Ungaria dela 1881 — 1896 pe 799 pag. format mare, preţul e ca şi la tomurile de mai ’nainte Cor. 10*—. Un număr restrâns de exemplare, de tot fără scăderi Voi. I—V. laolaltă se vinde cu preţul redus de Cor. 30'— în loc de Cor. 50'—. Atrag atenţiunea onor. cetitori la această ocaziune excepţională pentru ca să-şi poată câştigă cu înlesnire această valoroasă carte, mai ales recomand cumpărarea aceasta favorabilă bibliotecilor şi reuniunilor. Comandele sunt a se adresă cătră librăria editoare: W. Krafft în Sibiiu. WWW. ica.ro Orice reproducere jără indicarea izvorului e oprită. Tratativele de pace. 21 Februarie n. 1914. în sfârsit s’au terminat. Comitetul nostru > naţional a publicat o rezoluţiune diplomatică, amabilă, neprecisă şi redactată într’un stil de împăcare. Rezoluţiunea spune foarte mult... aşa de mult, încât împreună cu lămuririle date de contele Tisza în cameră ne-au pus pe gânduri... Dar nu vrem să intrăm acum în analiza amănunţită a acestui „document istoric al deceniilor din urmă" — cum îl numeşte „Românul" — şi nici nu voim să arătăm ce-am pierdut şi ce-am câştigat pe urma tratativelor de pace cu Ungurii; nu avansăm nici constatarea marilor greşeli ce s’au săvârşit, după părerea noastră, trăgă-nându-se aşa de mult trativele cu guvernul. Nu le facem toate acestea deocamdată, fiindcă comitetul naţional ne promite lămuriri, mai mult: o carte roşie — care probabil va apărea deodată cu ceealaltă carte roşie a altui ministru de externe — în care se va publica întreg materialul tratativelor. Ni se mai promit programe de muncă pozitivă — se anunţă, că doi foşti tribunişti admişi la consfătuirile comitetului au luat asupra lor redactarea unor lucrări importante — şi ni se pun în vedere acţiuni serioase de luptă. Le aşteptăm pe toate. După ce se va publică, însă, întreg materialul făgăduit, ne vom permite a face o critică severă asupra activităţii comitetului nostru naţional din epoca tratativelor, în care am fost imobilizaţi, lăsând să treacă clipele de strălucită înălţare a neamului nostru. Vom arătă greşelile săvârşite şi scăpările din vedere ale conducătorilor noştri politici, dar făgăduim, că critica noastră ob- iectivă va fi călăuzită numai de sentimentul binelui obştesc şi de dorinţa de a lămuri pe deplin încercarea de împăcare cu Ungurii, fixând învăţăturile acestei încercări. Vom mai căută să găsim firul roşu, care leagă şi explică lupta împotriva ziarului „Tribuna", nereuşita străduinţelor de împăcare ale d-lui Dr. 1. Mihu si, în sfârsit, cele ale comitetului naţional cu contele Tisza. Credem că vom isbuti să dăm o icoană clară a luptelor şi moravurilor noastre politice din ultimii zece ani. Le-am fi mulţumitori d-lor dela conducerea ) partidului, dacă ne-ar da mână de ajutor, publicând materialul şi înainte de tratativele de pace, din epoca „trădării" şi „a pândei". Trebuie să avem curajul a privi adevărul întreg în faţă. Acum, după ce s’a sfârşit diplomaţia împăcării dintre guvernul unguresc şi comitetul nostru naţional, ne simţim şi noi mai liberi de a ne spune cuvântul în chestiunile de ordin politic, cărora din nefericire li se dă o prea mare importanţă. Prea suntem cu toţii stăpâniţi de jocul capricios al fluctuaţiunilor politice, aşteptând gură-cască să ne vină mântuirea de pomană. într’un articol trecut am spus că noi nici nu suntem vrednici de o „împăcare", fiindcă nu am făcut toate sforţările pentru realizarea aspiraţiunilor noastre. Trebuie să ne aşternem serios şi statornic pe muncă, să ne interesăm mai mult de roadele hărniciei conştiente acasă, decât de şol-ticăriile din Budapesta. Şi ne mai trebuie ceva, foarte important: conştiinţa unei credinţe neclintite în izbânda luptei noastre şi alte concepţii morale şi ’ 1 www.dacQFomanica.ro 98 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1914 culturale în acţiunile obşteşti. Acestea trebuie să fie temeliile sufletului nostru din care pleacă îndemnurile la muncă şi la luptă. Pentru sădirea acestora în sufletele tuturora a luptat „Tribuna", am luptat şi noi, şi vom luptă neclintiţi şi în viitor. Mai la vale publicăm liotărîrea comitetului central al partidului nostru naţional: Comitetul centrul executiv al partidului naţional român din Ungaria şi Transilvania în şedinţa sa ţinută la Budapesta în ziua de 17 Februarie n. 1914, ascultând şi luând la cunoştinţă raportul comisiunei sale despre decursul şi rezultatul tratativelor urmate la iniţiativa Escelenţei Sale Domnului ministru-preşedinte ungar contele Ştefan 'Tisza pentru stabilirea raporturilor normale între poporul român şi factorii vieţii de stat, cu unanimitate şi în perfectă bună înţelegere a adus următoarea REZOLUT IU NE: Luptând în spirit constituţional, cu arme legale, pentru asigurarea existenţei naţionale, a liberei afirmări şi desvoltări politice, culturale şi economice a poporului român în cadrele statului ungar şi având conştiinţa comunităţii de interese între naţiunea maghiară şi naţiunea română, nu mai puţin considerând însemnătatea particulară a neamului românesc pentru situaţia imperiului auslro-ungar, partidul naţional român dela înfiinţarea sa a avut şi are convingerea, că desluşindu-se dreptatea şi patriotismul scopului său programatic, prin conlucrarea factorilor dirigenţi ai monarhiei se va înlătură conflictul între condiţiunile de existenţă naţională a poporului român în ţările coroanei Sfântului Ştefan şi între politica de guvernământ a statului ungar, practicată dela inaugurarea vieţii constituţionale în anul 1867. în consecinţă comitetul central executiv al partidului naţional român cu legitimă salisfacţtune a primit invitarea Escelenţei Sale Domnului ministru-preşedinte de a stator) împreună o soluţie, prin care politica de guvernare a statului ungar ar putea fi adusă în deplină armonie cu interesele naţionale-politice, culturale şi economice ale poporului român, urmând să înceteze astfel adânca nemulţumire a Românilor cu situaţi unea lor obştească şi mai vârtos cu politica duşmănoasă a guvernanţilor ţării faţă de dânşii. în temeiul raportului comisiunei sale şi a tuturor actelor, cari i s’au prezentat, remarcând patrioticul zel al Escelenţei Sale Domnului ministru-preşedinte contele Ştefan Tisza, desvoltat în cursul îndelungatelor şi laborioaselor tratative, comitetul central executiv al partidului naţional român constată, că în scopid de a se stabili, în chip dăinuitor, armonia între interesele naţionale-politice, culturale şi economice ale poporului român şi între politica de guvernământ a statului ungar, armonie imperativ reclamată prin marile interese de consolidare internă a patriei şi de raporturile internaţionale ale monarhiei austro-ungare, reprezentanţii săi, în cursul desbaterilor urmate între dânşii şi domnul ministru-preşedinte, pătrunşi de gravitatea istorică a sitnaţiunii, prin propunerile lor făcute în cadrele justelor desiderate ale poporului român au oferit temeiul bunei înţelegeri şi al pacinicei conlucrări. în acelaş timp, însă, comitetul central executiv al partidului naţional român regnicolar cu adânc regret este necesitat a constată, că soluţia oferită în mod definitiv din partea Escelenţei Sale Domnului ministru-preşedinte, atât în urma conţinutului obiectiv, cât şi în vederea consecinţelor, cari se impun ca condiţii ale executării, este neaptă pentru înlăturarea chiar şi vremelnică a conflictului existent între Români şi politica de guvernământ a statului ungar. Deşi domnul ministru-preşedinte pe deoparte a indicat omogenitatea de interese a naţiunei maghiare şi a celei române, pe de altă parte a recunoscut dreptul firesc al poporului român de a-şi constitui partidul său politic deosebit propriu şi s’a simţit îndemnat a accentuă, că mulţumirea poporului român din Ungaria cu situaţia sa este în interesul bine înţeles al naţiunei maghiare, decla-rându-se gata a contribui la această mulţumire prin sanarea doleanţelor, pe cari le-ar află justificate, totuş comitetul central executiv al partidului naţional român, având patriotica îndatorire a-şi exprimă temerile, protestele ori desideratele sale la toate prilejurile potrivite, se simte necesitat de astădată a constată, că Escelenţa Sa Domnul ministru-preşedinte ungar nu numai n'a admis condiţiunile indispensabile pentru înlăturarea conflictului dintre politica de guvernare a Ungariei şi interesele de exi- www.dacQFomanica.ro Niul 4, 1914 LUCEAFĂRUL 99 stenţâ a poporului român din această ţară, ci a aflat chiar oportun a enunţă, că nu va execută faţă de neamul nostru nici acelea minimale drepturi, cari sunt înscrise în articolul de lege 44 din 1868 despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor Ungariei, lege neabrogată, sancţionată de Majestatea Sa, declarând în acelaş timp, că poporului românesc prin legea nouă electorală i se vor oferi cadre mai reduse ca până aci pentru exerciarea injluinţei sale politice în legislaţiunea ţării în asemenea împrejurări şi constatând durerosul fapt, că nedreptăţile suferite de poporul român în era constituţională cu începere dela anul 1867 nici în timpul din urmă nu au încetat, ci dimpotrivă s’au înteţii, situaţiunea sa politică prin noua lege electorală, prin legea presei, prin împărţirea circumscripţiilor electorale şi prin ordinul ministerial referitor la întrunirile publice s’a înrăutăţit în măsură aproape insuportabilă, comitetul central executiv al partidului naţional român cu adâncă iubire de patrie şi nestrămutată credinţă faţă de înaltul Tron, gata fiind şi în viitor în orice moment a contribui la înfăptuirea păcii naţionale bazate pe drept şi dreptate, pe încredere împrumutată şi pe respectul reciproc de drept şi dorind ca guvernul Majestăţii Sale prin acţiuni guverniale binevoitoare neamului nostru să creieze atmosfera indispensabilă unei asemenea înţelegeri, este necesitat a declară, că — respectând integritatea teritorială şi suveranitatea politică a statului — în situaţiunea dată i se impune datoria ele a luptă şi mai departe în spirit constituţional cu arme legale spre înlăturarea nedreptăţilor, de cari sufere poporul român şi spre câştigarea şi asigurarea drepturilor, cari sunt inelispensabile pentru existenţa lui naţională, pentru afirmarea sa politică şi prosperarea intereselor sale culturale şi economice. Comitetul central executiv al partidului naţional român este ferm convins, că în această patriotică nizuinţă întreg neamul românesc va fi solidar. ■ Să-mi fie seacă vieaţa De bucurii, mă jur Pe ochii tăi, pe faţa Ca măru cel frumos, Mă jur, că nici o vorbă Din gura mea n’am scos. Acolo, sub alunii Crescuţi tufoşi în rând, Cum te văzui la şipot: Tăcută, ochii duşi, Cu sinii tremurând, Naintea mea stătuşi. Cântec. F..... In adumbrită fire Păreai o zână, fată! Ardeam eu de iubire Si stelele ardeau: i ' Şi-i de mirare: stele Ori ochii tăi erau ?! Sărmanu-mi, şi de ştiam Ce şoapte vor străbate, Că va ajunge cântec Să fiu cântat în sate Şi gluma lor să fiu, De ştiam... Ci cum să ştiu? Că din tufişu ’n plete O mierlă ne văzu, Şi-a doua zi când fete Trecură la izvor, S’o bată vina mierla Ne spuse tutulor! Si fetele — cum sânt, y 1 Au şi pornit-o, dragă, Cu svon şi rău cuvânt Şi clopot gura şi-au făcut Să ’ntunece de ciudă Sărutu-ne sărut... Ci fi-mi-ar seacă vieaţa De bucurii, mă jur Pe ochii tăi, pe faţa Ca măru cel frumos, Mă jur, că nici o vorbă Din gura mea n’am scos. M. Beza. 1* www.dacQFomanica.ro 100 LUCEA.FĂK0L Nrul 4, 1914. Sculptorul Un artist nou; o bucurie nouă. Da, căci cele mai vesele clipe pe care le are o revistă ca a noastră sunt acele, când poate constată ivirea unui nou talent pe pământul Ardealului. Din lucrările ce le reproducem în acest număr se poate convinge oricine că simpaticul sculptor Cornel Medrea, adăpostit vremelnic în Braşov, e un talent real dela care aşteptăm creaţiuni de valoare. Bustul d-lui Petru Popovici şi celelalte schiţe dovedesc că-i stăpân pe tehnica artei sale, iar compoziţiile: Pocăinţă şi Monumentul luiVlaicu vădesc puterea de creaţiune a sufletului său. în special schiţa monumen- C. Medrea. tului Vlaicu, cu care se ocupă amănunţit d-1 Dr. Al. Bogdan, arată îndrăzneala şi originalitatea în concepţia artistică a d-lui C. Medrea. Nu facem parte dintre aceia, cari se grăbesc să cânte osanale celor ce bat întâia oară la porţile artei. Dimpotrivă credinţa noastră este că trebuie să încurajăm prin critică manifestatiunile tinerilor talente. > Critica dreaptă şi onestă nu poate supără decât pe cei îmbătaţi de primele inspiraţii şi pe cei săraci cu duhul, cari nu se mulţumesc cu jilţurile de fericire din împărăţia ceriurilor ci vreau să-şi smulgă, cu deasila, o cunună de lauri nemeritaţi şi în această vale a parvenirilor. Când avem, însă, deosebita bucurie de a ne găsi în faţa unui talent real, cum e d-l Medrea, suntem datori să-l relevăm şi să-l sprijinim cu toată căldura sufletului nostru. Convingerea ne îndeamnă la împlinirea acestei datorii. Asupra d-lui Cornel Medrea ne-a atras atenţiunea un foileton al d-lui profesor Dr. AI. Bogdan, în care ne spuneâ cunoscuta poveste a tuturor artiştilor români: lupta împotriva sărăciei şi a mizeriei. De .^origine din Miercurea Sibiiului, născut din părinţi ce nu puteau jertfi suficient pentru visurile artistice ale fiului lor, a studiat la Budapesta, în condiţii modeste. * Cu toate aceste a ajuns să fie stăpân pe arta lui, călăuzit mai mult de îndemnurile sufletului său, decât de ale profesorilor şi mediului în care a trăit. Retras Ia Braşov, 'purtând mai departe lupta împotriva năcazurilor, a lucrat şi a arătat ce ştie şi ce poate. Oameni de inimă l-au încurajat şi l-au ajutat. Acum, după ce îl cunoaştem cu toţii, suntem datori să-i dăm posibilitatea de a crea opere de artă, dându-i de lucru şi punându-l Ia adăpost de grija zilei de mâne. Monumentul lui Vlaicu, poate cu unele modificări ale schiţei ce o publicăm, va trebui să i se încredinţeze ardeleanului nostru. Din obolul obştei dela noi să ridicăm unui talent răsărit din mijlocul Sculptorul C. Medrea. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAKiKUL 101 nostru un monument creat aici acasă de un artist al plaiurilor noastre. Străduinţele noastre viitoare, în toate ma-nifestaţiunile culturale, trebuie să tindă spre o a r d e 1 e n i z a r e, spre o reliefare a caracterului specific poporului românesc din această cetăţuie de munţi. Prin asemenea străduinţe vom crea izvoare nouă de îmbogăţire a cul-turei noastre româneşti, care cu toate nuanţele locale va rămânea una şi nedespărţită. Această direcţie culturală şi artistică ni se impune şi de tradiţia de până acum. De câte ori apare un nou talent, mai ales în artele plastice, aşa de sărăcăcioase la noi, trebuie să ne bucurăm si să ne dăm silinţa > t a-1 reţinea acasă. Am pierdut destui preoţi ai frumosului până acum, să-i ocrotim măcar pe ceice vor veni de-acum încolo. Banii ce-i cheltuim pentru atâtea consfătuiri şi atâtea banchete, am putea să-i cheltuim şi pentru artă. Publicul să se obişnuească a da mai multă atenţiune şi mai mare sprijin artiştilor, căci ivirea unui nou talent, ca de pildă al d-lui Medrea, preţueşte în cumpăna vieţii noastre naţionale cel puţin atâta cât o „re-zoluţiune" a comitetului central al partidului naţional. O. C. T. Cântec. .... — Vino, vino si mă ’nvată Luno, tu surâzătoare Să ’mpletesc un leagăn dulce Pentru-o frunte visătoare... Doina Petrean. Sonet. Rămâi... rămâi cu mine rândunică! Nu vezi că sunt pornit şi eu pe mare? întoarce-ţi ochii tăi frumoşi din zare Şi stai pe naia mea fără de frică... Tot ce luceşte-acolo e pierzare; Minciuni sunt norii care se ridică, Sunt jucării ce repede se strică Căci nu trăesc decât prin depărtare... Rămâi cu mine... ’n zilele cu soare Ne vom deschide drumul auriu, Ne-om face din vieaţă, sărbătoare! Rămâi!... Ca mâne va veni furtuna Mânându-ne spre marele pustiu... — Sau dacă nu vreai, du-te... e tot una! Zaharia Bârsan. Doamne cât de bine-i noa Toate ’n juru-ţi adormite, Luna albă prin fereastră Puf de aur îmi trimite ... www.dacQFomanica.ro 102 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1914. Povestea păcii.1) Traiâ odată într’un sat un om sărac şi năcăjit. N’aveâ bietul Român decât o livadă în marginea satului, moştenită din părinţi, dar în schimb las’ că l-a dăruit Dumnezeu cu o spuză de copii. S, C. Medrea: Bustul lui P. Popovici. Livada se mărginea cu grădina unui om bogat şi chiabur din sat. De câte ori da cel bogat drumul la vite, tocmai în livada celui sărac se opriau, că n’ajungeâ bietul om niciodată să poată trage cu coasa două brazde de fân, să aibă si el cu ce-si scoate cele două văcuţe din iarnă. Şi mai aveâ cel bogat un nărav. în fiecare primăvară îngrădiâ gard nou în fundul grădinii şi totdeauna se Iărgiâ cu un pas. Dacă *) *) Articol scris înainte de a se cunoaşte rezultatul tratativelor. avea să mai ţină asta câţiva ani, cel sărac rămânea fără livadă. Cel sărac, — ca omul sărac — a răbdat, dar dela o vreme i s’a făcut şi lui lehamite de atâta nedreptate şi a ’nceput să facă gură. Cel bogat, care eră om mândru şi cu trecere în sat, ca să nu creadă lumea că lă-comeşte la bucăţica de pământ a celui sărac, l-a luat pe cel sărac cu vorbe bune şi i-a zis într’o zi: „Ascultă, omule, ce-a fost a trecut, hai să ne ’mpăcăm, că-i ruşine să trăim supăraţi, amândoi oameni de-aci tot dintr’un sat.“ Şi au plecat la crâşmă să se ’mpace. Eră tocmai spre primăvară, treceau pe drum oameni la lucru, scârţâia plugul pe rotile, şi eră o vreme de muncă de mai mare dragul. Cel bogat şi cel sărac în vremea asta se omeneau şi se ’mpăcau. „Aşa cum îţi spun, e ruşine să stăm aci uşă de uşă supăraţi. Ştii, eu n’am lăcomit niciodată la averea altuia; să găsesc o pungă cu galbini în mijlocul drumului şi trec pe lângă ea fără să m’ating. îmi zic în mine: O fi pierdut-o vreun om năcăjit, las’ că se întoarce el după ea, când a băgă de seamă c’a pierdut-o. Şi apoi tocmai dela tine să iau, om sărac? Să-ţi mai dau eu, nu să-ţi mai iau. Uite vezi, ce m’am gândit. Să laşi un băiat Ia mine la plug săptămâna asta, am să-i cumpăr o păreche de opinci, şi aşa i-am văzut tot desculţi; şi deseară trimite-ţi nevasta la noi, că avem lapte berechet, să le faci o bucurie la copii." Celui sărac i se lumină faţa de bucurie şi nu-i veniâ să creadă ce noroc a dat peste el. Se gândiâ cum o să rămână nevastă-sa crucită deseară, când i-a spune ce ispravă a făcut azi. N’a isprăvit bine gândul şi nevastă-sa a şi trântit ca o furtună uşa crâşmii, oprindu-se în faţa lui: „Bine mă, acum în vremea lucrului, când toată lumea-i pe câmp tu şezi în crâşmă şi petreci ? — Pst, nevastă, că-i lucru mare aci... — Ce drac de lucru mare? www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 103 — Pst, gura, deseară am să-ţi spun. Ne-am împăcat şi... — O, mânca-te-ar pământul, — Doamne iartă-mă, să nu fie zis într’un ceas rău. — în crâşmă vă împăcaţi şi sluga dumnialui chiar acum a mutat gardul prin mijlocul livezii." Românul a rămas ca trăsnit. Se uită la nevastă-sa, se uită la cel bogat, — se învârtea crâşma cu el şi nu mai ştia pe ce lume e. * întocmai aşa a păţit şi comitetul partidului naţional din Ungaria. Până stătea în tratative de pace cu Tisza, în cameră ministrul de interne ungar punea proiectul de lege despre împărţirea cercurilor electorale, prin care Românilor din Ardeal li se răpiau şi puţinele drepturi politice câte mai aveau. Tisza făcea pace şi cumnatul său mută gardul. Cu toate că Tisza declarase în camera ungară legea de egală îndreptăţire a naţionalităţilor literă moartă, cu toate că a făcut declaraţii categorice că nu va cedă o iotă din drepturile politice ale naţiunii maghiare, cu toate că proiectul de împărţire al cercurilor electorale eră dat publicităţii, comitetul partidului naţional continuă tratativele şi prin discreţia în care se învăluia lasă lumea să creadă că se pregăteşte lucru mare... Au fost o greşală politică pentru noi tratativele de pace. întreagă acţiunea, cum s’a pornit, a fost greşită. Membrii din comitet, cari sunt reprezentanţii poporului românesc din Ungaria, n’au dreptul să ducă la târg programul politic al poporului care i-a ales. Nici un partid politic nu poate să stea de vorbă, să intre în tratative cu un alt partid, când dela început i se cere părăsirea programului. Se pot discută anumite mijloace de luptă, anumite acţiuni ori atitudini, dar principiile nu se pot pune în discuţie. Programul unui popor supus, care trăeşte în afară de cadrele de drept, cum e cazul poporului nostru din Ardeal, cuprinde chintesenţa aspiraţiilor acestui neam, — acelea nu pot formă obiect de târguială. E şi ciudat la noi, că se poate admite ideia unui pact. Un popor, care nu are nici un drept, faţă de care legile nu se execută, care nu are nici o putere politică, numai programul, numai sufletul, cum poate să pacteze? Sufletul nu şi-l poate da, şi altceva n’are, că tot i s’a luat. Guvernul e în deplina posesiune a tuturor drepturilor, a întregii puteri de stat, îi stă în voie să execute o lege ori nu, şi dacă C. Medrea: Bustul lui P. Popovici. ţine să împace pe un popor, n’are decât să o execute. Tot aşa poate să ne facă o nouă nedreptate, şi noi fiind împiedecaţi să ne manifestăm politiceşte nu-1 putem opri, n’a-vem nici un mijloc, nu ne stă nimic la dispoziţie, — cel mult putem strigă. Şi aci s’a dovedit prim-tninistrul ungar Tisza un adversar destoinic. După criza balcanică, după înfrângerea austriacă,când primejdiadelasud creşteâ,başi alianţa cu România se clătină, strigătul Românilor puteâ câştigă o altă importanţă politică. u www.dacQFomanica.ro 104 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1914. Elementul unguresc ajuns singur stăpân în Ungaria prin dualismul din 1867, în urma C. Medrea: Dr. A. Dobrescu (studiu). unei înfrângeri a Austriei faţă de Prusia, eră ameninţat prin noua înfrângere diplomatică dela sud să alunece puţin pe scara puterii de vale. Pentru un prim-ministru ungar, chemat să apere cu toate mijloacele interesele poporului său, eră fără îndoială o grea situaţie. Ba în aceeaş vreme voia să treacă prin cameră o lege, care are menirea să desfiinţeze politiceşte un popor, la ai cărui fraţi li se face pe de altă parte ochi dulci şi li se caută alianţa. O acţiune politică a Românilor, strigătele lor după dreptate, i-ar fi îngreuiat mult si- tuaţia — aşa că tratativele de pace se impuneau cu forţă majoră. Astăzi proiectul de lege e depus în cameră, sancţiunea prealabilă câştigată, se pot deci amână tratativele de pace până la altă ocaziune. S’au dovedit si de astădată că tratativele cu Românii sunt un excelent mijloc în mâna guvernelor ungureşti, pentru a înlătură primejdia unei chestiuni a naţionalităţilor de câte ori se proiectează un atac nou. Tratativele de pace ne-a adus însă o problemă nouă. Cum rămânem cu programul? înaintaşii noştri, în sufletul cărora trăiâ viu avântul anului 1848, cari la anul 1863 erau aproape să-şi vadă realizate visurile de autonomie naţională, cari si-au dat seama că în 1867 naţiunea maghiară a ajuns stăpână pe puterea de stat a Ungariei numai în urma înfrângere) Austriei la K5niggrătz, au înscris în programul naţional dela 1881 dreptul nostru la o autonomie naţională teritorială si j > credeau cu sfinţenie în sosirea unor vremi j cari vor face dreptate poporului românesc. De aceea au combătut totdeauna dualismul C. Medrea: Pocăinţă (compoziţie). şi toate legile din 1867, cari asigurau heghe-monia ungurească asupra naţionalităţilor. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 105 Politicianii noştri de acum, cari au condus tratativele de pace cu Tisza, admiţând discuţia asupra crezului politic al Românilor din Ungaria au clătinat credinţa în acest crez. Va trebui deci să se lămurească cum stăm cu programul? Sunt anumite puncte ale programului nostru naţional — articole cari se pot da rabat în târguielile politice? E timpul suprem ca cei competenţi să facă lumină. M. Nicoară. Baladă. Ce frumoasă cercuire are luna ’n noaptea asta!... De pe lada-i de mireasă singură ’n cerdac nevasta Cu privirea visătoare goana ei o urmăreşte, Cum în drumu-i norii negri cu argint îi poleieşte. Tot mai răspicat s’aude vuet mânios de gârlă, Pe un vârf de deal departe latr’un câne la o târlă... Vântu poartă ’ncet mirosul crinilor din grădiniţă — Par’că ’n liniştea adâncă s’aud paşi dinspre portiţă... Bate inima nebună şi răsuflu-i stă deodată, Când, în luminişul lunii, umbra lui în prag s’arată... Uşor fruntea o desmeardă şi şuviţa ei bălaie. Pe la moara cea pustie mereu ţip’o cucuvaie... Au trecut încet în casă!... într’o ’mbrăţişare mută Mare patimă grăeşte, legilor necunoscută; Şi pe când buzele-apasă alba frunte ca de ceară, Dintre clâile din ţarcuri două umbre se strecoară. „Vere-aţâne-te la tindă, eu rămân pe la fereşte, Fără straje nu tihneşte dragostele de neveste!..." * Cum îi leagănă trupşorul în a candelei lumină, Par’c’ar fi o arătare de atâta farmec plină. Stă bărbatul — pumnul strânge fierul aspru din şerpar — Şi c’un geamăt greu s’apleacă şi foc pune sub celar... Moare candela ’n chilie si ’ntunerecul se lasă; Pe la căpriori şi streşini limbi de foc încep să iasă, Şerpuind cu ’nfiorare se ridică vâlvătaie, Din adâncuri câte-un strigăt pacea nopţii întretaie. Trosnesc grinzile ’n jăratic şi-a ’nroşit ograda toată — Două umbre ’ncreinenite stau cu faţa ’ntunecată!... * Mistuiţi de două focuri, zac ibovnicii ’n cenuşe, Peste creştete de vişini — trece spuza jucăuşe... Stele cad în depărtare, iar frunzişu-i plin de şoapte. Pe la poalele pădurii, două umbre pier în noapte... Manea Basarabă. 2 www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 10G Nrul 4, 1914. Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 107 Monumentul lui Vlaicu. — Proiectul sculptorului Cornel Medrea. — Cum se nutreşte arta din paradoxele vieţii! Căci oare nu-i un paradox, când trebuie să moară un om mare, pentru ca să se nască o mare operă de artă? Şi poate niciodată, imediat în urma morţii unui Român, nu s’a ivit arta, bucuroasă de tragicul sfârşit, atât de repede, pentru ca să eternizeze ce-a pierit, cum s’a ivit deodată pe toată întinderea pământului românesc după căderea lui Aurel Vlaicu. Neamul nostru vrea să-i ridice monumente, în trei-patru locuri. Şi sculptura românească se găseşte fără de veste în faţa unei probleme, care până azi putea nelinişti doar numai sufletul artiştilor altor naţiuni. Căci acestea » i şi-au avut aviatorii şi i-au jertfit, pentru a umplea cu trupurile lor şanţurile, peste cari urmaşii vor trece mai uşor spre o nouă etapă în desvoltarea culturii omeneşti. lată în ce chip eternizează sculptorii străini avântul şi jertfa sburătorilor moderni: Unul aşează pe-un înalt soclu de piatră o figură, care reprezintă pe lcar, omul cu aripi, gata de sbor; altul, iarăş pe un soclu, un vultur cu aripile întinse, iar jos o plachetă de bronz pe care se vede chipul reliefat al aviatorului mort. Simplu şi potrivit. Căderea lui Vlaicu însă a însemnat mai mult decât ar fi însemnat aceea a unui Francez ori a unui Englez. Căci pentru un popor, care abia acum începe să-şi plătească contribuţiile faţă de cultura întregei omenimi, moartea unui om, care şi-a pierdut vieaţa în lupta ce-a dat-o cu mijloacele ştiinţei contra puterilor naturii sau contra celor supranaturale, însemnează botezul de foc ce-1 primeşte acel popor în întrecerea sa cu toate popoarele lumii. Şi deaceea să nu ne mirăm dacă s’a găsit un sculptor român, care a văzut altfel fapta lui Vlaicu decât ar fi văzut-o un străin si care deci s’a sbuciumat să concentreze în opera sa şi arta şi ştiinţa românească. Din ea par’că amândouă ies pentru o clipă înălţate deasupra artei şi ştiinţei străine. Şi din motivul acesta va interesă pe ori- cine evoluţia monumentului Iui Vlaicu, proiectat de sculptorul Cornel Medrea. D-l Medrea mărturiseşte, că din ziua în care a auzit vestea morţii lui Vlaicu fantazia lui s’a frământat zi şi noapte în iscodirea celei mai potrivite forme pentru a veciniei amintirea acestui mare aviator român. întâi ar fi voit să exprime ideia aceasta: Vlaicu sfarmă lanţurile, cari tin încătuşată cultura românească; aceasta se ridică acum C. Medrea: Schiţa monum. lui Vlaicu (Bas-relief). spre culmi. în limba bronzului şi-a pietrii cioplite ea s’ar fi tradus astfel: lcar se pregăteşte de sbor. Jos: Românii în lanţuri (o grupă de oameni) îşi ridică privirile spre el. în compoziţia aceasta ar fi fost prea puţin avânt şi prea multă robie, ar fi fost numai o pregătire şi nici un curaj. O concepţie, care ar fi putut mulţumi pe-un sculptor dela 1848. Dar trei elemente fundamentale se cuprindeau şi ’n această întâie concepţie: Figura lui lcar; Românii; năzuinţa spre culmi. Un amănunt biografic întregi concepţia. Vlaicu voia să treacă Carpaţii. Vor fi deci necesare două grupuri: unul va reprezenta România, celălalt Ardealul; în mijloc pe vârful unei piramide (Carpaţii) lcar sburând. Această concepţie ar fi avut prea puţin din universalitatea, care dă valoare şi trăinicie unei opere de artă şi ar fi exprimat numai 2* www.dacQFomanica.ro 108 LOCEAFÂHtlL Nrul 4, 1914. idealul lui Vlaicu şi încă un ideal neajuns de el. Ar fi amintit nesuccesul lui şi ar fi fost deci o operă de caracter pesimistic. Dar şi această compoziţie a adăugat un element la celelalte trei: trecerea munţilor. desvoltarea culturii omeneşti. Defectele ei: lipsiâ universalitatea ideii, iar vulturul aşezat sub Icar indică o învingere, deci un moment de stagnare, şi nu acea vecinică năzuinţă a omenimii spre mai mult, mai bun, mai frumos. C. Mcdrea: Schiţa monumentului lui Vlaau. Al treilea stadiu evolutiv e o variaţie a celui dintâi, însă cu înlăturarea defectelor şi cu adăugarea a încă unui element: Jos avem pe Români, cari se uită la Icar. El stă pe vârful piramidei gata de sbor. Sub Icar: un vultur speriat. Această concepţie ar fi voit să exprime ideia, cum unul dintre Români contribuie la Artistul însă adăugă prin acest proiect încă un element fundamental al proiectului definitiv: pe vulturul, stăpânitor al culmilor, ca simbol al naturii, faţă de care Icar, omul-pasăre, simbolizează tehnica, deci geniul omenesc. în sfârşit, în sbuciumui unei nopţi nedur-mite artistul a învins greutăţile: a putut con- www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1!) 14. luceafărul 109 centră toate elementele bune şi a găsit ideia, care face dintr’o operă de artă să nu fie numai a unui popor ci a tuturor. Printr’o grupare isteaţă a elementelor şi prin selecţionarea şi distribuirea lor pentru toate părţile constitutive ale monumentului, el a întrupat în aceeaş icoană: idealul lui Vlaicu, idealul nostru şi idealul omenimii. Proiectul definitiv al monumentului se prezintă acum astfel: Un vârf de stâncă. Pare a fi cel mai înalt C. Medrea: Copilul Şuşu B. pisc al unui şir de munţi. Păretele stâng al stâncii e un povârniş înfiorător, sub care bănuim că se deschide o prăpastie fără fund. De-a dreapta suişul este mai domol. Vreo cinci metri mai în jos şi în faţa piscului un alt vârf de stâncă, acesta însă tâmpit. Până la el se face dela stânga spre dreapta ca o treaptă în jurul muntelui. Pe acest vârf s’a oprit o clipă în avântul său impetuos: Sburătorul. Un voinic ca din poveşti. Piept larg, musculatură armonioasă: o minune a creatiunei umane. Numai > un mic colţ de stâncă îl mai desparte de vârf, care este însă în stăpânirea regelui înaripat al văzduhurilor. Sburătorul s’a aşteptat la aceasta, deşi nu-i vine să creadă, că cineva i se mai poate împotrivi. Semeţ şi dârz el îşi aruncă capul puţin îndărăt, vinele gâtului i se umflă de atâta mândrie si îndărătnicie, ochiul lui stă să învenineze cu privirea pe duşman şi să-l petrifice în vârful pietrii; vântul şi ciuda îi ridică părul bogat şi i-1 flutură descoperindu-i fruntea de îndrăzneţ şi învingător. încă nu şi-a deschis de tot C. MedrearTorso de fată. aripile mari, cari, aşa cum sunt legate de încheieturile mânilor şi — cu un brâu — de mijlocul trupului, poartă uşor pe voinic. El le va desface acum largi ca şi când ar trimite în uriaşele pene ale lor cea din urmă rezervă de putere pentru cea din urmă şi hotărîtoare sforţare a îndrăzneţului sbor plănuit. Muşchii braţelor şi-ai pieptului şi-ai mijlocului se ’ncoardă, de stau să plesnească şi totuş liniile lor îţi spun, că acolo în fibrele ascunse ale cărnii mai sunt încă puteri, încă nesecate puteri, în stare să ia încă câteva piscuri în sbor. Par’că le simţi suflarea şi le vezi înălţarea. Şi, ca şi când nu i-ar fi deajuns puterea aripilor, sburătorul www.dacQFomanica.ro 110 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1914. apasă cu piciorul drept stânca pe care se oprise o clipă, dându-şi un şi mai puternci avânt. Piciorul stâng se desprinde şi abia mai atinge stânca cu vârful degetelor. Sburătorul sboară. Pe vârful stâncii durmiâ vulturul. Ca într’un vis i se pare că aude vâjâit de aripi, cari se înalţă din afunzime. Să fie vreo pasăre de pradă? El se deşteaptă şi dincolo de colţişorul de stâncă ochii lui speriaţi descopere o fiinţă, care nu-i nici om, nu-i nici vultur şi este totuş şi vultur şi om. „E vis? E — o poveste? Un străin în meleagurile mele? Şi aripile! Sunt ca ale noastre, dar mai mari. Ce mari! Ai putea adăposti sub ele o întreagă familie de vulturi. Ah, şi un cap de om. Duşmanul nostru! El ne-a furat ce ne-a dăruit Dumnezeu, ne-a furat aripile. Şi de-acum nici aici nu ne mai lasă să dormim, pe-un biet vârf de stâncă pleşuvă". Dar pericolul e aproape, n’ai vreme să te gândeşti, aripile omului stau să se înalţe. Şi ce sete de cuceriri în ochii şi în pieptul lui! O groază neînţeleasă cuprinde pe regele văzduhurilor: tremurul morţii. Ar vrea să des- i chidă ciocul şi nu poate, par’că i l-a încleştat însăş moartea; el întinde gâtul spre duşman şi ameţit de frică se chinceşte deasupra piscului. Piciorul drept îi alunecă şi atunci aripa dreaptă se desface şi se împlântă cu osatura ei de pene în povârnişul stâncii. Va găsi ea razim? Şi printr’o ultimă sforţare de voinţă regele îşi apără tronul: ridică aripa stângă, în care se adună în momentul acesta de suprem pericol şi groaza şi instinctul de conservare şi mişcarea reflexă şi ciuda şi ura şi neputinţa şi plânsul învinsului; ridică aripa ca să lovească! * Va lovi? Dar aripile mari ale omului l-ar îngropa dintr’o singură lovitură sub ele. Nu va lovi, ci va alunecă în prăpastie, pentru ca departe să se înalţe iarăş în văzduhuri şi mai înalte, deasupra vârfului pe care s’a oprit ori peste care a trecut omul, ca acesta să se ’ntoarcă la cei ce-1 aşteaptă în vale ' cu decoraţii, şampanie, fanfare, sicriu şi un monument de bronz ori de marmoră. Iar vulturul va filozofă în noaptea viitoare deasupra unui alt vârf de stâncă înregistrând în magazinul său de cunoştinţe înaintarea culturii omeneşti cu încă un pas. * O plachetă de bronz cu chipul lui Vlaicu săpată sub figura sburătorului va arătă, cine a fost între Români întâiul iscoditor de aripi fabricate, cu cari a şi cucerit văzduhul. Iar pe partea cealaltă a monumentului un relief, asemenea în bronz, va desemnă perspectiva a trei-patru piscuri de munte, cari înfăţişează Carpaţii. Un aeroplan trece pe deasupra celui din fund şi celui mai înalt, în planul întâi, pe coborîşul unui deluşcan, se vede un frumos cioban român în fruntea turmei de oi, cari merg în pasul lor mărunt cu capetele plecate. Ciobanul îşi face mâna straşină ochilor şi se uită în depărtare mi-nunându-se de pasărea măiastră, de care nu mai văzuse el până atunci de când a păscut turme de oi prin munţii aceia. * Un monument. Dar vrednic de-a înviâ pe un mort; vrednic de-a ridică pe un artist, vrednic de-a desmorţi un popor. Şi cel mai potrivit de-a înfrânâ cerbicia şi de-a plecă mândria altora, de-a le învinge. „Ar fi o ruşine", dacă nu l-am ridică. Braşov. Al. Bogdan. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914 LUCEAFĂRUL 111 Ultima scrisoare Printre nişte hârtii, cari mi-au rămas dela un cunoscut, găsesc această scrisoare: „Davos... „Astăzi a venit o prietină, care ini-a spus că te-a văzut în tren. Vorbeai cu cineva şi din conversaţia voastră a înţeles că te re- j i întorceai în tară. » Ce aproape ai fost de mine! Dacă ai fi ştiut că sunt aici... Dar nu, n’aş fi vrut să mă vezi aşa cum sunt acum. Şi ce zi frumoasă a fost azi. Vezi, sufletul meu, iubirea mea te-a simţit aproape şi deaceea mi se părea, că şi natura are un farmec deosebit. Cerul senin eră aşa de departe... poate, pentru mine, prea departe ca să-mi mai poată trimite vreo nădejde. Razele piezişe ale soarelui păreau că mângâie frunzişul bolnav, florile ofilite, firişoa-rele de iarbă plăpândă cari, înşelate de câteva zile senine, se deşteptaseră la vieaţă. O, de câte ori o înşelătoare impresie din afară nu face să ni se deştepte în suflet atâtea nădejdi... zadarnice. Pe coasta muntelui din fată, între brazii întunecaţi, sunt preserate grupuri de mesteceni, al căror frunziş e de un galben auriu. Par’că vara, îndurerată că se desparte de aceste ţinuturi, şi-a smuls părul de aur şi l-a aruncat peste codri. Şi, în adâncul pădurilor, par’că aud mersul fiarelor, cari se duc undeva, departe, aud sborul paserilor cari trec prin văzduh, murmurul izvoarelor cari fug cătră genune, simt cum tremură aerul când cad frunzele şi când se scutură florile. Si toate svonurile acestea cari se duc mereu, în cari intră şi bătăile inimii mele şi clipirile genelor şi respiraţia, par’că sunt chiar paşii vieţii inconştiente, care rătăceşte necontenit prin lume. M’am gândit toată ziua la tine. Şi cum mă dor amintirile. Tu vei revedea iarăş grădiniţa cu brazii şi cu cei doi tei, pe coaja cărora va fi însemnată şi acum înăl- ţimea noastră. Ştii, cum ne certam, când tu nu voiai să admiti că eu sunt mai înaltă » decât tine. Vei revedea cameliile si azaleele noastre; trandafirii pe cari i-am sădit împreună, ştii, când ghimpii lor mi-au sfâşiat mâna. Tu spuneai, că sângele care a curs va face ca florile lor să fie si mai roşii. Acum se vor fi scuturat. Ii vor acoperi cu pământ, să-i apere de gerul iernii, poate în acelaş timp când vor cădea bulgării şi peste mine. La primăvară, tu îi vei revedeâ. Florile lor vor fi simbolul iubirii mele, gândurile cele mai frumoase cari se îndreptau cătră tine şi pe cari, tocmai pentrucă erau atât de frumoase, nu le-am putut spune niciodată. Şi când luna va cerne argint peste grădiniţă, vor şopti florile, vor murmură frunzele, vor bate uşor din aripi fluturii somnoroşi; albinele vor zumzăi, ca atunci, noaptea, când tu scuturai prunii înfloriţi ca să le auzi cum se deşteaptă, svonind ca nişte sunete sburate de pe coarde misterioase, atinse de mâna de vis a unei zâne. în toate acestea vei simţi fiorul iubirii mele, care te va împresură mereu. O, grădiniţa noastră! Ea ştie, că după ce ai plecat tu n’a fost dimineaţă în care să nu mă audă şoptindu-ţi numele şi nu s’a stins nici o lumină de zi, fără să nu te chem. Rouă din ochii fiecărei flori mi-a oglindit faţa îndurerată. N’ai auzit glasul meu pe care ţi-l aducea aripa vântului? N’ai văzut, în picăturile de ploaie, cari izbeau în fereastra ta, acolo departe, ceva din lacrămile mele? Ţi-aduci aminte când ai venit să-ţi iei rămas bun dela noi? în aceeaş grădiniţă, stăteam muţi de durere şi priveam în gol, când au trecut peste capetele noastre doi porumbei. Şi erau aşa de aproape unul de altul... Lacrimile cari ne-au înnecat ochii vorbeau de nădejdi. Mă sdrobeste aducerea aminte a visurilor i din clipele acelea. www.dacQFomanica.ro 112 LUCEAFĂRUL Niul 4, 1914. Odată am trecut cu mama pe lângă casa ta. Eră noapte, târziu; ne întorceam dela o prietină. La tine eră lumină. Te vedeam plecat deasupra cărţilor. Şi ce noapte frumoasă eră atunci, îmi venea să strig de bucurie, căci sim-ţiam că toată puterea sufletului meu, toată dragostea mea năvăleşte cătră tine să te susţină, să te înalţe ca apoi să pot fi lăsată să vin lângă tine pentru totdeauna. Ce de visuri! Ce rău ai făcut că ai plecat. Poate nu eram silită să-l iau. Vezi, când ai plecat tu, toată vieaţa mea se împărţiâ în două. Tot trecutul meu, toată tinereţea, toate nădejdile, tot ce face tăria complexităţii fiinţei omeneşti, porniâ cu tine. Vina lui e doar că mi-a adus boala. Poate aş fi scăpat de ea, dacă nu mi-ar fi fost toate puterile la tine... Te vei duce să vezi casa noastră. Oglinzile vor reflectă chipul tău singur, dar ochii minţii tale mă vor vedea şi pe mine alături. în tăcerea salonului, ţi se va părea că auzi cum se deşteaptă, de pe coardele pianului, cântecile cari îţi plăceau ţie. Mă vei vedea aevea, ca atunci când îţi cântam rolul „păpuşii" din „Povestirile lui Hoffmann" şi când tu, ca să mă năcăjeşti, spuneai că trebuie să am părul blond şi ochii albaştri ca să corăspund rolului. Si în razele soarelui să vezi ceva din stră- i lucirea iubirii mele, care se va coborî asu-pră-ţi, cum Jupiter s’a coborît, în formă de ploaie de aur, asupra lui Danae. Iar în clipa când va fi să mă sting, voiu privi fotografia ta. Vreau ca figura ta să fie ultima pe care s’o păstreze oglinda ochilor mei. Şi când voiu fi dincolo de mormânt, de voiu sta în faţa Supremului judecător, să te am pe tine în ochi, să nu văd nimic, nimic decât pe tine. Va înţelege atunci cât a fost de drept faţă de iubirea noastră... Margareta.“ D. N. Ciotori. Clipe de în cântecele mele dorm visuri îndrăzneţe i Setoase de fiorul curatei întrupări, Avântul unor zile de mândră biruinţă y Şi freamătul vieţii, stăpână peste zări, Şi nopţile ’nstelate de vrăji încremenite, Ce ’n umbra, coborîtă pe dosnice cărări, Ascund neastâmpărarea furtunelor de şoapte; Cuvintele ’nflorite de dornice chemări. Sunt clipe de lumină şi doruri ne’mplinite, Ce-şi tremură urzirea duioaselor poveşti; Altarul de nădejde, ce ’n seri târzii mi-adună Pribeagul stol de gânduri, ce plânge la fereşti. lumină. Iubirea mea ’nvrăjbită de viforul de rele, Ce-a frânt cu noaptea urii curatul meu avânt, în suflet mi s’aprinde, frumos împodobită De farmecul vieţii şi uit apoi — şi cânt. Ruina se ’nfioară, trezită de cântare, Mă mângâie seninul ce-aduce bucuria Vestirei de izbândă si iară simt cum creste y » Nădejdea biruinţei, lumina şi tăria Şi iară mă ’mpresoară cu sfânta lor mărire, Icoane desrobite din sbuciumul de nori, Şi iar mă ’ndeamnă vieaţa, cu dulcea ei povaţă în cântece să-mi leagăn ai dragostei fiori. I. N. Pârvulescu. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 113 Poetul St. » ii. Poetul ardelean, în genul liric, a avut o notă a lui distinctă pe care d-1 Iorga a observat-o de atâtea ori, şi cu mare dreptate: sinceritatea. Se ştie, că expresia acestei calităţi omeneşti s’a făcut în veacul al XlX-lea, de filozoful englez Carlyle. Marele filozof a ţinut să precizeze cu putere că atunci când va încetă în lume minciuna, în locul căreia va luă loc adevărul şi sinceritatea, atunci va fi fericirea visată de toti. Sinceritatea mi se » pare e cea dintâi cerinţă a poeţilor mari. Dacă în literatura noastră ca si în celelalte i literaturi nu au prins rădăcini genuri literare inventate ca simbolismul, prima cauză eu o văd în lipsa de sinceritate, în personalitatea cu totul impersonală a acestor poeţi. E, în versurile acestora, o muzică care cântă pe acelaş ton şi cu aceleaşi accente, aproape la toţi poeţii. în ele nu se vede nimic din descărcarea energiei omeneşti, de cari ne vorbesc tratatele de estetică de veacuri întregi. Nici un sentiment pe care să-I recunoaştem, nici o durere omenească de care să ne înduioşăm. Marii noştri poeţi Eminescu şi Vla-huţă vor trăi prin veacuri pentrucă în versurile lor sunt ei înşişi, e plânsul omenesc al acelui atins de săgeata înveninată a zeului Amor. Sinceritatea atrage după ea în lirica poeţilor iubirea cea adevărată, care singură merită să fie redată prin artă. Vom arătă ce înţelegem prin aceasta, deocamdată să facem cunoştinţă cu iubirea lui losif. losif a avut despre iubire o concepţie înaltă, care, în trecut, se întâlneşte la Petrarca si Lamartine. Iubirea pentru el, ca şi pentru aceşti doi poeţi, este una din poruncile dum-nezeeşti şi poetul şi-a pus întrebarea: pot eu călca porunca Domnului ? Eu văd în această mare calitate a Iui losif pe artistul desăvârşit al tuturor timpurilor. Poetul, până la găsirea iubitei, eră trist şi vedeâ vieaţa ca o greutate care apasă asupra oamenilor: Mergeam în întunerec şi fără nici o ţântă, Cu fruntea încreţită, cu ochii în pământ, Să plâng de mult uitasem, uitasem chiar să cânt, Căci fericit e-acela ce plânge-amar sau cântă, Atuncea când se simte mai trist şi mai înfrânt! O. losif. (Urmare.) însă atunci când a venit ea, aducătoarea de vieată: t Tu primăvară mândră a vieţii mele, Li! Cum te văzu pribeagul, pe loc se ’nvesell, Şi soare ’n cerc s’aprinse şi ciocârlii cântară Şi-un raiu de vieaţă nouă deodată ne ’nveli. Iubita este Vis întrupat al visurilor mele! în faţa căreia Ci ca ’ntr’un murmur nesfârşit de ape Ce se revarsă ’n valuri de-armonie, Din mii de glasuri ce-1 vrăjesc de-aproape, Sărmanul suflet cearcă şi nu ştie Ce ton să prindă, ce cuvânt s’aleagă, Căci toate-l chiamă, ’l strigă şi-l îmbie. Iubita poetului este, ca Ia marii artişti ai lumii, ca la Petrarca, ca la Heine, ca la Musset, izvorul artei: Iar cântecul, ca pe un scump tezaur, în suflet l-am purtat amar de vreme, Dar azi îmi face inima să-mi salte: O, daţi-mi lira strunelor de aur! Ea singură doar poate să recheme Simţiri aşa de sfinte şi înalte... Şi aceasta trebuie să fie menirea iubitei artistului, menire morală pe lume, în care se oglindeşte vieaţa omenească de pretutindeni: să redeie simţiri sfinte şi înalte. losif, artistul acestei vieţi înalte, acestui ideal omenesc înalt, pentru care şi-a dat şi vieaţa, până acolo merge cu înţelegerea iubirii, până Ia păgânism, până la personificarea barbară a celor antici: Doar tu altar îmi eşti şi-mi eşti icoană Şi dragostea mi-e sfântă şi curată Ca floarea neatinsă-a primăverii, Ca şi iubirea fără de prihană, Scăldată într’a raiului lumină, Ce-o preamăreau în zile vechi truverii. Dar se poate obiectă: şi ce atâta atenţie şi ce atâta entuziasm pentru astfel de vorbe goale, pe cari Ie întâlneşti la toţi poeţii de rând. Da, este adevărat că le-am întâlnit şi le vom întâlni la toţi poeţii de rând, căci doar nu este un monopol pe vocabularul www.dacQFomanica.ro 114 LDCEAFiRUL Nrul 4, 1914. limbei româneşti; însă, cu excepţia unor poeţi mari, aproape toţi poeţii aceia de rând le întrebuinţează pentru mai multe iubite, vorba lor nu-i costă nimic, este, ca să zic aşa, alegerea unui vocabular de vorbe cu cari întâmpină pe toate „fetele frumoase." Iosif le-a întrebuinţat pentru o singură femeie, chiar atunci când ea l-a părăsit. Şi tocmai de aici porneşte marea deosebire între iubirea lui „sfântă" şi iubirea vulgară şi imorală a poeţilor acelora fără număr. Şi tocmai de aceea am văzut noi în Iosif artistul desăvârşit al y tuturor timpurilor. Şi tot de aici, tot dela această constatare am pus noi în fruntea capitolului acestuia cuvântul de sinceritate, despre care am spus că atrage după el iubirea cea adevărată, care singură merită să fie redată prin artă şi să trăiască prin veacuri, aşa cum trăieşte iubirea Iui Petrarca. y Literatura română ca şi celelalte literaturi străine a avut şi are câţiva poeţi fără talent, cari şi-au pus inspiraţia în slujba saloanelor boiereşti, sau în slujba prietenelor pe cari le cântă în acelas fel. Aceştia nu sunt născuţi y y « poeţi, ci simpli memorizatori şi versificatori. Poeţii înnăscuţi cari vor cântă iubirea, fără să vrea sunt supuşi acestui proces: de-a înţelege vieaţa şi lumea în jurul unei singure femei. Inspiraţia pornind din sufletul unei anumite personalităţi se îndreaptă cătră o anumită personalitate, obiect sau loc, pen-truca, unind elementul psihologic din interiorul omenesc cu frumosul exterior al vieţii » noastre, să se răsfrângă în sufletele tuturor oamenilor. Emoţia estetică pe care o produce poezia erotică este rezultatul conlucrărei între sentimentul general omenesc (obiectul: iubirea omenească în genere) şi motivitatea individuală (subiectul: iubirea unor anumite personalităţi). Emoţia pe care o produce această poezie nu este datorită sentimentului egoist şi iubirii individuale a poetului, cât este reprezentarea, prin acest procedeu, a sentimentului şi iubirii general omeneşti, în iubirea poeţilor tineri se recunosc toţi cetitorii aproape, sau dacă nu se recunosc, le place să trăiască vremurile de fericire ale acestora, sau să plângă pe cripta iubirii pierdute. La poeţii de rând, la acei cari îşi pot plimbă muza dela o casă la alta, niciodată nu apare sentimentul general omenesc, ci numai iubirea lor personală, care apare cu totul cabroasă, ca la Conachi în trecut, ca la mulţi alţi trubaduri din zilele noastre. ♦ » Adevărul este, că pe când poeţii cei mari sunt expresia întregei lumi şi vieţi, cum a arătat Eugene Veron1) văzute prin ochiul obiectiv al artistului, care are în vedere frumosul înainte de toate; ceilalţi, simpli memorizatori, nu sunt altceva în artă decât expresia personalităţii lor, cari au în vedere utilul, în-nainte de toate. Se ştie iubirea poetului nostru Eminescu, se ştie cum, pe când în satirele şi în poeziile lui de epocare, ne-a vorbit de toată lumea dispărută, — în poezia lirică toate sensaţiile poetului, cari se prefăceau în versuri, erau provocate, prin inspiraţia lui, de-o singură femeie, de-un singur izvor de poezie şi, aici, izvor sfânt. Iubirea celor mai mulţi poeţi universali, pentru mai multe femei, nu e tocmai iubirea lor personală, cât este sufletul deschis al acestor poeţi, pe cari îi ademenesc toate frumuseţile omeneşti, ca pe albină toate florile frumoase; prin urmare, nu este iubirea lor personală cât este o chestiune de psihologie subtilă a oamenilor de litere cum a arătat d-l Emil Faguet în cartea sa Ainours d’hommes de lettres. Chiar prin definiţia ei de poezie subiectivă, poezia erotică mărgineşte inspiraţia poetului Ia o singură femeie, după cum poezia epică, prin definiţia ei şj de poezie obi ect i vă, dă dreptul poetului să cânte calităţile mai multor persoane şi niciodată ale uneia singură. Poetizarea unui singur erou din trecut apare cu totul greşit, cum vom arătă mai jos, pentrucă el nu poate constitui nici elementul de emotivitate pe care-1 constitue iubita poetului şi nici faptele desfăşurate de massele cari fac răsboaiele şi vitejiile. Trebuie să observăm că şi artele plastice şi în deosebi pictura, cu toate că şi ele ar apărea subiective, adecă ar aveâ în vedere personalitatea omenească individual, dela care se extinde cătră general, cu toate acestea zic, se deosebesc radical de poezie. Pictura, mărginită în spaţiu, ne reprezintă frumuseţea unei femei numai din punctul de ’) L’Esthetique, Paris 1890, pag. 404. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 115 vedere al înfăţişării, al frumosului căutat în frumos. în schimb, atâtea şi atâtea tac în faţa unei picturi, ceeace deşteaptă în sufletul privitorului ideia că înfăptuitorul pânzei a fost un egoist şi egoismul iese în afară de cadrul artei. între pictură şi poezie mai poate fi şi această deosebire: pictura, ca mai toate artele plastice, redă mai multe tipuri de femei, pe când poezia, în idealitatea ei transcendentală, ne redă, printr’o singură femeie, totalitatea calităţilor omeneşti ale tuturor femeilor din toate timpurile şi locurile. în acest fel, cu cât se întinde sfera univ., artistul îşi pierde obiectivitatea faţă de poezie, care, cu cât îşi mărgineşte sfera artistică, cu atât devine obiectivă pentru artist şi subiectivă pentru cetitor. Câtă deosebire între pictor şi poet, în ceeace priveşte iubirea! Poetul redă numai idealitatea unei femei, lăsând şi cetitorului dreptul de a şi-o închipui cum vrea, drept, pe care pictorul i-l răpeşte; poetul cel mare, rămânând la un tip ideal de femeie şi cântându-i calităţile ei omeneşti, fără de care omenirea ar fi sterilă, face mai mult decât pictorul: el aplică etica artei, dela care nu se poate sub-strage. Aşa a înţeles Iosif iubirea şi pentrucă i-am putut urmări evoluţia şi pentrucă am fost contimporani cu el, am ţinut să atingem o chestiune literară de mare interes, pe care nu o putem trată decât cu ocazia unui fapt concret. Când poetul a fost părăsit de iubita lui nu a întrebuinţat săgeţile de răsbunare ale zeului antic. El a plâns, ca un copil nevinovat, pe cripta iubirii pierdute pe veci, a plâns până la moarte, chemându-şi iubita, chemând zilele senine. Pentrucă Robită de privirea ta De-atuncea inima mea bate, Şi ’n veci eu nu te voiu uită De cât dac’ am să uit de toate! Cum am spus, iubita poetului se desparte de el, îl lasă pradă gândurilor şi tristeţei, însă el, care a înţeles iubirea ca marii artişti ai lumei, n’o va uită niciodată, deoarece Din clipa cea dintâia deci Am presimţit că eşti femeie Pe care voiu iubl-o ’n veci. A! puternic argument al unui suflet sincer. Dacă Iosif nu ar fi fost un artist în toată puterea cuvântului, ar fi putut şi el argumentă ca oricare altul: ce are a face! par’că numai ea singură este femeie pe lume? etc. etc. Nu! de aici înainte, cu mai puţină idealitate şi transcendentalism ca în poezia lui Eminescu, Vlahuţă şi Cerna, poetul va preface poezia în ecoul de jale al sufletului lui. Ce-ar fi de-aici înainte, oricare ar fi viitorul lui sau al ei, are mângăerea lui Heine că iubirea va trăi în veci prin versuri: Căci dacă vieaţa mea e stânsă Şi tu mă dai uitării mâne, în cântecele mele insă Iubirea-mi tainică rămâne. Şi, ca o supremă cugetare, ca cea din urmă sforţare a gândirii poetului, pentru a-şi îm-păcâ conştiinţa, după versurile acestea urmează următoarele, în cari pare că poetul a găsit ultima alinare, fiind ultimul argument al unui învins: Şi-oricât te-ai apără ’mpotriva Iubirii ce-o îngropi în ele, Fantoma-i tristă răsări-va Mereu din cântecele mele! Nu-i vorbă, poetul are accente de chemare, învăluite în regret mult mai duioase decât ale lui Heine, cari au alte calităţi, dar pe cea a duioşiei nu! Versul acesta de chemare şi regret este atât de personal şi-i aparţine atâta lui Iosif, încât el este cu totul original, nu numai prin fond, dar şi prin formă, a cărei cadenţă îti sună multă vreme la ureche. ) i Aşa este poetul când sfătueşte cântecul să meargă la casa iubitei pierdute, unde Adie-i la fereşti şi spune-i Stăpânei dulci şi ’n veci iubite, Povestea ’ntunecată-a unei Sărmane inime sdrobite. Să-i spui că nici să o blesteme, Nici ură n’ar puteă să-i poarte, Ci plânge, sângeră şi geme Şi o s’o cheme pân’ la moarle. Aşa este în altă poezie de chemare: De câte ori ascult uimit şi-aştept Să te re’ntorci, să mi te-arunci la piept, în bra{e să te prind, să nu mai pleci, — Deşi ştiu, vai, că te-ani pierdut pe veci! Aşa este în toate cântecele poetului cari se învârt deasupra vieţii lui, ca un cârd de www.dacQFomanica.ro 116 LUCEAFĂRUL Nrul 4. 1914. corbi, întârziaţi într’un amurg de toamnă târzie. O! dar şi cântecele vin unele după altele şi-l obosesc pe poet. Mai tacă şi ele: Vai, cântece, tăceţi puţin! Tăceţi că nu mai ani putere Să plâng, — şi e paharul plin... Repaos sufletul meu cere Şi pace dup’atâta chin ... Tăceţi, — mi-e sete de tăcere... Dela tăcere şi linişte, poetul trece la moarte: vrea moartea, care singură-1 poate scăpă de suferinţă... Şi astfel, urmărind evoluţia lirismului lui losif, am ajuns la o altă fază a lui după desfăşurarea sentimentelor, Ia ultima fază! De unde în primele poezii găsim accente de acestea în cari ne place şi nouă să trăim: Fugiţi departe, griji întunecate! Vreau să trăesc din zori şi până seara Şi vreau să cânt! Vreau să mă ’mbăt de para Eternă a iubirii nesecate. — în cele din ultima epocă găsim accente de desnădejde în felul acesta, de cari fugim cu lacrămile în ochi pentru poet, cum e în Ad Mortem: Secerătoare ce însutii teamă, Eu nu te văd purtând pe umeri coasă, Cu-orbite reci cum treci din casă ’n căsă, Când nimeni nu te vrea, toţi te blesteamă, Precum cei vechi te ’ntrezăreau frumoasă, Rănitu-mi suflet, palido! te chiamă: O vino ’ncet şi dulce ca o mamă Şi umbra ta pe ochi încet mi-o lasă. Căci tu eşti taina, liniştea, tăcerea, Limanul cel din urmă, mângâierea, Din urmă-a celor obidiţi şi trişti; Tu singură eşti vrednică să vindeci Un suflet bântuit de mari restrişti... O înger negru-al morţii, vino, vin’ deci!... Versurile acestea nu ne fac numai să le stropim cu o lacrimă pentru poet; ele ne îngrozesc... ca cele mai puternice scrieri universale unde ni se arată sceptrul lumii şi vieţii: Moartea! La constatarea poetului, cumcă ea este singura scăpare a tuturor suferinţelor de pe lume, par’că ne ferim de-o lovitură nevăzută, ne înspăimântăm ca în piesele lui Shakespeare, unde ni se face filozofia vieţii. în psihologie este un principiu: frica este mai mare atunci când este pre- cugetată. Aşa este omul: el ştie grozăviile morţii, dar atunci când i le mai spui, când i Ie constaţi din nou şi iarăş din nou, frica lui ia proporţii uriaşe. Pe mine mă urmăreşte de ani îndelungaţi constatarea pe care o face d-I Gherea, la una din poeziile lui Vlahujă, că după moarte vom trăi acolo în pământ mii de ani, zeci de milioane, sute de milioane... etc. Constatarea iubitului nostru critic nu cuprinde cine ştie ce filozofie, ea nu este învăluită nici în termini abstracţi, dar mi se pare puternică, cu totul puternică, pentrucă în ea este expresia milioanelor de oameni, cari nu îndrăsnesc s’o facă... Dar în poezie! Ce putem spune când ni se fac astfel de constatări în versuri! Aici, constatarea este şi mai puternică, fiindcă ne-ani obişnuit să vedem în Artă, Vieaţă şi Lumea, reflectate ca într’o oglindă. Şi astfel, constatarea lui losif, care este a multor poeţi universali, a făcut pe unii recenzenţi, la apariţia Cântecelor, să-l numească pe poet pesimist, şi de sigur şi în viitor va face pe mulţi să-i dea poetului această denumire. Mie, însă, mi se pare nedreaptă constatarea pe care au făcut-o atâţia, şi în capitolul acesta vreau să restabilesc înţelesul cuvântului pesimism, numai în acest caz, căci altminteri ar trebui să scriu un studiu special despre el, după atâtea definiţii câte i s’au dat în literatura română. E adevărat, losif are accente de desnădejde şi de „pesimism", mult mai puternice decât alţi poeţi consacraţi pesimismului. Dar nu este mai puţin adevărat, că poetul nu generalizează ca aceştia şi în deosebi ca Leopardi şi Eminescu, că vieaţa este un rău. Ce i-a făcut atuncea pe recenzenţi să numească pe losif „pesimist"? Credem că interpretarea greşită în literatura română a acestui cuvânt. Dela Eminescu încoace i s’au dat atâtea şi atâtea explicaţii! Dar cea mai curioasă explicaţie a dat-o d-I Gherea, iar după d-sa mai mulţi criticaştri cari au vrut să-l imite. » t Se ştie, că după d-sa „pesimismul, care, ca filozofie şi ca sentiment străbate toată crea-ţiunea poetului (Eminescu), dându-i de multe ori o coloare aşa de întunecată, acest pesimism e rezultatul influenţei, mijlocului social în înţelesul larg al cuvântului" (Studii Cri- www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 117 ti ce, I, p. 130). Pricina acestui pesimism „trebuie să se caute în vieaţa materială a societăţii, în fiziologia socială, în relaţiile politico-economico-sociale, într’un cuvânt, în întocmirea socială a societăţii" (p. 73). Dacă este ca una din teoriile d-lui Gherea să apună mai repede, — cum a şi apus — e tocmai explicaţia d-sale cu pesimismul. Cât de şubredă eră această teorie, se vede din însăşi argumentele şi explicaţiile d-sale. Aşa bunăoară este explicaţia cu eminisce-nianii. La aceştia, după d-1 Gherea, „e tocmai acea comunitate în modul de-a simţi şi gândi, impusă de însăşi epoca în care trăim" (III, pag. 166—7). Şi printre aceşti eminisce-niani, cari aveau, după d-sa, acelaş fond de sentimente ca şi Eminescu, impuse de acea epocă „decepţionistă", erau Gheorghe din Moldova, A. C. Cuza, Stavri si chiar St. O. losif. Dar, după câte ştim noi astăzi, cel dintâiu a murit în anii din urmă, lăsându-ne nişte volume de versuri pline de glume asupra vieţei; A. C. Cuza este azi om politic, ca şi Stavri, şi nici unul nu s’ar gândi să-şi îmbrace gândurile lui Eminescu, asupra vieţii, când vor s’o îndrepte, când doresc s’o schimbe spre mai bine. Câtă deosebire între ei şi Eminescu. Eminescianismul liric? Nu a fost altceva decât o simplă plagiare de ideal şi sentimente, care a ademenit pe poeţii din aceea vreme pentru forma uşoară prin care se putea exprimă orice visător. Azi opera lor nu mai poate trăi, iar ei, ca personalităţi, au luat alt drum, ca de exemplu Şt. O. losif. A susţinea că aceşti poeţi erau influ-inţaţi de decepţionismul epocilor, înseamnă a plecă dela premise false şi tocmai acesta este adevărul în cazul de fată. Poetul Vlahută, în revolta lui contra celor ce plângeau fals la fel cu Eminescu, a spus-o însuş că pla-giase Eminescianismul: Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că ’n artă Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă; Şi cu iacrămi stoarse’n silă —nu maimi-aşi aduce-aminte Am bocit şi eu nimicuri ce-mi păreau atuncea sfinte!... Aşa dar: „Iacrămi stoarse ’n silă" şi pe deasupra: nimicuri! Mai ne putem întrebă iarăş: dar cum, după poeţii eminesceniani, poeţii români din veacul în care trăim: losif, Cerna, Goga şi alţii, cântă vieata si binele ei? Cum adecă, în timp de 10—20 de ani s’a schimbat aşa de radical mediul social în ţara noastră? Ori aceşti poeţi n’au aceeaş pătrundere şi sensibilitate ca şi poeţii cari i-au precedat? lată dar, cum teoria cade dela sine. Cred că în altă parte trebuieşte căutată explicaţia cum unii din poeţi îşi doresc moartea, cum se desgustează de vieaţă. Chiar cuvântul de pesimist mi se pare rău întrebuinţat, nu numai faţă de poeţii români, dar chiar faţă de poeţii tuturor ţărilor şi timpurilor. Una din aceste explicaţii o dă însuşi d-l Gherea. Aşa, vorbind de pesimismul lui Vlahuţă şi văzând şi d-sa că aici nu mai poţi să aduci o teorie aşa de ingenioasă şi personală, deoarece, este foarte ingenioasă şi personală, pentrucă Taine, şi chiar Brunetiere,1) numai generic vorbesc de influenţa mediului, şi niciodată nu au aplicat-o la oameni şi fapte individual, — mărturiseşte în acelaş volum la pag. 212, că anume cauzele acestui pesimism „sunt mizeriile vieţii". Da, este adevărat: mizeriile vieţii, prin cari trebuieşte să treacă poetul. Da, cauzele acestui desgust de vieaţă trebuiesc căutate în organismul psihicului artistului, în loviturile pe cari le-a primit în vieaţă. Şi d-l Gherea citează din cartea lui Vlahuţă Din durerile lumii următoarele rânduri, pe cari le cităm şi noi cu plăcere, pentrucă ele lămuresc perfect de bine cum înţelegem aceste mizerii: „Şi toate umilinţele pe cari el le primiâ cu un zâmbet silit şi dureros, izbeau greu şi adânc, ca nişte tăişuri de topor, în această natură blajină, de-o mândrie stăpânită şi îngăduitoare, care-şi închidea durerile şi şi le striviâ în ascuns c’o putere neobişnuită la vârsta aceea". Cam aceasta este poezia poetului în societatea noastră de azi ca şi în cea de eri. Inadaptabil mediului, el este opus radical vieţii pe care trebuie s’o ducă, fie ca funcţionar, fie ca profesor, etc. Sunt cazuri specifice pentru aceasta şi nu mai este ') Criticul francez, vorbind despre pesimism într’o conferinţă Les Causes du Pessimism, publicată în Revue Bleue pe 1886, face acelaş lucru, pune cauzele pesimismului in rezultatele negative ale vieţii politice, dar el vorbeşte generic, nu-şi aplică adecă părerile la personalităţi, cum au făcut alţii! De altfel Brunetiere înnumără şi alte cauze mai principale! www.dacQFomanica.ro 118 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1914. nevoie să cităm şi nici să ne desvoltăm această temă în termini mai ştiinţifici. Poziţia aceasta * l > îi aduce acea melancolie de om obosit, apoi oboseala psihică, apoi fizică, traiul rău, şi de aici nu este mult până la desgustul de vieaţă. Până acum, literaturile universale, biografiile scriitorilor mari, n’au dovedit niciodată cumcă expresia „pesimismuluiu în opera de artă ar fi rezultatul influenţei mediului social „economico-politic"; ci din contră, cumcă este expresia personalităţii poetului, cu sensibilitatea şi comoţiunile lui,expresia durerilor personale ale artistului, cari n’au nici o legătură cu lumea încunjurătoare de-afară, bun înţeles, exceptând influenţele adevărate, cari tot de afară vin, cari tot exterioare sunt. în acest fel ne-ain putut explică aşa pretinsul „pesimism" al lui Iosif, trâmbiţat de reviste la apariţia „Cântecilor". în felul lui Iosif, „pesimişti” au fost mai toţi poeţii universali cu excepţia unor personalităţi ca Leo-pardi.1) Cari din poeţi, fie după vreo lovitură a vieţii,, fie sub impresia filozofierii asupra morţii, nu au exprimat acel sentiment de desgust pentru întreaga vieaţă şi lume?! Veselul Anakreon, care întreaga vieaţă a cântat vinul şi veselia, la moartea lui Hip-parchos la care trăia pe la 514 înainte de Hristos, exclamă desnădăjduit, ca cel mai modern „pesimist": Ah! aşi vrea acum să mor! Alt leac nu pot să aflu Pentru a mă scăpă de suferinţele melel lara în oda a IX-a astfel a privit vieaţa: Cum la car aleargă roata, Altfel viea{a fuge, trece, Iar din oasele topite, Rămâneâ un pumn de ţărnă. în a XVII-a odă îsi arată acelas sentiment: » i Cartea vieţii e o taină. Homer, în cântecul al XVII-Iea al II iadei (trad. G. Murnu, pag. 101 vv. 445 - 46), meditează astfel asupra vieţii: ') Asupra acestui poet, cântăreţul „di melancolio, tristezzo, dolore o consternatione”, nu mai pot în-căpeâ discuţii că pesimismul lui nu ar fi provenit din firea-i bolnăvicioasă, cu toate că el a protestat „înainte de a muri”, contra acelora cari „consideră opiniunile mele filozofice ca rezultat al suferinţelor mele particulare”. Vezi discuţiile acestea în cartea profesorului Edmund Rod: Giacomo Leopardi, Paris, 1888. ...Că ’ntre fiinţele toate, din câte răsuflă şi umblă, Nu e nimic pe pământ mai vrednic de plâns decât omul. Se ştie cu câtă întunecime vede Eurepide vieata si omul. Sofocle, celalalt mare dramaturg grec, rosteşte în Oedip la Colon a că „a nu se fi născut cineva e cea mai bună soartă", iar în altă parte, după o traducere românească: De ce să vrei un traiu prea lung? Nebun eşti dacă-l ceri. Cu fiecare zi te-ajung Noianuri de dureri. _ La urmă tâmpla ta căruntă Tot moartea o ’ncunună. Şi Shakespeare, în Macbet, printr’un personagiu priveşte astfel vieaţa: Life ’s but a walking sliadow; a poor player, That struts and frels his hour upon the stage Aud then is heard no more: it is a tale Told by an idiot, full of sound and fury, Signifying nothing.') Ce să mai spunem de poeţii moderni, cari au repetat aproape ce au spus cei vechi? Aproape toţi poeţii cei mari au filozofiat „pesimist" asupra vieţii. Leconte de Lisle, care a visat Nirvana, cum l-a arătat marea Histoire de laLitt£rature Franţaise ediţia Petit de Julleville, v. XVIII-lea, p. 24; Puşchin, Alfred de Musset, Byron, Heine, etc. însuş romancierul de azi Paul Bourget, care în tinereţe a scris versuri, a exclamat într’o poezie: II faut plaindre tous ceux qui n’ont pas eu de mere. Car leur âme... n’est pas apprivoisee aux douceurs [de la vie. Cum vedem, exceptând pe marii poeţi cunoscuţi ca pesimişti, toţi poeţii mari, din diferite timpuri şi ţări, au avut aproape aceeaş concepţie asupra vieţii. înainte de-a întrebuinţa terminul „pesimism" pentru poeziile lui Iosif, recenzenţii români trebuiau mai în-tâiu să ştie adevăratul înţeles al cuvântului, să ştie că în felul lui Iosif fuseseră mulţi „pesimişti", şi că pesimismul, care-şi trage rădăcina din budhismul antic, cu cunoscuta •) Vieaţa este o umbră mergătoare, un biet actor ce se mişcă şi se sbate ora sa pe scenă şi apoi nu se mai aude. Ea este o poveste povestită de un idiot, plină de furie şi sgomot şi care nu însemnează aproape nimic. Actul V. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 119 renunţare la vieaţă, n’are nimic comun cu derea iubitei. Cum poate fi numit Iosif pe-rostul poeţilor lumii, cari au filozofiat tot simist, când în acelaş volum de versuri cântă aşa de „pesimist" asupra vieţii, după cum vieaţa unui copil şi, mai ales, când într’o Părintele Mureşianu şi ceilalţi întemniţaţi din Moftinul-mic (arestaţi pentrucă ar fi „agitat" împotriva episcopiei gr.-cat. ungureşti de Hajdu-dorog), liberaţi mai în urmă. va filozofiâ întotdeauna, în acelaş fel, în faţa necunoscutului, atât învăţatul cât si cel cu puţină carte. Cu atât mai mult el nu poate fi comun cu poezia Iui Iosif, al cărui des-gust de vieaţă şi, după aceasta, chemarea morţii am văzut din ce provine: din pier- poezie, publicată în urma Cântecelor, rosteşte aceste versuri pline de cel mai larg optimism si iubire de vieaţă: > » Sus! Sus! îmbracă platoşa credinţei Şi-aruncă-te viteaz in toiul vieţii: Iubeşte, cântă, luptă, — pân’ la moarte! (Sfârşitul va urmă). Radu S. Dragnea. Cântece. în grădina sufletului meu înflorea o floare de lumină, în grădina sufletului, eu Tăinuiam visarea mea senină. Tu te duci... Cu tine Pleacă Primăvara ... Zările albastre Le încinge sara... Tu te duci... Cu tine Pleacă Primăvara... Inima şi gândul Le încinge sara ... Ţi-atn deschis cucernica grădină Ţie, dulcea mea stăpânitoare... O, de ce cu mâna mică, fină Rupt-ai scumpa, minunata floare? Ca un stol de pasări în tăcute sboruri, Au plecat cu tine Tainicele-mi doruri. Dar de ne-or desparte Ţări şi munţi şi ape, Sufletului pururi îi vei fi aproape ... Ion Sân-Giorgiu. www.dacQFomanica.ro 120 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1914. Dări de seamă. Comisia istorică a României. Documentele tui Ştefan cel Mare publicate de Ioan Bogdan. Două volume. Bucureşti, 1913. Atelierele grafice Socec & Co., societate anonimă. D-l loan Bogdan, prezidentul Comisiei istorice a României, a publicat acum de curând în două volume documentele lui Ştefan cel Mare. încă din 1904, când s’a serbat aniversarea de patru sute de ani a morţii slăvitului voievod moldovean, ministerul cultelor şi instrucţiunii publice a însărcinat pe d-l Bogdan să prepare o ediţie completă a documentelor ieşite din cancelaria acestui domn. O alegere mai nimerită între învăţaţii români nici că se putea face. Excelent cunoscător al istoriei româneşti, tâlcuitor neîntrecut al vechilor cărţi domneşti, pe care le ştie ceti cu multă uşurinţă şi preciziune, d-l profesor loan Bogdan s’a afirmat şi prin publicaţiile anterioare ale d-sale între cei mai de seamă istorici erudiţi ai noştri. Chiar şi in străinătate numele d-lui Bogdan se consideră între cei dintâi cunoscători ai limbilor slave, care nu dă greş niciodată in analizele şi criticile textelor, pe cari le face. Publicaţia de faţă a documentelor lui Ştefan cel Mare a întâmpinat, cum spune d-l Bogdan, multe greutăţi. Documentele marelui voievod nu s’au păstrat toate în arhivele Ţării româneşti. Multe din ele au pribegit în străini şi împodobesc astăzi arhivele străinătăţii. Cercetarea acestora, cum şi adunarea documentelor, ce se mai găsesc în proprietate particulară au reclamat un timp îndelungat. Dar nici nu s’au păstrat originalele tuturor documentelor publicate în cele două volume. Dintre 448 de numere ale colecţiei 264 sunt reproduceri după originale, iar 184 după copii, traduceri şi rezumate. Pe lângă aceste din urmă trebuiau adause notiţe bibliografice şi critice, spre a înlătură anumite greşeli strecurate în publicaţiunile, în cari au mai fost editate. D-l Bogdan a împărţit documentele publicate in două părţi. în cea dintâiu, care ocupă voi. I întreg şi o parte din al doilea, sunt cuprinse hrisoavele şi cărţile domneşti dintre anii 1457—1503, iar în partea a doua se publică tractate, acte omagiale, solii, privilegii comerciale, salv-conducte şi scrisori de ale lui Ştefan cel Mare intre anii 1457—1503. Documentele, ale căror originale ni s’au păstrat, le publică d-l Bogdan în întregime, înzestrându-le cu registre precise şi detailate. în deosebi textul slav al documentelor e reprodus cu foarte multă grijă şi exactitate. Numeroasele note critice, pe cari le face, ne arată îndeajuns, câte greşeli s’au strecurat în ediţiile anterioare din cauză că editorii de până acum ai unor documente — cum au fost d. e. răp. episcop Melchi-sedec, ba chiar şi d-nii Ghibănescu, Nicolaescu sau Kozak — n’au putut ceti corect textele slave şi nici nu le-au putut interpretă bine. D-sa relevează fiecare greşală în note subliniare, dându-ne astfel posibilitatea, de a ne formă o ideie clară despre conştien- ţiozitatea, cu care au fost publicate mai înainte documentele slave. Ne putem închipui, câtă muncă a depus, făcând acest amănunţit control. Dealtfel această procedură a observat-o d-l Bogdan şi în documentele privitoare la relaţiile Ţării româneşti cu Braşovul şi cu Ţara ungurească în seci. XV şi XVI, unde a avut să controleze greşelile, ce i-au scăpat cunoscutului slavist bulgar L. Miietic. Nu toate textele s’au păstrat însă întregi şi într’o astfel de stare, ca ele să poată fi cetite cu uşurinţă. într’unele sunt şterse sau deteriorate pasagii întregi, pe cari d-l Bogdan le recon-stitue cu mare probabilitate, folosindu-se de documente analoge. Unde o face aceasta, îşi justifică procedura pe deplin înaintea cetitorului, iar la documentele, al căror text nu se mai poate restabili, dă registre întinse şi amănunţite. în alte texte găsim greşeli gramaticale, pe cari d-l Bogdan le remarcă totdeauna. De fapt mulţi dintre vechii pisari şi diaci aveau cunoştinţe de limbă slavă de tot neîndestuli-toare, cum erau diacul Andreico (1, p. 98), pisarul llea (I, p. 126) sau chiar diacii Alexiu şi Alexa (1, p. 223 şi II, 7 şi 113). Fiecare document din colecţia aceasta, dar mai ales acele, cari s’au păstrat numai în copii sau extrase, sunt însoţite de notiţe bogate, ca să lămurească pe cetitor asupra cuprinsului şi particularităţilor externe şi interne ale documentelor. La documentele originale se descriu, mai întâiu, peceţile domneşti şi dacă sunt şi cele boiereşti, se înseamnă mărimea lor, legenda şi emblema, ce-o au, precum şi alte particularităţi întâmplătoare. Partea aceasta din notiţele d-lui Bogdan poate fi privită ca o complectare preţioasă a studiului scris de d-sa asupra vechilor peceţi româneşti în introducerea dela relaţiile Ţării româneşti cu Braşovul şi cu Ţara ungurească. După aceasta fixează particularităţile externe ale documentelor, despre care merită să se facă menţiune specială şi anume pergamentul dacă are o mărime diferită de a celorlalte, cerneala care e mai caracteristică (d. e. voi. I, p. 144 şi 167, II, 22, 28 şi 44) sau scrierea semiuncială, care o întâlnim foarte rar în documentele lui Ştefan cel Mare (I, 151, 207), unde se întrebuinţează de obiceiu scrierea cursivă. In cadrul acestor notiţe critică apoi exactitatea transmisiunii şi autenticitatea acelor documente, cari dau ceva de bănuit (d. e. II, p. 131—133, doc. din 31 Aug. 1499) şi stabileşte data unor documente, la cari nu s’a păstrat anul, cum face d. e. la documentul din voi. II, p. 62—64, unde cu ajutorul celor şase nume păstrate din lista boierilor martori pune data documentului, cu multă probabilitate în anul 1495 (cf. doc. din voi. II, p. 123—124). Traduceri nu dă la toate documentele slave, decât numai acolo, unde cele făcute până acum sunt greşite, încât alterează înţelesul. Traducerile d-lui Bogdan se disting prin o limbă deosebit de clară şi cu colorit arhaic. Termenii ipermoderni din acest fel de traduceri d-sa îi combate pretutindeni. Dealtfel şi tradu- www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 121 cerile făcute în publicaţiunile mai nouă le supune unei minuţioase critici, arătând pe alocurea fiecare greşală a traducătorilor, spre a arătă cât de defectuoase sunt chiar şi unele traduceri făcute de istorici competenţi — cum a fost d. e. răposatul Gheorghe Popovici, unul din cei mai buni cunoscători ai vechiului drept românesc. Astfel de traduceri — spune d-1 Bogdan — trebuiesc controlate de filologi cari cunosc limbile slave şi cari au răbdarea să se oprească asupra tuturor amănuntelor. In schimb unde s’au păstrat pe lângă documentele originale şi surete sau tălmăciri mai vechi, aceste le publică in întregime, însotindu-le cu observaţii critice. Vechile surete sunt în multe privinţe superioare unor traduceri moderne. Totuş se găsesc şi între traducătorii vechi unii, pe ale căror traduceri nu se prea poate pune mult preţ. Astfel un traducător din prima jumătate a seci. XIX a înţeles, că în hrisovul din 19 August 1472 se vorbeşte de „angarii" şi de „vânaturi de sălbătăcimi, de lupi", când în realitate e vorba de jurisdicţia egumenului asupra oamenilor din satele mănăstirei Pobrata (I, p. 175). în loc să traducă un cuvânt slavonesc cu „răpire de faţă", el a tradus cu „vânat de lupi" — şi de aici a ieşit enormitatea aceasta. Şi dacă cercetăm amănunţit traducerile vechi, câte cazuri de acestea nu s’ar mai cită. Din notele critice ale d-lui Bogdan am puteâ să şi clasăm pe traducători, în ceeace priveşte exactitatea traducerilor făcute de ei. Documentele lui Ştefan cel Mare, în chipul cum le-a publicat d-l Bogdan, sunt o adevărată comoară pentru studiul vechiului drept românesc şi al aşezămintelor juridice din vechea Moldovă. Ele vor formă temelia studiului vechii toponimii a Moldovei, oferind în aceeaş vreme ştiri şi informaţii de tot soiul asupra întregii vieţi, care s’a desfăşurat în Moldova sub glorioasa domnie a lui Ştefan cel Mare. Ştiinţa vechiului drept românesc este abiâ in faşe. D-l Bogdan socoate că pentru desvoltarea ei sunt datori să-şi aducă contribuţia lor nu numai juriştii — cari au lucrat prea puţin în această direcţiune, — ci şi istoricii noştri, mai ales ceice se ocupă cu publicarea documentelor vechi. De aceea a şi relevat d-sa pretutindeni chestiunile, cari privesc vechiul drept român şi a dat un regest mai amănunţit despre cuprinsul documentelor, în care se face menţiune despre acesta. Aşa d. e. regestul hrisovului din 26 August 1474 dat de Ştefan în Vaslui, e următorul: „Ştefan dă o hotărîre în procesul dintre Ivanco, fiul lui Vasco din Horodnic, şi fraţii săi de o parte, şi între Maruşca, jupâneasa lui Andreico Şerbici, fata lui Ivan Cupcici şi vărul ei Mihno, fiul lui Grozea Cupcici, de altă parte: Ivanco şi fraţii săi pretindeau, contra Maruşcăi şi vărului ei Mihno, că ei sunt nepoţi după mamă lui Ivan Cupcici şi că prin urmare au drept la moştenirea averii acestuia, ceeace Maruşca şi Mihno tăgăduiau. Domnul cere lui Ivanco şi fraţilor săi să dovedească afirmaţia lor prin jurământ, împreună cu 24 de cojurători. Ivanco se lapădă însă de jurământ şi cere ca să jure Maruşca singură, că el, Ivanco, şi fraţii săi nu sunt nepoţi după mamă lui Ivan Cupcici, şi deci nici ei, nici lui Mihno. Maruşca jură şi câştigă procesul, iar domnul recunoaşte pentru totdeauna ei şi vărului ei Mihno dreptul excluziv de a moşteni satele şi altă avere a lui Ivan Cupcici, şi hotăreşte, că dacă Ivanco, sau fraţii lui, sau cineva din neamul lor ar ridică din nou pretenţii asupra averii lui Ivan Cupcici, acela va plăti o zavească de 60 ruble de argint" (I, 191). D-l Bogdan prezintă acest document ca foarte interesant pentru procedura din vechiul drept român şi pentru înţelegerea mai uşoară a cazului de drept, dă explicaţii pentru înrudirea presumtivă a lui Ivanco cu Maruşca, precum şi o tablă genealogică a persoanelor, despie cari e vorba. Aşa face, în fine, şi cu celelalte documente (v. d. e. I, 140-141, 175, 194, 303, II, pag. 16 etc.) cari pot servi de izvoare pentru istoria vechiului drept român. O împrejurare, ce ridică valoarea acestor documente pentru dreptul român, e că toată proprietatea mare în Moldova s’a consolidat în timpul lui Ştefan cel Mare. Indicele de cuvinte slave şi româneşti, pe care-1 adaugă d-l Bogdan lucrării d-sale, împreună cu interpretarea originei lor, va face, de sigur, mari servicii oamenilor de specialitate. Dar şi studiul aşezămintelor fiscale şi administrative din vechea Moldovă va găsi un material bogat in această publicaţie şi desluşiri asupra diferitelor vămi şi tarife vamale, dări şi confiscări, cum şi atribuţiunile boierilor, cari ocupau multe diregătorii şi slujbe în domnia lui Ştefan cel Mare. O deosebită atenţiune a dat d-l Bogdan acelor pa-sagii din documente, în care se vorbeşte de vechile sate şi aşezări ale Moldovei. Astfel pretutindeni a tradus exact numirile de localităţi, cu hotărâte ce le aveau pe atunci, cercând totodată să identifice satele vechi cu cele de astăzi. Concluziile ce le face sunt foarte interesante pentru studiul toponimiei vechi a Moldovei şi ne arată cum se întemeiau câteodată satele în vechime şi cum îşi luau numele dela întemeietori (Dănceştii dela Danciul, Mirceştii dela Mircea, Păşcanii dela Paşco etc. v. I, 393, 402, 486, 508, II, 16 20, 21, 28), ba ele confirmă pe deplin teoria d-lui Iorga despre descălecatul Moldovei şi despre aşezările cele mai vechi ale descălecătorilor maramurăşeni (II, p. 138). Documentele lui Ştefan cel Mare oglindesc aproape toate faptele mai însemnate ale domniei acestui voievod moldovenesc, care ni se prezintă ca un strălucit stăpânilor, organizator şi apărător al ţării sale. Documentele privitoare la politica externă a lui Ştefan, adunate la un loc, adnotate şi interpretate de d-l Bogdan, vor contribui nespus de mult la înţelegerea deplină a sforţărilor uriaşe, ce le-a făcut acest domn spre a-şi apără ţara. De interes deosebit pentru istoria noastră din Ardeal e dania ce a făcut-o mănăstirii din Putna episcopul Anastasie dela Vad (1539), pe care d-l Bogdan a tipărit-o pentru importanţa ei istorică. Multe din explicările date de d-sa despre vechiul drept românesc sunt de mare importanţă şi pentru istoria noastră din Ardeal. Aş puteâ să relevez şi alte laturi însemnate ale operei d-lui Bogdan, care se mântuie cu un amănunţit şi exact indice pentru numele de persoane, numele geografice, lucruri, cuvintele slave, cuvintele www.dacQFomanica.ro 122 LUCEAFĂRUL JSrul 4, 1914 româneşti şi formele gramaticale româneşti. Lucrările de specialitate, cari şi-au găsit un izvor nesecat în ea, le vor scoate la iveală pe toate. D-l Bogdan a ridicat, de fapt, prin această operă a sa un monument vrednic de marele domn, care, cum spunea odinioară Vartolomeiu Măzăreanu, a întrecut gloria timpului în care a trăit. Din parle-ne putem fi mândri că, după Istoria lui Ştefan cel Mare, pe care ne-a dat-o d-l lorga, un poet de origine ardelean a slăvit în versuri frumoase amintirea marelui domn şi că un savant istoric, tot de origine dela noi, i-a înălţat un monument mai trainic decât bronzul prin Documentele lui Ştefan cel Mare. . Dr. Silviu Dragomir. Cronici. Stiinte. __ Un Gerilă modern. ... Şi mergând Harap-Alb mai departe a dat de o namilă de om care se pârpăleâ în jurul unui foc de 12 stânjeni de lemne şi tot se plângeâ eă-i e frig. Când suflă el îngheţa totul din jurul lui. De gerul răsuflului lui se stângeâ focul şi toate vietăţile blăs-tămau ceasul în care s’a născut, căci acest Gerilă făcea un frig nu glumă. „la-mă şi pe mine Harap-Alb căci iţi voiu fi şi eu bun de ceva!" Şi Harap-Alb l-a primii intre ai săi. Acest fragment ne vine în minte din povestea lui Creangă, când cetim numele celor distinşi cu premiul Nobel. Comisiunea pentru distribuirea premiului Nobel a primit între ai săi pe prof. Dr. Heike Kamerlingh-Onnes din Leiden. Acesta din urmă e un fel de Gerilă modern. în laboratorul lui din Leiden a putut produce cea mai scăzută temperatură —268’5° C, prin care a condensat cel mai uşor gaz: Heliul. Heliul e un gaz găsit mai intâiu în soare, mai apoi în câteva pietrii, iar în timpul din urmă se ştie că se găseşte amestecat în aer. Condensarea lui a fost o încoronare a succeselor ce le-a avut Kamerlingh-Onnes în activitatea sa ştiinţifică. Dela condensarea Heliului şi până la 0 absolut abia mai sunt câteva grade. Zero absolut e gradul de frig la care încetează orice mişcare produsă prin căldură. Corpurile toate sunt compuse din părticele mici de materie: din molecule. Moleculele sunt una faţă de alta cam in acelaş raport în care sunt stelele şi planeţii. Se atrag una după alta, şi rotesc în jurul anumitor centre. Când încălzim un corp, mişcarea singuratecelor molecule e mai vioaie, până când deodată moleculele se desprind uşor din cercul în care au fost icuite, în astfel de caz corpul s’a topit şi curge în toate părţile; dacă îi dăm şi mai multă căldură, moleculele sunt şi m ai rebele, se ciocnesc una de alta, se îmbrâncesc şi îmbrânceala lor o apercepem ca putere de ex-panziune a corpului gazificat. în ghiaţă şi zăpadă, moleculele de apă îşi au cercurile lor pe cari le păstrează până când se ridică temperatura la 0° C.. Moleculele de apă la acest grad de desgheţare sunt mai vioaie şi curg în toate părţile, iar când le încălzim la 100° C, la punctul de fierbere al apei, micile părticele se înghiontesc şi se aruncă în aer ca vapori de apă. Temperatura la care încremenesc diferitele lichide şi la care se condensează gazurile e foarte diferită. Până când vaporii de apă se condensează la 100° C, Heliul are nevoe de —268‘5° C. frig ca să se condenseze în lichid. La — 273° C frig trebuie să se stângă orice mişcare şi acest grad de frig e numit zero absolut. La acest grad de frig moleculele corpului nu mai au nici un fel de mişcare, încremenesc cu totul, şi treptat cu fiecare grad de căldură devin tot mai desgheţate, mai vioaie până când la temperatura de evaporare se izbesc una de alta şi încearcă să se îndepărteze, în toate părţile. Pentru fiecare grad de căldură izbiturile moleculelor, sau cu alt cuvânt es-pansiunea gazului, creşte cu ’/sra şi la fiecare grad de frig din presiunea gazului scade */*T3 parte; aşa încât la temperatura zero absolut presiunea causată prin ciocnirea moleculelor va fi nimicită total, şi moleculele vor aveâ linişte deplină. Acest grad de frig nu a fost atins şi probabil nu va fi atins niciodată, dar se impune pe cale teoretică. Dacă scade presiunea pentru fiecare grad de temperatură cu parte, la 273° C energia moleculară va fi zero, şi moleculele vor fi în răpaos. Să încălzeşti ceva, chiar la o temperatură mai mare e de înţeles şi posibil dacă avem lemne şi cărbuni. Ne îngrijim ca arderea să fie puternică- Dar ca să faci frig pare că ar fi mai greu. în vieaţa de toate zilele nici nu prea aveâ omul lipsă de frig. Dar de când a cunoscut omul şi influinţa binefăcătoare a frigului ca conservator al hranei omeneşti a încercat să găsească mijloace să fabrice ghiaţa. Câteva chestiuni ştiinţifice ajunse la ordinea zilei, încă cereau experimentări la temperatură scăzută. Şi... ce să zicem? e luciu omenesc, când suntem înaintea unei scări, să încercăm cât putem merge de în jos şi în sus. Voiam să ştim care e temperatura cea mai înaltă şi cea mai scăzută, ce se poate ajunge. Omul aveâ lipsă de o maşină de frig. Şi ca atâtea altele, a făcut-o şi pe aceasta. www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 123 O maşină de frig nu e chiar lucru uşor. E de înţeles să răceşti cu ghiaţă mâncările şi beulurile până la temperatura gheţei, dar ca să produci un frig mai mare decât cele cari le avem în gheată şi în natură, nu eră tocmai uşor. Acidul sulfuric de 65% amestecat cu totatâta ană înghite atâta căldură dela obiectele încunj urătoare, în cât temperatura scade la —37° C. Dar atât e tot ce putem face prin mestecături chimice. Şi mult timp omul a măsurat cu termometrul lui acest grad de frig ca cel mai mare produs prin mijloace omeneşti. (Se ştie că în Siberia scade câte odată temperatura sub —55° C.) Ca să poată omul construi o maşină, care să-l înlocuiască pe Gerilă, a trebuit să iscodească mai întâiu câteva secrete de ale naturii. Aşa d. e. a trebuit mai întâiu să experimenteze cu condensarea diferitelor gazuri şi a aflat că toate gazurile se pot face lichide dacă le scădem temperatura şi le punem sub presiune mare. îndesându- le, moleculele sunt oprite iu jocul lor şi căldura care le dă sufletul se dă obiectelor împrejmuitoare. Maşina în care se îndeasă gazuri se încălzeşte, iar gazul însuşi răceşte. Aerul se răceşte cu lU° C la fiecare presiune atmosferică. Deci dacă strâmtorăm aerul sau alt gaz într’un loc se va şi răci totodată, şi-l vom puteâ face lichid chiar şi la temperatură obişnuită; trebuie numai ca presiunea ce o exercităm asupra lui să fie destul de mare. Maşina de îngheţat (Fig. î) e un cilindru, în care cu ajutorul unui piston putem îndesă un gaz oarecare atât de mult încât se condensează la temperatură obişnuită. La unele maşini cilindrul acesta stă din 2 părţi din compresor şi condensor. Compresorul numai îndeasă gazul şi rle aici trece în condensor in care gazul se transformă în lichid. Ca lichid are temperatura aerului împrejmuitor, insă dacă vom lăsă săevaporeze micindu-i sau chiar nimicindu-i presiunea, căldura necesară o ia dela obiectele sau materiile dinjur, pe cari le răceşte până la —130° C. Deci un frig de trei ori mai mare decât cel observat în natură. Evaporarea aceasta se întâmplă în refrigerator. Refrigeratorul constă din tuburi în jurul cărora se pun obiectele sau materiile ce vrem să le îngheţăm. îrt interiorul tubului sunt conduse gazurile condensate. Micindu-se presiunea atmosferică în refrigerator, (prin faptul că ridicăm pistonul in compresor gazul lichid (gl.) evaporează din nou (g. ev. Fig. 1.) şi ia căldura necesară dela obiectele puse in jurul lui (i. Fig. I). Adevărat Gerilă e însă maşina lui Linde, care are aceleaşi părţi ca şi maşina de îngheţat schiţată mai înainte, dar cilindrele şi tuburile sunt astfel aşezate încât gazul condensat se şi răceşte totodată. Cu ajutorul ei aerul se condensează cu cea mai mare uşurinţă şi din gaz ce este se face lichid la temperatura de—190° C. Cu ajutorul maşinei Linde putem să co-borîm temperatura până la —253°. Fizicianul Kam-merling-Onnes cu ajutorul unei astfel de maşini şi meşteşuguri de ale Iui — căci acest savant e cel mai meşter Gerilă al timpului nostru, — a putut condensa chiar şi Heliul la temperatura —268°, iar cu ajutorul Heliului a scăzut temperatura la —271 */a°- Aşa încât astăzi până la temperatura zero absolut nu mai are lipsă decât de I %°. Un progres tot atât de mare ca şi cel al urcării temperaturii la peste +4000° C, căldura pe care o ajunge astăzi omul cu mare uşurinţă in un cuptor electric. De Gerilă din poveste nu s’ar povesti dacă nu ar fi avut Harap-Alb lipsă de el in curtea Impăratului-Roşu. De următorii lui moderni încă nu ar şti lumea nimic, dacă nu am aveâ oarecare folos pe urma cercetărilor migăloase de laborator. în aer sunt mai multe gazuri, cari se condensează la altă şi altă temperatură aşa încât cu ajutorul frigului le separăm. Putem astăzi câştigă oxigen, nitrogen, hidrogen etc. curat din gazuri cari sunt amestecate întreolaltă. Oxigenul curat se întrebuinţează la încălzirea mineralurilor de fier şi oţel, hidrogenul asemenea se întrebuinţează la lucrarea fierului; şi în flacăra lor cel mai tare oţel se taie de pare că ar fi din mămăligă. Aerul eră până acum fără valoare, lată astăzi mulţumită lui Gerilă, suntem in stare să vindem oxigenul din el in tuburi de metale. Şi din aer se vând şi alte gazuri, cari para fi cu mult mai valoroase decât aceeaş greutate de aur. Abiâ de câţiva ani a descoperit un chimist englez Ramsay în aer unele gazuri, cari au proprietăţi preţioase. Aşa d. e. unul numit Krypton luminează în lumină polară şi în apropierea sârmelor electrice, altul numit Neon, mai uşor decât aerul, se poate întrebuinţa la baloane şi la tuburi pentru luminat; un fel de lampc electrice, cari vor scoate din folosinţă pe cele întrebuinţate astăzi, fiindcă chiar şi astăzi, încă neperfecţionate, sunt mai bune chivemisi-toare ale electricităţii decât lampele cu sârmă de metal, sau arcurile voltaice cu cărbune. Şi cum gazurile acestea acum încep a fi studiate, cine ştie ce surprinderi ne va mai aduce viitorul. Un lucru ştim că de acum şi aerul are valoare, şi aer — mulţumim Sfântului — are oricine la îndemână, dacă va găsi cumpărător, care să-l plătească bine... Gerilă modern e vrednic de premiul Nobel, precum vrednic a fost Gerilă din poveste de încrederea ficiorului de împărat. Victor Stanciu. a www.dacQFomanica.ro 124 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1914. Teatru. Noul director. — Starea teatrului. — învinşii, piesă in trei acte de Al. Chiriţescu. — Chemarea Codrului, poveste vitejească în trei acle de Q. Diamandi (reluare). — Repetiţiile piesei Domnul Notar, dramă in trei acte de O. Goga. Simpatic şi blând a apărut noul director al Teatrului, d-1 Al. Brătescu-Voineşti, în sala de repetiţii, unde eră aşteptat de toţi artiştii. Dela primele cuvinte pe cari le-a rostit a câştigat inimile tuturora şi cu toţii au văzut în noul venit un adevărat prieten. Le-a vorbit de menirea lor, de arta adcvăiată şi de munca desinteresată pe care trebuie s’o fâptuiască artiştii pentru „cei mulţi". Amintind în treacăt despre situaţia încurcată a teatrului, a solicitat concursul tuturora, promiţând la rândul său că se va strădui din toate puterile să restabilească o atmosferă de mulţumire in veşnic tulburata umbră a culiselor. A făcut apoi o mărturisire sinceră spunând că dintr’un sentiment de prudenţă nu vrea „să se însoare" deadreptul cu Teatrul, ci numai „se logodeşte" deocamdată şi logodna asta are să ţină vreo trei luni. Oricât de sinceră şi de îndrituită ar fi mărturisirea, n’a putut să nu arunce în sufletele artiştilor o umbră de părere de rău; aşteptat de toţi cu toată dragostea ce i se cuvine admirabilului nostru scriitor, mândri şi bucuroşi că în sfârşit pot să aibă ca director pe un artist de suflet, pe-un om cuminte şi cinstit, şi în credinţa că va rămâneâ şi după cele „trei luni de logodnă" în fruntea lor, artiştii şi-au manifestat toată dragostea pentru noul director acoperind frumoasele şi chibzuitele lui cuvinte cu aplause sincere. îi urăm spor la muncă şi la izbândă. Căci în adevăr va fi o mare izbândă dacă va puteâ scoite teatrul din ruina in care este; o casă pustiită, cu ferestrele sparte, cu uşile sfărâmate şi cu toate lucrurile din ea mai preţioase sau mai puţin preţioase aruncate de-a valma. Nu mai e nimic întreg în încăperea asta. Doar candela mai arde... dorul de muncă al artiştilor! La lumina acestei candeli va avea să-şi înceapă munca d-l Brătescu-Voineşti. Ii urăm din inimă să pună casa în picioare şi nu ne î doim o clipă de reuşită. Munca a şi început. în lipsa totală de repertoriu auzim că noul director va pune în curând în repetiţie „La robe rouge", puternica şi sguduitoarea piesă a lui Brieux, „Prime-Rose“, „Une femme passa" şi „L’idăe de Franţaise", delicioasa comedie a lui Paul Gavoult. Cu reluările cari se vor mai face şi cu câteva piese nouă româneşti avem credinţa că stagiunea va eşi cu faţa curată din situaţia încâlcită în care a găsit-o noul director. * Din piesele mai nouă cari s’au jucat în timpul din urmă amintim „învinşii" d-lui Chiriţescu, o lucrare onorabilă, cu multe calităţi, cari ne îndreptăţesc să aşteptăm dela autor lucrări de seamă. Are mai cu seamă o observaţie justă, un stil distins şi o desfă- şurare firească a acţiunei. Se petrece in lumea saloanelor, în cari scriitorii noştri nu prea sunt introduşi şi de aceea autorul care să ne arate vieaţa de-acolo e încă aşteptat. Autorul „învinşilor" să nu se dea învins deci! + Reluarea povestei vitejeşti a d-lui G. Diamandi, „Chemarea Codrului", a adus iarăş pe scenă sufletul ei puternic românesc. E o lucrare de mare merit această admirabilă evocare a vremurilor de altădată. Povestea „fecioarei din Soveja" are să trăiască, cu tot actul al treilea pe care nu-l admite publicul. E în adevăr foarte dificil să asculţi pe contesa unguroaică Ilona, vorbind schimonosit româneşte în scenele ei lungi, prea lungi. Acest personagiu, în felul cum e făcut de autor, iese din cadrul adevăratului teatru şi cade în genul de operetă. Apoi Ancuţa, fecioara din Soveja, siluită de hanul Tătarilor când apare la un moment dat pe scenă e direct respinsă de sentimentul de pudoare al spectatorilor. Acestea sunt cele două cusururi ale piesei domnului Diamandi, cusururi cu atât mai mari cu cât vin după două acte admirabile, puternice şi pline de-o veche şi trainică poezie. * Repetiţiile piesei „Domnul Notar" urmează cu mare stăruinţă. Artiştii muncesc cu tragere de inimă şi mai ales cu mare sârguinţă, date fiind tipurile nouă, pe cari autorul le aduce pe scenă. într’adevăr nu e tocmai uşor pentru artiştii noştri să întrupeze tipuri din Ardeal, deşi nu o fac acum pentru întâia oară. Acum câţiva ani s’a mai jucat pe scena Teatrului Naţional drama în două acte „Mărul" de Z. Bârsan. Deşt mediul ei eră ardelenesc, piesa însă eră ţinută mai ntull în gen romantic şi personagiile toate vorbiau limba curată literară. Oamenii din piesa d-lui Goga vorbesc ardeleneşte „sadeâ" şi de-aici marea dificultate ce cade pe seama interpreţilor. Avem însă toată încrederea în isteţimea actorilor noştri şi suntem siguri că drama d-lui Goga se va jucâ cum trebuie. Rămâne acum dacă publicul de aici va gustă sau nu limbagiul oamenilor d-lui Goga. Oricum ar fi, această primă piesă a autorului va rămâneă o lucrare de valoare făcută de-o mână dibace, o zugrăvire adevărată a vieţii frământate din Ardeal. Se va jucâ în ziua de Duminecă 26 Februarie pentru prima oară. B. — 0 Artă. Pictorul Gheorghe A. Mateiu. Pictorul cu care ne-am ocupat în Nr. 23 din 1913, înainte de articolul din „Luceafărul" a fost cu totul necunoscut publicului nostru. Poate chiar şi pictorul însuşi uitase că e Român. întâmplarea a voit să vină la Sibiiu şi să aranjeze, ca artist german, o expoziţie. Ne-am interesat de operile lui şi, convingându-ne că www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 125 avem de a face cu un talent, l-am îndemnat să plece la Bucureşti, unde l-am însoţit şi l-am ajutat să aranjeze o expoziţie. în toamna trecută a reuşit să înşghe-beze numai o expoziţie de probă la Casa Şcoalelor. Acum în Ianuarie, in sala Exarcu a Ateneului, alături de pictorul Mihăilescu, şi-a expus toate operile. Oricât s’ar păreâ de curios, d-1 Gh. A. Mateiu e cel dintâi pictor ardelean, care a avut o expoziţie la Bucureşti. Smighelschi n’a reuşit să-şi aranjeze o expoziţie independentă, iar d-şoara Elena Popea a avut numai în vreo d mă rânduri câteva tablouri la expoziţiile Tinerimii Artistice.’) Faptul că abia în veacul al XX-lea avem şi noi un pictor, care izbuteşte să aranjeze o expoziţie in capitala Românismului cred că e dovada cea mai grăitoare a insuficienţei de legături sufleteşti dintre noi şi fraţii liberi. Cu această scădere a noastră ne vom ocupă într’o cronică viitoare, arătând că vina o poartă mai ales cei din Ţară. Pictorul Gh. A. Mateiu a fost bine primit de presa din Regat. Dela unele publicaţii, cari se pretind bine informate şi conducătoare, am fi aşteptat să releve şi ele prima expoziţie ardeleană. Totuşi suntem mulţumiţi şi cu notiţele ziarelor. Mai la vale reproducem câteva aprecieri culese la întâmplare din presa bucureşteană. Ziarul „M inerva" sub titlul „Un pictor ardelean: Gh. A. Matheiu" scrie: Pentru prima oară, o sală din Ateneul romă» adăposteşte expoziţia de pictură a unui artist de peste munţi. D-l Oii. Mateiu, care expune în România după un şir de frumoase succese în Germania, nr-a sosit cu câteva pânze impresioniste şi cu mai multe încercări reuşite în artele grafice: atişe, reclame, copci te de căiţi şi de reviste, planşe decorative, etc. 0 expoziţie interesantă, şi cu atât mai interesantă cu cât tânărul artist ardelean, eră aproape un necunoscut pentru cea mai mare parte din publicul nostru amator de artă. Un număr recent al unei leviste de peste munţi închinat d-lui Gh. Mateiu stârnise poate curiozitate in rândurile restrânse ale eetitorilor săi din România liberă. Dar, cum spuneam, d-l Mateiu are la activul său numeroase succese, mai cu seamă în ceeace priveşte artele grafice. Un gust ales, frumoase calităţi de decoiaţiune, imnginaţ'o estetică şi multă pricepere in execuţie au făcut din d-sa un căutat desenator. O mare parte din volumele editate în Germania, numeroase reviste cunoscute, afişe şi reclame sugestive, poartă sau ar trebui să poarte numele artistului ardelean. în pictură, d-sa este, desigur, ceeace se numeşte un impresionist. Neglijează amănuntul, îngrozit de croinoli-tografiile obişnuite pictorilor mediocri, şi eaulă a realiză mai mult prin jocuri de culoare, prin armonii de lumină, punând mai mult preţ pe impresiunea totală decât pe minuţiositate. în marginile acestei concepţii, şi cu puterea unni talent în floare, d-l Gh. Mateiu ne aduce peisaje de ') După încheierea acestei cronici am aflat că un pictor de origine ardeleană, d-l A. Frăţilă, care trăeşte la Paris, a avut câteva expoziţii în Bucureşti. Ne vom interesă de acest artist şi sperăm să reuşim a-1 face cunoscut publicului nostru. nord, cascade, piaţete şi târguri, alee şi crânguri şi un singur portret. Unul din cele mai reuşite tablouri ale tânărului artist ardelean este «Primăvara», proprietatea d-lui D. M. Bragadiru. D-sa se va întoarce, probabil iară în Germania, dar nădăjduim că va şti să lase aci amintirea a unui nou talent românesc. Tot ziarul „Minerva" scrisese mai înainte cu câteva zile următoarele aprecieri: Alături de pictorul I). Mihăilescu, la Ateneu expune şi pictorul G. Mateiu, un scrupulos stăpân al desenului, ce se remarcă şi prin luciări grafice şi gravuri de o reală valoare. Ca un elev al şcoalei impresioniste modeme se manifestă pictorul în lucrările-i în ulei printre care demne sunt de amintit priveliştile vuitorilor din Carpaţi, realizate cu toată măestria tehnicei impresioniste, cum şi vederea unei pieţe din Sibiiu. Cu lucrării i acestea pictorul se manifestează ca o adevărată foiţă în pictura modernă şi dela d-sa ne aşteptăm la multe lucrări de valoare. „Viitorul" sub titlul „Gheorghe Mateiu: Un pictor decorator român" face următoarele aprecieri juste: De lâteva ziie se i.flâ expuse în sala Exarcu,a Ateneului român, lucrările unui artist pe care publicul bu-cureştea» îl întâlneşte pentru întâia oaiă în acest locaş, deşi «Casa Şcoalelor» organizase acum câteva luni o expoziţie de arte grafice a aceiuiaş artist. Numele său este, pentru cei mai mulţi, necunoscut. Deşi Român de peste munţi, Gheorghe Mateiu vine pentru prima oară în ţara noastră şi vine de departe, după ce aproape se înstrăinase de ai lui, dar şi după ce Germania şi Norvegia îi deschisese noui orizonturi şi noui plăsmuiri aitistice cari îi turmentaseră mintea. Mateiu este ceeace se chiamă un pictor decorator, un artist aparte, care nu realizează frumosul decât pentru a-l putea folosi în marea manifestaţie industrială a aşa zisei arte grafice. Cele câteva pânze care par tablouri obişnuite, nu sunt in fond detât motive preţioase din care artistul va trage mano, dacă nu cumva a şi tras încă firul inspiraţiei pentru realizarea unei reclame cu adevărat artistice, a unei coperte de volum de lux, a unei diplome oarecare, a unui delicios »ex libris» sau a unui vitraliu de biserică sau de sală de mâncare. Elev al marelui artist berlinez Bruno Paul, compatriotul nostru a câştigat în lungile sale peregrinatiuni artistice, o virtuositate necunoscută până azi de specialiştii noştri din ţară. Mateiu este şi un artist de rasă şi un meşteşugar îndemânatic, pentru care imagina justă nu are nici un secret oricare ar fi destinaţia ei. Expoziţia lui Mateiu, interesantă şi prin noutatea ua-turei ei artistice, cât şi prin talentul remarcabil al autorului a impresionat în mod plăcut pe cei care nu bănuiau încă existenta unui Român, care, în Germania şi Norvegia, a lucrat afişe colorate şi coperte de volume pe care mulţi din noi le-au văzut şi le-au admirat cu aceeaş convenţională convingere de perfecţie cu care se judecă orice lucru venit de peste frontieră. www.dacQFomanica.ro 126 LUCEAFĂRUL Niui 4, 1'JI4 Ei bine, multe din acestea erau opera unui Români de-ai noştri, a unui artist de valoare pe care până ma eri nu-1 (unoşteam, dar pe’ care, de azi înainte vom şti cu toţii să-l preţuim. Aceleaşi aprecieri călduroase le au şi celelalte ziare, în lipsa de spaţiu nu le putem reproduce pe toate. în reviste n’am găsit până acuni nici o pomenire de expoziţia acestui pictor ardelean. La expoziţia „Tinerimii artistice" din primăvară au fost admise şi lucrările d-lui Mateiu şi nădăjduim că, în viitor, vom avea prilej să-l vedem la toate ocaziile, alături de ceilalţi artişti români. în primul articol despre d-l Mateiu spuneam: „Să nădăjduim că am recucerit un suflet". Şi am reuşit. Gh. Mateiu de-acum e al nostru. T. a A. însemnări. Ernest Hăckel. Rar se întâmplă ca un om, care vieaţa întreagă şi-a petrecut-o în laborioasă şi istovitoare muncă intelectuală, să ajungă la adânci bătrâneţe viguros trupeşte, cu mintea ageră şi cu voinţa neînfrântă. Marele biologist E. Hăckel, fost profesor la universitatea din lena, acum de curând a împlinit vârsta de 80 de ani. El este un om de rară productivitate, îndrăzneţ — poate prea îndrăzneţ — în concepţiunile sale, mai ales când părăseşte terenul relativ destul de sigur al cercetărilor din domeniul ştiinţelor particulare şi se avântă la plăsmuiri filozofice, la explicarea enigmelor acestei lumi. Ca filozof reprezintă Hăckel un monism niate-rialistic, prin popularizarea căruia tinde a sdruncinâ din temelie concepţia creştină despre lume şi vieaţă, propagând religia şi morala nouă a monismului. Scrierea sa „Die Weltrătsel" s’a vândut in ediţia populară în mai multe sute de mii de exemplare şi ca propaganda să se facă sistematic, in anul 1906 a înfiinţat societatea „Monistenbund", pe care o patronează până în ziua de azi. Această societate desvoaltă o activitate febrilă pentru lăţirea monismului prin scrieri periodice, prin predici, prin conferinţe şi prin discuţiuni publice. Memorabilă este discuţiunea aranjată de cătră Mo-nistenbund-ul din Berlin în 1910, în care profesorul din Karlsruhe Artur Drews cercă a ne convinge că Mântuitorul Isus Hristos n’a existat nicicând ca persoană istorică, ci că ar fi numai un zeu solar al unor secte sincretiste. Acest atentat împotriva creştinismului, mulţumită argumentelor nerăsturnabile susţinute de cătră bărbaţii de ştiinţă, cari au luat parte la discuţiune, a fost respins cu toată indignarea şi — spre cinstea Ber-linezilor fie zis — în loc ca publicul să fie ademenit, s’a trezit în ei o aşa însufleţire religioasă, cum n’a mai fost poate de pe vremea lui Luther încoace. în filozofie Hăckel n’a putut avea vreun succes pozitiv şi durabil, ci prin unilateralitatea monismului său, dând multor fenomene explicări arbitrare şi dog- matice, a stârnit împotriva sa critici severe, pătimaşe chiar, dar binemeritate. Renumele şi l-a câştigat prin cercetările sale biologice, prin formularea aşa numitei legi biogenetice. Acceptând principiul evoluţiunii enunţat prin Darwin şi Wallace, a afirmat că toate genurile şi speciile vieţuitoare s’au desvoltat din câteva celule primordiale, aşa că fiecare individ percurge în mod prescurtat în decursul desvoltării sale enibrionale întreagă seria stadiilor de desvoltare ale înaintaşilor săi. Legea bio-geneiică a formulat-o Hăckel la anul 1866 în următorul mod: „Ontogeneza (desvoltarea individului) este o scurtă recapitulare a filogenezei (a desvoltării speciei)". Bazându-se pe cercetările sale etnbriologice — a căror exactitate unii au tras-o la îndoială — la început a susţinut Hăckel legea aceasta cu toată ho-tărîrea. Abia după treizeci de ani s’a învoit să o modifice în sensul, că individul numai tinde a recapitula stadiile de desvoltare ale înaintaşilor şi o face aceasta întrucât îi permite influinţa provenită dela mediu. Formularea mai nouă a legii biogenetice este: „Ontogeneza întrucât ii permite cenogeneza (mediul) tinde a recapitulâ filogeneza". în această formulare legea biogenetică a pierdut mult din ascuţişul ei apodictic, căci cenogeneza în cele mai multe cazuri e atât de pronunţată, încât abiâ se mai pot recunoaşte urme de recapitulare filogenetică. Pentru păstrarea şi augmentarea materialului pe care se întemeiază principiul evoluţiunii in sensul legii biogenetice, s’a înfiinţat în lena aşa numitul „Muzeu filetic", in care se pot vedea embrioni dela diferite animale şi dela om în toate stadiile desvoltării lor succesive, apoi frumoase exemplare de ale presump-tivilor noştri înaintaşi cimpanzi, mandrili, orangutani etc. Se mai pot vedea apoi şi busturile evoluţioniştilor mai însemnaţi, înlre ei şi Goethe. La acceptarea principiului evoluţiunii în biologie a contribuit în mare parte şi Hăckel, deci acum la bătrâneţe poate avea satisfacţia aceasta, chiar dacă nu i s’au primit părerile fără de nici o modificare. (Dr. P. Roşea.) Cursurile „Asociaţiunii“. Conform programului pe care l-am anunţat s’au început interesantele cursuri pe care le aranjează biroul central în sala festivă a „Asociaţiunii". Publicul, de astădată, arată un interes îmbucurător faţă de aceste cursuri Prima conferinţă a fosta părintelui protopop Dr. I. Lupaş, care într’o expunere vioaie a arătat influinţa capitalismului şi a naţionalismului asupra desvoltării popoarelor din ultima jumătate a veacului al XlX-lea. A stăruit mai ales asupra politicei coloniale a Angliei şi a celorlalte state şi asupra unităţii naţionale a Germaniei şi a Italiei. D-l Lupaş a dovedit că e în stare să facă şi sintetizări, cari presupun o cultură filozofică şi o intuiţie istorică. A doua conferinţă a fost a profesorului universitar Dr. loan Ursu, de origine din Caţa Ardealului, care, după o reprivire sugestivă asupra trecutului Românilor de peste Carpaţi, a zugrăvit în colori vii evenimentele mai însemnate dela Unirea principatelor până www.dacQFomanica.ro Nrul 4, 1914. LUCEAFĂRUL 127 astăzi şi a arătat, pe baza trecutului, probabilităţile desvoltării viitoare a poporului nostru încercat de furtuni grele. Conferinţa d-lui Ursu, care a venit dela laşi până la Sibiiu, a fost ascultată cu incordată atenţiune. Ne simţim datori a mulţumi conferenţiarului, şi la acest loc, pentru jertfa culturală ce-a adus-o pentru cei rămaşi acasă. A treia conferinţă a ţinut-o părintele I. Agârbiceanu din Orlat. Cultura ardeleană din ultima jumătate a veacului trecut a împărţit-o in trei epoci: epoca generaţiei dela 48, cea din era absolutistă şi cea de sub dualism, a culturii ungureşti. Expunerile părintelui Agârbiceanu, deşi au durat două ore, au legat atenţiunea auditorului prin farmecul artistic şi analizele juste. A fost o conferinţă foarte instructivă. Toate conferinţele ar fi bine să se adune în volum şi să se răspândească. „Asociaţiunea" ar face un bun serviciu culturii noastre printr’o asemenea publicaţie. 88 Comisiunea istorică a României. Avântul ce l-au luat cercetările archivale in timpul din urmă, mulţumită destoinicilor noştri cercetători ai trecutului, reclamă instituirea unei comisiuni permanente pentru orânduirea materialului şi pentru editarea lui critică. Ministerul de culte şi instrucţiune publică a regretatului Haret a şi înfiinţat comisiunea istorică a României, care, în câţiva ani, a desfăşurat o muncă vrednică nu numai de lauda ci şi de admiraţia noastră. Primim la redacţie trei lucrări: Letopiseţul ţării Moldovei de Miron Costin, traducere latină contimporană; Cronica expediţiei Turcilor înMo-reea 1715 şi Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă. Au mai apărut şi Documentele lui Ştefan cel Mare, două volume publicate de d-l I. Bogdan despre cari vorbim pe larg in acest număr deşi nu ni s’au trimis la redacţie. Comisiunea istorică ne făgădueşte şi un Buletin. După primirea acestuia vom reveni mai pe larg asupra activităţii şi chemării acestei comisiuni. Deocamdată ne mulţumim a atrage atenţiunea cetitorilor noştri asupra lucrărilor publicate. în curând vor mai apăreâ următoarele: Psaltirea scheiană, Evanghelia cu învăţătură a Diaconului Coresi 1581 şi Documente şi peceţi Moldoveneşti în faximile (sec. XIV până XVI). Publicaţiunile Comisiei istorice a Ramâniei se pot comandă dela librăriile Socec et comp., C. Sfetea şi Leon Alcalay, Bucureşti. sg Eminescu In nemţeşte. Un harnic profesor din Craiova, d-l M. Schroff, se strădueşte de mai mulţi ani să popularizeze literatura noastră în Germania, publicând opere alese din scriitorii români în colecţia „Rumănische Schriftsteller", din care până acum au apărut 6 volume, cuprinzând traduceri din Gane, Ureche, Delavrancea, Vlahuţă, Russo, Odobescu, Slavici şi Alecsandri. De curând a apărut „Gedichte-Nuvellen" von M. Eminescu. Volumul are o introducere în care se face o scurtă biografie a lui Eminescu. Sunt traduse aproape toate poeziile lui Eminescu şi două povestiri: „Sărmanul Dionis" şi „Făt frumos din lacrimă." Cum traduce d-l Schroff se poate vedea din următoarea: Vofţlein scliilifrifc sicii versannncln. Voglein schlitfrig sicii versamineln Bei den Nestern, laubbedacht; Bergen sicii in Baumesziveigen — Gute Nacht. Nur allein die Quellen iiiunneln Sohweigen lierrsclit im Wald liienieden; Selbst des Gartens Blumen schluinineni, Ituh’n in Frieden. Auch der Schvvan durchzieht die Wellen, Strebt des Schilfes Stille zii; Nahe seien dir die Engel, Siiss die Ruh’! Milde Zaubernaeht erhellet Licbt des Mondes stolze Praclit; Traum und Harmonie ist alles — Gute Naclit! Traducerea poeziilor nu se poate numi strălucită. Teconţia rămâne superior. Şi d-l Schroff făcea foarte bine, dacă le luă şi pe acelea in colecţie. Munca d-lui Schroff e vrednică cu toate acestea de laudă, sg Politica culturală. După toate seninele, comitetul nostru naţional s’a convins, că adevărata politică ce trebuie să o inaugureze e cea culturală, care a fost formulată de această revistă şi de fosta grupare tri-bunistă. Propaganda sistematică a culturii la sate, trezirea conştiinţelor, prin cărţi şi prelegeri, şi organizarea naţională pe baze economice e singura politică reală ce o putem şi trebuie să o facem. Pentru întruparea unei asemenea acţiuni e însă nevoie de oameni cu pregătire culturală românească. Comitetul naţional a însărcinat pe d-l Dr. O. Ghibu cu alcătuirea unui Vademecum pentru învăţători, iar pe d-l Dr. Ioan Lupaş cu scrierea istoriei luptelor noastre politice dela 1780 încoace. Dacă s’ar admite în sânul comitetului naţional, pe lângă reprezentanţii ţinuturilor, mai mulţi intelectuali, desigur că activitatea comitetului ar luă alt avânt. Adevărul şi puterea de muncă nu trebuie să ne sperie mai ales în politică. gg Anuar de Geografie şi Antropogeografie. Siste-mizarea catedrei de geografie la Universitatea din Bucureşti, pe care o ocupă d-l Sim. Mehedinţi, a îmbogăţit cu un nou ram cercetările ştiinţifice române. Studiile de geografie şi antropogeografie, sub conducerea acestei noui forţe ştiinţifice, au luat un avânt îmbucurător. Elevii dela universitate se prepară sistematic în vederea-acestor studii. D-l Simion Mehedinţi a început chiar şi publicarea unui anuar de geografie şi antropogeografie. Am primit la redacţie anuarul pe 1909-1910 şi cel pe 1910—1911. Din cuprinsul acestor două anuare cităm următoarele studii, cari pot interesă şi pe unii www.dacQFomanica.ro 128 luceafărul Nrul 4, 1914. din cetitorii noştri. Sini. Mehedinţi: Aplicări an-tropogeograficeînsferaetnografiei, istoriei şi altor ştiinţe învecinate; G. Giuglea: Schiţă din toponomia românească; N.Orghidan: Urme de gheţare in munţii Rodnei. Valea Bistri-cioarei; D. Puşchilă: Observaţiuni cu privire la terminologia geografică populară şi la toponomie; G. Vălsan: Românii din Craina Serbiei; G. Giuglea: Românii din Serbia (Vechime. Statificâri etnice). Nădăjduim că anuarul s’a continuat şi în anii 1911—1912 şi 1912—1913, deşi nu i-am primit la redacţie. Ne vom îngriji, fie în această publicaţie fie in alta, să ţinem în curent pe cetitori despre lucrările de asemenea natură, cu cari trebuie să se familiarizeze şi intelectualii noştri. Am dori să cunoaştem şi Buletinul societăţii geografice, care ar trebui să se trimită şi în Ardeal, mai ales pentru biblioteca „Asociaţiunii". Numai cunoscând amănunţit activitatea ştiinţifică din România ne vom puteâ apropia şi noi Ardelenii de adevărata unitate culturală. % Buletinul societăţii numismatice române. An X Nr. 20 pe Iulie—Decemvrie 1913, publicaţie îngrijită de ardeleanul nostru, d-l Constantin Moisil, cuprinde următoarele studii: R. Netzhammer, Dioscurii in Tomis; C. Moisil, Co n s i d e ra ţ i u n i asupra mo-nelelor lui Mircea cel Bătrân; Leon Ruzicka, Cum ar trebui să se prezinte monetele moderne; C. Moisil, Monete şi tezaure monetare găsite în România şi în ţinuturile româneşti învecinate. „Societatea numismatică română" pentru publicul mare pare o societate ciudată. Cu toate acestea ea a reuşit până acum să desfăşure o activitate importantă şi în viitor sunt semne că va face şi mai mult. De curând a hotărit să ţină adunări în fiecare lună, în cari se fac comunicări, provocându-se discuţiuni asupra problemelor numismatice şi modalistice. La noi se găsesc o mulţime de monete, cari e păcat să se înstrăineze. Locul lor e la „Muzeul Asociaţiunii". 88 „Proza". O nouă revistă scrisă întreagă de iubitul nostru nuvelist Em. Gârleanu. Apare de două ori pe lună în Craiova. încercarea d-lui Gârleanu de a scrie singur o revistă nu e nouă. Mai în urmă ne trimiteâ d-l G. Panu „Săptămâna", pe care a redactat-o până s’a stins. D-l Gârleanu motivează de ce-a plecat singur ia drum: „Am pornit de atâtea ori cu tovarăşi de cale. Plecam într’acelaş pas, şi mulţi oboseau. Călătoriain într’acelaş scop, şi ’n curând gândurile se schimbau, privirile se întunecau, şi la cea dintâi încrucişare de drumuri apucam care încotro." E foarte mult adevăr în mărturisirile acoperite ale d-lui Gârleanu. Ar fi interesant să se analizeze, de ce scriitorii de astăzi trăesc risipiţi, închişi in propriul lor eu? Cum se explică lipsa unui ideal, unei credinţe, cari să-i adune? Până mai ieri par’că aveau o credinţă, un vis. Veneau şi la noi, ne sprijineau cu drag. Voiau să fie cunoscuţi şi în Ardeal. Astăzi stau departe — par’că nu i-ar interesă nimic şi n’ar mai crede în nimic. D-l Gârleanu poate ne va da răspunsul la aceste întrebări. II vom da şi noi. Revista d-lui Gârleanu se poate aveâ trimiţând 8 lei la adresa: Revista „Proza" — Craiova. 88 Pentru „Noua Revistă Română". Dacă d-l Rădu-lescu-Motru, directorul acestei reviste, n’ar fi profesor universitar am trece la ordinea zilei peste sistematicele împroşcări ce ni se fac in coloanele revistei d-sale. Ce scrie Ovreiul Netzler despre literatura română şi ce părere au ceilalţi pui de ovrei despre noi Ardelenii nu ne interesează. D-l Rădulescu-Motru, ca Român şi ca educator al tinerimii, al generaţiilor de mâne, cari trebuie să stea în serviciul unui ideal mare, credem că e dator să contribuie şi d-sa la crearea unei armonii sufleteşti între Românii de aici şi cei din Ţară. Ştim, că d-sale îi place să se oprească in mijlocul nostru şi să ne ţie conferinţe. Credem că aceste fapte ale d-sale nu sunt determinate de sentimentul vulgar al vânării de popularitate, ci de conştiinţa superioară de a creâ o legătură sufletească între fraţii liberi şi cei obidiţi. Deaceea nu putem înţelege, cum poate permite elementelor fără răspundere dela revista d-sale să scrie mereu împotriva noastră a Ardelenilor, zeflemizându-ne şi batjocorin-du-ne. Am puteâ răspunde, căci ce-i mai uşor decât a luă peste picior pe cineva. Dar nu o facem şi nu o vom face, fiindcă noi ne străduim a ne apropiâ de toţi intelectualii noştri buni din Ţară. D-l Rădulescu-Motru e fecior de ţăran ajuns la o catedră a Universităţii din Bucureşti. Respectul ce-l avem faţă de prima universitate românească ne face să-i adresăm aceste rânduri! Nădăjduim că ne va înţelege. Bibliografie. Dr. Mathias Friedwagner, Mihail Sadoveanu — studiu literar — trad. de I. E. Torouţiu. Edit. tip. „Carmen". Cluj, 1913. Preţul: 40 bani. Dr. Iacob Radu, Istoria vicariatuluigreco-catolic al Haţegului. Tip. Gutenberg. Lugoj, 1913. Preţul: 5 cor. Maria Dr. Gavrilescu, Numai lacrimi. Tip. Naţională 1. S. Ionescu & M. M. Bogdan. Iaşi, 1913. Preţul: 1 leu. (în folosul societăţii „Crucea Roşie" a Doamnelor din România). Anuarul gimnaziului „Ion Maiorescu" din Giurgiu pe anul şcolar 1912 — 1913. Tipografia modernă Th. Stănculescu. Giurgiu, 1913. Gheorghe Cair, Farmec — poezii, poeme în proză, sanguine, schiţe, fabule, epigrame — cu ilustraţii de G. Murnu. Institutul „Flacăra". Bucureşti, 1914. Preţul: 2 lei. N. N. Beldiceanu, Chilia Dragostii. Edit. „Flacăra", Bucureşti, 1913. Preţul: 1 leu 50 bani. TIPARUL LUI W. KRAFFT IN SIBUU. www.dacQFomanica.ro „VICTORIA" institut de credit şi economii, societate pe acţii în Arad CONVOCARE. Domnii acţionari ai institutului de credit şi economii „VICTORIA" prin aceasta se Invită, conform §-ului 17 din statute, ia a XXVI-a adunare generală ordinară, ca se va ţineâ in Arad, la 1 Martie st. n. 1914 la 10 ore Înainte de amlazi, in localităţile institutului (Calea Arhiducelui Iosif Nr. 2). OBIECTE: 1. Raportul directiunei, al comitetului de supraveghiare şi stabilirea bilanţului. 2. Deciderea asupra împărţire! venitului curat. 3. Alegerea a 2 membri în direcţiune. Domnii acţionari, cari doresc a participă la adunarea generali In persoană sau prin pienipotentiati, in senzul §-ului 22 din statute, sunt rugat a-ţl anunţă la direcţiune dreptul lor de participare la adunarea generală şl eventual dovezile de plenipotentă, cel puţin cu 24 ore Înainte de adunarea generala Arad, la 20 Februarie 1914. Direcţiunea inatitntnlal. activa Bilanţ la 31 Decemvrie 1913 pasiva Cassa In numărar................................. 257680-28 Bon In Qiro-Conto la banca austro-ungarâ . . -174222-89 Capitale elocate la alte bănci..................344260-58 Cassa de păstrare poştală.................... . i86i6 to Cambii.................................................... Împrumuturi hipotecare..................................■ «g împrumuturi de cont-curent cu acop. hipot. şi de efecte ţu Avansuri pe efecte........................................ Efecte proprii: 500.000 Cor. nom. Oblig. corn. .Peşti Hazai Elsâ Talcarăkp. egyes.“ cu 4'/o â 80 ............ 400000- - 100.000 Cor. Scris, funciare cu 4V»*/° „Egyes bpesti făvârosi takarăkpănztâr' ă 90 . . . 90000-— 24.500 Cor. nom. Oblig, cu 4*7»»/o „Hazai Bank r.-t.“ â 90 ................................. 32050 - 20 acţii .Banca Austro-Ungară" ă 1600 . . . 89000 — 100 acţii .Ostredni b. cescycb spr.* Praga â400 40000- - 60 acţii „Hungârla' pantutărugyăr Arad ă 500 . 200 acţii „Banca gen. de asigurare' Sibiiu â 200 10 actii „Marta“ magyar automobil rt. Arad ă200 Acţii dela diverse bănci şi întreprinderi . .____________ Realităţi proprii: Casa institutului din Arad, calea Arhiducelui Iosif Nr. 2................................. 130000 — Casa institutului din Arad, calea Arhiducelui Iosif Nr. 1................................. 220000 - Casa filialei din Chişineu.................... 41000 — Casa filialei din Boroşineu................... 60000-— Alte realităţi de vânzare................... . 88469-68 Debitori.................................................. Mobiliar........................................ 808*2-65 Amortizare.................................. . 103-1266 Interese tranzitoare restante............................. 3000040000-— 2000- -114650 — 431859 362876 17660073 2863117 2300318 82436 770700 539469 93401 20000 14800 25039069 48 Capital societar: 12.500 actii â 200 Cor. . . Fond general de rezervă....................... Fond special de rezervă....................... Fond de penziune.............................. Depuneri spre fructificare..................... Depozite de cassâ.............................. Cambii reescontate.......................-. a Contribuţie restantă Ia depuneri . . . Dividende neridicată............ Creditori...................... Interese tranzitoare anticipate ^£.,,'1' 4', V, '• Venit transpus din anul trecut . . • Profit curat........................ ■ -v n. f 1000000- -803344*30 845249-79 30280*61 , 402863*92 65 2500000 2108594 13574703 40444 5959287 33690 4000 28772 306685 482924 25039952 43 DEBIT Profit şi Perdere la 31 Decemvrie 1913 CREDIT Interese pentru depuneri spre fructificare............... Interese de reescont..................................... Spese: Saiare....................................... . . Bani de cvartir........................................ Imprimate, diverse plăti şi spese de birou ...... Porto.................................................. Cbirie................................................. Maree de prezenţă.................................... . Contribuţie . ................................7181821 10®/« dare de depuneri...................... . 63127*08 Amortizare din mobiliar Venit transpus din anul trecut.................. 30260*61 Profit curat.................................... 45266S W 631270 421062 83134 27214 59682 8631 7333 3480 139945 10348 438984 1924021 78 Venit transpus din anul trecut . . Interese: dela cambii............ dela împrumuturi hipotecare . . „ împrumuturi de cont-curent , avansuri pe efecte .... . capitale elocate la alte bănci , efecte proprii.............. Chirii şl alte ardnzi............ Proviziuni şi alte venite .... 1407218-85 225666‘OL 128027*14 5503*98 23836*59 34105*11 30260 1834357 15561 53841 193409L 61 T3 Arad, la 31 Decemvrie 1913. Sava Raicu m. p., director-executiv. DIRECŢIUNEA: Mitaai Veliciu m. p. Dr. Nicolae dacian m. p. Axentie Serala m. p. loan Moldovan m. p., contabil. Roman Ciorogarîu m. p., vice-preşedinte. Dr. Aurel Demian m. p. Petru Truţia m. p. Traian Văţianu m. p. Dr. Ştefan C. Pop m. p. COMITETUL DE SUPRAVEGHERE: Subsemnatul comitet de supraveghiare am examinat conturile prezente şi le-am aflat in deplină consonanţă cu registrele institutului Dr. Sever Ispravnic m. p., Dr. Cornel Ardelean m. p. Dr. Ioan Ndmet m. p. dinte. - Dr. George Vessa m. p. Procopin Givulescu m. p. www.dacQromanica.ro Aureiin st. şuiuţiii m p., revizor expert al .Solidarităţii*. preşea Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc - — - ■■■ de ■ ■;■■■■.- — piane, pianine jiarmoniDri asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite. = Şcoalele, reuniunile it cântări şl alte instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală Si* = IO ani aaranţa. = PlStlre tn rate. TIMOTEI POPOVICI ...profesor de muzică. -... Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr. 7. Gheorghe A. Mathey Atelier pentru pictură şi arte industriale BERLIN, SW. 11. Muzeul regal de arte industriale; Prinz Albrechtstr. 8, primeşte toate comandele pentru pictură, reclamă artistică, coperte, ex libris şi orice lucrare din domeniul artelor industriale şi grafice. C[apital social Copoane X,200,000. r- - Glro-Conto la „ALBINA**. ■ —~ Postsparkassa ung.29.349. ■■ = „Banca generală de asigurare" societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben este prima bănet de asigurare romanească, Înfiinţată de Institutele financiare (btncile) romftne — ■ ■ ■■ ■■ din Transilvania şl Ungaria. ■ - - ■■■-— = Prezidentul direcţiunei: Parteniu Coama, directorul executiv al .Albinei, şi prezidentul .Solidarităţii., Ranrn orpnpmlâ ntilOflirnm1* ^aee tot felul de asigurări, special asigurări „Ddllbd gcllcidld uo dolguldlo contra focului şi asigurări asupra vieţii in cele mai favorabile oombinaţiuni. —;—r^= .. ------:: ................... Asigurările se pot face prin oricare bancă românoaacă, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi iDformaţiuni se dau gratis şi imediat Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând în serviciul societăţii. „Baiea generală ie asigurare1* dă informaţiuni gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ea sau la altă societate de asigurare. 05 03 • ‘ cu încredere la: Centrala Băncii parale de aspre !ib^a5rb“-: ori Ia agenturile ei principale din Braşov (fiL „Albina*') şi Arad (J6zseff6herczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro