LUCEAFĂRUL Revistă.p>PMfr£i Ii tem fum, artă si stiintău. j» * Cuprinsul: Dr. S. Dragomir . încercări de înţelegere între Români şi Unguri. Oct. C. Tăslăuanu . Liceul militar dela Mănăstirea Dealului. I. U. Soricu . . . Salbă de sonete (poezie). Maria Cunţan , . întârziat... (poezie). Octavian Goga . . Domnul notar (dramă). Ştefan O. losif . . La mormântul unui poet ■ (poezie). D.\N- Ciotori. . . Violoncelul. Zaharia Bârsan . . Vorbe,., vorbe.., (poezie). Maria Dragu . ■. . Cântec (poezie). N. Tcaciuc. . . . Rutenii. P. Papazissu . . . Veneţia (poezie). A. P. Cehov . . . Nelegiuire. Dări de seamă: O. C. T. . . . . Trei prozatori noul: D, D. Pătrăşcanu, M. I.Chi-riţescu şi G. Galactlon. Cronici: Ion Grecu: Ura de rasă. B.: Plecarea d-lui Davilla. Ion Borgovan: Reprezentaţiile de operă ale societăţii „Carmen". însemnări: Poetului Ady. „Neamul românesc". Blocul germano-maghiaro-romăn. Libertatea presei. Românii din Torontal. Sărmanul Emil... Onoruri... cari demoralizează. Spicuiri. — Poşta redacţiei. — Bibliografie. llnstrafiuni: Nicolae Filipescu. Maiorul Marcel Oltean. Capul lui Mihaiu Viteazul. Liceul militar dela Mănăstirea Dealului. Profesorii dela liceul militar. Exerciţiile elevilor militari. Reprezentaţia teatrală a meseriaşilor români din Sibiiu. O Spaethe: Bustul lui Mihaiu Viteazul. jf/tore de So adori/>e HEDACTOR: ocxar. C.rJSlJUăNU. An. XIII. Sibiiu, 16. Ianuarie v. 1914. Nr. 2. wWw.dacoromamca.ro LUCEAFĂRUL .REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB INQR1JIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârblceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, I. A. Bassarabescu, Q. Bogdan-Duici, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Cinra, Otilla Cozmnţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gftrleanu, Dr. Onisifor Qliibu, Octavian Qoga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, 1.1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, LI viu Marian, Dr. I. M'atelu, Octav Minar, Cornellu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cindnat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterlna Pitiş, Gb. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotlcâ, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Slmionescu-Râmnlceanu, V. Şorban, 1. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: s i ^ 3 t. 3 i W 3 o ; î B t B 3 I XL. 8 a : 5; 8 o» . w i ■ 8 a Ediţia de lux In Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simplă In Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. RedamaţMe turti a st fac* in curs de li file după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se cor trimite 30 bani In mărci potlaU. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. reo. „Luceafărul", Sibiiu (Nngyszeben). __________________________________VVT"_______________ ••lUESUttziM* Diamandy, G., Chemarea codrului, poveste vitejească în 3 acte. Cor. 1.50. Georgescu, I., Emil Viciu, pedagogul şi opera sa. Studiu comemorativ. Cor. —.50. (Se vinde în favorul orfelinatului învăţătorilor români). Ghica, 1., Pământul şi omul. Cu ilu-straţiuni. Cor. 1.60. Haeckel, E., Monismul, traducere de B. Dănubianu. Cor. 1.—. Herz, A., Bunicul, comedie in 3 acte. Cor. 2.—. I o r g a, N., Acţiunea militară a României in Bulgaria cu ostaşii noştri. Cor. 2.75. — Note de drum. Cor. 1.25. — Istoria statelor balcanice In epoca modernă. Lecţii ţinute la universitatea din Bucureşti. 3.50. Irimescu-Cândeşti, L, Pe drumurile cadrilaterului. Impresii şi note, cu o prefaţă de C. Banu. Cor. 1.50. Lecca, G., Dincolo, din Dunăre ’n Balcani. Cor. 1.—. L o c u ş t e a n u, P., Suntem nebuni, schiţe umoristice. Cor. 1.50. Mi nul eseu, 1., De vorbă cu mine in-su-ml. Un elegant voi. de poezii cu desenuri de Iser. Cor. 3.—. Pătrăşcanu, D. D, Ti motelu Mucenicul, schiţe, amintiri. Cor. 2.—. Simionescu-Râmniceanu, M., Pro-pilee artistice. Articole teoretice şi dare de seamă. Cor. 2.50. T a i 11 e r, E., Din tainele simţirei, nuvele şi schiţe. Cor. 1.50. Theodorian-Carada, M., Sfânta Me-lania cea tânără. Cor. —.80. Voi cui eseu, D. Ch., însemnările unui biciclist,dela corpul II cu prilejul campaniei din Bulgaria în 1913. Cor. 1.—. Z a h a r i a, N., Ce este fericirea. Diferite concepţii despre fericire. Cor. 1.—. — Cugetători şi literaţi străini. Hip-polyte Taine. — Guy de Maupassant. — Honorfe de Balzac. — Shakespeare. — Ivan Turghenef. — Gorki. — Epicur. — Kant. — Psihologia Ini Hamlet. Cor. 2. -, ediţie de lux Cor. 2.50, ed. amator. Cor. 3.— — Sentimente — Pasiune. Patriotismul. — Bunătatea. — Maliţiozitatea. — Amiciţia. — Dispreţul. — Afinitatea sufletească. — Resemnarea. — Laşitatea. — Timiditatea. — Sinceritatea. — Gelozia. Cor. 2.—, ediţie de lux Cor. 2.50. ! De vânzare la librăria Iul 0. Krafft în Sibiiu. Expedierea ae tace mal uşor trlmlţându-ie banii înainte, adiugtadu-se la pretai eirţU tacă 30-40 Ml. pentru expediarea francată eventual încă 2S fii, pentru taxa de reeomaodaţle. I— WIIIWUlrtliWIWM IHIHWWH8fWlH8«8MM »■—M88WII8UMM— M—UWMyl www.dacQromanica.ro 3 • 5* « s £L s m m i 5 * 5 » : : e s ■ *—3 ■ • • m \ “ ! 8 n 8 8 S 3 ■ *1 i 3 o , : 2 î 8 3 8 C£> 3 3 "t 3 a A i ■ rf. a s s a 3 w 3 ■ ■ • 1 *« 3 3 ■ — 3 3 «n 9 s 3 s o s 3 B 3 8 o 3 3 ? i 3 * 3. 3 3 3 3 i i i \ 3 , | încercări de înţelegere între Români şi Unguri. Tratativele de înţelegere, ce se urmează de-o vreme încoace între fruntaşii Românilor şi între contele Ştefan Tisza, ne evoacă în memorie vreo câteva încercări ce s’au mâi făcut în trecut pentru a se stabili un acord între Români şi Maghiari. Aceste încercări au trecut de mult în domeniul istoriei. Adu-cându-ne aminte de ele, cred că putem să tragem câteva învăţăminte de folos. i în trecut, ca şi astăzi, două împrejurări au putut determină pe conducătorii politici ai celor două neamuri să se gândească la stabilirea unui acord. Mai întâiu, afirmarea tot mai hotărîtă a conştiinţii naţionale la Români şi desfăşurarea unei lupte politice în proporţii, ce creşteau mereu, trebuia să convingă pe fruntaşii vieţii publice maghiare despre importanţa politică a poporului românesc, atât' de numeros în Ardeal. Pe urmă, socotind duşmănia de veacuri dintre Români şi Maghiari, numai o mare primejdie comună putea să-i unească şi să-i facă a uită neînţelegerile din trecut. Pe cât de clare ni se prezintă însă nouă aceste condiţii, pe atât de dificile sunt ele spre a fi traduse în practică. Căci importanţa noastră politică, în jumătatea dintâiu a veacului XIX, — o recunoaştem — eră minimală faţă de puterea covârşitoare a Ungurimii, iar primejdia ce vine, oricât de iminentă ar fi ea, nu pot să o zărească decât ochii ageri ai oamenilor politici, cari se înalţă peste prejudiţiile contimporanilor. Astfel de bărbaţi politici, în trecut ca şi astăzi, s’au găsit puţini între Maghiari. Glasul ce l-au ridicat, spre a pune la cale o înţelegere, n’a fost ascultat. Unii dintre ei şi-au pus în risic popularitatea, fiind declaraţi trădători de patrie, pentrucă cereau o înţelegere cu Românii. Interesant este a şti, că cel dintâiu, care a propus o înţelegere cu Românii, a fost baronul Nicolae Wesselenyi. Făcând parte din cea mai distinsă familie aristocratică a Ardealului, el a stat multă vreme în fruntea opoziţiei maghiare dinaintea anului 1848. Dela tatăl său a moştenit, odată cu numele celebru, virtuţi şi daruri alese, aşa încât un scriitor spune că el eră cel mai neaoş Ungur din Ardeal şi Ţara ungurească (Kemdnyebb ma-gyar neni volt, mint 6, se Erdeiyben, se a szorosabb grtelemben vett Magyarorszâgon). Tatăl său, bătrânul Wesselenyi, eră un duşman neîmpăcat al Românilor. E cunoscut dela dieta din Cluj, în anul 1791, undea comparat as-piraţiunile noastre, depuse în Supplex libellus, cu un foc mare şi în toată discuţia, ce s’a urmat atunci, el s’a dovedit de cel mai mare antagonist al Românilor. Aceste sentimente ostile faţă de noi fiul nu şi le-a însuşit. Caracteristică pentru deosebirea dintre tată şi fiu este indignarea, care l-a cuprins pe tânărul Wesselenyi, când a auzit dela contele Dionisie Eszterhâzy declaraţia „că în Ardeal numai pe Ungur îl poţi privi ca om, iar Românul trebuie tratat, ca şi o vită". El şi-a însemnat această declaraţie şi în ziarul său, constatând cu durere că sunt mulţi cari nu mărturisesc numai astfel de idei, ci şi lucrează conduşi de ele. Pricepând mai bine decât alţii valoarea adevărată a liberalismului, Wesseldnyi, deşi îşi iubiâ naţiunea sa, eră convins că patria noastră nu poate fi 1 www.dacQFomanica.ro 34 iAjckai-Irul Nrul 2, 1914. fericită, până ce nu se vor mulţumi toţi fiii ei fără deosebire de confesiune şi naţionalitate. Ideile acestea Ie-a fixat în scrierea, căreia i-a dat titlul „Cuvânt în chestia naţionalităţii maghiare şi slave" (Szdzat a ma-gyar âs szlâv nemzetiseg iigyeben). Tot aşa de bine cunoştea el aspiraţiunile Românilor, se interesa de aproape de curentul literar înjghebat atunci şi încerca să pătrundă în modul de cugetare al poporului românesc. Mai târziu îşi formase părerea greşită, că patrioţii români nutresc ideea unei Dacoromânii, ceeace îl umplu de îngrijorări. Nu acuză însă pe Români pentru aceasta, ci pe Maghiari, cari nu ştiu să asimileze prin superioritatea lor pe celelalte naţionalităţi din Ungaria. Primejdia slavă — credea el — trebuie să-i apropie pe Maghiari şi Români. Mai ales planurile de cucerire ale Rusiei îi serveau ca argument pentru crearea unei situaţii mai favorabile pe seama Românilor. Mişcările naţionaliste la Români erau atunci abia începute şi opinia publică maghiară se înşelă crezând, că ele nu prezintă nici o primejdie pentru Maghiari. înzădar se frământă Wesselenyi ca să o convingă despre necesitatea unui acord româno-maghiar. Nimeni dintre Unguri nu voiâ să audă de aşa ceva. Când se începuse dejâ viforul revoluţiei, la 25 August 1848, prezintă el casei de sus un proiect de lege, care ar fi avut darul să împace pe Români, asigurându-i, că naţiunea maghiară nutreşte sentimente frăţeşti faţă de ei şi că e dispusă a împărţi cu ei toate drepturile sale, spre a trăi şi mai departe în pace. Proiectul de lege al baronului Wesselenyi se compuneâ din cinci paragrafi. în cel dintâi se îngăduie deplină libertate ambelor confesiuni române, în al doilea se dispune, ca protocoalele chestiunilor interne ale bisericii să se poarte în două limbi, ungureşte şi româneşte. în şcolile poporale limba de propunere poate fi cea românească, instruindu-se pe lângă aceasta şi cea ungurească (§ 3). în comunele româneşti limba protocolară va fi cea română şi maghiară (§ 4). în cel din urmă paragraf al proiectului său dispune Wesselenyi, că documentele şi actele publice scrise în limba română si cu caractere la> tine trebuie să fie acceptate pretutindeni. Acest proiect de lege, nici pe departe nu putea să mulţumească pe conducătorii Românilor. Eră doar numai o fărâmă de milă, care se oferea „cetăţenilor de buze române" şi nici decum „naţiunii române", care-şi formulase postulatele sale în cele 16 puncte de pe Câmpul Libertăţii. Totuş contimporanii lui Wesselenyi socoteau, că ferventul opoziţional a tradat interesele naţiunii maghiare prin acest proiect şi tinerimea din Pesta şi-a ţinut de datorinjă a da expresiune indignării sale patriotice printr’o demonstraţie aranjată împotriva baronului Nicolae Wesselenyi. Acţiunea aceasta ar fi fost zădărnicită de altfel şi prin fruntaşii Românilor, care nu s’ar fi putut împăca sub astfel de condiţii. Ca o încercare neizbutită însă ne dă multe învăţăminte în parte şi azi actuale. Cam în aceeaş vreme comisiunea regni-colară chemată a fixă o lege „pentru asigurarea drepturilor cetăţeneşti ale naţiunii române pe baza egalităţii", desbătu în mai multe şedinţe un poiect, care avea să formeze art. de lege XXI din acel an. Acesta eră pus pe baze cu mult mai largi, decât cum eră proiectul lui Wesselenyi şi trată mai întâiu despre naţionalitate şi limbă, apoi despre administraţie şi justiţie, despre educaţiune şi instrucţiune, despre religiune şi despre alegerile pentru dietă. însemnătatea acestei legi consistă în faptul, că cel dintâiu paragraf „recunoaşte şi garantează naţionalitatea şi limba Românilor", iar § 13 dispune, că la ridicarea şi susţinerea pe spesele statului de şcoli elementare, institute superioare şi de educaţiune, se va ţinea seamă şi de cei de limba română. Cel din urmă paragraf al acestei legi normă că „în toate drepturile şi favorurile, pe cari le posed celelalte naţiuni ale patriei sau pe cari le va acordă în viitor legislaţiunea, au să intre şi Românii". Acest proiect de lege eră rezultatul unor îndelungate tratative dintre membrii români şi maghiari ai comisiunii regnicolare. Membrii români ai acelei comisiuni erau numai episcopul Şaguna, Alexandru Bohăţel şi episcopul Lem£nyi, dar afară de aceştia mai luaseră parte, cu vot consultativ, şi Timoteiu Cipariu, Paul Dunca, losif Ighian, Ioan Bran şi Dumitru Moldovan. Din proiect însă nu www.dacQFomanica.ro Nrm 2. 1914. Li ciafXhul 35 s’a făcut lege, deoarece vremile tulburi n’au îngăduit desbaterea lui în cameră. Cu toate acestea faptul că el a fost aprobat şi de Unguri, cari erau în comisia regnicolară, dovedeşte progresul realizat de cauza românească în răstimpul scurt din August şi până în Septemvrie 1848. Astfel si această încercare de-a cimenta > pacea dintre Maghiari şi Români printr’o lege specială, din vina împrejurărilor şi din lipsă absolută de sinceritate n’n putut să izbutească. în toiul luptei revoluţionare — precum se ştie — emigranţii Nicolae Bălcescu şi Cesar Boliac stăruiau din răsputeri pentru o împăcare între Maghiari şi Români. Acum eră cu mult mai greu de înfiripat o astfel de pace, date fiind noile divergenţe, ce s’au ivit în cursul răsboiului, cum si ura dintre cele două popoare, care a crescut considerabil. „Eu însumi — spune Bălcescu — desper şi nu mai cred, că e chip a împăca aceste ambe naţii. Nu poţi rezonâ cu ura, răsbunarea, fanatismul, mândria naţională şi înverşunarea amânduror; trebuie pentru aceasta vreme şi multă vreme. Cea mai mare vină e a Ungurilor. Acum e târziu. Ambele naţii s’au târît una pe alta în mormânt.“ Totuş, strâm-torat din toate părţile, Kossuth încheiă la 14 Iulie 1^49 un pact cu Bălcescu şi Boliac, prin care aceştia cerură să se asigure dreptul de naţionalitate al Românilor din Ungaria. Legea de naţionalitate votată de dieta din Seghedin pe lângă alte importante concesiuni confirmă dreptul de existenţă al tuturor popoarelor din Ungaria. în momentul din urmă revoluţionarii maghiari au cedat din punctul lor de vedere, care admitea în Ungaria numai o naţiune, cu exclusivul drept de a există, şi au alcătuit legea din Seghedin. întârzierea aceasta de un an a fost fatală pentru naţiunea maghiară. Cine ştie unde am fi noi astăzi, dacă spre sfârşitul anului 1848 toate popoarele din ţara aceasta s’ar fi unit împotriva duşmanilor. Tratativele cari s’au urmat cu ocazia aceasta aruncă multă lumină asupra modalităţii, sub care se poate face o „împăcare" între Maghiari şi Români. în vara anului 1848 însuş Kossuth spunea că dreptul la naţionalitate se câştigă numai cu arma în mână. înaintaşii noştri au primit acest sfat, au prins armele şi au constrâns pe cei mai şovinişti politiciani maghiari a le recunoaşte acest drept elementar. Evenimentele de după 1848 fac deja începutul politicei contimporane a poporului nostru, care nu ne-a adus decât decepţii1). Istoria politică a Românilor din Ardeal, cu care s’au ocupat aşa de puţin scriitorii noştri de specialitate, poate da multe învăţăminte generaţiei de azi. Cetind paginile scrise de înaintaşi, cu avânt uneori, dar totdeauna cu deplină încredere în viitorul neamului, am convingerea, că n’am îngădui să se stre-cure în sufletul nostru nici un motiv, care să ne determine a închină steagul. înfrângerile cele mai grele ar fi un nou îndemn pentru atacuri şi mai îndârjite. Un lucru pare însă sigur: un acord între noi şi Maghiari nu se poate face, fără a ni se recunoaşte dreptul limbii şi naţionalităţii noastre. ') Despre toate acestea mai pe larg la Zsilinszki Miliâly, Bâr6 Wesselenyi Mikl6s es a nemzetisegi kerdes in Budnpesti Szeinle 219, 220 şi 221. Mârki Sândor: Az erdeiyi uni6 bizottsâg in Budapesti Szemle 261 şi 1 Ghica: Amintiri din pribegie, in deosebi studiul lui Zsilinszki e foarte interesant şi-l prezintă in altă lumină, decât cum o fac aceasta scriitorii români. Dr. S. Dragomir. E l* www.dacQFomanica.ro 36 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1914. Liceul militar dela Mănăstirea Dealului. Dacă este vreo ţară, care trebuie să se închine zeului Marte, aceea e România. în- Nicolae Filipescu. cunjurată de toate părţile de neamuri şi ţări cari nu o văd cu ochi buni, decât de frică, România trebuie să-şi pună întreaga ei nădejde în cruce şi în spadă, în tăria credinţei sufleteşti şi în forţa oştirii. România nu poate fi decât o ţară militaristă, înarmată din creştet până în tălpi, totdeauna gata să intre în acţiune pentru a-şi apără interesele şi a-şi întrupa idealurile. Destinele întregului neam românesc cer, ca România să fie mereu în-tr’o ofensivă naţională, cum nimerit a spus-o d-1 S. Mehedinţi. In sensul acestei ofensive naţionale, care presupune o intensivă conştiinţă naţională, trebuie făcută întreaga educaţie dela şcoalele primare până la Universitate. întreg spiritul public al ţării trebuie să fie pătruns de tradiţia istorică şi de idealurile neamului nostru. Populaţia satelor, burghezia oraşelor şi boerimea trebuie să mărturisească aceeaş credinţă naţională, care să-i lege pe toţi ca şi credinţa creştină. în ţară se introdusese acum câţiva ani deprinderea copiilor în exerciţii militare. Micii dorobanţi, cum s’au numit, au en-tusiasmat toată lumea. Lipsa de seriositate si de sistem, secundată si de nişte abuzuri regretabile, au adus, după câţiva ani, desfiinţarea acestor exerciţii folositoare. în întreaga ţară nu s’a găsit nici un om de influinţă cu prevederi, care să fi ocrotit instituţia micilor dorobanţi, dându-i o organizaţie temeinică, îşi poate închipui oricine ce ar însemnă pregătirea militară sistematică a unei generaţii întregi. Dintr’un caz ce-1 voiu povesti mai Maiorul Marcel Oltean. la vale despre un elev al liceului militar dela Mănăstirea Dealului se va vedeâ limpede efectele educaţiei militaie. Ministerele de in- www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LOCfiAFlRUL 37 strucţiune publică şi de răsboiu ale României poate vor găsi din nou mijloace, ca să reînfiinţeze instituţia micilor doro-> » banţi. Ce generaţii de soldaţi şi de oameni ai datoriei ar ieşi în » scurtă vreme din scoalele tării > > româneşti! Tinerii ar aveâ^alt suflet, alte concepţii de vieaţă, când ar fi crescuţi toti în ve-» > derea faptelor din viitor. Ştiu că a existat si la Turnu- î » Severin un liceu cu instrucţie militară. Când eram în Bucureşti, înainte cu zece ani, se bucură de o bună reputaţie. După cât am auzit, şi acest liceu, în loc să progreseze şi să se desăvârşească, a decăzut. Ceeace n’au putut face civilii, au făcut militarii, cari sunt elementul cel mai conştient şi cel mai serios al societăţii din România. înainte cu câţiva ani, când d-l Nicu Fili-pescu ajunsese Ministru de răsboiu, după ce o.-. /I r/n ;X IV-P'I HGW't':r:îl ‘■ .--..v/i /oi /: • ' r- . , 1: . , . ’t jj ' ....................... Capul lui Mihaiu Viteazul. 'Liceul militar dela Mănăstirea Dealului. a înlăturat multe dintre lipsurile armatei, a venit cu ideea înfiinţării unui liceu militar la Mănăstirea Dealului. D-I N. Filipescu e un patriot luminat şi hotărît, care nu cruţă nici o jertfă pentru întruparea unei idei mari si de folos obstesc. Meritul că liceul militar j > proiectat are astăzi fiinţă e al d-sale. Şi o spunem fără nici o exagerare că acest liceu este una dintre cele mai mari fapte de ordin cultural şi naţional, care s’a săvârşit în ultimii ani. Am vizitat liceul în toamna trecută, când copacii îşi scuturau podoabele de verdeaţă şi când soarele trimetea ultimele sărutări de raze pământului îmbrobodit de brumă. Dimineaţa am sosit în Târgovişte, cu sufletul încărcat de amintiri istorice. Călcam pentru primaoară pământul vechei capitale a Munteniei. Am trecut prin oraşul cu biserici vechi, unele frumoase şi cu ruine, gân-dindu-mă la poeţii târgovişteni: Văcăreştii, Eiiade Rădulescu, Gr. Alexandrescu şi Va-sile Cârlovă. Oraşul de astăzi are câteva i strade şi clădiri frumoase, dar e încă foarte departe de civilizaţie, cu toată lumina lui electrică. La distanţă de vreo trei km, peste Ialomiţa năbădăioasă, înspre zarea Carpaţilor, pe o colină pitorească veghiază Mănăstirea lui Radu Vodă de pe Ia 1500. Stă înfiptă Ia marginea colinei, stăpânind larg valea lalomiţei, www.dacQFomanica.ro 38 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1914. muncelele de prin prejur şi privind în aşteptare răbdurie peste culmile Carpaţilor, unde de trei veacuri fiecare firicel de pulbere din trupul marelui Mihai aşteaptă să se odihnească pe pământ liber. Ajuns Ia mănăstire, m’am închinat capului ce-a domnit o clipă peste aproape întreg pământul românesc. M’am închinat cu smerenie şi cu credinţă. în jurul acestei de douăori sfinte mănăstiri e clădit liceul militar. El e aşezat aici, în singurătatea mănăstirii cu orizonturi întinse, citii şi sporturi diverse. Educaţia artistică şi de societate; d) Vizite şi excursii cu caracter educativ. Materiile de studii se predau numai dimineaţa, în 4 ore, de câte 50 minute. După amiazi e întreagă destinată pentru educaţiunea fizică şi morală. Elevi recruţi se primesc din cl. I—V inclusiv şi sunt de două categorii: jumătate bursieri şi jumătate platnici. Numărul maxim al elevilor în fiecare clasă e de 40. Toţi elevii se primesc în liceu prin concurs, după ce au făcut o cerere de înscriere. Elevii noi intraţi în şcoală sunt su- Profesorii dela liceul militar. ca fiinţa băeţilor ce vor trece prin această şcoală să dobândească suflete cu 'sboruri largi, cu idealuri mari şi cu trupuri vânjoase, cum a fost al înfricoşatului Mihai. Liceul militar dela Mănăstirea Dealului e în al doilea an şcolar de existentă si e de» > » stinat — după regulament — „a formă elemente de valoare pentru şcoalele militare pregătitoare, dând tinerilor o educaţie militară aleasă, cum şi o instrucţie egală cu aceea care se capătă în şcoalele secundare ale ministerului de instrucţiune si culte". La » » materiile de învăţământ, prevăzute în programul şcoalelor secundare cu 8 clase (cursul superior cu secţiunea reală modernă) se mai adaugă: a) Educaţia militară (morala, disciplina); b) Regulamentele militare; c) Exer- puşi la o periodă de încercare de patru luni (Septemvrie—Decemvrie) şi dacă n’au însuşiri morale, intelectuale şi fizice corăspunză-toare scopului urmărit de şcoală, sunt îndepărtaţi din şcoală. A fi deci elev în liceul militardelaMănăstirea Dealului e o cinste. Şcoala a avut un noroc mare că şi-a găsit un comandant model în persoana d-lui maior Marcel Olteanu. D-l Filipescn, încredinţând unui ofiţer aşa de distins şcoala, a dovedit că are nu numai o cunoştinţă de oameni ci si intenţia de a creâ o instituţie de adevărată » » » cultură în Ţara Românească. D-l maior Olteanu, împreună cu alţi doi fraţi: d-l Lt-colonel Camil Olteanu, subdirectorul şcoalei de cavalerie din Târgovişteşi d-l maior Ioan Olteanu dela Artilerie, sunt fiii lui Con- www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. Ll'CJUtĂ.CUL 39 stantin Olteanu, originar din Reghinul-săsesc şi inepot al învăţatului Petru Maior. Constantin Oltean a trecut în România pe vremea lui Ion Brătianu, al cărui om de încredere a şi fost, şi s’a stabilit în Craiova, ajungând la o situaţie socială frumoasă. Ardeleanul entuziast a dat fiilor lui o creştere severă, naţionalistă şi aleasă. Pe toţi patru feciorii i-a făcut militari, ca să lupte pentru întruparea idealului ce i-a încălzit inima. Cel mai mare dintre fii, Horia, s’a prăpădit de tânăr ca ofiţer de marină, iar ceilalţi trei şi-au împlinit şi îşi împlinesc cu sfinţenie datoria de ostaşi ai idealului părintesc. trebuie recunoscut şi spus fără a scădea din al altora. D-l maior Olteanu şi-a ales un corp profesoral model. Profesorii de studii sunt aproape toţi civili. Director de studii e apreciatul cercetător al trecutului nostru d-l N. Bănescu, care, cu ajutorul profesorilor, ţinteşte să facă un liceu model şi ca instrucţie, căutând să creeze o armonie între lecţiile din diferitele i materii. Pedagogia, cu ultimele ei rezultate, se simte în atmosfera şcoalei. Am asistat la o singură lecţie de istorie. M’a atras numele profesorului Gheorghe Lazăr, strănepot al lui Gheorghe Lazăr de acum o sută de ani,şi n’am Exerciţiile elevilor militari. D-l maior Marcel Olteanu a ajuns repede ofiţer de stat major, a fost la inspectoratul armatei pe lângă Principele Ferdinand, red. al „României Militare" şi colaborator la revistele militare. E un ofiţer cu o cultură su- > perioară şi cu o educaţie distinsă; un om de o muncă neîntreruptă; un soldat înţelegător de suflete, înzestrat cu o minte, care nu-i zăvorită de buchea regulamentelor militare şi de spiritul de tagmă, ci cu una, care are sbo-ruri întinse şi care pricepe complexitatea vieţii omeneşti. Acestui ofiţer e încredinţată conducerea liceului militar dela Mănăstirea Dealului. Şi, cu risicul de a săvârşi o indis-creţiune, spunem, că de nu i-ar fi fost încredinţată d-sale această şcoală, cine ştie până când s’ar fi amânat înfiinţarea ei. E deci şi meritul d-sale că şcoala există, merit, care regretat că am ascultat lecţia tânărului şi învăţatului profesor. Eră vorba tocmai de Iulius Caesar. O povestire concisă, plină de vieaţă, scoţând în relief ceeace a caracterizat pe acest împărat, ţinea încordată atenţia elevilor. Şcoala modernă a lui K. Lamprecht şi a lui Guglielmo Ferrero, se simţiâ în expunerile clare, liniştite şi măsurate ale distinsului profesor. După asemenea lecţii, elevii au prea puţin de pregătit în afară de clasă. Las că nici nu au timp. Comandantul şcoalei şi directorul de studii m’au asigurat că toate lecţiile se fac ia fel. La orele 12 din zi elevii iau o masă igienică şi hrănitoare. Fără lux şi fără favoruri. Toţi la fel. Boierii ca si ţăranii, căci în liceu sunt băieţi din cele mai bune familii alături de feciorii plugarilor dela ţară. în haina lor uni- www.dacQFomanica.ro 40 LUCEAFArIM. Nrul 2, 1914. formă nici nu-i poţi deosebi. Câte-o faţă mai fin tăiată şi nn trup mai svelt, mai mlădios, care ai crede că sunt ale unui fiu de aristocrat aparţin băiatului lui badea cutare. După masă, o scurtă pauză şi pe urmă încep exerciţiile şi sporturile pe câmpul de operaţie dela poalele dealului. Am avut noroc de o zi cu soare. Eră o adevărată plăcere să-i vezi pe elevi împrăştiaţi pe câmp, grupuri-grupuri, sub conducerea ofiţerilor şi profesorilor de sporturi, făcând exerciţii militare, gimnastică, scrimă, box, jucând mingea etc. etc. Fiecare grup trecea, după 15 minute, la alt poveşti. Toţi au feţe rumene şi muşchi de criţă. După 8 ani ies mândreţe de flăcăi, cu trupul voinic şi cu sufletul întreg. Tineri sănătoşi cu o educaţie şi o cultură aleasă, cari vor face fală Ţării şi neamului. Ca să se vadă efectele şcoalei dela Mănăstirea Dealului, de cari pomeneam, amintesc cazul elevului Ladaru din cl. 111, care la vârsta de 13 ani, a făcut serviciul militar, ca oricare alt soldat, în campania armatei române de peste Dunăre. A fost un model de soldat, care a suportat cu eroism toate oboselile şi greutăţile vieţii de răsboiu. Toţi superiorii l-au Exerciţiile elevilor militari. exerciţiu sau alt sport. Totul e raţional împărţit, fără să fie silit. E o ordine exemplară şi la toate o voie bună de ţi-e mai mare dragul să-i priveşti. Mai ales elevii din cl. I—IV liceală, dela 9—14 ani, îmbrăcaţi milităreşte, când fac exerciţii milita resunt de o drăgălăşie rară. Vezi soldaţi cât pumnu, cu râvna firească vârstei copilăreşti, cum învaţă să-şi scoată pieptul, să-şi întindă picioruşele şi să execute mai precis comanda ofiţerului — mă rog întocmai ca soldaţii adevăraţi. După exerciţiile şi sporturile ce le fac zilnic, elevii cu organismul sănătos se desvoaltă repede şi proporţionat ca Feţi Frumoşii din lăudat pentru bravura lui ne mai pomenită. Ce va fi acest copil, când va fi mare şi va avea de purtat alte răsboaie... Pe frontispiciul acestei scoale se potrivesc vechile cuvinte: mens sana in corpore sa no. — în liceul dela Mănăstirea Dealului, acolo în vârful colinei şi în preajma capului, care şi-a rotit privirea de Voevod stăpânitor asupra tuturor Românilor, se plămădeşte regenerarea Ţării româneşti şi înfăptuirea idealurilor neamului nostru. Ofiţeri şi profesori, cari munciţi în sihăstria acelei şcoli, voi sunteţi apostolii unui vis mare şi neîmplinit... Oct. C. Tăslăuanu. www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LOCKAFÂ.RDL 41 Salbă de I. Salut, frumoasă fiică a luminei Căci nu poţi fi femeie muritoare! Te cântă versul tristelor izvoare Şi te visează ’n nopţi de vară crinii. ' înaripează-mi sufletul să sboare, înseninează ochii mei, străinii Şi fruntea, ce mi-o sângerară spinii, Tu scald’o ’n focul razelor de soare. Apleacă-te spre mine îndurată, Desbracă-mă de haina de pământ, în inima şi lira ’nfiorată Revarsă-mi iarăş tânărul avânt, Pe culmea cea de stele ’ncoronată înalţă-mă şi lasă-mă să cânt! II. în lumea ’n care versul meu te chiamă Străvechile pământului păcate Nu poleesc faţade de palate, Nici turnuri şi cupole de aramă. De aur şi de pietre nestimate Nu-s ochi cari ar putea să ţie seamă, Căci peste inimi firea, ca o mamă, A revărsat parfum de bunătate. .. în lumea mea credinţa, ca o floare, Se 'nalţă şi ’nfloreşte în lumină, S’aduc iubirei jertfe pe altare Şi sufletele cântă şi se ’nchină, C’aicea libertatea cuibu-şi are Şi sfânta poezie e regină... sonete. iii. în lumea lor eu sunt un pierdevară Ce stă la sfat cu florile ’n grădină, Un biet nebun ce plânge şi se 'nchină, Când soarele începe să răsară. Dar mintea mea de lumea lor străină, Privind bogata inimei comoară, Surâde la cuvântul de ocară. — La ce-ar mai căutâ într’ânsul vină? Când tu ’nfloreşti în pieptul meu curată Şi bună şi ’n suris cu zorii zilei, Când port în suflet bolta înstelată Şi ’n piept avântul tânăr al acvilei, — Când zeii lor în cale mi s’arată, De soartea lor mă prind fiorii milei. IV. Ca să se ’nchine ţie, numai ţie, Şi-a spulberat avântul meu credeul Şi ochi-şi renegară Dumnezeul Spre care-au tins din fragedă pruncie. Zadarnic se înalţă curcubeul Şi stelele pe-a cerului tărie: Tu le-ai răpit întreaga poezie Şi ţi-ai făcut măreţ din ea trofeul. Nimica nu-mi mai spune Răsăritul, Nici zvonurile firei tulburate . . . în faţa lor stau ochii ca granitul. Dar, când privirea ta spre ei străbate, în lumea lor aprinde infinitul Lumini nebănuite, nevisate... I. U. Soricu. întârziat... Târziu, când sărbătoarea e ’ncheiată Şi flăcările jertfei s’au gătat, Cereâ-un copil înfrigurat să bată La porţile regescului palat. „Lăsaţi-mă să intru la Regina, Sunt Imnul celor slabi şi fără rost, La Ea ’n fereşti mai fâlfâie lumina, Nu-i cer decât iubire şi-adăpost!“ Ostaşi severi îl îmbrâncesc de-o parte... Şi tu copil orfan — cântecul meu — îţi strângi la piept dorinţele deşarte Şi mori în drum... uitat de Dumnezeu! Maria Cunţan. www.dacQromanica.ro 42 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1914. Domnul notar.1) Dramă în trei acte de Octavian Goga. Actul 111. Scena X. Notarul Traian Vălean, Popa Nicoară, Mitruţ, Hopârtean. Popa. Bună ziua. Notarul. Sănătate. Popa. Aş avea ceva. Notarul. Mă rog. Popa. Fără martori. Notarul. Ieşiţi... Tu Hopârtean... stai la uşe... nu te mişcă... înţelegi... Hopârtean. Am înţeles. (Iese cu Mitruţ). Scena XI. Notarul, Popa. Notarul. Poftim. Popa. D-le notar, după cele petrecute ieri la alegere, n’aş mai avea de ce să calc în casa d-tale, adecă în casa satului, până stai d-ta în ea... Notarul. Cum pofteşti... Popa. Dar nu vin atât din voia mea... Ce s’a întâmplat ieri... ce s’a întâmplat... a mai adăugat o nedreptate... Notarul. Mă rog... lasă cuvântarea... ce pofteşti ? Popa. Da domnule... o nouă nedreptate, care şi în ţara asta trebuie să se răsbune... fiindcă sistemul d-voastră, daţi-mi voie, e păcătos... Să-i fie ruşine d-lui Blezu, mandatul lui e plin de sânge... Să-i fie ruşine. Notarul. Ce vrei, părinte, spune, ce vrei? Popa. De sânge românesc... Notarul. Mă rog, aici nu-i adunare să faci agitaţie... Am să-mi însemn vorbele astea... Popa. Da ... da ... da ... de sânge românesc nevinovat... să-ţi însemni vorbele astea... da... Ar trebui să ti se mişte ceva > i si d-tale sub haina ceea nemţească... Ne> > potul birăului din Mihalţ... da... da, ai căzut * 30 ') Publicăm din piesa d-lui Goga sfârşitul actului al treilea, care ne-a fost pus la dispoziţie de autor. „Domnul notar" e în repetiţie acum la „Teatru Naţional" din Bucureşti şi va vedeâ lumina rampei in 30 Ianuarie st. v. Red. departe... D-tale ce-ţi pasă? Şi lui Blezu, acolo pe malul Dunării... D-voastră v’aţi rupt... Aţi ieşit din popor, nu vă mai uitaţi înapoi... Da noi simţim... avem o inimă, d-le notar... avem suflet... Notarul. Lasă-mă cu sufletu... Lasă-mă că vă ştiu... vă cunosc... mă rog... ce pofteşti ? Popa. Da... da... suflet... noi n’avem inima ’n buzunar. Pe noi ne doare, ne arde... când vedem... lumea asta chinuită, care mănâncă pământ şi plăteşte dare ca să hrănească pe d’alde Blezu. Notarul. D-le, n’ai dreptul să insulţi pe deputatul cercului. Am să fac arătare... auzi... cum adecă? Popa. Fă arătare cât pofteşti... N’am dreptul... n’am? Hâ... Da el a avut dreptul să cadă aici asupra noastră... aşa din bun senin... cu husari, cu jandarmi?... El a avut?... Cu bani... da... da... hârtii de zece şi de-o sută tot din şerparul lor... Pe coroanele astea se razimă ţara d-voastră... Să vie să-l facă deputat... Ce minciună! Nu-I cunoaşte nime... nu l-a văzut nime... Cu puşti... deputat... cu sânge... Ce minciună... ce ţară... ce lege... ticăloşie... Notarul. D-le părinte! Să părăseşti cancelaria la moment! Aici în oficiu, în casa legii... Am să comunic d-lui solgăbirău vorbele d-tale... Cum adecă... crezi că poţi... Mă rog... mă rog să părăseşti la moment... Popa. Adevărat, trebuie să fiu eu cel potolit... da... Da nu-i mirare după cele petrecute... Tot satul e în picioare, domnule... atâţia morţi şi schilavi... ce vrei?... Cum pot să-mi mai păstrez eu liniştea?... Da... Notarul. Nu-mi pasă... Dacă s’au răsculat... treaba lor... Mă rog să părăseşti... Popa. Ce răscoală? Nu-i adevărat! N’a fost nimic, înţelegi, nimic... Să vă ferească Dumnezeu odată de răscoala lor, că nu s’alege piatră pe piatră, ca la Aiud în patruzeci şi opt... Notarul. Ce-mi pasă mie? Nu-i vina mea... mă rog... www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LUl KAFÂKCfL 43 Popa. Ba-i vina d-tale... Notarul. Mă rog, ce vrei? Spuneai că ai ceva! Mă rog, ce vrei? Popa. Da, am, tocmai deaceea viu... Da, e vina d-tale, d-le notar... o ştiu toţi... te rog... te rog să m’asculţi... apoi treaba d-tale. Notarul. Poftim. Popa. D-le notar... Ce-ţi spun eu acum nu-i vorba mea... E vorba satului... După ziua de ieri nu poate fi altă scăpare... Te rog lasă-mă să vorbesc... Nu poate fi altă scăpare... Dumneata trebuie să pleci... Altfel eu nu iau nici o răspundere... Notarul. Cum? Ce? Popa. Să pleci... Notarul. Unde... eu? Popa. Da... d-ta. Notarul. Să plec? Popa. Da... trebuie... să-ţi dai demisia... azi să pleci... Uite-acum... altfel... aici se face... se face revoluţie... înţelegi... Eu trebuie să duc veste la poporul adunat... Mă rog... mă rog... nu te tulbură... gân-deşte-te... M’aşteaptă cu răspuns... numai atât aşteaptă. Iaca am făcut aici scrisoarea... Demisia... să iscăleşti... (Scoate din buzunar o hârtie şi începe să cetească). Eu notarul Traian Vălean din Lunca declar... Notarul. Ei acum nici o vorbă mai mult... Să ieşi de-aici... Popa. Domnule notar... Notarul. Da repede... Popa. înţelege, domnule, poporu... întreg... Notarul. Repede... Să ieşi... Cum adecă... auzi canaliile... demisia... ha... Voi să-nti porunciţi, să-mi daţi drumul... ca la slugi... Popa. Al nostru eşti, domnule, slujbaşu satului... Notarul. Cum? Eu-s cantorii Tioplea... ha? Mitruţ... pristavu... ha? Să ieşi! Popa. Mitruţ e om de omenie... el a plecat. Notarul. Ei, eu n’am să plec... auzi... auzi... n’am să plec... Am isprăvit. Popa. Domnule notar! Notarul. Am isprăvit... afară! Popa. Cu mine de geaba strigi... de geaba... Nu... nu... mie nu nii-e frică... Notarul. (Ia puşca de pe părete). Afară, popo! Afară! Ori îţi sbor creerii... Afară... Popa. A... Aşa! D’ăia-mi eşti... Stai domnule... stai să vedem... Notarul. Afară. Afară... Hopârtean! (Intră Hopârtean). Popa. Mă duc, d-le... da să ştii că pe urma mea vine potopu... te duce... te mătură... potopu... Notarul. Afară cu cânele! Hopârtean. Părinte... domnule părinte... (Se apropie de popa). Popa. în laturi... nu ţi-e ruşine obrazului?... Plec... da vin alţii... Nu ţi-e ruşine... (Iese). Scena XII. Notarul, Hopârtean. Notarul. Cânele... A... aşa... va să zică revoluţie... Vin cusatu... demisia... bine... Ieşi afară... (Hopârtean pleacă). Nu... stai... (Hopârtean stă). Bine... să vedem... Ieşi acum... la uşe să te opreşti... Ai auzit? Nimeni să nu cuteze să puie picioru aici, înţelegi, nime... altfel... o păţeşti cu mine... Să-l iai de gât pe cânele care vrea să vie... Să te baţi cu el, să-i rupi grumazii... înţelegi... Ieşi... Canaliile... Hopârtean. Cum porunciţi. (Iese). Scena XIII. Notarul singur. Notarul. (Se aruncă într’un fotoliu şi-şi razimă capul în palme câteva momente). Uf... Canaliile... Bine... vă dau eu demisie... (Se ridică şi trece grabnic la telefon). Hall6... haI16... vă rog domnişoară... da, Vălean... notarul... da... mă rog douăzeci şi trei pe cinci... douăzeci şi trei pe cinci... da... canaliile... v’arăt eu... hallo... cine? Domnu Nagy?... Aici notarul din Lunca... Bunăziua... Mulţumesc... greu... foarte grea alegere... rog la telefon să vie domnul solgăbirău... Da... imediat... E urgent... foarte urgent... Mă rog... domnu solgăbirău? Vălean... Vă rog, d-le solgăbirău, în Lunca e revoluţie... Poporul răsculat după împuşcăturile de ieri... da... da... popa... Acum a ieşit de-aici... agită... Aţi făcut foarte rău că aţi dus jandarmii. Eu nu sunt în siguranţă... Da... vă rog... da... în câtă vreme? A, nu, e prea mult... Daţi ordin să vie cu automobilul... într’un ceas... foarte 2* www.dacQFomanica.ro LDCEAFĂKDL Nrul 2, 1914. 44 bine... desigur... Se face... se face... Da... cu jandarmii... cu jandarmii... sigur... să-i împuşte... da... da... lăsaţi... Scena XIV. (în vreme ce notarul spune ultimele cuvinte în telefon, la uşe se desluşeşte ceartă, care ia proporţii tot mai mari. în urmă uşa se deschide cu violenţă şi intră deodată Borza şi Hopârtean hărţuindu-se. Borza are capul bandajat pe urma loviturilor de alaltă-searâ). Notarul, Borza, Hopârtean. Borza. (De afară). La o parte... auzi... Hopârtean. Porunca... Am poruncă... Borza. Feri la o parte... cum? Asta-i treaba mea, n’atn să mă spovedesc ţie, sărântocule... Hopârtean. Domnu notar... Borza. Mie nu-mi porunceşte... (Intră’ncasă. Notarul în acest moment a lăsat telefonul). în vaţă-ţi slugile la omenie, domnule... Notarul. Cum? Aici? aici? Ce cauţi aici... cum ai intrat... ha? Cum? (Cătră Hopârtean). Ce-am poruncit, bestie? ha? (îl scutură de mânecă) ha? Ce-am poruncit? , Hopârtean. Domnule... m’a împins... Notarul. (II împinge afară pe Hopârtean). Ieşi afară. (Hopârtean iese, cătră Boiza). Ce vrei... ce vrei cu mine... ce vrei?... Scena XV. Notarul, Borza. Borza. Avem o socoteală... Notarul. Nici o socoteală... Ce socoteală?... Nici o socoteală... Borza. Avem o socoteală. Notarul. Alaltă-seară... Gal... ţi-a făcut socoteala... Am isprăvit... ieşi afară... ieşi de-aici... Borza. Taci, stârpitură... Notarul. Da... da... Gal e de voi să vă moaie oasele... să vă rupă... să vă facă castraveţi... să vă stoarcă... să vă iese sâmburii... Bine ţi-a făcut, câne bătrân... Trebuiâ... Borza. Taci... auzi... taci. Notarul. Trebuiâ să-ţi farme ţeasta capului... căpăţina aia colţuroasă de cioban... pravoslavnic... Borza. Nu mă face... Taci... înţelege... taci... Notarul. Cum?... Ce?... Vezi... vezi puşca? Te repezi? Da... da... să-ţi umple gura de pământ... să te saturi... să te saturi... Ce te uiţi la mine înholbat? Cu ochii ceia ca două > ascuţişuri de săcure... ce te uiţi... ce vrei? Borza. Mi-a trecut prin minte... câne... că... să mi se tragă din altceva... Fă socoteala... repede... să plec... Notarul. Ce socoteală? Borza. Scoate cartea... Notarul. Cum, care? Ce carte?... N’am nimic... pleacă... Borza. Din lada satului... scoate odată... Repede... auzi... să plec... să-mi... să nu te văd... repede... Notarul. N’am nici o carte... ieşi... > Borza. Dă-mi banii... Notarul. Pleacă... vezi... şi-a dus tot... şi laviţi... şi scaune... şi ţoale... mărită-o ha... mărită-o după beţivul... a, nu, că l-a mâncat fript... Borza. Tu l-ai mâncat... tu câne... Notarul. Spune-i să-l bocească... ca pe niăsa... la progadie... Să-l bocească ha... ha... Borza. Dă-mi banii... banii... Scoate banii... repede... auzi... Notarul. N’am bani... Borza. Banii mei. Notarul. Nu-s... Borza. Cum? Banii! Notarul. Da... banii... banii tăi... ai tăi... s’au dus... dacă vrei să ştii... Borza. Ce? Notarul. Banii. Atâta ai putut să dai... bani... Cu ei ţi-ai răscumpărat prostia, a ta... şi a fetii... a satului... bani... ciobane... M’aţi cumpărat pe mine... Ţi-am mâncat banii... da... banii tăi... i-am beut la Aiud... cu domnii... cu ţiganii... banii... (în acest moment se aude la biserica din deal clopotul tras într’o dungă... Până la sfârşit răsună clopotul cu mici întreruperi). Borza. Ai mei... Moşia mea... i Notarul. Ai... tăi... dă-mă în judecată... Ieşi afară... afară... Borza. Moşia... cerşitor... m’ai făcut cer-şitor... (Clopotul). Auzi... auzi... clopotu... Dumnezeu... te bate Dumnezeu... Spurcăciune... (îşi face cruce). Moşia... auzi... www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LUCEAFĂRUL 45 Notarul. Judecată... hai Ia judecată... Lasă-I pe Dumnezeu... Nu-mi pasă de Dumnezeul tău... al vostru dela biserica din deal... nu-mi pasă... Borza. Taci... taci... Notarul. De sfinţii voştri... zugrăviţi acolo... de Dumnezeu... (Se aud din depărtare murmure cari cresc şi se prefac într’un strigăt general). Nu este Dumnezeu... ciobane... vezi... cartea... aici... spune... Borza. Carte... Notarul. Da... tu roagă-te... du-te... să-ţi deie el banii... moşia... să ţi-o dea... hă... Dumnezeu. (Strigătele au ajuns sub fereşti. Se aud chiote: „Nu vrem... Jos... Pe el... înainte... cu toţii...") Notarul. Canaliile... auzi... Ori roagă-te lui Sf. Niculaie... uite-1 colo în colţ... să-ţi deie el... (Afară chiot general: „Să-l rupem... Pe hoţu... Pe hoţu...“ Glasul lui Hopârtean: „Eu nimic". Strigătul popii: „Oameni buni". Alt glas: „Lăsa|i-I pe Hopârtean". Fierbere). Notarul. Du-1 de-aici... du-l... i-al tău... du-1... Atâta ţi-a mai rămas... (Se repede şi loveşte cu cravaşa icoana şi candela Sf. Niculaie, cari se rostogolesc la pământ. în acest moment se sparg din afară geamurile cu pietri). • (Borza, care în toată vremea tiradei notarului s’a svârcolit cu pumnii strânşi, în momentul când a căzut icoana se repede urlând asupra lui, îl ia de gât, il strânge repede şi cad împreună pe icoană). Borza. (Urlând). Ha... Dumnezeu... ha... câne... Scena XVI. Cei dinainte, satul cu popa. (în momentul când Borza a căzut cu notarul, mulţimea înarmată cu coase, furci, topoare, sape, inundă scena. Strigăte „Pe el... Să-l rupem... Aici". Glasul popii potolindu-i: „Oameni buni... Pe pace... Fiţi pe pace"... — Poporul se opreşte înmărmurit. Muţenie generală). Borza. (Prostit se ridică de pe notarul mort). Oameni buni... am căzut la păcat... (Braţele cad. Poporul stă mut). Popa. Ziceţi, oameni buni, cu toţii: Dumnezeu să-l ierte. Mulţimea. (Descoperindu-şi capetele şi făcându-şi cruce). Dumnezeu să-l ierte. — Cortina. — La mormântul unui poet.*) Dorm versurile tale cu tine dimpreună Şi ’n sărbători nu vine nici o femeie ’n doliu Pe groapa ta să toarne vin şi oliu, O lacrimă să verse, o floare să depună... Căci vremea noastră-i tristă şi de mizerii plină, Dar alte generaţii în urma ei venî-vor: Din negura uitării cu drag ademen)-vor Icoana Muzei tale, frumoasă şi senină. Când s’or preface 'n ţărnă acei ce te ’ngropară, Uei tresări, poete, chemat la vieaţă nouă... Da picură din gene dumnezeiasca rouă Şi-ţi va ’nflori pe groapă eterna primăvară! Ştefan O. losif. ‘) Aceste versuri, inedite, sunt copiate de pe o carte poştală adresată de poet prietenului său Ilarie Chendi, doi buni tovarăşi cari au murit aproape în aceeaş vreme şi dorm, alături, in acelaş cimitir. Carta poştală poartă data „Paris, 15 Ianvier 1900". Poetul îi scriâ prietenului său: „Dragă Ilarie, îţi mai trimit următoarele versuri, tot pentru proximul număr al „Convorbirilor". Ţin ca să se publice toate odată, una după alta, — dacă vor fi admise. lată-Ie.., (urmează poezia). NB. Răspunde de primire cât mai curând. Dacă ai posibilitate, trimite-ne Noua Revistă — Motru. Din „R. J.“ („România Jună", marele ziar independent ce începuse să apară la Bucureşti. Nota Red.) aflu lucruri interesante. De pildă: Neruşinarea Ovreilor d£la „Moş Teacă". Campania întreprinsă de R. J. e sfântă. Salvei losif," www.dacQFomanica.ro 46 LOCEAKĂIUJI. Nrul 2, 1914. Violoncelul. Ca un uriaş semn al infinitului se înfăti-♦ > şează violoncelul în amurg. Răzimat în colţ, mausoleul în care doarme o lume infinită de sunete pare întristat că se schimbă orânduirea lucrurilor din odaie. Cufere şi geamantane ascund acum cărţi, fotografii şi tot ce împodobiâ casa pentru a le duce undeva, departe. Numai el stă cu arcuşul prins între coarde, ca un om care şi-ar ţine mâna pe inimă în clipa despărţirii. Capul lui se încovoaie ca un semn de întrebare, iar cuiele cari ţin întinse coardele iau înfăţişarea a două rân- } > duri de ochi negrii cari mă ţintesc, ca şi cum mi-ar cere explicaţii. Şi cum îl privesc aşa, simt o părere de rău că mă despart de el. Violoncelul acesta păstra atâtea poveşti pe cari i le încredinţase sbuciumul sufletului meu să le tâlcuiască în graiul lui de vibraţii. Dacă e rigid şi nu sufere să fie strâns pentru locul de care dispun, trebuie să suferă acelaş lucru ca oamenii cari nu cedează nimic şi nu-şi schimbă firea pentru un loc oarecare: e lăsat pe dinafară. Dar de el se leagă povestea fostului său stăpân şi ea îmi vine acum în minte. Cunoşteam un tânăr elveţian de familie bună care din pricina unei nenorociri eră nevoit să-şi câştige existenţa, cântând din violoncel într’o capelă, la un restaurant. Tânărul acesta eră foarte retras si timid. » Dela o bucată de vreme însă începu să vină mai des în cercul nostru de prieteni. Mi se părea schimbat. O umbră de melancolie i se arăta în expresia feţei, iar glasul îi eră mai cald, vorbele mai alese. Odată prinse a-mi povesti ceva din vieaţa lui de umil artist. „într’o seară cântam la restaurant. Eră un cântec vechiu şi banal. îmi alunecau privirile peste public. Şi, fără să vreau, îmi oprii ochii asupra unei femei. în faţa ei stătea un domn a cărui figură n’o puteam vedea. Poate eră bărbatu-său. De multeori, pierzându-te pe tine ,însuţi, par’că te regăseşti în focul privirilor unei femei. Aşa mi se întâmplă mie acum. O privii lung în ochi. Ea clipi ca şi când ar fi supărat-o luminile ochilor mei. îmi întorsei repede capul şi con-tinuai să cânt. N’am băgat de seamă când a plecat. Am simţit însă acelaş regret ca atunci când întâlneşti, pe drum, o femeie, care dintr’o clipă îţi ia ceva din suflet. N’o ştii cine e şi poate tocmai ea purtă în suflet o clipă din fericirea ta. în noaptea aceea, părea că-i văd ochii răsărind din gol şi apropiindu-se, prin întune-recul odăii, de mine. A doua seară iar o văzui în acelaş loc. Afară de domnul care bănuiam că-i e bărbat, mai eră la masa lor încă unul, negru la faţă, cu o privire brutală, voinic, adus de spate ca un hamal din port. O privii şi de astâdată simţii că mă turbur. Domnul cel negru aruncă asupra ei nişte priviri de porc flămând. El mă făceâ să mă gândesc că nu-i numai o asemănare de conformaţie anatomică între ochiul de porc — pe care oculiştii îl întrebuinţează la disecţii — şi ochiul omului, ci ceva mai mult. O vedeam în fiecare seară şi cântam numai pentru ea. Păreâ că notele se desprind de pe portativ ca un roiu de săgeţi ştirbite într’o parte şi mânate, fiecare, de câte-o bombă de mi se înfig în inimă, sporindu-tni durerea care nă-văleâ apoi prin degete pe coarde şi de acolo sburâ în cântec. Şi răsăreâ melodia, aci ca o şoaptă, ca un murmur, ca un suspin venit de undeva, dintr’o lume a dorului, aci ca un ţipet, ca deslănţuirea unui glas al tuturor patimilor. Mi se păreâ că sunetele cântecului se întind ca nişte reţele de lumină până la ea, ne învălesc pe amândoi si ne înaltă într’un haos de lumină şi de armonie. Şi nu ştiam cine e ... De mult, de mult, fantazia mea plăsmuise un chip de femeie. Spuma valurilor genunei de ape peste care colindasem îmi dăduse imaginea braţelor, gâtului, sânilor şi întregului ei corp; părul ei mi-l închipuiam mai www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914 I.UCKAFĂKCL 47 negru decât întunerecul nopţii din peşteri, iar ochii purtau în ei strălucirea razelor de soare. Şi când rămâneam cu ochii aţintiţi asupra necunoscutei pentru care cântam, părea că fantoma închipuirii mele îmi răsare înainte şi se aşează între mine şi ea. Dar încetul cu ’ncetul strălucirea chipului plăsmuit de fantazia mea trecea asupra femeii pentru care mi se turbură întreaga fiinţă. Mereu cântam numai pentru ea. Şi nu ştiam cine e ... Dar ne-am întâlnit odată. Şi acum îi simt căldura gurii şi mă arde văpaia din privirile ei; braţele-i albe pare unsuroase, cu mustata subţire si adusă în sus, cu umerii obrajilor ieşiţi, cu faţa ca un pergament vechiu, cu picioarele aduse dela genunchi în afară, am simţit că-mi răsare în faţă, clară, vie, fantoma închipuirii mele si se aşează între mine si ea. » > > O vedeam câteodată — prin cartiere îndepărtate — mergând alături de domnul cu priviri de porc, ori împreună cu un individ mic, negru, slab şi cu nasul ca un bot de ţâr, dar n’o mai cunoşteam. Ea mă înţelegea şi păreâ genată. într’o zi primii un dar dela dânsa. Eră o ramă lucrată în metaloplastie. Pe ea erau reliefate câteva Reprezentaţia teatrală a meseriaşilor români din Sibiiu. că răsar din întunerecul odăii şi se întind spre mine; le simt cum mă dogoresc în jurul gâtului. Şi când îmi şopteşte vântul la fereastră, pare că aduce de undeva, de departe, vorbele ei „mi-eşti drag", rostite cu un fel de tremurat în glas care mă înfioară. ...Dar, după ce ne-am scris, după ce ne cunoşteam puţin sufletele, iar începea să-mi răsară în minte fantazia închipuirii mele. Femeia aceasta pe care o iubisem fără s’o cunosc eră alta de cum o credeam şi greşeala eră a mea care făcusem din ea o fiinţă ideală. Scrisorile mele le dăduse prietenelor cari le ceteau pe la sindrofii. Şi când am văzut-o pe o stradă dosnică, mergând alături de un individ înalt, cu ochii mici ca nişte măsline paseri, iar restul eră îmbrăcat într’un fel de mătasă albastră. „Am vrut să-ţi fac un dar — scria dânsa. Şi am lucrat rama aceasta pentru tine. Fiecare trăsătură, fiecare linie, fiecare lovitură pentru a precisă reliefurile reprezintă un gând sfânt care s’a îndreptat cătră tine. Mătasa e din bluza pe care o purtam când ne-am cunoscut. în rama aceasta vei pune fotografia ta şi când vei fi singur, gândurile mele te vor împresură, te vor mângăiâ uşor pe frunte, pe păr; îţi vor sărută ochii, te vor alintă, ca pe un copil naiv cum eşti tu; vor străluci în jurul tău ca o aureolă sfântă. Să mă simţi privind peste umărul tău la tot ce scrii, să mă simţi încunjurându-te cu iubirea mea, www.dacQFomanica.ro Ll'CKAKAKIU, Nrul 2, 1914. păstrându-te, precum această ramă va în-cunjurâ şi va păstră chipul tău.“ După ce-i sfârşii scrisoarea, încercai să mi-o închipuesc. Dar în grădina amintirilor mi se plimbă, rece şi strălucitoare, ca o rază de Lună, numai feea închipuirii mele... Acum îmi dau seama că lupta între aceste două figuri — una icoana unei fiinţi reale, cealaltă o plăsmuire — nu eră decât lupta între cei doi „eu“: unul idealist, trăind în lumea închipuirii, celalalt sbătându-se aici între patimile şi suferinţele comune. Şi nu mai ştiu nimic de fosta mea prietenă..." Şi când firul acestei povestiri se curmă, eu mă uit iar la violoncel, tovarăşul meu de singurătate. El stă cu arcuşul prins între coarde, ca un om care şi-ar ţine mâna pe inimă în clipa despărţirii, cu capul încovoiat, ca un semn de întrebare: ce suflet îmi va mai încredintă sbuciumul lui? > D. N. Clotori. Uorbe... Te plângi că m’am înstrăinat de tine! O soarele vieţii mele, soare, n’am dat puţin la umbră... mi-e mai bine!... Erai fântână tu pe drum de ţară.. . Şi cum te-ai tulburat, o Doamne-mare, Că apa ta mi s’a părut amară I... vorbe... Un trandafir erai — spuneau vecinii — M’ai aşteptat atâta... dar zadarnicj Te-ai scuturat pân’ să înlătur spinii!... Din darurile ei la toţi dă soarteaj Ţie |i-e dat frumseţea, mie teama De eşti vieaţă tu sau de eşti moartea!... Eu ţi-am făcut potecă ’n faţa porţii... — Şi câte căi bătut-am pentru tine!... Mi-a mai rămas acum s’o bat pe-a morţii!.., Zaharia Bârsan. Cântec. Versurile mele, Versuri ostenite, Mai sfârşiţi odată, versuri ostenite. Nu v’ajung destule visuri risipite, Nu v’ajung destule drumuri pustiite? Versurile mele, Versuri pătimite, De-oi muri acuma, versuri pătimite, Pe mormânt cerneţi-mi frunze istovite... Versurile mele, Doruri ne’mplinite, Le-am trăit povestea, doruri ne’mplinite. Maria Dragu. www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LUOKAFiRUL 49 Rutenii. in. Situaţia din ziua de azi e următoarea: Din cele 8 milioane de locuitori din Galiţia jumătate sunt Ruteni, iar cealaltă jumătate e formată din Poloni si Evrei. Evreii ) sunt şi aici, ca pretutindeni, pe partea celui mai tare, adecă pe partea Polonilor. Lupta e inegală. Polonii sunt puternici, au o cultură veche, tradiţii, nobilime, negustori, bani şi şcoli. Guvernul şi întreaga administraţie e a lor, pentrucă Austria a lăsat Galiţia întreagă pe mâna lor. în Galiţia de pildă legea pentru înfiinţarea de şcoli secundare hotă-reşte ca pentru înfiinţarea unei şcoli nouă să se ceară permisiunea dietei; iar dieta e aşa compusă că Rutenii pot să câştige numai vreo 10% din mandate. Faţă în faţă cu aceşti duşmani puternici stau Rutenii, un popor de ţărani, sărac şi incult şi pe deasupra lipsit de intelectuali în număr mai mare. Ori şi cine poate să-şi închipuească acum cu câtă vitejie şi câtă dragoste de cauză a luptat acest popor de ţărani, dacă a ajuns acum pe punctul de a-şi câştiga o universitate şi 30% din mandatele pentru dieta ţării. Rutenii din Galiţia sunt împărţiţi în 5 partide: 1. naţional-democrat; 2. radical; 3. so-cial-democrat; 4. creştin-social şi 5. rusofil (muscalofil). 1. Partidul national-democrat e cel i mai puternic. El s’a format în anul 1898 din dreapta partidului radical şi din stânga partidului ucrainofil. Membrii partidului sunt intelectuali si ţărani. Partidul acesta are 25 } i deputaţi în parlamentul din Viena şi 24 în dieta din Lemberg. Organizaţia e foarte bună. Partidul are ca organ central societatea politică „Narbdna Rada" în Lemberg, iar prin districte sunt organizaţii districtuale. Reprezentanţii districtelor se adună în fiecare an în Lemberg şi aleg un comitet executiv al partidului „Narbdnei Comitat". La alegeri nominează organizaţia districtuală pe candidat, iar comitetul executiv confirmă nomi-narea. Comitetul executiv dirigează alegerile în toate districtele. Fondurile de cari dispune partidul nu sunt mari. Fiecare membru (Sfârşit.) al societăţii „Narodna Rada“ plăteşte cotizaţii fixe pe an. Din banii aceştia sunt plătiţi agitatorii şi broşurile de agitaţie. Despre oarecari sume mari pe cari le-ar fi primit Rutenii din Germania pentru combaterea Polonilor nu poate fi nici vorba, e o poveste. Cel mai de căpetenie factor în lupta politică cu Polonii e studentul. Studentul rutean, fiind în cele mai multe cazuri fiu de ţăran sărac, nu-şi petrece anii de studiu la universitate, ci acasă, Ia părinţi, sau în vreun sat ca ajutor de învăţător. Aceasta o fac îndeosebi studenţii în drept, cari deobiceiu pleacă la Lemberg numai pentru înscriere şi examene. Studentul rutean din Galiţia reprezintă Ia ţară tendinţele politice şi culturale ale naţiunii. Studentul acesta rău îmbrăcat, dar plin de iubire pentru ţăran, e agitator de bună voie, răbdător şi gata de jertfă. EI conduce în sate agitaţia politică, el lucrează ca secretar în fel de fel de societăţi de cetire, de gimnastică (societăţile „Sici") sau de cântare şi e totodată şi învăţător la şcoli particulare Psihologia acestui student erou si martir e cu totul democratică. Cealaltă parte a studenţimii rutene, mai mică la număr, care petrece Ia universitate în Lemberg, sau în parte mică la Cernăuţi, se împarte în studenţi harnici cari îşi fac studiile în regulă, în social-democraţi şi în stâlpi de cafenea. Studentul-escroc, la Ruteni, nu e cunoscut. • 2. Partidul radical dispune de fonduri şi mai mici, dar are agitatori fanatici. Acest partid e un partid al ţăranilor şi are între ţărani cei mai înverşunaţi aderenţi si tot între > » » » » ei şi cei mai buni agitatori. în parlament are 5, iar în dietă 6 deputaţi. 3. Partidul social-democrat are două grupări: una care susţine solidaritatea cu social-democraţii poloni şi alta independentă, în timpul din urmă gruparea independentă a învins şi amândouă grupările formează acum un partid social-democrat rutean unitar şi independent. 4. în timpul din urmă li-a hărăzit norocul şi un partid creştin-social, compus din www.dacQFomanica.ro 50 luceafărul Nrul 2, 1914. preoţi şi oameni cu năzuinţi curat clericale, în acest partid au intrat şi ceice caută compromisuri cu Polonii şi în genere toţi Rutenii a căror conştiinţă naţională nu e tocmai curată. Partidul acesta, având tendinţe conservative, n’are nici o aderenţă în popor. 5. Partidul rusofil (muscalofil) e condus de ideia că Rutenii sunt o ramură a poporului rus şi are-ca ideal politic alipirea tuturor ţărilor ruteneşti la Rusia. Acest partid, reprezentând o idee periculoasă şi imorală, e privit cu ură. El dispune de mari sume, cari îi vin din Rusia, şi se ocupă şi cu spionajul. Organul principal al acestui partid e ziarul cotidian „ Pricarpâtscaia Rusî“. Are mulţi bani şi puţini aderenţi. în parlament are doi deputaţi, iar în dietă numai unul, dar şi acest din urmă a fost ales cu ajutorul Ucrainilor, pentrucă candidatul polon, cu care intrase în balotaj, eră un cunoscut duşman intransigent al Rutenilor. Vieaţa politică actuală a Rutenilor din Ga-liţia are două probleme vitale: universitatea ucraină şi reforma electorală. Rutenii au cerut ca să li se asigure o treime din numărul de deputaţi în dieta din Lemberg şi după multe târguieli şi compromisuri li s’au admis 27%. Până acuma aveau numai 15%, iar înainte de puţine săptămâni la alegeri şi-au câştigat21 °/0. Dintre organizaţiile culturale cea mai de seamă este societatea „Prosvita" (Luminarea poporului). „Prosvita" a fost întemeiată în anul 1868, are filiale în fiecare district şi un număr de 500.000 membri, în majoritate covârşitoare ţărani. în fiecare sat s’a înfiinţat şi câte o societate de cetire „ce-tâlnea“. în anul 1900 au fost 2048 de astfel de societăţi de cetire. „Prosvita" publică în fiecare lună o broşură, apoi o gazetă „Pesm6 z Prosvlte" (=răvaş dela Prosvita), care conţine chestii de economie, emigraţie etc., cari îl interesează pe ţăranul rutean, şi afară de acestea mai publică şi o „Bibliotecă a scriitorilor mari ruteni", oferind pentru preţul de 1 cor. 50 bani un volum legat de 500 pagini. Taxa pentru fiecare membru e de 2 cor. pe an. Broşurile se trimit gratuit tuturor membrilor, iar gazeta se plăteşte deosebit. Societatea „Prosvita" are case proprii şi o avere considerabilă. Altă societate însemnată e „Naucove tovarestvo imene Şevc£nca“ (Societatea ştiinţifică Şevcenco). E un fel de academie a lor, cu trei secţiuni: filozofică-istorică, filologică-literară şi matematică (şi de ştiinţe naturale). Fiecare secţie publică anale („zbir-nec"). Societatea mai publică tot felul de opere ştiinţifice şi publicaţii periodice ca „Etnogrâficinei zbirnec", 40 voi.; „Pâmiatneki ukrainskoi move i lîteratîire"; „Jerelâ do istorii Ucraine" etc. Societatea are o tipografie proprie, o librărie, un muzeu (etnografic şi arheologic) şi trei case. Preşedinte al societăţii e profesorul de istoria Ucrainei dela universitatea din Lemberg, Hruşevskei. O societate de valoare e „Vedaunecea Spilca" (Societate de editură). Ea a publicat până acuma peste 400 de cărţi ştiinţifice şi îndeosebi literare. „Ucrainske pedagâghicîne tovarestvo" (Societatea pedagogică ucraină) grijeşte de învăţământul naţional. Secţiunea „Ridna şcola" (şcoala naţională) a acestei societăţi poartă grija şcolilor particulare primare şi secundare, a internatelor şi a elevilor săraci. în Galiţia au Rutenii 6 şcoli secundare particulare, dintre cari cea mai mare e gimnaziul de 8 clase din Rohatyn cu 800 elevi. Societatea publică o revistă pedagogică „Uce-telî" (învăţătorul) şi o revistă pentru copii „Dzvinbc" (Clopoţelul). Cheltuielile le acopere societatea din taxele membrilor, dintr’o mică subvenţie dela dieta tării si din colec- » J i tele ce se fac pentru şcolile particulare. Trebuie să mai amintim şi muzeul naţional, „Naţionâlnei muz£i imene grafe Şep-tâţcoho", dăruit de mitropolitul greco-ca-tolic din Lemberg, contele Şepteţki, poporului rutean. Muzeul conţine obiecte istorice, de artă bisericească şi de etnografie. Rutenii Galiţiei dispun şi de o puternică organizaţie economică. în Lemberg şi alte oraşe mari au instituţii financiare mari, în fiecare din oraşele de district sucursale > şi alte instituţii mai mici, iar în fiecare sat câte o bancă sistem Raiffeisen. Nu e sat sau oraş fără o bancă a lor. Băncile sistem Raiffeisen stau sub protectoratul lui „Craiovfci Soiuz Revizfeinei" (Asociaţia generală de revizuire) din Lemberg. Cea mai mare bancă www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LOCE.vKĂUUL 51 e „Craiovfci Soiuz Creditdvei" (Asociaţia generală de credit). Rutenii din Galiţia au două instituţii de asigurare, „Dnister" pentru foc şi apă şi „Carpâtia“ pentru vieaţă. Alte două institute de importanţă sunt „Zemelnei banc hipotecînei" şi „Ruska Şceadneţea" (cassă de depuneri) din Przemysl. „Parţeleăţeine Tovarestvo Zemleâ" (asociaţie de parcelare) cumpără moşii boiereşti şi le parcelează între ţărani. „ N a r 6 d n a Torhbulea" e o instituţie negustorească, cu o centrală în Lemberg şi o mulţime de filiale în tară, care se ocupă cu vânzarea de marfă de consum. Această asociaţie > însă nu e organizată după sistemul cunoscutelor asociaţii de consum, cari în Bucovina, de pildă, au avut un sfârşit atât de trist. O instituţie de cea mai mare valoare pentru progresul agriculturii ţărăneşti e „Silskei Hosp6dar“, cu o centrală si vreo 100 filiale, care vinde ţăranilor maşini i i agricole şi seminţe, iar asociaţia „Tovarestvo dleaz-but chuddbe" se ocupă îndeosebi cu vânzarea şi exportul vitelor. Industria de casă naţională, îndeosebi industria populară a Huţanilor, se vinde cu ajutorul asociaţiei „Soi uzn ei Bazar", care şi ea are o mulţime de sucursale. Rutenii din Galiţia au până şi o asociaţie pentru înfiinţarea de hoteluri naţionale „Na rod na hostfennetea". în genere trebuie constatat că organizaţia lor economică e foarte puternică, cu toate aceste însă populaţia ruteană, îndeosebi ţăranul, e încă departe de a fi independent economi-ceşte. Dependenţa economică a ţăranului e una din piedecile mari cari îngreunează lupta contra asupritorilor. Mentalitatea Rutenilor galiţieni e pătrunsă de un principiu foarte sănătos: Tot înainte! Totul ce au, a fost câştigat prin luptă. în lupta politică şi culturală ei fanatizează îndeosebi pe ţăran. E adevărat că în ciocnirile ce se întâmplă din când în când între ei şi asupritorii lor rămân şi morţi, dar aceasta nu-i sperie, ci, dimpotrivă, morţii fiind slăviţi ca martiri, spiritul de jertfă creşte. Altă calitate a luptei lor e lipsa de taine faţă de mulţime. Activitatea deputaţilor e în continuu controlată de popor. Adunări, sfătuiri sau pactări tainice, despre cari poporul să n’aibă ştire, nu sunt cunoscute. Mai adaug la sfârşit un exemplu caracteristic. Când s’a înfiinţat gimnaziul particular din Rohatyn, ţăranii au ridicat ei singuri fără vreo plată întreaga clădire, iar ţăranul analfabet Televiâc din ţinutul Zolociov a dăruit pentru acest institut 200.000 cor. O. Spaethe: Bustul lui Mihai Viteazul (se va aşeză la liceul militar dcla Mănăstirea Dealului) www.dacQFomanica.ro 52 LUCEA EĂU UI. Nrul 2, 1014 E interesantă acum atitudinea Românilor faţă de aceşti vecini ai lor. E adevărat că noi nu-i cunoaştem nici pe ceilalţi vecini ai noştri, pe Bulgari, pe Sârbi şi pe Unguri sau, ce-i şi mai trist, noi nu cunoaştem bine nici pe fraţii noştri din părţile mai depărtate, ca de pildă pe cei din Sârbia, dar pe Ruteni cari sunt vecinul nostru etnografic din părţile maramureşene şi până la Marea Neagră nu-i cunoaştem de fel. Nici Românii bucovineni, cari îi uresc pe Ruteni din cauza luptelor politice şi culturale ce au cu ei, nu-şi iau osteneala să-şi studieze duşmanul. Dacă însă i-am cunoaşte şi am înţelege aspiraţiile lor am vedea că avem în ei un tovarăş de luptă valoros, ale cărui învingeri, abstrâgând se înţelege de Bucovina, ar aduce foloase şi pentru noi. n. Tcaciuc. Veneţia. (Din greceşte după Ah. Parashos.) Cunoaşteţi ţara cu-aburi de coral, Cu ape verzi, cu crângi de portocal? Şi... aţi văzut-o ’n sărbători săitând, în cântece de dragoste râzând? Cunoaşteţi ţara unde Ia festin Se ’mbată toţi cu sânge şi cu vin? Aţi ascultat în noapte trubaduri Cântând sub geam din fermecate guri? Nu v’aţi oprit arareori din mers Să ascultaţi al vânturilor vers. Cum se ’mpleteşte ’n svonul merilor Cu cântecul gondolierilor? Cunoaşteţi pe-a lui Adria fecioară? O mare-i sânul ei, o primăvară... Palatele-i străvechi le mai doriţi? Podoabele-i de marmoră le stiti ? f » Muzeul ce de veacuri îl cunună, Frumosul, arta, gloria străbună? Aţi observat în clipele târzii Seniori pe la ferestre aurii? Pe capul vostru n’aţi simţit să cadă Cununi de flori, de sus svârlite ’n stradă? N’aţi ascultat adesea sub terase Un freamăt lin de rochii de mătase?... Cunoaşteţi ţara unde dulci zâmbiri împodobesc obraji de trandafiri? Aţi observat în artă cum pluteşte, Cum râde totul şi cum înfloreşte? Cunoaşteţi puntea crudelor suspine Şi puţurile ’nchise ’ntre coline? Concerturi de pian aţi auzit Şi rugi, litanii, psalmi ce n’au sfârşit? Aţi auzit călugării arare Să cânte în chilia lor tropare? Si... ati văzut voi ura să zâmbească ) > Iar dragostea de plâns să veştejească? Cunoaşteţi voi într'aripatul leu, Emblema ei nemuritoru-i zeu? în piaţă... n’aţi văzut însângeraţi Greci palizi, trişti şi Turci îngenunchiaţi? Cunoaşteţi tara plină de vieată în care dragostea şi ura se resfaţă? Aţi auzit voi sgomote de lanţuri Târâte noaptea ’n umedele şanţuri? Şi aţi văzut fecioare cu-ochi caprii Cu-amanţi bătrâni să râdă în orgii? Ati ascultat vestale fermecate > Să cânte ’n temple vechi pe înserate? Veneţia!... Ea-i ţara fericită, De flori si cântece sărbătorită... » Copii, cântaţi-o..., faceţi-i cununa în lupte şi ’n festinuri totdeauna. Pier neamurile..., moare slava toată... Veneţie, şi tu te-i stinge-odată! Copii, slăviţi sărbătorita ţară. Azi Grecul care robu-i se măsoară Eră fecior de zeu ieri pe pământ Aduceţi vin, nu vreau ca să mai cânt... Pier neamurile, moare slava toată. Veneţie..., şi tu te-i atinge-odată! Salonic. P. Papazissu. www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LUCEAFĂRUL 51 Nelegiuire. A. P. Cehov. „Cine-i acolo?" Nici un răspuns. Paznicul cimitirului nu zăreşte nimic, dar aude lămurit, prin suflarea vântului si freamătul frunzelor, că cineva trece pe dinaintea lui pe alee. Noaptea adâncă a învăluit pământul. Cerul şi chiar însuş el cu gândurile lui, alcătueşte un tot nesfârşit, învăluit în întunecime de nepătruns. Nu vede nimic şi nu poate să meargă decât pipăind. „Cine-i acolo?"... întreabă din nou paznicul, şi pare că aude un sgomot de glasuri şi râsete prelungi: „Cine-i acolo? — Eu“, răspunde o voce de bătrân. „Dar cine eşti tu? — Eu? un trecător. — La dracu, ce fel de trecător? — strigă paznicul mânios ca să-şi ascundă frica. — Dracu te-a trimis să umbli pe aici? Cine să mai primblă noaptea prin cimitir? — Ce, aici e cimitirul ? — D’apoi cum! fără îndoială că e cimitirul; tu nu-1 vezi? — Ah! ah! Doamne sfinte, Sfântă Mărie Stăpâna noastră... — şi se aude prin noapte suspinul unui om în vârstă. — Omule, nu văd nimic, nimic ... — Doamne sfinte, ce întunerec, ce întune-recl... Beznă adâncă si nu văd nimic... t Ah Doamne, Doamne!... — Dar cine eşti tu? — Sunt un călător, omul lui Dumnezeu, un biet călător. — Ceice umblă noaptea pe aici, nu sunt călători, sunt beţivani — vorbeşte paznicul liniştindu-se o leacă prin suspinele necunoscutului. — Mai eşti cu cineva ?... Toată ziua a beut ca o vită şi seara îl îndeamnă dracul să se plimbe pe aici. Ascultă-mă, îmi pare că nu-i lucru curat... îmi pare că tu nu eşti singur, da, mi se pare că sunteţi doi sau trei... — Sunt singur, omul lui Dumnezeu, singur singurel... Ah! Maica Domnului Doamne!"... Deodată paznicul se izbeşte de necunoscut şi se opreşte. „Cum ai ajuns până aici?" îl întrebă el. „M’am rătăcit. Mă duceam spre moara lui Mitrievici şi-am prăpădit drumul... — Ş’apoi pe aici e drumul la moara lui Mitrievici? Prost mai eşti, trebuia să întrebi mai bine înainte de a plecă la drum. Ca să te duci la moara lui Mitrievici trebuia s’o fi luat mai pe la stânga şi să cauţi drumul de cară, pe marginea cealaltă a oraşului. Vezi, te-ai îmbătat şi acum ai mers trei verste mai mult... Rău ţi-a mai turburat mintea rachiul!... — Am greşit. Patima asta a beţiei a pus rău stăpânire pe mine. Greşala am făcut-o acum şi n’o mai pot ascunde... Dar te rog fii bun şi-mi arată drumul pe unde să apuc!... — Ia-o drept înainte, tot înainte; până ce ai să ajungi la o răspântie; pe urmă apuci la stânga pe un drumuşor mlăştinos, care trece tot prin cimitir, până la o portiţă... O deschizi, treci înainte şi pe urmă umblă cu Dumnezeu... Să iei seama însă să nu dai în vreun şanţ!... Nu mai mergi mult dea-lungul câmpului şi ajungi la drumul mare... — Dumnezeu să-ţi dea sănătate, om bun, si Maica Domnului să te aibă în sfânta ei i pază!... Dar n’ai putea să mergi şi d-ta cu mine, să mă însoţeşti până la portiţă... — N’am vreme... te poţi duce şi singur. — Fii bun, te rog, am să te pomenesc cât voiu trăi... Nu văd nimic, absolut nimic. Asa-i de întunerec de nu-mi văd mâna îna- j intea ochilor. Ce întunerec!... Haide cu mine, prietene! — De ce crezi tu oare că m’a pus pe mine paznic aici la cimitir?... Dacă aş arătă drumul la toţi ca al de tine, de geaba mi-ar mai plăti leafă. — Pentru numele lui Dumnezeu, fii bun şi haide cu mine. Nu văd nimic şi mi-i frică să trec noaptea prin cimitir. Tare mi-i frică, m’apucă fiorii... — Prea ceri multe dela mine... dar haide, vino." Paznicul şi cu necunoscutul porniră tăcuţi unul lângă altul. Un vânt rece îi izbiâ în faţă www.dacQFomanica.ro 54 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1914. şi de pe copacii, a căror umbre abiâ se puteau zări, se scuturau picături mari de ploaie peste dânşii. Drumul eră greu şi glodos. „...Nu pot înţelege eu un lucru — zise paznicul după un răstimp de tăcere. - Cum ai intrat tu în cimitir? Poarta cea mare e închisă. Poarta cea mică ştiu eu bine că e închisă pe dinlăuntru. Ai sărit pe deasupra? dacă ai sărit pe deasupra, îmi pare lucru tare ciudat, căci te văd că eşti bătrân... — Nu ştiu, omule, zău nu ştiu. Nu ştiu nici eu cum am ajuns aici. Dracu şi-a bătut rău joc de mine. Mă pedepseşte Dumnezeu... — Dar tu ce eşti? Eşti paznic aici? — Sunt paznic. — Şi eşti numai tu singur?" Vântul suflă acum aşa de puternic, încât trebuia să se oprească pe loc o clipă. Paznicul aşteptă până se mai potoli o leacă vântul şi răspunse: „Suntem trei cu toţii. Unul e bolnav de friguri, celălalt doarme. — Bine... Dar ce vânt suflă! Cred că-1 aud şi morţii din morminte. Urlă ca un lup într’o pustie. Ah!... — De unde vii tu ? — Tare de departe. Sunt tocmai din Wo-logda. Umblu pe la locurile sfinte şi mă rog pentru sufletele vitejilor." Paznicul se opri o clipă ca să-şi aprindă o ţigară. Se opri mai în urma necunoscutului şi aprinse câteva chibrituri. Scăpărând o clipă, flacăra celui dintâi chibrit lumină un colt de > alee, la dreapta, şi se zări un monument, alb, un înger rugându-se şi o cruce neagră. Flacăra celui de al doilea mai lumină încă odată monumentul alb, crucea neagră şi grilajul care împrejmuia mormântul unui copilaş. „Sărmanii morţi — urmă necunoscutul suspinând lung şi greu. — Cei bogaţi ca şi cei săraci, cei buni ca şi cei răi, cei deştepţi ca şi cei proşti, se odihnesc aici cu toţii până la învierea cea de a doua... Dumnezeu să-i primească în sfânta lui împărăţie veşnică şi să-i odihnească în pace!... — Şi noi mergem acum unul lângă altul, dar nu-i departe vremea când ne vom odihni şi noi aici", zise paznicul. „Aşa-i; ai dreptate. Nu e nici un om care să se poată mândri că nu moare niciodată. Ah! Doamne, Doamne! facem numai fapte rele, gândurile ne sunt păcătoase. Vezi, eu in’am înfundat în păcate, ca un vierme în pământ. — Sunt atâtea feluri de oameni fără căpătâi! Unii rătăcesc noaptea prin cimitir ca să nu facă pe placul diavolului, care se supun lui Dumnezeu şi se gândesc la mântuirea lor, aceia sunt oameni buni; fără îndoială; dar sunt şi de aceia cărora dacă le-ar veni gust îţi dă una cu lopata în cap şi te lasă mort în mijlocul câmpului. — De ce vorbeşti asa? > » — Pentrucă. . dar ia seama bine; mi se pare că am ajuns la portiţă... parcă-i asta, deschide-o.“ Paznicul, pipăind, deschide portiţa şi ia pe necunoscut de mână zicându-i: „Acum, vezi, suntem la marginea cimitirului... Mergi deadreptul pe câmp până dai pe drumul mare... Când ajungi apucă la dreapta şi te duci la moară... — Ah! Nu...—suspină călătorul. — N’am nevoie să mă duc la moara lui Mitrievici. Ce să caut eu acolo? Mai bine vreau să rămân cu d-ta aici, prietene. — Vrei să rămâi aici? — Fără îndoială, tovărăşia ta îmi face multă plăcere. — In starea ta şi-ţi mai vine să faci glumei... — Nici vorbă — răspunse necunoscutul râzând răguşit. — Ha!Ha! Şi o să-ţi aduci aminte multă vreme de mine. — Şi pentru ce? — Ha! Ha! Ha! te-am înşelat... Eu nu i sunt călător! — Dar ce eşti ? — Un mort uitat de toţi. Acum am eşit din sicriu... îţi mai aduci aminte de lăcătuşul G... care s’a spânzurat într’o Marţi... Ei bine, eu sunt acela!... — Spui minciuni." Paznicul nu prea credea ce spunea acest om, dar simţiâ cum îi trece prin tot corpul un fior rece şi încercă să se depărteze. — Stăi, aşteaptă... unde vrei să te duci? — zise călătorul luându-l de braţ. — Ce fel de om eşti! Vrei să mă laşi singur aici? — Lasă-mă“, răcni paznicul silindu-se să-şi tragă mâna. www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LUCEAFĂRUL 55 „Nu mai mişcă... Când îţi zic să nu mai mişti, nu mai mişcă. Dacă mai ţii la vieaţă, taci cât am să-ţi spun eu... nu vreau să vărs astăzi sânge de om căci de mult te-aş fi ucis. Nu mai mişcă!"... * Picioarele paznicului se inuiară. închise ochii şi tremurând se râzimâ de gard. Voiâ să strige, dar ştia că nu-1 aude nimeni. Lângă dânsul stăteâ călătorul ameninţător,cu pumnul ridicat, gata să-l lovească. Se strecură o vreme în care amândoi tăcură. „Unul e bolnav de friguri, celălalt doarme; oh! ce păzitori vrednici! Ce bine răsplătesc banii cu care-s plătiţi... Zău frate, vezi hoţii sunt mai vrednici, decât paznicii... Rămâi pe loc, nu te mişcă!" Mai trecu ca un sfert de ceas în tăcere, apoi răsună un şuerat prelung. „Haide, acum poţi să te duci — zise necunoscutul dându-i drumul. — Pleacă si mulţumeşte Iui Dumnezeu că ai scăpat cu vieaţa"... Necunoscutul mai şueră încă odată şi se depărtă. Se auzi curând sgomotul surd pe care-1 făcu sărind şanţul. Rămas singur paznicul, presupunând că s’a petrecut ceva groaznic, tremurând de frică, închise repede portiţa şi începu să alerge în fugă cătră căsuţa lui de lângă biserică. La o cotitură a drumului, pe lângă aleea cea mare, auzi sgomot de paşi repezi şi pe cineva care întrebă în şoaptă: „E cineva Timothei?... Unde-i Mişca?" Paznicul alergă mereu înainte dealungul aleei celei mari şi deodată băgă de seamă că un punct luminos se măreşte cu cât se apropie mai mult de biserică. Apropiindu-se mai mult, presimţirea i se hotăreşte mai bine odată cu încredinţarea că s’a întâmplat ceva groaznic. „Dumnezeule, Doamne, arde biserica!.. Stăpâne Doamne, scapă-mă, păzeşte-mă ...“ şi ajunge şovăind, pe jumătate mort de frică, lângă biserică. Ferestrele pe unde intraseră hoţii erau sparte şi pe acolo se uită el în-lăuntru. Lumânările cele mari de ceară, pe care tâlharii uitaseră să le stingă, mişcau flăcările lor roşiatece în vânt, aruncând o lumină palidă şi tristă pe odoarele sfinte, pe dezordinea jalnică din sfântul lăcaş. Vântul urlând răspândeşte prin cimitir sunete repezi neregulate, prelungi, ce par’că vin dela clopotele de aramă, de sus din clopotniţă. Dini. C. Zavalide. Dări de seamă. Trei prozatori noui. D.D. Pătrăşcanu, Schiţe şi Amintiri. Edit. „Vieaţa Românească", laşi, 1909.1 voi 8° 292 pag. Preţul: 2 lei. — Idem, Timotheiu Mucenicul. Edit. „Vieaţa Românească", laşi, 1913. I voi. 8° 242 pag. Preţul: 2 lei. M. I. Chiriţescu, Grănicerul. Edit. „Minerva", Bucureşti, 1912. I voi. 8° 256 pag. Preţul: 2 lei. G. Galaction, Bisericuţa din Răzoare, nuvele şi schiţe. Edit. „Vieaţa Românească", Iaşi, 1914. 1 voi 8" 202 pag. Preţul: 2 lei. Trei prozatori noui despre cari publicul nostru n’a prea auzit multe. Trei talente remarcabile, cari trebuie să fie cunoscute şi recunoscute şi dincoace de Carpaţi. Fac parte din povestitorii noului deceniu literar, care se anunţă mult mai sărac ca cel trecut şi în care se pare că a scăzut şi puterea de strălucire a stelelor literare de acum zece ani. Astăzi literatura românească e într’o epocă de secetă şi de decadenţă, care urmează de regulă după o producţie bogată şi sgomotoasă, cum a fost cea din primii zece ani ai veacului nostru. Poate mai nimerit am puteâ-o numi o epocă de reculegere, în care talentele tinere caută să străbată drumuri nouă spre a desăvârşi opera povestitorilor de .eri. Cei trei prozatori, de cari ne ocupăm, au noroc de această secetă literară, in care apar ca nişte oaze, unul cu o vegetaţie artistică mai bogată şi mai durabilă, iar ceilalţi doi cu câte una mai săracă şi piai vremelnică. Fiecare are, însă, o notă nouă sufletească cu care se sporeşte avutul literaturei româneşti. D-l D. D. Pătrăşcanu face parte din familia Caragiale. E un scriitor, pe care îl preocupă situaţiile comice; uneori cultivă cu îngrijire şi uiţtorul. Caragiale a fost un criţic social, înzestrat cu o adâncă pătrundere a sufletului omenesc şi cu o putere de a fixă notele caracteristice, tragi-comice ale tipurilor din mica-burghezie a Ţării româneşti. La temelia satirei lui e o concepţie de vieaţă şi un www.dacQFomanica.ro 56 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1914. sentiment moral superior. Schiţele din Momente provoacă râsul, dar terniinându-le iţi lasă o umbră de tristeţe în suflet. După dânsul a venit d-l I. A. Basarabescu cu subiecte mici, dar înrudite cu ale: măiestrului, pe cari le-a tratat cu măiestria, unui miniaturist. Oamenii d-lui Basarabescu sunt şi ei mici burghezi sau mahalagii, cari sunt caraghioşi mai ales prin comicul de situaţie, care ne reflectează, în linii vagi, şi mediul social căruia aparţin. Calităţile principale de scriitor ale d-lui Basarabescu sunt: Observaţia în amănunte, stilul sobru şi concis, apoi cumpătul în tratarea subiectelor. Ca un continuator apare d-l Pătrăşcanu. Deosebirea fundamentală dintre d-sa şi ceilalţi doi antecesori e că d-sa întrebuinţează prea des caricatura. Dacă s’ar mulţumi cu liniile artistice şi caracteristice, cari fac din caricatură o operă de artă, am fi gata să-l felicităm pentru bucăţile în acest gen din amândouă volumele. D-sa nu se fereşte, însă, nici de grotesc („Plimbare", „Decoraţia lui Vartolomeiu", „învingătorul lui Napoleon", „Simfonia wagneriană" etc.). D-l Pătrăşcanu ţine cu orice preţ să râdă publicul şi de aceea exagerează. Dar, trecând peste aceste scăderi şi peste altele mai mărunte, d-l Pătrăşcanu, mai ales în volumul al doilea Timo-theiu Mucenicul, dovedeşte însuşiri de scriitor, care uneori izbuteşte să facă cu succes şi critică socială incisivă („Reţeta pentru un discurs parlamentar", „Tribulaţiile unui aviator", „în faţa autorităţilor" şi o parte din „Ce cere publicul unui deputat"). în „Condica doamnei Ponipiliu" mai adaugă şi un reuşit comic de caracter, iar In „Arhanghelul Mihail" dă o schiţă de portret reuşită. Ceeace aduce nou d-l Pătrăşcanu în literatură e deci caricatura, uneori bine executată, alteori exagerată. Şi mai are o însuşire, care merită relevată: e stilul curgător, uşor colorat şi o limbă cu puţine pro-vincialisme. * D-l Chiriţescu e un descriptiv cu o viziune puternică. E un artist al naturii, pe care o iubeşte aşa de mult, încât se simte robul ei. Această iubire şi robie îl face, ca de câte ori descrie natura moartă să-i împrumute sufletul lui, să o personifice, şi de câte ori ajunge omul in luptă cu ea să fie învins. La d-l Chiriţescu chiar şi oamenii cu naturi primitive sunt mai tari ca ceilalţi, ceeace pare chiar o brutalitate. Cu toată această identificare a sufletului său de artist cu natura, d-l Chiriţescu nu e un primitiv, dimpotrivă e unul dintre cei mai mari zugrăvitori ai naturii, e unul dintre scriitorii, cari prin descrierea ei se ridică la înălţimi nouă. Volumul d-lui Chiriţescu s’ar putea împărţi în două, într’o parte, care descrie natura de dragul naturii şi în altă parte în care pune în acţiune şi fiinţele omeneşti. Descrierile de natură sunt peisagii în cari trăeşte sufletul artistului. „Stejarul", „Vijelia", „Edera" sunt puternice şi vii nu numai prin personificarea naturii ci şi prin descrierea creatoare a ei. Un scurt pasagiu din „Stejarul", ca ilustrare: „Fiecare rotire a pământului în jurul osiei îl făcea mai frumos, mai chipeş. „Când adierea vântului lovia ghindă de ghindă şi-i de.smierdâ frunzele crestate ca din foarfece, chipul moşneagului scânteia de bucurie şi graiul lui domol părea o poveste, o snoavă de hâtru, de-ţi eră mai mare dragul să-l asculţi. „Dar când furtuna se deslănţuiâ cu furie şi sufletul ei, chinuit de mustrai ea păcatelor, gemea şi răgea de clocotea valea şi se cutremurau steiurile de cremene; când nourii cătrăniţi, aduşi în volbură, cu poalele încărcate de ploaie rece, îşi desfăceau băerile şi dădeau drumul potopului; când întreaga pădure se înfionî ca înaiiitea zilei de apoi; când tot norodul fagilor îşi frângeau trunchiurile de groază; când insăşi nepăsătorul muşchiu păteu şi înveninatele ciuperci îngălbineau de frică, atunci luâ o ţinută mândră, semeaţă, cutezătoare, şi vâjâind, cu bra-ţele-i noduroase sfârticâ puhoiul furtunei, cu fruntea spintecă pântecele nourilor, şi pe trunchiul neclintit primea gârla sgomotoasă a ploaiei, asemenea unui uriaş ce se scaldă sub o cascadă...“ E o descriere concentrată, colorată, puternică, cum sunt şi celelalte. în „Edera" ajunge înălţimi simbolice, de un sentimentalism indoieşetor. Edera tânără îmbrăţişează trupul unui tufan bătrân, înfăşurându-l cu dragoste caldă şi statornică, până când cucerit „se lăsă îndrăgostit de-a binele şi îşi întinse singur crengile spre îmbrăţişare, răsgâindu-se, ca un terheciu') la desmierdările unei copile". Şi dragostea ei credincioasă ţinu şi după ce tufanul, lovit de trăsnetul unei furtuni, se uscă. „Dar se ţinu in picioare. Şi stă drept, ameninţând norii. Şi stă ţapăn ca o stană de cremene. Şi, mort, cum eră, părea încă viu, înviat prin dragostea ei, prin frunzele ei, prin vieaţa ei. Părea ca o stafie înveştmâniată în giulgiu de smaralde.'1 în bucata, care dă titlul volumului, „Grănicerul" se descrie lupta unei biete straje cu puhoiul apei. Acest element al naturii, împotriva căruia se luptă bravul soldat, învinge ca mai tare, decât biata fiinţă omenească. Dunărea înghite straja şi „îşi freamătă într’una vijeliosu-i cântec de fecioară smintită", fără să-i pese de eroul datoriei, care e fiul unui neam de viteji, învăţaţi cu primejdiile. Şi nu-i pasă nici autorului, că biruinţa omului ar fi mai edificatoare. Pentru dânsul ce-i omul în jocul de forţe al naturii? Tot aşa în „Fuga", în care un alt soldat e sfâşiat, iarna, în câmp pustiu, de lupi. Când omul nu cade invins de însaş natura, intervine o întâmplare („Somnul"). Iar când ajung în conflict oameni, învinge întotdeauna cel mai primitiv şi mai brutal („Maimuţarul", „Nada", „Prioca", „Hâr-barii" şi „Răsbunarea lui Caraman"). Această apoteoză a naturii şi a firii primitive i s’ar puteâ reproşâ autorului, dacă conflictele n’ar fi intre aceleaş categorii de forţe şi dacă acţiunile omului ') Armăsar bătrân. www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LUCEAFĂRUL 57 nu s’ar desfăşură in plină sălbătăcie a naturii şi a firii omeneşti. Subiectele d-lui Chiriţescu nu se depărtează de primitivitate, iar in lumea ei învingătorii sunt întotdeauna cei mai tari, cei mai bine înzestraţi. Deşi d-l Chiriţescu tratează asemenea subiecte nu e un primitiv, fiindcă e mai tare decât subiectele. Le stăpâneşte, le învinge, le îmbracă in forme artistice superioare şi le împrumută suflet. In bucăţile d-sale trăeşte o lume nouă, înveşmântată în haine artistice nouă. E o lume zugrăvită de un om înzestrat cu o intuiţie de amănunte, cu o fantazie evocătoare şi cu un dar de a-şi împleti povestirea cu întorsături şi repetiţii ce se înrudesc cu subiectul, completându-l şi desăvârşindu-l. După cum colorile dintr’un tablou artistic sunt în deplină armonie cu subiectul ce-l reprezintă, aşa e stilul d-lui Chiriţescu din fiecare povestire sau schiţă. D-sa ne descrie mai ales lumea de pe marginea apelor, o lume nouă, cu obiceiurile, năcazurile şi patimile ei. în „Grânarii" e zugrăvită o icoană a vechilor negustori de grâne, lupta dintre negustorii români şi greci, negustori primitivi şi simpli; in „Somnul", vânătoarea de peşte, in „Răsbunarea lui Caraman", patimile pescarilor şi in „Hârbarii" negustorii de pe Prut. Volumul d-lui Chiriţescu are deci şi o valoare istorică-culturală, pe lângă cea artistică. In descrierea acestei lumi întrebuinţează o mulţime de cuvinte nouă. Aproape pe fiecare pagină întâlneşti 5—10 cuvinte necunoscute. Autorul a şi adăugat la sfârşitul volumului un vocabular, care le explică. Deşi apreciem valoarea lexicografică a limbii întrebuinţate de d-l Chiriţescu, credem că provincialismele con-stitue un mare defect al volumului, defect, care nu va scădea, fiindcă nici moldovenismele lui Creangă n’au putut cuceri limba literară, deşi a fost Creangă şi deşi d-l Sadoveanu le reînoeşte şi le sporeşte mereu. * Al treilea scriitor apare în mijlocul Bucureştiului, ca un glas de clopot, ca un miros de tămâie, ca un suflet cucernic intr’o lume literară cu moravuri elastice. E un prozator de mare talent şi cu o concepţie de vieaţă sănătoasă; un artist, care dă şi un adânc înţeles moral — fără să fie tendenţios — nuvelelor şi schiţelor ce le scrie. Astăzi, când o parte a scriitorilor sub invălişul strălucitor al artei propagă amoralitatea, un volum ca cel al d-lui Galaction apare ca un colţ de cer albastru într’o zi noroasă. D-l Galaction a studiat teologia. învăţăturile lui Crist şi morala creştină au fost sămănate in pământ bun şi roditor. Sufletul artistului n'a fost întunecat şi stâlcit de dogmele şi canoanele sfintei teologii, cum adeseori se întâmplă, ci a fost luminat, a fost îndreptat pe cărările adevărului frumos, cari astăzi ia forma unor bucăţi literare fără pereche in literatura noastră, în toate schiţele şi nuvelele d-lui Galaction e atmosfera creştină a pământului românesc, e o întinerire a credinţei străbune în formă literară de o valoare artistică durabilă şi mai e un suflet nou ce are o credinţă. Ar trebui să fac o digresiune prea mare, ca să arăt deosebirea intre concepţia de vieaţă a d-lui Galaction şi a celorlalţi scriitori şi ca să-i dovedesc superioritatea morală şi artistică. Ar trebui să spun adevăruri cari nu-mi fac plăcere, fiindcă constatarea lor mă doare. De altfel am convingerea că vremea le va ajută să triumfe şi fără să mă învrăjbesc eu cu cunoscuţii şi prietinii. Ceice vor ceti volumul d-lui Galaction îmi vor da dreptate. Vreau 'să stărui deci numai asupra altor note nouă cu care îmbogăţeşte d-l Galaction literatura noastră. In jumătate dintre schiţele şi nuvelele d-lui Galaction miraculosul joacă un rol hotăritor. în „Moara lui Călifar", Ştoicea e adormit de apa fermecată din iazul niorariului vrăjitor; in „Copca Rădvanului" căderea lăutarului Mura cu domniţa Oleana in Olt; în „Drumul spre păcat" răsturnarea dela Coasta maicelor; în „Gloria Constantini" văpăile comorii; în „Dela noi, la Cladova" ajungerea la ţărm a preotului cu Sf. taine în sân. Dar şi în celelalte găsim părţi misterioase. în toată literatura noastră poporală se ştie ce rol are miraculosul. D-l Galaction incopcie deci literatura artistică cu cea poporală şi cu credinţa creştină. Dar în zilele noastre misticismul primitiv e la ordinea zilei, aşa că opera d-lui Galaction şi din acest punct de vedere e interesantă. Ea are meritul de a fi izvorîtă din pământul românesc şi din trecutul neamului nostru. Să nu-şi închipuiască, însă, cineva că d-l Galaction se lasă robit de acest misticism. El e aplicat cu multă artă şi numai incidental. Descrierile de natură şi analizele sufletului omenesc sunt tot aşa de puternice. Cartea d-sale o recomandăm cu multă căldură cetitorilor noştri. Ii asigurăm că vor avea clipe de elevaţie sufletească, cetindu-o. * Toţi trei scriitorii despre cari am vorbit sunt înrudiţi prin sufletul românesc, care trăeşte în opera lor. Toţi trei rămân acasă, descriu pământul, zugrăvesc vieaţa Ţării în care s’au născut. Pe toţi trei ii leagă o iubire faţă de această Ţară şi faţă de poporul în mijlocul căruia trăesc. Toţi trei se sbuciumă între noi şi pentru noi. www.dacQFomanica.ro 58 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1914. Cronici. Actualităţi. Ura de rasă. O parle însemnată a presei ungureşti, — sau, mai bine zis, a presei scrise în ungureşte (căci numai haina, limba, acestei prese e ungurească)-şi-a reluat vechea meserie de-a însoţi fiecare manifestaţie de vieaţă românească cu fel şi fel de epitete injurioase. Şi de data aceasta, autorii injuriilor nu sunt numai scribi anonimi, ci şi bărbaţi politici şi parlamentari cu nume. Reapar epitetele odinioară la modă. „Popor incult", „conducători cari îşi vânează interesele proprii", „mulţime orbită de agitatori trădători de patrie" sunt cele mai literare. Şi printre aceste epitete la adresa noastră a celor de dincoace de Carpaţi, se mai presară şi injurii la adresa Regatului român: ţară balcanică, populaţie aproape de dobitocie şi altele (ca să înre-; gistrăm şi aici numai epitetele... literare). Fără îndoială, aceste şi alte epitete la fel exprimă sentimentele unei mari părţi a populaţiei ungureşti, în rândul întâi insă exprimă sentimentele celor ce nu judecă, ci ascultă numai de instinctul lor istoric prevestitor al unei primejdii, căreia graiul obştesc i-a dat numirea de „primejdia valahă". Caracteristica presei ungureşti de azi este venalitatea, o însuşire care ea singură ar fi de ajuns ca să ne indice originea ovreiască. Nu adresăm injurii, ci facem o simplă constatare: Ovreii sunt cei mai buni negustori în lume (poate unicii negustori adevăraţi), pentrucă ei nu cunosc sentimentul demnităţii personale, nici fiorii entuziasmului pentru o idee... Ei sunt negustori şi numai negustori, cari vând nu numai marfă materială, ci şi marfă ideală, şi marfă de băcănie şi convingeri şi principii. Dacă în Ungaria aceşti Ovrei sunt Unguri, în România — Români, în Franţa — Francezi (şi pretutindeni dintre cei.mai guralivi), nu sunt determinaţi de un sentiment nobil de patriotism, ci numai de un sentiment practic de negustorie: trebuie să împărtăşeşti vederile muşteriilor tăi şi să le schimbi in măsura în care se părândează aceia. Azi, când această presă ungurească işi reiâ meseria injuriilor de odinioară, — ni se indică in mod vădit că instinctul de conservare al poporului unguresc presimte din nou marea „primejdie valahă", care aţipise în deceniile din urmă, dar a fost trezită prin evenimentele din Balcani. Izvorul din care curg aceste epitete sunt ura şi teama ... Nu ura individuală, ci ura de rasă, care orbeşte şi te pierde, fiindcă este mărturisirea neputinţii. Ura este întotdeauna dovada inferiorităţii. De aceea uneori poţi urî pe un om, de altminteri ţie simpatic, în anumite clipe când ţi s’a dovedit superior: fie în discuţie, fie in acţiuni... Ura de rasă izvoreşte din acelaş sentiment de inferioritate. Două popoară nu se urăsc (numai indivizii $e urăsc. Dar şi aici, ura îmbracă formele răzbunării pentru fapte hotărite), ci unul dintre ele ureşte pe celalalt: cel mai slab il ureşte pe cel mai tare! il ureşte tocmai fiindcă acela este mai tare şi nu se lasă biruit. N’avem decât să analizăm manifestaţiile vieţii sufleteşti ale poporului românesc şi ale poporului unguresc în raport unul cu altul. Câtă vreme la Unguri găsim la adresa Românilor injurii bădărane („btidos olăh", „bocskorcs olăh", „vad olăh" şi chiar şi numai numele de „olăh"), la Români nu găsim la adresa Ungurilor decât epitete aproape nevinovate (dintre cari „prost", „îngâmfat" şi „turbat" sunt poate cele mai violente). Noi nu-i urâm pe Unguri, pentrucă avem sentimentul superiorităţii noastre ca rasă, câtă vreme Ungurii ne urăsc tocmai fiindcă ei au sentimentul inferiorităţii ca rasă, — sentimente fireşti justificate de istoria celor peste o mie de ani de când aceste două popoară locuiesc alături. Ei nu ne-au putut învinge (des-naţionalizându-ne), noi ne-am afirmat în ciuda violentelor atacuri impotiiva cărora aveam să ne apărăm Poporul românesc nu cunoaşte ura de rasă faţă de Unguri, pentrucă în sufletul lui nu doarme nici o „primejdie maghiară", câtă vreme in sufletul poporului unguresc s’a sălăşluit „primejdia valahă". Noi nu înjurăm fiindcă nu urâm, şi nu urâm fiindcă nu ne temem, şi nu ne temem fiindcă suntem mai tari, suntem superiori — ca rasă... Iar viitorul este al celui mai tare. Ion Grecu. Teatru. Plecarea d-lui Davilla. [Piesele: „Onoarea", „Bu-nicul“ şi „Romeo şl lulietta“. Odată cu schimbarea guvernului, în fruntea Teatrului Naţional va veni un nou director, un director liberal. Până când scriem aceste rânduri nu se ştie precis cine va fi conducătorul primei noastre scene. Se vorbeşte de P. Eliade, de Brătescu-Voineşti şi de G. Diamandi, autorul câtorva lucrări dramatice, dintre cari „Chemarea codrului" în timpul din urmă a avut un frumos succes. D-l A. Davilla, directorul de până acum, va trebui să plece. In noua sa direcţie d-l Davilla a încercat multe lucruri, dar puţine i-au reuşit. în primul rând a voit să stabilească un repertoriu. A jucat în scopul acesta câteva piese, cari fie din cauza distribuţiei greşite, cum a fost „Bolnavul închipuit", fie din cauza că piesa în sine eră slabă, cum a fost cu Gheorghe Dandin, încercarea n’a reuşit. Intenţia însă nu pierde nimic din valoarea ei şi oricare director ar veni trebuie să continue această încercare şi să formeze un repertoriu stabil al Ţeatrului Naţional;_se impun?. www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 11)14 LUCEAFĂRUL 59 A mai voit d-l Davilla să facă o nouă lege a Teatrelor, dar fiindcă această lege loviâ în interesele societăţii dramatice, artiştii au respins-o şi legea n’a putut să-şi primească sancţionarea Camerei deputaţilor. D-l Davilla pleacă de data asta dela teatru mai mult învins decât învingător, lăsând in urma lui poate şi regrete, dar — ce e sigur — o mare încurcătură financiară; va trebui o mare trudă şi multă iscusinţă in alegerea pieselor viitoare, cari să atragă publicul, ca teatrul să-şi poată veni in fire. Desigur că d-l Davilla nu bănuia să plece aşa de curând, căci altfel nu s’ar fi lansat in cheltueli de montări aşa de mari. Dintre piesele jucate in timpul din urmă trebuie să ne oprim un moment la „Onoarea" lui Sudermann. O structură veche, melodramatică, care place publicului mare, dovadă că piesa {ine afişul, dar pe cei mai în curent cu evoIu|ia şi rafinăria artei scenice ii lasă ind.fcren|i. Artiştii noştri contribuie şi ci la nereuşita acestui spectacol; prea scot in evidenţă părţile comice prin cari autorul n’a voit decât să carac-teriseze personagiilc ca să iasă şi mai puternic in evidenţă fondul amar şi dramatic al piesei. „Bunicul", mult trimbiţata comedie a d-lui A. de Hertz n’a avut succesul aşteptat. Poate fiindcă a fost prea trimbiţata dinainte. Unii zic că piesa in sine c slăbuţă. Oricum ar fi, d-l A. de Hertz e un autor de talent şi o cădere, două, trei chiar, în cariera unui scridor de talent n.i însemnează nimic; va fi mai atent pe viitor in căutarea subiectelor şi când se va apucă de lucru nu va mai ciopli o bucată de sticlă, oricât ar ciopli-o şi lustrui-o de frumos, ci va căută un diamant. Romeo şi Iulietta, nemuritoarea tragedie lirică a lui Shakespeare s’a jucat cu o montare şi cu o distribuţie nouă. Spectaculoasele piese ale marelui englez vor aduce întotdeauna lume şi vor face întotdeauna succesul unei scene. Piesa se joacă cu săli pline şi din ce în ce mai pline. Cu toate că interpretarea lasă de dorit in-mare parte, — o Iulietta ideală e greu de găsit, o artistă care să fie ingenuă la început cele două-trei tablouri şi pe urmă tot restul piesei femeie în toată puterea, care să-ţi dea toate înălţimile şi adâncimile unei tragedii, cuni teatrul nostru n’a mai avut dela Aristizza Romanescu — publicul mare trece peste astfel de lipsuri, uluit şi fermecat de grandiozitatea desfăşurării subiectului. De aceea, cum zic, piesa va ţine multă vreme afişul. Traducerea e făcută de mult regretatul Şt. O. losif in metrul original. Sună greoi pe ici pe colo, în părţile pur lirice mai cu seamă, cum e celebra scenă dela balcon, şi asta din cauza versului original întrebuinţat şi nu din cauza lipsei de limpezime a traducerii, cum fac unii greşala de susţin, in părţile serioase de contemplare şi filozofie traducerea, chiar in versul acesta greoi şi cam nepotrivit firei limbei noastre, e admirabilă. Cităm intrarea părintelui Laurenţiu: „Ursuzei nop{i îi râd în faţă zorii înpcstriţând cu dungi de rază norii La ost. Şovăitorul întuneric S’apleacă ’ncet ca un beţiv din calea Zoritei roţi de foc a lui Titan.,. Dar până ce al soarelui feeric Ochiu arzător din neguri scoate valea înveselind văzduhul diafan, Eu trebuie cu ierburi veninoase Şi flori ce poartă sucuri preţioase Să-mi umplu coşuleţul de nuiele... O, sunt puteri de vieaţă minunate In iei buri, in copaci, in piatră chiar! Din toate câte din pământ răsar Nimic nu-i rău să n’a.bă-o parte bună, Ci ’n rău ce-i bun adesea se răsbună Când e-abătut din calea lui cea dreaptă; Virtutea chiar se poate face viciu Şi viciul poate-a se ’nălţâ prin faptă... E şi balsam de leac într’un caii ci u Gingaş de floare... dar e şi otravă; Când o miroşi mireasma-i c suavă Dar când o guşti inima nu-ţi mai bale... — în oui, ca şi in plantă şi în toate Sunt doi stăpâni mereu in duşmănie: E bunul har... e crunta lăcomie... Şi când spre cel mai rău înclină sorţii Atuncca vine şi ne ’nghile al moiţii Bălaur... Şi in alt loc, vorbind cu Romeo şi arătându-i pe lulietla care vine: Priveşte-o ... picioruşul ei nu lasă Nici cea mai mică urmă unde pasă... — Ceice iubesc pot să călătorească Pe firele de funigei ce leneşi Plutesc în aeru ’ncropil de vară Şi tot nu cad ... Aşa e de uşoară Deşertăciunea!... Artă. Reprezentaţiile de operă ale societăţii „Carmen*1. Dela concertele simfonice. Concerte anunţate. 9, 11 şi 13 Decemvrie din 1913 vor rămânea în istoria operei româneşti. Au fost mai mult decât încercări; au arătat, că oricând putem avea opera noastră. Lipsiâ numai iniţiativa; nu încurajarea, căci publicul, budgetul statului în măsura şi prevederile sale, direcţia teatrului naţional, oamenii de bine şi-au întins mărinimos mânile, şi nici răsplătirea nu lipsiâ, cu cx.epţia celor câţiva negativi în vieaţă. Meritul mare, fără îndoială, e al iniţiatorului. Maestrul Kiriac, acest element de acţiune în arta românească, în unitatea culturală a neamului prin muzică, în căutarea şi găsirea cântecului nostru curat, e un om de ispravă; şi-i este cu atât mai admirabilă energia, cu cât e învăluită în simplicitatea albă a modestiei de sine şi a discreţiunei personale. „Şezătoarea" lui Tiberiu Brediceanu şi „Cavalleria rusticană" de Mas-cagni, s’au executat foarte bine la Teatrul Naţional. D-na Veturia Triteanu şi cântăreţii Mărcuş şi Folescu, împreună cu disciplinatul cor al societăţii şi cu or- www.dacQFomanica.ro 60 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1914. chestra ministerială, s’au prezentat într’un armonios avânt. Icoana din popor „La şezătoare" s’a jucat şi, mai ales, s’a cântat cu însufleţire; pe alocurea numai, câte un ritm uşor schimbat. Costumele naţionale ale numeroşilor corişti, deşi diferite şi „pointill-ate" pe ici, pe colo de câte un guler boieresc şi o cravată cu şic, de câteva picioruşe in pantofi de lac sau galbeni sau trandafirii, totuş alcătuiau un pitoresc tablou; şi tinereţea şi glasurile fragede şi graiul limpede s’au întregit unele pe altele, au ridicat la urmă cortina de 4 şi 5 ori in aplauze entuziaste şi au adus pe autor la rampă. D-l Tiberiu Brediceanu lucrează in maniera puc-cinistă. D-sa nu mai e un influenţat de eleganta şi pasionata muzică a lui Puccini, ci e un hotărîtadap-tator al procedeurilor acesteia la motivele poporale româneşti. Conştient însă de aceste bine desemnate caractere, retuşează armonia de sunete cu paloarea timidă a melancoliei şi reuşeşte intru câtva să adauge o coloare românească, mai bine zis un vernisage naţional. Negreşit, d-l Tiberiu Brediceanu e un harnic culegător şi orânduitor de motive poporale; viitorul va arăta mai mult decât prezentul valoarea de muncă a muzicianului ardelean. in „Cavalleria rusticană" influenţa wagneriană e mai mică decât în ori şi ce altă operă italiană modernă. Mascagni, mai mult decât Puccini, Giordano, Zandonai, este expresia maximă a muzicei moderne pur italiane. în adevăr, în operile sale şi mai ales în „Cavalleria rusticană", cea mai reuşită a maestrului, nu e decât o urmă de leitmotiv şi nu se observă continua neîntrerupere fonetică între scenele unui act, caracterele principale ale artei wagneriane. Mascagni este continuatorul curat al muzicei adevărat italiane, este cel mai masiv italian in muzica modernă; de aceea e şi cel mai personal şi în procedeurile sale limpezi, decise şi puternice, cel mai artist. Această perlă muzicală a fost bine aleasă, spre a fi executată de societatea „Carmen". Atât soliştii, cât şi corul, şi-au arătat din belşug calităţile pozitive. D-na Veturia Triteanu a fost născută pentru scenă. Şi calităţile naturale ale vocei şi temperamentul d-sale arată putinţele dramatice ale acestei artiste. O San-tuzză plină, caldă, — prea caldă chiar — exprimată prin mişcări şi gesturi brusce de ţărancă meridională, printr’un glas de o catifelată omogenitate de timbru, intens colorat, cu prisos dăruit dela Dumnezeu. Atâtea însuşiri, deşi lipsite de înalta rafinerie a tehnicei, — emisiuni anumite, portanduri line, mai ales în timpurile repezi, dicţiune ireproşabilă — totuş, adăugate la un fizic aşa de scenic, explică succesul sopranei noastre dramatice. Tenorul Mărcuş şi-a dovedit, întâi de toate, admirabila-i înfăţişare de actor: o siluetă elegantă, plină de prestanţă, un joc degajat sau pasionat, variat şi semnificativ întotdeauna. Glasul, deşi indispus de o inoportună laringită acută şi întretăiat de bizare atitudini vocale, a lăsat să i se simtă timbrul cald, coloritu-i divers şi impulsurile expresive ale puternicului său influx nervos. D-l Folescu, un Alfio demn şi impetuos ca şi jocul, ca şi vocea d-sale. Emigrat din mediul de bas cantabil in acela de bariton dramatic, s’a manifestat ca un complect adaptat. Va răinâneâ, va reveni?... Credem că va rămâneâ. Corul societăţii, conştienţios şi bine educat atât in mişcări, cât şi în execuţia vocală: vioiciune, intrări exacte, intensitate marcată a basului. Orchestra a secundat bine. Ca pentru o întâie conducere de operă, maestrul Kiriac s’a arătat apt într’o aşa grea sarcină. Socotind că numai propriile puteri artistice ale acestei societăţi de diletanţi, ajutate de ale celor trei merituoşi protagonişti, au înregistrat un aşa strălucit succes, că aceste forţe latente au fost îndemnate la manifestare şi conduse de munca sfioasă în aparenţă şi masivă în realitate, depusă de acest energetic muzician al nostru, d-l D. Kiriac, că între ai noştri se găsesc evidente valori de artă şi muncă, trebuie să avem toată încrederea în apropiatul viitor al operei române. Şi să ne urăm din toată inima, ca aceste trei seri de promiţătoare artă: 9, II şi 13 Decemvrie din 1913, să-i fie renaşterea! * Siegfried Wagner, celebrul maestru şi compozitor din Bayreuth, a condus în două matineuri orchestra ministerială, la 6 şi 8 Decemvrie. O înfăţişare simplă, aproape rigidă, gesturi măsurate, neobservabile in aparenţa lor monotonie, a ştiut să emită efecte neaşteptate de forţă şi superioritate artistică, să potolească în ascu'tători plăcerile superficiale şi să mişte tăceri din inconştient. A dirijat din „Fliegende Hol-lănder" şi „Meistersinger", „Siegfried-ldyll" şi uvertura din „Tannhăuser" şi din propriile sale lucrări: „Der Kobold", „Herzog Wildfang", „Schwarzschwancn-reich", „Bârenhâuter"... Fiul marelui geniu e un mare compozitor; o inspiraţie bogată, şcoala de armonii contrapunctale a părintelui său, aceea a melodiilor suprapuse, orchestraţie puternic colorată ş!, în toate, atmosfera de puritate divină a templului bayreuthian. La ultimul concert, o coroană de lauri s’a înmânat maestrului. Florizel von Reuter s’a produs în două concerte singulare. Cât de grea trebuie să fie lupta dintre maturul Reuter de-acum şi micul Florizel de odinioară! Arcuşul alunecă tot aşa de iute, dar atâta acum nu mai ajunge. Emil Sauer, in două concerte anunţate ca ultimele in România; acelaş mare muzician, acelaş titan în tehnică şi inspirat impresionist în execuţie. Huberniann a cântat, cu orchestra, concertul de Brahms; tehnician mare, temperament pasionat, posedă aceea forţă de dominare a marilor artişti asupra auditorului. Concertele simfonice ordinare au urmat mai puţin regulat, tocmai din cauza celor extraordinare. într’al 4-lea din stagiune, o noutate, poema „muntelui pleşuv" de Moussorgski: un suflu de intensă inspiraţie personală a celui mai mare autor rus, simplism în tratarea armonică, simplism în coloritul atât de idealizat, atât de evocator, www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LUCEAFĂRUL 61 încolo, cunoştinţe: delicioasa simfonie a 4-a de Beethoven, viul Carnaval roman, o delicată suită de Rameau-Gevaert şi în al cincilea simfonic, a 5-a simfonie de Beethoven, Haendel, 1812 de Tschaikowsky. Orchestra a luat vacanţă până la 12 Ianuarie. * Două concerte se anunţă: ai d-nci Lucia Cosma, eminenta noastră „diseusă" de cântece româneşti şi lieduri, distinsa soprană lirică, de-atâta vreme neauzită în capitală, şi concertul d-nei Veturia Triteanu, cunoscuta cântăreaţă, actualmente, desigur, cea mai populară la noi. Aşteptarea e mare. Ion Borgovan. a înseninări. Poetului Ady. în ziarul „Vilâg" (Nr. 22 din 25 Ianuarie 1914) îi scrii poetului Goga şi-l întrebi: cum poate să-şi vândă neamul de opincari, pactând cu duşmanii democraţiei şi ai libertăţii, cu urmaşii sălbatici ai feudalilor, cari vânau iobagii, cum vânează azi vulpile. îi scrii frumos, din inimă, cu avânturi de poet şi cu dragoste de frate. Spui adevăruri crude şi pentru unii şi pentru alţii: şi pentru noi şi pentru ai tăi. Adevăruri, cari sfâşie ca spedele de Toledo, fiindcă sunt prea adevărate. Atragi atenţiunea asupra taberei din care faci parte şi care de un deceniu, spo-rindu-şi mereu ostaşii, luptă pentru libertatea popoarelor din Ungaria, deci şi pentru poporul românesc. Da, e adevărat, că democraţii tăi apără drepturile tuturor popoarelor. Le apără poate din convingere şi cu bună credinţă. Le apără fiindcă sunt incă in faza teoriei şi poate şi a sentimentului. Dar, poate, nu ştii că dobândirea puterii schimbă suflete, convingeri, sentimente, — tot? Nu ştii că puterea e o vrăjitoare, care pe proşti ii face cuminţi, pe cei cuminţi, idoli; pe cei răi, buni, iar pe cei buni netrebnici; şi mai face minuni cu mult mai mari: din democraţi scoate autocraţi şi despoţi. Excepţiunile — sufletele consecvente — sunt foarte rari. în ziarul vostru „Vilâg", de câte ori n’a fost batjocorit poporul nostru şi de câte ori n’au fost desfiinţate drepturile lui! Chiar şi teoreticianii voştri cei mai distinşi ca lâszi Oszkâr vreau să ne democratizeze ca să ne maghiarizeze. Vreau să înlocuiască brutalitatea, dar ţinta acţiunii lor e aceeaş: desfiinţarea unui popor. Iată, de ce credem că nu ne vom înţelege niciodată. Vom simpatizâ unii cu alţii, ca fiii aceleiaşi civilizaţii, dar cărările vieţii noastre se vor încrucişâ mereu in lupte crâncene. Când veţi ajunge la putere veţi fi şi voi ca ceilalţi. Tu, poate, vei rămâneâ la o parte şi vei visă mai departe... la libertatea şi îmbrăţişarea popoarelor. Să nu crezi că târguiala unor oameni ajunşi la strâmtoare va amorţi un popor întreg sau că-1 va face să renunţe la idealurile lui. Un om, care se închină ca tine memoriei Iui Iancu, trebuie să înţeleagă, că din vulturi nu se fac vrăbii şi că „pacea" dintre popoare nu se ticlueşte prin procese-verbale şi prin învoeli redactate la masa verde. Poporul, ţărănimea românească nici nu visează la „pace". El munceşte cu sudori de sânge şi aşteaptă... îţi închipui ce aşteaptă. Voi croiţi-vă singuri soartea. Ne vom croi-o şi noi pe-a noastră, fără voi şi împotriva voastră a tuturora. „Pace", „învoială", „acord", „compromis" — şi cum vrei să le mai zici — se fac şi se desfac, fără nici o obligaţiune pentru cei ce ştiu unde merg. Cât despre Goga, se pare că-1 iubeşti fără să-I cunoşti. Altfel nu l-ai bănui şi nu l-ai amestecă în ciorba împăcării, pe care nu ştim nici noi câtă vreme va mai tulburâ-o. Cei ce-au făcut-o, s’o sare şi să o mânânce. Lor, poftă mare; ţie, poete, Salutare! 88 „Neamul românesc". La 10 Maiu 1906, în anul expoziţiei dela Bucureşti, a apărut primul număr din revista care zilele trecute, după 7 ani, şi-a publicat numărul din urmă. „Neamul românesc", revista d-luiNicolae Iorga, acest om extraordinar nu numai prin bogăţia muncii sale, ci şi prin pătrunderea vremilor ce s’au depănat sau se deapănă acum, — a fost salutată de noi Românii din Ardeal cu dragoste şi bucurie, pentrucă noi l-ani înţeles pe d-1 Iorga mai mult decât l-au înţeles cei in mijlocul cărora a trăit şi a muncit. Şi, poate, aici a şi fost cetit mai mult decât în ţara sa proprie. în cursul anilor, şi d-1 Iorga şi revista sa tot mai rar soseau in ţara noastră, pentrucă tot mai mari îngrădiri se ridicau — de alţii — intre noi. în cele din urmă abiâ ştiam dacă mai există „Neamul românesc" care odinioară ne incălziâ sufletele. Măsuri poliţieneşti opriseră intrarea lui in ţară. Şi moare acum din lipsă de sprijin, moare in vremea când se apropie din nou deschiderea graniţelor pentru presa românească din Regat. Noi credem intr’o reînviere, pe care o aşteptăm cu sufletele curate. 88 Blocul germano-maghiaro-român. Stările interne ale monarhiei noastre dualiste oferă prilej presei şi publiciştilor din străinătate să discute sorţile unui răsboiu eventual între cele două mari întovărăşiri de puteri: tripla-alianţă şi tripla-înţelegere. în deosebi, însă, sunt discutate stările din Ungaria, care — până acum — a avut cuvânt hotăritor în politica externă a monarhiei. Un publicist german, Karl Felix Wolff, discută şi el această chestiune a unui viitor răsboiu într’un articol, publicat la loc de frunte in revista „Osterreichische Rundschau" din Viena („Natiirliche Bundesgenossen der Deutschen" — Aliaţi fireşti ai Germanilor). Autorul articolului ajunge la concluzia că Maghiarii şi Românii trebuie să se lege în prietenie de Germani, pentrucă numai un bloc germano-maghiaro-român poate să pună stavilă panslavismului. Pentru ase puteâ ajunge, însă, la o prietenie sinceră, trebuie să se introducă reforme în ce priveşte politica internă a Ungariei. „în Ungaria locuesc, ală- www.dacQFomanica.ro 62 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1914. turi de 10 milioane(?) de Unguri, 3 milioane de Români şi 2 milioane de Ge mani. Cu aceste 5 milioane Ungurii trebuie să se înţeleagă. Dacă in România au răsunat, cu prilejul mobilizării recente, strigătele de „Jos Austria", — ele au izvorit cxcluziv din o irita} e provocată de măsuri politice interne necuminţi luate de Unguri. Aici trebuie să se facă schimbare". Numai aşa va puteâ să resiste Germanismul împotriva Slavismului. înţelegerea româno-maghiară este, prin urmare, lanţul care va legă România de tripla-alianţă, asigurându-i piepondeianţa in cazul unui răsboiu... * La acest loc înregistrăm şi câteva dintre declaraţiile făcute de contele Czernin, ministrul monarhiei noastre la Bucureşti: „Relaţiile dintre România şi monarhia noastră in vremile din urmă s’au recit. Eu, însă, sper că îndată ce se va rezolvi chestiunea Românilor din Ardeal, toate se vor îndreptă din nou spre calea cea mai bună. „Toţi ceice afirmă că Românii din Ungaria n’au drepturile necesare — au dreptate. Starea de azi este nedreaptă. • „Făierea mea este câ-i o necesitate imperioasă ca ţara şi cetăţenii noştri de naţionalitate română să se înţeleagă. Că s’ar puteâ ca înţelegerea să nu se facă? Austria şi Ungaria au cel mai mare interes să nici nu se gândească la acest rezultat nenorocit." * Drept încheiere şi o apreciere a domnului Tache Ionescu, fost ministru de interne al României: „Nu cunosc amănuntele planului de înţelegere. Dar cunosc mult mai bine istoria, decât să nu ştiu că esenţialul nu este cuprinsul înţelegerii, ci faptul că se caută şi se face înţelegerea, care — ca orice lucru omenesc — nu va puteâ mulţumi nici o parte, dar poate să fie baza unei convieţuiri paşnice." 88 Libertatea presei. Camera deputaţilor din Budapesta a votat — după scene de-o violenţă extraordinară — reforma legii despre libertatea presei, împrejurările intie cari s’a votat, măsurile prezidenţiale cari au premers votării caracterizează în deajuns spiritul nouei legi. Suspendările şedinţei provocate de gălăgia şi nesupunerea opoziţiei şi urmate de intrarea in acţiune a gărzii parlamentare, care a scos din incintă chiar şi pe contele Andrâssy, fostul ministru de interne, — atmosfera aceasta in care s’a născut noua lege ne indică care va fi interpretarea ei in practică. Cu toate că noua lege îngrădeşte libertatea de mai nainte a presei (pe care, însă, noi n’am cunoscut-o), votarea ei nu se poate socoti ca o învingere a reacţionarismului, sau o înfrângere a liberalismului. Prezentarea nouei legi şi votarea ei n’are a face nici cu reacţionarismul, nici cu liberalismul, ci este o consecinţă logică a unei „necesităţi imperioase", care nu numai l-a silit pe contele Tisza să procedeze faţă de opoziţia parlamentară cu încălcarea legilor, ci i-a făcut de-adreptul cu putinţă încălcarea aceasta a legilor. Noua lege este un produs al situaţiei politice interne şi externe, care impune măsuri prealabile in vederea unor evenimente ce se apropie. O dovedeşte aceasta şi faptul că în aceeaş vreme in care se votează o reslricţiune a libertăţii presei, — se iau măsuri şi pentru lărgirea ei (cel puţin în raport cu noi Românii): anularea ordinaţiunilor prin cari ziarele din Regat sunt oprite a intră in Ungaria. Anularea acestor ordinaţiuni, adevărat, nu este încă fapt inplinit, dar este în drum şi izvoreşte din aceeaş „necesitate imperioasă", care a produs atâtea schimbări in vieaţa internă a ţării noastre. 88 Românii din Torontal. Ţăranii românii, în număr de câteva zeci de mii, din cercul Panciovei, Alibu-nariu'ui şi Antalfalvei, cercuri aparţinătoare comitatului Torontal, stau foarte rău. Aceşti ţărani, bine situaţi materialiceşte, căci în aceste părţi de pe ter.torul fostului confiniu militar pământul e foarte productiv, ar puteâ să aducă însemnate jertfe materiale pe altarul neamului, dacă ar aveâ conducători devotaţi cauzei noastre româneşti. Şcoale confesionale nu avem. Sunt numai şcoale comunale, apoi de stat, unde, fireşte, acuma nu se mai cântă ca înainte cu vreo 25 ani „Saltă Române plin de mândrie" ci „Isten âld meg a magyart". De cultură naţională, câştigată în şcoală, nici vorbă nu poate fi, deci aceasta trebuie câştigată pe alte căi. Şi, Doamne, cât de necesară ar fi aici cultura naţională! Nu locuim singuri, ci împreună cu alte neamuri, cu Sârbi, Unguri, Nemţi, cari numai binele nu ni-l voesc. La ţăranii noştri conştiinţa naţională e cu totul degenerată, de demnitate naţională nici pomeni nu se poate; limba naţională nu are nici un farmec, nici o deosebită însemnătate pentru ei, căci în contactul lor cu străinii, vorbesc alte limbi, mai cu seamă pe cea sârbească şi nemţească; simţul religios-moral a decăzut aproape cu totul, ceeace dovedeşte marele număr al căsătoriilor nelegiuite (concubinate); şi neînsemnatul număra! căsătoriilor religioase, lumea mulţu-mindu-se numai cu căsătoriile civile; diferitele secte religioase, ca secta fotografiştilor şi sâmbătaşilor — fără a mai aminti de nazarinisni, care arc mii de aderenţi — zilnic seceră jertfe mari, făcând pe mulţi să-şi părăsească credinţa lor rămasă dela moşi-stră-moşi; luxul, care a contribuit şi la înstrăinarea portului nostru naţional, din zi in zi ia proporţii tot mai mari, răpind bani grei din punga ţăranului român, bani, cu cari se înbogăţesc străinii. Toate acestea sunt semne foarte îngrijorătoare, cari cu timpul pot duce la prăpastie poporul nostru de aici! Ar fi fost cel mai firesc lucru, ca de mult să se fi început o acţiune, adunându-se într’o puternică tabără toţi cărturarii noştri de aici, ca să muncească pentru binele neamului. Dar nu s’a făcut nimic nici în trecut, şi nu se face nici acum, deşi primejdia in fiecare clipă e tot mai mare, mai ameninţătoare. Frumosul titlu de „fruntaş naţional", „conducător al poporului" nu se câştigă numai în urma poziţiei www.dacQFomanica.ro Nrul 2, 1914. LUCEAFĂRUL 63 sociale şi materiale! Pentru a merită, cu drept cuvânt, acest titlu, trebuie să munceşti, să jertfeşti pentru binele neamului şi să nu te mărgineşti numai la vorbe late şi umflate. Astăzi încă nu e târziu pentru a înlocui răul cu binele — mâne însă poate să fie prea târziu! A. 88 Sărmanul Emil... într’un articol despre „Anul literar 1913“ cetim următoarele aprecieri: „Naufragiaţi, se agaţă de bârna smintelii, Emil Isac — muncit de delirul lui egocentric — ori Aderca — groaza banalului împinsă la furie: două exemplare superbe ale patologiei noastre literare..." Emil Isac — naufragiat care se agaţă de bârna smintelii! Emil Isac — exemplar superb al patologiei noastre literare!... Şi ştiţi unde se publică articolul cu aceste aprecieri? în „Noi a Revistă Română" din Bucureşti, care vreme îndelungată şi-a deschis coloanele, larg, scriitorului „muncit de delir egocentric". Târziu, adevărat, dar in cele din urmă totuş... criticul revistei din Bucureşti a ajuns şi el la convingerea care pe noi de mult ne-a făcut să aruncăm produsele literare ale sărmanului Emil — in coşul de hârtii. gg Onoruri... cari demoralizează. Zilele trecute a fost asasinată, în Budapesta, o deniimondă celebră, Intre tovarăşele ei, pentru giuvaerele de cari dispunea 'din munificenţa unui „prieten". Din servitoare de rând, umila fată dela ţară se... coborîsela treapta înaltă de demimondă invidiată, — ca să cază apoi şi ea jertfă aceleiaş iubiri de aur şi scunipeturi care o făcuse să-şi aleagă cariera de „prietenă" a celor în stare să plătească „prietenia"... Până aici nimic excepţional, nimic extraordinar, — nici chiar bogăţia de amănunte din presă asupra giuvaerelor şi scumpeturilor rămase in urma celei asasinate. Extraordinarul începe numai cu înmormântarea, la care au asistat peste 20.000 de oameni, dându-se adevărate lupte pentru un loc mai aproape de sicriu. Şi extraordinarul continuă când cetim că la înmormântare a cântat corul Operei regale, al unei instituţii subvenţionate cu două milioane anual din veniturile particulare ale Maj. Sale şi vistieria ţării. Extraordinarul încetează apoi cu acest epilog al unei vieţi desfrânate, pentrucă mai poate fi socotit extraordinar — după aceste onoruri publice! — dacă a doua zi după înmormântare „prietenul" răposatei a primit 800 de scrisori în cari totatâtea femei se îmbiau a-i înlocui „prietena" ... ? Şi câte suflete frământate de ispite şi ispititori, cari se împotriveau încă, vor fi pierdut şi cel din urmă razim moral — în faţa onorurilor publice ce s’au adus imoralităţii? A înţelege că a păcătui este omenesc, a înţelege că imoralitatea demimondă are şi cauze sociale — însemnează a căută mijloacele pentru stârpirea răului; a proslăvi, însă, păcatul însemnează că societatea aceasta este atinsă de germenii corupţiei şi merge, fatal, spre peire. 88 Spicuiri. Dintr’un articol în care se afirmă că n’avem nevoie de universitate românească: „Cultura noastră e saturată de influinţe ungureşti. Intelectualii noştri au aproape cultură ungurească. Scriitorii noştri de azi stau sub infiuinţa ei: losif a fost fermecat de Petofi, Qoga e legănat de ritmul clasic alui Arany şi-şi răcoreşte oboseala sufletului la alinarea lâncedă a simbolişiilor dela Nyugat, iar Ciura îşi paşte sentimentele de plăcere pe câmpiile Betuliei..." A afirmă că losif, poetul blajin, lipsit de orice accente de revoltă, poetul care nici nu ştiâ ungureşte, a fost influinţat de Petofi; a afirmă că Goga îşi răcoreşte oboseala sufletului la alinarea simboliştilor dela Nyugat, câtă vreme această revistă a apărut târziu după apariţia Poeziilor lui Goga, (care n’a avut de ce să împrumute „ritmul clasic" dela Arany, pentrucă acest ritm e un patrimoniu universal;; sau, în fine, a-ţi permite luxul de-n fare ironie la adresa unui neindreptăţit scriitor român cum e subtilul Ciura, — nu dovedeşte că n’avem nevoie de universitate românească, ci, dimpotrivă, dovedeşte că avem necesitate imperioasă de această universitate — pe seama unor scriitorii ca autorul articolului „Putem noi organiză o universitate românească" ... * Din comentariile politice ale unui organ de zi: „în faţa noastră se aprind fulgerile urei seculare, se împletesc şi se sparg prăpăstioase, dar tăria de granit a adevărului nostru le resfrânge (in) hohotele adâncurilor vremii ce trăim." Hohete... însoţesc şi cetirea rândurilor de sus. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — P. Iţi împlinim, păgâne, dorinţa. Cântece. I. Ziua, în amiaza mare, Când te vei plimba ’n grădina Tocmai când miroşi o floare, Un tâlhar are să-ţi vină. Aie să se facă noapte Când ţ'-a trece pragul porţii, Nu te va atinge încă Şi-ai să ţipi în doaga morţii. Fulgerată, în ţărână Vei cădeit, albă ca varul, Când de mână te \’a prinde Şi te va privi tâlharul. II. Ceva te doare, plângi copilă Şi lacrimi mari îţi cad în poală. De tine, dragă, nu mi-e milă: — Durerea ta e apă goa'ă. www.dacQFomanica.ro 64 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1914. III. Ce tainică ’ndrumare-a sorţii! Eu mă frământ în. chinuri grele, Mă arde ’n ochi răceala morţii — Ea-ini plânge lacrimile mele. IV. Dacă şi astăzi mă mai ierţi, Zâmbind cu bunătate, Dacă nici astăzi nu mă cerţi Te las cu sănătate. Iubirea mea e pe pământ: 0 păcătoasă goană. Eu n'am nimic în mine sfânt, Nu fii nici tu icoană. V. Mi-ai cântat un câutec Azi în miez de noapte. N'auziam o vorbă: Se pierdea în şoapte. Mă gândesc la taina Tainelor divine: — De-1 tăceai, iubito, tl cântai mai bine. VI. Mergând pe calea despărţirii M'am fost oprit în loc o clipă Pe culme: Tainele iubirii Hăteau în juru-mi din aripă. Ceicetătoarea mea privire S'a 'ntors atuncea în spre tite, Spre culmea ta. — Să nu te mire: Tu încă te uitai la mine. Bibliografie. In Analele Academiei au apărut următoarele broşuri: Dr. N. T. Deleanu, Studii asupra schimbărilor de materii pe timpul respiraţiei frunzelor separate de plantă. Bucureşti, 1912. Dr. Q. Pascu, Sufixele macedo- şi magleno-ro-mâne de origine neogreacă. Bucureşti, 1913. Ioan Boceanu, Glosar de cuvinte din judeţul Mehedinţi. Bucureşti, 1913. Dumitru Dan, Rutenii din Bucovina, schiţă etnografică. Bucureşti, 1913. Dim. A. Sturdza, însemnătatea lucrărilor comi-siunii europene dela graniţa Dunării 1856 la 1912. Partea I. III. Bucureşti, 1913. Elena Lupu, Cercetări Histo-fiziologice asupra intestinului dela Cobitis fossilis. Bucureşti, 1913. N. lorga, Patrahirul lui Alexandru cel bun: Cel dintăiu chip de domn român. Bucureşti, 1913. Dr. Hurmuzescu, Magnetostricţiunea, instabilitatea moleculară. Bucureşti, 1913. N. Teclu, Contribuţiuni la caracteristica flăcării. Bucureşti, 1913. Dr. Q. Marinescu, Mechanismulchimico-coloidal al bătrâneţii şi problema morţii naturale. Bucureşti, 1913. Dr. V. Babeş, Cercetări asupra sexului antidifterlc II. Bucureşti, 1913. Ioan Ciurca, Larvele de diphyllobothrium fatum (L) la peştii din bălţile Dunării. Bucureşti 1913. Oh. FI o rea şi M. D. Da vid, Notă asupra unui craniu de „Rhinoceros leptovhinus luv.“ din terţiarul moldovenesc. Bucureşti, 1913. Elena Nicodim, Asupra Hepato — Pancreasului dela Moluşte. Bucureşti, 1913. Dr. Z. Petrescu, Observafiuni ştiinţifice străine din secolul al XVIII-lea, servind la istoria noastră culturală. Bucureşti, 1913. Dr. C. I. Istrati, Primele însemne de distincţiuni şi decoraţiuni române. Bucureşti, 1913. Dr. Eugen Botezat .Bourul şiZimbrul. Bucureşti, 1913. ’ N. Io rga, Armenii şi Românii: O paralelă istorică. Bucureşti, 1913. Vasile Pârvan, Ştiri nouă din Dacia Malvensis. Bucureşti, 1913. Per. Papahagi, Din trecutul cultural al Aromânilor (cu prilejul unui document de limbă). Bucureşti, 1912. N. Iorga, Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani. Bucureşti, 1913. N. Iorga, Câteva ştiri nouă privitoare la istoria Românilor. Bucureşti, 1912. N. I o r g a, Boieri şi răzeşi in Bucovina şi Basarabia în cele dintâi decenii după anexare. Bucureşti, 1912. N. Iorga, Plângerea lui Ioan Sandu Sturdza Vodă, împotriva sudiţilor străini in Moldova. Bucureşti, 1913. N. lorga, Ucraina moldovenească. Bucureşti, 1912. Mihail C. Sutzu, Monete inedite din oraşele noastre pontice (Tomis, Kallatis, Istros). Bucureşti, 1913. Premiile noastre. — Aviz abonaţilor. — Aducem la cunoştinţa abonaţilor noştri că la 1 Februarie v. expiră termenul până la care cei ce plătesc abonamentul au drept la premii. La cereri de premii să se trimită 60 bani pentru expediţia lor. Cei ce doresc să aibă scoarţe pentru colecţia anului 1913 sunt rugaţi să ne avizeze până la 1 Februarie, deoarece nu comandăm mai multe scoarţe decât ni se cer. Romanul „Arhanghelii" va apărea peste câteva zile. Cei cari l-au ales ca premiu îl vor primi îndată după apariţie. Adm. „Luceafărul". TIPARUL LUI W. KRAFFT IN 8IBUU. www.dacQFomanica.ro Premiile „Luceafărului". Revista „Luceafărul* cu 1 Ianuarie 1914 intră in anul al Xlll-lea de existentă. Ce a făcut revista „Luceafărul* pentru cultura românească în cei doisprezece ani de existentă, credem că e de prisos să o mai spunem. Cei cari sunt în curent cu mişcarea noastră culturală, literară şi artistică ştiu că „Luceafărul* a stat în serviciul renaşterii culturii naţionale din ultimul deceniu, grupând in jurul ei pe cei mai de seamă scriitori dela noi şi din România. Tinerii scriitori din Ardeal şi-au făcut cariera literară în coloanele revistei „Luceafărul*. Numele lor e nedespărţit de această revi8tă,care,ca şi „Sămănătorul* din România, înseamnă un popas nou în istoria literaturii româneşti. Revista „Luceafărul* mai are meritul de a fi o revistă artistică şi literară pentru familiile culte. Orice familie, care tine să aibă în casă o revistă de actualitate şi frumoasă s’o aboneze. E cea mai răspândită revistă dela noi. Numărul abonaţilor trece peste trei mii. Revista „Luceafărul* publică articole, nuvele şi romane originale. Revista „Luceafărul* mai publică adausuri artistice în colori sau heliogravate, ilustraţii în text şi adausuri muzicale. Abonamentul: Ediţia simplă Ediţia de lux In Austro-Ungaria: 1 an 20 cor., 6 luni 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 16 cor., 6 luni 8 cor. în România şi străinătate: 1 an 26 cor., 6 luni 13 cor. In edijia de lux, fiind tipărită pe hârtie cromo, ilustraţiile ies cu mult mai frumoase. Cuprinsul e identic în Austro-Ungaria: 1 an 26 cor., 6 luni 13 cor. în România şi străinătate: 1 an 32 cor., 6 luni 16 cor. cu edifia simplă, tipărită pe hârtie velină, anume aleasă pentru ilustraţii. Abonamentele se plătesc înainte, la începutul fiecărui an. o- Premiile revistei „Luceafărul". Cu numărul dela 1 Ianuarie 1914 deschidem un nou abonament la revista „Luceafărul". Ca în trecut, administraţia revistei ofere şi de data aceasta însemnate favoruri celor cari plătesc abonamentul pe 1 an sau 6 luni de zile — până la l Februarie 1914. Premiile-favoruri ce le oferim sunt pentru cei ce ne vor trimite abonamentul pe 1 an întreg: t. Octavian Goga: „însemnările unui trecător* (sau G. Murnu: „lliada", sau 1. Agârbiceanu: „Arhanghelii*, roman). 2. Oct. C. Tăslăuanu: „Informaţii literare". 3. O. Goga: „Poezii* (prem. de Academia română). 4. Elena Farago: „Versuri*. 5. 7 tablouri-stampe în colori, de pictori italieni s Cei interesaţi bă se adreseze -- -----ou încredere ™ Citrala Băncii pnerale ie asigurare Sibiiu — Naţyuebea. -!• Edificiul „Albia.!** •? or! la agenturile el principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad (Jâzsefffiherczeg-nt I/a). www.dacQFomanica.ro