LUCEAFĂRUL «u»' A Cuprinsul: Oti. C. Tăslăuanu . Anul 1913. Ulhail Langianu . în pacea înserării. M. Beza.............Cântec (poezie). Marilina Bocu . . La râul Iordanului. 1. V. Soricu . . . Salbă de sonete (poezie). Nicoiae Tcaciuc . . Rutenii. Maria Cunţan . . Cântec (poezie). 1. N. Pârvulescu . Sonet (poezie). I. Agărbiccanu . . Halucinaţii? A. C..............Pagini străine: Jules Le- maître. Întâia mişcare.' Dări de seamă: E. Stoica .... Dr. I. Lupaş: Principele ardelean Acafiu Barcsai şi mitropolitul Sava Bran-covici (1658—1661). Cronici: Ion Grecu: „împăcarea"... T. Codru: Kimon Loghi. Dr. O. Ghibu: Şcoala şi vieaţa dela ţară. D. N. Ciotori: Procedee ungureşti. însemnări: Cezar Boliac. O prorocire. Gazete pentru popor. Procesul unei politici de stat. Revista „TransilvaniaBiblioteca poporală a Asociaţiunii. Dări de seamă. Romanul „Luceafărului. Bibliografie. /lastrafiuni: Kimon Loghi în atelier. Kimon Loghi: Portret; Post mortem laureatus; Mărgele de Murano; Tinereţea; Din lumea basmelor; Bătrânul vesel; Toamnă; Bătrânul; Orpheu; Din basme. Jules Lemaître. Z/ja/e de Souâorij?e /e/nrî- HEDACTOR. oczar. C.TJSlJlHNU. An. XIII. Sibiiu, 1 Ianuarie v. 1914. Nr. I. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB INQRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaborator!: I. Agârblceanu, D. Angliei, Z. Bârsan, I. A. Baasarabeactt, O. Bogdan-Dolci, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al, Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Clotori, AL Ciura, Otllla Cozmuţa, Marla Cnnţan, Dr. Silviu Dragomir, 1. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Qârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Octavlan Ooga, Eugen Ooga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, 1.1. Lipădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lnpaş, Liviu Marian, Dr. I. Matelu, Octav Minar, Cornelia Moldovan, Dr. Q. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Clncinat Pavelescu, H. P. Petresca, u o* , * 0h'Popp’ Dr-Sextil Puşcăria, Dr. P. Roşea, O. Rotici, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M._Saulescu, M. Simionescu-Râmnlceanu, V. Şorban, I. U. Sorim, Victor Stanciu, Caton Tbeodoriaa, ___ D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONftNENT Ediţia simplă In Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor» In România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. ReclamafM* «uni a »» fac» im cur« de li eiU după apariţia fiecărui număr. Pentru eriet tckimbare dt adresă st tor trimite 30 bani im mărci postai». Ediţia de lax In Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Abonamentele, plătite înainte, sânt o se trimite la adresa: nj Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). ^5B5a5B5Bg35352g55Hg55HSasa5ra5a5g,5H5Z5a5SSBSa5Ti35H5BSE5E5a5aSel5E5Hj Orkcu Ion, III. Cronici. a) Actualităţi. Un jubileu...............232 Mobilizarea României . . . 453 Semne de descompunere . . 359 Grecu Ion, » . > Piatra G., Două discursuri...............396 Triumful ideilor..............514 Compania V. Antonescu . . 676 Un mormânt uitat..............710 www.dacQromanica.ro V b) Artă. Pas- Bohoovan I., Concertul soc. »Carnien< . . 302 , Concertul Castaldi ..... 331 '» Trei institutului............811 CABAUAiPFf D. N„ Un pictor bulgar...............74 Conac T., Muzica românească .... 203 P, jj. c., I. Mincu.......................46 £ Operă românească în Sibiiu . 362 c) Chestiuni sociale. Oicra Al., l’alatul păcii................645 d) Economie. t * * Mişcarea cooperativă .... 74 * * * Băncile poporale..............304 e) Educaţie, Şcoală. Georgescu I., Socrate şi Glaucon ..... 271 Semn, Starea şcoalelor confesionale _ din Bihor..................332 Stroescu V., Introducerea limbii rom. în Basarabia..................548 f) Istorie. Dr. 0. Gmnc, Un semicentenar...............812 pr. i. b., Saşii şi Românii..............763 g) Literatură. Ciotori D. N., Creatori de curente? .... 301 , Câteva chestiuni literare . . 360 Dragnea R. S., O problemă literară .... 38 Tomescd D , Vieaţa literară...............268 p. n. c., Sărbătorirea lui Alexandrescu 108 > Discursul d-lui Delavrancea . 394 , Bustul lui Maiorescu .... 109 > Literatura şi răsboiul . . . 141 T. o.. Iliada premiată de Academie 513 • Sălbătăcie decadentă .... 762 h) Religie, Biserică. B, Un exemplu pentru noi . . 73 „ * , Sinoadele eparhiale .... 329 i) Ştiinţă. Blaga Liviu, Progrese în cinematografie . 765 Stanciu Vict., Chestiuni de fiziologie . . . 363 , Cutremur de pământ .... 514 » Stropirea cu metale .... 549 , Fonograful fotopneumatic . . 677 , » # Telegrafonul....................234 I) Teatru. tî. i.u . «Ziua din urmă«.............172 Corbul Adrian, Gkorgkscu Ioan, Lais I. T., Senin, m) Vieaţa culturală. Scrisoare din Franţa 110, 173, 269, 361 Scrisoare din Germania 236, 397 Serbările llurmuzacbeştilor . 61 Scrisoare din Beiuş .... 45 Serbările cultur. del& Orăştie 643 n) însemnări. PaE- Ady Endre ......................................... 366 Aeroplanul »Vlaicu III»....................... . . 519 Amintiri despre Şt. O. Iosif.....................516 Amintiri despre Vlaicu..............................597 Anul 1913............................................815 Apărarea Ardealului ................................ 767 Ar fi bine..................• . ................142 Armistiţiu literar...................................75 Aiticolul d-lui Stroiescu............................304 Austria..............................................519 Balcanii nuoi........................................517 Barcian Daniil P...................................175 Bătrân şi obosit.....................................599 f Bengescu Eliza.....................................815 Borcia Ion Dr........................................175 Calendare noui..........................• .... 712 t Cantacuzino Gr.....................................240 Carmen Sylva .... •........................... . 814 Cartea de aur........................................815 Centenarul lui Alexandrescu...........................79 t Cerna P............................................240 «Chestiune bulgară» în România.......................518 Coarde simţitoare.................................. 205 Concertele de iarnă din Bucureşti....................175 Concert în Sibiiu..................•...............336 Couflictul româno-bulgar.............................334 Congresul femeilor................................. 335 Congresul învăţătorilor oprit......................518 Congresul partidului liberal din Rom...............679 Copiilor..........................."...............336 Cosânzeaua ..........................................455 Cultura maghiară.....................................240 Cum sburâ Vlaicu.....................................598 Cursurile Asociaţiunii...............................112 Cuvinte adevărate....................................678 Der Pandur.......................................... 47 Document nou despre Tudor Vlad.......................303 •Domnul Notar».....................................767 Diirer Albrecht ...................................272 Expoziţia lui Cabadaieff.............................303 Expoziţia Sinighelschi...............................647 Eneida ..............................................335 Fondul lui lancu................................... 399 Goga scriitor dramatic...............................4=4 Hebbel, Frideric.....................................205 f Uodoş, Nerva.......................................712 Icoane sfinte ....................................... 79 •liustraţiuuea română» . . . •.......................304 înmormântarea lui Spiru Haret.........................47 în faţa evenimentelor externe........................142 Învăţăminte din răsboiul balcanic . • ...... 238 invăţătoriniea rom. din Sălagiu......................600 lrredentism...................................... ■ 51S Jubileul gimnaziului din Nă“ăud......................680 + Kalingoru Ion......................................815 La frontiera româno-bulgara........................176 »La monche foile» ...................................598 Lăsământul pict. Sinighelschi.................71t, 768 Liga culturală.....................................367 Literatură de Crăciun...............................76 •Lumina literară.....................................143 Maiorescu Ion...................................... 79 Mai aveţi vreme pentru artă?........................47 Manasse ...........................................679 Mântuirea şcoalelor noastre........................399 Martirii şcoalei secundare..........................78 Miohel.............................................142 Moartea lui Bebel..................................519 Monografia lui Lionardo............................ 48 Monografia şcoalei din Tilişca.....................400 Monument poetului Cerna..................... . . 272 Monumentul lui Vlaicu......................... 597 815 t Negel........................................ 699 www.dacQFomanica.ro VI Pag. ,Noi«.................................................400 Notiţe................................................304 O auiversare.................;........................175 Ofensiva naţionala....................................-39 Omagiu lui Vlaiou ....'...............................599 O notă discordantă........................1 . . . . 455 O propunere..................:......................77 Organizaţia armatei române............................454 O scrisoare a tatălui lui Vlaicu . 597 O vorbă cătră băncile uoastre.........................272 Păcatul................................................79 Pacea dela Bucuri şti.................................516 Palatul coloniei austro-mngare........................768 Pentru armata română..................................455 Pentru d-1 I)r. Victor Smighelschi....................711 Pictorii unguri la Bucureşti........................ 399 Pilotul aeroplanelor Vlaicu . ........................648 Politica externă a României...........................238 Populaţia României....................................207 Portretul lui Gh. Diina.............................. 206 Premiul »Gh Enescu*...................................600 t Profesorul P. Răşcanu........................... . . 599 Protocolul dela Petersburg ............... . . 365 Publicaţiunile periodice româneşti . .................519 Reorganizarea cavaleriei române.......................551 Revista teatială............................... . 207 Revoltatul dela «Românul..............................205 Rodica................................................519 România şi statele balcanice..........................143 România nouă..........................................647 •Românismul»...................................’. . . 240 Românii înainte cu 130 de ani.........................551 Pag. Românii din America şi Vlaicu..........................648 Românii şi Ovreii •....................................767 S. 8. R................................................46 Sărbătorirea lui Rosegger..............................519 Şcoli călătoare........................................366 Scrisoare din Salonic................................ . 518 Sculptorul C. Medrea ;..........................., . 767 Slavii de Sud...........................................77 Societatea ort. a femeilor rom.........................550 Societatea pentru fond de teatru.......................647 Spicuiri . . 143, 207, 240, 272, 304, 336, 367, 400, 455, 519, 552, 648, 680, 712, 768, 816 Spozalizio..............................................47 Statele din Balcani....................................112 Teatrul Z. Bârsan .....................................339 Teatrul reun. sodalilor rom............................400 Teatru în Ardeal................................. 599, 646 Teatru rom. în Sibiiu..................................711 Tolsţoi şi Rubinstein...................................79 Tragedia unui patriarh.................................551 Un fotograf-amator artist..............................679 Un început de polemică literară.........................76 Un nou mormânt la Bellu................................768 Un nou volum de Goga..................................5i>9 Vieaţa şi operele Reginei Elisaveta....................815 Violonistul Knescu în Sibiiu...........................599 Viitorul social.....................'................335 Vocea sângelui.........................................455 Votul universal....................................... 78 Vremuri grele..........................................455 Zeco ani de politică...................................237 IV. Ilustratului. a) Pictură, Sculptură. Dorkk a., Isus pe muntele Golgota . . 252 . Isus bătut şi batjocorit . . . 253 > Isus cade sub povara crucii . 254 > Isus e aşezat în groapă . . 255 Gkigokescu N., Regina Elisaveta............780 Him.Kscu 1)., Sala do aşteptare...........339 Luohian Şt., Lica........................339 Mantu n., Un câne.....................306 > La secerat..................307 JIAbkovxcka j , Sâmbăta morţilor............50 . Principesa Luiza a Bulgariei 54 . Ragele Ferdinand............55 . Turc fumând.................58 , . Nuntă ţărănească............59 > O mireasă bulgara...........59 • Ţigănci ...................60, 61 . Joc naţional bulgăresc ... 63 • Păstoriţa...................65 » Cap de studiu...............67 . Păstor de capre.............70 • Jertfa......................72 .Mathkic G., Cădere de apă în Carpaţi . 716 • început de primăvară . . . 717 • Stânci......................718 » Ploaie în Raftsuud .... 719 . » Cimitir in Lofoten..........720 » Raftsund în Lofoten .... 720 > Mesteceni...................721 » Amurg de soare..............721 » Reclame................ 722, 723 Pktraşcu G., Autoportret.................284 » Interior....................285 » Vas alb şi mare .................285 Petrascu G., Leliţa dm Nicoreşti .... 286 » Femeie cu flori...............287 Stkiuadk I. Ai.., Geamie din Cerna-Vodă . . 309 Theoihirescu Sion., Christ......................373 La şezătoare ................ 374 » învăţătoarea..................375 ’ ’» Autoportret...................376 » Craiu nou.....................380 * La arat.......................381 b) Portrete. Antonescu Victor........................ 695, 700, 701 Antonescu Maria......................... 697, 698, 699 Brăila 1.............................................325 Baiulescu Maria......................................443 Basarabescu I. A.....................................675 Beldiceanu N.........................................659 Brătescu-Voineşti, I. Al.............................655 Brezeanu Ion........................ 683, 685, 686, 693 Chendi llarie....................... 461, 471, 472, 485 Ciucurescu Maria.................... 690, 691, 698, 699 Conta Vasile.........................................213 Cosma Lucia......................................... 167 Crişan Ionel.........................................324 Delavrancea Cella................................... 611 Dima Gheorghe........................................176 Dinicu Dimitrie .....................................146 Familia regală română................................775 Francisc Ferdinand....................................31 Gârleanu Emil........................................663 lonescu Taohe ...................................... 107 Iosif Şt. 0................................... 460, 464 Junimiştii............................................ 9 Kiamil Paşa..........................................109 www.dacQFomanica.ro VII Mobamed II. ... . Maiotescii Titn . . , Mărculescu C. . . Mărcuş Ştefan . . . Matlieiu Glieorghe Muniu Glieorghe . Nanu D............ Nazim Paşa . . . Poincarre Raymond Regele Carol . . . Regina Elisaveta . Sadoveanu Mihail . Sandu Aldea C. . Tagore Rabindranath Topârceauu G. . . Triteanu Veturia . Vlaicu Aurel . . . Voileanu Ana . . Wagner Riohard . Pag. ....................94 ....................511 ....................705 .............. . :î_*4 ....................715 ....................512 ....................671 • - . S.............109 ..................111 ....................773 ....................771 ..................661 ....................658 ....................727 ....................667 ....................421 555, 575, 583. 5S5 587 ....................167 ....................444 c) Tablouri, Vederi etc. Aeroplanul «Vlaicu» ............ 557, 565, 568, 5->l. 586 Atelierul de industrie din Orăştie...................292 Binţinţul............................................573 Biserica rom. din Vârşeţ ... 506, 507, 508, 509 Pag. Biserica «Sfta Sofia»................................121 Câmp. României in Bulgaria 526, 527, 528, 529, 531, 532 Casa in care s’a născut Vlaicu.....................561 Castelul Peleş.......................................783 Conductul etnografic din Oraştie 605, 606, 607, 008, 609 Conferenţa dela Bucureşti............................525 Congresul femeilor române . . ...........425, 426 Frontiera româno-bulgară.......................152. 153 Gimnaziul român din Năsăud .................... 639, 641 Harta Ilobrogei......................................100 înmormântarea lui Vlaicu....................... 591, 593 Mormântul lui Badea Câiţan...........................675 Odaia lui Creangă....................................131 Omul altor vremuri . . . 188, 190, 191, 192, 193, 194 Orfelinatul rom. din Braşov..........................427 Operă lomftnească in Sibiin 405, 406, 410, 413, 414, 415 Operă românească în Braşov . . •.....................424 Palatul corn. din Bucureşti .........................132 Răsboiul din Balcani................3, 6, 7, 14, 15, 25 Trupa Antoneseu în Sibiiu ...........................707 «Turnul alb» din Salonic . . 122 Vederi şi tipuri din Macedonia 82, 83, 84, 85, 86, 87, 89 Vederi din Constantinopol.............................95 Vederi şi tipuri din America 215, 217. 218. 219. 260,261 Vederi din Ierusalim................ 537, 613, 614, 615 Poşta Redacţiei. — Bibliogiafii. — Şah. www.dacQFomanica.ro ■■ Anul Anul 1913 va fi însemnat în istoria universală cu litere mari, roşii de sânge. Căci a fost un an al unor răsboaie dintre cele mai crâncene de pe îmbătrânitul nostru pământ. Şi a mai fost un an, care va însemnă un hotar în evoluţia omenirii din orientul Europei. Acum, când giulgiul alb al iernii şi al păcii a potolit vrăşmăşiile dintre popoarele balcanice, putem să ne întoarcem cu linişte privirile spre faţa plină de sânge a acestui an bogat în avânturi mari şi în căderi cumplite. Faptele săvârşite sunt în bună parte publicate şi destul de bine fixate, ca să putem înţelege logica istoriei universale, care a determinat procesul de distrugere şi de primenire din peninsula balcanică. Astăzi cunoaştem îndeajuns evenimentele, ca să putem tălmăci deslănţuirea de energii cultivate ale tinerilor neamuri din Balcani, ce-au trăit atâtea veacuri în întunerec. înte- > legând şi tălmăcind jocul de forţe din apropierea noastră, vom putea găsi cu uşurinţă şi îndrumările pentru viitorul neamului românesc. Răsboiul din Balcani e o fază, desigur nu dintre cele din urmă, a luptei seculare ce o poartă popoarele creştine împotriva popoarelor cu altă cultură. Răsboiul din Balcani a fost purtat în semnul crucii, deşi nu credinţa religioasă a fost imboldul sufletesc ce a înarmat braţele creştinilor din Balcani. » l Crucea a fost, de astădată, un simbol al culturii creştine şi mai ales naţionale, care a întovărăşit neamurile balcanice într’o luptă împotriva Turcilor. O scurtă reprivire istorică ne va lămuri pe deplin importanţa şi consecinţele acestui răsboiu crâncen. 1913. Puterea creştinismului a fost aşa de mare în cuprinsul Europei, încât ea a cucerit, rând pe rând, toate popoarele mari, menite să stea în fruntea civilizaţiei omeneşti. Obositul imperiu roman, care s’a prăbuşit ca un fruct copt cu începuturi de putrefacţie, a fost altuit de migraţiunea unor popoare viguroase, cari, primind creştinismul, sub influinţa acestuia şi a culturei eleno-romane s’au organizat în state noi, apte să ducă cu un pas mai departe cultura omenească. Neamurile barbare cari nu s’au încreştinat au pierit, cum au fost Avarii, Tătarii şi Mongolii. Au trebuit să piară ca nişte elemente străine şi neasimilabile de organismul culturii creştine, născute pe ţărmul mării mediterane. E o lege a naturii ca neamurile ce nu se pot adapta noilor condiţii de vieaţă, cari nu-şi pot asimila cultura noului mediu — să dispară. Cam din veacul al VlI-lea, în Asia-mică răsări o nouă credinţă, cu alte concepţii de vieaţă, izvorîte din adâncimile necunoscute ale Asiei şi amestecate cu iudaism şi elenism, cari s’au întrupat în Islamism. Acesta a fost rivalul cel mare al Creştinismului. La început Crucea şi Semiluna erau simboluri de credinţă religioasă şi sub flamurile împodobite cu semnele fiecărei credinţe se purtau straş-nicile expediţii răsboinice. Islamismul înaintă repede din triumf în triumf. Cuceri întreg imperiul bizantin,coastele de răsărit şi miazăzi ale mării mediterane, leagănul culturii creştine. Pe urmă porni împotriva ţărilor dinspre nord, ajungând până în inima Europei. Stăpânea Sicilia, peninsula iberică şi coastele Africei. Eră o clipă când Crist fusese învins 1 www.dacQFomanica.ro Luceafărul Nrul 1, 1914. â deMahomed. Semiluna îngenunchiase crucea, coranul biruise biblia. Dar aceste biruinţe nu puteau fi dăinui-toare. Fanatismul islamismului nu putea supune seninele şi largile învăţături ale creştinismului. Triumfurile islamismului au fost numai un imbold de reculegere şi de progres pentru popoarele creştine, slăbite de întune-recul evului mediu şi de măruntele lupte pentru dinastii. Cultura creştină din sudvest fusese mai întâiu înfrântă. Islamismul eră cuceritor acolo prin Mauri, cari la începutul veacului al VlII-lea erau stăpânii Spaniei. Şi au rămas stăpâni ei până în 1492, când, prin cucerirea Granadei, se stinse domnia lor din peninsula iberică, fiind siliţi să se retragă în Africa. în acelaş timp, în sudost, islamismul de-veniâ tot mai ameninţător prin Osmanlii, cari ajunseseră până la zidurile Vienei. Cultura europeană a creştinismului sute de ani s’a apărat numai împotriva înfricoşatului rival. Abiâ în veacul al XVlI-lea a luat ofensiva, silind pe Osmanlii să se retragă pas de pas spre ţara lor de origină. Osmanlii au avut deci aceeas soartă ca si i i Arabii. Rând pe rând au pierdut Ungaria şi Ardealul, Banatul şi Croaţia-Slavonia, Basarabia, Crimea, Serbia, Grecia, Moldova şi Muntenia, iar în Africa Egipetul şi Algeria. Mai târziu Bulgaria, Rumelia, Bosnia şi Herţe-govina,Epirul,Creta,şi apoi restul posesiunilor din Europa până în apropierea Constantino-polului. în Africa Tunisul şi Tripolitania. Luptele popoarelor din Balcani au fost deci cele din urmă dintre creştinism şi islamism, dintre cultura europeană în continuă evoluţie şi dintre cultura asiatică incapabilă de progres. Anul 1913 înseamnă deci sfârşitul unor lupte seculare dintre două credinţe, dintre Apus şi Răsărit, dintre cultura europeană si barbaria asiatică. Creştinismul a biruit pe toată linia Islamismul, fiindcă a fost reprezentat de cultura şi de morala superioară a rasei albe, care astăzi începe să-şi întindă stăpânirea asupra pământului întreg. E de prevăzut fără nici un dar profetic, că triumfătoarea cultură europeană, după cum nu s’a oprit la trecătoarea Gibraltaru 1 ui, ci a pătruns în teritoriile învecinate din Africa, tot aşa nu se va opri la porţile Dardanelelor, ci le va cuceri împreună cu provinciile din Asia. Aceasta e desfăşorarea firească cerută de logica istoriei europene. Rasa albă europeană cu cultura ei originară de pe ţărmurii mării mediterane şi primenită de învăţăturile morale ale lui Crist tinde să stăpânească toate celelalte rase. A cucerit Africa şi Australia neagră, America roşie şi acum ameninţă Asia galbină, deşi aceasta din urmă rasă să strădueste din răs- i puteri să-şi însuşească toate progresele tehnice, fără să reuşească a împrumută şi cultura morală şi estetică a Europei. în luptă cu această rasă cultura şi morala creştină va fi pusă Ia o nouă probă de superioritate.1) întorcându-ne la recentul răsboiu purtat de popoarele balcanice, ar fi greşit să admitem că numai credinţa creştină le-a mânat în luptă împotriva Turcilor. în cultura europeană, veacul al XlX-lea a sădit în suflete o nouă credinţă tot aşa de importantă, ca factor de progres, cum e şi cea creştină, anume: credinţa naţională. Astăzi această credinţă determină sufletele popoarelor la fapte istorice. Dacă Anglia şi Franţa şi într’un grad mai redus şi Spania au fost singurele ţări cu o cultură superioară în veacurile XVI până în alXVIIl-leasedatoreste unităţii lornationale. ’ t f Numai popoarele consolidate în state naţionale sunt capabile de o cultură şi o artă naţională. Cari sunt însuşirile caracteristice şi specifice ale unei naţiuni sau a unei naţionalităţi — dupăcum se obişnueşte a se mai numi în timpul din urmă — stiintificeste » i ) nu se poate încă stabili, fiindcă etnografia şi etnopsichologia sunt încă ştiinţe începătoare. Ceeace au putut fixă aceste ştiinţe până acum e că popoarele sunt „formaţii biogeo-grafice, născute potrivit legilor evoluţiei prin diferenţiarea progresivă a omenirii", „că sunt organisme naturale, având fiecare ţinut însuşiri deosebite, după rassă, climă, situaţie geografică şi alte împrejurări ale mediului" (Mehedinţi). Tot cu ajutorul acestor ştiinţe ’) Cf. Max Nordau, Das Jahr 1912 in der Welt-geschichte, „Neue Freie Presse" Nr. 17371 şi A. Wirth, Weltgeschichte der Gegenwart. Hamburg und Berlin, 1913. www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914. LUCEAFĂRUL ‘6 şi al altora, mai ales al sociologiei, s’a stabilit că popoarele, deşi supuse aceloraş legi de evoluţie, au suflete cu note diferenţiate şi specifice fiinţei lor naţionale şi că sunt forme necesare evoluţiei, ca şi celelalte speţe din regnul animal. Prin urmare ce poate fi mai firesc decât ca indivizii aceleiaşi speţe să se organizeze în state naţionale, ele fiind formele cele mai potrivite pentru a-şi împlini fiecare popor misiunea ce o are în lume. Acest principiu naţional a săvârşit până acum adevărate minuni: unitatea Germaniei şi a Italiei, ridicându-le pe amândouă la rangul de mari puteri, alături de celelalte state culturale şi naţionale. Acest principiu de integrare naţională a fost şi resortul sufletesc al răsboiului din Balcani. Idealul naţional la popoarele din Balcani a fost pregătit si potenţat de cultura şi de credinţa creştină. în răsboiul aliaţilor balcanici ura seculară a creştinului împotriva mohamedanului a fost tot aşa de aprinsă ca şi cea a Bulgarului, Sârbului şi Grecului împotriva Turcului. Atunci, când aliaţii n’au putut să se înţeleagă asupra împărţirii teritorului cucerit, a intervenit România, determinată la acţiune de acelaş ideal naţional. Numai bârfitorii şi minţile înguste n’au înţeles ţinta campaniei militare din Bulgaria. România, care are şi ea revendicări de intregrare naţională, nu putea şi nu poate fi împotriva străduinţelor popoarelor din Balcani de a-şi întrupa idealul lor naţional adecă de a-şi rotunzi graniţele statelor după graniţele etnice. Dar întruparea idealului lor trebuia şi trebuie să coincidă cu idealul României. Destinele istoriei au dat neamului nostru, atunci, când l-a aşezat pe ambele coaste ale Carpaţilor şi la gurile Dunării, o misiune dintre cele mai grele, care e necesară pentru echilibrul de forţe ale diferitelor neamuri, pentru evoluţia lor naţională şi deci a culturii europene. El se pare că, dupăce se va grupă în organizaţia aceluiaş stat, va fi exponentul civilizaţiei în orientul Europei şi puntea de unire dintre Apus şi Răsărit. Un istoric german, A. Wirth, vorbind de Români scrie următoarele: Românii sunt cea mai tenace rasă a pământului. Românii au dispărut veacuri dearândul, ca păraiele din Iura şi din Carst, cari curg mile întregi pe sub pământ. Au răsărit deodată în veacul al XlII-Iea şi de astădată au rămas. Deatunci s’au lăţit ca un potop jur împrejur. Trăesc, în afară de ţara lor, sub nu mai puţin de patru stăpâniri străine, dar nici un popor stăpânitor n’a izbutit să-i distrugă. Dimpotrivă distrug ei pe stăpânitori. Aceasta au observat-o mai ales Maghiarii si trebuie că-i vor simţi şi Ruşii şi Slavii de Sud. îi simţim si noi Germanii, căci Saşii din Ardeal au început să se românizeze. Nu mai puţin au simţit Bulgarii pe Cuţovlachi, răspândiţi în Pind, Albania, Tesalia, Macedonia de Sud şi Serbia de Sud. Elementul românesc, răspândindu-se ca focul; e foarte probabil că, în viitor, va stăpâni şi teritorial pe Slavii de Sud. Linia de cucerire a Românilor merge din Ardeal spre Adrianopol, dealungul căreia le putem profeţi un triumf etnic desăvârşit. i Alţii speră mai mult în viitorul nostru ca noi înşine. i O intensivă şi trează conştiinţă naţională poate determină soarta noastră din viitor. Anul 1913 a încurcat şi mai mult chestiunea orientală. Ea nu se reduce astăzi numai la Dar-danele. S’a mutat mai la deal, unde legea de fier a principiului naţional mai are de rezolvat probleme, poate mai mari ca cele din Balcani. Pentru noi Românii foarte importante. Ele ne cer pregătiri pe toate terenele. întreaga noastră vieaţă naţională trebuie să fie călăuzită în vederea marelui viitor. Avem deplină încredere în energiile conştiente ale poporului nostru şi în personalităţile lui conducătoare. Aşteptăm să vie şi pentru noi un 1913! Oct. C. Tăslăuanu. 1* www.dacQFomanica.ro 4 Luceafărul Nrul 1, 1914. în pacea înserării. ) — Icoane dela (ară. — Seară de primăvară, puţin răcoroasă, cu cer limpede, cu aer proaspăt, împarfumat. Pe praful alb de piatră de var al drumului joacă razele slabe ale soarelui, pornit să apună. Lumina lui nu se ’ndură, par’că, să se sfârşiască, de dragul minunăţiilor ce vede în tot locul, pe când întunerecul întârzie, ca şi cum s’ar teme, ca un nepoftit ce e, să nu turbure aşa deodată plăcerea de pe pământ şi o porneşte încetinel, pe furiş, ca un câne când vine la mâncare, după ce a umblat cine ştie câtă vreme hoinar! în acest răstimp întreg satul e ’n mişcare. Femei şi fete sosesc dela prăşit, cu săpile la spinare, râzând, mai fugărindu-se şi cântând; cât colo dela casele lor, le ies înainte copilaşi goi, desculţi, abia smiorcăind de foame. Flăcăii trec şi ei dela lucrul lor, tot cu râs şi cu vorbă mare. Mai împungându-se, mai sbierând, vin vacile dela păşune; pe la porţi se împart, intrând capete-capete în curţi, în urma lor fetiţe şi băieţi strigă, înţelegân-du-se pe ce vreme să pornească a doua zi. Prin şanţuri măcănesc raţe, alergând spre coteţe; din pădurea ’nvecinată se înalţă flu-erături de mieloi. Când şi când trec turme de oi: în frunte merge ciobanul, cu căciula lui ţurcănească, cu sarica lăţoasă, cu bată groasă, impi-strită; la mijloc nelipsitul măgar, încărcat din greu; pe de margini mieluşeii, zăvozii, iar în urmă câteva oi şchioape şi un flăcău, dârlăind din fluer. Merg spre munte, su-flând din greu prin praful răscolit al drumului. Câte o şarlă slabă, de-i curg plo-toagele şi gălăgioasă foc, iese pe sub porţi, sare gardurile şi latră ’ntruna pe călători si pe tovarăşii lor lătosi dela oi, cari calcă nepăsători înainte, ca şi când un ţânţar le-ar sbârnăi în urmă; câte unul îşi arată puţini dinţii şi şarla nu nimereşte curtea, chelălăind. In spre gârlă, pe locul larg, unde se face târg Dumineca, o ceată de băieţi se joacă ’) Din volumul „Zile senine", icoane dela ţară, apărut în editura de arte grafice Minerva, 1914, preţul 1.50. „d’a mija". Se strâng grămadă, vorbesc tare, aşează pe cel de pază cu mânile la ochi şi fug toţi, după ce au zis „unu la lacu’ şi altu’ la dracu’", făcând să sară ’n două părţi, din palma stângă, scuipatul, lovit de tăişul celei drepte. Când şi când strigă câte unul: — A, nu umbla cu şoalda! Pune ochii bine! Să orbiască ăl de s’o uită! Se aude un „gataaa" lung, alergături apoi, şi bat cu toţii palmele în rotogolul făcut cu creta pe peretele unei şetre, strigând: „Ptoa! Ptoa!" şi râzând, să se prăpădească de cel prins. In pacea înserării se lămureşte tăiatul scurt şi ascuţit al pânzelor de ferestrău, sună atât de puternic şi de răsvedit bătaia ciocanelor pe nicovale la buşdeucile mici, netencuite şi murdare ale ţiganilor, aşezaţi în cele mai frumoase părţi ale satului, la podul cel mare, pe marginea Dâmboviţei, şi cele mai multe sus pe dealul, în faţa căruia se desfăşoară hotelul, hanurile, casele mari si cele trei biserici. ) Tot mai tare şi mai regulat hohoteşte larma oamenilor, cari fac zilele de şosea, la bătutul de pari groşi, cari să stăvilească apa „Râuşorului". — Hăăp una! Hăăp două! fac ei, opin-tindu-se din răsputeri, la ridicatul trunchiului greu de fag cu coarde multe, înfipte ’n ele, de apucat cu mânile şi poreclit berbece, pentru buşelile ce trage el în cap cu parii. Undeva a pornit ca ’n surdină un viers dulce, care-ţi îndreaptă ochii şi minţile ’ntr’acolo: „Pe cărarea ’ntortochiată Dela munte ’n jos pe plai, Hăulind, tuleşte-o fată, Cu ochi verzi, cu păr bălai- Printre vorbe murgu-şi mână Să nu-i pară drumu’ greu, Iar din caeru’ de lână Fusu’ trage fir mereu. Al ei glas topit în patimi, Lin răsună până ’n sat Şi răscoală ’n multe inimi, Doru’ dragostii, curat!" www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914. LUCEAFĂRUL 5 Mişcări uşoare de vânt se leagănă pe deasupra copacilor de pe marginea drumului, făcând să tremure frunzele plopilor, cari arată în luciul soarelui, când verdele închis, când albul ca de argint. Umbra lor se ’ntinde peste garduri, prin curţile din spre apus, pe când www.dacQFomanica.ro 6 LUCEAFĂRDL Nrul 1, 1914. în cele din partea cealaltă s’a aşternut alta mai deasă, a caselor, surelor şi pomilor din grădini. Fetele se plimbă acum pe la porţi câte două-trei, flăcăii bat drumul în sus şi ’n jos, fluerând ascuţit, ispitind fetele, iscodind intrările şi ieşirile pe la curţi şi grădini, ca să le vie la ’ndemână peste noapte. Bătrânii şi părinţii se strâng pe la porţi, pe la vestitele porţi, unele mari cu coperiş de şiţă, cu stâlpi groşi, impistriţi, altele scurte cu blăni lucrate frumos, cele mai multe de şipci, cari au auzit atâtea poveşti, glume şi scornituri dela vecina lor tălpiţă, pe cari nu le-a uitat dea-lungul anilor, cu toată bătaia ploilor, vara, cu toată suflarea vânturilor aspre, toamna, cu tot îngheţul zăpezei, iarna. Trecătorii se răresc, sgomotele încetează, se adună tot mai mult tineret, se încinge vorba şi râsul, fusurile sfârâie, şi, din fulgerările ochilor, se pun la cale şi se strică multe începuturi bune. Fiorii primăverii umflă piepturile, ca de piatră, ale fetelor, făcându-le să salte în suflări scurte, potopite de simţiri calde, pline de nelinişte. Se frământă gândurile, se scocioară dorinţele, se aţâţă patimi, se deslănţueşte râsul. Dorul de dragoste, vechea poveste a plămădirii, a tot ce viază, face să bată inimile, şi mintea să ţeasă pânza ei subţire şi ’n veci nesfârşită. E noapte: lilieci, căruţe ’ncărcate, clingăte de clopote. Pe cât de vreme a apus soarele, tot pe atâta răsare şi luna, mare, roşcată, jucându-se printre norii uşori. Mihail Lungianu. Cântec. Se porniră valea-valea Oile în drumu lor ... „Unde pleci cu turma iară, Măi păstor? — Unde să mă duc, fărfate, Că de negre săptămâni Aprig viforul ne bate Pe la stâni. Dinspre culmile 'nălbite Curg troiene val de val Şi nu sună dulce cântec. De caval; Iar de merg şi merg, se ’ncruntă Uâjâind şi câmpii grei, De mă lasă ani dearândul Fără miei." Amurgise. Printre neguri Luneca şirag de oi, Tot mai jalnic vuia codrul Înapoi... „Duce-te-ai cu sănătate, Pribegit ortac al meu, Şi cu bine să te-aducă Dumnezeu!" M. Beza. www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914. LUCEAFĂRUL 7 La râul Iordanului. Zorii zilei ne prind pe costişele dintre crescândă a numelor acelora neuitate, ce în-lerusalim şi Betania. în vârful dealurilor, ce- cetase de a mai fi numai un vis. Ghetsemani, Kimon Loghi: Portret. tatea sfântă, cu zidurile-i întunecate, doarme încă, învăluită în lumina mistică, ce cuprinde sufletele noastre, vibrând mereu sub emoţia Calvarul, Sfântul Mormânt, Sionul şi Noua Galileeă. în vale, păstorii din Betania ne ies în cale, cu cele dintâiu raze ale soarelui. www.dacQFomanica.ro 8 LUCRA RĂltlJl, Nrul 1, 1914. Şoseaua coteşte şerpuit, înaintea unor ruini măreţe, ce dosesc o bisericuţă albastră, la încrucişătura unor drumuri, pe locul unde Maria şi Marta, surorile lui Lazăr, au ieşit înaintea Mântuitorului. în subt-pământul ruinelor, mormântul lui Lazăr, ascuns de ani, sub informe blocuri de marmură. Un mă-nunchiu de căscioare presărate în poalele ruinelor castelului lui Lazăr, cum îl numesc Arabii, şi care se crede a fi fost casa lui Simon Leprosul, odihnesc tăcute în această Betanie liniştită si surâzătoare. • > Cămilele noastre coboară agale, pe colinele înflorite cu maci purpurii şi ci.clame rozate, o pace adâncă ne învălue sufletele, pe când ochii noştri aleargă departe, înainte, pe drumul pietruit, în zarea căruia par’că vedeam pe Isus cu apostolii, urcând trudiţi în Betania. Pe sub porţi bătrâne, siluete biblice strecu- rându-se în pripă, în boarea dimineţei, — e Marta grăbită şi harnică, iată şi Maria zorind să se închine Mântuitorului, recules şi fericit în atmosfera senină si dulce a Betaniei, unde » poporul blând şi credincios îl adăpostea cu drag. Turnuri mohorîte, mausolee părăsite, sfă-râmături de palate, îngropate sub melancolia părăginirei, privesc tăcute şi triste pacinicile văi înflorite, unde vremuri crunte croise rîuri de sânge, fulgerând cu ploi de săgeţi înveninate deasupra pământului sfânt, redeşteptat de Cruciate, în sunetul cornului de răsboiu. Resturi de biserici măcinate de secole, fântâni, temple rătăcite pe întinsul nemărginit al pustiului ce începe să ne deschidă drumul depărtat, şi câtă îndrăsneală săpată în temelia lor, ţinând piept însăş naturei, ce mare pornire de credinţă, ce învăpăiat avânt, a putut să mâne atâtea popoare, să-şi măsoare în adoraţia lor, cu suliţa şi lancea, toată bogăţia pământului lor, toată frumuseţea imaginaţiei lor aprinse, întru închinarea Aceluia care se răstignise pentru pace şi iubire! Coborîin mereu. Verdele colinelor Betaniei rămâne îndepărtat, ca o insulă rătăcită, drumul pietros începe să ocolească stânci şi lanţuri de munţi, albi, împietriţi, mumificaţi. începe pustiul. Soarele se ridică într’o orbitoare strălucire deasupra orizontului acestuia ciudat, -- o mare nesfârşită de munţi, stânci, râpe, dealuri şi văi din piatră, cremene. Albastrul de peruzea al cerului reflectează, în culori de ametist şi agată, pe infinitul acesta rece, care începe cu toate acestea să se încălzească în orizonturi ca perlele orientului. Alb-rozate, fumurii deschise, palid-violete, azurii şi ’n culorile aurorei. O, nu-i pustiul trist al închipuirii, este împărăţia vastă a tăcerei, unde oraşe, palate, grădini, izvoare, câmpii, semănături, munţi şi lacuri, un imens ocean în sbucium şi-a oprit talazuri, valuri şi spume şi a amuţit deodată, prefăcut în piatră. Nime nu mai trăeşte, nu mai mişcă, nu mai clinteşte. Nici un firicel de iarbă, nici o uscătură, nici o vieţuitoare. Nici apă nu mai curge, nici vântul nu bate. Tace tot. Numai cerul culorează şi luminează şi soarele arde. Niciodată n’am înţeles mai adânc binefăcătoarea pătrundere a tăcerei, ca ’n pustiul de piatră al Iudeei. Sec, mut, dar liniştit, liniştit şi luminos, o lumină diafană albă şi curată, care te încălzeşte, te limpezeşte desprinzându-te uşor, curat şi neted ca un fulg, gata să sbori, departe, departe, în zările trandafirii. Câtă pace! Ce măreaţă singurătate, imposantă natură, sobră, senină şi calmă, ce înconjur grandios, ce privelişti trufaşe şi ce strict loc de reculegere şi severă izolare a găsit Mântuitorul pentru meditaţiile Iui, acolo în vârful Muntelui Sărindar, ce se ridică falnic în cea mai sus pusă înălţime a întreg pustiului acestuia. Singur, cu gândurile şi rugăciunile Lui! Şi nici o frunză, nici o pasăre, nici o vietate care să-i înduioşeze frumosul sufletului în > care farmecele naturei reuşea, când şi când, să strecoare o umbră de slăbiciune. Patruzeci de zile Mântuitorul a stat în contemplarea măreţului pustiu, unde n’a auzit decât şoaptele cugetului Său atotputernic şi acele ale Tatălui care-i spunea că va birui. învăţăturile Lui, răslete cuvinte de pilde pline de jertfă şi iubire, picuri binefăcători şi întăritori îmi încălzesc sufletul, văd pământul cu tot cuprinsul şi lumea toată prin lumina cugetului Său limpede, o uşurinţă imaterială par’că îmi cuprinde întreagă fiinţa şi, descărcată de toate îndoelile, mi se deschide înainte cărarea dreaptă unde toate se scurg aşa cum le-a arătat El, cu www.dacQFomanica.ro Nral 1, 1914. LUCEAFĂRUL 9 gândiri înalte, prin iubire şi jertfă de sine. în tăcerea aproape ideală ce ne înconjoară, gândurile mele par’că prind glas şi din vârfurile munţilor, din scorburile stâncilor, pe tot întinsul acesta pustiu, până în zările de- moartă. De aci, pustiul de piatră începe să coboare înfundat, în râpi şi dune de nisip cari iau o înfăţişare mai tristă, mai monotonă. Stufuri de iarbă marină se înalţă uriaşe, încâlcite şi înspinate, îndepărtând paşii că- Kimon Loghi: Post morfem laureatus. părtate, cât cuprinde ochii şi sufletu-mi recules, o şoaptă se întinde ca un văl imens, ce joacă în strălucirea unei lacrămi de fericire şi spune: Pace, pace vouă... * * * Poposim la o mănăstire grecească, Sf. Gheorghe Ozovitul, un ceas departe de Marea milelor noastre, ce sforăe simţind urme de hiene si şacali. ) i Suntem la porţile Sodomei şi Gomorei, zărim oglinda de oţel a Mării moarte şi, mai departe, întinderile înverzite ale câmpiilor Iordanului străjuite de zidurile de granit ale Munţilor Moab. Cât cuprinzi cu ochii, cenu-şiul-gălbuiu posomorit al nisipului, cu şanţuri ’ 2 ’ www.dacQFomanica.ro 10 LtJCEAFÂRUL Nrul 1, 1914. adânci, văi şi ridicături, urme de forturi, canale, rezervorii, rîuri. Unde-s măreţele palate ale Iui Herod, oraşul cu terase înflorite unde răsfăţa frumoasa Cleopatră paradisul de pe vremea lui Moise, când braţele vânjoase a doi voinici purtau un singur ciorchine de strugur? Luciul metalic al mărei moarte priveşte, nemişcat şi rece, toată pustiirea aceasta înfricoşătoare, suverană, măreaţă. în vâltoarea Iordanului, ce-şi varsă apele dulci, hrănind fără hodină marea de otravă, peşti argintii plutesc neştiutori, pentru ca o clipă mai târziu veninul usturător să-i săgeteze departe, în largul purgatorului ce arde în-tr’una tot ce i se apropie. Oraşele păcatului dorm înghiţite în fundul apelor plumburii, în cari înţelenesc pentru totdeauna încercările îndrăsneţilor ce vor să-i pătrundă tainele. Ca flăcările ce au ars So-doma şi Gotnora, apa mării moarte arde şi ucide, corozivă, fulgerător mortală. Prăpăstiile de nisip rămân în urmă, îngropând sub crestele calcaroase ale dealurilor înfăţişarea plângătoare a ţinutului aceluia, o adevărată Vale a morţii, si ’n fata noastră, ca o minune ce a rămas să mângâie desnădejdea cumplită a pustiului sterp, se deschide râzătoare şi plină de vieaţă Valea Iordanului. Crânguri verzi, măslinii şi întunecate, încing, în brâuri strânse, Iordanul cu apele adânci, line, lunecoase, palide. Un concert nebunesc de ciripituri şi cântece desfată tufişurile dese, în cari mii de iepuri saltă în jocuri neturburate, netemuti de vânători. Ghirlande acvatice înfloresc într’o abundanţă de culori fermecătoare, oglindindu-se în apa lucie, ce reflectează toată bogăţiadesişuriloracelora pline de vieaţă. Albia adâncă a Iordanului pe vremea lui Antoniu eră căptuşită în întregime cu marmură albă pe marginile căreia frumoasa Cleopatra venea să culeagă cei mai frumoşi trandafiri urcători. O îngrădire de blocuri uriaşe de piatră încunjură urmele unei grote, unde se crede a fi fost locuinţa sfântului Ioan t Botezătorul. Un altar improvizat din crengi şi ramuri înflorite, luminat de sute de făclii, adună în jurul lui astăzi mulţimea a câtorva sute de pelerini cari coboară cântând spre rîul Iordanului, în locul tinut de acela, în care Mântuitorul ar fi fost botezat. în lungi haine albe, cei mai mulţi gârbovi, de abia trăgându-se, cu capetele ninse de ani, cântările lor în-necate în lacrămi se amestecă înduioşător Kimon Loghi: Mărgele de Murano. www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914. LOCEAJ ARUL 11 în concertul primăverii parfumate cu care se confundă sufletul Mântuitorului ce coborîse într’aceeaş umilinţă să primească sfântul botez. Truditele trupuri muiate în apa binecuvântată se scuturau magnetizate şi tot cântând, în ochii stinşi o rază de înviorare, căutau luminoase, îndreptând o clipă umerii gârboviţi. Cântările de slavă se ridicau tremurătoare şi întărite într’un suprem avânt de fericire şi se pierdeau în ecou, departe, ca un suspin lung înăbuşit în lacrămi şi uşurare. Un parfum divin de portocali în floare adia uşor din grădinile îmbelşugate ale leri-conului, sub palmieri bătrâni, la uşile corturilor, grupuri antice de beduine, chipuri măreţe, purtând copii în braţe, cu graţia unor împărălese, ascultau blajine rugăciunile pelerinilor, cari se stingeau uşor, purtate de adierile zefirului ce le fâlfăiâ vălurile albe peste frumoşii lor ochi strălucitori şi înlăcrimaţi. Soarele îşi aplecă apusul în cortegiul unui potop de aurituri portocalii, roşiatice şi purpurii, un muezin îşi tremură plângător chemarea la rugăciune, clinchete îndepărtate de turme soseau cu fluerul trilat al păstorilor beduini, pe când un nechezat sălbatic cu lovituri nerăbdătoare de copită ne trezeşte din reverie la poarta unei mănăstiri ruseşti, unde vedem, sburându-ne pe dinainte, un arab cu ochi săgetători, încălecat, plecând tropotind în zornet de metale. Iericon, Februarie 1913. Marilina Bocu. Salbă 1. Târzie noapte. Vântul geme-afară Ca cerşetorii ’ntârziat pe stradă, Se ’mpiedică ’n troiene de zăpadă Şi-o ia grăbit pe drumul lung de ţară. Cum las pe mână fruntea grea să-mi cadă, Cântare fermecată-aud la scară, O melodie dulce de chitară Senină ca întâia serenadă. E glasul tău, frumoasă amintire, Cu lumea lui de vis şi duioşie Mi-aprinde iarăş focul în privire. Ca pasărea închisă ’n colivie, Cu gândul la trecuta strălucire încep să cânt în noaptea cea pustie. de sonete. II. S’aştern zadarnic ochii mei pe cale, Cea dragă lor de nicăiri nu vine. Aici sunt eu, străin pe căi streine, Dar sufletul mi-e ’n preajma casei tale. Cucernic după umbra ta se ţine, Te urmăreşte ’n mersul tău agale Şi noaptea, cu lumina lunei pale, înduioşat pătrunde pân la tine. Si tu visezi, si nici nu ştii, minune, Cât foc e în privirea lui pierdută. El cu prinos de-atâtea gânduri bune îngenunchiază trist în noaptea mută, La capul tău rosteşte-o rugăciune Şi lung pe fruntea albă te sărută. I. U. Soricu. 2* www.dacQFomanica.ro 12 LOCEAFlîtUL Nrul 1, 1914. Rutenii.) i. După Ruşi, Rutenii (Ucrainii, Maloruşii) sunt cel mai numeros popor de rassă slavă. Teritoriul locuit de ei e foarte mare şi se întinde dela Carpaţii galiţieni până înspre Volga. Pe acest teritoriu locuesc aproximativ 30 milioane de Ruteni. Cu toate aceste însă Rutenii sunt desigur unul din cele mai nefericite popoare din Europa. în Rusia sunt asupriţi în modul cel mai barbar, ca şi Românii basarabeni, în Qaliţia le amăresc traiul Polonii, în Ungaria aproape nici nu se ştie de existenţa lor şi numai în Bucovina, unde trăesc relativ foarte puţini — vreo 300.000—, se bucură de toate drepturile cetăţeneşti. Istoria Rutenilor e un lanţ de nenorociri. Prin secolele X —XIV au avut şi ei un stat al lor, dar lupte interne l-au nimicit. Cu uniunea dela Lublin (1569) a trecut întregul lor teritoriu sub stăpânirea Poloniei care şi-a împins graniţele până la Marea-Neagră. Stăpânirea străină însă n’a putut să nimicească dragostea de libertate. îndată după ocupaţia ţărilor rutene prin Poloni încep şi revoltele Cazacilor. Prima revoluţie, condusă de Cosenskei (1591), a avut caracter social. Revoluţiile cari au urmat până la 1638 n’au fost urmate de oarecari succese, cu toate că au avut şi epizode strălucite, îndeosebi sub hatmanul (hetman) S a h a i d â cîn e i. La 1648 a fost o mare revoluţie sub conducerea hatmanului Chmelneţkei (1648 1657), în urma căreia ţările ruteneşti, adecă Ucraina, şi-a câştigat libertatea, deslipindu-se de Polonia. La 1654 hatmanul Chmelneţkei a făcut greşala să pună ţara sub protectoratul Rusiei, rezervându-şi o autonomie „absolută", care în curând însă avea să dispară. Chmelneţkei a fost un om cu gânduri înalte şi ambiţiuni mari. El a voit să institue în hătmănie sistemul ereditar în locul celui electoral, avea apucături monarhice şi plănuia o federaţiune compusă din Ucraina, Moldova, Muntenia şi *) Atragem atenţiunea cetitorilor asupra acestui articol interesant, din care poporul nostru poate învăţă multe. Sperăm că vom mai puteâ publică asemenea studii despre popoarele învecinate. Ardeal pentru a se puteâ apără împotriva vecinilor prea puternici. Pentru acest scop l-a şi însurat pe fiul său Timus cu fica lui Vasile Lupu. Cu moartea lui Chmelneţkei se încheie o epocă care merită consideraţie şi din alte puncte de vedere. Ocupând Polonii Ucraina au adus şi influenţe culturale apusene în tară. Astfel au făcut Rutenii cunoştinţă cu curentul humanist,cu reformaţiunile religioase şi au căpătat şi o mulţime de şcoli latineşti. Aceste frământări însă au produs o întărire a ortodoxismului băştinaş care avea de luptat şi împotriva tendenţelor de a uni biserica ortodoxă cu cea catolică. Aici intervine activitatea strălucită a lui Petru Movilă. El întemeie la 1632 academia din Chiiev, unind cele două şcoli ortodoxe cari se aflau în Podol şi Pecersc, (două mahalale ale Chîie-vului). Petru Movilă a mai trimes şi mai mulţi elevi în apus şi, aducându-şi aminte de patria sa, a voit să întemeieze şi în Iaşi o astfel de academie. Rolul lui Petru Movilă în desvoltarea culturală a Ucrainilor e foarte mare. Ortodoxismul mai avea un sprijin puternic în aşa numitele „brâtstva" cari se înfiinţară in oraşe împotriva latinizării şi po-lonizării. Aceste „brâtstva" (=frăţii) întemeiau şcoli, biserici şi spitaluri. „Bratstvo-uI“ din Lemberg a întemeiat în 1586 vestita „volosca ţereva" (= biserică românească), care s’a zidit în 1591 şi poartă încă şi astăzi, sus pe triglife, stema Moldovei. Numirea aceasta i s’a dat bisericii, pentrucă a fost ridicată şi sprijinită cu sume mari dăruite de voievozii Moldovei. Unirea cu Roma însă, cu toate că a fost proclamată încă prin 1596, la Berestiu, n’a avut deocamdată succes. Piedica cea mai mare a fost organizaţia liberală a bisericii băştinaşe. în Ucraina alegeau ţăranii pe preot, preoţii împreună cu oameni din popor pe episcop şi episcopii, iarăş împreună cu mirenii, pe mitropolit. Acest obiceiu s’a păstrat uTparte până prin 1860. E lucru firesc că Ucrainii n’au voit să schimbe de bună voie această organizaţie democratică cu sistemul absolutist al bisericii catolice. Astfel unirea cu Roma s’a putut înfăptui abiâ la www.dacQFomanica.ro Nrui 1, 1914 LUCEAFĂRUL 13 1700 şi anume numai în părţile supuse Poloniei, dar şi aici ortodoxismul s’a păstrat până la ocuparea Galiţiei de Austria, şi anume până pe la 1790. După moartea lui Chmelneţkei atât Rusia cât şi Polonia au vrut să puie mâna pe Ucraina; de aici au urmat lupte crâncene în Ucraina pentru Ucraina. Cazacii erau împărţiţi în două tabere, una care ţinea cu Rusia şi alta cu Polonia. Amândouă taberile îşi alegeau câte un hatman, aşa că biata Ucraina avea doi hatmani cari se combateau; ba, într’un timp, ameste-cându-se şi Turcii, se alese şi un al treilea. Aceste lupte s’au terminat cu împărţirea Ucrainei. La 1667 s’a împărţit Ucraina, luându-se Niprul ca graniţă, în două părţi; partea din dreapta Niprului o luă Polonia, iar cea din stânga Rusia. De acum înainte fiecare dm aceste părţi îşi are istoria ei. Poporul a dat acestui secol denumirea „ruină", gândindu-se la pierderea libertăţii. Rusia, ocupând partea din stânga Niprului, n’a desfiinţat imediat autonomia, cum a făcut-o Polonia în partea ei, ci a sugruinat-o pe ’nce-tul. Cel din urmă hatman autonom al Ucrainei ruseşti a fost Mazeppa. Mazeppa făcu cunoscuta legătură cu Carol XII al Svediei şi trebui să fugă. Un aderent al lui Mazeppa, Orlek, adună o oaste, se declară vasal al Turciei şi începu în numele Turciei cunoscutul răsboiu cu Ruşii în care Petru-cel-mare a fost bătut (1711) şi în care a fost amestecat şi Dimitrie Cantemir. Mazeppa a murit în Galaţi si a fost înmormântat cu mari > t onoruri în catedrala de acolo. Mormântul se poate vedea şi acuma în strada Mazeppa din Galaţi. Ţarul Rusiei a poruncit ca să se afurisească numele lui Mazeppa în toate bisericile. Aderenţii unei Ucraine independente sunt numiţi şi astăzi încă „mazfcpenţi". Familia lui a emigrat parte în Svedia, parte a trebuit să ia drumul Siberiei. Un amănunt interesant e că chiar anul trecut (1912) satul Maz£penţi a trebuit să-şi schimbe numele, pentruca să se şteargă şi aici amintirea celui din urmă hatman. La 1722 s’a desfiinţat hătmănia, dar au mai fost încă doi hatmani, unul în 1734 şi cel din urmă în 1764. O pagină foarte interesantă din vieaţa Cazacilor ne prezintă „Zaporojsca Sici". Kimon Loghi: Tinereţea. www.dacQFomanica.ro 14 LUCEA KĂIM1I. Nrn! I, 1914. Socot de cuviinţă să amintesc aici, pentru a evită vre-o confuzie, că au fost trei feluri de Cazaci. Cazacii despre cari a fost vorba până aici sunt Cazacii Ucrainei, conduşi de hatmani; Cazacii din „Sici", despre cari independentă, îndată ce hatmanii au început a urmări tendenţe monarhice, cum au făcut-o de pildă Chmelneţkei şi alţii. „Sici" se allâ în guvernamentele ruseşti de astăzi Cherson si lekaterinoslav si avea o întindere de vre-o i > Kimon Loghi: Din lumea basmelor. voesc să vorbesc, s’au deslipit din trupul Ucrainei şi au format o republică căzăcească cu o organizaţie democratică foarte interesantă; iar al treilea fel de Cazaci, anume Cazacii de pe Don, nu sunt Ruteni ci Ruşi şi istoria acestora din urmă n’are nici o legătură cu cea a Cazacilor ruteni. „Zaporojsca Sici" s’a deslipit de Ucraina ca republică 50.000 km2. Organizaţia statului eră cu desăvârşire democratică si milităreascâ. In stat » i nu eră proprietate, totul aparţinea statului. In fiecare an, de anul nou, se alegea conducerea statului „starşenâ" şi se împărţiau pământurile. Organizaţia militară formă un „chiş" (= coş), împărţit în 37 curini (= cazărmi, regimente). Şeful „coşului" şi totodată al www.dacQFomanica.ro Nro! 1, 11)14 LOCKAKÂKDL 15 statului eră „atamân coşovei" sau şi simplu „coşovei“, iar cazărmile erau conduse de un „atamân curinnei". In „chiş“ era concentrată toată armata. Cele 37 de cazărmi erau aşezate în formă de potcoavă şi între ele, la gura potcoavei, eră o biserică. Pe teritorul „coşului" n’aveâ voie să calce picior de femeie şi cazacul care era prins cu vre-o femeie eră biciuit. „Coşul" avea reprezentanţi, un fel de prefecţi, şi în ţară prin comune („palanca"). „Coşul" îşi mută sediul după trebuinţe. In anul 1709 Rusia nimici „Sicia" zaporojeană şi Cazacii emigrară în Crimeea, Dobrogea şi, mi se pare, până şi în Banat. La 1734 o parte din ei se ’ntoarse şi reînfiinţa „Sicia", dar la 1775 totul se sfârşi. Altă soarte a avut partea din dreapta NipruIui care a încăput pe mâna Polonilor, îndată după ocupare s’a desfiinţat autonomia şi căzăcimea. Polonii voiau sâ-i facă pe toţi iobagi; deaceea revoluţiile s’au ţinut lanţ. Poporul formă grupe înarmate împotriva boierilor. Aceşti luptători pentru libertate, dar îndeosebi pentru o dreptate socială, se numiau „haidamâki". Eră ceva asemănător cu „haiducii" din ţările româneşti, cu „haiduki" din Serbia sau cu „uskbki" din Croaţia. „Haidamaki" din Galiţia, cari pătrunseseră şi în Bucovina, se numiau „oprâşki". Amintirea unuia dintr’aceştia, anume a lui Doubuş, trăieşte şi astăzi la Huţulii bucovineni. S’au întâmplat trei mari revoluţii în anii 1730, 1750 si 1768, dintre cari cea din urmă a fost cea mai crâncenă. Poporul o numi „coliuşcena" (coloti = a înţepă). Revoluţiile erau organizate de trimişi din „Zaporojsca Sici". Fiecare boier polon însă îşi formă pe lângă curte câte o mică armată pe care o numiră „cazaci" pentru a-i da un nume iubit de ţărani. Dar aceşti „cazaci", fiind ţărani ruteni, se aliau de obiceiu cu „haidamaki" revoltaţi şi-i ucideau pe boieri. Aşa s’a întâmplat şi în anul 1768. Polonii, de frica haidamacilor, se adunară în Umâni, concentrând acolo şi toţi „cazacii" de cari dispuneau. Conducerea acestor cazaci cari aveau să-i apere pe boierii poloni o aveâ „nadvbrnei cozac" (cazac boieresc) Ivan Hdnta. Honta a fost trimis împotriva lui Zalizniâc, conducătorul haidamacilor, dar el se aliă cu acesta şi amândoi cuceriră Umani şi-i tăiară pe toţi Polonii. Polonia eră acum slabă, aproape de peire, şi independenţa Rutenilor ar fi fost asigurată, dacă n’ar fi intervenit Rusia cu o armată puternică care a înăbuşit revoluţia. Polonii s’au răsbunat apoi asupra lui Honta în chipul cel mai groaznic. Prin-zându-1 i-au tăiat câteva zile dearândul câte o dungă din pielea trupului, după aceea i-au tăiat într’o zi o mână, a doua zi cealaltă mână, apoi i-au scos ochii, i-au tăiat limba Kimon Loghi: Bătrânul vesel. şi abiâ la sfârşitul acestei torturi canibalice i’-au tăiat capul. Amintirea lui Honta trăieşte acuma încă foarte vie între ţărani. Rusia a intervenit atunci nu de dragul Poloniei care si aşa eră să se prăpădească în curând ci de frica mişcării democratice între ţărani. Şi „Zaporojsca Sici" care trimisese organizatori a fost pedepsită. Cel din urmă „atamân coşovei" Petrb Calneşenskei a presimţit că Rusia va nimici „Sicia". El a fost un bărbat de mare înţelepciune şi a fost ales „ataman coşovei" prin 20 ani dearândul. Intâiu a încercat să formeze din teritorul „Sicei" şi din partea rutenească www.dacQFomanica.ro 16 LUCEAFĂRUL Nrol 1, 1914. ocupată de Polonia acum aproape de moarte un stat căzăcesc independent. Nereuşind acest plan, a căutat să întărească măcar ţara lui, înfiinţând în fiecare comună biserică si şcoală (se ’nţelege şcoală rutenească), aducând colonişti şi ridicând şi în alte chipuri cultura ţării. Pentru această activitate Ruşii, după desfiinţarea „Sicei“ în 1775, l-au sur-ghunit departe la Nord, lângă Arhangelsk, la o vieaţă nouă, sau mai potrivit zis, pentru lupte nouă. Reînvierea a început întâiu în Rusia pe malul stâng al Niprului, apoi tot în Rusia, pe malul drept şi în sfârşit în Galiţia, pe când în Ungaria, unde trăiesc vreo 500.000 Ruteni, veniţi acolo pe la anul 1300 sub un principe Koriatovici, încă nu poate fi vorba de o vieaţă naţională ruteană. Întâiu a început să se nască interesul pentru Kimon Loghi: Toamnă. unde l-au tinut 20 ani într’o temnită care » ) avea numai trei paşi dealungul şi doi dea-latul. Cătră sfârşit s’au „îndurat" de el şi i-au permis să stea într’o mănăstire, dar el n’a mai voit să-şi părăsească temniţa. Şi în acest chip s’a făcut tăcere de moarte în întreg cuprinsul Ucrainei. II. Abiâ secolul al XlX-lea, acest mare secol trezitor de vieaţă, i-a deşteptat pe Ruteni trecutul naţional şi limba poporului. Fiind însă limba poporului aceea care a păstrat tradiţia, poezia naţională şi obiceiurile, s’a identificat ideia ucraină cu limba. Din acelaş izvor al limbii poporului s’a născut întâiu pe malul stâng al Niprului în mai multe locuri deodată, dar independent unul de altul, o literatură naţională rutenească. Această trezire eră par’că ceva, care trebuia să vie cum vine primăvara în urma iernii. Eră începutul secolului XlX-lea, care a trezit toate www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914. LUCEAFĂRUL 17 naţiunile Europei la o vieaţă nouă. Aici şi-au avut rolul lor şi romantismul, poezia populară, tendinţele liberale în politica rusească şi însfârşit şi tendinţele naţional-politice provocate de răsboaiele napoleoniane. Întemeietorii literaturii rutene de pe malul stâng al Niprului sunt tustrei „domni": revoltă ale acestui poet asupra ascultătorilor ruteni. Şevcenco e un duşman hotărît al j ’ iobăgiei şi al guvernului rusesc; el e primul naţionalist adevărat. Aceste sentimente i-au » adus 10 ani de temniţă grea (1847—1857), unde nu i se dădea voie nici să scrie şi nici să picteze. Cele mai frumoase lucrări Kimon Loghi: Bănânul. I. Kotl are vsk ei, Hr. C vi tea şi E. Hre-binca. Pe malul drept al Niprului se naşte cel mai mare poet al Ucrainei Taras Şevcenco (1814—1861). Acesta a fost fiul unui ţăran iobag şi a trebuit să fie răscumpărat, mai târziu, din iobăgie. Şevcenco e democrat cu trup şi suflet. Poeziile lui sunt scrise 6u lacrimi şi sânge şi sunt cel mai bun mijloc de agitaţie de care dispun Rutenii. Scriitorul acestor şiruri a avut ocazie să vadă ce efect zdrobitor produc poeziile pline de durere şi le-a scris între 1843 — 1845. împotriva Rusiei a scris poezii mari ca „Son“ (= visul), „Caucaz“ ş. a., iar contra „domnilor" „Cho-lodnei Iar", „Poslanie" ş. a. Şevcenco e titanic în simţire şi în limbă. Poeziile lui cântă, înainte de toate, libertatea, apoi istoria, tradiţia si traiul ţăranului. i > » In Galiţia se stinsese, sub asuprirea polonă, orice scânteie de vieaţă naţională. Dela alipirea ei la Austria (1772) nu se schimbară lucrurile de loc. Intelectualii erau polonizaţi www.dacQFomanica.ro 18 lucea vA iun. Nrul 1. 1914 cu desăvârşire; rutean eră numai ţăranul. Preoţii, fiind greco-catolici, nu erau Poloni din cauza credinţei, dar nici Ruteni nu erau, pentrucă în familie vorbiau poleceşte, îşi creşteau copiii tot aşa şi îl urau pe ţăran. De pildă în seminarul teologic greco-catolic din Lemberg erau societăţi secrete politice cari aveau de ţintă liberarea Poloniei, iar la revoluţia polonă din 1831 în contra Rusiei au luat parte şi o mulţime de seminarişti greco-catolici. Abia mai târziu, pătrunzând curentul naţional-rutean din Rusia în Galiţia, Kimon Loghi: Orpheu. au început a se arătă zorile unei vieţi naţionale şi aici. Rutenii din Galiţia au început a se trezi pe la 1830. Cea dintâi carte, scrisă de un preot, Markian Şaşkevici, a apărut în 1837. Frământările anului 1848 au adus constituţia, de care s’au folosit şi Rutenii Galiţiei. în anul 1849 s’a înfiinţat prima societate politică „Holovna rusca rada“, în care s’a proclamat independenţa poporului ucrain dela San până la Don. îndată au început a se întemeia şcoli, a se înfiinţa societăţi şi ziare. Cu venirea marii reacţiuni în Austria, care oprise un timp progresul general, a fost suprimat şi acest tânăr curent naţional al Rutenilor. Polonii deveniră iarăş stăpâni absoluţi ai ţării. Şaşkevici murise, un poet mai mare nu eră şi nici de un bun conducător politic n’au avut parte. Ideea ucraină a început să se stângă. Preoţii erau, în urma educaţiei şi psihologiei lor, „şlahţiţi" (= nobili, boieri) şi, cu toate că din pricina credinţei lor greco-catolice nu puteau fi Poloni, totuş nu erau nici Ruteni, pentrucă curentul ucrain eră cu desăvârşire democrat. în această situaţie tristă privirile lor au fost atrase de un stat mare, care şi el se numiâ „ruskii" şi avea şi o literatură mare. De aici încolo începură simpatiile pentru Rusia. Intelectualii nu mai recunoşteau independenţa idiomului rutean, ci spuneau că e numai un dialect al limbii ruseşti. Aceste tendinţe au fost sprijinite de Rusia cu bani mulţi, cu ziare, cărţi ş. a. Aceasta eră situaţia în anul 1862, când pătrunseră operele lui Şevcenco în Galiţia. Poeziile lui Şevcenco schimbară vederile intelectualilor ruteni dintr’odată. în curând limba polonă fu scoasă din familii, fiind înlocuită cu limba vorbită de ţăranul rutean; îndată urmă şi un cult deosebit pentru port, muzică, literatură şi istorie naţională. Atunci apăru şi prima revistă „Vecerneţi" (= Şezătoarea). Idealurile politice însă nu erau încă bine limpezite. La 1866 mai interveni un epizod, care acuma ne face o impresie hazlie. în acel an, nenorocit pentru Austria, se răspândise svonul că Austria va fi împărţită şi că Galiţia va fi luată de Rusia. Sub impresia acestui svon, sau poate din alte cauze, deputatul rutean Naumoveci proclamă atât în dietă cât şi în parlament identitatea naţiunii ruteneşti cu cea rusească. Intelectualii, în majoritatea lor, acceptară acest pas caraghios şi laş al lui Naumoveci, dar Austria rămase întreagă şi vitejii intelectuali se treziră. Unitatea culturală a Rutenilor de pretutindeni începu a se întări tot mai mult. Rusia, văzând această mişcare înfloritoare şi temân-du-se de o eventuală separare a Ucrainei, opri la 1876 tipărirea de cărţi ruteneşti. Dela acest an înainte întreaga mişcare s’a concentrat în Galiţia. Această epocă a produs un bărbat mare în M. Dragomanov. Acesta, fiind expulsat din Rusia, veni în Galiţia, intră în legături cu tineretul din Lemberg şi deveni în curând un conducător al ei. Dragomanov a criticat la fiecare pas politica ucrainofilă www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914 LUCEAFĂRUL 19 cerând o politică condusă de o înţelegere limpede a trecutului şi prezentului. El e întemeietorul partidului radical care avea ca sprijin numai pe ţăran şi reprezenta principii moderne şi lumeşti contra preoţimii oportuniste şi reacţionare. Reprezentantul literar al acestui curent, ale cărui scrieri au cuprins rutean ţesut pe o bază europeană, este Ivan Franc6, care nu demult şi-a serbat jubileul de 40 ani ca scriitor. în anul 1891 s’a făcut cea din urmă încercare de a se înţelege în chip paşnic cu Polonii. încercarea n’a reuşit din pricina şovinismului polon. O înţelegere cu Polonii s’ar fi putut face numai atunci, când Rutenii s’ar fi declarat ca parte integrantă a Poloniei şi ar fi renunţat la năzuinţa cătră o independenţă politică. De aici înainte a început o luptă şi mai aprigă. Ceeace Rutenii n’ar fi câştigat niciodată prin pactări şi „înţelegeri" perfide şi laşe au câştigat prin luptă. E adevărat că a fost un răsboiu adevărat, cu multe jertfe, chiar jertfe de vieţi omeneşti, dar a fost încoronat totdeauna de succes. Polonii n’au cedat nimic de bună voie. (Sfârşitul va uimâ). Nicolae Tcaciuc. Cântec. Tu ari... Eu merg în urma ta Cu coşul plin la brâu. Arunc dacă mi-i sărută, Şi uite ce mai grâu!... Tu seceri, eu leg snop de snop, Târziu, pe înserat, Ferbinte-mi pică câte-un strop Pe grâul secerat Tu baţi la fier, eu calc pe foi, Ard flăcări, sar scântei... . Când suntem singuri amândoi Au ceată ochii mei. j E de prisos pământ şi foc Si fier şi aur chiar, — fn lume dacă n’ai noroc Ard flăcări... înzadar. Tu stai la masa ta de scris, Eu mă opresc în prag Şi de e vieaţă ori e vis, îmi eşti atât de drag... De ţi-ar fi rostul fermecat De-ai fi născut în raiu, Norocul dacă nu ţi-e dat E de prisos — să-l ai! Maria Cunţan. Sonet. Ce-adâncă pace ’n suflet mi s’aşterne Cum trec pe drumul negru de tăciune Şi noaptea tristă negurile-şi cerne Abia şoptind o sfântă rugăciune. Ce gânduri mari plutesc ne-astâmpărate Din preajma noastră ’n liniştea de ghiaţă, Trezindu-mi stolul viselor curate Şi veşnic sfânta dragoste de vieaţă. Aud îndemnul vechilor ispite Să ’ncerc fiorul clipei de trezire, Călcând ruini de patimi risipite. Să ’nvăţ măreaţa lumii rânduire Din svonul stins al nopţii potolite Clădind altarul vieţii, din iubire. I. N. Pârvulescu. www.dacQFomanica.ro 20 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1914. Halucinaţii? „Aştept să-mi istoriseşti antecedenţele, domnule Paul, altfel nu pricep nimic din toată teoria dumnitale. — O să încerc, dragă, o să încerc", îmi răspunse domnul Paul, netezându-şi barba. După câteva clipe de concentrare începu: Pe la unsprezece şi jumătate intrai, ca de obiceiu, în berăria „La cei trei vânători". Şezui la o masă, unde mai erau trei prieteni şi mai aşteptam şi pe alţii. Eram cu toţii tineri între douăzeci si douăzeci si sase de i t > ani, pe cari ne ţinea în strânsă prietenie aceeaş nepăsare faţă de brutalităţile vieţii. Săraci dar cinstiţi, trăiam, in orele noastre libere, în regiuni depărtate de furnicarul patimilor pământene; fantazia tinereţii ne vrăjiâ societatea viitoare în cele mai strălucite colori. Iar noi, disconsiderând interesele existentei noastre, eram robii societăţii viitoare. Fără să mărturisim, mi se pare că întâia hrană o sorbisem cu toţii din principiile socialiste şi umanitare, dar numai întâia. Ca să putem merge mai departe erâ deajuns de bogată simţirea noastră tânără. Eram la vrâsta când fiecare om se simte un erou, un proroc, ori cel puţin poet. Mândria noastră erâ că, între noi, se află un prieten de un talent foarte mare, talent real, recunoscut şi de oameni bătrâni. Ar fi putut oricând să ne părăsească şi să lege alte prietenii, nespus de favorabile pentru el. însă el se simţiâ foarte bine în mijlocul nostru, şi noi eram fericiţi. Şezui, deci, cu plăcere între prietenii cari aveau câte-o halbă înainte. Conversaţia lor se ridicase în regiunile suprapământene, şi mie nu-mi mai rămăsese decât să-mi cer şi eu o bere, să fiu cu băgare de seamă la conversaţie ca să-mi pot spune şi eu părerea. Ceata noastră se mai spori, încurând, cu trei, mai lipsiâ Dinu Morar, acela care erâ mai talentat dintre noi. Ne miram de întârzierea lui, — erâ totdeauna printre cei dintâi cari sosiau, — dar mai mult ca oricare din noi se miră Petru Floare. El păreâ foarte neliniştit, îşi întorceâ mereu capul, de câte ori se deschideâ uşa berăriei, se mişcă nervos, nu-şi află hodină pe scaun. „Dar ce-i, Petre? Ce-i cu tine?" îl întrebă unul dintre noi. „Nu ştiu, presimt o nenorocire", răspunse el repede. „O nenorocire pentru Dinu? — Asta n’aşi putea-o spune, dar mi se pare că întârzierea lui potenţează presimţul meu. Ah! mi s’a întâmplat ceva extraordinar!" Cuvintele din urmă le spuse c’o voce şue-rătoare, plină de spaimă. Noi ne uitarăm acum mai cu luare aminte la el si văzurăm că ’ntr’adevăr e foarte palid. » „Eşti bolnav", zic eu. „Nu. Nu sunt bolnav", răspunse el repede c’o voce arzătoare, „dar dacă presimţul acesta mă va chinui încă mult, o să fie rău de mine." Nu mai zâmbiâ nici unul din noi. Simţiam că erâ vorba de ceva foarte serios. „Ei bine, dar ce ţi s’a întâmplat?" îl întreb eu. „Ceva foarte simplu şi totuş nespus de îngrozitor. Azinoapte am fost secţionat." El ne privi cu nişte ochi plini de licăriri repezi. Noi am înlemnit. Avurăm un singur gând: e nebun. „Vedeţi, voi vă speriaţi numai auzind de asta. Am visat, fireşte. Dar ce vis limpede!" El se sgudui uşor, apoi continuă: „Mă văd şi acum pe masa de operaţie. Nime nu mă ţineâ, şi totuş nu puteam face mişcarea cea mai mică. Dup’o perdea albă auziam voci: — Cu siguranţă partea dreaptă a inimei e putredă. — Da, da, partea dreaptă. — Şi se poate curăţi? — Cu siguranţă. — Poftim!" Şi, îndată, de după perdea, eşi un om îmbrăcat în alb. Aveâ şi faţa acoperită şi ochii, totuş veniâ hotărît spre mine. Cuţitaşul îi străluceâ în mâna albă. Eu, de groază, cercai să închid ochii, dar nu putui. Am să-l •rog să nu mă ucidă, mă gândii şi cercai să vorbesc. Am rămas uimit văzând cu câtă uşurinţă puteam vorbi. www.dacQFomanica.ro Nru! 1, 11J14. LUCKAi'ÂRDL 21 „Te rog“, i-ain zis, „după cât ştiu eu inima nu se poate operă. — Ba da, tinere, ba da, ba da, ba da“ răspunse necunoscutul c’o voce adâncă, ce părea că durdue. „Eşti dumneata sigur că am lipsă de operaţia aceasta? » — Da, da, da, da“, răspunse el, şi în vreme ce repetă mereu răspunsul acesta, ca si când ar durdui sub pământ undeva, il văzui că-mi ţine inima în mână. Nu simţiam cea mai mică durere. Dar când o despică în două, mi-am pierdut conştiinţa: partea dreaptă eră o rană grozavă, o singură rană. Ce să vă mai spun? Când mani trezit, credeam c’am înebunit. Deatmui presimjul unei nenorociri mă urmăreşte mereu." în clipa când Petru Floare isprăvi de povestit visul nebun, uşa berăriei se deschise şi intră Dinu Morar. Afară de mine nime nu-l zărise. Toţi ceilalţi după ce-şi scuturară fiorii din trup se cufundară în discuţii asupra halucinaţiilor, asupra viselor. Eu am rămas foarte uimit văzând că Dinu Morar nu vine la masa noastră, ci se îndeasă în cel din urmă ungheţ al berăriei. Aş fi vrut să atrag atenţia celorlalţi asupra sosirei lui, dar nu-mi pot da nici azi seama, cum, — n’am putut spune un singur cuvânt. Mă ridicai dela masă şi, fără să bage de seamă ceilalţi, mă dusei în ungheţul unde şedea Morar. Nu-si comandase nimic. Eră asâ de perit la faţă, încât mă îngrozii. Totuş mă reculesei: „Se vede că plănueşti o nouă lucrare, de aceea te-ai retras aici." El mă privi cu tristeţe şi zise: „Sunt bolnav. — într’adevăr, s’ar părea că n’ai durmit de-o săptămână. Adevărul e că numai azinoapte n’am durmit. M’am culcat de vreme, n’aveam nimic de cetit. Dar n’am putut durmi. Ei bine, nu ţi-a dat Petru aseară pe Moş Goriot? îmi spunea că ţi-l aduce." Dinu se sgudui, în ochi i se ivi pe-o clipă spaima, dar se reculese îndată şi-mi răspunse: „Petru a venit cu mâna goală. Nu-l isprăvise încă. N’ai idee cât de mult m’a tulburat vestea asta. Aşteptam cu lăcomie să mai recitesc www.dacQFomanica.ro Kimon Loghi: Din basme. 22 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1914. câteva pasagii din aceea psihologie a lacrimilor ş’a focului, psihologia iubirii părinteşti. Aveam neapărat nevoie s’o cetesc aseară: de-o lună îmi tulbură sufletul un subiect, şi siinţiam cum îmi va scăpă, cum va fugi pentru totdeauna, dacă n’oi reciti pasagiile acele. Vedeam feţele, alineatele, şi numai închipuirea lor mă ardeâ ca focul. Nu ştiu, poate i-am spus lui Petru vorbe grele. Nu ştiu! Dar simtiam că n’o să-i iert niciodată că nu t mi-a adus cartea: subiectul meu se distrăniă încă până eră Petru la mine. El n’a rămas mult, s’a dus. Eu m'am culcat. Aş fi vrut să cetesc • altceva, să-mi potolesc revolta chinuitoare, dar n’am avut ce. N’ai idee ce sensatie ciudată am avut: mi se părea că i mă culc pe ghiaţă şi respir aer îngheţat. Dinţii au început să-mi clanţăne.“ Dinu se sgudui din nou şi-şi şterse fruntea împânzită de stropi deşi şi fini ca de nisip. „încep să pricep pentru ce eşti aşâ de sdrobit", îi zisei eu, deşi aveam convingerea că-mi spusese încă frarte puţin. „Adevărat că ţinusem mult la lucrarea aceea. Dar în sfârşit, cine ştie, poate o să-mi mai revină planul ei prin inimă şi gând. însă, altceva m’a adus în halul în care mă vezi. Nu ştiu cât voi fi stat în patul meu de ghiaţă, nici nu-mi dădusem seama de-am adormit ori ba, când văd că înaintea mea mi se deschide o carte uriaşă. — Ceteşte!" îmi zise glasul domol al unei fiinţe nevăzute. „Bine că am ce să cetesc", am răspuns cu glas tare, şi începui numai decât să cetesc. N’ai idee ce lucruri minunate, neînchipuite cetii pe faţa întâie unde eră deschisă cartea. De pe-o faţă am câştigat cunoştinţe cât din zeci de volume. Extraordinare cunoştinţe! Dar nici una nu mi-a rămas întipărită în memorie. Când trecui însă cu ochii pe faţa cealaltă, am rămas îngheţat de spaimă. Eră vorba despre mine. Tot în al treilea şir eră tipărit numele meu. Erau tipărite acolo cele mai mari batjocuri la adresa mea. Cuvintele păreau vii, părea că vorbeau. Şi ploaia de insulte nu mai contenea. Eram înspăimântat şi totuş doream să cetesc până în cap. Dar pagina nu se mai termina. Erau tipărite aici batjocuri, vorbiri de rău, insi- nuaţii perfide, zâmbete ironice: ne mai pomenit. Mai aveam de cetit vr’o trei rânduri, aşâ mi se păreâ, când deodată, rândurile toate, de pe amândouă feţele, începură să joace, se ridicară de pe hârtie şi începură să se împletească, să se încolăcească. C’un ţipet de spaimă aruncai volumul: nu mai erau şirele ce se încolăceau, erau şerpi. „Ce carte-i asta?" întrebai înebunit. „Asta e inima lui Petru", îmi răspunse glasul blând de mai înainte. Nu ştiu ce mai spuse Dinu Morar. La cuvintele lui din urmă eu sării de pe scaun şi nu ştiu cum am ajuns la masa prietenilor. „Extraordinar!" strigai cu spaimă. Prietenii mă priviră încremeniţi. „Dar ce-i cu tine? Unde-ai fost? Eşti şi tu nebun?" strigară apoi toţi deodată, afară de Petru. Câteva clipe n’am putut să le dau nici o desluşire. Pe urmă le-am istorisit visul lui Dinu, cât am putut de fidel. Mă ascultau cu ochii, cu urechile. „E ’ntr’adevăr ceva rar. Telepatie? Identitate psihică? Ce să fie? Legătura dintre visurile lor e vizibilă", ziseră mai mulţi. „Vom avea materie de discutat, fraţilor", strigă unul, „dar întâiu să-i punem faţă în faţă pe autorii viselor." însă, când am vrut să mergem — în ceată — la Dinu, Petru nu eră nicăiri. Nici nu băgaserăm de seamă depărtarea lui. încă în dup’ameaza aceea Petru părăsi oraşul, fără să se mai întâlnească cu vr’unul din noi, fără să ştim unde s’a dus. „Să vedeţi că o să se întâmple nenorocirea ce-a presimţit-o, dacă nu se va fi întâmplat pân’ acum", zise un prietin. „Visul lui Dinu i-a luat şi restul de judecată ce-i mai rămăsese după secţionarea lui." Ceea ce-mi păru ciudat în cel mai înalt grad eră faptul că, pe când toţi prietenii ne nelinişteam de dispariţia lui Petru, Dinu îşi revenea în fire din zi în zi, eră tot mai liniştit şi peste o săptămână începu să lucreze. Vezi bine, dumneata ştii ca şi mine, că Petru Floare nu s’a prăpădit, cum credeam noi pe atunci. Azi îl vezi în toată puterea. Şi încă îl vezi apărând ca cel mai neîmpăcat duşman al lui Dinu Morar. Nu-ţi pare curios? www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914. LUCEAFĂRUL 23 Nu crezi să fi fost acele halucinaţii din ti- i nereţe presimţiri pentru viitor? N’a fost, deatunci, nesincer Petru? Din partea mea toată istoria asta o ţin de neexplicabilă şi dacă n’aş fi fost părtaş, n’aş crede-o, cum te văd acum pe dumneata că nu bucuros eşti inclinat să mă crezi. > I. Agârbiceanu. Pagini străine. Jules Lemaître. încerc un sentiment de melancolie de câte ori văd că un contimporan îşi publică amintirile. Aceasta e semn că a îmbătrânit, ori că este pe cale de a îmbătrâni. în numărul din 1 Februarie a lui Revue hebdomadai re, d-1 Jules Lemaître a început seria memoriilor lui. El s’a născut în 1853. Profesor de liceu în Havre apoi în Algeria, d-l Jules Lemaître şi-a simţit o iremediabilă vocaţiune literară. A publicat intâi mai multe articole critice în diferite reviste, apoi a venit la Paris. Printre cei cari l-au încurajat şi piotejat la începutul carierei lui a fost şi Gustave Flaubert; dar scriitorul pe care il admiră el între toţi eră Ernest Renan, căruia i-a consacrat prin 1884 un studiu, rămas faimos şi până azi. Odată situaţia-i de scriitor binişor consolidată, cea dintâi grijă a d-lui Lemaître a fost să-l masacreze, să-l distrugă pe Victor Hugo, cu acclaş talent dar şi cu aceeaş nedreptate cu care aveâ să lovească mai târziu în Jean Jacques Rousseau. Eră după moartea titanului, când parnasianismul, naturalismul şi simbolismul tindeau să ia locul romantismului in agonie. Mulţi dintre cei cari, în patima învălmă-şelei, s’au încercat sâ-l micşoreze pe marele romantic, şi-au recunoscut mai târziu eroarea. D-l Jules Leniailre n’a încetat de a-l scădea pe Victor Hugo. Activitatea acestui scriitor *- vorbesc de Lemaître — a fost bogată şi strălucită. Prin mentalitatea, cultura şi stilul său el se leagă de clasici; totuş, puţini dintre autorii din zilele noastre cunosc şi au descris sufletul modern aşa de bine ca dânsul. Ceeace-1 caracterizează mai înainte de orice pe autorul nuvelei de mai jos, este o inteligenţă rară şi o adâncă pătrundere psihologi ă. D-l Jules Lemaître a fost un adevărat înţelept, atâta vreme, cât s’a ţinut departe de luptele politice. Astăzi, ca şampion activ al monarchismului şi clericalismului in Franţa, parţialitatea, dar nu şi inteligenţa sa, îmi pare tulburată. Cât despre talentul său admirabil, el nu prezintă nici cea mai uşoară eclipsă, dovadă studiile lui asupra lui Racine, pe care-1 divinisează, şi asupra lui Chateaubriand, care îi este insuportabil, studii publicate in ultimii ani. Cu toate că a scris un roman: Les Rois şi mai multe piese de teatru, cu o artă perfectă şi cu o mare abundenţă de idei, d-l Jules Lemaitre tot critic rămâne înainte de orice. El nu are un suflet de creator. Gustul şi luciditatea sa îl împiedecă de a insuflă vieaţă eroilor săi. Numeroasele volume de critică cari compun seria Les Contemporains, precum şi seria: lmpressions de theâtre constitue adevărata lui bogăţie literară. Ele sunt nişte giuvaere de analiză fină şi adâncă, de gândire, de pătrundere şi de bun gust. D-l Jules Lemaître este unul din membrii cei mai respectaţi ai Academiei franceze. Numele lui e foarte mare în Franţa. Toată erudiţiunea, precum şi arta sa subtilă se revelează mai ales în seria de povestiri publicate sub titlul: En marge des vieux livre s. Ele su it brodate pe canavaua clasicismului grec, latin, persan, şi pe aceea a Noului Testament. Dintr’ânsele se desface farmec, înţelepciune şi indulgenţă. Cetitorii vor judecă aceasta din: întâia mişcare. Pe marginea lui Zend-Avesta. Turiri eră un bogat burghez din Bagdad, vestit prin virtuţile lui. Nu numai că-i ajuta pe săraci cu bani, încât îşi reducea luxul numai spre a-şi putea înmulţi ajutoarele; dar răbdarea sa eră admirabilă când ascultă plângerile şi confidenţele tuturor suferinzilor, când îi încurajâ cu vorbe compătimitoare şi când făcea demersuri pentru ei. El îndură cu resemnare umilele şi micile năcazuri, cari compun aproape toată vieaţa omenească. Cu adevărat tolerant, el nu se irită niciodată când alţii nu erau de părerea sa; virtute dificilă şi rară, căci dorinţa secretă a oricărui om este ca ceilalţi oameni să fie totdeodată inferiori şi asemănători lui. Soţul unei femei rele, el îi rămâneă credincios, îi iertă izbucnirile şi nu-i purtă supărare de-a nu mai fi tânără şi nici frumoasă. în www.dacQFomanica.ro 24 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1914. sfârşit, având darul de-a compune versuri şi de-a scrie fabule dialogate pentru jocurile de teatru, el se bucură de succesul rivalilor săi şi le dovediâ această bucurie prin cuvinte de laudă sinceră şi prin tot felul de bune servicii. Scurt, întreagă vieaţa sa nu eră decât mj-lostivenie, blândeţe, lealitate, desinteresare; şi el trecea drept un sfânt şi om amabil în acelaş timp. Cu toate acestea, nu avea seninătatea pe care o au de obiceiu chipurile sfinţilor. Trăsăturile lui erau chinuite ca acelea ale unui om, care ar fi prada unor pasiuni violente sau a unor temeri ascunse; adesea ori, când se pregătiă să împlinească o faptă oarecare, el îşi plecă un moment pleoapele, fie spre a se chibzui, fie spre a nu lăsă pe oameni să-i cetească în fundul ochilor. Dar nimeni nu luă seama ia aceasta. * Nu departe de Bagdad, eră un ascet cu numele de Maitreya1). făcător de minuni, cătră care toţi credincioşii obişnuiau să meargă în pelerinaj. Liberat de condiţiile comune ale vieţii omeneşti, Maitreya păstră o nemişcare aşa de perfectă încât rândunelele îşi clădeau cuib pe umerii lui. Barba sa, încărcată cu găinaţ uscat, îi ajungeâ la pântece si întreg trupul lui eră asemănător unui trunchiu aspru de copac. Şi el trăiâ aşa de nouăzeci de ani, fiindcă astfel eră gustul lui. într’o zi, auzi un pelerin rostind cuvintele: „Turiri, prin bunătatea lui, pare o incarnare a lui Ormuzd. Fără îndoială că n’ar mai fi nici o suferinţă pe lume, dacă omul acesta ar puteâ tot ce ar voi.“ Nemişcarea lui Maitreya deveni şi mai nemişcată. Eră vădit că ascetul intră în comunicaţie directă cu Ormuzd. După câteva clipe, el spuse pelerinului: „N’am putut să obţin dela Ormuzd ca Turiri să facă tot ce va dori: căci atunci ar fi el însuş Dumnezeu. Dar Ormuzd permite ca de mâine încolo, cea dintâi dorinţă pe care o va formulă acest om virtuos în toate împrejurările vieţii să se realizeze numai decât. ') Amestec aci India şi Persia; dar ce are a face? — Ei! făcu pelerinul, în acest caz cam tot una e. Cea dintâi dorinţă a lui Turiri, în orice împrejurare, va semănâ cu celelalte dorinţe ale lui şi va fi deci milostivă şi generoasă. îmi anunţi astfel, venerabile Maitreya, fericirea multor oameni şi îţi mulţumesc." Dacă barba lui Maitreya ar fi fost mai puţin opacă, pelerinul ar fi putut surprinde umbra unui surâs pe buzele lui de piatră. Dar numai decât, ascetul reintră în visul său profund. ' Şi pelerinul se întoarse în oraş, îmbucurat de mai înainte de binefăcătoarele minuni prin cari se va manifestă, fără îndoială, puterea înţeleptului Turiri. Or, a doua zi de dimineaţă, la deşteptare, Turiri îşi priviă femeia adormită lângă dânsul, când, deodată, ca mişcată de o forţă misterioasă, ea se ridică brusc, sări pe fereastră şi-şi sfărâmă capul de pietrile curţii. Cum ieşi din casă, el se văzu încunjurat de cerşitori. Nu le zise nici un cuvânt rău şi începu chiar, cu gestu-i obişnuit, să se caute prin buzunare; dar, în mod subit, toţi cerşitorii căzură morţi. în plimbarea sa, el o întâlni pe frumoasa Madanika, una din cele mai faimoase curtezane ale Bagdadului. Omul acesta aşa de înţelept nu-i ascunse ce voiâ din parte-i. Ea îl duse în casa ei şi fu binevoitoare. După care, pe când îi povesteâ vieaţa ei şi-l asigură că nu eră ca celelalte femei, ea expiră deodată în braţele lui Turiri, care urmă s’o strângă la piept cu politeţă. Ieşind deacolo, el fu oprit la o răscruce de o îngrămădeală de trăsuri şi începuse să-şi piardă răbdarea, când, pe neaşteptate, toţi vizitiii al căror defileu îl împiedecă să înainteze, căzură de pe caprele lor şi toţi caii se prăbuşiră cu picioarele retezate ca de o coasă nevăzută. Se duse la teatru şi intră în discuţie cu literatul Sarvilaka, pentru un vers pe care acesta îl atribuia lui Nisami şi pe care Turiri îl credeâ de Saadi, poetul rozelor. Deodată, literatul căzu la pământ şi vărsă un val de sânge. Comedia care se jucâ în seara aceea avu mult succes şi publicul o salută cu lungi aplauze. Or, cu puţin înainte ca Turiri (v’am www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914. LUCEAFĂRUL 25 spus că se ocupă de teatru) să se hotărască a aplaudă la rândul său, autorul piesei îşi dete duhul pe nepregătite. Turiri se întoarse acasă, îngrozit de toate aceste masacre şi, în desperarea lui de a nu înţelege ce eră cu dânsul, se ucise cu o lovitură de pumnal. Ascetul Maitreya muri în aceeaş noapte. * Ambii se înfăţişară laolaltă înaintea lui Ormuzd. Ascetul se gândjâ: „N’aş fi supărat, să-l văd tratat cum merită pe acest om, a cărui falsă virtute a fost atâta timp admirată de Persani aproape tot aşa de mult ca a mea, dar care, dându-şi în sfârşit pe faţă adevărata sa fire, se în-cărcă, într’o singură zi, cu păcate şi cu crime nenumărate. Dar Ormuzd îi zâmbi lui Turiri: „Virtuosule Turiri, omule într’adevăr bun, blândul meu servitor, intră în odihna mea. — Gluma e reuşită!" zise ascetul. „N’am fost niciodată mai serios ca acum, răspunse Ormuzd. Ai dorit, Turiri, peirea nevestei tale, fiindcă nu eră blândă şi fiindcă nu erâ frumoasă; aceea a cerşitorilor fiindcă erau importuni şi de aspect neplăcut; aceea a amantei tale, fiindcă erâ proastă; aceea a vizitiilor si a cailor lor, fiindcă te constrângeau la o aşteptare plictisitoare; aceea a literatului Sarvilaka, pentrucă nu erâ de părerea ta, şi aceea a autorului piesei pentrucă avea mai mult succes decât tine. Toate dorinţele acestea sunt perfect de naturale. Crimele de cari te învinueşte Maitreya au fost, fără ştirea ta, efectul întâiei tale dorinţe, a acelei dorinţe pe care nimeni nu o poate stăpâni. Oamenii urăsc, în mod fatal, tot ce-i stânjeneşte şi ei doresc în mod fatal peirea a tot ce urăsc. Natura este egoistă şi numele egoismului e distrugere. Omul cel mai virtuos începe astfel prin a fi un scelerat în inima sa; şi puterea acordată unui muritor de a realiză,- în orice împrejurare, întâia sa dorinţă involuntară, ar fi pustiit de mult pământul. lată, Turiri, ceeace am voit să arăt prin pilda ta. Dar eu îi judec pe oameni după a doua dorinţă a lor; căci ea depinde numai de ei. Dacă n’ar fi fost darul misterios, care a făcut fără voia ta aşa de ucigătoare suprema ta zi, tu ai fi urmat să duci o vieaţă binefăcătoare. Or, nu natura trebuie s’o consider eu în tine, ci voinţa ta, care a fost bună si care sa silit întotdeauna să corii geze natura şi să perfecţioneze opera mea aşa de amestecată. Şi iată de ce, scumpul meu colaborator, îţi deschid astăzi raiul meu. — Foarte bine, făcu Maitreya; dar atunci ce răsplată îmi vei da mie? — Aceeaş, zise Ormuzd, cu toate că n’ai meritat-o îndeajuns. Ai fost un sfânt, dar n’ai mai fost om decât prin orgoliul tău. Ai reuşit să înăbuşi în tine întâia ta dorinţă; ) • dar dacă toţi oamenii ar trăi ca tine, omenirea ar dispărea şi mai curând decât dacă ar posedă cu toţii puterea minunată şi funestă pe care am dat-o într’o zi servului meu Turiri. Or, îmi place ca omenirea să dăinuiască, pentrucă ea mă ainuzează şi pentrucă spectacolul ei este pe-alocuri frumos. însuş efortul tău, mizerabile ascet, nu a fost fără o oarecare frumuseţe; de aceea îţi iert sălbateca ta eroare. Şi, ca să încheiu, î-l primesc pe Turiri în sânul meu fiindcă sunt drept şi te admit şi pe tine Maitreya, fiindcă sunt bun. — Dar... făcu Maitreya. — Am zis!" A. C. www.dacQFomanica.ro 26 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1914. Dări de seamă. Dr. I. Lupaş, Principele ardelean Acaţiu Barcsai şi mitropolitul Sava Brancovici (1658—1661). Extras din Analele Academiei române. Bucureşti, 1913. Se dau aici note nouă şi interesante despre rolul, ce l-au avut în vieaţa publică a Ardealului doi Români contimporani din veacul XVII: Barcsai şi Sava Brancovici, primul român de origine dar înstrăinat, al doilea străin de origine dar român prin ţinuta sa demnă de arhiereu al bisericii româneşti. La curtea lui G. Râkoczy 1 creşle tânărul A. Barcsai, fiul unui umil nobil din Bârcea mare, lângă Hunedoara. Se distinge repede prin isteţimea sa şi e trimis în misiuni diplomatice pe la Matei Basarab şi Vasile Lupu. Mai târziu, ca ban de Lugoj şi Caransebeş, aooi prefect al Hunedorii sprijineşte calvinismul; tipăreşte chiar, în 1648, la Alba-lulia un catechism calvinesc tradus de Ştefan Fogarasi din Lugoj. Pe G. Râkoczy 11, fiul şi urmaşul lui Râkoczy I, nu-1 mulţumeşte tronul Ardealului. Ispitit de visuri de mărire şi ajutat cu câte 2000 de ostaşi din partea principilor români, face o expediţie nenorocită în Polonia, dar pierde şi tronul Ardealului. Căci Turcii, supăraţi, ii detronează şi provoacă staturile ardelene să facă o nouă alegere. Erau 2 candidaţi: Barcsai şi Riidey. Prietinii lui Barcsai sprijineau cu argumente temeinice candidatura lui, ca pe a celui mai vrednic; duşmanii lui biruiră însă cu unul singur; Barcsaye valah, de origine umilă. Turcii nu recunosc însă pe Redey, care pactâ cu Râkoczy; vin in Ardeal, îl prădează şi impun pe Barcsay. Acesta, cu toate înaltele sale calităţi, nu se arată bun stăpânitor. ii lipseşte energia, hotărîrea, consecvenţa şi ambiţia. Primeşte tronul în silă, recunoaşte că nu e demn de el, pactează cu Râkoczy şi când acesta, ales din nou principe, îl atacă, el se închide în Sibiiu şi se lasă asediat '/a de an. In timpul asediului cere neincetat ajutor dela Turci, iar lui Râkoczy ii face mereu promisiuni de abdicare. Râkoczy moare într’o luptă cu Turcii; staturile nu recunosc nici atunci pe Barcsai, ci aleg pe Kemeny, care sub masca intenţiilor de împăciuire invită la o vânătoare pe Barcsai şi-l ucide mişeleşte. încă înainte de a plecă în Polonia Râkoczy 11 aşază în scaunul vlădicesc al Bălgradului pe Sava Brancovici fără restricţiile antecesorilor, probabil pentru a câştigă favoarea voevozilor români. Barcsai confirmă pe Sava, înglobând sub jurisdicţia lui şi „Ţara Făgăraşului" supusă in trecut când mitropolitului din Belgrad, când superintendentului calvin, ba în 1647 protopopul Ştefan din Berivoi căpătase jurisdicţie de episcop asupra acestei ţâri. Barcsay trăeşle o vreme în raporturi bune cu Sava. La stăruinţa acestuia, dar poate şi din condescendenţă faţă de preoţimea română, care „prin diregătorii de mai înainte cu afurisită orbire se asu-preâ“, dă două decrete de scutire in favorul preoţilor români. Declarându-se lupta între partida lui Râkocy şi a lui B., Sava nu poate rămâneâ indiferent. Fire hotărită şi energică dar şi prevăzăloare, el simte că sub Barcsay se clatină scaunul, deci se alătură repede lângă Râkoceşti şi-i sprijineşte împotriva lui Barcsay. Acesta depune pe Sava şi in locul lui aşează pe un oarecare Ghenadie. Autorul, întemeiat pe documente neutilizate, dovedeşte că acest Ghenadie e identic cu Gheorghe moscovitul amintit şi aiurea. Dublarea aceasta in scaunul principilor şi vlădicilor ardeleni nu ţine mult. Cu Barcsay, dar poate înaintea lui, dispare şi protejatul său. Sava insă se susţine prin iscusinţa sa şi ştie să dea scaunului său strălucirea ce nu se mai întâlneşte până la Şaguna, iar numelui său aureola de martir al bisericii. Monografia aceasta se învredniceşte de o specială menţiune. Adâncind un timp relativ scurt are putinţa de a ne înfăţişă pe oamenii unei epoci in mărime naturală. Şi cu o intuiţie clară şi sigură in trecut ne prezintă o istorie de frământări, ce par a fi din zilele noastre. Cazul s’ar preta la comparaţii mai amănunţite. In-tr’adevăr, acceaş ură nestăpânită a stâpânitorilor noştri, aceleaşi mijloace sălbatice de exterminare, acelaş sprijin al idealurilor ungureşti din partea principatelor române... Nu vi se pare că şi în conducerea de azi a destinelor noastre stăpâneşte mai mult duhul lui Barcsay decât al lui Brancovici? E. Stoica. Cronici. Actualităţi. „împăcarea"... în planul întâi al discuţiilor noastre publice a ajuns o chestiune despre care în atâtea rânduri a mai fost vorba: chestiunea înţelegerii noastre cu factorii po- litici ai Ungariei. Lumea dela noi, atât cea românească cât şi cea ungurească, aşteaptă cu nerăbdare să vază dacă tratativele ce se urmează între ministrul-preşedinte contele Tisza şi reprezintanţii comitetului nostru naţional — se vor sfârşi cu o înţelegere, sau vor spori numai numărul tratativelor, rămase zadarnice, din trecut. www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914. LUCEAFĂRUL 27 Tratativele aceste nu sunt nouă, nici ca fond, nici ca formă. S’au mai urmat tratativele între reprezintantii comitetului nostru naţional şi cu miniştri-preşedinţi Wekerle, Khuen-Hedervăry, Lukâcs, — poate nu atât de oficios şi de stăruitor, dar tot cu memorii şi contra-memorii. In fond şi formă, aceste tratative nu mai sunt aşadar nouă, dar nouă este vremea. Tratativele de până acum au fost determinate mai mult de capriciul sau voinţa bărbaţilor politici ungari, de momente trecătoare, de motive de ordin tactic, — numai de necesităţi imperioase nu. Vremea nouă a creat acum şi această necesitate imperioasă. Tratativele ce se urmează azi sunt determinate de evenimentele politice ce s’au petrecut în trecutul recent şi de evenimente cari se desenează în viitorul apropiat. Lumea s’a obişnuit să dee acestor tratative numirea, foarte nepotrivită, de tratative de „împăcare", câtă vreme — in actualele cadre politice ale monarhiei — nu poate fi vorba de împăcare între elementul românesc şi elementul unguresc, pentrucă în actualele cadre politice nu se pot „împăca" interesele lor naţionale (şi înjelegem sub „interese naţionale": aspiraţiile lor economice, culturale şi politice), in tratativele aceste poate să fie vorba cel mult de un acord, de un compromis, de un pact, să zicem chiar armistiţiu — între doi factori îngrădiţi, prin forja împrejurărilor şi a evenimentelor, între nişte cadre politice cari nu îngăduie „împăcarea" intereselor naţionale, ci provoacă mereu conflicte între aspiraţiile divergente şi condamnă amândouă părţile să-şi cheltuească energia nu pentru progres, ci pentru conservare. Este de puţină importantă dacă aceste tratative — ce se urmează cu atâta stăruinţă între nişte re-prezintanţi cari nici unul n’au primit dela mandan(ii lor acest mandat special — vor duce la o înţelegere, sau se vor sfârşi fără orice rezultat pozitiv. Consecinţele tratativelor vor fi, în orice caz, mai importante decât chiar rezultatul tratativelor, oricare ar fi acela. înţelegerea sau neînţelegerea româno-guverna-mentală nu va putea mulţumi pe nimeni şi, înainte de toate, nu va puteâ schimbă viitorul, care nu e supus nici acordurilor intre şefi, nici pacturilor între partide, ci este determinat de logica de fier a evenimentelor istorice. Rezultatul tratativelor, oricare ar fi acela, va dovedi numai că vremurile sunt mai tari decât orice voinţă de om, pentrucă nu vor mai puteâ schimbă sufletul masselor noastre româneşti... înainte cu câ{iva ani, acest suflet dormită încă. Azi, acest suflet este trezit: l-au trezit evenimentele istorice şi stăpân peste el este acum numai idealul naţional, în semnul cărora s’au pornit acele evenimente. Acord, înţelegere, compromis, pact sau armistiţiu — fie ce va fi — nu însemnează nimic în cumpăna evenimentelor, cari ne mână, fără să îngăduie vreo împotrivire, spre ţinta care până acum ni-a luminat numai în amurg... r=i Ion Grecu. Artă. Kimon Loghi. E un nume cunoscut la noi. Ultimul număr al revistei noastre din 1904 a fost închinat în întregime operei lui artistice. Deatunci încoace am vorbit mereu despre lucrările lui ce le expuneâ la expoziţiile „Tinerimii artistice" din Bucureşti. Kimon Loghi e fiu de macedonean, născut la Serres. Sufletul lui e expresia frumuseţilor din {ara lui de origine, pe care a părăsit-o în vârstă de 16 ani. Poezia romantică, atmosfera caldă, lumea de basme orientale şi plaiurile împodobite cu flori ale Macedoniei trăesc toate in opera lui. Sufletul lui s’a despărţit de fiinţa neamului, care l-a născut, dar nu s’a putut desbrăcâ de atmosfera locală în care s’a plămădit sufletul poporului macedonean. Strămoşii lui şi pământul ce le-au ocrotit vieaţa au fost mai puternice, decât influinţele mediului şi culturei străine, în cari şi-a făcut educaţia. A studiat „Şcoala de bele-arte" din Bucureşti, a stat multă vreme la Miinchen în şcoala vestitului Stuck; a învăţat technica picturei dela maeştrii mari din Apus, colindând Parisul, Italia — unde trăeşte şi astăzi alături de o fermecătoare tovarăşe — dar originalitatea înnăscută a sufletului său de meridional visător nu şi-a pierdut-o. Această notă originală e aşa de puternică, încât cine e familiarizat cu opera lui Kimon Loghi îi recunoaşte lucrările dela prima vedere, ori câte altele ar sta alături. Nota particulară a tablourilor lui Kimon Loghi e o fineţe şi o delicateţă în concepţie şi execuţie. Pânzele lui sunt par’că învăluite într’o atmosferă de poezie şi de basme. în compoziţiile mai mari de aceea se şi inspiră din lumea poveştilor, in cari fantazia lui creatoare îşi întinde larg aripile de mătasă şi crează opere tot aşa de durabile ca şi poveştile. Unora li-a displăcut opera lui Kimon Loghi tocmai din pricina acestui belşug al fantaziei, caie sacrifică adeseori desenul pentru gingăşia colorilor şi pentru poezia subiectului. Kimon Loghi e, însă, un suflet visător, un poet al subiectelor cu forme diafane, neprecise ca şi poveştile. In portrete întrebuinţează aceleaşi procedee. Aproape în toate portretele, fantazia lui are de adăugat linii de frumuseţă ce trăesc numai în sufletul său de artist. Rareori reuşeşte să fie în acest gen realist. Tot aşa e şi in peisagii. La ultima expoziţie a „Tinerimii artistice", K. Loghi a avut o sală întreagă. Reproducerile din acest număr dau cetitorilor o icoană despre frumuseţă lor şi credem că confirmă afirmaţiunile noastre despre opera acestui pictor în plină bărbăţie şi putere de muncă. Iubitorii de artă dela noi să nu cruţe nici o jertfă pentru a ajunge în posesiunea lucrărilor lui tot mai mult apreciate de cei ce ştiu înţelege frumosul întrupat în opere de artă. T. Codru. s www.dacQFomanica.ro 28 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1914. Educaţie, Şcoală. Şcoala şi vieaţa dela ţară.1) Sub povara diferitelor legi aduse de factori politici se uită adesea: care e rolul şcoalei după pedagogie? De sus se impun pentru fiecare şcoală din ţară aceleaşi materii de predat, acelaş număr de ore, acelaş scop al învăţământului — fără considerare la diversitatea împrejurărilor şi la curentele de vieaţă sufletească şi economică pe cari le resimt locuitorii ace-leiaş ţări in chipuri cu totul deosebite unul de altul, în această formă şcoala nu poate fi o instituţie de adevărată cultură, pentrucă ea nu face parte organică din vieaţa populaţiunei, ci e o instituţie forţată, străină de sufletul acelora, pentru cari e chemată să lucreze. Dacă se va întâmplă ca, pe lângă astfel de împrejurări externe, şcoala să aibă şi un învăţător, care să nu înţeleagă mai adânc problema educaţiei poporului, şcoala nu numai că nu e spre binele poporului, dar ea e chiar spre paguba lui. La noi nu s’a studiat destul de temeinic şi din toate punctele de vedere raportul dintre şcoală şi vieaţă şi sufletul poporului. Până se va putea face acest lucru foarte necesar, dar şi foarte greu, cred că se vor putea studiâ cu folos părerile altora, cari au scris în această direcţiune. Sub acest raport mi se par foarte preţioase următoarele rânduri ale d lui Dr. Em. Labat, publicate in „Revue pedagogique" din Paris (Nr. 1/1913) sub titlul „La vocation paysanne et l’Ecole", pe cari le dăm aici în traducere românească, rămânând ca asupra ideilor dintr’ânsele să revin cu alt prilej. 1. Gravitarea spre oraş şi scăderea natalităţii sunt două fenomene înrudite cari se împreună pentru a constitui o singură criză. Criza aceasta e, înainte de toate, o criză morală. Răceala faţă de vieaţa dela ţară se produce în inimi, în partea adâncă şi delicată a inimei, groaza de sforţare, frica de responsabilitate şi frica de risic sunt dispoziţii morale ca şi dorul după lux, după bunăstare şi după plăceri cari pregătesc ruina natalităţii Ia ţară. Pentru a înlătură criza, trebuie să începem prin a cunoaşte mai adânc sufletul ţăranului aşa cum l-a format trecutul, aşa cum este şi cum luptă în mediul care îl apasă şi îl stăpâneşte astăzi. Dar această cunoaştere nu se poate găsi în cărţi, fie ele cât de voluminoase. «) Atragem atenţiunea cetitorilor asupra acestui articol. în special învăţătorii să-l cetească şi rece-tească cu multă luare aminte. Revista noastră a accentuat şi in trecut că şcoala rurală nu este o adevărată instituţie de cultură, că ea nu serveşte întru toate interesele ţărănimii şi că ea nu face educaţia poporului în sens ţărănesc. Problema educaţiei poporului este una dintre cele mai neglijate la noi, deşi ea ar trebui să ne preocupe mai intensiv, deoarece poporul e temelia neamului nostru. O apropiere sinceră şi pricepută de ţărănime se impune mai ales acum, când forţa ei va determină viitorul nostru. Red. 2. Tânărul ţăran care la vârsta de şase ani intră în şcoală e un ins, care va aveâ să trăiască mai târziu vieaţa dela ţară. Dar va aveâ el vocaţiune pentru aceasta? Aceasta se va puteâ vedea din admiraţia lui pentru lucrul pământului şi mai ales pentru acela, care îl săvârşeşte pentru ţăran. Pentrucă la copil ad-miraţiunea e la temelia oricărei vocaţiuni. Insă admiraţiile copilului sunt fragile. Vârsta de şcoală, dela 6—12 ani, e aceea în care vocaţiunea ţărănească e supusă la cea mai periculoasă probă. Din clipa intrării lui in şcoală el e scos din satul său şi plimbat prin întreagă Franţa, Europa, prin lumea întreagă, prin cele mai extraordinare in-venţiuni ale neamului omenesc. în vreme ce el e cufundat în aceste minunăţii ameţitoare şi atât de variate, sentimentele, cari sunt hrana vocaţiunei ţărăneşti, slăbesc cu totul. 3. Dar răul acesta să nu aibă leac? Stăpânirea pe care a pus-o satul pe sufletul copiilor, odinioară atât de tare, încât unii, ajunşi soldaţi, muriau de durerea că I au părăsit, astăzi a slăbit mult. Ce e în stare să facă şcoala pentru restabilirea acestei stăpâniri? Mai întâi de toate trebuie să amestecăm istoria generală a ţării cu istoria locală. în acest scop va trebui să lăsăm noţiunile istorice in grija amintirilor familiare, in grija sufletului şi a inimii copiilor; va trebui să căutăm la fiecare eveniment istoric mare repercusiunea asupra vieţii dela ţară şi, dacă documentele prezintă din acest punct de vedere lacune, vom recurge fără nici un scrupul la legende, ba chiar la ficţiuni. Numai rezultatul ne impoartă şi acesta e de a aprinde în activitatea sufletească a copilului focuri durabile de dragoste, pe cari nimic altceva nu i le poate da astăzi. Odinioară tânărul gentilom priniiâ ideia moştenirei naţionale direct dela ceeace îl înconjură, din tradiţiile familiare, din portretele atârnate de păreţi, din teancurile de hârtii vechi şi din insăş pietrile vechiului castel. Această noţiune îndrumătoare, şcoala trebuie să o învie pentru adevăraţii copii ai firei, pentru micii fii de ţărani. Să facem să coboare fără teamă perso-nagiile cele mai mari ale istoriei pe pământul îngust. Cadrele sunt mici şi strâmte, însă elevii le cunosc şi le iubesc. Ei nu le vor uită nici când. 4. O altă problemă e aceea a ocupaţiunei agricole. Părerea generală e astăzi că se împărtăşeşte de fapt învăţământul agricol în şcoli. Dar aici trebuie să ne lămurim. Din nouă copii, pe cari i-am văzut, de 15 ani încoace, intrând în şcoli-ferme, şi din cari doi inşi au fost primii în clasă, premiaţi etc., nici unul singur n’a rămas la ţară. Acest eşec se puteâ pre-vedeâ, căci toţi erau copii de învăţători, de brutari, de jandarmi. Nici unul din ei n’a trăit, în copilăria sa, afară la câmp, dimpreună cu tatăl său. Chiar şi în anul acesta, cei doi elevi mai buni ai unei şcoale primare superioare au cerut să fie admişi să treacă unul la studiul contribuţiilor indirecte, celălalt la „Banca de Franţa". în acest chip elevii cei mai bine instruaţi în agricultură sunt cei mai dispuşi a dezertâ dela agricultură. www.dacQFomanica.ro Nral 1, 1914. LUCEAFĂRUL 29 De altă parte rezultatele din şcoală provoacă în copiii dela (ară adevărată zăpăceală. Duzina de cărţi, pe cari le târăsc în ghiozdanul lor la şcoală, le infiltrează nişte sentimente suspecte pentru părinţi şi pentru munca lor. Fără îndoială că agricultura trebuie să devie ştiinţifică sau să dispară cu totul. Dar cultura ştiinţifică a micului ţăran pretinde o precauţiune specială. Nu-i permis sâ-1 faci pe elev să creadă că întreaga ştiinţă e de ieri, de alaltăieri. Dimpotrivă, e necesar ca să aducem necontenit in legătură ştiinţa cu experienţele zilnice, cari reprezintă experienţele de veacuri. Convorbirile trebuie să urmeze pas de pas lucrările după anotimpuri. învăţătorul va împărţi toate preocu-paţiunile părinţilor în privinţa temperaturei, a recoltei ş. a. Trebuie făcut să se simtă că între şcoală şi între formă e o simţire comună, adâncă, familiară. Şi, in sfârşit, dialectul trebuie să aibă un anumit drept în şcoală, cel puţin la lecţia de agricultură. întrebuinţat discret, el e una din forţele educatoare cele mai puternice din cari poate beneficia vo-caţiunea micului ţăran. Dialectul va săvârşi acea minune de a-i face accesibilă ştiinţa mândră şi îndepărtată, de a-1 face să înţeleagă că o parte duce cu sine acasă şi o poate purtă ca şi hainele de toate zilele. 5. E un lucru vechiu acest suflet ţărănesc. Dacă-I deschizi la anumite suflări nouă, rişti să-l distrugi. Capitalistul care-şi cumpără un domeniu mare ca sâ aibă unde-şi plasă averea, inginerul care il conduce, logofătul şi muncitorii cari îl exploatează toţi aceştia nu sunt adevăraţi ţărani. Adevăratul ţăran iubeşte pământul pentru motive, pe cari raţiunea nu şi le poate explică pe deplin. El simte aci, fără ca să şi-l poată exprimă un farmec poetic şi religios, lată de mii de ani, poporul în luptă cu pământul simte nedesluşit, în ritmul anual al fecundităţii care nu dă greş, deasupra lui o putere creatoare misterioasă. In sufletul ţăranului e un fel de panteism sub stratul gros de creştinism care-1 acopere. Aceasta e cea mai intimă parte a sentimentului lui religios, probabil partea cea mai ireductibilă. Pe timpul ternarei, ţăranii din Limogne s’au lipsit de preoţi pentru morţi, naşteri şi cununii, şi s’au mulţumit cu preotul constituţional. Dar, pentru ca să le binecuvinte câmpurile şi vitele, ei alergau noaptea la vechiul preot ascuns în cutare azil. Dacă vreo odinioară întreg sufletul ţărănesc despoiat de întreg trecutul său nu va mai fi accesibil decât pentru ştiinţă, pământul nu-l va mai puteâ ţineâ legat de sine. Atunci nu vor mai există decât foarte puţini ţărani adevăraţi. Dar „frumoasa ţărănime franceză" (the beautiful french peasantry, cum zic Englezii, cari ne invidiază) nu va puteâ dispăreâ fără a însemnă o pagubă incalculabilă. 6. Din toate acestea se desface adevărul acesta esenţial: învăţătorul dela ţară nu poate fi educător în înţelesul satului respectiv, decât dacă vede şi iubeşte pământul cu ochii şi cu sufletul ţăranului, decât dacă a rămas însuş ţăran, ceeace dealtfel nu e deloc incompatibil cu o cultură sufletească originală. învăţătorii cu suflet ţărănesc erau odinioară foarte mulţi. Se zice că acum numărul lor e din ce în ce mai mic, ceeace e un mare rău. Cum să-i formăm? lată o întrebare importantă şi grea, dar nu imposibilă de rezolvit, dacă aceia cari se ocupă de şcoală vor voi să se îngrijească in sensul arătat mai sus. E o greşeală a crede că aceeaş pregătire poate să dea, la Paris şi în provincie, in oraş şi la ţară, pe acel învăţător, care să ne convie, şi e o a doua greşeală a crede, că e deajuns să înveţi meseria pentru ca să poată răsări vocaţiunea. Greşelile acestea provin din spiritul aprioristic al raţionalismului. Experienţă sinceră şi stăruitoare însă duce la alte concluziuni. r=i Dr. O. Ghibu. Istorie. Procedee ungureşti. Bunii noştrii prieteni, Unguri, nu pierd niciodată ocazia de a ne ponegri în faţa străinătăţii. Aceasta o fac, de sigur, din marea dragoste pe care o au nu numai pentru Românii din împărăţia Habsburgilor, dar şi pentru cei din Regatul Român, slujitorii politicei austro-ungare. Aşa o revistă tipărită în nemţeşte, la Budapesta şi condusă de câţiva membrii ai academiei ungureşti, publică — în Iunie trecut — un articol în care se spuneâcă: „Până în veacul al 17-lea, Românii au trăit într’o complectă barbarie. Erau păstori incapabili de altă muncă mai superioară, lipsiţi cu totul de ori şi ce civilizaţie". Autorul articolului eră un oarecare Dr. Zoltân Trocsăny, învăţat, de sigur, tot aşa de autentic ca şi acela care voiâ să demonstreze lumii că Adam a fost Ungur! în schimb, Drul Trocsăny lăudă „cultura ungurească" din veacurile 16 şi 17 la razele căreia s’au luminat puţintel şi Românii. Nu e de mirare că se scriu astfel de necuviinţe, dar e surprinzător că o revistă ca „Ungarische Rundschau", pretinsă serioasă, îşi permite să le publice. Procedeul acesta, însă, Ungurii îl practică foarte des. în presa europeană se scriu multe lucruri nedrepte la adresa Românilor, iar dacă vine vr’un răspuns care să le înlăture, îndată răsar agenţii ungureşti — destul de numeroşi în capitalele Apusului — şi sub formă de apărători desintercsaţi ai dreptăţii, caută să combată argumentele aduse în favoarea Românilor, denaturând chiar faptele. Iacă un caz recent foarte interesant: „The Westminster Gazette" din Londra a publicat un articol în care se spuneâ că tendinţa Ungurilor este de a maghiarizâ complect pe Români, şi că, în şcoală, copiii Românilor nu numai că sunt siliţi să urmeze cursurile într’o limbă străină, dar că nu le e permis să vorbească româneşte nici în recreaţie, în timpul jocului. „Aceşti nenorociţi de copii — ziceâ www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1914. HO scriitorul celor publicate în Westminster Gazette — sunt s i I i t i să vorbească o limbă pe care n’o cunosc". îndată a şi venit răspunsul. El incepeâ astfel: „îmi pare foarte rău, d-le director, că tocmai în ziarul D-voastre, ale cărui principii îmi sunt aşa de scumpe, să cetesc un atac împotriva guvernului ungar, atac care dovedeşte o totală lipsă de informaţii corecte. Dacă D-voastră aţi fi călătorit, ca mine, prin ţinuturile locuite numai de Români, n’aţi fi publicat articolul împotriva căruia mă ridic, căci conţine lucruri nedrepte. Anul trecut, împreună cu doi nobili unguri, am fost într’un district locuit aproape numai de Români. într’un sat, in mijlocul colinelor, am avut o primire călduroasă din partea populaţiei şi am vizitat casele şi gospodăriile lor. învăţătorul ne-a arătat tot ce eră mai interesant în sat, precum şi şcoala şi biserica, în şcoală n’atn văzut nici o carte ungurească. Şi în tot timpul n’am auzit vorbindu-se in sat decât limba românească". Nu-i aşa că e interesant răspunsul. E scris cu abilitate, căci spune că a auzit „vorbindu-se româneşte" in sat, iar în şcoală n’a văzut cărţi ungureşti. Mai departe, in acelaş răspuns, vorbeşte de legea dela 1868 care dă dreptul naţionalităţilor de a-şi avea şcoala şi biserica lor şi spune că această lege e în vigoare şi azi şi n’a fost modificată. Dă apoi un număr inexact de şcoli, în care zice apărătorul dreptăţii ungureşti „limba maghiară nu se întrebuinţează de loc". V’aţi aşteptă ca răspunsul să se termine aci. De unde? El se termină printr’un atac la adresa României care nu dă dreptul ceangăilor aşa cum face Ungaria, cu atâta generositate faţă de Românii de sub stăpânirea ei. Apărătorul iscăleâ W. H. Shrobsole. I s’a răspuns, ainintindu-i-se legea lui Apponyi din 1907 şi dându-se câteva exemple de persecuţie a corpului didactic român şi de desfiinţare de şcoli. Shrobsole însă nu se lasă. Răspunde că ii pare foarte rău că n’are la îndemână legea lui Apponyi pentru a vedeâ dacă, într’adevăr conţine vr’un paragraf care ar prejudicia libertatea învăţământului naţionalităţilor din Ungaria. Roagă pe acela care combate răspunsurile sale să-i citeze paragraful, sau paragrafele din legea lui Apponyi cari ar lovi în drepturile naţionalităţilor. Şi ca să arete că Apponyi e un spirit nobil, citează un pasaj plin de vorbe goale dintr’un discurs al acestui politician. S’ar crede că Shrobsole e un Englez indus în eroare de cătră „nobilii" cu care spune că a călătorit. Iacă însă că Seton-Watson (Scotus Viator) intervine în această polemică şi denunţă pe acest desinteresat apărător al Ungurilor ca „reprezentant al instituţiilor ungureşti din Anglia". Prin urmare, el cunoşteâ legea lui Apponyi şi toate ordonanţele ministerului şcolilor dela Budapesta. Iată răspunsul lui Scotus Viator: Domnule! în două scrisori, la 14 şi 18 Decemvrie, d-l Shrobsole combate afirmaţia d-voastră, intru totul exactă, că: „în Ungaria, mulţime de bieţi copii de şcoală trebuie să-şi înveţe lecţiile într’o limbă străină". Precum „Writer of the Paragraph" (Scriitorul paragrafului) învederează peste 51.000 de copii români (şi ar fi putut să adauge 207.000 de copii slovaci) sunt obligaţi să înveţe lecţiile în ungureşte numai în şcolile statului. (Vezi Buletinul oficial statictic al Ungariei, voi. XVIII 1912, pag. 322). Argumentele d-lui Shrobsole sunt de o grozavă neexactitate. Dumnialui citează drepturile pe cari le oferă legea din 1868 na-ţionalilăţilor, cu privire la instrucţia şi limba lor, când (ca un reprezentant al instituţiilor ungureşti în această ţară) ar fi trebuit să cunoască importantele modificări ale acestei legi — şi mai cu deosebire pe acelea cari prives: limba naţionalităţilor — aduse prin legea dela 1879 şi prin aceea aşa de cunoscută a contelui Apponyi din 1907. Scopul acestei legi este maghiarizarea Ungariei. Perzistenţa cu care educaţia primară a fost maghiarizată prin sistemul dualităţii se poate vedeâ lămurit din numărul şcolilor maghiare, care s’a ridicat dela 5819 (în 1869) la 12.894 (în 1909/10), pe când numărul şcolilor româneşti a scăzut dela 2569 la 2331. (Noi adăugăm că acestea nu sunt ultimele date; numărul şcolilor române a scăzut mai mult). D-l Shrobsole se plânge că limba ungară e întrebuinţată abiâ în ceva mai mult decât jumătatea şcolilor din Ungaria. Realitatea insă e că se întrebuinţează in 78 la sută din toate şcolile primare (de stat sau denominative) şi în 93 la sută din şcolile secundare (vezi op. cit. pag. 332 — 361). în a doua scrisoare, d-l Shrobsole jonglează cu cuvintele şcoli „ajutate de stat" (stat aided) şi şcoli „de stat". Dumnialui se crede îndreptăţit să afirme că în „şcolile ajutate stat", „nemaghiare", limba de instrucţie e cea maternă. Ceeace uită, intenţionat, să spună e că în toate „şcolile primare de stat" (in total 2744 cu 231,000 copii unguri şi 165.000 nemaghiari), în toate „şcolile de stat medii" (138), în toate şcolile de stat industriale şi în 37 gimnazii limba maghiară e limba excluzivă în care se face instrucţiunea. Şi nu din lipsa de zel a Statului ungar, şcolile nemaghiare nu au fost toate maghiarizate, ci din pricina motivelor financiare şi a protecţiei bisericii autonome care e periculoasă pentru a se atinge de ea. Persecuţia copiilor de şcoală, a studenţilor români (precum şi a altor nemaghiari), a elevilor din şcolile secundare şi teologilor din semi-narii e o chestiune, care ar ocupă prea mult din preţiosul D-voastră spaţiu. Un caz clasic se poate cită, când, în Martie 1912, şasesprezece teologi, Români uniţi, au fost eliminaţi din seminarul catolic din Oradea mare (Nagyvârad) pentru simplul motiv că vorbeau „în mod demonstrativ" limba lor maternă. Dacă d-l Shrobsole contestă afirmaţiile mele îi pot servi detalii privitoare la cazul acesta şi al altele similare. Primiţi etc. R. W. Seton-Watson. Directorul ziarului a declarat că închide această polemică. Desigur că ea va continuă aiurea şi agenţii ungureşti — spre bucuria noastră — vor provocă răspunsuri şi mai neplăcute, pentru ei, dar pline de adevăr. D. N. Ciotori. a www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1914. LOCEAfIRUL 31 însemnări. Cezar Boliac. în 1913 s’au împlinit o sută de ani dela naşterea acestui spirit avansat în vremea lui. A fost un democrat convins şi un apărător al celor mici şi năpăstuiţi, al muncitorilor în opinci. Ca orice spirit revoluţionar, care ataca „casta rea, spurcata castă, care o numim: ciocoi" a avut multe de îndurat: prigoniri, temnijă şi exil. în 48 a fost unul dintre cei mai entuziaşti luptători. Refugiat la Braşov a scos 12 numere din foaia „Expatriatul", în care stăruiâ pentru o împăcare între Români şi Unguri. Suflet idealist, cum eră, credeâ că Ungurii în 48 s’au ridicat pentru des-robirea tuturor popoarelor din Ungaria. Nu ştia că flamura libertăţii ungureşti pentru noi a avut urmări mai dezastruoase ca „dinastia sugătoare de sânge" şi „camarila infernală". Boliac e cel dintâiu poet, care a zugrăvit vieaţa reală, suferinţele celor săraci şi slabi. Forma poeziilor e, însă, slabă. Abia „Sila" s’a putut menţinea şi în zilele noastre. Activitatea lui cea mai însemnată a fost ca ziarist şi agitator pentru dreptate. Sufletului său idealist se cade să ne închinăm cu smerenie, acum după 100 de ani, când idealurile lui au rămas tot neîmplinite. 88 O prorocire. Un prieten ne trimite următoarele rânduri: „Zilele trecute am asistat şi eu la o „seansă" spiritistă. Nu fac parte dintre credincioşii spiritismului şi am asistat din cea mai firească curiositate omenească. Nu regret, însă, că am luat parte, pentrucă m’am întors cu o seamă de prorociri mult promiţătoare. „Spiritul" a vestit neamului românesc un ciclu de trei ani plini de strălucire. Vor fi trei ani economici cum de mult n’am mai avut; vor fi trei ani literari cu răsărire de talente puternice; vor fi trei ani politici plin de succese, cari împreună vor alcătui apoteoza idealului naţional . .. Atât ni-a prorocit „spiritul" pentru cei trei ani ce vin..." într’un cias cu noroc!... 88 Gazete pentru popor. După o existenţă de doi ani de zile, „Solia Satelor" din Cluj îşi anunţă cetitorii că încetează de a mai apăreâ, lăsându-şi locul revistei universitare „Noi", care pe viitor va apăreâ cu un „Adaus pentru ţărani". In întreaga presă românească care îşi reclamă atribuţia de „organ poporal", două gazete se impuneau prin conştiinţa ţelului spre care au pornit: „Libertatea" din Orăştie şi „Solia Satelor" din Cluj, cele mai bune două foi scrise pentru popor, două foi cari se complectau. „Libertatea" scrisă niai mult pentru massele mari ale poporului, într’o limbă pe alocuri voit pocită, pentru a fi mai bine înţeleasă, a fost şi este dascălul harnic care îşi pune toată truda să-i înveţe pe elevi să scrie şi să cetească, dascălul care nu se sperie de greutăţile începutului şi — reu- şeşte. „Libertatea", cu glasul ei plin de energie românească, cu accentele ei pline de vigoare şi îndrăzneală, a pătruns azi până in cele mai ascunse colţuri ale Românimii noastre, răspândind alături de dragostea pentru cetit şi credinţa în viitorul neamului... „Solia Satelor", scrisă într’o limbă poporală aleasă, ferindu-se de pociturile de limbă uşor de ocolit, prin articolele ei pline de avânt se adresă mai mult păturilor mai cărturare ale poporului, dându-i o lectură instructivă. „Libertatea" este şi a fost cel mai bun organ poporal de luptă, „Solia Satelor" cel mai bun organ poporal de educaţie. De aceea regretăm că presa noastră poporală a pierdut un element atât de preţios. 88 Procesul unei politici de stat. La 29 Decemvrie a început înaintea tribunalului din Sighetul-Marmaţiei desbaterea unui proces monstru, în care sunt implicaţi aproape 200 de Ruteni, bărbaţi şi femei, acuzaţi cu „agitaţie" şi alte crime de aceeaş natură. Conflictele sângeroase din Balcani, din toamna anului 1912, au trezit şi în poporul rutean din Maramureş sentimentul de solidaritate slavă, făcând pe mulţi să deie expresie mai vie nădejdilor lor intr’un viitor mai bun. Manifestaţiile aceste de conştiinţă naţională n’au putut trece neobservate de cătră cei cari, pe toate căile, caută să propage idea panslavismului. Şi deodată, Rutenii din Maramureş s’au pomenit, din pravoslavnica Rusie, cu o sumedenie de cărţi şi broşuri, în cari se preamăreşte ortodoxismul rusesc, ca singura religie ce poate duce la mântuire. Şi în sânul Rutenilor începu o puternică propagandă alimentată în mod conştient şi sistematic, pentru întoarcerea, dela gr.-catolicism, la ortodoxism, — o puternică propagandă religioasă — provocată de motive politice. Trecerea Rutenilor la confesiunea gr.-catolică, sub împăratul Leopold, (când s'a făcut şi trecerea la aceea confesiune a unei părţi a Românilor) a avut la temelia ei exclusiv consideraţii politice. Nu se puteâ îngădui (din punctul de vedere a politicei de stat austriace), ca Rutenii să proslăvească, drept cap al bisericii lor, pe Ţarul Rusiei, pe stăpânitorul unei ţări duşmane. Solidaritatea, unitatea religioasă trebuie să trezească şi să alimenteze şi sentimente de solidaritate şi unitate politică... Distrugerea unităţii religioase, prin urmare, trebuiâ să distrugă sau să slăbească cel puţin şi aspiraţiile de unitate politică. După 200 de ani, politica rusească îşi împrumută, la rândul ei, armele din acelaş arsenal din care şi le împrumutase politica austriacă: voind să facă propagandă pentru idei politice, se adresează sentimentelor religioase. Voind să trezească şi întărească aspiraţiile de unitate politică şi naţională, încearcă să restabilească înainte de toate vechea unitate religioasă. Cuvântul trimişilor politicei ruseşti, agenţi mai mult sau mai puţin conştienţi, au aflat în multe părţi răsunet viu; cărţile de rugăciuni şi de propagandă ortodoxă au fost primite fără împotrivire şi răspândite 4 www.dacQFomanica.ro 32 LUCEAFĂRUL Ural 1, 1914. pe la cunoscuţi: erâ, doară, vorba de mântuirea sufletului! Ţărani simpli, femei fără cunoştinţă de carte duceau în toate colibele aceste broşuri în cari se cuprindeau rugăciuni pentru pravoslavnicul Ţar, fără să-şi deie insă seama că în ele se cuprind şi alte lucruri in afară de mântuirea sufletului. Şi aşa au ajuns pe băncile acuzaţilor aproape 200 de Ruteni, cari mai mare parte se mărturisesc vinovaţi, pentrucâ (spun ei) „cine este om şi să nu pă-cătuiască"? Procesul acesta monstru insă nu este al lor, ci este unul dintre multele procese ale unei de politici stat care împărechează ca să poată trăi („Divide et imperal") şi trebuie să moară pe urmă urburărilort stârnite de aceste împărecheri. 88 Revista „Transilvania". Dela 1 Ianuarie revista Asociatiunii apare lunar, ca revistă de popularizare. E o încercare de a da viea|ă nouă îmbătrânitei publicaţii oficiale cu un trecut frumos. La noi lipseşte o publicaţie, care să ţină in curent publicul cu mişcarea ştiinţifică din străinătate şi din România. Revista „Transilvania" încearcă să umple acest gol, cu gândul de a lărgi orizonturile culturii noastre şi a determină curente de gândire intelectuală mai superioară in sufletul cărturărimii noastre. Dacă cei grupaţi în jurul revistei „Transilvania", ajutaţi de numeroşii membri ai secţiilor ştiinţifice-literare, vor lucră cu sârguinţă şi cu inimă, vor isbuti să dee Asociatiunii şi neamului o publicaţie utilă. Planuri s’au făcut destule. Aşteptăm şi realizarea lor. 88 Biblioteca poporală a Asociaţiunii. Am mai amintit şi în trecut de această publicaţie folositoare a primei noastre instituţiuni culturale, spunând că e fapta culturală cea mai impoitantă din ultimii ani. în cei trei ani de când apare, a reuşit să răspândească între popor peste trei sute de mii de broşuri. în anul 1914 vor apăreâ următoarele broşuri: Nr. 34. Povestea unei coroane de oţel, de Gheorghe Coşbuc. Nr. 35. Popa Tanda, de loan Slavici. Nr. 36. Emigrarea în America, de Unul care a fost acolo. Nr. 37. Dela sate, de loan Agârbiceanu. Nr. 38. Sfaturi pentru popor, de Nicolae Iosif. Nr. 39. Pavel cătană, tălmăcire din limba cehă de 1. U. larnik. Nr. 40. Poezii, de Ştefan O. Iosif. Nr. 41. Povestire din vieaţa ţăranilor, cartea a Hl-a, de loan Pop Reteganul. Nr. 42. Cheia de aur a raiului, tălmăcire din nem(eşte. Nr. 43. Din trecutul Românilor ardeleni, de Dr. loan Lupaş. Nr. 44. Calendarul Asociaţiunii pe 1915, întocmit de Oct. C. Tăslăuanu. Asociaţiunea trimite aceste broşuri tuturor membrilor ajutători, cari plătesc taxa de 2 cor. în fiecare an. îndemnăm şi noi cărturarii dela sate să o răspândească. Fac o faptă de mare însemnătate culturală, răspândind-o. 88 Dări de seamă. în numărul viitor vom începe să publicăm regulat dări de seamă despre cărţile apărute, cari merită să fie cunoscute de publicul nostru. Dările de seamă au fost neglijate în urma morţii regretatului llarie Chi ndi. Vom înlocui cu greu spiritul lui critic, dar, dându-ne mâna mai mulţi inşi, poate vom reuşi să suplinim lipsa lui dela revistă. 88 Romanul „Luceafărului". Ne-am hotărît ca in textul revistei să nu mai publicăm romane, fiindcă ne face o mulţime de greutăţi. în viitor romanele le vom da ca suplimente. Depinde dela sprijinul ce ni-1 vor da cetitorii, dacă vom începe chiar în cursul acestui an. Romanul îl avem gata, dar suplimentul reclamă cheltueli noui — şi noi avem restanţe de zeci de mii. Interesul cetitorilor pretinde deci să fie în curent cu plata abonamentului. 88 Errata. în poezia d-lui Goga din numărul trecut, in loc de steaua din strofa a doua să se citească stema. Bibliografie. In Analele Academiei au apărut următoarele broşuri: G. Ţi teica, Reţete derivate. Bucureşti, 1913. 1. Gheorghian, Drosera Rotundifolia L. în Oltenia. Bucureşti, 1913. Dr. 1 Lupaş, Principele Ardelean Acaţiu Barcsai şi Mitropolitul Sava Brancovici, 1658—1661. Bucureşti, 1913. Vasile Pârvan, Descoperiri nouă în Scythia Minor. Bucureşti, 1913. A. D. Xenopol, Ideile de legi ţi de prevedere. Bucureşti, 1913. T. Lei eseu, însumarea a doi sâmburi neortogonali. Bucureşti, 1913. St. C. Hepites, Asupra întrunirii la Manchcster a Asociaţiunii internaţionale de sismologie. Bucureşti, 1912. T. Le Ies cu, Asupra variaţiei valorilor caracteristice. Bucureşti, 1912. Neculai L. Cormovici, Notă asupra faunei oli-gocene din flişul Moldovei. Bucureşti, 1912. 1. Corbu, Mărimea aştrilor la Orizont. Bucureşti, 1912. Dr. N. Leon, Contribuţiuni la Studiul insectei Cochylis Ambiguella Hubn în România. Bucureşti, 1912. Spiru C. Ha ret, Henri Poincarâ. Bucureşti, 1912. General Gr. Crăiniceanu, Organizarea rezervelor armatei. Bucureşti, 1912. Dr. V. Babeş, Congresul pelagrologic din Ber-gamo şi pelagra în România. Bucureşti, 1912. Dr. V. Babeş şi S. Bobeş, Cercetări pentru a perfecţionă tratamentul aniirabic, Bucureşti, 1912. TIPARUL LUI W. KRAFHT IN SIBOU. www.dacQFomanica.ro Premiile „Luceafărului". Revista .Luceafărul” cu 1 Ianuarie 1914 intră in anul al XlU-lea de existentă. Ce a făcut revista .Luceafărul” pentru cultura românească în cei doisprezece ani de existentă, credem că e de prisos să o mai spunem. Cei cari sunt în curent cu mişcarea noastră culturală, literară şi artistică ştiu că .Luceafărul” a stat in serviciul renaşterii culturii naţionale din ultimul deceniu, grupând in jurul ei pe cei mai de seamă scriitori dela noi şi din România. Tinerii scriitori din Ardeal şi-au făcut cariera literară in coloanele revistei .Luceafărul”. Numele lor e nedespărţit de această revistă,care,ca şi „Sămănătorul” din România, înseamnă un popas nou în istoria literaturii româneşti. Revista „Luceafărul” mai are meritul de a fi o revistă artistică şi literară pentru familiile culte. Orice familie, care {ine să aibă în casă o revistă de actualitate şi fru^ moaşă s'o aboneze. E cea mai răspândită revistă dela noi. Numărul abonaţilor trece peste trei mii. Revista „Luceafărul” publică articole, nuvele şi romane originale. Revista .Luceafărul” mai publică adausuri artistice în colori sau heliogravate, ilustraţii în text şi adausuri muzicale. Abonamentul: Ediţia simplă In Austro-Ungaria: 1 an 20 cor., 6 luni 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studen(i: 1 an 16 cor., 6 luni 8 cor. in România şi străinătate: 1 an 26 cor., 6 luni 13 cor. In ediţia de lux, fiind tipărită pe hârtie cromo, ilustraţiile ies cu mult mai frumoase. Cuprinsul e identic Ediţia de lux în Austro-Ungaria: 1 an 26 cor., 6 luni 13 cor. în România şi străinătate: 1 an 32 cor., 6 luni 16 cor. cu ediţia simplă, tipărită pe hârtie velină, anume aleasă pentru ilustraţii. Abonamentele se plătesc înainte, la începutul fiecărui a>. sy Premiile revistei „Luceafărul". Cu numărul dela 1 Ianuarie 1914 deschidem un non abonament la revista „Luceafărul”. Ca în trecut, administraţia revistei ofere şi de data aceasta însemnate favoruri celor cari plătesc abonamentul pe 1 an sau 6 luni de zile — până ta 1 Februarie 1914. Premiile-favoruri ce le oferim sunt pentru cei ce ne vor trimite abonamentul pe 1 an întreg: 1. Octavian Goga: „însemnările unui trecător” (sau G. Murnu: „Iliada”, sau 1. Agârbiceanu: „Arhanghelii”, roman). 2. Oct. C. Tăslăuanu: „Informaţii literare”. 3. O. Goga: „Poezii” (prem. de Academia română). 4. Elena Farago: „Versuri”. 5. 7 tablouri-stampe în colori, de pictori italieni (sau 8 tablouri-stampe de N. Grigorescu). în afară de aceste premii vor primi scoarţele pe 1913 cu pre(ul de 1 cor. 50 bani în loc de 2 cor. 40 bani (trimiţând preţul lor deodată cu abonamentul). Cei ce ne vor trimite, până la 1 Februarie, abonamentul pe 6 luni au dreptul la 1 dintre premiile înşirate. Pentru expediţia premiilor să se trimită 60 banii (România 1 leu). Cei ce ne vor face 4 abonamente pe 1 an sau 8 abonamente pe 6 tuni (plătite înainte) vor primi In afară de premiile înşirate (ce li se cuvin şi abonaţilor dacă trimit abonamentul până la 1 Februarie) — şi colecfia revistei noastre pe 1912 gratuit. Administraţia revistei „Luceafărul*1 Slblln (Nagjazeben). La numărul trecut am alăturat o cartă poştală şi o listă de abonament. Rugăm pe prietinii revistei noastre să binevoiască a adună abonamente noui. Cu cât va creşte numărul abonaţilor, ca atât vom putea da cetitorilor o revistă bogată şi variată în cuprins. Cei ce nu pot achită abonamentul in cursul lunei Ianuarie, să binevoiască a ne trimite carta poştală iscălită, indicând ce ediţie doresc să aboneze. www.dacQFomanica.ro Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc ; de= piane, pianine n armoniuri asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mabagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mal ieftin ca ori unde. =Transportul şi pachetarea gratnite.= Şcoalele, reuniunile de cântări ţl alte instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală iZtS = IO ani garanţa. = Plătlre In rate. T1MOTEI POPOVICI ■ - profesor de mutică. ■ 1 -—--Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7. Gheorghe A. Mathey Atelier pentru pictară şi arte industriale BERLIN, SW. II. Muzeal regal de arte industriale; Prinz Albrechtstr. 8, primeşte toate comandele pentru pictură, reclamă artistică, coperte, ex libris şi orice lucrare din domeniul artelor industriale şi grafice. Capital social Coroane 1,200.000. •—■■■■ 6lro-Conto ia „ALBINA". ■ - Postsparkaeea un*. 20.343. • „Banca generală de asigurare" ▼▼ societate pe acţii în Sibiin --- Nagyszeben ▼▼ ▼ est* prtaa basci de teica rare romanească, înfiinţată de Instltatele flnsnclsre (băncile) romane ▼ CQ ...... ■ -----■- ■ ---din Transilvania şl Ungaria. -------,----:-■= © CD Prezidentul direcţiunei: Partenln Cosma, © b diiootcral executiv al .Albinei, şi pieridentul .Solidarităţii.. -> O Z Dnnra rronprală Ht» a<;icriirîirp‘! fa^ tot felul de asigurări, special asigurări a e „DallUa gcllciald 11 c dol^UI dl c contra focului şi asigurări asupra vieţii in Z O cele mai favorabile combiuatiuni. ---:-■-- r © Asigurările se pot face prin oricare bancă românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii © • de încredere ai societăţii --- Prospecte, tarife şi iuformaţiuni se dau gratis şi imediat. CD ▲ Persoanele cunoscute ca acvizitori buci şi cu legături A ▲A >: pot fi primite oricând în serviciul societăţii. AA „Banca generală de asigurare" dă infonnaţiani gratuite îs orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la oa sau la altă societate de asigurare. “ Centrala Bai perale ie aspare ori Ia agenturile ei principate din Braşov (fit. „Albina") şl Arad (Jdzseffdfaerczeg-ut 1/a). www.dacQromanica.ro