IW Ediţie de lux. mmmmumm ■■■■■■ ■ ■ ■ ■ ■ ■■■ ■■■■■ ttBEBBB ■■■■■■■ Revistă pentru literatură, a a artă şi ştiinţă a a •••••••••••• Apare de douăori pe lună ■ Redactor: Oct. C. tăslăuanu An. XII. (Ir. 22. BIDiaiB ■ ■■■« ■ ■■■ ■ ■■ V ■ ■ ■ ■ ■ ■■ ■ ■■■ ■ ■■■■ ■■■■■■ im a Cuprinsul: Caragiale . . Maria Cunfan 1. U. Soricu . ♦ * * • • Maria Cunf3n C. . . . . Ion Brezeanu. Fragment (poezie). Postumus cântă (poezie). Maria Ciucurescu. Poeziei (poezie). Ion Brezeanu. 1. Agârbiceanu P. Papazissu. Veturio . . . I. Agârbiceanu Maria Dragu . Trăsurica cerde. Cuprinderea oraş. Seres. Teatrale. Arhanghelii (roman). Cântece (poezie). Cronici: Gh. Piatră: Un mormânt părăsit... Însemnări: Pentru d-l Dr. Victor Smigheischi. Lăsământul pictorului Smigheischi. Teatru românesc în Sibiiu. + Nerva Hodoş. Calendare pe 1914. Spicuiri... Ilustraţiuni: Ion Brezeanu. ion Brezeanu în Ion Nebunul („Năpasta"). Ion Brezeanu în lplngescu („O noapte furtunoasă"). Maria Ciucurescu. Maria Ciucurescu în d-na Hilarius („Păpuşa"). Maria Gucurescu în Toineta („Bolnavul închipuit")- Oct. C. Tăsiăuanu şi ion Brezeanu. Maria Ciucurescu, Ion Brezeanu, d-na Mărioara Antonescu, d-l Victor Antonescu. D-na Maria Antonescu-D-na Ciucurescu şi d-na Antonescu în „O căsnicie". D-l Victor Antonescu în „Legea iertării". C. Mărcuiescu. Primirea trapei d-lui Victor Antonescu în gara din Sibiiu. Sibiiu, 16 fioemorie v. 191$ «HHdaflfliaHflBif Preţul unui număr: 1 cor. 20 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Angliei, Z. Bârsan, I. A. Bassarabescu, G. Bogdan-Duicâ, Dr. T. Bredlceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazabatl, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, 1. Duma, Victor Eftimiu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Llviu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Mlnar, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nann, V. C. Osvadă, 1. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcarlu, Dr. P. Roşea, O. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-AIdea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râroniceanu, V. Şorban, 1. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. Ediţia de lux In Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. ABONAMENT Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. Reclamaţiile sunt a se face in cura de 14 iile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă §e vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). fa5H5ESH5ESH5HSHSH5a5HSHSH5,HSH5HSasa5ESa5H5H5?..:îaHaSHSH5H? u 50 t. O o: o a o o» u Buţureanu, M. C, Femeia, studiu so-„ cial. Cor. 3.—. Buţureanu, C. V., Şcoala nouă şi disciplina prin libertate. Prelucrată în româneşte după E. Picard. Cor.—.50. Candiano-Popescu, AL, Răsboiul neatâmărei, istorie critică- Asaltui şi luarea redutei Grlvlţa. Cor. 3.—. Diamandy, G., Chemarea codrului, poveste vitejească în 3 acte. Cor. 1.50. Din vremile prorocilor. Cuvinte pentru zilele de azi. Cor. —.1?. Irimescu-Cândeşti, 1., Pe drumurile cadrilaterului. Impresii şi note, cu o prefaţă de C. Banu. Cor. 1.50. în ţara lui Vlaicu. Adunarea cea mare a „Asociaţiunii" ţinută în Orăştie la 14—15 Septemvrie 1913. Cor. —.80. Lâzâr, St., Floarea Betuliei, roman din epoca asiro-babilonişnă, trad. de A. Ciura. Cor. 1.80. Lovinescu, E., V. Negruzzi, vieaţa şi opera lui. Cor. 2.—. Maior, Dr. G., La hotară, descrierea regiunei munţilor noştri din punct de vedere economic. Cor. 3.—. P ă t r ă ş c a n u, Q. D., Timoteiu Mucenicul, schiţe, amintiri. Cor. 2.—. Sitnionescu-Râmnicean’u, M., Pro-pilee artistice. Articole teoretice şi dare de seamă. Cor. 2.50. Stoica, Gh., Alte vremuri, schite şi povestiri. Cor. 2.—. V i r g i 1 i u, Eneida, traducere de N. Pânde 1 e a. Cor. 2.50. Vlahuţă, A,, Din trecutul nostru, cu ilustr. de Stoica. Cor. 3.50. Zaharia N., Ce este fericirea. Diferite concepţii despre fericire. Cor. 1.—. — Cugetători şi literaţi străini. Hip-polyte Taine. — Guy de Maupassant. — Honorâ de Balzac. — Shakespeare. — Ivan Turghenef. — Gorki. — Epicur. — Kant. — Psihologia lui Hamlet. Cor. 2.—, ediţie de lux Cor. 2.50, ed. amator. Cor. 3.— — Sentimente — Pasiune. Patriotismul. — Bunătatea. — Maliţiozitatea. — Amiciţia. — Dispreţul. — Afinitatea sufletească. — Resemnarea. — Laşitatea. — Timiditatea. — Sinceritatea. — Gelozia. Cor. 2.—, ediţie de lux Cor. 2.50. <3 O o ca vi r> *i <0 ►1 (O CQ n O *■»* 1-4* w MA o 3 o O & află în depozit la librăria lui 0. Krafft în Sibiiu. Expediarea se face ma| uşor trlmlţ&ndu-se banii înainte, adăugându-se ia preţul cărţii încă 30-40 fii. pentru expediarea francată eventual incă 25 fii. pentru taxa de recomandaţie. www.dacQromanica.ro Ion Brezeanu. Un om de spirit, luminat şi mare amator de artă, pasionat mai ales de teatru — răposatul Iancu Alecsandri, fratele celebrului poet, — povestea odată următoarele: Aflându-se la Paris, ca agent diplomatic, primi într’o zi vizita unui tânăr compatriot, înarmat cu un pachet voluminos de reco-mandaţiuni oficiale şi private. Tânărul, care debutase pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, dovedise de timpuriu multe bune dispoziţiuni, aşa că ministerul şcoalelor îi acordase o bursă spre a studia şi a-şi perfecţiona talentul în capitala Franţei, metropola artei dramatice. Fericitul debutant cerea agentului român un mijloc de introducere pe lângă vreunul dintre maeştrii mari ai scenei franceze. Iancu Alecsandri se află în cei mai buni termeni cu toţi artiştii parisieni; în deosebi, eră prieten de aproape cu cei dela Comedie. Fără multă vorbă, tânărul obţinu ce dorea — o scrisoare cordială cătră un vestit pensionar al casei lui Moli£re. A treia zi se întâlneşte Alecsandri cu acel maestru şi află că tânărul se Introdusese destul de frumos. Marele artist îi spusese să-şi aleagă un rol pe care nu-l mai jucase; tânărul îşi alesese unul de premier sujet fort — o mare îndrăzneală, de sigur. „Ai şi gust şi curaj; bravo! e un rol foarte greu, dar e în adevăr foarte frumos: merită să-l munceşti. Prea bine. Studiază-1 > şi, după ce-l vei învăţă cum se cade, vino câte-o oră pe săptămână la mine, să văd ce poţi şi să-ţi dau cu dragă inimă orice poveţe pot." Dar, ceva mai mult. Tânărul debutant român făcuse maestrului o excelentă impresie; se arătase foarte simpatic şi foarte desgheţat. „Ştii că sunt îndrăzneţi şi inteligenţi românii d-voastre; da, foarte inteligenţi!" Asta a măgulit, se înţelege, amorul propriu al boierului român, cald liberal dela 48. Dar încă bucuria lui trebuia să fie în curând culminată. La o următoare întâlnire cu pensionarul dela Comedie, coconul Iancu a aflat că Românii trec nu numai în privinţa curajului, dar şi ’n privinţa inteligenţii, orice măsură — sunt prea din cale afară inteligenţi. Ce se întâmplase? — Peste cinci-şase zile dela primirea rolului, nou pentru el, tânărul se întorsese radios Ia maestru: studiase rolul, îl învăţase — ce e drept, pe ici pe colo nu ştia poate exact textul — dar, altminteri, îl învăţase destul de bine, şi eră gata să se supună la examen. „Amicul meu — i-a zis francezul — dacă d-ta poţi face atâta în câteva zile, un singur consiliu ţi-aş mai putea da: întoarce-te numai decât în ţara d-tale. Te asigur că eu nu te mai pot învăţă nimica; din contră, aş putea eu învăţă dela d-ta; atâta numai că ţi-ai pierde vremea de geaba: nu mă simt capabil de asemeni tours de force; şi mă pot prinde că toată lumea aici la Paris îţi va spune acelaş lucru." * Dacă maestrul francez, greu la pricepere, a rămas uimit în faţa unui îndrăzneţ debu- l www.dacQFomanica.ro 682 LUCEAFĂRUL firul 22, 1913. tant român, ce ar face când i-aş spune că se poate o minune şi mai mare? — Un rol izolat, o concepţie singulară, independentă de orice condiţiuni de ensemble, în fine, o exhibiţie de virtuozitate personală — calea-valea. Dar a studia, a şti şi a juca în câteva zile o piesă întreagă? ... „Cum? domnule. A realiză în mai puţin de o săptămână o complexă simfonie, în care instrumentele sunt suflete de oameni cu atâtea nenumărate coarde trupeşti — mişcându-se de colo până colo, evitându-se, căutându-se, ciocnindu-se, stăpânindu-se, izbucnind; tot atât de elocvente în tăcere ca şi vorbind; denunţându-se cu atât mai sigur, cu cât se ascund mai discret; şi, în acest complex întreg, păstrându-se cu scumpătate ritmul strict necesar al acţiunii, atât de variat şi de bogat în nuanţe!... în câteva zile!... Dar e peste putinţă... Dar mai lesne aş putea crede să-mi spui că edificiul Teatrul Naţional, a cărui reparaţie neisprăvită durează de vreo cinci ani, s’a clădit în trei zile întreg din temelie până în vârf, cum se clădesc la solemnităţi arcuri de triumf din scânduri şi mucava!... A! domnule, ori vrei să râzi de mine, ori eşti un ignorant în materie... — Mă iartă, domnule, nici una, nici alta... — Atunci... — Atunci, poftim, mă rog, cu mine la teatru." Şi ne ducem... Dupăce ieşim, francezul meu, adânc afectat, îmi spune: „Păcat! Aţi avea câteva bune dispozi-ţiuni, câteva instrumente convenabile... Dar ce teatru! Dumnezeule! Dar, bine, d-le, asta este pur şi simplu recitarea silită, şi încă nu tocmai fidelă, a unei bucăţi literare, mai mult sau mai puţin interesantă ca fabulă, mai mult sau mai puţin sărată ca dialog de spirit; e o recitare făcută de câteva persoane în costume, mai mult sau mai puţin potrivite cu epoca în care presupunem că se petrece fabula. Am auzit numai vorbele, şi încă şi acelea erau cetite cu egala emfază, nu vorbite cu potrivită sinceritate. însă în teatru, ca şi în lume, vorbele constituesc numai o parte a existenţii; şi o dovadă despre asta este că, afară de cazuri foarte rare de superexcitare, oamenii vorbesc pe rând; unul spune, iar ceilalţi tac ş’ascultă. Dar, dacă ascultă şi tac, asta nu însemnează că au încetat să trăiască; cele ce aud şi văd, cele ce înţeleg şi simt fără să fi auzit sau văzut, îi afectează pe fiecare într’un deosebit fel, în felul necesar determinat de firea lui. în vieaţă, de zece ori mai mare rol au ochii şi sprâncenele decât gura: vorbele fără ochi au prea putină căldură; ochii fără vorbă pot spune multe. Şi nu numai ochii şi sprâncenele pot fi mai elocvente decât gura. Orice mişcare poate spune mai multe decât tirade întregi... Un om nu mai poate suferi descrierea unei nenorociri ce i s’a întâmplat; nu te mai poate privi în faţă, pe tine, povestitorul; îţi întoarce spatele, aco-perindu-şi ochii cu amândoi pumnii încleştaţi: în mişcarea umerilor, în strânsoarea dela ceafă, vezi bice câte lacrimi şi cât de amare varsă ochii ascunsi... Dar mai tre- > buiesc oare exemple?" * Pretenţioasa teorie a francezului mi-a de> şteptat două depărtate reminiscenţe. Celebrul Millo juca în beneficiul său la Bossel o piesă din franţuzeşte cu câţiva actoraşi de strânsură. într’o scenă unde Millo, ca baron, sfida pe un marchiz, baronul începe: „D-le marchiz, când e cineva poltron ca d-ta !...“ Dar actoraşul priviâ pe baron cu ochii miraţi, ca şi cum n’ar fi fost marchiz ofenzat, ci spectator interesat. Millo reîncepe: „D-le marchiz, când e cineva poltron ca d-ta!...“, apoi printre dinţi, încet: „Ci su-pără-te, nene, pentru Dumnezeu!" Aş! Marchizul, deloc. Millo urmează: „...Când e cineva laş... (încet) încrun-tă-te, omule, ce dracu!" Marchizul nu cedează; ba nici nu-i dă replica. Baronul încet: „Ci zi, nene!" De prisos. Atunci, văzând că marchizul e din cale afară solid, Millo se hotăreşte să sacrifice scena şi zice tare: „Dar... o să te superi, că văz că nu te superi; dar... o să-mi zici mizerabil! că văz că nu-mi zici. Ei bine! să ieşim, d-le marchiz!" şi, încet: „Ieşi, nene, că m’ai omorît!" www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1913. LUCEAFlRUli 683 Marchizul poltron a fost mulţumit să iasă, tiradă: povestea unei femei, cu toate amă-urmat de aplauzele sgomotoase ale parte- nuntele şi cu nenumărate exclamaţiuni, cum rului, care înţelesese bine toată greutatea se prăpădise amantul ei, amicul lui, într’o Ion Brezeanu. situaţiei baronului. Ce e drept, tânărul artist nu studiase la Paris, — eră producţie curat naţională. Neuitatul Dragulici, care, pe lângă extraordinar talent, aveâ şi mult spirit, trebuiâ să debiteze într’o dramă romantică o enormă cursă infamă, întinsă de vrăjmaşi. Dragulici se plângea de lungimea paragrafului şi pretindea lui Pascaly, directorul, să i-1 mai condenseze: „Nu din pricina mea; eu îl zic, să fie şi de două ori mai lung; dar mi-e milă de Miţa. 1* www.dacQFomanica.ro 6&4 LUCEAFĂRtJL Nrul 2â, 1913. — Fireşte, zice Miţa, cu naivitatea-i cunoscută; încai, tu vorbeşti; dar eu... ce să fac un sfert de ceas?" Dragulici răspunde: „Să-ţi cumpăr o oca de mere, să le rumegi cât m’oiu bălăbăni eu; să nu zici că ai stat de geaba în picioare." * Nu, să fim drepţi; să lăsăm deoparte pentru moment amorul propriu naţional şi să mărturisim că francezul, făcând observaţiile de mai sus, ar avea multă dreptate. Şi aci îmi vine la îndemână să dau, ca vechiu sufler şi regisor, câteva poveţe amatorului de comedie. Amatorule, la teatru, nu face, ca unele persoane din loji, concurenţă de declamaţie actorilor, fiindcă asta supără pe alţi spectatori, cari întorc involuntar privirile cătră d-ta sâsâindu-te; şi dacă, din nenorocire, mai eşti şi urît, nu şade frumos să se uite atâta lume la d-ta şi să şoptească: dupăce e urît, mai e şi prost şi obraznic! Taci frumuşel la locul d-tale şi ascultă cu atenţie. Cu urechea fii într’un loc, dar fii cu ochii în patru. Ascultă ce vorbeşte un erou; dar priveşte şi ce face când vorbeşte, şi ia seama bine dacă se potriveşte cum este cu ce spune, şi în acelaş timp priveşte mereu şi pe ceilalţi cari tac, să vezi ce fac. Controlează, cu toată severitatea bunului simţ, dacă se potriveşte cum sunt eroii cari nu spun nimic cu c e spune eroul care vorbeşte. Nu scăpă un moment pe niciunul din ochi. într’un cuvânt, ascultă şi priveşte pe Dragulici, dar nu pierde o clipă din vedere pe Miţa — numără-i cu stricteţă merele. Vei constată cu metoda aceasta lucruri foarte ciudate: de exemplu, că un personaj tăcând se potriveşte mai bine cu spusele altui personaj, decât acesta însuşi cu spusele sale chiar. Cu metoda aceasta îţi vei da seama, cum nu-ţi dai acuma, pentru ce, cu tot piperul pus de unul, bucata ce ţi-au servit-o a fost sarbădă: piperul unuia a fost insuficient ca să ridice gustul atâtor pumni de spanac pe care ceilalţi colaboratori, tăcând sau vorbind, i-au aruncat rând pe rând în oală. Astfel vei înţelege că marea chestiune în arta de execuţie este temperamentul şi marele secret al unui teatru este acordul perfect al temperamentelor. Mai întâi trebuie să ai temperamentele, şi pe urmă — pe urmă să înţelegi că nu le poţi găsi acordul perfect în câteva zile. * Neîndoios, avem artişti de mare temperament în Teatrul nostru naţional. A-i pomeni pe toţi şi a face analiza raţională a jocului fiecăruia, ar fi o lucrare prea grea pentru mine — sunt prea mulţi. Deocamdată mă mărginesc a spune câteva cuvinte asupra unuia, care mi-a atras acum în urmă cu deosebire atentia: Ion Brezeanu. Fără pretenţie de a decretă talente, dar şi fără nici o ezitare, cutez a spune: Brezeanu este un extraordinar temperament, o natură desăvârşită de artist, unul dintre rarele fenomene cari pun adânc marca lor pe o întreagă epocă artistică. Este un Dragulici, e un Iulian, un Mateescu; probabil ar puteâ fi un Millo... Ar puteâ — dacă... Dar despre acest dacă, mai la vale. Vedeţi — nu vorbesc decât de concepţiile lui mari — de artistul nostru în „Mort fără lumânare", în „Doctorul fără voie", în „Scrisoarea pierdută", în „Noaptea furtunoasă", în „Avarul", şi judecaţi despre minunata bogăţie a invenţiei lui, varietatea fantaziei lui, puterea stăpână cu care-şi face palpabile concepţiunile. O fibră a fiinţei lui nu s’a-stâmpără o clipă; toate lucrează potrivit ca într’un traiu adevărat şi sincer. Şi ceeace face să se ridice aşa de sus creaţiunile tânărului artist este dragostea călduroasă cu care el le îmbracă pe toate într’un fel de atmosferă lirică particulară. Uitaţi-vă la Sganarelle, stricatul cela de lemnar, cât e de simpatic când, cicălit de nevastă, îi spune fierbând: „Te... bat!" Cât e de drăgălaş când, scos din fire, chiar o bate! Dar întâlnirea cu doica? Cu ce admiraţie nesăţioasă o priveşte! cum îi sticlesc ochii lăcrimoşi şi cum îşi linge buzele ca de cea mai fină dulceaţă! Cu cât de exaltată galanterie se apropie să-i cerceteze laptele! Dar modul vertiginos cu care vechea slugă de doctor debitează frânturile incoherente de fraze latineşti, ce-i sbârnâie încă prin minte! www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1913. LUCEAFĂRUL 685 Uitaţi-vă la nenea Nae Ipingescu, gravul ipistat din „Noaptea furtunoasă", cu cât tact şi cu câtă discreţie ştie el să cultive amiciţia cetăţeanului Titircă şi stima întregii familii a acestuia! Cu câtă vervă lămureşte pe amicul său asupra binefacerilor sistemei democratice a sufragiului universal, preconizate de tânărul liberal Venturiano! Cu câtă seriozitate desleagă el la sfârşitul piesei încurcătura, când recunoaşte pe romanticul publicist, pe care-1 admiră prin luminată convingere! — Ipingescu, acest tip de farsă groasă, se ridică prin interpretarea sobră şi rafinată a lui Brezeanu la dignitatea adevăratei comedii. Aceeaş favoare o capătă prin interpretarea lui Brezeanu şi tipul revoltător de trivial al cetăţeanului turmentat din „Scrisoarea pierdută". Artistul nostru se afirmă si aci ca un l talent de elită, confirmând încă odată clasicul precept că şi un monstru urîcios redat de artă trebuie să placă. Din acel respingător alcoolic, Brezeanu face o nesămuit de interesantă întrupare. Are acest cetăţean turmentat atâta dulceaţă în ochi şi pe buze, atâta măsură în mişcări, atâta onestitate şi mansuetudine în suflet, încât încetează a mai fi un tip real înjosit; el se ridică sus şi ia proporţiile largi şi demne ale unui tip abstract: simbolul unui popor întreg... Uite-U în schimbul unei închipuite îndreptăţiri de sufragiu, el este, aci îmbrăţişat, aci îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit, — rând pe rând, aplaudat, huiduit, ridicat pe braţe, tăvălit prin noroiu, pupat, bătut, îmbătat şi mistificat; arareori, par’că şi-ar înţelege ciudata soartă, lucid, dar e pe loc iar buimăcit de câte i se întâmplă; mâhnit, dar tot glumeţ; beat, dar cuminte; viţios, dar cinstit, se supără o clipă de ceea ce, pricepând turbure, simte limpede că se face cu dânsul; apoi, recăzând de bunăvoie în amăgire ca într’o ultimă scăpare posibilă, urmăreşte cu tenacitate suprema Iui mângâiere, — sâmburele mistificării! rădăcina soartei lui! — caută mereu şi fără preget să afle dela măcar cine, până nu se închide urna: „el!... pentru cine votează?... el?“ Şi în sfârşit,— lumea noastră nu-i atât de rea pe cât se spune, i— j se dă mângâierea: află în sfârşit dela doamna Trahanache pentru cine votează şi, triumfător, aleargă să-şi exercite, suveranul! dreptul de a stăpâni prin liber sufragiu. Pentru aceea, când se serbează victoria electorală, omul ridică din toată inima-i recunoscătoare toastul lui „în sănătatea coanii Joiţichii, că e damă bună!" Dragostea sinceră cu care Brezeanu îşi motivează toastul este o culme teatrală. Cu două vorbe spuse cald din adâncul sufletului, el pune un fel de pe- lon Brezeanu în Ion Nebunul („Năpasta"). cete morală pe o poemă, poate, condamnabilă, pe o operă intelectuală de o moralitate cu drept cuvânt atât de contestată. După toastul lui Brezeanu, un om de inimă nu poate ieşi din teatru fără să se împace, ba oarecum chiar să simpatizeze, cu distinsa damă de lume şi cu beţivul josorît de cârciumă, — două creaturi greşite, rătăcite, vinovate, Dumnezeu ştie din ce pricini, dar bune — zică ce le place ipocriţii! — cu siguranţă, bune. Şi când face Brezeanu, cu atâta covârşitoare putere, aceste două superioare crea-ţiuni? — Când încă este caldă memoria celor doi mari predecesori — fie-le dânsa totdeauna iubită şi respectată! — neuitaţii Iulian şi Mateescu..’. www.dacQFomanica.ro 686 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1913. Cine poate pătrunde intimele jocuri ale spiritului nostru, captiv subtil în greul trup? Cu cerbicea încovoiată şedeam în fundul unei loji la o reprezentaţie a „Scrisorii pierdute", gândind la acu vreo cincisprezece ani. Melancolia îmi apucase capul bine cu amândouă mânile şi-mi lingea rar şi apăsat fruntea şi ochii, cum linge felina obrazul prăzii pe cart o ţine supusă în ghiare, săgetându-o cu privirea până în fundul luminii ochilor. Să mai mă apăr?... degeaba. Am închis pleoapele, acoperindu-le cu stânga, şi, ameţit în întunerec de tortură, am oftat din adâncul ostenitei inimi. Iar spiritul a trecut atunci printr’unul din acele momente de bizarerie, care-i sunt aşa de frecvente; nesocotind povara a cincisprezece ani aproape şi rupând orice solidaritate cu trupul chinuit, a voit să se amuze. Am simţit — lucru ce nu mi se întâmplă foarte des — că ochii mei sunt uzi: erau balele melancoliei. Totdeodată am auzit pe scenă explicaţia cetăţeanului turmentat, care aduce „adresantului cu domiciliul cunoscut" pierduta scrisoare regăsită. Am ridicat mâna de pe ochi şi prin perdeaua lor umedă, sub slaba lumină a lustrului, am văzut alăturea mea în lojă, am văzut bine pe vechiul meu prietin Mateescu. Am vrut să strig, am dat să fac o mişcare, dar am rămas mut şi încremenit pe loc, atât de absorbit urmăriâ el desfăşurarea priveliştii de pe scenă. Cu ochii-i mari fără clipire, cu degetele înfipte pe rampa de catifea a lojei, cu capul pornit înainte, cu finele lui buze strânse, extaziân-du-se treptat şi transfigurându-se ca sub farmecul unei nespuse bucurii ce i se apropie şi-l apucă tot mai mult, Mateescu a urmărit toată scena, şi când cetăţeanul turmentat a ieşit plecând triumfător în fuga la vot, Mateescu s’a ridicat în picioare ş’a început să aplaude frenetic... — L-am văzut numai; palmele nu-i sunau... Apoi s’a întors cu faţa radioasă cătră mine, şi l-am auzit distinct şoptindu-mi: „Ah! ce frumos!" In sgomotul aplauzelor, cortina s’a lăsat; lumina aproape moartă a candelabrelor electrice a reînviat... Mateescu pierise de lângă mine — se dusese Ia locul său ... Am alergat pe scenă. L-am îmbrăţişat pe Brezeanu cu căldura de care eram capabil acum cincisprezece ani, aşa de cald, că, o clipă, n’am putut şti cine e lipit de pieptul meu — el ori Mateescu. Fii fericit şi vesel acolo unde-i fi, iubite prieten dispărut! Cetăţeanul turmentat tot trăieşte, e sănătos şi bine, şi mă însărcinează să-ţi spun că, d’aci de departe, te salută graţios. + Cea mai nouă creaţiune a lui Brezeanu este Harpagon — o muncă de ani. De câţi?... Vezi acest preţios mărgăritar? Spune-mi ce vârstă are... Cum o să poţi socoti în ce moment anume s’a întărîtat un punct pe corpul unei stridii? Cine ar putea află când anume a căzut într’un creer sămânţa unei l opere? Dar mai la urmă, ce-ţi pasă de sămânţă şi de muncile de rodire prin care ea a trecut? Iată rodul generos — Harpagon întreg. Pentru cine ştie ce e vorba, Harpagon este unul din rolurile cele mai grele din câte s’au putut vreodată închipui: tip abstract — întemeiat aproape peste tot pe ideaţiune, şi numai în două-trei momente pe acţiune; ascunzând foarte slab, sub o înfăţişare comică şi nu prea, un caracter tragic; antipatic până la hidos; aci naiv până la imbecilitate, aci şiret până la infamie; când neîncrezător până la absurd, când credul până la ridicul; totdeauna crud ca o fiară, şi toate astea nu pentru el, ci pentru patima ticăloasă şi Ion: Brezeanu în Ipingescu („O noapte furtunoasă"). www.dacQFomanica.ro Nrnl 22, 1913. LUCEAFĂRUL 687 blestemată, care-1 chinue, îl roade, îl stafi-deşte. Brezeanu poartă pe umeri această colosală greutate, cu perfectă siguranţă a ritmului, fără un moment de oboseală, de sforţare sau ezitare. Ce mască! Ce ochi! Ce siluetă. Sunt prea multe, ca să le pot numără amănuntele acestei desăvârşite creaţiuni, a cărei culme este vestitul monolog dela sfârşitul actului al patrulea. Aci îl aşteptam cu multă emoţie, fireşte, dar fără nici o teamă. Cu două zile înainte de prima reprezentaţie, am asistat la repetiţie. Fără să-i fi făcut vreo observaţie, că nici n’aveam vreuna de făcut, Brezeanu mi-a spus: „Mi-e peste putinţă să mai fiu sobru şi concentrat la monolog: trebuie să izbucnesc, trebuie să-mi dau drumul cu toată puterea. — Fireşte că trebuie, i-am răspuns. — Da — adăugă el, după un moment de gândire — da... Dar... Harpagon... stâr-pitura asta neputincioasă de şaizeci de ani... se potriveşte să aibă atâta putere? Nu cumva trebuie să alerg la alt artificiu? — Ba, de loc!“ Şi i-am făcut scurt — e de ajuns cât de scurt pentru inteligenţa lui — teoria moto-rilor animaţi, care trebuiesc să dispună totdeauna de o rezervă de energie înmagazinată, lată o gloabă spetită şi stinsă de puteri, pe care n’ai crede-o în stare să se mai târască trei paşi. Călăreţul e atacat de vrăjmaşi armaţi, cari descarcă focuri asupra-i. El smuceşte frâul, dă pinteni şi ţipă desperat. Atunci gloaba năucă dă drumul rezervei de energie: din câteva sărituri supreme, a urcat dealul; într’o clipă a fost departe de primejdie. Poate crepâ în vârful dealului, dar l-a urcat. Este incalculabil în câtă putere mecanică se poate transformă energia înmagazinată, cheltuită dintr’o singură dată. Brezeanu a surâs, mulţumit că, fără să fi cunoscut teoria, îi ştiâ intujtiv adevărul; şi cât îl ştiâ de bine ne-a dovedit-o la reprezentaţie. în monologul lui, Harpagon, ridicat la cea mai înaltă treaptă de iritare, s’a arătat în stare să cheltuiască o putere colosală, pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o până aci. Şi atât a cheltuit-o de generos, încât un singur râs n’a venjt din toată sala şă turbure ne- potrivit liniştea care ne trebuia tuturor pentru a contemplă acel înfiorător fenomen ce se chiamă cea din urmă desnădejde. Dacă a putut în unele momente să ne facă acest nefericit să râdem de prostiile şi răutăţile la care-1 împinge detestabila-i patimă, de astădată nu mai e de glumit: stăm îngroziţi în faţa acelui sbucium. E un suflet de om smăcinat până în fundul fundului. Urîciosul acum ne interesează şi ne atrage; încet-încet, văzându-i amarele lacrimi, îi uităm păcatele, îl compătimim, plângem de mila lui, şi rămânem înnecaţi de emoţiune, când, dupăce aruncă oribila ameninţare cu casne şi călăi, pleacă nebun să-şi găsească — ori comoara, ori moartea. O altă creaţiune de mare preţ a lui Brezeanu e, fără îndoială, Vlad, idiotul din „Mort fără lumânare" al d-lui 1. Bacalbaşa. In această întunecată tragedie a mizeriei şi a ignoranţei, figura idiotului străluceşte tot aşa de tare ca şi fatalitatea care aruncă în peire pe trei oameni. Este un moment în care idiotul, fără să asculte la cele ce se petrec împrejuru-i, la chinurile de teamă şi de remuşcare ale criminalilor, stă înlemnit în picioare, drept cu lumânarea aprinsă ’n mână; nu mişcă de loc; fără să clipească, se uită ţintă spre cer; numai pupilele-i mai trăiesc, dar aşa de puternic, încât se vede bine că în ele s’a concentrat acum toată flacăra vieţii; ele se strâng încet-încet, arzând din ce în ce mai viu, ca si cum ar ochi o luminiţă depărtată în firmament, care creşte din ce în ce mai sclipitoare. Momentul acela de extas religios este de o frumuseţe uimitoare. Şi când e silit să se ascundă într’o tainiţă bunul nenorocit, cât de blând şi de frumos se roagă: „Mă duc... dar... să nu mă omorîţi!...“ Dar doctorul Purgon din „Bolnavul închipuit!..." Cine a fost la teatru a trebuit să observe, ca şi mine, un fenomen foarte curios. Până la intrarea mândrului savant, piesa merge, spre mulţumirea tuturor, bine; e un entrain remarcabil, cum nu se vede foarte des pe teatrul nostru. Dar iată că vine demnul doctor Purgon. Cum apare, atmosfera se ridică la o înălţime neobişnuită. Atunci începe cascada www.dacQFomanica.ro 688 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1913. lui tunătoare de indignare, de imputări, de recriminări şi ameninţări. Ce vervă fosforică! Promiţând nenorocitului bolnav moartea sigură ca pedeapsă a revoltei contra ştiinţei, Purgon iese spumând. A intrat, a uimit, a răsturnat, a devastat şi se duce ca o furtună luminoasă, ca un meteor orbitor... Iar după ieşirea lui?... Atmosfera scade repede, aşa că toată lumea, actori şi spectatori, sunt apucaţi de frig, se simt stăpâniţi de o jenă pe care cu greu ar mai putea-o disimula. * Marele MiIIo — e de mult de-atunci — dedeâ un beneficiu în Teatrul National, cu spectacol variat. Pentru ridicarea cortinii juca un vaudeville din franţuzeşte: Un bal din lumea mare. Ziua, nu putuse face repetiţie generală; eră foarte bolnav. Dar nu erâ chip să se amâne spectacolul — altă zi nu se mai putea obţine la teatru până peste o lună. Seara l-au adus în trăsură închisă. L-am văzut înainte de ridicarea cortinii. Erâ pierdut, sdrobit de friguri: sudori aci reci, aci fierbinţi îi acopereau chipul; ochii rătăciţi; tremură ca varga ţinându-se de o culisă, pe care o clătină mărunţel. Am crezut că n’are să poată ieşi în faţa publicului, sau dacă l-or vârî cu deasila la replică, are să cază în scenă ca o cârpă. M’am dus în cuşcă — eu eram sufler. Cortina s’a ridicat. Erâ o piesă bătrână. Un bărbier, căruia i-a fugit de vreo trei ani nevasta, nu ştie omul cu cine, vine să pieptene pe o damă din lumea mare, care dă acum un bal splendid. Dupăce isprăveşte lucrul, vrea să iasă; dar greşeşte ieşirea şi se pomeneşte chiar în salonul de danţ. Aci îşi povesteşte scurt publicului aventura cu nevastă-sa, şi, profitând de greşeala lui, îşi împrăştie în toate colţurile salonului reclama de coiffeur. Dar iată că sosesc dănţuitorii. Un cadril nu e complet. Un baron cu baroana şi o altă damă caută un cavaler. Până când să se explice bărbierul, dama stingheră îl ia drept un nobil şi-I trage în danţ. Danţând, omul vede vis-â-vis în baroana, pe cine? pe trădătoarea lui, pe fugara Fifina. L-am văzut. Omul acela pe care, cu câteva minute înainte, îl lăsasem într’o stare atât de nenorocită, neputându-se ţine pe picioare, a intrat ca o sfârlează în scenă. Până la intrarea lui, toţi actorii jucau cu o vervă neobişnuită. Cum a intrat frizerul şi s’a aruncat în danţ, temperatura s’a ridicat de zece ori mai sus. La solo de cavaler, când, între două entrechats, se face recunoaşterea, Millo s’a întrecut pe el însuşi. Când a ieşit din scenă, se înţelege, au trebuit să-l ia pe braţe ca să-l ducă în cabină; dar nu e mai puţin adevărat că în a doua piesă într’un act, in care Millo nu jucâ, toţi aveau aerul mai moleşit decât varza acră uitată ’n ploaie. * Asta e în teatru primejdia distanţării covârşitoare. Ce primejdie! pe de-o parte; dar pe de alta, şi ce noroc! Numai unul care distanţează astfel poate marcă o epocă. Termin aducându-mi aminte de ce spuneam mai sus: Brezeanu este un Dragulici, e un Iulian, un Mateescu. Ar puteâ fi un Millo — dacă... Dacă se va feri totdeauna si, ce e mai greu, va fi ferit de metoda cu care lucră protejatul de odinioară al lui Iancu Alecsandri; dacă direcţia teatrului va înţelege că în faţa unei aşa valori individuale trebuie deschis un câmp cât mai larg, şi dacă va fi secundat de cătră camarazii săi cu dragostea ce trebuie s’o inspire sufletelor alese superioritatea talentului — atunci Brezeanu va fi fost, cândva, una dintre personalităţile cele mai strălucite ale artei la noi, un spirit dintre cele ce pot evqcâ o epocă de literatură dramatică naţională, un artist care va fi făcut onoarea scenei române cât va fi fost să fie vremea lui. Caragiale. 3 www.dacQFomanica.ro Nral 22, 1913. LUCEAFĂRUL 689 Fragment. Rupe lanţuri, poezie, Fă din limbă şi din lege Pentru cei săraci o tară ) Unde cântecul e rege. S’avem şi noi locuri unde Să ne-adăpostim cu drept, Când ne-o adună din drumuri Maicele cu cruci pe piept... După ce ne-am dat obolul în a viselor răsboiu Porţile să se închidă între lume şi ’ntre noi... Mă zăresc însămi pe mine Pe vre-o laviţă ’n brădet, Am pus cârjile de-o parte Am cerut maicelor, harfa, Cânt, aşa de vreme lungă, Nu mai pot agonisi... Ce frumoasă e ’nsărarea Celor care ştiu iubi, Carmen Sylva mi-e aproape Văd castelul între brazi, Cânt de dragul ei şi-mi curge Lacrămi, râuri pe obrazi. Stau pe-un loc două morminte Sub o umbră de gorun, Unul dintre adormiţii » Mi-eră frate, frate bun. O femeie şi-o copilă Vin adesea la mormânt, Ne ’ntâlnim cum se ’ntâlneştc Dor cu dor şi gând cu gând. Lacrămile lor învie Floricele şi brădui, Ale mele ard pământul Nu le plâng pe groapa lui... Dac’ar înţelege omul Tot ce-i pare-a ’ntrezări în oglinda patimilor Chinurile s’ar rări. Maria Cunţan. Postumus cântă. Cum treci în mersul tău strălucitoare Ca zorile-aşteptatei dimineţi, Pricep c’abia acum se lămureşte Ascunsul rost al tristei mele vieţi. Şi ştiu al cui e farmecul şi focul Ascuns în bietul suflet obidit, Căci azi prin tine ’n purpur se îmbracă Al visurilor mele Răsărit. Şi ştiu acum de ce ’ndurata fire în suflet mi-a sădit fiorul sfânt: A mai rămas o inimă pe lume Şi pentru ea trăieşte al meu cânt. Mărit să fie visul si durerea 9 Pământului pe care te-ai născut. Mărită fie clipa ’n care ochi-ţi întâia oară cerul au văzut. Mărită fie ruga ’nfiorată Ce ’ntâia oară ’n vers ţi-a tremurat Şi raza aurită de lumină Pe care ea spre cer s’a înălţat. în chipul tău vorbeşte armonia, Care conduce-a lumilor văpăi Şi cerul îndurat întreg seninul Şi-a coborît duios în ochii tăi. Mărită fii ca soarele de vară Spre care-atâţia ochi privesc cu dor, Ca stelele ce pe întins de ape Mângâie pe pribegi cu raza lor. Fii bună ca pământul ce prin tine Spre ceruri ruga caldă şi-o îndreaptă, Fii binecuvântată ca lumina, Pe care el de veacuri o aşteaptă! I. U. Şoricu. www.dacQFomanica.ro 690 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1913. Maria Ciucurescu. Pentru Românii din Ardeal acest nume abia începe să fie rostit cu drag şi cu sfinţenie. Pe unde > a trecut, pe la Alba-lulia, Blaj, Orăştie, Sebeş, Făgăraş, ca şi pe la noi, la Sibiiu, femeia aceasta, atât de dăruită de Dumnezeu, ne-a fermecat cu graiul ei limpede ca izvoarele munţilor româ- l nesti, căci > • cuvântul ei ce desiniardă auzul pică în sufletele noastre însetate ca stropul de apă binecuvântată pe care drumeţul îl aşteaptă de lungă vreme... în regatul liber al fraţilor noştri Maria Ciucurescu e de mult o podoabă a scenei româneşti } şi ori de câte-ori i se rosteşte numele, sau e arătată cu degetul când trece strada „Uite Ciucureascal", — frunţile se înseninează, gurile surâd, căci odată cu numele ei apare amintireaatâ-tor clipe de veselie, de humor dum-uezeesc, de î isufletire ne» ştearsă. RudeleMa-riei Ciucurescu se găsesc şi azi pe valea Gi-lortului şi la Braşov, în Schei. Sângele ardelenesc şi cel oltenesc au turnat în vinele ei focul acela aprinzător de inimi şi au plămădit temperamentul acela răscolitor, veselia aceea exuberantă, cari dau atâta miez cuvântului ei, atâta sprinteneală de căprioară mişcărilor ei si atâta duh i şi frumuseţă românească chipului. Scapără ochii ca scânteile din amnar şi când o prinde gura Măriei Ciucurescu să grăiască, să râdă, să cicălească, apoi uiţi de '.toate grijile de pe pământ, atâta „vino ’ncoace" a puş www.dacQFomanica.ro Nml 22, 1913. LUCEAFĂRUL 691 Dumnezeu în această desăvârşită femeie şi artistă. Cu toate acestea vieata ei de artistă n’a t fost pat de roze: a avut de luptat, din co- Maria Ciucurescu în d-na Hilarius („Păpuşa"). pilărie, cu sărăcia, apoi cu greutăţile pe cari teatrul românesc le-a întâmpinat în desvol-tarea sa. Maria Ciucurescu a învăţat să cetească, chinuindu-se a descifra la lumina lunei — căci lumânarea era scumpă! — „Dramurile Parisului", cum se zicea pe atunci. La vârsta de 7 ani a trecut cu părinţii ei în Dobrogea de curând anexată şi la 15 ani, măritată, a debutat la Brăila, cu trupa Burienescu, în „Baba-Hârca". în 1884 venind în Bucureşti, după câteva reprezentaţii date în grădina Raşca, atrase atenţia tuturor prin talentul şi frumuseţa sa, aşa încât direcţia Teatrului Naţional pe de-oparte o angajă ca elevă, iar pe de altă parte o ftiscrise în Conservator pe care-1 absolvi cu premiu. Numaidecât începu munca pentru Maria Ciucurescu: opereta, comedia, feeria, drama au fost rând pe rând încercate cu succese tot mai mari de cătră Maria Ciucurescu. Martina din „Doctorul fără voie", Toaneta din „Bolnavul închipuit", Dorina din „Tar-tuffe", Frosina din „Avarul", subretele din „Nebuniile amoroase", „Legatarul universal", „Mincinosul" au făcut din Maria Ciucurescu un stâlp al teatrului clasic al lui Moliere, Regnard, Corneille. Ziţa şi Veta din „O noapte furtunoasă", Miţa din „D’ale Carnavalului", Zoe din „O scrisoare pierdută" au consacrat-o cea mai mare dintre interpretele teatrului lui Caragiale. Nemuritorul maestru venind la direcţia Teatrului Naţional nu cunoştea puterile Măriei Maria Ciucurescu în Toineta („Bolnavul închipuit"). Ciucurescu şi aproape s’o dea la o parte. A fost destul să o vadă de câteva ori ca Maria Ciucurescu să capete roluri peste roluri şi să rămâie una din admiraţiile lui Ca- www.dacoromanica.ro 692 LOCEaFAKUL Nrul 22, 1913. ragiale, din casa căruia nu avea voie să lipsească în anii din urmă, ori de câte ori veniâ pe la Berlin. Mult îi plăcea lui Caragiale să stea de vorbă cu eroina comediilor sale! în teatrul românesc, autori ca Grigore Ven-tura, Polizu Micsuneşti, Ursachi erau fericiţi să încredinţeze roluri Măriei Ciucurescu. Astfel a jucat pe Safta Baltescu din „Copila din flori", pe Zoe din „Lizi“, pe Coana Zinca din „O căsnicie", în care ne-a înveselit acum atâta şi pe noi, pe Smărăndiţa din „Rămăşagul", Anica din „Sburătorul", Coana Măndica din „O suharea la mahala", Riţa din „Do’n Wagmistru", Eracliţa din „Deputatul Tatei", Uţa din „Microbii Bucureştilor" — fără să mai vorbim de alte zecimi de roluri, tipuri, fie de comedie, fie de dramă, variind ca gen dramatic, dela cerşitoarea Frochard din „Două orfane" până la baroana din „Punctul negru", sau doamna Schirmer din „Prostul". Nesfârşită este scara talentului dramatic y al Măriei Ciucurescu şi dacă aşteptăm ceva este ca anul viitor, când va reveni la noi, să ni se arate în roluri cât mai diferite. Va fi şi anul când împreună cu fraţii noştri din regatul liber vom putea sărbători, în deplină cunoştinţă a puterilor acestui mare talent, treizeci de ani de muncă si devotament ne- y clintit al Măriei Ciucurescu cătră prima scenă naţională. Până atunci, urându-i multă sănătate si mulţumindu-i din suflet, că a venit să ne grăiască dulcea limbă a neamului şi să ne aducă veselie românească, strigăm cum strigă toţi acei cari o acoperă de flori în ţinuturile noastre ardeleneşti: „Să ne trăiască!" Poeziei. Săracă, desbrăcată Te văd îngenunchiată Pe treapta cea din urmă, Senină poezie. Nu ţi-au cerşit părinţii Cu mâni neputincioase La uşile credinţii, La ce ţi-a dat ursita Aşa o soarte ţie. Ridici îngenunchiaţii Şi mângâi împăraţii, Aprinzi cu ’ndemânare A sufletului pară, La toate cele sfinte Izvor eşti de vieaţă, Frângi pietrii de morminte; Dar nu poţi să dai pâine La cei ce te creară. Sămânţa ta răsare, Căci ea în fiecare Din noi e sămănată Şi-aşteaptă învierea, Eşti sufletului mamă Şi ’n ceasurile sfinte Când dragostea ne chiamă La unul eşti iubire, La altul eşti durere. » Te cântă, te ’nţelege Dar cine-o să se lege De cuibul de chilie în care-un om aşteaptă, Senină, desbrăcată De el vor să te ştie... Iubirea lui cântată, în chinurile sale Te văd îngenunchiată. O de-ar putea să fie Şi omul din chilie Senin cum e poetul în clipa ’n care scrie ... O de-ar putea să poarte Pacinic până la moarte, Făr’ a-şi păta icoana Tot ce e dafde soarte. Maria Cunţan. www.dacQFomanica.ro Nml 22, 1913. LUCEAFĂRUL 693 Ion Brezeanu. Faima acestui nume a trecut de mult graniţele ţării. Cine n’a alergat, venind în capitală, să-l vadă pe scena Teatrului Naţional sau să-l găsească după spectacol în vreo cafenea sau berărie, încunjurat de-o ceată de oameni veseli, înveseliţi de verva şi dc humorul lui cu care l-a dăruit D-zeu? Cine n’a văzut, şi nu arareori, câte un local întreg ascultând cu gura căscată la glumele lui Brezeanu? Iubit de toţi, acest copil răsfăţat al publicului românesc pe unde a trecut si trece nu lasă în urma lui decât veselie f şi dragoste. Un mare artist pe scenă, e tot asa de mare artist si în vieata de toate zi- t i t lele. Stai cu el zile şi nopţi fără să ţi se urască. Glumele şi apropo-urile lui sunt de multe ori scăpărătoare. înzestrat cu o inteligenţă afară din comun, vede adânc lucrurile. De-aceea glumele lui, de cele mai multe ori, au mult înţeles în ele. Marele Caragiale îl iubiâ mult şi se uită la el ca la un copil minunat. Rolurile, pe cari le joacă, fie de comedie, fie de dramă, el le joacă cu toată sinceritatea. El redă oameni întregi, caractere depline. Nu face din personajiile, pe cari le întrupează, caricaturi. Ipingescu în interpretarea lui Brezeanu e un om foarte serios, e chiar puţin ursuz. Tot aşa mahalagiul din „Căsnicia". E un om foarte serios şi foarte îngrijat când vine la d-nu aocat şi-i spune că are trei pro ceste. Aceasta e caracteristica jocului lui în toate rolurile. Şi totuş cât haz produc aceste personajii interpretate de el! Cât adevăr şi câtă simpatie pune în ele. Cât de adânc ştie el să se coboare în inima acestor bieţi oameni — căci sunt oameni şi ei — de cari noi nu putem să ne ţinem râsul. Dar în Ion Nebunul din „Năpasta"! Câtă putere, cât adevăr şi câtă simpatie aruncă artistul în preajma acestui nenorocit. Câtă sinceritate! Sinceritatea e toiagul cu care Ion Brezeanu intră pe scenă în orice rol, fie de comedie, fie de dramă. E un artist care are respect de publicul care-1 ascultă şi de-aceea el se prezentă serios şi convins în personajiile ce Ie joacă. Oct. C. Tăslăuanu şi Ion Brezeanu. A fost o mare bucurie pentru ardeleni când s’a auzit că are să vie acest popular şi desăvârşit artist al Bucureştilor. Eră de altfel şi singurul nume cunoscut şi la noi din trupa cu care a venit d-l V. Antonescu. Si nu i credem că exagerăm când îndrăznim să afirmăm, că primirea plină de entuziasm ce s’a făcut acestei trupe se datoreşte faimei numelui lui Iancu Brezeanu. El a fost mult aşteptatul şi pe el voiâ lumea să-l vadă, să-l cunoască şi să-l admire. E adevărat că nu ne-am înşelat în aşteptările noastre. El ne-a dat cele mai înălţătoare clipe de artă şi din marele lui talent ne-a împărtăşit şi pe noi, cari nu-1 vom uită niciodată, după cum ne place să credem că nici el nu ne va uită pe noi! C, www.dacQFomanica.ro 694 loCeafIrul Nrnl 22, 1913. Trăsurica verde. Nu mai ţin minte prin ce întâmplare norocoasă pusesem mâna pe nişte parale, nu multe, dar de-ajuns ca să-mi pot vedea de sănătatea cu care de mulţi ani nu mai mă > puteam lăuda. Ani de-arândul îmi tocaseră destul la ureche toţi doctorii din oraş: „Du-te, du-te, du-te la nişte băi. Să vezi cât o să-ţi facă de bine“. Şi-mi pomeneau numele tuturor staţiunilor balneare din Europa. Dumnezeule, ajunsesem să cunosc atâtea nume de localităţi, încât nici pe vremea când învăţasem geografia în ginuiaz nu ştiam mai multe! Căci mie, de câteori auziam un nume nou, mi se părea că acela e adevărata, unica mea salvare, şi ini-1 întipăream bine în memorie. Dar zadarnic purtam în cap acest index nesfârşit, zadarnic îmi aranjasem o întreagă bibliotecă din „Itinerariile" staţiunilor balneare din Europa, nici într'un an nu puteam pune de-oparte paralele de lipsă pentru împlinirea acestui vis. Ajunsesem ca doctorii mei, — cari din fericire îmi erau toţi prieteni şi nu primeau niciodată un onorar - să se teamă de complicaţi uni cari mi-ar fi putut deveni fatale. însă chiar temerea lor, de care îm vorbeau cu încunjur bine susţinut, nu mi-a fost de nici un folos. Nu puteam plecă. Eram pe vremea aceea slujbaş la un Con-sistor episcopesc, slujbaş cu leafă destul de ridicolă, şi, cum apucase să mi se scuture floarea tinereţii în burlăcie, nu mai aveam nădejde să mă căsătoresc. Apoi, singur în lume, toată lumea te ’nşală, dela croitor până la cel din urmă băiat de stradă care-ji duce un pacheţel până la gară. Spunând adevărul, răul ce se încuibase în mine cred că nici nu eră aşa de mare după cum mi-1 arătau prietenii mei doctori. Dar ei încălecau pe-un argument cumplit, care în ochii mei n’aveâ nici o valoare. Spuneau c’ar fi păcat de moarte să se prăpădească un om cu talentele mele. Nu voiam nici eu să mă prăpădesc, nu pentru prostia ce spuneau ei, ci pentrucă iubiam vieaţa, aşa bună-rea, cum se nimeriâ. Şi, mai ales, din pricina asta cred că m’am bucurat mai mult când, în anul acela, pusesem mâna pe nişte parale. Pornisem nehotărît unde mă voiu opri: doctorii, prietenii mei, reuşiră să mă zăpăcească desăvârşit. La gară, unul dintre ei voi să mă scape de plăcerile îmbulzelei dinaintea ghişeu Iui cu bilete, şi-mi răscumpără el unul până la K. Dupăce văzură şi ceilalţi trei, cari erau pentru alte trei locuri de cură, ce staţiune balneară eră scrisă pe bilet, se începu între tuspatru, pentru a suta-oară, o discuţie vehementă asupra acidelor s’a sărurilor. » Noroc că trenul sosi în grabă, şi cu el pornii şi eu spre K. * Apă rece, pişcătoare, trei pahare, şase pahare, scâlzi, fricţiuni, dietă, plimbare, mai ales plimbare. Asupra condiţiei din urmă convcniră, din fericire, toţi cei trei doctori pe cari îi consultasem la băi. Mă simţiam mai bine, dar de bună seama în urma noilor şi felinritelor impresii ce puteam câştigă aici, şi astfel dup’o săptămână părăsisem toate ordinatiunile doctoresti, afară de plimbare. Apa nu-mi făcuse plăcere mare niciodată, în hasenele de scaldă se tăvăleau atâţia ipo-potami încât miroseau a râncezeală, feciorii cari aplicau fricţiunile te schilăveau. Dar plimbarea! Dar parcurile, dar florăriile, dar pădurea veşnicului brad! Da, pentru acestea făcea să cheltueşti douăzeci de coroane pe zi la hotel... Apoi lumea, lumea pestriţă, pompoasă, ciudată, învăluită în acel aer de sărbătorire forţată, care face pe fiecare bărbat, mai ales pe fiecare femeie, să fie mai nervoasă ca de obiceiu, să aibă priviri, zâmbete, mişcări neobişnuite mai înainte. Căci o veşnică sărbătoare nu poate să existe, iar dacă o vezi zile, săptămâni de-arândul, la aceiaşi oameni, nu e firească ci susţinută cu mijloace despre existenţa cărora nici ei nu ş’au putut da bine seama că sunt cu putinţă. Omul, când vrea, întrece natura. Şi impresia aceasta mi-am câştigat-o în zilele celea dintâi ale petrecerii mele în K. Oaspeţii de-aici vor să trăiască într’o www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1913. LUCEAFĂRUL 695 continuă sărbătoare; mai ales fiecare femeie, cât de cât frumuşică, pare un adevărat magazin, ori un (imens acumulator de priviri, de zâmbete, de mişcări, de undulări ale trupului. Mă gândeam: aici pe faţa fiecărui Dar atunci lumea asta curioasă, care uneori reuşiâ să-mi fie chiar simpatică, îmi dăduse destul de gândit şi-mi uşura trecerea zilelor, făcându-mi să-mi uit mizeriile pentru cari venisem aici. M’am ales de-atunci c’o scn- Maria Ciucurescu, Ion Brezeanu, d-na Mărioara Antonescu, d l Victor Antonescu om trebuie să ceteşti o suferinţă învăluită în zâmbetul speranţei de însănătoşare. Dar pe faţa celor mai mulţi ceteai dorinţa sălbatecă de-a petrece, de-a se bucură, de-a birui, de-a umili. Acum, explicarea cred că o aflu în faptul că cei mai mulţi dintre oaspeţi nu erau bolnavi, nu veneau să se cureze ci să se „distreze". saţie neştearsă, şi care cred, că e profund omenească: Cum se schimbă un om când altul se uită la el! Aproape toată sărbătorirea forţată ce stăpânea aici cred că izvoreâ din acest adevăr. Ce eră să fac şi eu aici decât să mă plimbu şi să mă uit la alţii ? Dar asta n’a ţinut decât până în săptămâna a treia a petrecerii mele www.dacQFomanica.ro 696 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1913. în K. Eră o zi de Luni, pc la mijlocul lui August. La prânz se descărcase năpraznic una din ploile acelea răsunătoare, care bate cu furie din picuri mari şi grei, vâjăind în văzduh, durduind pe coperişe, plesnind ca nişte ochiuri de sticlă în pulberea drumului, împrăştiind la început ţâşniri fine de prav, umplând în clipa următoare drumul cu bălţi şi pârâiaşe. A fiert câteva minute, a făcut leoarcă pe câţiva oaspeţi întârziaţi prin parc, cari intrau acum în restaurant subţiri si adu» > naţi, dar cu privirile aprinse, pe urmă s’a râsbunat tot aşa de repede. Gălăgia celor ce prânziau se auzi din nou. Afară cărările se şi sbiciseră. Mergeam întinerit de aerul plin încă de mireasma cerului. Parcul, florile, râdeau uimite. Petricelele pe cără'i păreau nişte picături de alabastru. Pe frunze, în razele soarelui, străluceau nestematele. îmi caut banca mea de predilecţie, sub un castan bătrân; erâ încă umedă, din bogăţia coroanei se cobora greu, din când in când, câle-un picur, dar aveam o bucurie copilărească să fiu stropit de apă, să prind picurul în palmă. Lumea începu să roiască numai decât, să umplă cărările printre flori, prin parc. Castanul meu erâ ferit, c’o singură bancă sub el, dar de-aici puteam privi până departe. Deodată pe cărarea care trecea mai aproape de mine zăresc o trăsurică verde, foarte elegantă: mătase, aluminiu, gumă. O sucea o slujnică înaltă, subţirică, oacheşe, care stătea mereu aplecată ca şi când ar vorbi cu cineva. Dar nu puteam deosebi pe cine duce în trăsurică. Erâ însă, desigur, un oaspe nou, nu mai văzusem pân’ acum trăsurică. Mă ridic, cobor spre cărare, şi, spre marea mea bucurie, văd că slujnica a întors pe-aceeaş cărare mica jucărie. Eu iubesc foarte mult copiii, şi poate acesta e singurul motiv că uneori îmi blastem burlăcia. Doriam deci să văd pe acest mic om. Nu ştiu pentru ce, decâteori văd un copil curăţel, am sensaţia că mă uit la un picur din seninul cerului. Servitoarea ferise perdeluţele, soarele băteâ acum din spate, şi eu zării, sguduindu-mă până ’n adânc, doi ochi mari, albaştri, plini de o nesfârşită durere tăcută, de o nesfârşită melancolie. Priviau în gol, fără să clipească. Am simţit un fior de ghiaţă: nu erau ochii unui copil. Arcurile viorii, sub ochi, erau toată pata pe faţa lui de-un alb transparent. Obrajii lui rotunzi şi plini erau de înger, erau de copil, dar pe fruntea lui boltită aşa de dulce nu erâ nici o adiere din lumina suri-zătoare a copilului. Slujnica purtâ trăsurică cu cea mai mare grijă, o feriâ de petricica cea mai mică. O purtâ foarte încet, abiâ o mişcă. Din când în când îi spunea, îi arătă câte ceva copilului. însă el păreâ că nici nu vede, nici nu aude. Purtâ o bluzuţă albă, câteva floricele albastre în jurul gâtului. Dar trupul i se puteâ vedeâ numai din brâu în sus. încolo erâ învălit c’o acoperitoare albă, fină. Puteâ să aibă patru ani. Trecui, în vârful ghetelor, pe lângă trăsurică. Dar abiâ a rămas în urma mea la câţiva paşi, şi simţii că mi se opreşte respiraţia: cunoşteam pe copil. îmi răsări deodată convingerea aceasta: da, îl cunosc, sărmanul. Zadarnic îmi ziceam că nici de unde să-l cunosc nu am, nici nu pot să-i zic „sărmanul", pentrucă nu ştiam de ce boală sufere. A trebuit să mă întorc după trăsurică şi în ziua aceea am repeţit-o asta şi de douăzeci de ori. L-a plimbat, c’o mică întrerupere, la ojină, până spre seară. Şi, de câteori treceam pe lângă trăsurică, copilul erâ în aceeaş nemişcare, din fata lui, din ochii lui radiâ aceeaş melancolie dureroasă. Şi, de câteori îl vedeam, îmi ziceam că-1 cunosc. Mi s’a părut, dela o vreme că-i un început de nebunie la mine. Toată dup’amiaza m’am frământat cu gândul de unde-1 cunosc şi niciodată în vieaţa mea n’am fost mai trist ca ’n dup’amiaza aceea şi zilele următoare. Spre seară însă am băgat de seamă că nu numai eu mă interesam de copil ci şi alţi oaspeţi, şi faptul acesta mă mai linişti. Auzisem următoarea convorbire între doi domni: „Săracul, spun că dela genunchi i-s amputate picioarele. — Ei aş! Nu poate încă să umble. Un fel de paralizie, curabilă însă la copii". Mai târziu văzui că de cărucioară se apropie o doamnă foarte elegantă, tinerică, dar cu câteva cute respingătoare în jurul ochilor. Erâ slabă şi foarte nervoasă. O mână în-mănuşată ş’a pus-o pe marginea trăsuricii, www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1913. LUCEAFĂRUL 697 a făcut câţiva paşi alăturea cu ea, apoi s’a aplecat, a mângâiat obrăjorii copilului, care rămase nemişcat, apoi se depărtă, şi în curând văzui alăturea de ea un ofiţer dela artilerie. Doamna râdea acum şi avea în râsul neclar ceva nervos, neplăcut. în curând auzii înaintea mea conversarea asta între doi domni: „E mama sărmanului copil. — Svăpăiata aceea? — Da. — Şi ofiţerul e tatăl?" Desluşii un hohot de râs şi cuvintele: Ei, aş! , Ca aproape toată lumea. Dela staţiunea aceasta balneară, şi copilul şi servitoarea şi domnii pe cari îi auzii vorbind erau străini. Români ne nimerisem în sezonul ăsta numai cinci. îndată după hohotul de râs am mers deauna la locuinţă, rn’am închis în camera mea, nu mi-a trebuit cină, nu mi-a trebuit somn toată noaptea. O furtună de gânduri, zeci de combinaţii mi-au trecut prin minte, şi cele mai deosebite siniţeminte de durere mi-au trecut prin inimă. Pentru ce? Nu-mi puteam da seama. Dar mă simţiam legat de copilul acela mai mult decât de oricare altul din câţi am văzut în vieaţă. Din dup’ameaza aceea pentru mine [n’au mai existat nici oaspeţi, nici parc, nici straturi cu flori, ci numai copilul din cărucioara cea verde. Cercam să-l întâlnesc cât de adeseori, mă plimbam pe aceeaş cărare, ochii lui albaştri, vecinie mari, deschişi, îmi săgetau mereu inima, şi eu începusem să iubesc săgeţile acestea, cari îmi revărsau o neţărmurită durere în toată fiinţa. Slujnica dela o vreme începu să-mi dee bună ziua, şi adeseori îmi'aruncă priviri ca şi când ar cere ajutor dela mine. Nu ştiam ce să cred. Unii ziceau că picioarele i-s amputate, alţii că e numai un fel de paralizie, şi iarăş alţii întăreau că-i reumatic. Adevărul e că oaspeţii se interesau tot mai mult de el, iar copilul se ofiliâ din zi în zi. De multe ori aveam sensaţia, că prin ochii lui priveşte sufletul unui om adult, care trăeşte, de mult, într’alte lumi. Poate pentru asta îmi părea mie cunoscut. în zilele cele dintâiu doamna cea sveltă şi nervoasă se apropia de două-trei ori de cărucior, rămânea trei minute, îl mângâia, apoi zăream venind spre ea ofiţerul cel dela artilerie, care, de câte ori se apropiâ de ea, încordat, cam într’o lăture, îmi făcea impresia unui ridicol şi respingător cocoş ce se ră-ţoeşte, se dă într’o dungă, sbârnăind din aripa întinsă. Dar cu cât mai mulţi oaspeţi se interesau D-na Maria^'Antonescu. de cărucioară'"^: de copil, cu atât mai rar se apropiâ mama de el. O vedeam şi ici şi colo cu artileristul, auziam râsul ei scârţâitor şi aveam clipe de furie. Ţin să mai spun că aproape tot ce auziam vorbindu-se despre copil, auziam din gura bărbaţilor. Femeile se interesau de el în măsură neasemănat mai mică. Dumineca următoare s’a întâmplat ceva deosebit: copilul zâmbiâ. Slujnica, veselă şi ea, se plecă mereu şi-i spuneâ câte ceva. Copilul zâmbiâ din nou, un zâmbet care nu se poate spune prin cuvinte. Eră un zâmbet, care păreâ că-i dă vieaţă. Şi într’adevăr arătă cu mult mai bine decât în zilele trecute. 2 www.dacQFomanica.ro 698 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1913. In inima mea multumiam lui Dumnezeu > • că-1 face sănătos. Altfel nu-mi puteam explică schimbarea asta. Dar pe la patru după prânz văd că prin mulţimea oaspeţilor cari se plimbau răsbate, izbind pe mulţi în laturi, un bărbat voinic, brunet, cu ochii albaştri, un om cât un munte. Cu un cap era mai mare decât toţi cei cari se plimbau, şi astfel putui să-l urmăresc, să D-na Ciucurescu şi d-na Antonescu în „O căsnicie". văd că se îndreaptă, aproape alergând acum, spre trăsurica cea verde. îl observase de bună seama şi slujnica, căci oprise trăsurica, ferise perdeluţele şi, c’un deget, arătă copilului direcţia din cătrău veniâ uriaşul. Copilul nu mai râdeâ acum, eră transfigurat. Aşteptă cu răsuflarea oprită. în urmă, când zări pălăria verde, un suspin adânc ieşi din pieptul lui. Tatăl se apropiâ repede, cu braţele deschise. Eu stăteam, tremurând, la o oarecare depărtare. îmi păreâ că se scurg acum momentele cele mai solemne din vieaţa mea. Tatăl — căci nu mai mă puteam îndoi că-i el — se plecă asupra copilului şi începu să-I sărute pe obrăjori, pe ochi, pe frunte, pe păr, ţinându-1 într’o îmbrăţişare dulce. Slujnica îşi dusese batista la ochi şi aşteptă în tăcere. Tatăl nu se mai ridică dintre per- deluţe. Eu? Eu am pornit acum, simţind că ceva s’a surpat în mine. Pentru ce nu-1 luase în braţe? > Nu m’am dus însă departe. Am văzut că Dumineca după amiazi şi Luni înainte de prânz singur tatăl a purtat căruciorul. în tot răstimpul ăsta pe slujnică n’am văzut-o, iar mama o singură dată s’a apropiat şi a schimbat câteva cuvinte cu tatăl. Dar copilul a zâmbit până Luni la prânz. Atunci tatăl, după ce trecuse mai întâi pe la doctorul şef, porni la gară. L-am văzut. A mers împlete-cindu-se până la o trăsură. Păreâ un condamnat la moarte. Slujnica îi duse până la trăsură un mic geamantan. Am auzit când i-a spus: „De azi încolo în toată Joia şi Dumineca". După ce roţile sbârnăiră auzii vorbind: „E tatăl bietului băiat. — Da. Frumos bărbat! — Frumos şi plin de sănătate. Cum se poate ca copilul lui să moştenească..." N’am înţeles ce nume latinesc spusese. „Ei, dar părinţii totdeauna-s doi! auzii altă voce. Pe mama copilului o cunoşti? Ce impresie îţi face? Ea e dintr’un neam..." Aici 'iar auzii un nume latinesc pe care nu-1 mai tin minte. i „Iată una din marile tragedii ale vieţii: să vezi cum ţi se prăpădeşte copilul sub ochi şi să nu-i poţi ajută. Tatăl l-a purtat pe unde numai a fost sfătuit. Anul trecut l-am întâlnit în M. — Şi nu e nici o speranţă? — Nici una." Nu ştiu ce vor mai fi vorbit aceşti străini, căci eu am plecat aproape alergând să întâlnesc cărucioara cea verde. Să fie într’a-devăr atât de bolnav băiatul? Nu l-am văzut eu surizând? Nu erau faţa şi fruntea lui pline de lumină? www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1913. LUCEAFĂRUL 699 Au fost! Acum nu mai erau! L-am întâlnit si văzui, că albul fetei lui deveni străveziu, ochii lui căzură în aceeas nemişcare, numai arcurile viorii se mai adânciseră. Aşteptam ca ziua Paştilor să sosească Joia, aşteptă cu mine şi băiatul şi slujnica. A venit Joia şi Dumineca, şi-o altă Joie şi Duminecă, zile ’de surâsuri, de nădejde, iar între ele celelalte zile negre şi nesfârşite. Trăsurica verde eră cunoscută acum de toti i oaspeţii. Tatăl o purtă în acele zile mari, slujnica în cele nenorocite. Mama nu se mai apropiâ decât foarte rar de trăsurică. Ofiţerul de artilerie nu se mai vedeâ, dar acum eră unul dela cavalerie, pleş, cu două mustaţe cât două coade de veveriţe. Copilul se sfârşiâ din zi în zi. Surâsurile de Joia şi de Dumineca păreau că vin tot mai mult dintr’altă lume. în săptămâna a patra dela apariţia trăsu-ricei verzi, într’o Mercuri, am căutat zadarnic s’o întâlnesc. Toate cărările le-am cutreerat. îndată ce-am ieşit în parc şi ii’am zărit-o am simţit o durere amară. Simţiam c’a murit copilul. Dar cercam să mă înşel. Am rătăcit în neştire până la prânz. Când sună masa mă aflam la poarta parcului. O trăsură se opri şi din ea se coborî un om care-mi păru că l-am mai văzut înainte cu mulţi ani. Aveâ i acelaş trup de atlet, dar capul îi căzuse adânc între umeri şi ochii adânc în cap. Faţa lui eră brăzdată şi împietrită. Când trecu pe lângă mine, fără să-mi dau seama ce fac, îmi ridicai pălăria. Erâ tatăl băiatului. Ca atras de-un magnet puternic, am plecat în urma lui. Şi nu m’am lăsat de el până ce nu m’am trezit într’o cameră tristă, îmbrăcată în negru. Copilul durmiâ pe catafalc. De bună seama în clipa cea din urmă l-a simţit pe tatăl său aproape: un divin surâs îi încremenise pe buzele albe. L-am văzut! Nu-i erau amputate picioarele! în cameră erau bărbaţi si femei. Tatăl se 1 » aplecă asupra mortului şi rămase mut. Treceau minute, treceau sferturi de ceas şi el nu se mai ridică. în cameră se strecurase o doamnă în negru. Erâ mama. Fusese, de bună-seamă, înştiinţată că venise tatăl. Ea cercă odată, de două ori să-i spună ceva. Dar tatăl rămase nemişcat. După aproape un ceas se ridică în sfârşit. Erâ alb ca şi mortul. Mama voi să-i atingă mâna, dar el se feri, oftând din adânc. îşi luă pălăria şi porni spre uşe. „Mergi să iei puţin aer? îl întrebă mama. — Da. Să iau aer, răspunse el fără s’o privească. D-na Ciucurescu şi d-na Antonescu in „O căsnicie". — Bine faci. Recreiază-te puţin", zise femeia. Şi îndată ce ieşi bărbatul dispăru şi ea. Peste vreo câteva minute toţi oaspeţii fugeau spre un tufiş al parcului. Tatăl zăceâ întins pe spate, c’un enormochiu roşu în tâmpladreaptă. Mai aveam să rămân în K. două săptămâni. Plătisem hotelul. Dar, în mai puţin de-o jumătate de ceas, cu cel dintâiu tren, am plecat. De-atunci însă retrăesc de multe ori zilele acelea. I. Agârbiceanu. =1 2* www.dacQFomanica.ro 700 LUCEAFĂRUL Nrul 25, 1913. Cuprinderea oraşului Seres. 21 Octomvrie 1912. Din depărtare, casele oraşului Seres, împrăştiate pe covorul unui şes nesfârşit, seamănă cu nişte piramide albe înălţate în mijlocul unei stepe. Moscheile fantastice răsar una lângă alta asemenea unor colonade bizantine. Ticheele, — mănăstiri în cari se D-l Victor Antonescu în „Legea iertării". închină dervişii, — cu cupole cenuşii, cu zigzaguri de scări obositoare, încinse cu boschete ce amintesc pe acele din Meca, par nişte temple barbare, unde Mohamet şi-a făurit în vremuri visul unui nou cult, unei noui religii. Apoi... saraiele cu grădini de verdeaţă, cu ceardacuri discrete adumbrite de ramuri, ferestre înalte, ascuţite,' împodobite cu gratii turceşti care împiedecă privirea drumeţului ce-ar îndrăzni să surprindă vreo cadână la geamuri, au înfăţişarea unor străvechi castele străjuite de turnuri veghetoare. în acest oraş al minunilor orientale, cavalerii bulgari cu săbiile smulse din adăpostul tecilor, pe tăişul cărora se însemnă povestea gândurilor lor biruitoare, ei cei dintâii pă- trunseră înlăuntru ca nişte crainici ai liberA f tăţii. în freamătul metalic al armelor urmă apoi grosul armatei cu frunţile bronzate de soare. Tunarii îndemânateci la ţintă aranjară şrapnelele prinprejur ca ’n urzirea unui asediu, iar comiţii cu feţele ascunse sub masca mongolă, în scăpărări de revolvere se împrăştiară îndată în umbra chioşcurilor ca un nor purtător de fulgere albastre. Prinţul Boris al Bulgariei, înfăşurat într’o zeghe — tâmbare aromânească ce-i fusese dăruită la Giumaia din partea vestitului patriot aromân Naşu Ghiţa, — îşi mângâie surâzător fruntea sub clina unei movile şi cu un gest suveran porunceşte garnizoanei stră-juitoare să înainteze spre cetate. Generalul Vâlcof, — un monstru frumos cu nasul gros, în vârf ca sâmburele unei piersici, — se urcă degrab într’un automobil luxos şi porni. Slave, un sublocotenent din regimentul 17 de pe-deştri, privindu-i ceafa încordată care formă gulere de carne în jurul tunicei, mă atinse cu cotul si-mi zise: > „Vezi?... acesta-i sânge din sângele nostru." Apoi urcându-ne într’o brişcă trasă de un roib bătrân şi slăbănogit ca o Rozinantă, am străbătut şoseaua spre Seres. Dealungul drumului erau risipite arme, obuzuri, baionete şi cisnie părăsite de trupele turceşti învinse de panica morţii. Când am ajuns în mahalaua Pende Pigad-ghia şi am văzut mulţimea musulmană care se refugiase aci din mii de orăşele şi sate, am avut impresia unui azil de suferinţă în care se tânguiesc vitregii copii ai soartei. Sub streşini, turcoaice cu feregele sfâşiate, întoarse cu faţa spre ziduri ca să-şi ascundă chipul deochiul străin,lăcrimeazăîn sbuciumul unor presimţiri grozave. Altele, smulgându-şi părul frumos ca umbra palmierilor, înebunite mai mult de un fanatism religios îşi strâng pruncii la sân să-i omoare. Cele mai multe cu sufletul — o urnă de regrete, — îngenunchează pe trotoare şi încleştându-şi mâ-nile pe după gât suspină: Ah... Iarabim, ne iazilmiştîr bize! Dumnezeule, ce ne-a fost scris! www.dacQFomanica.ro Nrul 22. 1913. LUCEAFĂRUL 701 în faţa consulatului austriac, o ceată de albanezi ca nişte ieniceri înspăimântaţi îşi leagănă mânile dealungul corpului şi strigă în limba schipitară: Erde cauri, erde cauri. Vine ghiaurul, vine ghiaurul. Mai jos, un grup de hogi refugiaţi, cu gestul unor califi din Cordova, se strecoară prin îmbulzeala oropsiţilor ce formează cu vaetele lor o babilonie de tânguiri eterne şi pier ca nişte fantome gonite de visele de toamnă. Lângă hotelul „Ieni-han“, triburi de ţigani şi ţigance, cu înfrigurarea melancoliilor pustii în ochii lor negri, în ghesul foamei ce-i biruie, desculţi şi goi se aruncăîn faţa soldaţilor bulgari şi atârnându-se de hainele lor strigă printre lacrimi: — Maro... — pâine. Un caporal, scurt şi gros ca un hipopotam, le dă brânci în noroiu şi râde mulţumit de nefericirea lor. Pe când pe drumuri se tânguiau cei învinşi de necazuri, învingătorii în adumbrirea steagurilor săltau chicotind pe uliţe şi prin cafenele. Clopotele cu timbrul metalic anunţau până departe în valuri şoptitoare biruinţa crucii. S’au urzit tedeumuri şi banchete. Pe la porţile creştinilor atârnă cununi de liane, panglici tricolore şi flori. Din geamuri se risipesc peste capetele voevozilor confete şi buchete de crisanteme. Tovarăşul meu, care până atunci tăcuse, însufletindu-se de mişcarea veselă a locui> % torilor îmi strânse braţul şi zise: „Uite o zi de renaştere pentru aceşti eliberaţi." ’ în vremea aceea mai mulţi copii bulgari, cu nişte ciomege scurte puse la umăr ca nişte arme, în pas neregulat se pierdeau printre mulţime intonând marşul Suini Mariţa cu adăugarea versurilor: Bas, dva, tri. — Unu, doi, trei. Turcino se seri. — Turcul se ascunde. De-atâta drag, sublocotenentul îi îmbrăţişă pe toţi şi le dete câte un ban. După aceasta am intrat în cafeneaua „Elefteria". Eră plină de Greci uscaţi şi palizi ca o stafidă de Corint. Pe la mese, în faţa paharelor cu vin ce ’mbie la plăcerea lui Bachus, cântă ofiţeri bulgari. în fund, lângă tejgheaf, o grecoaică tânără ^i blondă ca un miraj de lună, zâm- beşte însufleţită de veselia oaspeţilor. Mai la o parte, în jurul unui grecoteiu ameţit de ambrozia viţei, mai multe fete svânturate ciripesc Ia el ca la o cucuvea... Am părăsit acest cinematograf comic cu o remuşcare vie în suflet, căci privind din nou mizeria acelora ce odată au cucerit tinut » după ţinuturi până la Viena, mă învinse ne- D-l Victor Antonescu în „Legea iertării". statornicia lumei şi durerea nesfârşită a unei vieţi fără rost. Cătră seară am vizitat cartierul turcesc. Când deschizi poarta unei case turceşti ai impresia că păşeşti spre lumea basmelor orientale. Curtea pare un coridor boltit de ramuri, în umbra căruia se înalţă în fund un harem alb ca un burg antic. Dar... ce-i mai frumos e că fiecare harem îşi are puţul sau cişmeaua, o grădină smălţuită, cu flori de Bengal, o cameră pentru baie unde se scaldă cadânele regine, o tambură atârnată după uşe, o păreche de dairele cu marginile de coajă de nuc, pe care-s prinse lame de metal ce sună la atingerea degetelor subţiri ale turcoaicelor, un chioşc tăinuit, — şi în curte.., www.dacQFomanica.ro 702 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1913. o portiţă ce corespunde cu vecinii. La cele mai multe, sunt aşternute pe jos cu chilimuri persăneşti; păreţii sunt înfrumseţaţi cu podoabe de Damasc, iar sofalele sunt acoperite cu stofe preţioase de India. Ai crede că-s nişte locaşuri de iubire în cari... vieaţa patriarhală, lipsită de sbuciumul civilizaţiunii, se scurge senină de-o veselie primitivă, fără capricii, fără regrete. Târziu... când noaptea îşi aşterneâ pe cărărui perdelei ede umbră, în saraiul beiului Mehmet-Ali, o cadână, care încercând să-şi apere onoarea străpunsese cu hamgerul pe soldatul Hincef, eră bătută cu vărgi de fier şi aiura în vaete sfâşietoare. Guvernatorul, auzind de îndrăzneala fiicei lui Mohamet, ca un Cain îndârjit de-o răscoală sufletească dete ordin soldaţilor să stârpească toată seminţia Isliamă închinată semilunei. „Odată pentru totdeauna vreau să strălucească pe cerul semilunei crucea biruitoare", rosti el cu un glas vibrător, iar soldaţii şi comiţii, setoşi de sânge, în zâtigănirea săbiilor se aruncară asupra refugiaţilor ca asupra unei prade. în mai puţin ca un sfert de ceas oraşul Seres se schimbase într’o arenă romană, în care fiarele şi orgia neronilor îşi manifestă cruzimea unei morţi răsbunătoare!... Salonic. P. Papazissu. Teatrale. — Scrisoare din Bucureşti. — După puternica sguduitură ce s’a produs prin intervenirea ţărei armate în conflictul balcanic, odată ce pacea a fost restabilită, valurile vieţii publice româneşti au revenit la matca lor mai primenite par’că şi mai pline de vigoare. Activitatea s’a pornit pe toate terenele cu mai multă însufleţire si cu mai f i mare încredere în izbândă. Artele, cari se simţiau ameninţate să fie înăbuşite, au resuflat din greu şi au început iarăş să-şi ia sborul lor spre mulţumirea tuturor celor ce cred în ele. Teatrele si-au deschis larg porţile zăvorite peste vară şi o lume nouă par’că, o lume mai vioaie şi mai tânără umplu sălile de spectacole. Teatrul Naţional îşi boteză începutul sta- giunei în susurul plin de poezie al fântânei lui Horaţiu. Frumoasa Getta coboară coasta ca o arătare nespus de duioasă şi adună flori, una câte una prin preajma Blanduziei. Şi versurile nemuritorului Alecsandri se deşiră unele după altele ca nişte flori de primăvară. Ca o adiere de tinereţe trece peste inimile artiştilor. > Toţi, reîntorşi din călătorii sau dela odihnă, unii dela munca de vară se întâlnesc veseli şi se aştern cu dragoste pe lucru. în pauze încep iarăş poveştile; pe unde au fost, cum au petrecut, ce-au văzut şi fel de fel de întâmplări şi de anecdote. De data asta vorbesc numai cei bătrâni. Cei tineri nu sunt acolo. Au plecat cu toţii în campanie. Se vorbeşte de ei cu drag şi cu şi mai mare drag sunt aşteptaţi să se reîntoarcă. Stagiunea îşi desfăşoară programul cu linişte şi sigură de drumul pe care are să-l facă. în curând sosesc şi „militarii", toţi sănătoşi şi voinici, şi intră fiecare la locul lui în rândurile camarazilor, cari îi aşteptau. Activitatea se desfăşoară acum în întregimea ei. La teatru fiecare artist e o rotiţă şi toate trebuie să fie la locul lor ca să meargă maşinăria. Piesele se perândă unele după altele în faţa sălilor pline şi entuziaste. După „Fântâna Blanduziei", vine frumoasa si curata comedie germană a lui Paul Lindau, „Lorica noastră", care intră numai decât în serie. E jucată admirabil de floarea artiştilor noştri, în frunte cu d-na Giurgea şi Soreanu. Pe lângă ea îşi face loc larg strălucitorul poem în versuri al lui Rostand „Les Romanesques", în româneşte „Romanţioşii", tradus de tânărul www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1913. LUCEAFĂRUL 703 si meşterul în făurirea versurilor Mircea D. i * Rădulescu. Aici străluceşte, în mijlocul celor doi comici Beleot si Soreanu, sveltul si neobositul Tony Bulandra. E frumos ca un vis în rolul acesta şi spune versurile cu mare artă. Se reia apoi Hamlet, această piramidă Shakespeare-iană ce va străluci deapururi în pustiurile literaturei dramatice din toate vremurile. Sălile sunt tixite Vine lumea să aplaude — când pe sentimentalul Demetriad, când pe vigurosul Bulandra. Nenorocirea prinţului din Danemarca cu toată vechimea ei va rămânea veşnic nouă. Să reia mohorîtul „Cocoş negru", unde marele Nottara îşi desfăşoară toate gamele complexului său talent şi Păianjenul, mult gustata comedie în care artiştii se simt ca acasă. Cu pasul chibzuit şi greu, cu figura smerită, dar cu ochii scrutători, furişând priviri ascuţite în toate părţile, apare „Vlaicu-Voda“ din puternica piesă istorică a lui Al. Davila. Din moment în moment te fură si te uimeşte. ) « Actul al patrulea e o măreţie. Par’că te cobori adânc, adânc în fundul inimei neamului românesc. Şi-apoi al cincilea, în partea în care Vodă jeleşte pe Gruie şi în el întreg sbu-ciumul neamului! Mie de câteori ascult piesa, actul al patrălea îmi face impresia unei biserici monumentale, iar al cincilea par’că ar fi crucea ce trebuie să strălucească deasupra. Crucea în care au crezut strămoşii noştri: poporul! D-l Demetriad interpretează pe Vlaicu-Vodă într’un mod superior. Odată cu credinciosul Grue Moldovanul, care moare la sfârşitul piesei, se stinse şi un tânăr artist, regretat de toţi camerazii şi de toată lumea care l-a cunoscut. Fac această apropiere fiindcă în „Vlaicu-Vodă" a jucat pentru cea din urmă oară bietul Constantin Nedelcovici. Eră un artist de temperament, un suflet distins, si un om de mult bun simt. Fie-i pomenirea curată cum a fost şi inima lui! S’a jucat apoi „Magda", cunoscuta piesă a lui Sudermann, în care Agatha Bârsescu era magistrală. D-na Sturdza îi dă o interpretare personală, primită şi aplaudată şi de public şi de presă în unanimitate. Piese româneşti nouă vor fi puţine în anul acesta. Se aude până acum de „Bunicul", o nouă comedie a Iui A. de Hertz şi de-o piesă „învinşii" de Chiriţescu, un nume nou în teatru. Despre amândouă aceste piese se vorbeşte mult bine. Se mai aude că are să se joace şi puternica dramă „Se face ziuă" a lui Z. Bârsan. în vederea formărei unui repertoriu al Teatrului Naţional, pentru care actualul director d-l Al. Davila îsi dă multă osteneală, s’a comandat din străinătate decoruri şi costume nouă pentru piesele Ovidiu şi Răzvan şi Vidra. Tot spre scopul stabilirei unui repertoriu, Direcţia a luat admirabila hotărîre, ca artiştii tineri să dubleze rolurile cari le convin din repertoriul ce se formează, ca astfel pentru orice moment, pentru orice eventualitate, teatrul să dispună de mai mulţi artişti cari să ştie acelas rol. Artiştii tineri sunt entu-» » * ziasmaţi de această măsură. în curând se va mai pune în repetiţie „Romeo şi Julietta" şi „Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare, în admirabila traducere a mult regretatului Şt. O. Iosif. Se mai vorbeşte de reluarea lui Ruy-Blas al lui V. Hugo şi despre „Hoţii" de Schiller, piesă care nu s’a mai jucat de mult pe prima scenă a tării si în care Nottara are în Franz t > Moor o creaţie extraordinară. t Toate acestea, cum zic, se joacă în vederea formărei unui repertoriu al Teatrului Naţional. După cum se vede arta dramatică românească e pe cale de-a intra pe-un drum adevărat şi după desvoltarea pe care a luat-o teatrul în timpul din urmă suntem siguri că va ajunge la înălţimi nebănuite. ’ Veturio. www.dacQFomanica.ro ffl'w ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" 7pgrTi7=5H'T,3^Kr>&t -j=m jwisvă "ya^cKns=t n^nrn'i=i« ftr xpwrrsfscxjKCh'n "v&cxxiTKfct r£*5rPiF?~i ssaraAM» Arhanghelii de VII. Văleni, la Naşterea Domnului. Dragă Vasile! Numai cât am sosit dela biserică! Degetele nu vor să m’asculte cumsecade, şi abia pot ţineâ condeiul în mână. E un ger ne mai pomenit pe la noi, zăpada scânteiază din nenumărate ţinte de argint, uliţele sunt pline de cântecele omătului, şi toată noaptea, peste zi chiar, trosnesc cope’rişele de şindilă. Drumurile sunt tari ca de os’ alb, pline de dungi verzui. Toţi se grăbesc, m’am grăbit şi eu dela biserică pân’ acasă şi totuş am degerat de jumătate. Să vezi ce roşii mi-s urechile, şi din obraji îmi svâcneşte’ mereu căldura! ...Dar, să-ţi scriu! Ce frumos a fost azi în biserică! Lume multă, mai multă ca de obi-ceiu, şi părintele Murăşanu a predicat aşa de frumos despre Hristos care s’a născut în sărăcie, deşi a fost cel mai bogat dintre bogaţii lumii! Spunea părintele că Fiul Iui Dumnezeu a vrut să ne dee o pildă nouă oamenilor despre împăcarea cu lipsele materiale ale vieţii şi despre lupta continuă pentru câştigarea comorilor sufleteşti, cari sunt adevărata bogăţie. Eră aproape aceeaş teză pe care o susţineai şi dumneata în şirul „Adevărata fericire e în noi înşine". Şi...’ m’am gândit la întâiul volum ce mi-ai dat şi la multe... multe... Desigur părintele Murăşanu a spus cu intenţie predica asta. Căci, vai, mi se pare că Vălenarii vor trebui să se mai gândească şi la astfel de învăţături... De mult mă tot lupt cu mine însă-mi să-ţi scriu ori ba despre cele ce se petrec în vremea din urmă în Văleni, şi mai ales la „Arhanghelii". Trebuie să-mi mărturisesc păcatul că, ceeace m’a reţinut mereu să-ţi împărtăşesc noutăţile acestea, a fost teama ca nu cumva să te înstrăinezi de mine. Vai, e adevărat că eu am credinţă nemărginită în tine, dar gândurile de îndoială îmi vin fără voia mea. Le alung, şi se apropie tot mai multe. E vorba, dragă’Vasile, că la „Arhanghelii" s’a isprăvit aurul, sau, cel puţin e pe calea de-a se isprăvi foarte repede. Adevărul e că galeria cea veche a trebuit să fie I. Agârbiceanu. (Urmare.) părăsită, şi că piatra ce se scoate din cea nouă e foarte schimbăcioasă. Casa noastră se pare că s’a răsturnat, nimic nu mai e la locul său, şi-i o tăcere grea neîntreruptă. Şi tata şi mama sunt de nerecunoscut. Mama a îmbătrânit cu zece ani în aceste şase săptămâni, căci, dragă Vasile, de-atâta vreme s’a întâmplat nenorocirea şi eu nu ţi-am scris nimic. O să mă ierţi, nu-i aşa, dacă-ţi voiu spune că-mi eră teamă să nu mă părăseşti dacă m’ai şti săracă? Apoi eu nici nu putusem să-mi dau bine seama de toată greutatea loviturii ce-i izbise pe tata. Eu, de altfel, nici acum nu cred că-i o nenorocire în ce s’a întâmplat, dar, pentru părinţii mei zic. Acum nu mai pot să-ţi ascund nimic, şi dacă judeci şi tu ca părintele Murăşanu, simt că pot vorbi fără nici o teamă cu’ tine. Da, iubite Vasile, nu numai că „Arhanghelii" au căzut, dar îmi pare că tata şi-a isprăvit şi banii. Chiar înainte de sărbători a trebuit să le rămână dator băieşilor. Iţi pare de necrezut vestea asta, ştiu, dar te asigur că e adevărată. Aşadar tu nu mai ai de-a face c’o fată avută, să bagi bine de seamă! După cât îmi pare Ghiţă a prevăzut de mai de mult lucrul acesta, când ne scria mereu că în curând se vor delăturâ piedecile căsătoriei noastre. Oare să se fi delăturat cu adevărat? Oare, chiar prin faptul că-s săracă acum, să nu crească alte piedeci? Nu ştiu pentru ce mă tem, deşi-s convinsă că tu nu dai mult pe avere... Poate unde sunt silită să trăiesc între aceşti doi oameni pe cari îi biciue mereu desnădejdea, în casa, în aerul ăsta plin par’că de presimţiri tot mai rele. Poate spaima ce adie mereu prin camerele noastre se coboară fără să vreau şi în sufletul meu, şi cearcă să mi-l robească! Iată şi acum, îmi pare că-s într’un sicriu. E atâta linişte la noi de-ţi ţiue urechile. Şi, doamne, cum m’aş simţi eu de bine în pacea asta adâncă, pe care am dorit-o de-atâteaori, dacă n’aş şti că părinţii mei, unul într’o odaie, altul într’a’lta privesc încremeniţi în gol! Cât aş fi eu de fericită că am scăpat de veşnica larmă ce umplea în sărbători casele noastre, dacă îngheţul din privirile lor n’ar pătrunde până la mine şi nu mi-ar răci inima, um- www.dacoromanica.ro Nrnl 22, 1913. IiOCRafâkul 705 plând-o de spaima că te voiu pierde! Adevărat că aş fi şi mai fericită, dacă părinţii mei ar judecă în felul meu şi nu s’ar lăsă aşa sdrobiţi de-o întâmplare.’ Dar norocul acesta mi se pare că nu-l voiu avea niciodată. Şi tata şi mama şi-au umplut atâta vreme sufletul numai cu baia asta, încât mi-e teamă că golul ce-l au în ei acum nu-l vor mai putea umplea cu nimic! Sunt slabă de altfel şi eu că nu cutez să le vorbesc, să-i îmbun. Nu ştiu de ce, poate unde presimt că nu m’ar ascultă niciodată. Afară — sărbătorile sunt vesele, dragă Vasile. Birturile gem de oameni, sunt pline de larmă, de cântece. In biserică au ascultat cu mare încordare predica părintelui Murăşanu, dar, îndată ce au eşit s’au pus pe chef. Ol! Băieşii ăştia mi se pare că-s toţi pe-o formă: până au din ce chefuesc fără nici o grije. Aşa aş vrea să te văd acum, să fiu lângă tine! îmi pare că să mă atingi c’un singur deget şi toată teama mi s’ar topi! Să nu te superi drăguţule, dar... te iubesc din zi în zi tot mai tare, şi nu uită că-s femeie, cu cât te iubesc mai mult cu atâta îmi creşte par’că şi teama de-a te pierde! Uite, niciodată nu ţi-am luat în nume de rău că-ţi petreci cu domnişoara Laura, dar de când incep să mă tem, simt o înstrăinare tot mai mare faţă de fetiţa aceea. îmi zic acum: poate să descopere mai multe calităţi bune în ea decât în mine! Vai, noi am fost aşa de puţin laolaltă! Am trăit într’un sat şi am fost străini! Cum să mă pot gândi in . linişte la domnişoara Laura când îmi zic că ea într’o lună a avut ocazia să vorbească cu tine mai mult decât eu într’un an? Mai prânzeşti şi acum la ei? Vai să ştii de câteori, în timpul din urmă, nu-mi zic aşezându-mă la masă: „In clipa asta se aşază şi Laura lângă Vasile, ori în faţa Iui!“ ’ Şi mă ridic fără să fi gustat din bucate! Simt, iubite prietine, că gândurile acestea mă vor nelinişti din ce în ce mai mult, şi prevăd că vieaţa mea de-aici încolo va fi’tot mai întunecată. Grăbeşte deci şi-mi răspunde, şi m’asigură! Ori mai bine lasă Gurenii şi vino acasă! Vai cât aş fi de fericită să te zăresc în curând cum treci pe la fereastra mea, care acum e aşa de tristă! ’ Elenuţa. VIII. Toate camerile din birtul lui Spiridon, şi sala cea de petreceri, gemeâ de lume. în jurul meselor râdeau, cu paharele înainte, bărbaţi, femei gătite de sărbătoare. Geamurile erau asudate, picuri grei se rostogoleau neîntrerupt pe ele. Cei mai mulţi dintre Vă- lenari îşi petreceau cu bere. Paharele mari se înşiruiau pe mese, încununate cu spumă albă; ciocănitul lor se auziâ mereu din toate părţile, urări de noroc, de sănătate se ridicau d’e pretutindenea. Câte unul, mai grav ziceâ: Naşterea lui Hristos Să ne fie de folos! în sala cea mare lumea se grămădeâ tot mai tare spre mijloc. O mare de capete pri- C. Mărculescu. viau surizând spre un omuleţ, care stând în mijloc vorbiă cu aprindere, gesticulând neîncetat. Din când în când izbucneau hohote de râs din mulţimea ascultătorilor, şi unii puneau întrebări omuleţului. Acela tăc’eâ câteva clipe, îşi aţinteâ apoi în gol privirile cari sclipeau ciudat, şi începeâ să vorbească din nou. Eră slab, uscat, cu capul mare, cu mustaţa şi barba rară, omul care propovă-duiâ din mijloc. Picioarele-i erau'slab legate, mânile prea lungi. în fiinţa lui întreagă păreâ că numai ochii trăiesc. Eră foarte palid. El eră lângă masa la care şedeâ fostul societar dela „Arhanghelii" Gheorghe Pruncul şi notarul Popescu. Pruncul îl omenise c’un pahar de vin, apoi îl întrebase aşa în glumă par’că: „Ei, Nichifore, şi spui ca sboară vâlva de pe la noi?" www.dacQFomanica.ro 706 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1913. Nichifor nu prea eră obicinuit să bee; aşa chiar dacă-1 îmbiâ vr’un om mai de seamă. Un pahar de beutură eră de-ajuns ca să-i stelească ochii, să cadă într’un fel de visare şi să-şi înceapă poveştile pe cari le vântură mereu prin Văleni şi prin satele vecine Nu-i prea plăcea nici să muncească, poate dacă-l ardea lumina la deget. El trăia mai mult din cinstea ce i-o făcea azi unul mâne altul. Nichifor, după ce-i pusese Pruncul întrebarea, clătină de câteva ori din cap şi începu pe-o voce groasă: ’ „Sfântă Precestă-troiţă şi sfântă închinăciune, sfânta zi de azi, a luminatei naşterii lui Hristos şi a sfinţilor apostoli! Toate câte-s pe pământ sunt dela Dumnezeu lăsate şi oamenilor date ca să-l preamărească pe el. Dar oamenii se umplură de draci, în fiecare om nouă draci, în fiecare drac nouă scorpioni şi s’au apucat cu toţii să calce legile Celui preamărit. Vai vouă celor ce veniţi de dimineaţă în crijmă şi vă umpleţi inima cu beutură’ beţivă în loc să v’o umpleţi cu rugăciune! Vai vouă căci credeţi că aurul nu mai seacă din munţi. Diavolii ce-s în voi vă orbesc să nu vedeţi, vă astupă urechile să nu auziţi cum fâlfăe vâlva din aripă, gata de plecare!" El tăcu şi privi în pământ. Oamenii se apropiau tot mai mulţi îngroşind roata în jurul lui. „Astă-primăvară, alaltă-primăvară, am adormit cu capul pe-o piatră în pădure — începu din nou, foarte repede, Nichifor — am adormit ş’am visat şi ’n vis am văzut toate podoabele raiului şi’pe Maica Precestă plângând cu lacrimi grele. Plângea şi plângând s’a coborît pe-un nor de lumină şi mi s’a oprit deasupra capului şi m’a ’ntrebat cu blândeţe: Dormi Nichifore? Nu dorm Preacurată’ zic, că-s prea frumoase podoabele raiului ce mi s’arată. — îţi plac podoabele şi luminile raiului, Nichifore? mă întreabă Sfânta. — Plac Preacurată, zic, şi mult aş da să pot sta ia’ colo sub umbra pomului înflorit în care se joacă cei doi îngeraşi. — Vezi Nichifore, zice, toate bunătăţile, toate frumuseţile raiului sunt pentru oameni gătite, când vin osteniţi din lume să se odihnească. Da nu, cei mai mulţi nu le-o zări, nu s’or odihni că s’au abătut din căile Domnului. Pui de pasere am încălzit la sânul meu şi s’au schimbat în şerpi, şi aleargă toţi cătră şerpoaica cea bătrână care este muma dracului. Şi încalecă pe coada şerpoicii celei bătrâne şi sgripţoroaica-i duce în iad şi-i tăvăleşte în'căldările cu smoală. — Vai de mine, zic, Sfânto, doar n’o ajunge şi robul tău Nichifor să fie încolţit de ghia-volul? Nu, Nichifore, zice, — că de aur nu te bucuri, Ia beutură beţivă nu te lăcomeşti, îti zici ocinaşile şi fugi din căile păcătoşilor, bar mulţi din satul tău cari râd acum vor plânge, ş’i mulţi cari săltează de bucurie s’or ghemui de dureri cumplite. Ci dacă ai milă de oameni, du-te şi spune-i directorului dela „Arhanghelii": robitule de satana întoarce-te ia Dumnezeu că perirea este aproape, nu te sătura de aur ci te satură de cuvântul domnului. Şi du-te la tovarăşii lui şi le spune: pocăiţi-vă, timpul s’a apropiat. Şi mergi la tovarăşii dela „Pintenul" şi dela „Vlădeasa", dela „Ungurul" şi dela ,’,Colţul Caprii" şi spune-le că mânia Domnului e deasupra voastră Şi mergi grabnic în birturi şi răstoarnă mesele, varsă beutură si alungă pe ghiavolul. — Vai de mine, zic, âfânto, atâţia să fie întovărăşiţi cu mamona? — Aţâţi şi mai mulţi încă, şi-o fi zilele lor cele din urmă mai rele decât cele dintâi, şi om se va alungă pe om, şi nu va fi lor mântuire în ceasul acela. Dar tu, Nichifore, vrei să fi prorocul lui Dumnezeu şi să vesteşti oamenilor pocăinţa?" Preces’ta s’a uitat la mine i semăna acum cu o porumbiţă, şi m’am ucurat ş’am zis: „Vreau! Iacă eu, robul lui Dumnezeu!" El îşi plecă capul obosit; câţiva pufniră de râs’ dar Nichifor nu-i auziâ. Ochii lui ardeau de friguri, îşi înălţă capul şi privind în tavan, continuă: ’ ’ „Şi m’a luat pe mine nemernicul robul său şi m’a suit în raiu şi mi-a arătat minunile raiului şi m’a trimis în lume să pro-povăduesc despre primejdie şi despre pocăinţă. Primejdia-i că vâlva băilor va sburâ de-aici şi pocăinţa-i ca să părăsiţi beţiile şi fără de legile. ’ ’ — Ehei, Nichifore, de când tot spui că sboară?" zise zâmbind Pruncul. „Şi n’a sburat dela „Arhanghelii"? Sfânta Maica Domnului mi-a zis: Nichifore, în noaptea asta nu durmi ci petreci în priveghere şi rugăciune şi vei vedea minunea Ş’am aprins tămâie şi candela înaintea icoanei Preacuratei, ş’am căzut în genunchi ş’am început să mă rog pentru izbăvirea noastră de duşmanul. Şi iată că pe la miezul nopţii mi-a bătut o 'flacără ’n fereastră ş’am eşit să văd ce-i. Ardea întreagă Corăbioara şi din flăcările albe se ridică măiastră ca un vifor şi se săltă întâi în slava ceriului umplând văzduhul cu ploaie de scântei. Apoi se coboară din cer şi nu se mai apropie de Corăbioara, ci plutind spre sus o luă spre miază-zi, tot mai lin, tot mai jos cu flăcările după ea, şi din flăcări pusderie de scântei. Pocăiţi-vă’până mai este vreme, că s’a apropiat ziua răsplăţii." El oftă şi-şi lăsă capul mare în piept. www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1913. LUCEAFĂRUL 707 Pruncul îi umplu din nou păhărelul, îl ridică, i-l întinse, zicându-i: „Mai gustă, Nichifoare, pentru mărita zi a naşterii Domnului." Dar omul se întunecă deodată, îşi ridică spre el privirile aprinse de friguri, păru că nu-1 mai cunoaşte pe Pruncul şi-i zise părând că aiurează: ’ „Omul viclean şi făţarnic — mormânt spoit pe din’afară! Vai vouă cari ascundeţi putre-zimea în haină frumoasă! Vai tuturor celor răi de inimă cari se bucură de răul altuia, că mănia Domnului îi paşte de aproape!" Tăcu, coborî încă odată privirile arzătoare spre Pruncul, şi dând din coate îşi făcu loc prin mulţime şi eşi din birt. Oamenii se ’împrâştiară râzând de vorbele lui Nichifor, şi notarul Popescu şi Pruncul rămaseră numai amândoi Ia masă. De-o vreme încoace Pruncul cercetă tot mai des pe notarul Popescu, se împrietiniră, îi puteai vedeâ mereu la olaltă, şi aceasta începu să înstrăineze pe oameni de notarul, fiindcă ei începuseră să se teamă de Pruncul. De când încetase jocul de cărţi din oraş, notarul Popescu nu mai mergea decât foarte rar în hotel „Splendid", nu făcea cheltueli, rar îl puteai vedea chiar la un pahar de beutură. Pruncul simţiâ de mult că o bună parte din averea lui losif Rodean trecuse în mâna lui Popescu. El, pe semne, îşi făcuse repede un plan şi astfel cercă să se apropie mereu de notarul. Nu fu grea apropierea aceasta pentrucă amândoi se interesau aproape în aceeaş măsură şi cu aceleaşi sentimente de căderea directorului dela „Arhanghelii". Nenorocirea acestuia eră subiectul tuturor conversaţiilor dintre ei. îndată ce ştiâ unul noui amănunte se grăbiâ să le împărtăşască repede celuilalt. Şi ei doi ştiau mai bine decât oricare altul din Văleni, al câtelea ceas îi bate directorului dela „Arhanghelii". Chiar înainte de-a se apropiâ de masa lor Nichifor vorbiseră multă vreme în taină despre directorul. Acum dupăce exaltatul acela se depărtase, Gheoghe Pruncul reîncepu firul conversaţiei întrerupte. „Cum ţi-am spus, ori crezi dumneata ori ba, eu îţi spun că n’a avut cu ce-şi plăti băieşii. — Asta ar fi prea mult, domnule Pruncul. Asta nu se poate! Nu ştii dumneata că toată lumea vorbeşte de reservele mari pe cari le-ar aveâ în aur neschimbat?" Pruncul făcu un gest domol ca şi când ar zice zâmbind: „Lasă-mă dumneata pe mine ’n pace, nu ştiu eu?" Apoi zise: „Nici o rezervă, domnule notar. losif Rodean n’a fost omul care să pună de-o parte. Eu pot jură că nu mai are nici un gram de aur neschimbat! — Poţi jură, dar e întrebare că cine te crede!" zise Popescu. „Preţuesc în zeci de mii de zloţi piatra ce-o are la piue", răspunse cu hotărîre Pruncul. „Atâta e toată averea lui şi — casa. „Arhanghelii" nu mai plătesc nimic." Ei tăcură amândoi un răstimp, cufundaţi în gânduri. „Dac’ar fi cum spui dumneata... dar nu se poate!" începu din nou Popescu. „Ai voie să crezi cum îţi place, domnule notar!" zâmbi cu răutate Pruncul. „Dac’ar fi adevărat ce spui dumneata... cele două bănci ar fi făcut paşii cei dintâi ca să-şi asigure creditul", izbuti să zică notarul si o uşoară rosată i se ridică în obraii. t > f * * Primirea trupei d-lui Viitor Antonescu in gara din Sibi u. „Cum nu crezi dumneata, pot şi alţii să nu creadă! Cu atât mai rău pentru cele două institute. Eu îţi spun că preţuesc piatra din curte la zece mii de zloţi", zise Pruncul. „Şi ce vrei să spui cu asta?" întrebă Popescu. „Vreau să spun că cele două bănci pot să scape din mână banii ăştia. Gerul se va muia, piule vor porni, şi pe când se vor trezi domnii din oraş piatra va fi măcinată, iar banii svârliţi în galeria cea nouă. — Dumneata crezi că cele două case să nu acopere datoria?" întrebă Popescu. Pruncul zâmbi cu viclenie şi răutate. „Cred că dumneata ştii asta mai bine decât mine", zise el. „De unde să ştiu mai binedecât dumneata?" întrebă surprins notarul. „Dela doctorul Prinţul" răspunse cu răceală Pruncul. Notarul fu neplăcut surprins că omul acesta începe să-i spioneze chiar şi paşii cari îi www.dacQFomanica.ro 708 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1913. făceâ în taina cea mai mare, şi un răstimp rămase in tăcere. „Dacă s’ar întâmplă o catastrofă ai sfătui dumneata pe cineva să cumpere „Arhanghelii?" întrebă într’un târziu pe Pruncul. Oricât se simţi de neplăcut atins de descoperirea de mai înainte, el simţiâ că trebuie să se înţeleagă cu omul acesta, că nu se mai putea despărţi de el. „Am spus că nu plătesc nimic", zâmbi Pruncul. „Bine, n’au preţ pentru dumneata, dar pentru altul? — Nici pentru altul dacă mi-e prietin", răspunse fostul societar privindu-1 ţintă cu ochii lui de pisică. „Dacă ţi-e prietin?" stărui notarul. „Da. La „Arhanghelii" va mai fi aur, dar foarte puţin. Muntele întreg e mâncat de ganguri, de goluri mari. Şi chiar aurul cât mai este e ascuns adânc, ’ cheltuelile ar întrece cu siguranţă venitele. Altfel n’ar fi stat baia asta de zeci de ani părăsită! Vâna de aur pe care am băit noi cred că a fost cea din urmă nemâncată, şi vezi dumneata că şi asta de pe la mijloc încolo a fost schimbată în aur cu sute de ani înainte. A fost norocul ori nenorocul lui Rodean c’a nimerit-o din întâmplare. Asta se va vedea mai pe urmă. — Aşadar dumneata n’ai sfătui pe nime să cumpere „Arhanghelii", întrebă din nou Popescu, care se temea şi acum că Pruncul vrea anume să-l desmânte, ca să pună el mâna pe baie la o eventuală vânzare. Omul ăsta nu-i inspiră nici o încredere, nu eră sincer, îi jucau mereu privirile schimbăcioase. „Dacă mi-e prieten, nu! — Nu te pot pricepe", zise indispus notarul. „D’apoi, sfinte Doamne, nu-i chiar aşa de greu de priceput! Uite, eu mă încred în dumneata şi-ţi spun unele lucruri cari pot să ne fie în viitorul apropiat de folos. Bine să pricepem, să ne fie, adecă la amândoi. Altfel tac. — Nu ţi-e chiar aşa de mare încrederea, se vede", zâmbi notarul. Pruncul fără să se uite la el, răspunse: „In vieaţă fiecare-şi vede de interesele lui. Pentru ce să ascundem lucrul ăsta? Ei bine, eu nu-ţi pot descoperi un plan după care aş puteâ aveâ un câştig, fără ca să fim întâi bine înţeleşi." ’ Popescu simţi că omul ăsta vorbeşte grozav de serios, că-i gata chiar să nu-i mai spună nimic, zise deci repede: „Ai cuvântul meu, domnule Pruncul, am glumit... — Ei, nu-i nici o glumă. In afaceri nu se glumeşte. Deci ascultă-mă, domnule notar: pentru mine şi pentru dumneata ca să ne băgăm banii în „Arhanghelii" ar fi o prostie; să înceapă alţii lucrurile acolo — ar puteâ fi un frumos câştig. — Te rog să vorbeşti mai lămurit", zise impacientat notarul. * „Iată ce-i, începu serios Pruncul. „Arhanghelii" se vor vinde cu siguranţă. Nici cele două case din oraş, nici cea de aici, nici piatra nemăcinată nu vor puteâ acoperi datoriile dela cele două bănci. Asta o ştii şi dumneata. Deci „Arhanghelii" se vor vinde, dar pe nimic. Nime nu se va îmbulzi să-i cumpere. Chiar într’un caz când ar fi cumpărători, noi amândoi îi batem pe toţi. Pe urmă noi nu începem lucrările decât cu un băieş, cu doi, ca baia să nu se declare de închisă, şi în vremea asta ne îngrijim de alţi cumpărători. — De alţi cumpărători?" întrebă uimit notarul. „D,e alţii, dar nu din Văleni, nici din satele vecine. — Oh! acum pricep! Societatea aceea nemţească!" zise notarul. „Da. în Vlădeni a cumpărat până acum cincisprezece băi mai mici. Noi cred că am reuşi să scoatem un preţ bun din „Arhanghelii". Eu m’aş învoi să le arăt cât e de bună baia aceea. Şi, bagă bine de seamă, chiar de ne va răm’âneâ în spate baia, nu vom pierde nu ştiu ce! îţi spun că vom cumpăra-o pe nimic." ’ După un răstimp de tăcere notarul Popescu întrebă: „Dar nu se va puteâ ca la licitarea „Arhanghelilor" să-şi trimită omul ei de încredere şi societatea cea străină, să nu aştepte să cumpere baia din a doua mână? — N’are cine să se intereseze de aşa ceva", răspunse Pruncul. „Dar străinul acela — omul acela — cum îi zice! — Paul Marino?" întrebă zâmbind Pruncul. „Da, da! Paul Marino. Se zice că-i încrezutul societăţii aceleia. — M’am interesat deaproape, domnule notar, dar nu-i nimic adevărat în ce se svo-neşte. Chiorul ăsta pare mai de grabă un om care a fugit din ţara lui pentru vr’o afacere nu tocmai curată — Ei bine, dar atunci prin mijlocirea cui a cumpărat societatea cele cincisprezece băişoare din Vlădeni?" întrebă intrigat notarul. „Prin mijlocirea Iui Herşcu Haisicovici! — A jidanului? ’ — Da. Se vede că societatea aceea încă e jidovească. Deocamdată ea face cumpărări, dar lucrările în mare nu le începe până www.dacQFomanica.ro Nrnl 22, 1913. LUCEAFĂRUL 709 nu va avea mai multe. Dumneata ştii că Corăbioara dintre toate băile din Văleni e cea mai aproape de băile Vlădenilor. Eu am vorbit cu Herşcu. — Cu Haisicovici? — Cu el!“ răspunse Pruncul tot mai vesel de uimirea ce se vedeâ tot mai mare pe faţa notarului. „Jidanul s’a învoit să se facă a nu şti de nimic, când se vor vinde „Arhanghelii". Vezi bine că chiar pe de-a geaba nu vrea să orbească. I-am făgăduit o mie de zloţi, i-am dat şi arvună. — Dumneata se vede că iai cu siguranţă vinderea „Arhanghelilor"!“ zise c’un fel de pismă notarul. „Şi par’că dumneata nu?" rânji Gheorghe Pruncul. Nici unul dintre ei nu se prea întrecea cu beutul; abia gustau din păhărele, se vedeâ că gândul lor fuge mereu departe. în sală larma eră tot mai mare, Spiridon alergă ca purtat de vânt, oaspeţi noui veniau necontenit şi îmbulzeala e’râ tot mai nesuferită. Pruncul se apropie^cu scaunul mai tare de notarul Popescu. îl privi cu încrederea pisicii care ţine şorecelul între labe, şi-i zise: „Dacă am început odată, cred că am putea merge şi mai departe, domnule notar. — Te rog?" făcu notarul nepricepându-l, dar trăsărind văzându-i privirea. „Am puteâ să vorbim, cred, despre ceva cu mult mai însemnat pentru amândoi, decât „Arhanghelii". — Te gândeşti poate la cele două case din oraş?" întrebă c’un zâmbet rece notarul. „Departe de mine aşa gând, domnule notar, răspunse Pruncul. Dar băgat-ai dumneata de seamă că oricât aur este în Văleni, aproape nu este băieş care să nu fie dator pe la băncile din oraş? — Nu mi-am prea bătut capul cu asta", răspunse Popescu cu indiferenţă. „Totuş niciodată nu strică dacă suntem băgători de seamă. Din ce vezi, înveţi. Dacă Vălenarii noştri au făcut împrumuturi până acum, când băile şi de douăzeci de ani au fost mereu bune ori bunişoare, cu siguranţă vor face mai multe împrumuturi de-acum înainte. Căci toate semnele arată că băile dau îndărăpt. Câteva au şi fost părăsite până acum. „Arhanghelii" nu vor rămânea singuri. Şi asta e foarte uşor de înţeles. De-atâţia ani oamenii taie aproape în aceleaşi vine de aur, şi acestea nu pot decât să se mai şi isprăvească. Acum ori se vor află altele, ori nu se vor mai află până cine ştie când, ori chiar dacă trei-patru vor mai rămânea încă bune, adevărul e că oamenii vor aveâ lipsă şi mai mare de bani ca până acuma." El se apropie şi mai tare de notar. „Până se vor descoperi alte vine, continuă el, oamenii au o grămadă de cheltueli pe cari nu au de unde le acoperi. Eu cunosc pe Vălenari şi ştiu că nu se gândesc la rezerve. Iosif ’Rodean nu e singurul, deşi el nu e de-aici. Dacă nu se vor afla alte vine, trebuie să ştii că vremea de încercări deşarte va ţinea mulţi ani, pentrucă băieşul adevărat nu se lasă învins cu una cu două, şi în răstimpul ăsta băile vor înghiţi bani mulţi. Dacă vor rămânea chiar câteva mai bune, să nu uităm că acestea vor scuti cel mult treizeci-patruzeci de familii — eu spun numărul cel mai mare — de împrumuturi. Deci oricum s’ar întâmplă, Vălenarii vor aveâ lipsă de bani tot mai mulţi." (Va urma.) Cântece. I. Mai bine du-te dela mine, Tu suflete ce mi-ai trăit pustiu. Cenuşa vieţii mele moartă O voiu închide-acum într’un sicriu. Mi-ajung atâtea drumuri rele Şi-atâta dor şi vis neîmplinit. Aş vrea să mor cu toamna asta, Ca să visez că încă n’am trăit. II. Cântaţi acum voi iarăşi la fereastră, Dragi pasări, ce-mi cântaţi odată mie Şi iarăş aduceţi-mi zare-albastră. Mi-e inima bolnavă şi pustie Şi eu o floare albă moartă ’n glastră De dorul celui dus să nu mai vie. Maria Dragu. www.dacoromanica.ro 710 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1913. Cronici. Actualităţi. Un mormânt părăsit... Onorată Redactiure! într’un ziar din Român,a cetesc, prizărită şi laconică, următoarea ştire: „Mormântul lui llarie Chendi dela cimitirul Şerban-Vodă (Bellu) este cu desăvârşire lăsat in părăsire." Atât şi nimic mai mult O constatare, rece şi indiferentă, cuprinsă in trei rânduri, lipsită de orice co-inentar. în acelaş număr al ziaiului d.n Bucureşti, cetesc insă un lung apel revârsâtor şi sentimental pentru ridicarea unui monument scriitorului evreo-român Ronelti-Roman, autorul lui „Manasse". Apelul nu c semnat de Evrei ci de Români. Se cere ca, afară de bustul ce i se va ridică în incinta Teatrului Naţional din Bucureşti, Ronetti-Roman să mai capete şi o statuie pe una din pieţele publice ale Capitalei. Şi pentru a nu se ciede că e vorba de o dorinţă p.atonicâ, amintesc că apelul e urmat şi de o „listă de subscripţ'e naţională". Unsprezece nume româneşti au semnat in ziua intâi o sumă totală de 330 de lei. Nu ne îndoim că pe această ialc fondul necesar va fi adunat foarte repede. Coreligionarii lui Ronetti-Roman se vor îngriji de asta. în faţa acestor fapte am simţit o svâcnire de inimă. Cunoşteam lipsa de înţelegere a intereselor naţionale, inconştienţa presei „româneşti" din Bucureşti, dar nu-mi închipuiam că ea ar putea sâ atingă vreodată gradul acesta. Starea de părăsire desăvârşită in care se află mormântul lui llarie Chendi este încrestatăin tonul cel mai indiferent din lume, până când pentru statuia lui Ronetti-Roman e destul să facă apel ziarul cel mai antinaţional din Bucureşti, „ploşniţa" presei româneşti, — am numit „Facla" — pentru ca să fie reprodus şi îmbrăţişat cu căldură, semnat cu sute de lei intr’o singură zi. Lui Ronetti-Roman două statui, în cuprinsul ace-luiaş oraş, iar lui llarie Chendi nici măcar un ultim adăpost cinstit, un mormânt îngrijit de vre o mână iubitoare. Şi Ronetti-Roman a scris o dramă plină de dragoste pasionată pentru cei mai primejdioşi vrăjmaşi ai Românilor in România, pentru Evrei, până când llarie Chendi, pe lângă strălucitul său talent, a mai avut şi o dragoste fanatică pentru neamul românesc, pentru limba şi literatura românească. Şi le-a iubit tocmai pentrucă în ele vedeâ cristalizarea fiinţei noastre naţionale. A veghiat cu gelozie la curăţenia genuină a literaturii naţionale. A alungat cu biciul de foc al spiritului său caustic pe toţi rătăciţii cari, în numele unor teorii şi curente străine, bătenu poarta literaturii româneşti. Ca ziarist, a fost unul din cei mai străluciţi, cei mai convinşi şi cei mai chemaţi propagandişti politici ai luptei pentru păstrarea naţionalităţii noastre in Ardeal. Dela Gheorghe Bariţiu încoace, presa din Ardeal nu a mai avut, afară de Octavian Goga, un colaborator mai însemnat ca llarie Chendi. Şi răsplata? Şase luni după moartea sa: uitarea şi nepăsarea, iar mormântul copleşit de buruieni. în acelaş timp, e deajuns ca un grupuşor de studenţi conştienţi sâ protesteze împotriva piesei „Manasse", pentru ca, prin reacţiune, un cuient puternic de popularitate să meargă spic memoria Evreului Ronetti-Roman, proslăvindu-1 şi veşnicindu-i meritele pentru românism prin innoite critici elogioase şi prin două statui in Bucureşti. Vedeţi D-voastră, Capitala României e lipsită de o statuie a lui Vasile Alecsandri, a lui Dimitrie Bo-lintineanu, a lui Mihail Eminescu, (căci bustul din faţa Ateneului nu poate fi o achitare a marii datorii ce mai avem de îndeplinit faţă de memoria lui), a lui Ion Luca Caragiale, ca să pomenesc numai pe cei mai mari. La noi în Ardeal, Murăşanu, Avram lancu, Şaguna îşi aşteaptă dreapta înviere în bronz, dar autorul lui „Manasse" se va puteâ mândri cu două efigii pe pământul ospitalier al pământului românesc, nu pentrucă a fost vreun preamăritor şi iubitor pasionat al neamului românesc, ci al celui evreiesc. Concluzia pentru orice scriitor şi literat român e deci evidentă: să creiâm opere de preamărire a neamului, a calităţilor şi a sufletului evreiesc, să ne semitizăm, şi ne vom asigură recunoştinţa posterităţii româneşti; dar să ne ferim ca de un rău, ca de primejdia cea mai mare, a preamări neamul românesc, a-1 răsfrânge cât mai bine şi caracteristic prin oglinda operelor noastre, căci răsplata e uitarea, spinii şi polomida pe mormânt! Şi Evreii se mai plâng de „asuprirea" românească. Ei cari au mai mult drept de cetăţenie pe pământul românesc decât un Eminescu, decât un Avram lancu. Eu ştiu o ţară unde un Evreu de mare talent, cel mai mare talent poetic pe care l-a produs acest popor vreodată, pribegeşte şi astăzi fără să găsească un adăpost, un colţişor oricât de mic de pământ german pentru statuia sa, câtă vreme alţi poeţi mai puţin însemnaţi pe cari el, cu ironia sa ucigaşe, i-a desfiinţat, trăesc şi azi, întrupaţi în nenumărate statui pe pământul ţârii lor. Pentru ce această deosebire? Pentrucă acolo e cultură şi aici nu-i. Şi pentrucă cultură nu însemnează spoială, ci un rod al cărui miez e conştiinţa naţională. Unde lipseşte conştiinţa, lipseşte şi cultura naţională. Poporul german simte în mod instinctiv că Heine, cu tot geniul său poetic, nu a fost reprezentantul sufletului său naţional. El nu poate suferi pe pământul său reproducerea imaginei lui Heine, căci simte că nici Heine nu a reprodus, in opera sa. imagina adevărată, credincioasă, www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1913. LUCEAFĂRUL 711 a sufletului german. Pentru Nemţi acesta e păcatul lui Heine şi nu povestea cu spionajul. Dar ceeace la Germani e un păcat, la noi e un merit. Şi invers, ceeace acolo e un merit şi e răsplătit cu statui, cu serbări iubilare, cu ediţii pline de solicitudine, cu muzee şi cu un adevărat cult, la noi e un stigmat şi un mijloc de a fi dat cât mai repede uitării. Nu vă miraţi, domnule redactor, de amărăciunea mea. Ea exprimă adevărul. Bietul llarie a fost unul din reprezentanţii cei mai tipici şi conştienţi ai rassei noastre, cu toate particularităţile ei. Opera sa a fost cea mai puternică mărturie a latinităţii noastre, a Românilor ardeleni, izbucnind limpede şi vie de subt molozul înrâurirei slave, germane şi ungureşti ce-o acoperise, dar n’o fnnăbuşise. Acesta a fost păcatul său, şi pe acesta îl trage şi acum, după moarte, şi-l va trage incă multă vreme până la ceasul redeşteptării conştiinţii naţionale în cultura „naţională" românească. Gh. Piatră. 0 A . Însemnări. Pentru d-1 Dr. Victor Smighelschi. La articolul ce-1 scrieţi în „Românul" răspund următoarele: M’am interesat de lăsământul artistic al lui Octavian Sm.-ghelschi din îndemn propriu, fiindcă mi-am dat seama de importanţa lui. La Diciosânmărtin m’am dus pe cheltuiala mea, fără să fiu exmis de nime şi fără să am plenipotenţă dela nime. Doamnei Smighelschi nu i-am oferit nici o sumă pentru lăsământ. D-sa a spus că pentru suma de 40 mii coroane e gata să-l cedeze oricui în întregime. I-am răspuns că c o sumă marc, pe care noi nu o putem adună decât prin colectă publică. I-am spus că o asemenea colectă, dacă n’ar jenâ-o, s’ar puteâ iniţiâ. Au intervenit, însă, evenimente, cari făceau cu neputinţă realizarea acestui plan, din această cauză nici n’am raportat comitetului central al „Asociaţiunii" despre lăsământ, ştiind în ce situaţie financiară se găseşte instituţia noastră. Pentru acest interes al meu faţă de lăsământul pictorului nostru nu aştept nici mulţumiri şi nici recunoştinţă, dar nu credeam, că tocmai D-voastră, care ştiaţi că mă interesez de lăsământ, să mă trataţi cu gentileţe învăţate din „Bontonul" lui Corneliu Păcurariu. Despre artă şi mai ales despre morală cred că e mai cuminte să nu discutăm împreună. Asta fiindcă îmi iubesc deaproapele, conform moralei creştine, care mai cere, în special dela preoţi, să nu afirme neadevăruri. Oct. C. Tăslăuanu. 88 Lăsământul pictorului Smighelschi. Notiţa noastră despre „expoziţia Smighelschi" din Nr. 20 a supărat pe părintele canonic Dr. Victor Smighelschi din Blaj, frate cu regretatul pictor. D-sa ne răspunde — bine înţeles! — în „Românul" din Arad pe trei co- loane îndesate, ca să mântuie cinstea fie iertatului său frate, pe care, spune d-sa, că noi l-am insultat. Să restabilim adevărul. Revista noastră a fost cea dintâiu care s’a ocupat de importanţa picturii lui Smighelschi. Cetitorii ne sunt martori. însuş pictorul, cât a fost în vieaţă, ne-a mulţumit pentru interesul ce i l-am purtat şi pentru serviciile ce i le-am făcut, dân-du-ne mână de ajutor ca să popularizăm opera concepută de dânsul. D-l Dr. Victor Smighelschi afirmă, cu toate acestea, că l-am insultat. Noi ştim, că re-verendisimul domn canonic e mai străin de bercurile artei, ca de altele, de aceea nu discutăm cu d-sa. D-l canonic se mai plânge, că pictorul nu a fost sprijinit aici la noi. Un popor sărac, ca al nostru, nu-i puteâ da mai multă mână de ajutor. L-a încredinţat să picteze iconostase şi câteva biserici şi cu aceste lucrări făcute pentru noi şi-a câştigat renu-mele. Că s’a dus la Unguri şi că a fost sprijinit de ei nu e nici o insultă. E un lucru firesc. Ungurii il considerau, insă, ca „magyar festo". Fraţii noştri d n Ţară, da, i-au făcut o mare nedreptate, dar de asta nu suntem vinovaţi noi cei de aici. D-l Smighelschi e indignat, că „Albina" a încassat dela văduvă împrumutul ce-l făcuse pictorul, lată iarăş un fapt nedrept. Şi noi suntem de părere, că băncile ar trebui să se poarte mai indulgent cu fiii muzelor, le rugăm chiar să treacă la pretenţiunile neincassabile câteva cambii de ale colaboratorilor noştri. Le asigurăm că politica financiară naţională va merge strună. Dar nici „Asociaţiunea" n’a fost mai bună. N’a voit să o angajeze pe d-na Smighelschi ca directoarâ a internatului şcoalei civile de fete. Rău a făcut, dacă-i adevărată afirmaţiunea d-Iui Smighelschi. Dacă ar fi fost numită directoară a celui mai înalt aşezământ pentru educaţia fetelor noastre desigur şi-ar fi schimbai părerile rele despre Români şi internatul iarăş ar fi mers strună. Chestiunea principală rămâne, însă, tot lăsământul pictorului Smighelschi, de care reverendisimul său frate nu s’a prea interesat nici cât aceia, pe care d-sa îi ia peste picior. Facem noi apel la publicul nostru cetitor să nc trimită suma necesară pentru cumpărarea acestui lăsământ preţios pe seama Muzeului Asociaţiunii. Rugăm ziarele să nc dea mână de ajutor. a Teatru românesc în Sibiiu. Reuniunea meseria-şiior români din Sibiiu, sub conducerea harnicului preşedinte Victor Tordăşianu, preirerge cu pildă bună societăţii române de cărturari mai cu pretenţii. Seratele lunare regulate, cu declamări, recitări şi cântări, reprezentaţiile teatrale date din vreme in vreme dovedesc că in pătura aceasta de meseriaşi (de obi-ceiu cam dispreţuită la noi) conştiinţa că orice cultură e produsul unei munci este mai vie ca în pătura noastră, care îşi reclamă rolul de conducătoare. Dacă această pătură ar desfăşură măcar a zecea parte a activităţii ce-o desfăşură Reuniunea meseriaşilor români, n’am aveâ motive să ne mărturisim cu atâtea prilejuri neîncrederea in forţele proprii. www.dacQFomanica.ro 712 LOCEAJ’ÂROL Nrul 22, 1913. Scriem aceste rânduri din prilejul bine reuşitei reprezentaţii date de Reuniunea aceasta in seara de 8/21 Noemvrie. t Nerva Hodoş. Fostul ajutor de bibliotecar al bibliotecii Academiei române şi şeful Bibliotecii Camerei deputaţilor români, neobositul muncitor Nerva Hodoş s’a sfârşit in Sibiiu, în ziua de 14 Noemvrie având 42 de ani. Despre munca lui la Academie d-1 Nicolae lorga scrie: „A servit-o cu o desinteresare, cu o negligenţă totală a intereselor lui, cu o superbă indiferenţă pentru tot ce se chiamă titlu şi situaţie, care poate servi de exemplu luminos oricui. A cetit ce s’a simţit dator, a cercetat ce i-a fost drag în adevăr, a scris la ceasurile lui, cu acea adâncă iubire pentru subiect, din cari se fac operele mari şi temeinice. Şi, mulţumit cu atâta, n’a presintat, cu sgomot, unei societăţi străine de lucrurile spiritului, contul. L-am văzut astfel ani de zile plecat asupra frumoaselor tipărituri vechi, dintre foile cărora se desfac amintiri, care înfioară, fermecă şi stăpânesc. Pentru el erâ o lume care se cufundă: trăiâ pentru aceşti popi tiparnici, pentru aceşti dieci aşezători de slove, pentru aceşti meşteri de frontispicii, pentru aceşti evlavioşi săpători de sfinte chipuri. Tot mai mult erâ al lor, şi între vremea aceea, care-şi aşterneâ podoabele şi semnele de scriptură pe paginile „Bibliografiei româneşti vechi" şi între vremea noastră, care urmăreşte, în asaltul ambiţiilor, in incâlceala intrigelor şi furia lăcomiilor, alte scopuri, tot mai puţin erâ el in stare să găsească legătura. Dar, de câteori se simţiâ în acest aer greoiu lovitura de aripi a unui ideal, menit şi el, din nenorocire, să se lupte o bucată de vreme cu văzduhul mort şi să cadă, el salută din toată inima încercarea. Aceştia erau prietenii lui, ceice se porneau la luptă cu inerţia, cu nepăsarea, cu grosolănia intereselor. Pentru ei aveâ, în tristeţa vieţii sale neisprăvite, un zâmbet de tovarăş de arme, o curajioasă vorbă bună şi chiar, în sărăcia lui veşnic vânată de creditori, un ban de aur. Şi să nu-1 fi primit pentru cauza ta în suferinţă dacă voiai să-i faci suprema ofensă, de care sângeră sufletul lui! O ştiu şi eu aceasta. în momentul când o vreme eroică păreâ că învie, Nerva Hodoş, „ofiţer român", cum scrie pe ultima lui carie, simţi în sufletul lui de aspră energie tăcută o atât de puternică sguduire, încât resorturile obişnuite, care ţin sănătatea cugetării noastre, se rupseră. Se afundă în vedeniile grozave, de unde nime nu l-a putut izbăvi decât îngerul, care ieri bătu la uşa chiliei din casa de nebuni din Sibiiu. Pace ţie, frate!" Calendare pe 1914. în editura librăriei W. Krafft au apărut următoarele calendare: Amicul poporului, anul al 54-lea întocmit de I. Popovici, ca totdeauna aşa şi acuma aduce ar-ticoli originali dela scriitorii noştri de frunte şi ilu-straţiuni frumoase. în frunte are portretul neuitatului nostru aviator, Aurel Vlaicu, mort în 31 August. Tot asemenea ne dă portretele poetului Şt. O. Iosif şi a criticului II. Chendi cu câte un articol despre aceştia. Aduce un articol scurt, dar foarte cuprinzător de N. lorga, apoi despre Dr. D. P. Barcianu de Dr. 1. Lupaş şi un articol despre noul episcop gr.-cat. al Lugojului, Dr. V. Frenţiu de Al. Ciuia ş. a. Apoi istoria răsboiului balcanic cu numeroase ilustraţiuni şi tratatul din Bucureşti; Şematismul Rom. din Ungaria, etc. Preţul 70 fii. Poznaşul, popularul calendar umoristic al lui Ermil Borcia, ajuns în anul al 19-lea. Cunoscutul umor al lui Haralamb Călămăr ocupă întreg calendarul, menit să alunge urîtul şi gândurile rele. Când eşti mai năcăjit, ia o doză de Poznaş, şi-ţi va trece de năcaz. Preţul 60 fileri. Calendarul săteanului care a ajuns anul al 23-lea, e cel mai bun şi mai ieftin calendar popular, cu articoli anume scrişi pentru popor. Preţul 30 fileri. De vânzaie la librăria editoare W. Krafft în Sibiiu, cum şi în toate librăriile din ţară. 88 Spicuiri... Cetim în foi'etonul unui cotidian: „Primarul rosti o cuvântare la care răspunse-i câteva cuvinte... La banchet întâiul toast se rosti in cinstea noastră; răspunse-i şi arăta-i cât de prietinos am fost primit. Mă ridica-i a doua oară ca să închin pentru propăşirea oraşului şi fu-i întrerupt de urale..." Răspunse-i, arăta-i, mă ridica i, fu-il... Neştiinţa aceasta oaie cu-i să o atribu-i? * Dintr’o critică teatrală: „Nebunul horcăie, tresare în vis, ţipă, sare ’n sus... Aici verismul jocului îşi ajunge paroxismul." Verismul şi-a ajuns paroxismul, critica încă nu. Merge insă şi ea crescendo: „Nebunul, îmbrăcat ţărăneşte, într’o manta ca vai de ea, plină de petece, cu capul ras, cu mersul amărit de om bătut la mir de o scarlă maşteră..." Bătut la mir?... Nu, bătut la cap şi lovit la mir (dar nu de o soarte). Critica merge tot crescendo: „Îmi spuneâ un prietin că ar fi văzut (de ce ar fi văzut?) „Ţesătorii" lui Hauptmann şi că o singură scenă l-a atins (ar fi văzut şi l-a atins! Şi de ce atins în loc de mişcat sau emoţionat?) până la lacrămi, scena când un bătrân ţesător sărac trebuie să iasă afară (ba bine c’o fi ieşit... înăuntru!) şi să vomeze, fiindcă a mâncat o singură dată lucruri prea bune şi stomacul lui s’a revoltat de (noi ne revoltăm împotriva.bunătăţile primite. Tot un amănunt ca acesta mi*a adus şi mie lacrămi in ochi..." Şi amănuntul ca acela cu stomacul revoltat... de bunătăţi? „Ion trage să moară şi totuş are energia să roage pe Anca: „Caută-mă la picior, am un chimir. Să te duci la ocnă şi să-l dai ăluia de a omorît pe tată-său." Critica îşi ajunge paroxismul în cuvintele de încheiere: „Marele artist mi-a promis că va veni şi la anul... Gândul acesta ne dă tărie să putem suportă despărţirea ...“ Fără acest gând ne aruncam cu toţii în tău sau ceteam operele d-lui critic teatral... TIPARUL LUI W. KRAFFT IN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro Biblioteca. sogUtopilop dela noi apare sub auspicii.le „flsociajiunil pentru literatura română şl cultura poporului român" sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tăslăuanu. A apărut al doilea volum: Schiţe şi povestiri de Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru. Preţul unui volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani). Primul volum: Amintiri schiţe şi novele de tn care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda iui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-1 Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura. |e| Preţul unui volum: Cor. 1.60. Se gâseso de vânzare la toate Ubrftriile, 3E Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă. ^?^?wnEZ=IiBH=a^gv«==3B =^F==S*?fr===qf= www.dacQromanica.ro i t u a ţ i u n e sum României. ară. 1912 20 Ociomvrie 227,502.447 495.876 182,503.543 24,392.939 13,273.740 11,949.854 17,416.377 4,165.821 6,286.492 820.159 835.546 109,435.495 80,355.574 81,289.107 9,435.811 3.721.654 773,880.435 Activ: i 161,757.142 Stoc metal, aur......................... 153,831.552 V 1 65,745.305 „ „ trate consid. ca aur . . 56,642.000 / Argint şi, diverse monede....................................... Portofoliul, român şi străin.................................... I 11,681.100 împr. pe ef. publice..................... 25,742.300 \ 1)2,711.839 „ „ , „ ■ in ct. crt............ 18,954.424 / împrumutul statului (fără dobândă)........................... • Efectele capitalului social................................ Efectele fondului de rezervă.................................... „ „ amort. imobil., mobil, şi maşinilor . . . • Imobile . .................................................... Mobilier şi maşini de imprimerie Cheltueli de administraţiune.................................. Efecte şi alte valori în păstrare............................. Efecte In gaj şi în păstrare provizorie....................... Conturi curente .............................................. Conturi de valori............................................. Conturi diverse............................................... 1913 12 Octomvrte 210,648.671 1,264.730 202,707.790 44,076.124 12,802.059 11,997.957 17,089.877 4,091.281 6,466.926 986.092 975.406 144.586.167 155,532.645 33,402.915 16,229.743 3,602.784 866.461.167 19 Octomvrle 210,473.552 1,262.278 202,923.708 44,696.724 12,802.059 11.999.288 17,086.877 4,091.281 6,476.331 987.899 1,135.813 144,602.367 150,867.963 32,404.632 17,451.770 2,816.908 862,082.450 Pasiv: 12,000.000 Capital................................................................ 12,000.000 12,000.000 32,778.965 Fond de rezervă........................................................ 34,709.342 34,804.962 4,910.526 Fondul amort. imobil., mobil, şi maşini ............................... 5,205.574 5,218.474 482,859.320 Bilete de bancă în circulaţiune 458,785.450 460,380.630 3,035 011 . Profit şi pierdere........................... . '.................. 3,646.903 3,646.903 2,527.391 Dobânzi şi beneficii diverse............................................ 3,791.511 4,058.646 23,400.478 Conturi curente şi recepise la vedere.................................. 23,403.571 22,784.236 189,791.069 Efecte şi alte valori de restituit ................................ 300,118.812 295,470.330 22,577.675 Conturi diverse......................................................... 24,800.004 23,718.269 773,880.435 Taxa: Scont 6%, Dobânda 6«/0. 866,461.167 862,082.450 l Capital social Cox*oan.e 1,200.000. ===== Blro-Conto la „AL.BINA1*. -- Postsparkassa ung. 29.349. — ■■= „Banca generală de asigurare" societate pe acţii în Sibiin — Nagyszeben este prima banei de asigurare românească, înfiinţaţi de institutele financiare (băncile) române =====—— ■ ■ — - din Transilvania şi Ungaria. ■ ■ ■ - ■ ■■ ■ ■ - - - Prezidentul direcţiunei: Parteniu Coama, diroc-torul executiv al .Albinei, şi prezidentul .Solidarităţii.. Rnnna crpnpralâ Hp acimirarp” face tot felul de asi£nrări> 6Peoial asigurări iiDalluo gel Ici ala Uc aolgUialc contra focului şi asigurări asopra vieţii in cele mai favorabile combioaţiuni.-—=—- —— • '■. _ Asigurările se pot face prin oricare baucă romlnoască, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi informaţiuni se dau gratis şi imediat. Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând în serviciul societăţii. „Banca generali de asigurare11 dă informaţiuni gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ca sau la altă societate de asigurare. ®. S. o 00 CD Cei interesaţi să se adreseze - ■ : cn încredere z Centrala Băltii geaerale de asigurare Sibiin—Nagyszeben. •f Edificiul ,Albinei" <• ori Ia agenturile ei principale din Braşov (fll. „Albina") şi Arad (J6zseff6herczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro