■
■
■
■
■
■
a
m
■
■
■
■
■
m
a
IBBBBBB
■ URII
                                                         ■ ■ B
B
fl
B
B
B
B
B
B
B
B
                                           BBBB BIBI I RBBIRI BIBBBBB ■■fllllll
 Revistă pentru literatură, 0 0 artă şi ştiinţă 0 0
 Apare de douăorl pe lună ■ Redactor: Oct. C. Căslăuano
An. XII.
Ar. 21.
BV
 BB
Bl
BB
BB
B
a
a
a
a
B
B
a
B
a
a
9
                      s îî Cuprinsul: :: ::
6heorghe Murnu .
6. Topârceanu . . 1. AI. Brăt.-Voineştt Zaharie Bârsan . . Liviu Marian . . . Maria Cunfan . . Mihail Sadoveanu .
Evenimentele din Balcani şi Aromânii.
Balada popii (poezie). 5crisori din Campanie. Bolnava (poezie). Legătura din urmă. Cântece (poezie). Scrisoare.
I. A. Basarabescu . După răsboiu...
T. Murăşanu . P. Papazi9su . D. Nanu . . Z. Bârsan . . 1. U. Soricu .
I. Agârbiceanu
Cântecul rezervistulul(p«nit). Dealungul Perlmului. Alarma (poezie).
Nici o bucurie fără jale. Farmec. Un gând hain (poezii).
Arhanghelii (roman).
        Cronici: ion Grecu: Compania dramatică V. Antonescu. Victor Stanciu: Fonograful foto-pneumatic. Însemnări: Cuvinte adevărate. Manasse. Congresul partidului liberal din România. Un fotograf amator artist. (Jubileul gimnaziului din Năsăud. Spicuiri... — Bibliografie.
        Tlustraţiunl: loan Al. Brătescu-Voineşti. C.Sandu-Aldea. N. Beldiceanu. MihailSadoveanu. Emil Gârleanu şi I. A. Basarabescu. Subofiţerii companiei l-a, reg. 6 de Vânători. *6. Topârceanu. D. Nanu. 1. A. Basarabescu. Sfin)irea monumentului lui Badea Cârjan la 5inaia (August 1913).
                             Slbiiu, 1 fioemvrle v. 1913
                    fctaun

                                                                           Preţul unui număr: 80 bani.
                        LUCEAFĂRUL
REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ.
              APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE.
Colaboratori: 1. Agârblceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, I. A. Bassarabescu, G. Bogdan-Doică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C Bucşan, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Cinra, Otilia Cozrauţa, Marla Cun{an, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimlu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, 1.1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. I. Matelu, Octav Mlnar, Comellu Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Clncinat Pavelescu,
H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gb. Popp, Dr. Sextll Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotici, M. Sadoveanu,
C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Rftrnniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton
                         Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu.
                                                   ABONAMENT:
                                                 Ediţia de lux
                                                . In Austro-Ungaria:
1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor.
                                           In România şi străinătate:
1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor.
                  Ediţia simplă
                în Austro-Ungaria:
         1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor.
         Pentru preoţi, învăţători şi studenţi:
         1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor.
                                                                           în România şi străinătate:
         1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor.
                                          Redamafiile sunt a se faes in curs de li sOe după apariţia fiecărui nu>năr. Pentru orice schimbare de adresă se tor trimite 20 bani in mărci poştale.
^             Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa:
tjj                         Adm. ren. „Luceafărul", Slbiiu (Nagyszeben).
^5HEra£B5HS-a5HSH5a5a5H5H5HSeL5H5B5E525H5H5H5ara5HSH5H5HSH5aSH5B5H5Hţ
         Cunoscutele şi bine apreciatele calendare din editura fl. Krafft in Sibliu
                                   au apărut pe anul 1914:
    Amicul poporului, anul al 54-lea întocmit de I. Popovici, ca totdeauna aşa şi acuma aduce articoli originali dela scriitorii noştri de frunte şi ilustraţiuni frumoase. în frunte are portretul neuitatului nostru aviator, Aurel Vlaicu, mort în 31 August. Totasemenea ne dă portretele poetului Şt. O. Iosif şi a criticului 11. Chendi cu câte un articol despre aceştia. Aduce un articol scurt, dar foarte cuprinzător de N. Iorga, apoi despre Dr. D. P. Barcianu de Dr. I. Lupaş şi un articol despre noul episcop gr.-cat. al Lugojului, Dr. V. Frenţiu de Al. Ciura ş. a. Apoi istoria răsboiului balcanic cu numeroase ilustraţiuni şi tratatul din Bucureşti; Şematismul Românilor din Ungaria, etc. E cel mai serios şi bine îngrijit calendar dela noi cu material bogat şi de valoare. Preţul 70 fileri.
    Poznaşul, popularul calendar umoristic al Iui Ermil B o reia, ajuns în anul al 19-lea. Cunoscutul umor al Iui Haralamb Călămăr ocupă întreg calendarul menit, să alunge urîtul şi gândurile rele. Când eşti mai năcăjit, ia o doză de Poznaş, şi-ţi va trece de năcaz. Preţul 60 fileri.
    Calendarul Săteanului care a ajuns anul al 23-lea, e cel mai bun şi mai ieftin calendar popular, cu articoli anume scrişi pentru popor. Preţul 30 fileri.
                      De vânzare la librăria editoare ăl. Krafft In Sibiill, cum şi în toate librăriile din ţară.
Orice reproducere Jiirâ indicarea izvorului e oprită.
             Evenimentele din Balcani şi Aromânii.
   în sfârşit marea furtună balcanică s’a potolit. Ea n’a fost cea dintâi cum n’are să fie poate nici cea din urmă. A văzut omenirea din Balcani şi mai grozave catastrofe decât cea de azi. Cine-i cunoaşte trecutul istoric n’are deloc să se mire de convulsiile-i tragice cari au dăinuit aproape un an. Au fost sgu-duiri si mai înfricoşate pe vremea lui Vasile Bulgaroctonul şi, mai târziu, pe vremea revoluţiei româneşti a Asaneştilor. Macedonia şi Tracia au fost pe atunci ca şi astăzi teatrul celor mai crâncene învălmăşeli şi mai canibalice porniri de nimicire reciprocă între popoare. Iar dacă la venirea Turcului, năpraz-nicul duşman obştesc, s’au mulcomit patimile naţionale ale acestor popoare şi s’a înfăptuit sub cruce frăţia lor silită, tragedia a continuat surdă sub forma luptei dintre stăpân şi rob, dintre păgân şi creştin, până când raialele, în bătălii făţişe şi cu ajutorul marilor puteri, şi-au recăpătat libertatea politică şi au eşit ia suprafaţă. Atunci, în adâncul conştiinţei lor, s’a deşteptat din nou clocotul vechilor uri şi vrăjmăşii, al vechilor pofte şi ambiţii şi, sub cuvânt de liberare a „fraţilor" cari mai rămăsese sub jugul neputincioasei semilune, au izbucnit în valuri mistuitoare cari -au prefăcut într’un vast cimitir frumoasele văi si
                                                                                                                  . >
câmpii ale acestor ţinuturi clasice. în vremea asta fiarele şi-au întins labele şi au apucat în ghiara lor făşii cât mai mari din pământul la care râvneau de amar de ani. Libertate, ideal naţional, civilizaţie, creştinism — cuvinte goale, obrăzare de nobleţă ce acopăr poate cel mai sălbatic fond sufletesc din întreaga Europa. Omul cavernelor s’a dat pe faţă în
toată hâdoşia lui. Ai cetit-o în ziare, ai văzut-o scris şi descris, e prea puţin; trebuiâ s’o vezi cu ochii sau cel puţin s’o auzi din gura victimelor ca să ai icoana-i vie, ca să-ţi dai seama deplin de „bestia balcanică". Căci n’a fost hărţuială dreaptă dintre oameni de arme duşmăniţi, dintre oştiri, cari se încaeră şi se seceră între ele de dragul biruinţei, ci scăparea din cuşcă a hienelor, tigrilor, lupilor şi şacalilor însetaţi de o sete adâncă, nepotolită de sânge, de sfâşiere, de sdrobire, de stâr-pire pe rudă, pe semânţă. Spre alinarea ei s’a născocit tot ce aiurirea omenească poate zămisli mai infernal şi mai oribil. Toată energia ferocităţii unor întunecate vremi apuse desfăşurată pe faţă, fără frâu şi stin-gherire.
   De altfel sfârşitul acesta fatal îi prevestiseră simptome elocente — regimul terorismului întronat în Macedonia prin mijlocul bandelor de comitagii şi antarţi, regim care a ţinut vreo zecime de ani şi a fost pe ascuns chiar patronat sau încurajat câtăva vreme de autorităţile otomane, înşelate de nădejdea că măcelărirea dintre creştini le poate înlesni domnia sau prelungi agonia în Europa. Câteva mii de victime omeneşti au fost întâia eca-tombă pe altarul Molohului balcanic. Eră, ca să zic aşa, prima erupţie a vulcanului; au urmat apoi, pe rând şi tot mai puternice, erupţiile cari au bântuit un an. Acum exploziile au contenit; craterele nu mai asvârl foc şi lavă, măcar că mai fumegă pe alocuri. Ele au fost înăbuşite cu putere şi, oricum, păstrează o aparenţă de linişte. Liniştea ar puteâ fi definitivă, dacă nu se vor strecorâ
                                           1
www.dacQFomanica.ro
650
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
explozive din afară, dacă Balcanii ar rămâneâ ai Balcanicilor şi nu s’ar vârî codiţa „Europei". Statele balcanice, statele direct interesate de soarta ţărilor lor, şi-au făcut singure dreptate, cum au ştiut şi cum au putut. Orice s’ar zice, e aceasta o deslegare a chestiunii orientale, o deslegare care s’a impus dela sine ca'o fatalitate, ca o lege inexorabilă a echilibrului de forţe. Orice altă deslegare putea fi primejdioasă uneia sau alteia din naţiunile balcanice ca şi românimii în genere.
   O altă deslegare însemnă o Bulgarie mare, iar aceasta distrugerea sau ameninţarea necontenită a echilibrului. Căci trebuie să se ştie că singurul stat centrifugal în Balcani e Bulgaria; celelalte (dacă facem abstracţie de veleităţile şi megalomania nevinovată a Grecilor) sunt toate centripetale, deci capabile de o înmănunchiare, de o sinceră şi trainică alipire laolaltă, pentru constituirea unui formidabil bloc balcanic. Bulgaria e lăcomia, cerbicia, intransigenţa şi turbulenţa aziatică. O naţiune mică, de abiâ peste patru milioane suflete, inasimilabilă în Europa, cu nemăsurată poftă de expansiune şi acaparare, cu o mentalitate primitivă, Bulgarii, tocmai din pricina asta, pot fi mai mult decât alţii jocul ispitelor şi intereselor din afară şi prin urmare „trădătorii" cauzei balcanice. în interesul de vieaţă al popoarelor vecine şi chiar în interesul bine înţeles al Bulgarilor, ei trebuiau să fie întâi răpuşi, apoi înfrânaţi şi strânşi în chingi de statele aliate, pentru ca linişte să se facă în Orient. Aşa fiind, hotă-rîrea conferinţei din Bucureşti, grosso modo privită, e cea mai dreaptă ce puteâ fi: este cumpănirea normală a forţelor balcanice, e singura condiţie şi bază pentru stabilirea unei păci durabile. Că aici nu se puteâ ajunge decât prin violenţă şi cu socotirea numai a intereselor mari era de aşteptat. Nodul gordian, chestiunea macedoneană, cea mai grea din toate (Macedonia înfăţişându-se ca o pulberărie a cărei explo-dare puteâ pune în conflagraţie Europa întreagă), s’a deslegat cu sabia. Puteâ să fie o altă soluţie, dar Bulgarii au făcut, din prostia şi spre nenorocirea lor, ca să i se dea această soluţie. Glasul nostru pentru crearea unei Macedonii autonome n’a găsit
nici un răsunet Ia Bulgari, câtă vreme ei trăgeau nădejde că vor pune mâna pe această ţară. Acum, când conferinţa din Bucureşti le-a luat orice nădejde, ei sunt pentru autonomie. Dar acuma sunt singuri printre balcanici, şi singuri, oricât de tari să fie, nu vor izbuti să-şi vadă visul cu ochii. La un moment dat, cu mici concesiuni, ar fi avut alături de ei România, dar atunci erau orbi. Acum e prea târziu. Cu jertfe mari s’a pus la cale echilibrul balcanic, şi acuma nici o putere din lume nu-1 poate clinti fără să provoace frământări adânci şi primejdioase. Acum România nu mai poate fi alăturea de Bulgari, căci aşa cer interesele şi datoriile ei, cât priveşte Macedonia. E adevărat că în Macedonia mai sunt şi alte neamuri, mai sunt Români, de cari s’a interesat şi se interesează statul român, şi că e o nedreptate ca Macedonia să fie grecească şi sârbă, când se ştie că nu e nici una nici alta. Dar cine mai mult decât Bulgarii sunt de vină pentru împărţirea ce s’a făcut? Dacă România a jertfit pe Românii macedoneni Iăsându-i sub Greci şi sub Sârbi, e că Bulgarii au silit-o la aceasta, căci ea, îngrozită de nebunia şi ingratitudinea bulgărească, s’a gândit, fireşte, mai curând la conservarea ei proprie decât la asigurarea Macedo-Românilor într’o Macedonie autonomă.
   Nu-i vorbă, o asemenea Macedonie nu prea le-a zăcut la inimă, chiar dela începutul răs-boiului, bărbaţilor de stat ai României. Cel puţin nimeni din ei nu s’a declarat pe faţă pentru ea. Unii au şi arătat, în convorbiri particulare, motivele rezervei lor. Dar mie mi-a părut şi-mi pare încă şi acum că n’a-veau cu totul dreptate. Nimeni nu ştiâ chiar dela început că răsboiul aveâ să se urmeze cum a urmat si aveâ să aibă rezultatul ce l-a avut pentru statul român. Fiecare însă îşi da seama că, fără participarea României, evenimentele din Balcani aveau să schimbe situaţia în paguba statului şi neamului nostru. Ea nu puteâ eşi teafără din această criză gravă decât prin amestecu-i direct. Se cereâ însă pentru aceasta o formulă. Cum răsboiul se declarase pe baza principiului naţional, orice revendicare a noastră trebuiâ bazată pe acelaş principiu. Erâ deci logic ca
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 191S.
LUCEAFĂRUL
651
politica românească să profite de existenţa elementului românesc în Macedonia şi să intervie în numele lui, mai ales, că până atunci se amestecase acolo direct si indirect şi făcuse însemnate jertfe materiale întreţinând şcoli şi biserici şi prin aceasta contractase o îndatorire morală şi-şi asigurase un drept în faţa lumii întregi. Ea însă a găsit cu cale să mărginească revendicările sale în Macedonia la cererea de garanţii protocolare pentru Aromâni, şi să concentreze pretenţiile ei reale în chestiunea rectificării de graniţă. Decât, cum a arătat rezultatul răsboiului întâi, România puteâ fi tot atât de păcălită în pre-tenţia-i teritorială ca şi în cea naţională. Dar chiar dacă conferinţa din Petersburg ar fi fost ceva mai generoasă faţă de ea, acor-dându-i ceva mai mult decât Silistra cu cei câţiva km din preajma ei, folosul nostru ar fi fost neînsemnat, dacă Bulgarii erau ceva mai mlădioşi faţă de aliaţii lor şi şi-ar fi ajuns scopul lor măcar în parte. Interesul vital al Românilor cerea numai decât ca întinderea Bulgariei să fie cât se poate mărginită şi ca visul ei de hegemonie să fie strivit în faţă. Pentru aceasta, după noi, nu există decât un mijloc: autonomia Macedoniei. Ea ar fi convenit nu numai Românilor, ci şi Sârbilor şi Grecilor, cei dintâi obligaţi prin tratat de-a nu înainta în Macedonia decât abiâ dincolo de Uesctib, iar Grecii fiind în pericol de-a pierde chiar Salonicul. Un amestec, armat sau nu, al ţării .româneşti în vederea acestei autonomii nu puteâ fi rău văzut de nimeni, căci, cum am spus, s’ar fi întemeiat pe principiul etnic, care motivase răsboiul împotriva Turcilor. Ideia, preconizată şi susţinută de noi prin Societatea Macedo-română şi prin Ligă, eră atât de firească şi impusă de împrejurări, încât a fost îmbrăţişată la toate meetingurile din ţară şi repetată în toate moţiunile. Ba chiar, sub presiunea opiniei publice şi stăruinţa Macedonenilor, s’a şi trimis în străinătate o comisiune, din care am avut cinstea să fac parte şi eu, spre a pledâ pe lângă cabinetele europene pentru ideia autonomiei. Comisiunea a fost bine primită, dar neavând sprijinul efectiv al României oficiale şi al altor naţionalităţi din Macedonia (o mişcare nu se puteâ face în
faţa locului din cauza ocupaţiunii) n’a putut dobândi decât rezultate platonice, cu atât mai mult cu cât guvernul român nu mai puteâ reveni în chestia Aromânilor, asupra cărora îşi formulase cererile faţă de reprezentanţii statelor balcanice reducându-le la autonomia bisericei şi şcoalei lor. Singure, dela sine, fără a fi împinse de necesităţi proprii sau generale, puterile mari nu puteau interveni; că intervenirea lor erâ cu putinţă, o dovedeşte Albania, creaţiunea Austriei şi Italiei. Dacă statul român voiâ cu tot înadinsul o Macedonie de sine stătătoare puteâ s’o facă nu numai prin sforţările lui proprii, ci şi prin câştigarea Austriei şi Italiei, statele mari cele mai direct interesate în Peninsula Balcanică; în orice caz ar fi găsit el prilej ca să-şi afirme măcar dorinţa în chip vădit. N’a voit-o, căci ar fi jignit şi înstrăinat pe cele două aliate preţioase, Grecia şi Serbia, cari cu jertfe grele, după două răsboaie, ocupaseră cu armele a treia parte din teritoriul Macedoniei; n’a voit-o, căci aveâ, după spusa unora, încredinţarea, că Macedonia autonomă ar fi însemnat o viitoare provincie bulgară sau un veşnic măr de discordie şi de pofte interne şi externe; n’a voit-o, căci nu se bizuiâ pe puterea de rezistenţă a populaţiei macedoromâne. Şi apoi pe el îl interesă în primul rând echilibrul balcanic şi păstrarea demnităţii şi rangului său printre statele balcanice. Cât despre elementul aromânesc, statul român a crezut că e suficient ca să-i asigure autonomia şcolară şi bisericească prin garanţii recunoscute oficial din partea statelor balcanice.
   Trebuie să recunoaştem, că ceeace a făcut
România a fost bine făcut. Decât izbânda ei
e datorită numai unui joc al întâmplării, căci
se puteâ foarte bine ca socotelile răsboiului
din Balcani să se încheie fără cuvântul ei.
în cazul acesta ea rămâneâ si cu hotarele
                               >
neîntărite (obţinerea Silistrei erâ ca şi nimic) şi cu românimea din Turcia pierdută. De aceea credem că, până când dăinuiâ răsboiul naţional şi până când toată lumea vedeâ în acest răsboiu cauza sfântă a desrobirii „fraţilor", România aveâ tot dreptul şi interesul ca, răzimându-se pe cele câteva sute de mii de Aromâni, să lupte pentru înfiin-
                                       l*
www.dacQFomanica.ro
652
LUCEAFĂRUL
Nml 21, 1913.
ţarea unei Macedonii autonome. Pasul ei ar fi fost cu atât mai mult aprobat, cu cât ea ar fi avut aureola că mijloceşte nu pentru interese egoiste, ci pentru libertatea fraţilor noştri ca şi a celorlalte neamuri macedonene (Albanezi, Turci, Evrei), a căror naţionalitate aveâ să fie sugrumată din partea statelor cuceritoare. Ideia, că Macedonia autonomă ar fi fost o viitoare provincie bulgară nu este convingătoare, căci Macedonia nu e excluziv locuită de Bulgari, ci formează un mozaic de naţionalităţi, şi deci existenţa ei ar fi garantat-o toate celelalte state balcanice, plus România şi Turcia; ea s’ar fi menţinut dela sine, ca o consecinţă a echilibrului balcanic. Pe lângă asta noi am conceput o Macedonie redusă astfel încât s’ar fi pierdut cu mult din importanţa elementului macedo-bulgar. Motivul, că Macedo-Românii, nelo-cuind în masse mari compacte, n’ar fi fost
destul de rezistenţi fată de celelalte naţio-1 > >
nalităti, e ceva mai serios. Decât rezistenta sau nerezistenţa lor eră o chestie de organizaţie internă; dacă în administraţie s’ar fi introdus sistemul cantonai practicat bunăoară în Elveţia sau în genere un sistem analog croit după nevoile locale, suntem convinşi, că acesta ar fi putut asigură îndeajuns drepturile şi libertăţile fiecărui popor.
   Decât acum chestia Macedoniei autonome e îngropată. Bulgarii o spun, pentrucă-i doare pierderea sutelor de mii de connaţionali de ai lor, cari sunt meniţi să fie asimilaţi de Sârbi şi de Greci. Dacă ar fi avut pe Români cu dânşii, ar putea s’o reînvie şi chiar cu succes, mai ales că sunt puteri interesate (Austro-Ungaria în primul rând), cari le-ar da tot sprijinul. Dar maturitatea şi experienţa noastră politică ne face să nu punem nici o bază pe prietenia Bulgarilor. Siguranţa ce avem, că ei sunt în stare să submineze statul românesc ne face să ţinem cu sfinţenie la echi-
                  t            »
librul balcanic, aşa cum s’a croit în Bucureşti, şi ca, deci, cu voia şi peste voia noastră, să recunoaştem ca absolut normală împărţirea Macedoniei între Greci şi Sârbi. Foarte dureros pentru Aromâni, dar nu mai puţin dureros pentru Bulgari, cari nu vor aveâ acolo nici cât Aromânii — şcoala şi biserica lor proprie. Cu toate acestea ei se pot mângăiâ
mai uşor, căci în locul Macedoniei au dobândit ca despăgubire destul teritoriu turcesc în Tracia, ba mai mult, fapt unic în istoria lor şi de cea mai mare însemnătate pentru viitorul lor politic şi economic, au ieşit Ia Marea-Egee.
   Cei mai de plâns şi năpăstuiţi la împărţirea Turciei europene au fost numai Românii din Pind, acei cari au avut parte de toate relele răsboiului şi de nici un folos. Lotul lor a fost cel mai nefericit. Ei au fost repartizaţi între patru state: cei mai mulţi au căzut în Grecia, alţii cam deopotrivă la număr în Albania şi Serbia, iar cei mai puţini în Bulgaria. Cu alungarea domniei turceşti s’a spulberat şi visul lor politic, căci, orice s’ar zice, elementul aromân, bine organizat şi crescut la şcoala naţională, putea să aibă un rol politic în Turcia. Iar idealul politic e cel care aprinde şi hrăneşte mai mult focul sacru al popoarelor. Acum sunt slugile altora. Şi durerea lor e cu atât mai mare, cu cât ei sunt şi se ştiu, în toate privinţele, mai vrednici decât toate neamurile balcanice. Şi, ce e mai rău, ei îşi cunosc pe noii stăpâni, călăii lor de mai deunăzi. Cu toate asigurările şi angajamentele acestora, ei ştiu ce poate să-i aştepte. Existenţa lor naţională sub noul jug nu va fi uşoară. Dar ce pot face împotriva zodiei rele ce le-a fost ursită? Ei trebuie să se resigneze şi să găsească noui puteri răsbătătoare. O deosebire, cu toate acestea, se cuvine să facem: sunt oarecare semne bune că în Serbia va fi ceva mai bine, se poate chiar să fie mai bine decât sub Turci. Grecii neavând drept să mai întreţie şcoli şi biserici greceşti şi deci să facă propagandă naţionalistă în Serbia, deoarece nu e nici un Grec în această ţară, e de crezut că Românii grecomani cari singuri sprijineau aceste şcoli şi biserici, ca să scape de slavizare de care au groază, vor îmbrăţişâ cauza românească. în acest caz românimea din Serbia se va întări şi va putea lucră cu izbândă; norocul lor, pe lângă aceasta, sunt în primul rând legăturile de nemijlocită vecinătate şi de bună prietenie dintre Serbia şi România, şi al doilea marea preocupare a Sârbilor — lupta ce vor trebui să ducă cu un duşman înverşunat din ţara
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1913.
LDCEAFlRUL
653
lor, cu Bulgarii. Şi apoi Macedo-Românii nu sunt primejdioşi Serbiei. Dimpotrivă, ca iscusiţi oameni de afaceri, ca industriaşi şi meseriaşi şi în genere ca un popor de elită, Ie pot fi de mare folos. De aceea putem avea mai multă încredere în făgăduelile Sârbilor.
   Altfel se înfăţişează starea Românilor în Grecia. Diplomaţia greacă, în frunte cu d-1 Venizelos, s’a obligat în Bucureşti să facă totul ca chezăşiile date pentru Aromâni să nu fie literă moartă şi ca ei să fie pe deplin mulţumiţi. Autorităţile superioare greceşti, având în vedere că spada românească atârnă greu în cumpăna viitorului Heladei, vor fi poate de bună credinţă când se silesc să împace pe supuşii Aromâni; dar ce te faci cu autorităţile inferioare, cu cei ce execută poruncile lor, cu clerul grecesc, cu populaţia locală, cu atâtea elemente fanatice şi interesate cari găsesc mii de mijloace ca să facă amară şi imposibilă vieaţa bunilor Români? Cu toate acestea, tot s’ar puteâ face ceva şi în Grecia. Dovadă e ceeace s’a petrecut de curând în ţinutul Veriei. Acolo locuitorii au ţinut piept răuvoitorilor şi au ajuns până la urmă să-şi vadă deschisă şcoala şi biserica românească. Dar asemenea succese nu le poate dobândi decât o populaţie românească entuziastă şi c o n ş t i e n t ă. Iar o astfel de populaţie nu avem decât pe alocuri. Propaganda noastră a lucrat prea puţin pentru a câştiga pe Aromâni. E drept că terorismul bandelor de antarţi a pricinuit mult rău şcoalei româneşti, dar cel mai mare rău l-a făcut o altă bandă mai cumplită — conducătorii cauzei naţionale cărora, fără nici o garanţie morală si fără nici un control, li s’a încredinţat din Bucureşti vreme de peste 40 de ani bugetul şi soarta Aromânilor. Tocmai acum se vede golul imens ce l-a lăsat în urmă stupiditatea acţiunii sau, mai bine zis, neacţiunii noastre naţionale în Macedonia. în loc ca acum toată aromânimea să fie strâns unită şi pregătită pentru marea luptă ce se dă pe vieaţă şi moarte, va trebui ca bieţii naţionalişti în cele mai multe părţi s’o ia dela capăt şi să facă înmiit mai multe sforţări şi jertfe
spre a-şi mântui neamul. Vor reuşi? împrejurările sunt vitrege, în genere mai vitrege ca odinioară (în Albania nu poate fi cu mult mai bine decât în Grecia, căci Albanezii vor fi chiar mai sovinisti decât Grecii; de Bulgaria nu poate fi vorba, căci acolo Românii sunt prea puţini şi răzleţi). Cu toate acestea, date fiind garanţiile obţinute pentru şcoală şi biserică, mai vârtos pentru înfiinţarea de episcopate româneşti, singurul câştig nou, şi, pe lângă acesta, dat fiind prestigiul şi sprijinul moral şi material al ţării româneşti, socotesc că tot ar fi chip de păstrare a neamului nostru din Peninsula Balcanică. Pentru aceasta însă se impune o nouă organizare, o adevărată organizare naturală (nu personală şi biurocratică cum a fost până acum), bazată pe tradiţiile şi nevoile locale şi cu deosebire chemarea şi angajarea în luptă a fruntaşilor poporului ca şi a tuturor elementelor vrednice şi cinstite. Tocmai aceasta e grija şi preocuparea actuală a cercurilor interesate din Bucureşti şi Macedonia.
  Avem toată nădejdea că şi aici, ca peste tot unde locueşte neam românesc, va suflă un nou curent de premenire şi înviorare şi că suferinţele din trecut vor servi ca izvoare de nepreţuită lumină şi învăţătură pentru ziua de mâne. E drept că politiceşte aromânimea nu mai poate jucâ un rol, neavând o ţară a sa proprie şi un rost de sine stătător; însă, după noi, ea ar puteâ aveâ un alt ideal strălucit. O parte însemnată din vieaţa economică în Orient e în mâna sa. însuşirile-i cele mai bune sunt cele manifestate de ea pe terenul practic: Trecutul şi prezentul ei este martor. Neamul acesta, bine organizat economiceşte şi ajutat de capitaluri româneşti, ar puteâ deveni stăpân pe piaţa comercială din Peninsula Balcanică, şi astfel ar puteâ fi cel mai îndemânatic şi puternic agent al expansiunii economice şi culturale a României. Aceasta n’ar fi numai un titlu de glorie pentru dânsul, ci şi totodată mijlocul cel mai bun, căci îi va da destulă putere, ca să reziste cu izbândă în lupta-i de conservare şi propăşire împotriva celorlalte neamuri.
                                                                                        Gheorghe Murnu.
www.dacQFomanica.ro
654
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
Balada popii.
De la târg la Uadul-mare Taie drumul prin poeni, Legănându-se călare,
Popa Florea din Rudeni.
Şi ’n priveliştea bogată,
Sus pe culme, jos pe drum, Iarna palidă-şi arată Plăzmuirile de fum.
Somnul revărsat în fire,
Gerul sfânt al Bobotezii A ’nchegaf argint subţire Peste faldurii zăpezii, —
Şi, legând în ghiaţă stropii, Bura care ’n aer joacă A ţesut pe barba popii Fire lungi de promoroacă.
Bolta sură ca cenuşa,
Codrii vineţi — dorm adânc... 5ună numai căldăruşa Atârnată de oblânc.
Bate Surul din potcoavă Drum de iarnă, fără spor, Culcă rar şi cu zăbavă Lunecuşuri de pripor.
Şi ’n tăcerea care creşte, Adâncit ca ’ntr’o visare,
Popa când şi când şopteşte Legănându-se călare.
Scutură din treacăt salbe,
Reci podoabe care mint, — Surpă bolţi de ramuri albe Cu portaluri de argint...
Lângă drum bătut de sănii,
Unde malul stă să cadă,
Uede urme de dihănii Înstelate pe zăpadă.
Iar pe culmea unei creste,
Ameţit de zare multă,
Strânge frâul fără veste Şi ’mpietrit pe cal ascultă...
Nici o şoaptă, nici un ropot...
Numai din adâncuri sure Dine vuet lung de clopot Peste ’ntinderi de pădure...
Lung îi sună în ureche, —
Pe când el cu grijă scoate Pântecoasă ploscă veche Din dăsaga de la spate.
Şi cu plosca ridicată,
Zugrăvit pe cerul gol,
Popa capătă deodată Măreţie de simbol.
                  #
Colo ’n vale, unde drumul Taie luminişuri rare,
Printre plopi se vede fumul Hanului din Dadul-mare.
Calul vesel simte locul Şi s’abate scurt din cale, —
C’a ’nvăţat şi dobitocul Patima Sfinţiei sale...
Iar hangiţa iese ’n uşă Bucuroasă de câştig,
Ochii-i râd spre căldăruşa:
— Frig, părinte?
                   — Straşnic frig!
                                                                                                       G. Top&rceanu.
www.dacoromanica.ro
Nrul 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
655
                    Scrisori din Campanie.
                                                        i.
         Draga mea,
   La ceasul în care-ţi scriu trebuie să fiţi în grădină. Lazăr a stropit cu furtunul şi miroase a mixandre; Titi şi Miţi se joacă cu Lord, iar voi staţi de vorbă sub ulm. Dacă aş fi şi eu acolo, aş plivi vaniliile şi crizantemele, dar aşa... adio planurile de butăşirea trandafirilor şi de semănarea panselelor pe culori pentru la anul; căci acum îmi dau bine seama că, şi dacă nu mi s’o întâmplă ceva mai rău, (deşi se crede că suntem printre cei destinaţi avangardei generale) şi chiar dacă s’ar întâmplă să nici nu dăm ochii cu Bulgarii, despărţirea mea de voi şi de casă va dură cu mult mai mult decât ne-o închipuim. Mâine de s’ar da ordin de demobilizare, tot poate ar trece 3—4 săptămâni până la întoarcerea acasă, atât de multe trupe sunt şi atât de grea e operaţia scurgerii lor. Până acum, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt sănătos şi-mi pare bine, nu numai pentrucă nu sufăr, dar mai cu seamă pentrucă nu vreau să dau de ruşine. Că după ce mi s’a format plutonul pe care-l comand, le-am ţinut o mică cuvântare şi între altele le-am spus, că deşi multora din ei aş puteâ să le fiu tată, să se ţină de mine şi să plângă şi să se teamă, numai când m’or vedea pe mine plângând sau înfricoşat. Nu e vorbă, că si fără cuvântarea mea soldaţii sunt de-o însufleţire admirabilă şi ca să fiu sincer, dacă am plecat şi mă găsesc acum în ajunul de a trece Dunărea, lucrul se datoreşte unuia dintre ei, căci la sosirea mea la regiment toţi cunoscuţii şi prietinii cu care mă întâlneam se mirau că am fost repartizat Ia partea activă:
   „Cum se poate? doar dumneata ai dreptul după lege să rămâi la partea sedentară. Rămân aici băieţi tineri şi dumneata să pleci? Nu se poate. Pentru ce nu reclami?"
   Aceste îndemnuri, venite peste lipsa mea de porniri răsboinice şi peste durerea gândului unei lungi despărţiri de casă şi de voi, mă îmbrânceau să cer comandantului regimentului, să fiu lăsat acolo unde după
lege aveam dreptul să rămâiu pe baza vârstei.
Stăm în cumpănă: „să mă duc? să nu mă
duc?" când văd, că vine cătră mine un ţă-
rănas de vreo 25 de ani:
     »
   „Domnule locotenent, aflai că sunteţi dela compania a treia.
                                            Ioan Al. Brătescu-Voineşti.
   -Şi?
   —  Vă rog faceţi-mi un bine; nu mă lăsaţi.
   —  Ce bine?
   —     Uite sosii acum şi domnul căpitan zice că şi-a complectat efectivul, că am venit prea târziu. Vin de două zile şi două nopţi, tocmai din Dobrogea, şi să n’am parte de ce m’oi rugă la Dumnezeu, dacă n’am venit pe maşină, că nu mai eră loc. Aveam să iau 400 de lei dela ciocoiu şi m’am lipsit, numai ca să vin mai degrabă şi acum zice, că să rămâi aici... Rugaţi-vă d-voastră să nu mă lase. Trebuie să se găsească în toată compania
www.dacQFomanica.ro
656
LOCKaFĂRUL
Nml 21. 1913.
  unul mai slab, mai nevoiaş; să-l lase pe ăla şi să mă ia pe mine... Vă rog.“
    M’am rugat de căpitan; l-a luat, dar mi-a fost ruşine să mă despart de el şi în loc să cer colonelului să mă treacă la partea sedentară, i-am mulţumit că m’a repartizat la partea activă.
    Ce ciudat lucru! Voi cunoaşteţi bine sentimentele şi ideile mele pacifiste. Da, e destul loc pe pământ ca să poată trăi în armonie însutit mai multă omenire decât este; şi ar fi mult mai bine dacă toţi oamenii, fără gând de întretpâncare sau de exterminare reciprocă ar conlucra pentru combaterea durerei şi urî-tului, cei doi duşmani ai fericirei omeneşti. N’am încetat nici acum de a crede ferm aceste lucruri şi totuş trebuie să recunosc, că e în mergerea cu voioşie spre moarte ceva vrednic de toată admiraţia: e lăpădarea de sine şi de interese meschin individuale, — e biruirea puternicului instinct de conservare.
    Oricât ar părea de paradoxal, răsboiul e o gimnastică de altruism. Dar oricum ar fi, de vreme ce nu s’a putut înlătură, de vreme ce am intrat în el, îmi zic, că poate slaba noastră minte nu înţelege ce planuri urmăreşte natura pentru destinele viitoare ale oine-nirei, că poate din calamităţi prezente se plămădeşte fericirea viitoare şi că, dacă e aşa, trebuie să mă supun şi să caut să-mi îndeplinesc cât mai bine rolul din această clipă. - în clipa asta sunt o rotiţă dintr’un enorm aparat de distrugere; va să funcţionez cât mai bine pentru acest scop.
    N’aveţi idee de ce mare ajutor îmi sunt tâmplele şi mustăţile mele albe şi ce efect produce asupra celor 80 de oameni de sub comanda mea priveliştea unui moşneguţ, care umblă 40 de chilometri fără cârtire. Eri, într’un marş pe un praf şi o căldură înăbuşitoare, unul cam slăbuţ se plângea că-1 doboară raniţa. E şi grozav de chinuitoare: treizeci şi şase chilograme, care te târăsc înapoi şi-ţi taie umerii.
    „E grea, băieţaş?
    —   M’a omorît, domnule locotenent.
    —   Ad-o încoa s’o mai duc şi eu niţel.
    —   Se poate?!"
    Şi s’a îndreptat şi toată oboseala din faţa lui smeadă a pierit; iar tot restul drumului a mers zâmbind cu capul în sus.
   în toţi soldaţii domneşte o însufleţire de nedescris. Tot drumul sunt râsete, sunt cântece, sunt glume. Prin satele prin care trecem, femeilor care plâng: „nu mai plânge, leicuţă, că n’ai de ce; las că-ţi aducem un bariş frumos dintr’un steag bulgăresc." Fetelor frumoase li se fac ovaţii: — „Iii! neicuţule, hai cu noi, că te duc pe raniţă. Ne aduci de mâncare pe linia de foc."
   După 20 de chilometri de marş întreabă pe trecători râzând: „Mă, neică, mai e mult până departe?" Ori cântă un cântec nou:
            „Ia-auzi ceasul bate unu Scoală că ne chinmă tunu.“
   Pentru fiecare ceas e o rimă. Nu le ştiu pe toate. Am reţinut numai câteva:
            „Acum bate ceasul cinci,
            Poate nu mai dau pe-aici.“
   Şi sfârşitul:
            „Acum ceasul s’a stricat,
            Te-am iubit şi te-am lăsat."
   în totdeauna mi-au fost mie dragi cei mici şi neînsemnaţi, dar acum spectacolul entu-siasmului, idealismului şi sănătăţii sufleteşti ale acestor oameni, cari se duc cântând la moarte, ca să apere şi să mărească o ţară, care pentru mulţi din ei aproape numai cu numele c a lor, — îmi întăreşte dragostea şi hotărîrea de a luptă din toate puterile pentru îmbunătăţirea soartei lor. — Numai când constaţi la ei sentimentele astea de aproape supraomenească desinteresare, înţelegi toată grozăvia faptului de a-i ţine ani îndelungaţi în mizerie, iar când încearcă să protesteze, să-i împuşti.
   Am asistat la unele scene pe cari n’am să le uit niciodată. — Ieri, după 28 de chilometri de marş, ne găseam în repaos pe marginea şoselei. Mâncase trupa şi aveâ înaintea ei un ceas şi jumătate pentru odihnă. Pe când se pregătiau să se odihnească a început să treacă un regiment de artilerie. Nu vă pot descrie delirul de entusiasm cu care au fost întâmpinaţi... Strigăte, chiote, urale în tot timpul trecerei, care a durat mai bine de o oră.
   Eram printre soldaţi. La un pas de mine unul privea cu încordare: îşi pândeâ un frate
www.dacQFomanica.ro
Nrnl 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
657
pe care-I avea în regimentul ce trecea. La un moment dat i s’a luminat faţa de bucurie. De pe tunul care trecea a sărit un soldat mai în vârstă. S’au cuprins în braţe, s’au sărutat strâns; apoi artileristul a bătut pe celalalt pe umăr: „despre partea maicii să n’ai grije, am lăsat-o sănătoasă" şi din trei sărituri s’a urcat pe tunul care s’a dus.
   M’am uitat înadins la cel rămas. Abiâ o tremurare a buzei de jos şi o ştergere Ia ochi scurtă, par’că s’ar fi apărat de-o muscă.
   Alaltăieri ne-am oprit la marginea unui sat. A venit spre plutonul meu o femeie, urmată de o fetiţă, care ducea de mână o bătrână aproape oarbă, cu palma straşină peste ochii ei împăenjeniţi de lacrimi şi de bătrâneţe. Femeia mai tânără eră mama soldatului, bătrâna bunică-sa. — Să fi văzut des-nădejdea bătrânei:
   „Vintilă maică, sufleţelul maicii", şi neputând să-l vadă bine, îi pipăia faţa cu amândouă mânile.
   Unul a zis:
   „Nu mai plânge, bătrânico, că ţi-l aducem noi nevătămat."
   Iar baba:
   „Tot aşa zicea de fiul meu Mihăiţă când cu răsboiul trecut... şi nu s’a mai întors..."
   Vă spun drept că m’am aplecat şi mă prefăceam că-mi leg şiretul dela ghiată, ca să nu mă vadă soldaţii plângând.
   Aş umpleâ zeci de pagini, dacă aş sta să vă scriu toate scenele frumoase la câte am asistat.
   Avem în compania noastră vreo opt învăţători de ţară, cari mi-au făcut o manifestaţie foarte mişcătoare.
   Am un căpitan extrem de drăguţ şi un maior admirabil.
   Dela ultima manevră şi până acum, armata îmi pare că a făcut progrese de neînchipuit.
   Sărutări dulci copiilor şi surorilor; îmbrăţişări vecinilor, ţie cea mai bună mângâiere.
                                                                                         loan AL Brătescu-Voineşti.
Du-mă mamă la fereastră Vreau să-i văd şi eu...
Goarna sună şi resună,
Ei se duc cu voie bună,
                                                      Merg cu Dumnezeu!
lan auzi cu ce mândrie Tobele se bat...
Scoală-mă din pat o leacă
Să-i zăresc şi eu cum pleacă Dela noi din sat!
Mă simt bine, mamă, bine Răul mi s’a dus...
Cântecele mă ’nfioară.
Şi uşoară... mai uşoară Mă ridică ’n sus!...
                                                           Bolnava.
Uite-i... rânduri după rânduri Şi pe rând, pe rând...
Numai frunze verzi şi floare
Şi cât vezi colo sub soare Săbii fulgerând...
Printre taţi şi unchi de-avalma Rânduri de nepoţi
Şi bătrâni cu faţa suptă...
Au pornit par’că la luptă Codrii noştrii toţii
Pân’ şi brazii de pe coastă S’au mişcat acum...
Uite-i cum coboară dealul
Şi se pierd... se pierd In valul Apei de pe drum...
Adu-mi, mamă, carabina Am s’aştept aici Până colo ’n primăvară... Să se ’ntoarcă brazii iară Mândrii şi voinici!
Să-mi aducă fiecare
     Câte-o floare ’n sân... Să se facă sărbătoare,
Să văd floare lângă floare, Flori dela păgâni
Iar pe cel ce n’o s’aducă Cum îl mai aşteptl... Am să-i dau dintr’o ochire Floare roşie de mire
     Să şi-o pună ’n piept!
Ural... Dumnezeu v’ajute!...
     Uite-i, mamă, sus,
Cum cotesc pe după munte... Uite bradul meu in frunte Uite-1... cum s’a dus!...
Adu-mi carabina, mamă, Scoate-mă ’n pridvor...
De-o veni ’napoi la mine Să mă ’ntrebe... să m’aline...
    Am să mi-1 omor!!...
                                                                                                                  Zaharie Bârsan.
www.dacQFomanica.ro
658
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
                      Legătura din urmă.
   „...La urma urmei, îmi spuse bătrânul, cu privirile pierdute în zarea plumburie din preajma geamului, nu trăim decât prin lucrurile şi oamenii ce ne încunjoară, din sim-ţemintele ce resar în chip firesc pe urma legăturilor noastre cu ei. Trăim în odaia şi
C. Sandu-Aldea.
mobila cu care ne-am deprins de mici; în teiul sădit de cutare strămoş drept strajă la poarta curţii; în cartea bătrână cu versuri dulci ce ne-a rămas moştenire dela bunica; în vecinul ce trece zilnic şi la acelaş ceas în preajma geamului nostru; şi câte alte lucruri, în aparenţă neînsemnate, banale, chiar urâte, dar a căror lipsă ar însemna deslipirea
unei făsii din sufletul nostru. De aceea se >
poate socoti fericit acel om, ce-a ştiut de cu vreme să-şi îmbogăţească cu prisos sufletul, astfel că, oricât ar despoiâ din el mâna haină a vremii, el tot să mai păstreze într’un
colţ tăinuit o fărâmitură, care să-l lege de vieaţă, să-i însenineze cele din urmă clipe ale traiului său pământesc."
   Tăcu. Urmă apoi un oftat lung şi greu. Fără să-mi pot da seama de ce, avui impresia că s’a desprins în acea clipă, ca o piatră grea dintr’un zid bătrân, o bucată nevăzută din sufletul acestui om. Şi nu m’am înşelat, după cum am înţeles din cele ce a urmat să-mi povestească.
   „Uite, de pildă, eu. Am ajuns ca bradul sguduit de furtuni, ce nu se mai ţine de ţărână, decât în câteva fire neputincioase de rădăcină, căci pe toate celelalte le-au rupt şi le-au uscat pe rând vijeliile vieţii acesteia.
   Ştii ce-i un om desrădăcinat? îţi dai seama de durerea mare, ce-1 chinueşte, când înţelege că a pierdut aproape orice legătură cu lumea, că fiecare clipă următoare îi poate curmă şi cele din urmă fire slabe, ce-1 leagă încă cu vieaţa?
   Ştii că nu mai am nici o rudă pe lângă mine. Casa noastră bătrânească, trecută de mult în mâni străine, a fost dărâmată. Nici strada, în care a stat, n’o mai cunosc, aşa s’au primenit toate casele, s’au părândat toţi oamenii de pe ea. Zadarnic caut azi să aflu ceva din vremea mea pe acolo: nici casă, nici poartă, nici gard, nici copac — nimic, nimic! Se pare că totul a urcat pe nesimţite dealul cimiterului, pentru a coborî în întu-nerecul groapei odată cu oamenii, cari au trăit şi stăpânit cândva pe acolo.
   Căsătorit n’am fost. Poate fiindcă nu mă
credeam în stare a face fericit un suflet de
femeie. Puţinii prieteni ai copilăriei, apoi
tovarăşii întâmplători pe drumul vieţii parte
au murit, parte s’au împrăştiat în alte părţi,
astfel că n’a rămas pe lângă mine nici un
suflet de om cu legături vechi şi trainice,
afară de ... un duşman!
                   )
   Ce te miri? Da, un duşman vechiu, hain, singurul om care, să mă crezi, mă mai legă cu ura sa nepotolită de vieaţa asta. El l-a vârît cu zile şi amărît pe tata în groapă. EI ne-â risipit gospodăria. EI mi-a hărţuit, cu o înverşunare sălbatecă de pasere de
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
659
pradă, rudele. Ba eră să-mi rupă capul şi mie. Am scăpat ca prin minune. L-am ocolit, dar l-am pândit. Şi tocmai când se credea mai sigur, mai puternic, l-am doborît deodată cu ajutorul păcatelor sale proprii, do-vedindu-i in faţa lumii ticăloşiile multe şi mari, pe cari a crezut că are dreptul să-şi clădească nepedepsit cetatea mincinoasă a vieţii sale, pentru a ne stăpâni şi chinui pe toţi.
   A fost aceasta o mare biruinţă pentru mine, o bucurie sufletească ameţitoare, de acele, pe cari le vor fi simţit numai marii căpitani ai oştirilor după o bătălie uriaşă, crâncenă, din care nu credeau să poată ieşi biruitori.
   Singura împrejurare, ce mi-a întunecat puţin aceste clipe rare de fericire, a fost gândul, că nu se puteau bucură şi cei morţi de izbânda mea, prin care îi răsbunasem pe toţi.
   Să te ştii zilnic încunjurat de admiraţia mută a mulţimii celor slabi sau fricoşi pentru curajul, cu care ai răpus pe un tiran temut şi urît de toţi! Să simţeşti în fiecare clipă suspinele sfâşietoare şi mânia înăbuşită, neputincioasă a fiarei biruite, ce se svârcoleşte zădarnic în umbra zăbrelelor, care încă ieri sfăşiâ în voie şi răspândiâ fiori numai cu o singură clipire de ochi!
   Ce mare plăcere! Ce simţire rară, fără care vieaţa îşi pierde farmecul ei, mai cu seamă pentru un om ca mine, care nu mai trăieşte decât stând de vorbă cu sine însuş în cămara zăvorită a sufletului său şi care nu-i mai poate cere lumii din afară nici o plăcere...
   A murit acum o săptămână. Nu mi-i crede, precum n’au crezut şi n’au putut înţelege mulţi: am fost să-l văd. Trebuia să-l văd încă odată. îl credeam cu fălcile încleştate, ca după strivirea unui ultim blăstăm neputincios; cu chipul încruntat, ca un biruit, ce-şi pleacă privirile la pământ şi-ţi face Ioc numai cu o adâncă şi vădită oţerire. Dar m’am înşelat! Pe faţa-i senină flutură un zâmbet. Eră poate mulţumirea supremă pe urma gândului că a scăpat în sfârşit de mine. Sau poate convingerea că odată cu el va trebui să piară şi ultima mea plăcere
mare şi tainică, ce mă făceâ încă să-i aflu vieţii mele pustii un înţeles; că voiu trebui să cad acum si eu învins de vremea, care ne îngenunchează pe rând pe toţi...
   N’aş putea spune lămurit.
   Am urmat maşinal şi dus pe gânduri convoiul, iar, când m’am trezit la uruiala surdă a bulgărilor de ţărână pe sicriu, am simţit asa deodată lămurit că bradul vieţii mele
  >                                   t
N. Beldiceanu.
şi-a rupt ultimele rădăcini firave, ce-I legau de pământ, că se prăbuşeşte doborît în genune şi... mi-a părut rău că nu pot să cobor şi eu alături de cel mort.. “
   Neaflând în gândul meu întristat nici un cuvânt de mângâiere pentru acest suflet pustiu, i-am strâns bătrânului mâna tremurătoare şi rece şi am ieşit.
   Afară începuse a picură din pânzele cenuşii ale cerului de toamnă o bură rece, iar un vânt aspru suflă trezind fiori. Un stol de corbi, împins de o undă puternică de vânt, se prăbuşi o clipă deasupra capului meu,
www.dacQFomanica.ro
660
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
înfiorându-mă cu freamătul uscat al aripelor, îmi ridicai speriat ochii şi le urmării în neştire vâslirea neputincioasă. Se lăsară grei pe crengile despoiate ale unui nuc bătrân din marginea drumului.
                                                                      Când ajunsei în dreptul lor, se ridicară deodată sperioşi, făcând să tremure sub ei
crengile părăsite şi să se înroşească în vânt cel din urmă roiu de frunze îngălbenite. Doar numai în vârf mai stăruia încă una singură, ruginită, ce fâlfăiâ repede Ia fiecare adiere de vânt, la fiecare lovitură de strop, nerăbdătoare par’că să-şi ia şi dânsa sborul pe urma celorlalte ...
                                                                                                        Liviu Marian.
                                       Cântece.
                I.
Stea ce baţi din zarea sură în fereasta mea clipind —
Ce eşti tu: un plaiu de sgură Ori un munte de argint — ? Ne ’nrudeste vreo chemare
           f
Tainică de-mi ştii de dor,
Sau clipeşti din întâmplare Ca oricărui muritor?
                II.
Cu fiecare clipă pier Atâtea vise fermecate,
Se mistuiesc ca o cetate Pe care plouă foc din cer.
Nu tremură de mila lor:
Ce e de traiu o să rămână — Ca steaua care-ţi e stăpână Pe clipa tainică de dor.
                III.
Nădejdea ce-o hrănim cu vise Dă suferinţelor răsplată, Lăsaţi-i porţile deschise Ea nu coboară niciodată — Dar clipa ’n care pe aripe Ca de mătasă ne ridică,
E cea mai sfântă dintre clipe, Atunci ne pare lumea mică.
                IV.
Am în chilia mea un scrin în care-adoarme ’ntre hârtii AI vieţii dor şi-al vieţii chin, Am învăţat a suferi —
Când se deşteaptă e avânt Din care tu cântare ’nvii Ca o copilă fără gând —
Am învăţat a te iubi.
                                                V.
                                 O poezie — joc de scenă,
                                 Sforţarea dragostei supreme,
                                 A doua zi — s’asterne colbul >
                                 Pe trandafiri şi crisanteme,
                                 Dorm laurii atâtor vise '
                                 De fericire si ’ntristare »
                                 Pe ’ngrămăditele culise Ce erau cripte sau altare.
                                 Iar celce-a ’nfierbântat o lume Cu al geniului sacru foc Râvneşte la un cuib de casă Ce nu se clatină din loc.1
                                                           MariaCunţan.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
661
                              Scrisoare.
                                                                                       Fălticeni, 3 Septemvrie 1913.
      Iubite domnule Tăslăuanu,
   Abia alaltăieri m’am întors din campanie; vei înţelege deci de ce scrisorile dumnitale n’au primit răspuns. Am plecat cel dintâiu
marcic, o zi de marş de Sofia. Puţini au încercat sensaţia aceea puternică pe care am avut-o, trecând defileul la 1500 metri, deasupra norilor, pe poteci prăpăstioase, în mugetul torentelor, cu artileria purtată pe braţe de infanterişti. Năcazurile, suferinţele, lipsu-
Mihail Sadoveanu.
şi m’am întors cel din urmă, deoarece regimentul meu (Răsboeni, 15) făceâ parte din avangarda întregii armate de operaţiuni. Din această pricină am avut fericirea să fac cel mai lung drum în ţara bulgărească, ajungând mai departe decât toţi camarazii mei ofiţeri de infanterie. La 14 Iulie, când întreaga armată primea ordin de oprire, deoarece începuseră preliminariile păcii, noi, brigada a XlII-a, treceam Balcanii cei mari, punând stăpânire pe defileul dela Zlatiţa şi treceam mai departe. Am răsbit până la Dolni-Ca-
rile noastre au fost răsplătite în deajuns; marşul nostru fulgerător a adus liniştea în frământările balcanice şi ne-a ridicat mai sus decât eram şi decât ne socoteau alţii. — La întoarcere am simţit, însă, ruşinea şi indignarea ridicându-mi-se în faţă; am găsit o anume presă, ducând o infamă campanie de exagerări şi calomnii, ca şi cum ar fi în solda unei ţări duşmane. Cum se poate exagera şi generalizâ într’atâta? — Am suferit în marşurile făcute pe călduri spăimântă-toare? am răbdat de foame? am mâncat
www.dacQFomanica.ro
662
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
pâine mucegăită? — Ce are a face? Ne-am împlinit misiunea? Oare o campanie este o petrecere? Ceeace am dobândit noi, se putea câştigă fără suferinţe şi dureri? Admirabilă trupă, buni ofiţeri! N’am cuvinte să laud în deajuns armata noastră. Scăderile în comandament, administraţie, greşelile cari se vor fi făcut, — sunt lucruri ce se pot îndreptă, dar puternic şi tare rămâne adevărul, că în viitor putem îndrăzni orice cu un ostaş ca al nostru, mai ales când va fi şi mai bine pregătit, şi când soartea lui economică şi politică va fi regulată în ţara noastră, ridicându-l la o conştiinţă şi putere înzecită.
   în drumul meu am văzut deaproape Bulgaria şi pe Bulgari, şi am văzut multă ţară, ca într’o lungă excursiune. Voiu aveâ multe de spus. Acuma, însă, ajuns acasă, nu gândesc decât să mă reculeg şi să mă odihnesc. Cele dintâiu zile de toamnă sunt dulci şi blânde — şi frumoasa ţară a Moldovei, cu toţi flăcăii întorşi din campanie, pare a se bucură de tihnă, după lungi mâhniri şi ploi funebre. Şi eu sunt unul din cei mulţi şi nici nu doresc să fiu deocamdată altceva. Când îmi vor sosi fotografiile de pe la camarazi, voiu alege una şi ţi-o voiu trimite dacă doreşti numaidecât. Până atunci primeşte amicale salutări dela camaradul d-tale
                                                                                               Locotenentul Mihail Sadoveanu.
                        După răsboiu ...
   Răsboiul balcanic a scos la iveală în ochii lumii întregi:
   Jos: toată sănătatea şi puterea de vieaţă a organismului românesc, daruri de atâta timp cântate — cu glas înăbuşit — de cei cari l-au iubit şi cercetat deaproape.
   Sus: Afară de câţiva bătrâni înţelepţi, o luptă chaotică dusă de o mână de voinici răsleţi, dar cu sufletul curat, împotriva unei pusderii de înstrăinaţi, cari s’au înfrăţit cu
străinii şi au întins pecingine pe pielea răbdătoare a neamului românesc.
   Cred că e peste putinţă ca sângele binecuvântat să nu biruie şi să n’alunge, într’o zi apropiată, tot ce e pojghiţă fără vieaţă, tot ce e menit să piară ’n umbră şi să lase liberă, în lumina vie a razelor de soare, numai floarea care creşte şi se ’nflăcărează cătând la cer.
                            I. A. Basarabescu.
                                   Cântecul rezervistului.
Bate, bate vânt de toamnă, Suflă goarna să mă duc,
Cade bruma pe ogoară,
Ţipă glasuri de cocoară, Unde-s, unde-s ochii mândrii, Foaie veştedă de nuc!?
Soră, soră, suflet trudnic Cu căscioara sub zăvoi,
Hai, şi mă petrece ’n cale Pân’ la crucea cea din vale, Cine ştie, cine ştie De voiu mai veni ’napoi!
                                 ...Mamă, mamă-s prea departe Nu mai sta de-acum pe prag, Curmă-ţi jalea ce te-apasă,
                                 Din privirea ta frumoasă Şi nu plânge, nu mai plânge După veşnicu-ţi pribeag...
Murăşanu.
www.dacQFomanica.ro
Nral 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
663
                       Dealungul Perimului.
                                                                                                      14 Octomvrie 1912.
   Nici un ochiu de rază nu mai scapără departe, fărămându-şi aurul pe muchile stâncilor. Nori umbroşi, greoi se îngrămădesc sub geana zărilor, se împrăştie, s’adună iar ca atraşi de electricitate şi împânzesc cerul, însemnând pete mişcătoare pe platourile împrejurimilor. Vântul bate... fulgeră... tună. Picuri de ploaie îşi plimbă rouă pe poteci.
   Căpitanul lancof, tresărind la zornetul unui trăsnet, care sdrumecă o zecime de soldaţi ce goneau prin râpile văilor hohotitoare, surâse cu un zâmbet amar şi zise: „Ai naibei Turci, au rugat pe Allah să se râsboească El acum cu noi“. Apoi îndemnându-şi soldaţii, cari zoriau printre meterezurile peşterilor ameninţătoare, începu să şuere o melodie ce valea o prindea în ecouri legănate. Mai mulţi grăniceri cu sumanele aruncate glugă peste cap, în deşteptarea cine ştie a cărui dor, oftară în cântecul:
               Jale monie, jale-me Oti şte se rasdelime.
        Rom.: Plânge fată, plânge-mă Căci o să ne despărţim.
   Cântecul acesta îl mai ascultasem astă toamnă la Dubniţa, în vremea mobilizării. Sub umbra unor nuci bătrâni, un tânăr îl rostiâ iubitei sale, strângându-i mâna. Ea rămase de statuie locului, iar el se depărtă lăcrimând. Deodată mă învinse amarul cu care un suflet se desparte de altul şi-mi simţii pleoapele ude. Aceşti voinici, care ştiu să lupte cu avântul vulturului însetat de înălţimi albastre, ştiu să iubească şi să plângă în vremuri de bejenie. Fiecare cântec al lor, fiecare melodie, erâ un strigăt de îmbărbătare, un semn de încredere în viitor.
   în apropiere de Criva-Livada, voievodul Tane Nicolof cu voinicii săi dete peste un regiment de Turci printre cari erau înrolaţi şi flăcăi din Anatolia, şi încinse o luptă care sfârşi cu-o mică răsboire şi cu victime neînsemnate. Arabii, ale căror genunchi nu-i slăbise nesfârşitul drum al piramidelor de nisip, de rândul ăsta n’au adăstat pe Bulgari
să lupte pieptiş cu ei. Steaua biruinţei li se stinsese în suflet.
   La deschizătura unei peşteri, regimentul
14 de infanterie descoperi un rănit Turc,
care se strecurase în ea ca într’un cavou, în
care socotiâ să-si încredinţeze sufletul, lui » > '
Emil Oârleanu şi I. A. Basarabescu.
Allah. Buzele-i erau vinete, fruntea înaltă, pa/ă, de culoarea cadavrului. Erâ încins cu un colan împletit din stele, iar în ochii lui străluciâ însoritul cer al Bosforului. Paletele-i de aur ţintite pe umerii tunicei, arătau că prizonierul erâ un ofiţer nobil ursit durerii.
   După ce fu prezentat comandantului bulgar, el fu pus în străjuirea unor cavaleri cu gâtul încordat ca la taur şi cu braţe nebiruite. Aci am avut prilejul să intru în intimităţile nefericitului ofiţer, care mă privi prietenos când auzi că-i glăsuesc în graiul strămoşilor
www.dacaromamca.ro
664
LOCEAFlROL
Nrul 21, 1913.
săi. După câte-mi destăinui, eră din stambul, fecior de bei, crescut în saraiuri cu cearda-curi discrete, în farmecul cânturilor picurate din tambură. Sufletu-i însă eră întunecat ca o nuvelă arabă ce ascunde aventuri fantastice, iubiri cavalereşti lipsite de noroc. Cu toate acestea, când am început să-i vorbesc de minunile Orientului ce-i legănaseră visurile copilăriei sale, chipul lui se însenină, iar în ochii lui îmi păru că văd reînviind embrionii unei tainice primăveri, o dragoste neînţeleasă ce nu-i îngăduia să părăsească vieaţa.
   La despărţire, când cavalerii plictisiţi de a mai ascultă o limbă inamică, îl ridicară pe-o targă să-l ducă în vreun adăpost mai bun, Osmanul îmi strecură în mână un plic îndpit şi-mi zise:
   — Tu ştii să scurmi în tainiţele inimii; păstrează deci şi ultima-mi taină ca o amintire eternă. Unde n’ai să o înţelegi, ţi-o va tâlcul sufletu-ţi. Poate să mor printre ghiaurii ăştia şL./n’aş vrea să înmormântez cu mine şi tainele mele. Ele şă trăiască laolaltă cu amintirea.... căci:
             Ci ber tahti miurden,
             Ci ber rui haki?
      Rom : Ce-i dacă mor pe tron,
             Sau jos, pe covorul ţărânei?
rosti el în cele din urmă în limba persană. Apoi, suspinând adăugă hotărît versetul arab:
             El seliameliu fi mevt
      Rom: în moarte este mântuirea.
   Cu mâini tremurătoare deschid scrisoarea şi cetesc. Era un scris mărunt, care semănâ mai mult cu nişte semne hieroglifice, lată ce scriâ:
                                                                                   Istambol, 6 Teşrinevel 1328 (anul turcesc).
      Geanîtn cadar sevdiim, Hiusnf.
   „Ghitmişsîn... ve Istambol boş caldi. Me-keife iapmac istediin siahatîni, hârb meida-nînda iaptîn. Eminim chi sonungiusi en minca-
destîr. Ah arslanîm, beim! Senin ghiuzel Piirin, seni uractâ bildicce, tefekiur edemesîn ne-cadar mahzumdîr. Avdet idersen, maaşucanîn leatif elleri, cicecli portocal dallariile alînîni susleigecler. Iaziorsîn chi muhagim arab hârb meidanini sevdii ghibi, beni seviorsîn. Olsun... benda seni seviorîm ve ioperîm."
                                                                                                   Hanîm Esme.
                     Stambul, 6 Octomvrie 1912. Tu, celce te iubesc ca şi sufletul meu, Hiusni.
   „Ai plecat... şi Stambulul e pustiu. Pelerinajul, care gândiai să-l faci la Mecca, l-ai făcut pe câmpul de bătaie. Cred că acest din urmă e cel mai sfânt. Ah, leul meu, stăpânul meu! Frumoasa ta zână nu ştii cât e de tristă ştiindu-te departe. De te-ai întoarce, mâinile iubitei tale cu ramuri înflorite de portocale ţi-or împodobi fruntea. îmi scrii că mă iubeşti precum arabul năvalnic îşi iubeşte câmpul de luptă. Fie... şi eu te iubesc şi te sărut."                                  ’
                                                                                                  Cadâna Esme.
   Mă simţiam fericit că posedam acest pergament sfânt de dragoste cu atât mai mult cu - cât eroii acestui noroc gata să se destrame, îmi erau prieteni cunoscuţi; — unul prin neajunsurile soartei, celalalt prin sentimentele cari vorbesc inimei.
   Când am poposit cu toţii la Tahtali Han, cerul se limpezise spre apus şi-un giulgiu de flăcări momiâ zările pustii. Şirul plopilor, cari se înălţau în faţa noastră ca nişte mi-nareturi, fremătâ o melancolie la atingerea unei aripi de vânt. De vale, corturile se înţepeniră cu ţăruşi ca nişte muşuroaie uriaşe. Prinprejur s’aprind focuri, iar soldaţii strânşi laolaltă, încep să-şi povestească isprăvile zilei. Şi cum glumesc la lumina flăcărilor pâlpâitoare, par nişte aventurieri ciudaţi din fantasticele poveşti ale lui Edgar Poe, ce urzvsc în gând straşnice comploturi.
   Salonic.                     P. Papazissu.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
665
                      Alarma.
S’asvârle gârla ’n vuet din stânci în stânci venind Izbindu-se de pietre, cu spume de mânie,
Şi ’n razele de lună, din undele de-argint,
Sar stropi de diamante ce negura sfâşie.
Tiptil, pe după arbori, înfipţi pe creste sure,
Se pitulă cornistul urcând p’un colţ de stâncă,
La şold i-atârnă cornul... din umbră de pădure Se uită ’n zări; — departe, nici o mişcare încă...
Abia de-o noapte numai atacul se sfârşise,
Şi ’n zori, cum sta pe iarbă, cu faţa la pământ,
Un ropot de copite îi pare c’auzise,
Venind tot mai- aproape, pierind apoi în vânt.
Cu mâna încleştată pe corn, veghiază ’ntr’una.
Ai săi, trudiţi de luptă, dorm somn adânc de morţi, Pe corturile albe, de sus se uită luna Ca un profet al păcei şi paznic relei sorţi.
Dar liniştea îl fură şi somnul îl doboară.
Sdrobit el se aşază p’un trunchiu ciuntit de brad.
O lene dulce-1 prinde şi ochi-i se 'nfioară De blânda mângâiere a pleoapelor ce cad.
Adoarme: altă lume în vis se lămureşte:
S’a reîntors acasă — bătrâna mumă ’n prag A ’ncremenit în locu-i; mirată îl priveşte,
Apoi căzând Ia pieptu-i ea plânge ’nCet, cu drag...
Câte dureri nu poate o clipă să le ’ngroape Cu sfânta ’nduioşare ce sufletul pătrunde!
O lacrimi! — Fericirea când inima n’o ’ncape,
Tot în izvorul vostru ea fuge, se ascunde
Deodat’ tresare codrul de-a oştiilor faimă.
Ce crivăţ de pieire îi vâjâie prin ramuri?
Cornistul se deşteaptă, se uită ’n jur cu spaimă... Veniau potop duşmanii în vânt cu mii de flamuri!
Câmpia şi pădurea sub pasul lor cad pradă.
Sosesc în valuri, valuri din zarea ’ntunecată;
Sub mii de baionete ar trebui să cadă,
Ci trâmbiţa pe buze-i stă mută, îngheţată...
Să sune? sau să fugă? — Cu drag ochi-i se ’ntorn Spre cei ce dorm; el singur acum li-i apărarea!...
Şi hotărît, dar palid, c’un ţipăt lung de corn îşi chiamă singur moartea, dând fraţilor scăparea.
                                                 D.  Nanu.
www.dacQFomanica.ro
666
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
                     Nici o bucurie fără jale.
   Zile sublime, zile mari!... Nefericiţi cei ce
                *                       t
trec prin vieaţă fără să le vadă, fără să Ie simtă, fără să trăiască în ele! Măcar odată! Noi am fost buni Ia Dumnezeu şi ni Ie-a arătat.
   Să vezi o ţară care se ridică la sunetul goarnei! Dela munte, dela şes, dela mare..., din colibe, din bordeie, din palate, din toate unghiurile... Să vezi o ţară care se scoală ca un singur om, hotărîtă să-şi facă datoria! E ceva măreţ în adâncul înţeles al cuvântului. Şi să ai norocul ca ţara asta să fie ţara ta! Să simţi într’o clipă toată bătaia sufletului ei în sufletul tău!
   S’auzi cu ce putere, cu ce mândrie bate prelung şi adânc ceasul cel mare al chemării la datorie. Să auzi undele lui cum se revarsă peste milioanele de suflete ale neamului, cum le trezeşte, cum le sguduie şi le înfioară, ca o poruncă venită dela D-zeu, cum le stârneşte ca o furtună năpraznică şi cum le înalţă sus... sus... la treptele tronului Celui atotputernic; par’c’ar zice: „Am auzit, Doamne, şi suntem gata!" Şi să vezi cerul că se cutremură de tunetul acestor vorbe, că păleşte de uimire în faţa vitejiei străbune, trezită deodată în milioanele pe piepturi ale
urmaşilor.
      »
   Şi în bătaia ceasului celui mare s’auzi cum cresc cântecele de vitejie din toate părţile deodată, cum se întâlnesc, se recunosc şi se îmbrăţişează ca nişte fraţi cari nu s’au văzut de mult, cum se fac una, o inimă şi o credinţă, şi cum se ridică Ia cer ca un uriaş sul de fum ce s’ar ridică de pe cel mai curat altar de jertfă. Să vezi răsărind din valurile de cântece venite de pretutindeni sute de mii de voinici, cu ochii scânteietori, cu feţele înăsprite, cu frunţile mândre şi cu sufletele arzând de dorul celei mai sfinte datorii ce-o are omul în trecerea lui prin lumea asta! Să-i vezi curgând din oraşe, din sate, din munţi şi din câmpii ca nişte şuvoaie tinere şi limpezi, despărţindu-se de mame, de neveste şi copii, de fraţi şi surori, şi împodobiţi cu frunză verde, umplând gările şi pornind în şueratul lung al trenurilor ce-i aşteptau.
   Trosnesc osiile ruginite, zurue lanţurile şi se fac una cu cântecele şi chiotele, cari înfioară adâncul nopţilor de vară.
   Şi nu mai erau trenuri; nu se vedeau nici roatele, nici vagoane că ar fi legate unul de altul. Eră o grămadă de oameni, lungă, nesfârşită şi înaltă, care alunecă prin întunerec. Aninaţi deasupra vagoanelor, căţăraţi pescări, înghesuiţi la ferestre, nu se mai vedeau decât corpuri şi capete împodobite cu frunză. îţi făceâ impresia că s’ar fi desţelenit lungi şi groase Iirpbi de codrii, cari acum se duceau cântând.
   Veniau unul după altul trenurile şi de
prin toate părţile, străbătând şesurile ţării
în nopţile acelea de-apururi neuitate. Eră
un tablou de-o înfiorătoare măreţie! Cadintr’o
mare de entuziasm se revărsau acele râuri,
cari veniau, treceau... si veniau altele fără
de sfârsit. De mult n’a mai fost văzduhul )
ţării româneşti aşa de sfânt şi de asfinţit de chiote şi de cântece de vitejie... Numai stelele cădeau din când în când doritoare să sărute steagurile ce fâlfăiau mândre deasupra grăbitelor fâşii de codrii, cari alunecau de vale spre Dunăre ...
   Aici ca printr’o vraje, ţărmurii bătrânului râu au fost legaţi cu poduri... ca în poveşti! Si-au trecut armatele noastre pe pământul Bulgariei. Cine s’aşteptâ aşa de curând? Bulgarii mai puţin decât toţi!...
   Şi ca într’un avânt de nebunie, oştirile noastre mergeau ca mânate de vraje. Pornite odată, nu s’au mai uitat înapoi; n’au mai avut vreme! Ce-a rămas în urmă, plânsete sau bucurie, sărăcie sau belşug... nu voiau să ştie, nu mai erâ al lor. Al lor eră ce eră să fie mergând înainte. Acolo trăia sufletul lor tot. Mare şi sfântă însufleţire. Au rămas uimiţi corespondenţii străini şi faima acestui elan fără pereche a uimit lumea.
   Cei rămaşi la vetre se uitau lung în zare pe urma voinicilor, îi îndemnau cu sufletele lor să meargă tot înainte, iar fraţii de pe de margini, cu lacrimile fărîmate în gene, îşi şoptiau cea mai curată rugăciune care s’a înălţat vreodată la cer!
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
667
   Şi toate s’au petrecut ca într’un vis grăbit. Duşmanii au rămas uluiţi. De unde se aşteptau ca în 12 zile să treacă Dunărea, oştirile noastre au trecut-o în patru! Va rămânea neuitată aceasta în istoria modernă!
   Va rămânea de-apururi memorabil acel aspru „înainte, marş!" al generalului Mustaţă în faţa unui ordin de-a nu mai înaintâ spre
   Soldaţii suferiau grozav de lipsa de tutun. Şi unul din ei într’o bună zi s’a suit pe bicicletă şi-a pornit la Sofia ... aşa par’câ s'ar fi dus la el în sat. Cu şapca pusă în vârful baionetei şi-a făcut intrarea în capitala Bulgariei. S’a oprit la o tutungerie, a cumpărat tutun şi-a umplut buzunarele şi s’a întors în tabără. Simplu de tot. Cum o fi scăpat
Subofiţerii companiei I-a, reg. 6 de Vânători. *G. Topârceanu.
Sofia! Ordin dela Cartierul general! Foarte explicabil. în pornirea lui nebună, cum putea să se oprească dintr’odată? O stâncă ce se prăvale poţi s’o opreşti cu câteva vorbe?! Eu cred că nici n’a înţeles ordinul. Sufletul lui nu l-a auzit, sufletul lui eră departe înaintea lui, eră în inima capitalei duşmane. A trebuit să vie alte ordine după ordine ca să oprească stânca aceasta!
   Şi s’a mai petrecut ceva aici în vecinătatea Sofiei, ceva ne mai pomenit. Din aceasta se vede şi mai limpede starea de suflet a soldaţilor noştri, cari se credeau cu totul stăpâni pe ţara duşmană, pe capitala ei, pe tot în sfârşit.
de urgia duşmanilor nu se ştie. Faptul rămâne neexplicabil şi cu toate astea autentic.
   După campania aceasta unică în felul ei, mulţi, foarte mulţi s’au găsit ca să defaime armata şi pe ofiţeri. Că soldaţii au suferit de foame, de boale, că s’au prăpădit cu miile. Da, toate astea sunt adevărate. Dar toate erau socotite dinainte. Numai cu jertfele acestea se putea ajunge la rezultatul, la care s’a ajuns. Carele cu proviant n’au putut să se ţie după trupele cari sburau, au rămas departe în urmă. Toate se ştiau dinainte că aşa trebuiau să se întâmple. Numai cu această grabă extraordinară, numai cu aceste mari jertfe ne-am pus la adăpostul unor şi mai
                                        2*
www.dacQFomanica.ro
668
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
mari jertfe şi numai aşa am putut să stricăm toate planurile şi toate socotelile duşmanilor. Dacă am fi întârziat, cine ştie ce faţă ar fi putut să ia răsboiu! balcanic. Au pierit mii de oameni, dar ar fi putut să piară zeci şi sute de mii. Acele mii de oameni răpuşi de boale, de foame, şi de puţinele ciocniri cu duşmanii, s’au jertfit pentru întreaga armată şi pentru marea izbândă a României chemate să facă pace în Balcani.
   Nici o bucurie fără jale, şi fără acele mii de oameni cari au căzut, cine ştie ce mari jertfe ne-ar fi costat luarea Quadrila-terului.
   Numele lor vor trece printre numele de eroi şi vor fi pomenite cu evlavie şi de noi şi de duşmanii Bulgarilor, cari, dacă n’ar fi fost intervenirea noastră aşa de uimitor de grabnică, cine ştie la ce desastre ar fi fost expuse trupele lor.
                                                                                                        Z. Bârsan.
                                   Farmec.
Iubirea, calda, sfânta ta iubire A dat cântărei mele melodie, Credinţei mele veşnică tărie Şi sufletului mantie de mire.
Avânt ceresc gândirea mi-o străbate, Se 'nalţă cătră sferele senine Şi farmecă o lume, cum de tine Sunt visurile mele fermecate.
Puteâ-vei tu vreodată înţelege,
Senină rază cătră cer pribeagă,
Cât mi-eşti de scumpă, cât îmi eşti de dragă, Nebuna, sfânta mea fărădelege?
O, de-ai putea... La ruga ’nduioşată A codrului ce mii de braţe ’ntinde,
Mai roşu Răsăritul se aprinde Şi soarele mai dulce se arată.
                              Şi ’n cântul meu, din flacăra privirii Cerescul foc tu l-ai lăsă să cadă,
                              Cât n’au văzut, şi ’n veci n’or să mai vadă Neputincioşii, triştii domni ai firii...
                                      Un gând hain.
Cum primăvara codrul îl găteşte
Sărutul cald al razelor de soare, .
Străinu-mi suflet azi l-împodobeşte
Privirea ta de vieată dătătoare.
                                                       )
Şi cântecul se 'nalţă pân’ la tine Ca freamătul pădurei înfrunzite.
Şi cânt din zori şi până noaptea visul Pe suflet şi pe genele-obosite.
Şi ’n ochii mei s’aprinde calda rouă; Un gând hain a prins să mă ’nfioare Şi teama-mi frânge mânile-amândouă Şi ochii mi-i preface în izvoare.
O, flacăra ce ’n suflet îmi pătrunde Şi gândul cu seninul cer mi-1 leagă,
Prea mare e, ca s’o mai pot ascunde,
Să nu lucească-odat’ în lumea ’ntreagă.
A inimei comoară-i prea bogată Ca stelele de mine să se ’ndure Şi-i prea ispititoare, ca odată Să nu ’ncerce piraţii să mi-o fure.
Şi par’că-i văd ivindu-se pe mare,
Când soarele în val de foc apune.
...Şi n’am alt scut şi armă de-apărare Doar cântecul şi calda rugăciune!...
                                                                                                       I. U. Soricu.
www.dacQFomanica.ro
    ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL"
rgig-pipyrttira w hm -Egr yg-icva--yayit-jftr>>a n-WHn ^                                        ngrgrR-^n
wm
Arhanghelii <8rmm-mm?
                                                                                                                         de
   Încă în dup’amiaza acelei zile se lăţi şi vestea că în galeria cea nouă dela „Arhanghelii" s’a aflat aur. Insă, afară de cei interesaţi, de cei cari aveau legături cu „Arhanghelii ", ceilalţi Vălenari nu prea dădeau crezare veştii acesteia. Cei mai mulţi ziceau: „până se va îmbuni piatra ca în gangiil vechiu, mai este."
   Dar băieşii cari munceau la „Arhanghelii", cei cari cărau de-aici piatră cu carele sau pe cai, personalul dela piuele lui Rodean, în-viară când auziră vestea bună.
   începând încă din ziua următoare în curtea lui losif Rodean se înstăpâni aceeaş fierbere ca şi mai înainte. Insă directorul nu mai merse la oraş, se feriâ de notarul Ropescu, de părintele Murăşanu chiar, şi aproape cu ziua de cap eră la „Arhanghelii", ori în jurul piuelor.
   Directorul nu mai cuteză să meargă în oraş. Oricât credeâ de tare că gangul cel nou va fi plin de belşug, erau dese clipele când simţiâ o povară neînchipuită pe umeri, pe piept. Sdruncinarea credinţei lui celei dintâi în gangul cel vechiu, săpase par’că o prăpastie adâncă şi întunecoasă în sufletul lui, pe care nu mai izbutiâ să o astupe. Ori câte lumini aprindeâ deasupra ei, prin nouile planuri ce i le aduceâ speranţa, el nu reuşiâ să lumineze decât marginile prăpastiei aceleia. Din ea se ridicau, ca dintr’o peşteră, răsufluri reci cari îi îngheţau inima. Un duşman tăcut părea că se ascunsese în prăpastia din sufletul său, pe care nici cum nu-l mai poate clinti de-acolo, care nu vorbiâ, ci uneori se mişca greoiu. Ca şi când l-ar izbi în spate un şivoiu rece de munte, aşa se înfiorâ uneori directorul, gândindu-se la datoriile mari dela cele două bănci. Nu voiâ să şi le amintească, dar simţiâ că-l apasă tot mai tare, că -1 urmăresc pretutindenea, apăsându-i umbre grele pe suflet, mărind prăpastia din-tr’ânsul. El nu voiâ să recunoască, dar de groaza lor nu mai mergeâ la oraş.
   Astfel oricât cercă să fie vesel, să răspândească şi în jurul său voie bună, el erâ totuş trist şi tăcut de celea mai multeori. Iar când îi veniâ în minte dimineaţa aceea în care venise la el hocmanul Uarie, drumul ce-1 făcuse pân’ acasă, baia şi gangul ce
   I. Agârbiceanu.
                                    (Urmare.)
spărsese în tnâncături de bătrân, el aveâ sguduiri adânci, şi inima i se strângea de spaimă.
   Tulburarea lui creştea şi din cauza că pe nevastă-sa Marina o vedeâ mereu tristă, mereu neliniştită, treseriâ la cuvintele mai aspre ale lui, oftă nopţile ne mai putând să se hodinească, şi în fiecare dimineaţă se sculă tot mai palidă, tot mai îmbătrânită. Piatra cea bună din gangul cel nou pentru ea nu însemnă nimic. Desnădejdea îşi săpase în ea culcuş îndată ce înţelese că losif va continuă gangul acela. Directorul băgă de seamă că Marina se opreşte mereu înaintea icoanelor, că noaptea, când îl credeâ pe el adurmit, se coborâ din pat, îngenunchiâ înaintea unei icoane, şi ceasuri întregi rămâneâ aşa frântă. Suspinele ei înăbuşite deşteptau tot mai des pacea nopţii, losif Rodean fierbeâ în el, se înăduşâ şi-şi ziceâ mereu: „Femeie proastă! Cere aur’dela icoane. Femeie nebună!" El cercă să adoarmă, dar nu puteâ. Suspinele femeii îl înspăimântau, şi, ciudat, n’aveâ curajul să-i poruncească să se culce. Nu, — el se învârteâ încet în pat, de teamă să nu bage de seamă Marina că o vede şi ştie ce face.
   Apoi şi băieşii dela „Arhanghelii", cu hoc-manii, cu străj’ile, şi personalul dela piuele directorului, după întâia desnădejde şi după întâia însufleţire, se lăsau tot mai mult stăpâniţi de tristeţă. Deveniră mai tăcuţi, mai grabnici spre mânie, spre certe, privirile, feţele lor se tot întunecau cu cât treceau zilele. Păreâ că pe toţi îi stăpâneşte acelaş simţământ de deprimare, şi că-i’apasă din zi în zi tot mai tare. Comoara pierdută din golul în care s’a prăbuşit păreâ că aruncă asupra lor raze tot mai vii, cari arătau şi mai multe străluciri decât le avuse într’adevă’r până când lumină sub ochii lor. Păreâ că chiar în aer pluteşte mereu ceva greu, apăsător, şi nu arare se puteau auzi oftate şi între personalul dela piue, şi între băieşi, şi în şirurile celor ce cărau piatra dela baie. ’
   „De..., n’o să mai fie cum a fost!"
   Ca o prevestire de rău fu pentru toţi cei angajaţi la „Arhanghelii" mai ales faptul că în trei săptămâni dispărură grămezile mari de piatră de lângă baie. Nu.doar că direc-
www.dacoromanica.ro
670
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
torul şi cei doi acţionari ar fi angajat mai multe care ca de obiceiu, ori cai, ci din simplul fapt că din gangul cel nou nu se scoteâ nici a douăzecia parte atâta piatră ca din cel vechiu, şi de unde tot iai — se gată. Adevărat că în curtea lui Iosif Rodean grămezile erau încă mari, dar nu-i nimic mai deprimător decât să treci pe lângă o baie şi să nu vezi decât mici grămejoare de piatră acolo unde cu puţin înainte erau sute de care. Eră pustiu acum în jurul „Arhanghelilor", părea că chiar în aer se simte un miros de părăsire. Străjile mai ales erau tot mai întunecate; se plimbau printre micile grămejoare, şi cu ziua de cap nu schimbau un singur cuvânt.
   Ceea ce-l făcea pe Iosif Rodean să meargă în fiecare zi la „Arhanghelii" eră faptul că piatra cea nouă nu {inii nici o săptămână tot aşa de bună cum se arătase la început, întregul rămăsese tot atât de frumos, de-un sur întunecat, dar aur cercă azi mai mult, mâne mai puţin, poimâne de fel, apoi iarâş se mai îmbuna până ce ajungea să dee atâta aur ca la proba cea dintâi.
   Astfel pe lângă deprimarea ce o simţeau cu toţii cei din jurul „Arhanghelilor" pentru pierderea gangului celui vechiu,se mai adăugă şi nesiguranţa, teama pentru viitorul galeriei celei noui. ’
   Iosif Rodean eră sătul de feţe triste, şi astfel eră o binefacere pentru el s’o întâlnească pe Elenuţa, care singură rămăsese neatinsă de nenorocirea dela „Arhanghelii". Fata eră chiar cu mult mai veselă decât înainte, zâmbetele ei erau mai dese, şi lumina lor mângăiâ aşa de plăcut pe Iosif Rodean! Directorul când eră acasă cercă să se întâlnească cu Elenuţa cât de des. De câteori o vedeâ zâmbind, uneori chiar sburdalnică, nădejdea lui în galeria cea nouă creşteâ foarte tare şi el îşi ziceâ: „Da, am să-ţi abun o zestre împărătească". îi păreâ că fata prin voioşia ei vrea să-l asigure mereu că va da de aur mult, şi, deci, să alunge departe gândurile. Vai, l’e-ar fi alungat dacă nu l-ar fi apăsat mereu conştiinţa datoriilor mari dela cele două bănci. Dar clipele în cari i se păreâ că directorii celor două institute au şi făcut paşii cei dintâi împotriva lui, erau tot mai dese. Trecuse într’adevăr terminul pentru carnete şi el nici pe departe nu putuse adună suma de lipsă spre acoperirea lor.
   S’ar puteâ spune că tot cu atâta pasiune ca şi Iosif Rodean se interesă de soarta „Arhanghelilor" Gheorghe Pruncul, fostul tovarăş. In dimineaţa în care auzise despre nenorocirea dela baia asta, cu Pruncul puteai prinde iepuri. Ca argintul cel viu, nu mai aveâ hodină. EI singur dusese vestea cel puţin în
treizeci de case. Se miră, se făceâ că-i uimit de spaimă, dar în sufletul său multe glasuri nu mai aveau pace. ca şi el:
   „Doamne mulţumescu-ţi! Bogdaproste!
   —  L-a ajuns olâstămul!
   —  Asta-i pentru banii mei aruncaţi în
gangul cel nou!                          ’
   —  E bine aşa!
   —  De l-aş vedeâ cerşind!
   —  Mare-i unul Dumnezeu!"
   Şoaptele acestea îi veniau toate din suflet, căl’duţe, pline de mângâieri, ca şi când le-ar săltă mereu unde de lumină. De mângâierile, de căldura lor i se încingeâ trupul întreg, obrajii lui palizi se împurpurau.
   Abiâ aşteptă sâ-i sosească feciorul, să-i spuie cu deamănuntul cum a fost în hotel când a început să povestească hocmanul Ilarie. Când îl văzu în urmă intrând în casă, palid şi sdrobit de nesomn şi beutură, îi păru că vede un zeu strălucitor de frumseţe. C’o dragoste, de care nu se învrednicise niciodată pân’ acum fostul universitar, c’o dragoste de părinte fericit îl întimpină în prag, îi strânse cu putere mâna, îl întrebă dac’a petrecut bine, apoi îi zise cu vocea obosită par’că:
   „Ei, tu erai acolo când a venit Ilarie?
   —     Da", răspunse în silă tânărul şi făcu un gest obosit să-i dee pace lucrului acestuia de care eră sătul până în gât.
   Intr’o clipă ochii tatălui-său se umplură de fulgere de mânie şi-i peri rumenirea din faţă.                 ’
   „Ei, aş vrea să ştiu!" zise Pruncul abiâ stăpânindu-şi mânia.
   Tânărul ş’ezu pe-un scaun şi începu să-i istorisească.’ Clipă de clipă înviâ tatăl său, clipă de clipă întinereâ, clipă de clipă trupul lui se plecă tot mai înainte, — până ce în urmă fu o minune că-şi mai poate ţineâ echilibrul. Tot astfel ochii, muşchii feţei păreâ că sunt atraşi de o putere magnetică. Toate colţurile feţei i se lungiră spre tânăr. Şi fiindcă fostul universitar povestiâ bine, cu amănunte, îndată ce termină, tatăl său băgă mâna în buzunar, zicându-i:
   „Vei fi avut şi tu pierderi! N’ai lipsă de bani?" dar zicându-i îi şi întinsese două bilete de câte-o sută. ’
   Tânărul se uită prostit la tatăl său, luă biletele şi le vârî destul de repede în buzunar. Se temeâ să nu se răsgândească bătrânul, căci niciodată nu i-a dat pentru cheltuită atâţia bani.
   Pruncul începu din nou să nu mai aibă astâmpăr, trebuiâ să spună aceste nepreţuite amănunte vecinilor, prietinilor. Ah! cât eră de bun Dumnezeu! Cum se răsbunase Pruncul pentru toţi banii lui pe cari îi furase hoţul
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
671
ăsta cu galeria cea nouă. La fiecare plată nouă părea că-i smulge din inimă banii, s’acolo erau bine prinşi cu rădăcini adânci! bar pentru fiecare picur de sânge ce-i picură atunci din inimă, primea acum în proporţii cu mult mai mari picuri de hrană nouă, o hrană care nici nu ş’o putea defini, care-i umflă cu vieaţă palpitătoare inima, şi care nu eră altceva decât cea mai adâncă satisfacţie.
   Eră atât de fericit, atât de mângâiat, de îndestulit, încât, auzind dup’amiaza că în galeria cea nouă dela „Arhanghelii" ar fi dat de aur, nici nu putu pricepe vestea asta. Ii pâreă că e vorba despre ceva foarte îndepărtat, care, pe el, nu-l priveşte de fel. Dar încă în dimineaţa următoare se informă dela cei dintâi băieşi cari coborîră dela „Arhanghelii", însă nu crezu nimic din tot ce-i spuseseră.                •
   Eră adânc convins că cu „Arhanghelii" s’a isprăvit, ori pentrucă ştiâ că pe galeria cea nouă nu se poate întâlni un întreg care să dee vreme îndelungată aur, ori pentrucă acest viitor de belşug al „Arhanghelilor" l-ar fi ucis în starea sufletească în care eră. Dar pentru aceea se interesă zi de zi despre baie, şi când auzi că piatra cea nouă nu mai cearcă aur, zise:
   „Nimic nu-i mai poate ajută! „Arhanghelii" din noaptea de 23 Noemvrie nu mai poate fi decât o baie părăsită."
   El îşi spuneă convingerea asta la toată lumea ’cu care se întâlneâ. Şi Vălenii deveni în câteva zile un cerc prea’ restrâns pentru ca să-şi vestească convingerea. Pruncul mergeă tot mai des la oraş, aşteptă să vadă un cunoscut, rămâneâ chiar la birt până noaptea târziu, când ştiâ că se adună mai mulţi, plăteâ mâncare, beutură, pentru singura plăcere de a puteâ vesti că „Arhanghelii" de-acum e o baie părăsită. îşi făceâ de lucru chiar şi prin satele vecine pentru ca să vestească cuvântul răsbunării lui.
   Eră scurtă această Evanghelie pe care o propovăduiâ dela om la om, dar, vai, eră aşa de dulce, aşa de binefăcătoare! Numai el ştiâ câte nopţi n’a durmit până se hotărîse să iese din societatea dela „Arhanghelii", numai el ştiâ cât n’a durmit dup’aceea când în galeria cea veche se găsiâ aur slobod. Păreâ că prin vestirea ce-o făceâ acurîi onoră tot mai tare pe vechiul demon din el care-1 făcuse să-şi blasteme de atâteaori vieaja!
   Eră de ajuns să se îmbunească oricât de puţjn piatra din gangul cel nou, ca el să-şi înceapă numai decât slujba de apostol rătăcitor. Nu puteâ suferi nici cea mai neînsemnată veste bună ce veniâ dela „Arhanghelii".
   II sdrobiâ ceas de ceas pe vechiul demon din el, dar cele câteva zeci de mii ce le
pierduse fie din lucrările în gangul cel nou, fie din aurul slobod ce se mai găsi după ce el părăsise tovărăşia, aveau de grije să-l învie mereu. El nu puteâ nici să sufere gândul că soarele „Arhanghelilor" ar mai puteâ să răsară odată.
   Vălenarii îl pricepură nu peste multă vreme.
   „Ăsta-i veninos ca un şarpe!
   — Numai fiere mai este în el.
D. Nanu.
   — Pruncul e dracu gol!"
   Cei mai mulţi îl pricepură, se scârbiră de el, şi începură să-l încunjure ca şi când s’ar păzi într’adevăr de-un şarpe veninos.
                      VI.
   Vremea fusese mereu pâcloasă, rece, umedă, până înainte de Crăciun cu două săptămâni. Peste noapte îngheţă. Dimineţile drumurile păreau pline cu dinţi laţi, cu măsele enorme de oţel. Apoi târziu, după ce se ridică soarele, măselele acelea se umpleau de mâzgă greţoasă, se topeau, se măcinau sub roţile carelor, sub copitele cailor, până ce se
www.dacQFomanica.ro
672
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
aşterneâ pe drum obişnuitul cir gros. Văle-narii erau veseli de vremea asta: aveau apă din belşug, văile cari mânau piuele încă nu îngheţaseră niciodată, şi băieşii puteau mă-cinâ mereu.
   Dar înainte de Crăciun cu două săptămâni, într’o Joi seara se înseninase, şi peste noapte îngheţară tun toate apele. O zi rămase vremea senină, apoi trei zile şi trei nopţi în şir căzuse neîntrerupt fulgi’ mari, greoi, de nea. Se puse un nou senin apoi, dar gerul crescu deodată aşa de îngrozitor, încât înţepeniră toate piuele din Văleni, chiar şi piuele directorului dela „Arhanghelii", şi acestea erau aşa de bine adăpostite de ger, încât până acum niciodată nu îngheţaseră.
   Cerul verziu se ridica departe-departe, pulbere de stelişoare se cerneau, se jucau în aer, satul era plin de cântecele omătului. Vălenarii aduceau şi acuma piatră, o cărau în lăzi prinse pe sănii, ori iarăşi cu căluţii. Alt cântec nu se auziâ acum în Văleni, „toc-tocul" piuelor amuţise, şi se părea că oamenii nici nu-s obişnuiţi să’umble să vorbească într’o linişte aşa de mare. Mai ales cei cari anul întreg erau ocupaţi în apropierea piuelor, vorbiau şi acum destul de tare, şi aceştia umblau acum mai mult pe drumuri, umpleau birturile. Băieşul sfredelea mai departe stânca la lumina săului, cei cari se îndeletniceau cu căratul pietrii îşi vedeau mai departe de lucru, chiar cei patru bărdaşi din sat ciopleau neîntrerupt şi pe gerul ăsta, dar spălătorii de aur, mărunţitorii de piatră, se treziră deodată în plină sărbătoare. Erâ sezonul lor. Umpleau birturile şi, petrecându-şi, se răsbunau pe munca îndelungată.           ’
   Mărunţitorii de piatră, spălătorii de aur se recrutau dintre oamenii mai neputincioşi, de obiceiu bătrâni şi alţii mai tineri cari aveau un defect ori altul. Erau între ei şi destule femei. Bărbaţii cei întregi din Văleni erau băieşi, hocmani ori străji, sau apoi cărau piatră cu carele. Iar femeile cât de cât mai înstărite nu lucrau aproape nimic.
   Circulaţia pe drumuri erâ destul de mare şi acum, cu atât mai vârtos că potecile de munte, pe unde se putea umblă cu calul şi cu piciorul, erau troenite acum. Totuş se putea băga de seamă că lipsesc multe care dintre acelea cari se puteau vedeâ mai înainte zilnic pe drum.
   Lipsiau cele mai multe care cari „mânau" dela „Arhanghelii".
   Piatra cea veche din gangul părăsit se isprăvise, iar pentru cea proaspătă din galeria cea nouă nici zece care nu mai erau de lipsă. Oamenii povesteau tot mai mult că, de-acum, baia asta va trebui părăsită. Cam în aceeaş vreme când se puse gerul, în ga-
leria cea nouă dela „Arhanghelii" se isprăvi întregul cel cu piatră surie-neagră, ajunseseră într’altul mai pământiu la culoare, dar foarte tare, care nu mai cercă nici un fir de aur. Piatra ce-o scoteau acum o aruncau pe povârniş în vale, căci de altceva nu erâ bună.
   Cei’ trei societari hotărîră însă să bată gangul mai departe: vor întâlni cu siguranţă din nou vâna cea bună, pe care, se vede, numai ca să-i năcăjască pe ei, o tăiâ întregul cel pământiu. Aşa cercau ei să se îmbărbăteze, dar faptul adevărat erâ că spaima nu-i mai pârăseâ, mai ales pe losif Rodean. Ceilalţi doi se îmbătau în fiecare zi, îşi mai uitau, dar directorul erâ mereu treaz, de cele mai multe ori şi nopţile.
   Când în urmă băieşii părăsiră lucrul cu trei zile înainte de Crăciun, losif Rodean văzu cu groază, cu înlemnire, că n’are de unde să-i plătească. Piuâle îi stăleau în sloi de ghiaţă de două săptămâni, cu banii gafa ce-i aveâ plătise în săptămânile trecute pe băieşi, şi acum nu aveâ pe ce să pună mâna. losif Rodean, oricât cercase dela căderea gangului celui vechiu să poarte o evidenţă mai reală despre venite şi în toate, fie că vechiul obiceiu de nepăsare nu se puteâ învinge cu una cu două, fie mai ales că judecata lui nu mai puteâ fi deplin limpede, nu-şi dăduse seama că nu are cu ce plăti pe muncitori până ce nu-şi deschise cassa de fier. Când putu aflâ numai câteva bilete de câte zece, inima i se răci, ochii i se împăingeniră, căzu frânt pe-un scaun şi rămase aşa nemişcat, fără nici un gând par’că, cu biletele în mână.
   Băieşii aşteptară un răstimp în curte, apoi văzând că directorul nu mai vine cu banii, deveniră neliniştiţi, îl trimiseră pe unul dintre ei în bucătărie la doamna Marina.
   Ea trăsăii când auzi dorinţa băieşilor, ca şi când s’ar fi trezit dintr’un vis. Palidă, respirând, din adânc, urcă scările, ajunse înaintea camerei unde-l ştiâ pe losif, dar multă vreme nu cuteză să intre. Sudori reci îi îm-brobodară fruntea când în urmă se hotărî să intre în camera bărbatului său.
   Păru că nu-i surprinsă câtuşi de puţin văzând pe bărbatul său şezând nemişcat, ca şi împietrit, cu cele câteva bilete în mână.
   „Iosife, zise ea cu înfiorare, băieşii aşteaptă."
’ Directorul nu se mişcă, nu-şi ridică privirile asupra ei, păreâ foarte cufundat în gânduri, cu siguranţă nici nu o auzise.
   în casă erâ o linişte grea; amurgul sur şi rece pătrundeâ prin fereşti, un greer ţârăiâ rar, cu pauze, undeva într’un părete. Doamna Marina se apropie mai tare de bărbat, avu pe-o clipă sensaţia că nici nu-i losif Rodean
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
673
uriaşul ce şedea pe scaun, ci o statuă sură, întunecată.
    „Iosife, zise ea din nou, aşteaptă băiesii să le plăteşti."                 ’            ’
    în loc de orice răspuns directorul ridică mâna în care avea biletele, le mişcă în aer, făcu un gest larg în lături cu aceeaş mână, apoi braţul i se izbi cu putere de picior. Căzu ca o pasere cu aripile frânte.
    Doamna Marina pricepu numai decât de ce e vorba. Presimţise încă de când intraseră băieşii în curte că bărbatul său nu va avea cu ce să-i plătească pe săptămâna asta, dar totuş veni, pentrucă şi ea siniţiâ în aceeaş măsură umilirea ca şi directorul, şi, în grele împrejurări ale vieţii, cei mai mulţi oameni cearcă să-şi scuture povara de pe umerii lor, încărcând-o fie şi pe a celor de mai aproape alor săi. Astfel şi Marina nu putea să răspundă cu altceva băieşului care o rugase să-şi capete plata mai repede, decât alergând ’la bărbat şi lâsându-i lui toată răspunderea, deşi presimţiâ că nu va avea cu ce să-i plătea’scă. Cele’ cinci-şase săptămâni de lucrare în galeria cea nouă le_ înghiţise toţi banii gata cari îi mai aveau. în grămezile mari de piatră din curte eră, ce e drept, aproape o avere, dar cu blăstămatul acesta de ger nu mai putură măcinâ de două săptămâni. Sunt puţini oameni în vieaţă, şi chiar între soţii de căsătorie sunt puţini aceia cari în clipele grele, hotărîtoare, să nu cerce a lăsă toată răspunderea pe altul. Nu e unul care să nu simtă că comite, lucrând aşa, o imoralitate, nu e unul care să nu se simtă mic şi neputincios prin faptul că depărtează dela sine responsabilitatea, dar totuş fac aşa, neavând tăria să îndure... privirile de dispreţ, de desconsiderare ale lumii. S’ar părea că în clipele de grea cumpănă învinge vanitatea toate simţemintele celelalte, dar într’adevăr nu vanitatea e învingătoare, ci micimea noastră de suflet.
    Dar sărmana Marina n’aveâ nici o vină în faptul că Iosif Rodean nu aveâ cu ce plăti pe muncitori. Aproape de-un an ea îi to-case la ureche destul, de câteori se putuse apropia de omul acesta cumplit. Totuş acum venise la el nu ca condusă de consideraţiile acestea, ci din singurul fapt că nu se simţiâ destul de tare să le spună ea băieşilor că directorul n’are cu ce-i plăti.
    „Poate are încă bani", se silea ea să-şi scuze pasul pe care şi-l simţiâ imoral. Dar la posibilitatea aceasta simţiâ că numai pentru aceea se gândeşte ca ’ să-şi scuze pasul ce-l face. Ea presimţiâ că n’âre bani bărbatul său.                 ’
                                                                      însă acum ea trecuse peste ce fusese mai greu. Erâ conştie de micimea ei de suflet, dar
cel puţin erâ mai liniştită. Situaţia sa, cât de cât, ş’o salvase! E neînchipuit cât suntem de laşi în unele clipe noi oamenii. Sunt momente când mai de grabă ne repezim un glonţ în creeri decât să ne umilim. Umilinţa se pare că e mai străină de sufletul nostru decât oricare alt simţământ.
   Notarul, tot din motivele acestea, nu răs-pundeâ nimic. El se înşelă cu părerea că prin tăcere poate să depărteze, cel puţin pe
1. A. Basarabescu.
câteva clipe încă, dela sine marea,^'adânca umilire ruşinoasă că nu aveâ cu ce să plătească pe băieşii dela „Arhanghelii". Adevărat că umilirea aceasta nimicitoare o simţiau amândoi mai cu seamă faţă de oamenij aceia mulţi, plini de tină, cari miroseau a pământ umed, şi cari aşteptau afară. Dar, aici, între patru ochi ar fi putut vorbi îndată fără nici o sfială.
  însă ei, ca toţi soţii de căsătorie, cari nu trăiesc în mare intimitate, se simţiau umiliţi chiar unul în faţa celuilalt în situaţia dată acum.
  Iosif Rodean, după ce tăcu un lung răstimp, părând că nu se gândeşte la nimic, sări deodată de pe scaun şi, după ce izbucni în lungi sudălmi înfiorătoare şi triviale, zise:
www.dacQFomanica.ro
674
LUCEAFĂRUL
JS rul 21, 1913.
   „Să fi trăznit în gerul ăsta! Se pare c’o îne-bunit şi Dumnezeu de ni l-a trimis pe cap chiar acum! Să pot măcinâ, aş avea bani, aş avea bani destui."           ’
   El începu deodată să fiarbă, obrajii începură să i se umfle, să i se învineţească.
   „losife! zise cu frică muierea, nu vorbi aşa, Iosife, nu blăstămâ pe Dumnezeu.
   —    Ba-1 blastăm, dacă este, îl blastăm pentrucă-i un mare păgân, dac’ ar fi! Dar nu-i, nu poate să fie!
   —    losife, Iosife! începu să se tângue femeia, nu te pune cu Dumnezeu că el te sdrobeşte Să fii cât un munte şi te turteşte într’o clipă! Iosife, Iosife!" Ea începu să suspine, apoi izbucni în hohote mari de plâns.
   De multeori mânia celor cari se cred tari, uriaşi, şi totuş sunt mai neputincioşi ca nişte pitici, se descarcă asupra acelora cari le cad mai întâiu sub ochi. Aşa şi directorul dela „Arhanghelii"; ştia că Marina n’are nici o vină la umilirea pe care trebuia s’o sufere acum, şi totuş ura, răsbunarea lui întreagă se descărca asupra acestei femei neputincioase, palide, bolnave, care de câteva săptămâni numai cât mai făcea umbră pământului.
   El o privi acum ca pe adevăratul Jni duşman, o urâ cu toată patima firii sale brutale, şi apucând-o c’o mână de-un umăr începu să-i facă vânt prin casă, înieptând-o dintr’o mână într’alta, ca şi când ar vrea s’o facă nimica numai cu acest joc de pisică înfuriată. O sguduiâ, o înieptâ, o scutură din nou, în vreme ce-i strigă mereu:
   „Cine să mă turtească? Ha? Cine să mă strivească? Dumnezeu? Dacă poate, facă-mi aşa! Răsbune-şi pe oameni dacă are putere! Dar unde-i Dumnezeu? Unde-i? Dacă ştii spune-mi să mă iau cu el la piept, să-I întreb ce porcărie-i aceasta? Cum se poate ca eu, directorul dela „Arhanghelii" să nu pot să... Ha? Asta-i purtare de grije? Nu te sgâi la mine, ci dacă ştii unde-i, spune-mi ?“
   Marina îndată ce se simţi avântată de braţele lui conteni din plâns; spaima o înlemnise si toată forţarea ei extremă eră să se spri-jinească bine în picioare, să-şi ţină echilibrul când atingea podelele.          ’
   Uriaşul declamă că s’ar prinde de piept cu Dumnezeu şi el nu avu curajul să iese înaintea băieşilor, ci-şi chinuiâ nevasta, o femeie neputincioasă şi moartă de jumătate de spaimă! Dacă l-ar fi văzut în clipa aceea nu pe Dumnezeu, ci ar fi auzit în casă un singur şuer, despre care să nu fi ştiut de unde vine, şi ar fi înnebunit de spaimă. Aşa e de tare omul care se prinde de piept cu Dumnezeu.
   După cum eră de puternic, de uriaş de statură, nu se poate închipui o mai josnică slăbiciune decât ceea ce făceâ acum. Dela
  un trup bolnav, pipernicit nu se poate luă aşa în nume de râu văzându-1 într’o astfel de deprindere atletică. Dar dela Iosif Rodeau eră respingător, eră mai mult decât josnic şi brutal.
    Se pare că dela.o vreme va fi simţit şi el nebunia în care căzuse, căci o lăsă pe Marina, şi cu voce schimbată îi zise:
    „Ieşi, du-te ! Ieşi repede."
    Femeia nu aşteptă să fie îmbiată a doua oară. Cu paşi clătinători, ameţiţi, se strecură pe uşe ’
    Dar Iosif Rodean nici acum nu cuteză să iese, să dee faţă cu băieşii.
    Cu o laşitate uimitoare îşi zise: „Se vor depărta ei dacă vor vedeâ că nu mă mai cobor." Şi, izbindu-se greu pe-un divan, căzu iarăş în muţenie şi înlemnire.
    Dar când ajunsese Marina în curte băieşii nu mai erau acolo.
    Elenuţa chiar isprăvise de cetit pentru a treiaoară o epistolă care-i sosise în dup’a-miaza aceea dela Vasile Murăşanu, când auzi cearta părinţilor. Clericul îi scriâ că aşteptarea asta îndelungată nu i se pare a bună, că ei doi ar trebui să se hotărască la un pas mai mare, că în sfârşit chiar acum au ajuns vacante două dintre cele mai fruntaşe parohii din eparhia întreagă, li mai scriâ că nu pricepe pentru ce nu află ea potrivit ca el să vină pe vacanţele de Crăciun în Văleni, îi dădeâ chiar să înţeleagă că se teme nu cumva inima Elenuţet să fie atrasă de altul.
    Ea isprăvise de cetit scrisoarea aceasta, când auzi cearta părinţilor. O ascunse repede, eşi în coridor ca să înţeleagă mai bine, şi pricepu îndată din vorbele grele ale tatălui său despre ce e vorba. Coborî repede scările, văzu că băieşii aşteptă încă în curte, şi se convinse că eră adevărată credinţa ei. ’
    Vreo patruzeci de oameni aşteptau în curte, băieşi, cărăuşi, muncitori dela piue.
    Elenuţa trecu repede între ei, se opri între oamenii ce-i deschiseră cale crezând că vrea să meargă undeva, şi le zise:
    „Aşteptaţi pe tata?
    — Da“, răspunseră vreo câţiva mai nerăbdători
    „II aşteptaţi în zadar, azi nu vă plăteşte. In schimb în săptămâna viitoare vă luaţi toate paralele."                              ’
    In rândurile oamenilor se născu o mişcare de uimire, de nedumerire. Tăcură un răstimp privindu-se, apoi începură să se împrăştie.
    Elenuţa se întoarse veselă în camera fetelor, . scoase scrisoarea lui Vasile şi începu s’o mai cetească odată.                ’
                                                                   De mult nu-i mai trimisese clericul o epistolă care să-i dovedească aşa de mult cât . o iubiâ, ca asta. în fiecare şir tremură teama
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1913.
LUOEAKĂKCJL
675
să n’o piardă pe Elenuţa. Şi, oricât eră de sigură fata despre credinţa’lui Vasile, scrisoarea aceasta îi fu de mare mângâiere.
   Ea încă nu-i scrisese nimic despre ceeace se petrecuse la „Arhanghelii". Se vede că nici părinţii nu-1 încunoştinţară despre părăsirea galeriei celei vechi, căci Vasile nu făcea nici cea mai neînsemnată aluzie.
   Ea nu-i scrisese si pentru faptul că părăsirea vechei galern nu o luâ de o nenoro-
   Băieşii câţi se veniau pe părţile lui Ungurean şi a primarului merseră de-auna la aceştia să le plătească, după cum făcuseră totdeauna.
   Primarul Cornean chiar ieşise din casă unde avuse un aspru schimb de vorbe cu Dochiţa, când intrară băieşii pe portiţă. El căută de-auna în buzunar, scoase banii, îi împărţi între băieşi, luându-le în schimb chitanţa iscălită de’directorul, şi le zise:
Sfinţirea monumentului lui Badea Cârjan la Sinaia (August 1913).
cire, ştiind că părinţii ei au din ce trăi şi aşa şi’ mai ales pentrucă se temeâ. Da, s’e temea! Deşi-i declarase cu atâta hotărîre mamei sale’ că ei nu-i trebuie nici o zestre, că de pe partea ei pot fi liniştiţi părinţii, totuş singură, dupăce se gândi ’m’ai bine, o teamă începu să o neliniştească. Da, îşi zicea, Vasile e om cinstit, bun, curat, om care-şi ţine cuvântul, însă vestea asta nu va face chiar nici o impresie asupra lui? Nu se va putea, totuş, ca el să-şi zică: „ce păcat că nu s’a putut face cununia noastră până ce Elenuţa eră avută?" Ea simţiâ că astfel de gânduri ofensau amintirea ce-o păstră clericului, dar n’aveâ ce face! Gândurile îi veniau fără de voia ei.
   „Să vă însemnaţi că asta e plata cea din urmă ce v’o mai fac. Dacă domnul director nu se învoeşte să părăsim lucrările în gangul ăsta afurisit şi să începem din cel vechiu la dreapta unde am arătat eu, am să ies din tovărăşie. Altfel nu mai svârlim banii.
   — r4’ar fi rău, domnule primar; ne gândim şi noi că ar fi bine să încercăm şi într’altă parte", zise unul dintre băieşi, şi poftindu-i sărbători fericite, ieşiră. însă primarul numai sărbători fericite nu’ se gândea să aibă. Dochiţa de-o vreme încoace îi făcea vieaţa amară. Certele erau tot mai dese în casa lor şi Cornean află cu uimire, că femeia aceasta, care se purtă pân’ acum faţă de ei ca o pisică linguşitoare, acum îşi schimbase
www.dacQFomanica.ro
676
LDOEaKĂKUL
Nrul 21, 1913.
felul, şi că avea chiar o limbă foarte ascuţită. Chiar mai înainte eră aproape s’o jopăe, pentrucă Dochiţa voiâ să aibă pentru Crăciun nu mai puţin de două sute de zloţi ca să-şi facă la oraş târguelile de lipsă pe sărbători. Se mulţumi în urmă şi cu cincizeci, dar numai dupăce primarul pusese mâna pe un băţ de trestie. Ceeace-I înfuriase pe primar mai mult decât ţipetele ei, fuseseră cuvintele ce Dochiţa îi spusese pe urmă:
   „O să ’mă întreacă cea din urmă Vălenă-reancă. Mulţumesc de-aşa primăreasă!"
   Primarul ieşi pe uşe, când intrară bâieşii, cu convingerea că dracul şi muierea sunt acelaş lucru: dupăce te stoarce de bani te mai şi răneşte!
   Băieşii pe cari ii plătea bădicul lonuţ fură mai norocoşi. Ungurean avea mare noroc acum cu baia „Pintenul", dela care avea

câştig în fiecare săptămână. Apoi din ziua nenorocoasă de 27 Noemvrie, minunea-minu-nilor, advocatul nu-i mai bătu telegrafu că se ’mpuşcă. Eră şi tulburat de vin, ca de obiceiu, când intrară băieşii. El le plăti vesel şi le zise zâmbind:
   „Numai de nu s’ar trezi advocatul să-mi ceară bani mulţi pe sărbători.
   —     Poate vine-acasă, domnule Ungurean", zise un băieş.
   „Aş! pe gerul ăsta? Nu, nu vine; îl cunosc eu; ca la orice domn îi mai place lui căldura decât îngheţul."
   Băieşii îi poftiră sărbători fericite.
   „Şi aur la „Arhanghelii", băcţi! Aur la „Arhanghelii" după sărbători. ’
   —     Să dee Dumnezeu", răspunseră în cor băieşii, ce se strecură câte unul pe portiţă în cântecele răsunătoare, fragede ale omătului.
                                                                                                        (Va urmă).
                     Cronici.
    Actualităţi.
                                      Compania dramatică V. Antonescu.
   Turneul pe care îl face compania dramatică a d-lui Victor Antonescu prin centrele noastre româneşti este un triumf al credinţii.
   Un actor dramatic, un om care niciodată n’a mai fost în Ardealul nostru; care cunoaşte poporul de aici poate numai din auzite şi din ştirile ziarelor despre prigonirea noastră; un om care nu este „milionar" ci trăieşte şi el pe urma muncii sale, — într’o bună zi se se hotăreşte să înceapă un turneu artistic în necunoscutul Ardeal şi, dupăce obţine autorizaţia guvernului unguresc (pentru fondul chestiunii este indiferent cum şi prin ce intervenţii s’a obţinut această autorizaţie), îşi alcătuieşte o trupă dramatică de 12 artişti şi porneşte să descopere Ardealul cultural, — fără să fi venit măcar odată în persoană să vază unde-i duce pe ceice s’au încrezut conducerii lui.
   D-l V. Antonescu când a pornit în drumul de cucerire a avut o singură busolă: entuziasmul cu care au fost primiţi pretutindeni în Ardeal soţii Bârsan, cari ani de zile cutreeraseră ţinuturile noastre ne-având nici un sprijin oficial. Entuziasmul acesta, dragostea aceasta pentru teatrul românesc a existat şi înainte de venirea soţilor Bârsan, a existat poate ca o palidă reminiscenţă a succeselor ce le-au secerat pe vremuri Pascali şi Milo cu trupele lor. De-atunci încoace, însă, durmiâ şi se manifestă, timid şi şovăitor, numai în reprezentaţiile noastre teatrale date
de diletanţi. Al soţilor Bârsan este marele merit de-a fi trezit din nou acest entuziasm, dându-i vieaţă şi putere.
   D-l Antonescu a crezut în acest patrimoniu al soţilor Bârsan şi, călăuzit de credinţa că acest entuziasm nu poate să izvorească decât din însuşirile culturale în desvoltare ale poporului român, — a făcut, aproape fără mijloace, ceeace n’a îndrăznit să facă, cu toate mijloacele ei, societatea noastră teatrală.
   D-l Antonescu a avut credinţa in izbândă, care i-a lipsit şi, pe semne, ii lipseşte şi acum societăţii noastre teatrale. De aceea a şi reuşit!
                                                             «
   Credinţa în izbândă!
   „Credinţa care mută stâncile" nu este numai o frază frumoasă, ci-este un adevăr înălţător, căci ea a făcut din Hristos omul — Dumnezeu.
   Credinţa are puterea unei hipnoze, cum aceeaş putere o are şi pesimismul, cari amândouă sunt contagioase şi produc una fanatismul, cealaltă demoralizarea. Fără credinţă nu poate să fie izbândă, pentrucă orice izbândă trebuie răsplătită cu jertfe (legea firii nu cunoaşte gratuitatea), iar jertfe nu poate aduce ceice nu crede. Pentruce ai şi aduce chiar cea mai mică jertfă, când ştii că nu foloseşte întru nimic?
   Dimpotrivă, credinţa te face să aduci orice jertfă fără şovăire; te face să nu disperezi la cele dintâi neajunsuri ce trebuie să le întâmpini pe un teren necunoscut, şi te face, înainte de toate, să nu te mai gândeşti la persoana ta, ci la marele întreg din care faci şi tu o parte neînsemnată şi în care şi prin care trăieşti şi tu.
www.dacQFomanica.ro
torul 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
677
   Credinţa nu cunoaşte interese, ci numai ţinte, lată pentru ce o credinţă care a pătruns în toate păturile unui popor înseamnă ajungerea ţintei...
                                                                *
   Evenimentele vremilor din urmă şi, mai ales, consecinţele acestor evenimente au avut puterea să dea nouă vieaţă credinţei în viitorul mare al neamului românesc. A avut darul să trezească această credihţă şi în mulţi dintre cei pe cari interesele egoiste îi făcuseră pesimişti. Cine se mai îndoieşte azi in puterea de vieaţă a poporului românesc?
   Turneul companiei dramatice a d-lui Antonescu ne-a întărit acum şi o altă credinţă: credinţa in puterea însuşirilor culturale ale acestui element, însuşiri cari şi până acum s’au manifestat in avântul literaturii române a deceniului din urmă. Reprezentaţiile aceste, sprijinite pe un repertoriu în parte original românesc, ne-au dovedit că toate trei elementele cari condiţionează existenţa unui teatru la nivel sunt în deplină desvol-tare: autori dramatici, actori şi public. Rol (autor), interpretare (actor), înţelegere (public): toate aceste pot să resară numai dintr’un ogor productiv — in urma însuşirilor sale fireşti. Producţia acestui ogor va fi, apoi, cu atât mai bogată, cu cât mai înţelegătoare va fi munca ce se va depune.
   Trupa d-lui Antonescu ne-a dovedit că ogorul nostru cultural este intr’adevăr un ogor productiv: teatrul românesc stă astăzi, după un trecut scurt, la acelaş nivel la cari stau cele dintâi teatre din Ungaria, cu un trecut îndoit mai vechiu decât trecutul teatrului românesc.
   Ţara românească ne replăteşte acum cu prisosinţă împrumuturile ce i le-a dat Ardealul în veacul trecut şi pe cari mulţi le credeau pierdute.
   Noi le-am dat oameni cari au sămănat, ei ne dau roadele acestor sămânţe: credinţa în viitorul neamului românesc. O credinţă mare, înviorătoare, care mută stânci şi poate să mute şi munţi ce despart...
                                                                                                                      Ion Grecu.
                                                               a
    Cronică ştiinţifică.
                                         Fonograful fotopneumatic.
   Nu mai învăţaţi ani de zile violină şi pian! în viitor nimeni nu va mai zice: „D-şoară cântaţi ceva la pian!" ci „D-şoară cântaţi ceva la gramofon 1“ Avem, doar, astăzi fonograful fotopneumatic. Fonografele de până acum au toate marea scădere, că oricât de perfecte ar fi, se ştie că muzicantul e maşina lui Edison, au toate un fel de scârţăit caracteristic. Fizicianul rus Lifşiţ a descoperit un nou sistem de gramofoane, care redă sunetele tot atât de curat ca şi glasul omenesc, sau al instrumentelor muzicale.
   Despre uriaşii poveştilor se spune că glasul lor cutremură păreţii, îndoiâ arborii pădurilor şi făceâ
să tresară tot ce e pe pământ. în vremile pitice ale zilelor noastre, — ne spune fizica,— la oricare sgomot tresare aerul şi în o măsură mică toate obiectele împrejmuite de aer; aşadar întocmai ca la uriaşii poveştilor tresare fereastra, păreţii, frunzele arborilor şi tot ce e în jurul nostru, dar in o măsură atât de mică încât fără măsurări minuţioase omul nici nu o observă. Un sgomot mai mare, o prăbuşire, o puşcătură sau o neînţelegere casnică, nu cutremură fereştile încât pot fi văzute de oricine? Omul a făcut aceste experienţe din timpurile cele mai vechi şi dacă nu le-a putut cuprinde în legi fizice dându-leo îndreptăţire generală, le-a atribuit uriaşilor, cari din poveştile lor au ajuns la noi, ca o dovadă că omul a cunoscut esenţa acestei legi fizice din vremurile necunoscute nouă. Dar dela cunoaşterea legii fizice până la construirea gramofonului, e lungă cale.
   La gramofon găsim o pâlnie în al cărei fund e o lamelă subţire provăzută cu un ac. Vârful acului ară în brazda spirală a discului sau plăcii fonografice. Când vorbim în pâlnie se cutremură lamela subţire, se mişcă acul care inseamnă sunetul în brazda spirală a plăcii. Fiecare sunet are un anumit semn. Când vrem să reproducem sunetul, lăsăm să are acul din nou in brazda plăcii fonografice. Vârful acului izbin-du-se de semnele ce le-a făcut în brazdă, face ca lamela să se cutremure în acelaş fel cum s’a mişcat când am vorbit în gramofon. Mişcările se dau aerului şi prin aer ajung la urechile noastre ca sunet. Dacă acul ar atinge numai semnele ce le-a scris, am aveâ sunetul curat, dar vârful lui sgărie întreagă brazda şi, împreună cu sgomotul mehanismului, pe lângă melodia cântării ce reproduce, ne dă şi cârăiala caracteristică tuturor gramofoanelor după sistemul lui Edison.
   Fonograful fotopneumatic inventat de Lifşiţ se compune din două aparate. Unul care înregistrează sunetul, iar altul care-1 redă. Aparatul înregistrator (fonograful) fotografiază sunetul, scrie partitura necesară pe un film, iar al doilea aparat (gramofonul) ceteşte notele şi le dă glas. Oricât de paradoxal ar apăreâ, sunetul se poate fotografiâ. Un tub de vorbit (pâlnie), întocmai ca la gramofonul lui Edison, prinde sunetul şi-l dă unei membrane care are la mijlocul ei un ciob de oglindă. (Vezi fig. 1). Când vorbim în tub,
oglinda începe să vibreze corespunzător sunetelor ce le spunem. în faţa oglindei este un izvor de lumină,
www.dacaromamca.ro
678
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1913.
(schiopticon, sau un arc voltaic cu o lentilă şi o diafragmă), dela care razele cad pe oglindă şi se reflectează pe un film. Filmul se mişcă cu o anumită celeritate.
    Să ne aducem aminte de jocurile ce le fac razele ce cad pe o oglindă mişcată în soare. Mişti puţin oglinda şi pata de lumină ce se proiectează din ea face pe tavanul salei un drum de câţiva metri. Mişcările oglindei din tub nu se văd atât sunt de mici, dar pata de lumină ce se reflectează de pe ea aleargă în o parte şi alta pe filmul din faţă şi însemnează sunetul rostit la gura tubului. Filmul se developează şi fixează ca oricare film fotografic, se copiază şi se scobeşte urma sunetului. în acest fel avem partitura gata: (un film găurii).               '
    Pentru redarea sunetului e gramofonul un dulăpior cu o mică apertură prin care năvăleşte aer comprimat. (Vezi fig. 2). în faţa apcrturei se mişcă filmul cu o ce-
leritate de 3 ni pe secundă. Aerul trece prin scobitura filmului, şi face vibrările necesare pentru redarea sunetelor fotografiate pe film. Pentru redarea vocei omeneşti e îndeosebi potrivit şi imitează întru toate vocea omenească. Aerul ce iese din plămâni trece la coardele vocale, e pus în vibrare şi dă un sunet pe care-l modifică mişcările buzelor, limbei şi gurei întregi. Mişcările coardelor vocale şi ale gurii la formarea sunetelor le înlocueşte scobitura filmului. Dar e de înţeles, că tot atât de bine exprimă şi melodiile arcuşurilor de violină, ciocanelor de pian sau alt instrument.
    Ce folos va aveâ omenimea dela această inventiune, nu e greu de ghicit. Filmele sunt întrebuinţate astăzi mai mult în chinematografe. în viitor pe lângă filmul care proiectează pe părete mişcările tragediilor mute, va fi câte un film care redă şi glasul şi sunetele cari însoţesc acţiunile. Vom aveâ in chinematografe teatre complete, în care auzim glasul şi vedem mişcările celor mai de seamă artişti. Vom aveâ la îndemână un mijloc, care ne fixează prestajiunile artistului dramatic. Precum astăzi nu mai ştim nimic de operele poeţilor cari au trăit înainte de inventarea scrisului, tot aşa nu se va şti nimic de arta actorilor de până
acum nefixată pentru posteritate. Pentru viitor ni se dă posibilitatea ca să avem „operele" marilor artişti dramatici pentru toate vremurile, şi tătuca Lessing, dacă şi-ar mai puteâ deschide ochii şi mişcă mâna, ar scrie un „mea culpa".
   E de înţeles că fiind abiâ de acum inventat gramofonul fotopneumatic mai are lipsă de perfecţionări; cu toate acestea rezultatele de până acum ne îndreptăţesc la cele mai frumoase speranţe. O problemă odată deslegată arată alte drumuri nouă spre descoperiri tot atât de însemnate şi neaşteptate. Astăzi fotografiăm şi reproducem sunetele, iţâne le vom puteâ scrie (— despre o astfel de maşină se chiar povesteşte in foile americane —) şi nu va trece mult şi poate vom aveâ o maşină care ceteşte spre bucuria scriitorilor români, a susţinătorilor de şcoală, cari vor puteâ înlocui prin astfel de maşini câte o „putere didactică", şi a unor profesori universitari din Bucureşti cari vor puteâ aveâ locţiitori în timpul cât stau în concediu.
                                                                                                                Victor Stanciu.
                                                              0
     Însemnări.
   Cuvinte adevărate. Dintr’o scrisoare deschisă, adresată de marele nostru istoric Nicolae lorga d-lui Dr. A. Vaida, ca răspuns la o scrisoare deschisă a d-lui Vaida (amândouă scrisorile s’au publicat în „Gazeta Transilvaniei") reţinem câteva rânduri mult grăitoare. Ele ne învederează cum înţelege un istoric evenimentele politice şi cum întrevede viitoarea lor desfăşurare.
   Scrisorile deschise se refer la Austria şi politica ei faţă de naţionalităţi.
   „D-voastră ca şi alţi conducători ai Românilor din Ungaria — scrie d-1 lorga — sunteţi de părerea că starea nenorocită a connaţionalilor noştri deacolo vine din neinteligenţa şi patima Maghiarilor; că mai presus de ei este Austria, în care o hotărîre superioară, imparţială, dacă nu ne dă dreptul azi, ni-1 va da desigur mâne. Şi strigaţi „Renască Austria". Iar, în interesul argumentării trebuie să găsiţi că in Bucovina le merge mai bine Românilor decât în Ungaria. Căci acolo e Austria.                  •
   Am respins totdeauna această teorie. Sunt convins că în Austria este un singur lucru viu, fiindcă e naţional: Maghiarii. Ce e nenaţional, nu poate fi viu. Dar în marasmul său birocratic se pricepe totuş la ceva, la intriga savantă pentru a distruge naţiile. Şi aceasta e politica austriacă de azi. Cea de mâne, dacă va fi cum o aşteptaţi, va fi 1789 al Austriei. Căci Statele bolnave fac reforme pentru a nu perl, şi pier prin reformele ce le fac.
   Aceasta am scris-o totdeauna... Niciodată n’am lăudat, n’am iertat politica Austriei în Bucovina, mai perfidă decât orice politică maghiară... Noi nu iubim Austria. Cu câteva zile înainte de a se fi
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1913.
LUCEAFĂRUL
679
strigat „Jos Austria perfidă", se strigă „Jos Austria"
—   în cel mai austriac sens al cuvântului, vă asigur
—   la o adunare din sala Daciei şi eu am răspuns: „Nu aşa: sus România!" Nu iubim Austria fiindcă n’avem ce face cu dânsa şi fiindcă ea se încurcă de noi.
   Eu cred că politica D-voastre sprijinită pe Viena de mâne, pe care n’o ştim cum va fi şi care nu poate ţinea seamă de noi decât după puterea noastră, vă împiedecă de a cultivă această putere — dovadă ultimile alegeri de comitate — şi răpeşte neamului încrederea, făcătoare de minuni, în el însuşi. Drepturile ce se cuceresc, nu se cerşesc la nici o Curte de Apel vienezâ."
                                                                 88
   Manasse. Este o piesă de teatru scrisă de un E.vreu talentat din Ţară, care a fost reprezentaiă, în repeţîte rânduri, cu succes, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Autorul acestei piese, Ronetti-Roman, a reuşit să dea o formă artistică conflictului dintre poporul evreesc şi cel românesc, zugrăvind in colori vii tragedia neamului său. Manasse nu e, însă, o operă românească, fiindcă sufletul ce-a conceput-o nu a fost asimilat. Piesa Manasse rămâne o operă literară evre-ească scrisă în româneşte, după cum e şi opera lui Heine în litera:ura germană. în această revistă s’a mai spus că sufletul, caracterul de rassâ al Evreilor nu se asimilează de alte popoare şi că Evieii, intrând in vieaţa culturală a popoareior europene, au izbutit să imprime acestei vieţi o notă nouă, pe cea evreeascâ. Literatura ungurească mai nouă e o dovadă eclatantă, în literatura noastră rolul Evreilor de talent e foarte redus, de aceea pericolul influinpi evreeşti nu e aşa de simţit. Chiar şi o instituţie naţională, cum e Teatrul Naţional din Bucureşti, nu a ezitat să reprezinte de pildă pe Manasse. Aveâ o scuză că e operă de artă scrisă în limba română şi prin urmare se simţiâ dator să o ia în repertoriul original.
   Evenimentele din ultimul an se pare, însă, că au trezit o altă conştiinţă şi o altă judecată în Ţară. Directorul Teatrului Naţional, d-l Al. Davilla, a fost silit, la cererea studenţimii, să ia pe Manasse de pe afiş şi să amâne poate pentru totdeauna reprezentaţia piesei. Felicităm studenţimea pentru acest succes.
   Unii cronicari teatrali şi unele ziare au protestat. Las’ să protesteze. Conştiinţa românească va găsi arme de apărare şi împotriva celor ce nu vreau să înţeleagă că noi trăim într’o epocă de făurire a viitorului nostru, intr’o epocă de renaştere sufletească, în care principiul naţional cere restricţiuni şi îngrădiri, cere, dacă vreţi, un fanatism naţional. Cei ce ne spun că „drepturile artei sunt călcate în picioare" — nu ştiu ce vorbesc (şi regretăm că între ei întâlnim şi numele d-lor V. G. Morţun, Corneliu Moldovan, O. Savel şi Li viu Rebreanu). Teatrul Naţional, ca şi orice instituţie de cultură românească, trebuie să steie în serviciul ideii naţionale şi a artei naţionale, iar piesa Manasse nu este naţională, nu e românească, deşi e scrisă româneşte. Să fie reprezentată pe alte scene din Bucureşti, dar nu pe scena Teatrului Naţional.
   E vremea ca sufletul românesc să nu se mai târguiască cu toţi Evreii şi cu toţi cosmopoliţii, fie şi in artă.
                                                                    88
   Congresul partidului liberal din România. Duminecă, 20 Octomvrie v., s’a ţinut în Bucureşti congresul partidului liberal, aşteptat cu sentimentele cele mai deosebite. Congresul acesta a dat dreptate celor cari erau convinşi că reformele anunţate de d-l I. Brătianu, şeful partidului, şi aprobate de comitetul executiv al partidului vor primi şi aprobarea întregului partid.
   între oratorii cari au luat parte la discuţie pentru a aprobă aceste reforme au fost şi câţiva dintre marii proprietari ai ţării româneşti. Moţiunea primită de congres, în unanimitate, are prin urmare cu atât mai mare însemnătate, cu cât a fost propusă de chiar aceia, pe cari in rândul întâi ii va atinge exproprierea.
   în moţiunea aceasta se spune:
   „înalta conştiinţă cu care poporul întreg a înţeles interesele statului şi avântul cu care el a alergat la datoria lui ostăşească, au dovedit şi celor mai neîncrezători maturitatea lui şi au întemeiat credinţa că condiţiunea neapărată a unei propăşiri liniştite, puternice şi sigure a României stă în întărirea ţărănimii şi în so'idarizarea reală a tuturor straturilor naţiunii cu vieaţa statului, toţi cetăţenii partic pând la conducerea treburilor publice.
   Pentiu atingerea acestor două ţeluri, Congresul declară că se impune continuarea reformelor agrare începu.e la 1907 şi complectnrca lor prin dreptul statului de a întrebu nţâ exproprierea in anume con-diţiuni, cu o dreaptă despăgubire, inlesnindu-se astfel o repartiţie a proprietăţii fonciare mai conformă cu interesul general.
   Congresul mai declară că se impune neapărat schimbarea sistemului electoral de azi, trebuie modificată organizaţia Corpurilor legiuitoare şi întocmit pentru Adunarea deputaţilor colegiul unic al tuturor ştiutorilor de carte cu reprezentarea minorităţilor neştiutorilor de carte votând indirect în acelaş colegiu.
   Congresul privind aceste înoiri ca datorii imperioase şi urgente, cere revizuirea Constituţiei, care nu poate fi amânată fără a se vătămâ situaţia actuală a Regatului şi fără a-i stânjeni desvoltarea viitoare.
   Pentru chezâşuirea acestei desvoltâri, congresul vede în răspândirea instrucţiunii publice, in deosebi a celei dela sate, precum şi în întărirea şi în sporirea armatei, care şi-a dovedit încă peste Dunăre strălucitele ei însuşiri, două nevoi esenţiale, cărora partidul naţional-liberal este hotărît să dea o cât mai deplină satisfacţiune."
   Congresul îşi exprimă apoi iubirea adâncă şi încrederea absolută in şeful său.
                                                                    88
   Un fotograf amator artist. Revista noastră în repe-ţite rânduri a publicat numeroase vederi şi tablouri, reproducţii după fotografii. Modestia autorului acelor fotografii ne-a împiedecat până acum să-i aducem mulţumirile noastre în revistă.
www.dacQFomanica.ro
680
LUCEAFĂRUL
Nrui 21, 1913
   Frumoasele vederi pe cari revista noastră le-a publicat anii trecuţi din munţii Carpaţilor, reproducerile conductului etnografic dela Orăştie, primirea artiştilor români în Sibiiu, — toate se datoresc unui fotograf-amator român, care ne-a adus şi ne va mai aduce multe servicii făcând, prin fotografiile lui, cunoscute tuturor frumseţile noastre româneşti.
   li mulţumim d-lui Romul Popescu, funcţionar la centrala „Albina", pentru interesul ce-1 are faţă de revista noastră şi cetitorii ei.
                                                                   88
   Jubileul gimnaziului din Năsăud. în 4 Octomvrie n. gimnaziul din Năsăud şi-a serbat, în cerc restrâns aniversarea a 50-a dela înfiinţare. Cu tot anunţul direcţiunei gimnaziului de acolo, că serbarea nu va luă proporţii mai mari, lumea s’a prezentat în număr destul de frumos, mai ales foştii elevi ai acestui liceu, în frunte cu iubitul nostru poet Gheorghe Coşbuc.
   Seara, elevii s’au prezentat, într’un impunător conduct, in faţa cancelariei directorale, tălmăcind prin rostul oratorului lor sentimentele de recunoştinţă pentru fericiţii întemeietori ai acestui liceu, cari au renunţat la fondurile agonisite cu hărnicia lor — pentru apărarea tronului şi a graniţei — in favorul unui liceu, în care odraslele grâniţerilor să se impărtăşascâ de o educaţie mai înaltă. Înţelegeau, încă inainte cu o jumătate de veac, „soldaţii negrii" că vremile se schimbă din ce în ce mai mult, şi generaţiile viitoare au lipsă de armele culturii, ca să poată ţineâ piept cu alte neamuri, mai favorizate de soartă.
   Serenada tinerimii, dirijată de d-1 Bena, s’a început cu imnul „Doamne ţine şi proteje", după care a urmat imnul liceului şi încă o bucată — executată cu multă precisiune.
   Directorul gimnazial d-l Gheţie a răspuns tinerimii, dorind ca făgăduinţele lor solemne, să se dovedească în vieaţă, prin fapte.
   Serenada s’a repetat şi la administraţia fondurilor, în numele cărora a răspuns, într’un discurs entuziast, prezidentul Dr. Pahone.
   Duminecă a fost serviciu divin, oficiat de mai mulţi preoţi, în frunte cu părintele canonic Dr. Dom ide din Gherla, care a rostit o predică înălţătoare.
   A urmat şedinţa festivă, din care remarc discursul profesorului Dr. Drăgan şi ovaţiile furtunoase, ce s’au făcut poetului Coşbuc, când s’a pomenit şi numele lui, printre acelea ai foştilor elevi năsăudeni. Tot cu acest prilej a apărut şi voluminoasa lucrare a profesorilor Şotropa şi Dr. Drăgan, tratând istoricul acestor şcoale semicentenare.
   Au sosit o mulţime de depeşi — între cari dela episcopul Gherlei şi a Caransebeşului, apoi dela institutele medii româneşti. Liceul din Blaj a fost reprezentat prin profesorii G. Precup şi Al. Ciura.
   Seara a fost concert, după care a urmat dans animat până in zori.
   Cum stăm cu badea Gheorghe în uşă şi priviam la vârtejul dansatorilor, îl întreb: „Pe cine cauţi, bade Gheorghe, în vălmăşală?" „Caut pe subţirica din vecini, dar n’o mai văd"...                   (a. c.).
   Spicuiri... Dintr’un articol despre evenimentele din Balcani: „Trupele greceşti sunt ameninţate să ierneze pe la frontieră şi să mai sufere noui lipsuri şi mizerii. Din această cauză o persoană sosită zilele aceste din Cavalla ne-a afirmat că armata regelui Constantin se află în plină revoltă".
   Lipsurile şi mizeriile — cauze ale afirmării!... Credem că nu asta voiâ s’o spună autorul.
                                                                   *
   Dintr’o scrisoare publicată: „Am firma convingere că voiu izbuti să Vă conving despre adevărul, întemeiat pe argumente nerăsturnabile, al convingerii mele."
   într’adevăr, trebuie să ai o firmă convingere ca să fii convins că vei puteâ convinge pe cineva despre adevărul convingerii tale... mai ales când acest adevăr (adevărul convingerii!)se întemeiază pe argumente nerăsturnabile, — nerăsturnabile cel puţin în convingerea (cam nemodestă) a celui care vrea să convingă.
   Suntem şi noi convinşi...
                                                                   88
   N-rul următor, 22, al revistei noastre va fi închinat teatrului românesc (companiei dramatice a d-lui V. Antonescu); n-rul 23 va fi închinat tânărului pictor român Gheorghe A. Mateiu.
                                                         Bibliografie.
   Dr. Vasile Bologa, XXVII. Anuarul şcoalei civile de fete cu internat şi drept de publicitate al „Aso-ciaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român", pe anul şcolar 1912—1913. Cu un studiu Introductiv „Harta şi statistica în instrucţia geografică" de Victor Stanciu, profesor. Tip. tipografiei archidie-cezane, Sibiiu, 1913.
   Dr. Onisifor Ghibu, Chestiunea manualelor în şcoalele noastre secundare. Extras din „Transilvania". Tiparul tipografiei archidiecezane, Sibiiu, 1913.
                                          Aviz abonaţilor.
   Rugăm cu stăruinţă pe toţi abonaţii noştri în întârziere cu plata abonamentului să bine-voiască a ne trimite sumele ce ne datoresc.
   In deosebi adresăm această rugăminte abonaţilor noştri din România.
                                                                            Administraţia „Luceafărul”.
  La tnoirea abonamentului nu uitaţi să contribuiţi şi pentru fondul gazetarilor.
                                            ŢIPAUUL LUI W. KRAFFT IN SIBIIU.
www.dacQFomanica.ro

Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi
primul depozit românesc
         ■ • ■■■ de-■■■■■=-" .=
piane, pianine ^ armoniuri
asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite. =
Şcoaleir, reuniunile de căntârl şl alte Instituţii culturale primesc favor special.
Armoniuri de şcoală St? =
IO ani saranţa. = Plfitlre tn rate.
TIMOTEI POPOVICI
       ■■ profesor de muzică.-
Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7.

Ca administraţia „Cuceafărur
                                                    i« flism dt vânzare arroâtoarele
Lionardo da Vinci . Cina cea de taină „         ,   » • Frumoasă Florentină
     „     „   „ . Monna Lisa
Raffael............Nunta Măriei cu Iosif
    „    ...........Madona Sixtină
    „    ...... Frumoasă grădinăreasă
A. DUrc-r..........lsus pe cruce
Jan Van Eyck . . . Altar.
    Pi eţul fiec&rni exemplar 20 bani plns porto .... 10 bani.
Cel ce comandă toate tablourile le primesc franco eu 1.60 bani.
99
      Administraţia
LUCEAFĂRUL»
   SIBIIU (Nagyszeben).
Capital social Coroane 1,200.000.
= GIro-Conto la „ALBINA”. ■   — Postsparkassa ung. 29.349. ~
oo
00
▲▲
„Banca generală de asignrare“
                               societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben
este prima banei de asigurare romanească, înfiinţaţi de Institutele financiare (băncile) romine -               ■ v        din Transilvania şl Ungaria. ■ ■ --- ■ -- ■   ■ =
                                    Prezidentul direcţiunei: Parteniu Cosma,
                                    (liroctoroi executiv al .Albinei, şl prezidentul .Solidarităţii..
                    Ranra tronarală Ho admirare" face tot fe,ul de ssisTlrări> sPecial asigurări „Dalll/d gcllcl ala .Uo aolgUiaiC contra foenlui şi asigurări asupra vieţii în
cele mai favorabile combinaţiuni. , - .■           ---..              ■■■■■■ . .
                       Asigurările se pot face prin oricare bancă românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi informaţiuni se dan gratis şi imediat.
                                    Persoanele cunosonte ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând în serviciul societăţii.
                    „Banca generală de asigurare11 dă informaţiuni gTaţnite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri suut făcute la ca sau la altă societate de asigurare.
-i
8
8
s
AA
——------- cu încredere la: Centrala Bănsii pcrale de asigurare
ori la agenturile ei principale din Braşov (fii. ,,Aîbina“) şi Arad (J6zseff6herczeg-ut 1/a).
www.dacQFomanica.ro
                                              Wl ..•aiZgpţBt- IHF

Biblioteca sor>iitor»ilot» dela. noi
                                        apare sub auspiciile
  „flsoclaţiutiH pentru literatura română şl cultura poporului român**
                               sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tăslăuanu.
A apărut a! doilea volum:
Schiţe şi povestiri
        de
                 Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru.
                               Preţul unui volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani).
Primul volum:
Amintiri
                                        schiţe şi novele
                                                 de
în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s'au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţli-Apuseni şi amintiri din plăpânda lui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-1 Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura.

                                     Preţul unui volum : Cor. 1.60.
                            Se g&seso de vânzare la toate librăriile.
      Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă.

www.dacQromanica.ro