El9T* Ediţie de lux.
™ ^ ™ *■■*■*■■ ■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■(■■■■■■H ■■■■■■ ■■■■■■■
Cuceafărul
                                                                         ■**■■■■■■■ ■■■■■■■■ 5
                                       ■■■■■■ ■ ■■■■
■ ■
■
■
■
                                           ■■■
mmmmaum
!■■■■■■■
RIIIIMIIIIIIIIIIIipBIIIIIKIIIIIiaillllllllHI
Revistă pentru literatură, s s artă şl ştiinţă e b
Apare de douăorl pe lună ■ Redactor: Oct. 6. îăsîăuanu
Un. xii.
iîr. 12.
J■•■■■■II " IIBIflBI " BURII
Z mmmum Z ■■■■.
■ ■■■
                                        v
■
m
u
  ■ ■
■ ■■ mmwm ■ ■■■■ !■■■■« ■■■■■■ !■■■■■■
                                                   Cuprinsul:
■■ ■■
Oct. C. Tăslăuanu G. Duma . . . , Uictor Eftimiu .
St. O. losif . . ,
Congresele femeilor. Pictorul Theodorescu-Sion. Dincolo de moarte ... (poezie).
O amintire (Caragiale).
Maria Cunfan . Eugen 6oga . . Caton Theodorian 1. Agârbiceanu . 6. Duma * . .
Cuvinte sufleteşti (poezie). Un mormânt uitat.
O noapte pierdută. Arhanghelii (roman).
Din trecut (poezie).
       Cronici: D. N. Ci Discursul de recepţie rostit în Academia Română de d-l Delavrancea. Ion Grecu: Două discursuri... loan Georgescu: Uieafa culturală germană. însemnări: Mântuirea şcoalelor noastre. Teatrul Z. Bârsan. Fondul lui lancu. Pictorii unguri fa Bucureşti. Teatrul „Reuniunii 6odaliior români" din 5ibiiu. Monografia şcoalei din Tilişca. Românii din America. „Noi". Spicuiri... — Bibliografie.
       llustraţiunl: Theodorescu-5ion: Christ, La şezătoare, învăţătoarea, Autoportret, Crai nou, La arat.
                                Sibiiu, 16 Iunie o. 1913
                       dMHUililiWh
Preţul unui număr: 1 cor. 20 bani.
                     LUCEAFĂRUL
 REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ.
            APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE.
Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cloflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onlsifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, I. I. Lâpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, LIviu Marian, Dr. I. Matelu, Octav Minar, Cornelia Moldovan, Dr. O. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextll Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Siralonescu-Râraniceanu, V. Şorban, 1. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu.
                         ABONAMENT:
                     Ediţia simplă
                   în Austro-Ungaria:
           1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni .    8 cor.
                                                                                     în România şi străinătate:
                                                 Ediţia de lux
                                               în Austro-Ungaria:
1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor.
                                           în România şi străinătate:
1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor.
        ' 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. ,
               Reclamagiu» sunt a se face în curs de li sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se tor trimite 30 bani in mărci poştale.
re           Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa-,
jj]                       Adm. ^ev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).
                  xsasasasas'asEsasasasasasasHsasrasEHHSHsasasfasasHSBsasHSfBraEaHEsasaî
O
•im
Kt
t-
-o
3
cn
o
o
                                                                                                                                          o»
                                                                                                                                          u
                                                                                                                                          Ol
Beldiceanu, N. N., Chilia dragostii, poveşti. Cor. 1.50.
Cuvinte de îmbărbătare pentru serbarea pomilor şi a paserilor. Cor. —.20.
D r a g o s I a v, I., Volintirii, pov. Cor. 1.80.
Fogazzaro, A., Misterul poetului, roman. Trad. de D. Tomescu. Cor. 1.80.
Kerrn, H., Monilla, o nouă boală a pomilor. Cor. —.10.
L a c ro i x, D., Puiul de vultur, povestea fiului lui Napoleon, trad. în româneşte. Cor. —.80.
Lupeanu, A., De vorbă cu sătenii, gânduri şi îndemnuri. Cor. —.70.
50 figuri contimporane, desemnuri de Iser, text de P. Locuşteanu. Cor. 2.50.
Miloş, G., Stupariul, foaie ilustrată despre cultura modernă a albinelor, un an complet din 1911 şi 1912 â Cor. 4.—.
Petrescu-Botoşeneanu, A., Cu Isus
     f e drumul cătră Golgota. Cor. —.50. nnecui de pe Rin. Povestire morală pentru popor şi tinerime. Traducere după Chr. v. Schmid. Cor. —.50.
Petrescu-Botoşeneanu, Dorinţă Împlinită. O istorisire din zilele Mântuitorului lumei. Traducere din limba germână după Kr. Roy. Cor. —.50.
Petrescu, Al., Cel mai mare bun din lume. Traducere după H. Drummond. Cor. —.75.
  —  Istorisire despre naşterea lui Isus Hristos. Tradusă şi prelucrată după L. Wallace. Cor. —.50.
Ster ian, Dr. E., Cum putem mări cantitatea de vieaţă şi paradoxele lon-govităţii. Cor. 1.50.
Teu fu, A., Vieaţa sf. apostoli Petru şi Pavel, prelucrată din 1. rusească după preotul Kremenski. Cor. —.20.
  —  Vieaţa sfântului proroc loan, înainte mergătorul şi botezătorul Domnului. Cor. —.20.
Torouţiu, I. E., Mihail Sadovean, studiu literar, traducere din I. germână după Dr. M. Friedwagner. Cor. —.40.
Wells, H. G., Primii oameni In lună. Cor. -.80.
Zevaco, M., Epopea dragostei, roman istoric (continuarea rom. „Dragoste şi Eroism"). Voi. I. Cor. 2.—.
                                      Se află In depozit la librăria lui SI. Krafft in Sibiiu.
                       Expedlarea se face mai uşor trlmlţându-se banii Înainte, adăog&ndu-se la preţul cărţii Iacă 30—40 fll. pentru expedlarea francată eventual încă 25 fll. pentru taxa de recomandaţie.
O
O
ta
3
  o.
  ►i
  to
  ►t
  o
  ta
  T
  o
                                                                                                                                          »•*«
  W
T
a
3
o
O

\
Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită.
                      Congresele femeilor.
    în sărbătorile Rusaliilor noastre s’a început, în Budapesta, congresul internaţional al femeilor. Douăzeci şi patru de naţiuni şi-au trimis reprezentantele societăţilor de femei la acest congres, care a adus în Ungaria pseudocivilizată raze de lumină din cultura apuseană atât de streină încă popoarelor dela porţile Orientului.
    Femeile din apus au două uniuni internaţionale. Una e „International Council of Women“ (Uniunea internaţională a femeilor), care a fost întemeiată, la 1888, în Washington şi care astăzi îşi are sediul în Londra. Acestei uniuni aparţin 23 de uniuni naţionale din diferite state şi are de scop să stabilească legături între organizaţiile de femei din diferitele ţări, prin adunările generale ce se ţin tot la cinci ani şi prin congresele ce Ie aranjează în centrele mai importante. A doua uniune, întemeiată în 1904, e „International Women Suffrage Alliance" (Alianţa internaţională pentru votul femeilor), căreia aparţin 26 de organizaţii naţionale din diferite ţări şi al cărei organ „Ius sufragii" apare dela 1907 în Amsterdam. Aceasta e organizaţia cea mai puternică si cea mai conştientă a femeilor si
         t                »                    i
luptă pentru o egală îndreptăţire politică cu a bărbaţilor. Pe flamura acestei uniuni e scrisă deviza: libertatea femeii, emanciparea ei din robia concepţiilor sociale din evul mediu, pe cari le-a exprimat poate mai plastic archaica înţelepciune a sf. Ambroziu: „Adam per Evam deceptus est, non Eva per Adam. Quem vocavit ad culpam mulier, justum est ut eum gubernatorem assumat, ne interum feminea facilitate labatur" (Adam a fost în-
şelat de Eva, nu Eva de Adam. Dreptaceea se cade ca femeia să-şi ia de stăpân pe acela pe care l-a chemat să săvârşească păcatul, ca acesta să nu fie dus în ispită a douaoară de uşurinţa femeiască). Biblicul păcat strămoşesc s’a învechit de mult, dar situaţia umilitoare a femeii s’a perpetuat până în zilele noastre. S’au găsit o mulţime de argumente, cam tot atât de înţelepte ca ale sf. Ambroziu, pentru a dovedi că femeia e inferioară bărbatului şi incapabilă să ia parte la conducerea vieţii publice. Glasurile de protestare ale femeilor împotriva acestor nedreptăţi au început încă în veacul al XV-lea, când scriitoarea Christine de Pisan publică cea dintâi scriere, în care se cere emanciparea femeilor. în revoluţia franceză femeile s’au organizat într’un club pentru a-şi apără interesele economice şi politice, cerând egală îndreptăţire cu bărbaţii. Olympe de Gouges a fost cea dintâi care a formulat într’un manifest drepturile femeii. O agitaţie puternică pentru emanciparea femeii s’a pornit în Statele-Unite din America, deodată cu ideile de emancipare a sclavilor. Femeile nu voiau să rămână în urma Negrilor. în 1848 au şi reuşit să ţină cel dintâi congres al femeilor, care a fost începutul pentru puternicele lor organizaţii politice de astăzi. Scrierea care a avut cea mai mare influinţă asupra emancipării femeilor e datorită lui I. St. Mill: „Robia femeii" (tradusă şi în româneşte), în care filozoful individualist rezolvă radical problema, spunând: „Eu cred că relaţiile sociale dintre cele două sexe, cari supun un sex celuilalt, sunt rele în ele însele şi că pricinuesc azi
                                      1
www.dacQFomanica.ro
370
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
una dintre piedecile principale, cari se opun progresului omenirii; cred că trebuie să lase loc unei egalităţi perfecte, fără privilegii şi putere pentru un sex şi fără incapacitate pentru celalalt".
   Astăzi femeile s’apropie tot mai mult de idealul pentru care luptă de atâta vreme. Cine a urmărit desbaterile celor peste trei mii de femei, întrunite la congresul internaţional pentru votul femeilor din Budapesta, s’a putut convinge că femeile nu râvnesc la roluri politice pentru a-si satisface o ambiţie, ci vreau să obţină drepturi politice, ca să tămăduiască o mulţime de răni sociale, ca să completeze şi desăvârşească munca bărbaţilor. Femeile nu vreau > »
să-şi piardă farmecul şi gingăşia sexului lor, nu vreau să se desfacă nici de căminul familiar pentru a predică amorul liber, ci doresc să rămână în grădina care le-a destinat-o natura şi societatea, căutând şi ele să ţină pas cu progresul general al omenirii. Gesturile revoluţionare ale sufragetelor din Anglia, cari şi-au ales lozinca: „Aut vincere, aut mori", dedându-se la fapte brutale, nu trebuie să inducă în eroare pe ceice privesc cu simpatie lupta femeilor pentru emancipare. Acest lucru l-a înţeles liga bărbaţilor, cari îşi pun cocarde albe ’n piept şi sprijinesc din răsputeri idealurile femeilor culte.
   Tot la sărbătorile Rusaliilor, desigur în urma unei coincidenţe întâmplătoare, s’a ţinut în Braşov primul congres al femeilor române dela noi. Un semn nou şi mult promiţător al vremii. Femeile noastre nu s’au gândit, însă, la drepturile sexului lor, n’au ridicat un nou stindard de luptă pentru a-şi revendică rolul cuvenit în vieaţa politică a statului şi a neamului, deşi în proiectul de lege prezentat de partidul nostru naţional parlamentului din Budapesta se dedeâ votul universal şi femeilor. N’ar fi surprins deci pe nitne, dacă primul congres al femeilor române din Ungaria s’ar fi însufleţit pentru această idee şi-ar fi discutat-o. Situaţia politică a poporului nostru, care până acum n’a izbutit să obţină votul universal nici pe seama bărbaţilor, nu le-a îngăduit să se ocupe cu cereri de drepturi. Femeile noastre, călăuzite de bunul lor simţ de orientare, s’au mulţumit
să-şi impună numai datorinţe. Prima şi cea mai de căpetenie problemă care le-a preocupat a fost să-şi strângă rândurile, să-şi creeze o organizaţie unitară pentru a se puteâ angajâ la o muncă sistematică şi conştientă. Au întemeiat deci „Uniunea femeilor române din Ungaria", provăzută cu statute speciale.
   „Uniunii femeilor române din Ungaria" vor aparţineâ toate reuniunile şi societăţile noastre de femei şi e de mirare că biroul congresului n’a întocmit o listă a lor, mai ales că eră uşor de făcut. în revista „Transilvania" se adună de mai mulţi ani date privitoare la toate societăţile româneşti dela noi. Informaţiile se
         >            »                      t
publică în fiecare an în anexa raportului general al comitetului central în care se resumă activitatea despărţămintelor „Asociaţiunii".
   Pe baza acestor date am putut constata că avem 67 de reuniuni de femei şi anume:
1.  Reuniunea femeilor române din Abrud-sat şi jur pentru susţinerea unei şcoale române de fetiţe.
2.  Reun. pentru împodobirea bisericii din Abrud-sat.
3.  Reun. pentru împodobirea bisericii din Bucium.
4.  Reun. pentru împodobirea bis. din Roşia-montană.
5.  Reun. femeilor p. împod. bis. gr.-cat. din Câmpeni.
6.  Reun. de înmorm. a femeilor române din Agnita.
7.  Reuniunea femeilor din Marpod.
8.  Societatea femeilor române gr.-or. din Marpod.
9.  Reun. fem. rom. pentru înfrum. bis. din Nocrichiu.
10. Reuniunea femeilor din Hundrubechiu.
11. Reuniunea de femei din Toarcla.
12. Reun. fem. rom. pentru înfrum. bis. din Veseud.
13. Reuniunea femeilor române din Cincul-mare.
14. Reuniunea pentru înfrumseţarea bisericii din Aiud.
15. Reun. pentru înfrumseţarea bisericii din Peţielca.
16. Reuniunea femeilor gr.-cat. din Teiuş.
17. Reuniunea de femei din Buduş.
18. Reuniunea de femei din Iad.
19. Reuniunea de femei din Braşfalăul de jos.
20.  Societ. de caritate a damelor rom. din Bistriţa.
21.  Reuniunea de femei din Cuşma.
22.  Reuniunea femeilor române gr.-cat. din Blaj.
23.  Atelierul de ornate bisericeşti din Blaj.
24.  Reun. fem. din Sâncel pentru înfrums. bisericii.
25.  Reuniunea femeilor române din Bran şi jur.
26.  Reuniunea femeilor române din Braşov.
27.  Reuniunea femeilor române pentru ajutorarea văduvelor scăpătate, în Braşov.
28.  Reuniunea femeilor române pentru ajutorarea şi înfrumseţarea bisericii Sf. Adormiri din Braşov.
29.  Reun. fem. rom. pentru înfrums. bis. din Arpătac.
30.  Reun. fem. rom. p. înfrums. cimiterului, Caransebeş.
31.  Societate pentru fond de şcoală română de fete, în Cluj, avere K. 40.000.
32.  Reun. Sfânta Maria pentru înfrum. bisericii, Cluj.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
371
33.  Reuniunea femeilor române din Cluj.
34.  Reuniunea femeilor din comitatul Hunedoarei.
35.  Reuniunea femeilor din Hunedoara.
36.  Reuniunea femeilor de religiunea gr.-cal. şi gr.-or. din comitatul Târnavei-mici.
37.  Reun. fem. p. înfrums bisericii gr.-cat. din Velj.
38. Reun. fem. p. înfrums. bisericii gr.-or. din Velţ.
39. Reun. fem. p. înfrums. bis. gr.-cat. din Vaidncuta.
40.  Reuniunea femeilor din Şomfalău.
41.  Reuniunea femeilor gr.-or. din Făgăraş.
42.  Reuniunea femeilor gr.-cat. din Făgăraş.
43.  Reuniunea de femei din Lugoj.
44.  Reuniunea femeilor române din Mediaş şi jur.
45.  Reun. femeilor p. înfrumseţarea altarului, în Aţei.
46.  Reun. femeilor p. înfruin. altarului, în Brateiu.
47.  Reun.  fem.  pentru înfrum.  bisericii, in Biertan.
48.  Reun.  fem.  pentru înfrum.  bisericii,   in Muşna.
49.  Reun. fem. pentru înfrum. bis., in Apoldul-sup.
50.  Reun. fem. pentru înfrum. bisericii, în Apoldul-inf.
51.  Reun. fem. pentru înfrums. bisericii, in Gusu.
52.  Reun.  fem.  pentru înfruin. bisericii, în Mercurea.
53.  Reun.  fem.  pentru înfrum.   bisericii  din Ludoş.
54.  Reun. fem. „Mariana" in Chimilelnicul-de-câmpie.
55.  Reun. fem. „Sfânta Maria" in Rodna-nouă (Şanţ).
56.  Reuniunea femeilor din Sălişte.
57.  Reun. fem. pentru înfrum. bisericii din Tilişca.
58.  Reun. pentru înfrumseţarea bisericii, în Anneni.
59.  Reuniunea femeilor din Gurarâului.
60.  Reuniunea femeilor române din Sibiiu.
61.  Reun. fem. gr.-cat. pent u înfrum. bis., în Sibiiu.
62.  Reuniunea femeilor din Răşinar.
63. Reuniunea femeilor române Sălăgiene.
64. Reuniunea femeilor române din Turda.
65.  Reuniunea femeilor din Zerneşti.
66.  Reuniunea femeilor pentru înfrumseţarea bisericilor gr.-or. din Zerneşti.
67.  Reuniunea femeilor române din Arad.
   Acest număr al reuniunilor nu e complet. Din unele ţinuturi lipsesc cu desăvârşire informaţiile, iar din altele sunt necomplete. Cele mai multe dintre reuniunile cari lipsesc sunt desigur cele pentru înfrumseţarea bisericilor.
   Din datele publicate în „Transilvania" se poate şti aproximativ şi averea de cari dispun aceste reuniuni şi prin urmare mijloacele materiale pe cari le pot jertfi pentru o activitate mai sistematică în viitor. Comitetul „Uniunii" poate uşor completă datele adunate de „Asociaţiune" învitându-le pe toate să se înscrie ca membre ale „Uniunii" şi să primească programul ei de activitate.
   Organizaţia femeilor dela noi nu putea să se facă decât pe baza principiului naţional, care trebuie să călăuzească întreaga noastră
fiinţă etnică în toate manifestatiunile ei de
    i                              i
vieaţă. Prezidenta congresului, venerabila d-nă Maria Baiulescu, în discursul d-sale de deschidere a ţinut să accentueze acest principiu: „Noi punem astăzi temelia pe care se va clădi o nouă fortăreaţă apărătoare a neamului nostru si fiestecare întâlnire
                         t     »
a noastră va continuă a ridică această clădire, pe care o vom străjui noi femeile române. Din citadela noastră vom veghiâ necontenit cu ochi de Argus, cum să fim demne de soţii si fiii neamului nostru, ca alături cu ei să punem umărul la întărirea şi prosperitatea poporului nostru.
   „Uniunea femeilor române din Ungaria" a îmbrăţişat o mulţime de probleme grele, a căror realizare cere foarte multă muncă pregătitoare. Fără a se face studii serioase asupra problemelor pe cari vrea să le rezolve uniunea, credem că se va expune la o mulţime de dibuiri şi rătăciri. Cetind programul amănunţit al chestiunilor, cari s’au des-bătut la congres, mărturisim, că am constatat multă bunăvoinţă şi însufleţire, dar şi lipsa unei înţelegeri practice a câtorva chestiuni.
   Statutele Uniunii trebuie fără îndoială să asigure posibilitatea unei activităţi cât de largi pentru femeile noastre, trebuie să cuprindă un program mai vast chiar, decât cel stabilit de congres, fiindcă statutele se fac pentru un timp mai îndelungat şi, având aprobarea guvernului, e dată posibilitatea de a realiză rând pe rând toate problemele. De aceea alcătuirii statutelor trebuie să i se deie o deosebită importanţă şi trebuiesc lucrate cu multă prevedere, ca să fie lipsite de lacunele şi îngustimea statutelor altor societăţi culturale dela noi, cari se împiedecă la fiecare pas, în activitatea ce vreau să o desfăsure, de dispoziţiile vagi ale statutelor ce le-au făcut antecesorii noştri.
   Darîn programul de activitate ne-ar fi plăcut să găsim cel puţin câteva chestiuni studiate din toate punctele de vedere, arâtându-se practic căile şi mijloacele de realizare. Ceeace nu s’a făcut, însă, la primul congres, se poate face la cele din viitor.
   Din mulţimea de probleme ale programului de activitate, am reuşit să fixăm următoarele:
                                        1*
www.dacQFomanica.ro
372
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
   1.   Să se înfiinţeze reuniuni de femei în diferitele părţi şi anume: a) pentru înfrum-seţarea bisericilor şi cimiterelor; b) pentru înfiinţarea de şcoli pentru creşterea fetiţelor;
c) pentru înfiinţarea de ateliere pentru industria casnică şi pentru ornate bisericeşti;
d)  pentru înfiinţarea şcoalelor de menaj la oraşe şi pentru organizarea cursurilor de gospodărie practică Ia sate; e) pentru îngrijirea bolnavilor; f) pentru ajutorarea femeilor sărace; g) pentru îngrijirea orfanilor.
   2.   Să se îngrijească de educaţia sistematică a fetiţelor prin broşuri şi prin conferinţe ce se vor pregăti anume.
   3.   Să studieze portul naţional şi motivele artei ţărăneşti, publicând albume şi organizând expoziţii etc. şi căutând să dea o perfecţiune artistică motivelor ţărăneşti, în aplicarea lor pe ornate bisericeşti şi pe articolele industriale ce se vor desface în pieţele oraşelor dela noi şi din străinătate.
   4.   Să pregătească manuale practice pentru gospodăria şi bucătăria ţărănească, pentru păstrarea portului naţional original şi pentru împodobirea cu gust a caselor ţărăneşti.
   5. Să înfiinţeze un mare orfelinat.
   Aceste probleme sunt aşa de multe şi aşa
de grele de realizat, încât este cu neputinţă ca reuniunile noastre de femei să le poată îmbrăţişa toate deodată. Noi credem, că din mulţimea de probleme trebuie alese numai câteva, cari mai întâi să fie studiate temeinic şi pe urmă să se înceapă realizarea lor.
   Deoarece cele mai multe reuniuni de femei pe cari le avem sunt pentru înfrumseţarea bisericilor şi mormintelor, să se studieze mai întâi această chestiune, care nu e deloc uşoară. Mai întâi reuniunile, împreună cu alţi factori chemaţi, trebuie să se îngrijească de stilul în care se zidesc bisericile noastre. Am spus altădată, că e o adevărată barbarie ce se face la noi, dărâmându-se vechile bisericuţe de lemn, cari cele mai multe aveau un stil al lor după diferitele influinţe ale ţinuturilor în cari s’au clădit, şi zidindu-se în locul lor nişte monstruozităţi. Apoi în al doilea rând vine pictura şi împodobirea din lăuntru. între stilul bisericii, pictură şi podoabe trebuie să fie cea mai intimă legătură,
ele trebuie să fie în armonie desăvârşită. Pe urmă cimiterele. Spre acest scop trebuiesc adunate modelele de cruci româneşti din diferite ţinuturi, apoi să se dea îndrumări privitoare la gruparea mormintelor şi împodobirea lor cu arbori şi flori. Aici nu putem intră în amănunte asupra acestor chestiuni, cari ne preocupă şi pe noi de multă vreme. Având materialul studiat, Uniunea va întocmi statute tip şi instrucţiuni amănunţite cu ilu-stratiuni, cum trebuie să lucreze reuniunile pentru înfrumseţarea bisericilor.
   A doua chestiune importantă e studiarea portului naţional, a motivelor artei ţărăneşti şi înfiinţarea atelierelor pentru industria casnică. Mai ales cea din urmă e de o deosebită importanţă şi relativ uşor de realizat, fiind terenul întrucâtva pregătit şi necesitatea unei industrii naţionale rentabile mai simţită. Vom avea altădată prilej să vorbim pe larg despre feliul cum trebuie să se organizeze atelierele de industrie casnică.
   Celelalte probleme, desigur foarte importante, să se lase pentru mai târziu, până când vor fi pe deplin studiate. Câteva mai uşoare se pot realiză paralel cu cele indicate de noi.
   De încheiere ţinem să mai atragem atenţiunea comitetului Uniunii ca dela început să facă o distincţiune precisă între activitatea ce vrea să o desfăşure Ia oraşe şi între cea dela sate. Alta va fi chemarea şi munca Uniunii, când va lucră pentru burghezia oraşelor si alta când va aveâ în vedere ţărănimea. Ambele au suflete şi concepţii de vieaţă cu totul deosebite. Să caute a apropiâ burghezia din oraşe, crescută în mediu şi spirit străin, de pătura sănătoasă şi naţională a ţărănimii, dar să nu cadă în greşala de a aplică aceleaş metode în propaganda culturală. Procesul de diferenţiare socială nu se va puteâ curmă, dar deosebirile de clase dintre cele două pături sociale se vor puteă legă prin conştiinţa unităţii naţionale şi prin urmărirea aceluiaş ideal.
   Ca „Uniunea femeilor române din Ungaria" să devină un factor viu în organismul neamului nostru, îi dorim stăruinţă la muncă şi
vieată încununată de izbânzi.
     >
                                                                                                Oct. C. Tăslăuanu.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
373
                  Pictorul Theodorescu-Sion.
   De când mi-a fost dată fericirea să cunosc pictura artistului Theodorescu-Sion, l-am urmărit în toate pânzele, ce-au pecetluit un sentiment din noi prin sufletul lui, şi-l urmăresc mereu şi pretutindeni, cu convingerea, că într’o zi din munca rodnică şi plină de speranţe vom împărtăşi impresii
   temeinice asupra operei ce realizează.
   Până astăzi pictorul tră-este mai mult
  i
  cu el. Din când în când îl întâlneşti în câteva pânze, aruncate la voia întâm-plărei, pe cei mai întune-coşi pereţi ai vreunei săli de expoziţie.
                                                                                                    Aşa l-am întâlnit în luna lui Aprilie, la a XllI-a expoziţie a „Tinerimei
                                                                   artistice", la care se păstrează o „tradiţie".
   Arta lui Theodorescu-Sion este ecoul sentimentelor unui popor, a cărui vieaţă e însuş sufletul în care se resimt: aspiraţiile, durerile unor vremuri îngropate şi resemnarea inimei, care sufere în speranţa, că va fi înţeleasă cândva, toată gama de nuanţe ce anunţă răsărituri senine. E atavismul artei
                                  noastre pure, cu intrările ei lente din versul şi doinele Românului, cu îndepărtatele orizonturi visate de poporul îndurător al atâtor
                                                  veacuri; cu salturile mari de horă, prinse în veselia unei co-loraţiuni vioaie şi linii largi, peste care se as-
            t
terne: melancolia decepţiei şi reveria, într’oarmonie de zări ce mărginesc munţii si des-
                                                        i »
fac văile. E arta care vorbeşte, „ e necesitatea imperioasă de a reprezenta natura prin motivele ce simt nevoia să o reprezinte", după cum M i 11 e t, a spus-o într’o adâncă filozofie.
   Fiecare popor îşi are reprezentantul său în desăvârşirea artei sale, în reprezentarea sufletului său poetic, în întregirea filozofiei lui realiste. Artistul creiază, iar poporul, ai cărui reprezentant este, prin el trăeşte, dovedind altor popoare cu caracter definit, că nu mai puţin ca ele, din umbra sentimentelor pur realiste, izvoarele visurilor lui se înseninează sub puterea creatoare.
Theodorescu-Sion: Christ.
www.dacQFomanica.ro
374
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
Theodorescu-Sion: La şezătoare.
   E poet pictorul Theodorescu-Sion. E un mare poet al artei noastre. în colorile lui e sonoritate, e armonie, sunt aspiraţii. Albastru 1-violetat al cerurilor lui, rimează şi ritmează admirabil cu rosul-carminat al brăz-
                         9
datelor câmpuri, încălzite de răsărituri de soare.
   De ele te simţi legat cu sufletul, pentrucă
respiră înţelenite în plaiurile lui: truda şi
năzuinţele rassei din sânul căreia s’a ridicat »
pictorul. Simţi că ’n atmosfera tablourilor lui, nu trăeşte străin decât şcoala la izvoarele căreia şi-a înviorat idealurile; din lanţurile căreia s’a descătuşat, afirmându-se ca o personalitate distinctă.
   Artistul, prin propriul lui fond, dă naştere unui adevăr de artă, în care vibrează multiple sentimente şi dela care se pot încălzi şi epigonii altor neamuri.
   Din academiile Franţei şi galeriile muzeelor occidentale, pictorul prin inteligentă se-
lecţinne, în domeniul artei noastre, a importat ştiinţa prin care realizează opera de artă, sub imboldul sentimentului, şi puterea emotivă a gân-direi ce se impune coloarei; a gândirei din care se repercutează necesitatea reprezentărei şi utilul realizărei operei. A importat tehnica, deosebită cu mult de noile curente: tehnica simplistă şi fineţea cu care mozaichează un simbol.
   9
Ne-a adus si nteti sinul, în operile de concepţie superioară; stilismul-decorator, în reveriile naturei rustice, şi siluetele prin care întrupează un vis.
   Coloritul, linia sigură şi contururile delicate, redau sinteza maeştrilor stilişti.
   9
   Pe Theodorescu-Sion îl găsim în concepţia care eternizează pânza. El gândeşte, e robul cugetărei; cercetează conditiunile sub care facultăţile creatoare definesc originalitatea în artă, şi nu desminte în studiile lui munca acerbă ce tinde spre desăvârşire. Theodorescu-Sion nu pictează ca să picteze; pictează pentrucă are ceva de spus prin penel; are de imortalizat, prin colori, o gamă imensă de sentimente, un complex de sensaţii ce pecetluesc caracterul naţional al poporului, pe altarul artei căruia se consacră, al artei care însemnează trăsătura de unire între mica noastră artă naţională şi marea artă universală.
   Acestea sunt calităţile importate prin arta lui. E tot ce-a învăţat dela marele Claude-Lorrain; grandiosul Poussin; Turner, şi pleiada de artişti ce-au deschis larg porţile spre adevărul artei.
   Şi-a rămas român în aspiraţii şi în concepţii, aristocratizând fiecare sentiment prins în valorile pânzelor lui, subtilizând în tipurile de Români de pe Ia poalele munţilor din Abrud — de unde se coboară — simţeminte nobile: bunătatea şi răbdarea în bătrâni; vioiciunea şi iubirea caldă, în „surate Ia şe-zătoare11; energie şi hotărîre, în'tipurile de flăcăi.
   Un temperament puternic se relevează în arta pictorului, care imprimă o duioasă poezie pei-
www.dacoromanica.ro
Nrul 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
375
zagiilor scăldate în căldura apusurilor de vară, înecate de pulsaţia vibraţiilor de vieaţă încercată a neamului de oameni ce nădăjduesc să-şi încălzească sufletele la libertate. Din libertatea visată de artist, şi pe care a realizat-o pe tărâmul artei individualizându-se prin des cătuşarea de orice lanţuri greoaie ce-ar fi trădat în el stigmatul idealurilor altora, pictorul păşeşte sănătos pe drumul pe care alţii rătăcesc de mult. Fruntea aureolată de succese înţelese de puţinii pricepuţi şi invidiate de mulţi nechemaţi de artă, rămâne senină şi nepăsătoare la inofensivele injurii ale presupuşilor infailibili maeştri. Inspiraţia intimă capătă, sub puterea iniinei lui o intensă vibrare de unde de lumină, sub farmecul căreia, motivul trecut prin obiectivă gândire, analizează, în natura omului şi a naturei, atâtea lucruri pe care le descoperi călăuzit de sufletul artistului în marele labirint al artei.
   E un artist de forţă Theodorescu-Sion. în peisagiile lui simţi durerea sufletului de român; se sbate truda neamului nostru si surâde nădejdea viitoare.
   Realizează opere care respiră cea mai suavă poezie, iar forma cea mai ideală în simplitatea visului de artă, armonizează seductiunea cea mai bizară.
   „Crai nou", îşi desfăşoară toată melancolia serii, în trei planuri ce alternează între ele: ceriul, pământul; caprele şi ciobanul. Gama dominantă a duioşiei, în atmosfera de munte e cenuşie. Pe gris-ul violetat al ceriului senin se înalţă secera scăldată ’ntr’un cadmiuin-cald; şi ’n primul plan covoarele de verde adorm în linişte, sub resfirarea gris-ului eterizat.
Theodorescu-Sion: Învăţătoarea.
   Dacă ar fi ca cineva să poată decretă de mare pe un artist, ar merită fără îndoială, ca d-lui Theodorescu-Sion să i se facă această cinste, dintr’o mare calitate concentrată în această pânză: unitatea complectă, — compoziţia cu adevărat „poussinesque“ — din care şi la care nimic nu se poate luă şi adăugă.
   Prin mijloace simpliste: linii delicate, profiluri simbolice, planuri savant distribuite în ansamblul unor perspective juste; colorit cald şi simpatic, predominat de un voalaj „grisâtre“, când artistul e copleşit de căldura de peste zi, ori de gânduri apăsătoare; „rou-geâtre", ori de câteori natura în descripţia ei o simte înnăbuşită de dureri, semănate cu fiecare cântec românesc, în brazda aurită de raze crepusculare; verde-stins, când salturile horei, bat la poarta inimei lui.
www.dacQFomanica.ro
376
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
   Prin simplism realizează idealuri mari de artă. Toate tresăririle spontane, ce au un răsunet real în opera de artă născută din aspiraţiile mulţimei pe care o reprezintă artistul, operează între el şi sufletul naţiunei al cărui chemat pe altarul artei este sanctificarea unei legături.
   Tendinţa spre naturalismul în care raţiunea armonizârei fiinţelor, într’o infinitate de sen-saţii fireşti oinenirei, şi izvorîte din însăşi evenimentele ce hotărăsc fenomenele genezei lor, dovedesc până la evidenţă, că au determinat în simţemintele artistului, o filozofie care se adapă dela izvoarele poeziei panteiste. Pentru reprezentarea lor, a concentrat în figura măreaţă a lui „Christ“, ce stăpâneşte prin grandoarea lui întregul univers: resemnarea la a tot ce este pământesc, în scopul realizărei unui ideal visat spre binele obştesc.
   în Christ e o intensitate de impresii ce evocă gestul măreţ al viitoarei seninătăţi: pacea popoarelor. Valoarea picturală, adecă darurile şi obscururile în distribuirea planurilor, te transpun într’o nemărginită gamă de dispoziţii sufleteşti, ce armonizează magistral tonurile unui haos imens. Din logica cu care pictorul orchestrează valorile în infinitul liniilor, reese structura ce eternizează, cugetarea.
   Arta din „Christ" pluteşte în semiobscuritatea coloriştilor Rembrandtieni. Stilizarea e uimitoare. în liniile fine, se juxtapun planurile, deschizând perspective largi în concepţia ce-o aşterne poezia prin penel.
   Figura aşa de expresivă a lui Christ şi gestul supraomenesc personifică, în viitor, caracterul unei ideale societăţi, visate pe pământ. E un Christ al gândirei, nu al du-rerei banale, sub care l-a reprezentat pictura de până astăzi.
   în arta d-lui Theodorescu-Sion nu găseşti facticitate, nici imitare fotografică, lipsită de sensaţii. Theodorescu-Sion simte, gândeşte, dă haină proprie simţirei lui, coloraţiune din sufletul lui şi trăeşte cât mai aproape de noi.
Dacă ne vom pătrunde de necesitatea de a pricepe adevărul ce palpită în fiecare valoare simplistă şi totuş sobră în temperamentul Românului, atunci vom înţelege şi muzica din ansamblul tonurilor, din atmosfera pânzelor lui, şi ne vom mândri că păşim pe drumul pe care numai adevărata artă călăuzeşte. Ne vom da seama că tot ce se repre.
Theodorescu-Sion: Autoportret.
zintă fără sensaţii, e un non-sens în artă, şi că fotografia e copia detestabilă a naturei înmărmurite.
  Arta d-lui Theodorescu-Sion trăeşte prin noi şi în noi; în eul naturei noastre, în începuturile artei noastre, şi străbate cu noi tainele artei ce va rămâne. în pânzele lui nu sunt încătuşate asa zisele „choses-voulues". în coloraţiune vibrantă, pe planuri bine ordonate, îndrumându-se mereu spre arta viitorului, pictorul Theodorescu-Sion visează şi cântă conştient aria ce duce la nemurire.
                                                                                                  G. Duma.
www.dacQFomanica.ro
Nral 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
377
                               Dincolo de moarte ...
Cu fiecare dintre cei De care moartea ne desparte,
Murim şi noi, lăsând o parte în fiecare dintre ei.
Imagini... vremuri... gânduri... vise Lăsăm în stinsele priviri, —
Un şir întreg de amintiri în pleoapele pe veci închise.
Murim si noi în fiecare,
Dar ne întoarcem înapoi înseninaţi, purtând în noi Nădejdea cerurilor clare.
Purtăm ceva din alte zări...
Ceva din lumile visate în cl ipe de singurătate Când încercam întraripări...
Căci ce ne-a dat această vieaţă
Decât un sbuciuin fără rost?
Al lespezilor adăpost
Deschide-o nouă dimineaţă...
                            >
Prieteni dragi, bieţi muritori,
Când ceasul morţii o să vină, — Priviţi spre cer încrezători Căci moartea-i pace şi lumină...
                                                                                                        Victor Eftimiu.
                              O amintire.
   Nu ştiu cum s’a făcut, că n’am nici o amintire materială dela Caragiale. Deşi l-am iubit ca pe un părinte, deşi l-am respectat ca pe un dascăl, deşi l-am adorat ca pe un zeu, — totus nu i-am scris nici un rând de ziua numelui, prilej de a-mi răspunde, după obiceiul lui, cu atâta grabă şi genţileţă. Şi cu toate că am fost la înmormântarea lui, am înghiţit discursurile funerare, şi l-am plâns cu toţi tovarăşii lui laolaltă, — nu ştiu cum se face, dar mie mi se pare că n’ar fi mort, pentrucă s’a stins acolo, departe, la Berlin, şi acum îmi pare că nu e mort, ci e undeva, departe, foarte departe, — de unde nu se mai întoarce niciodată în ţară...
   Şi cum spuneam, — n’am nici o amintire materială dela Caragiale. în sufletul meu însă îi păstrez un cult plin de evlavie, — şi nu-mi pare rău că n’am nici o scrisoare dela el. O, n’aş publica-o pentru nimic pe lumea asta! O scrisoare cu file ’ngălbenjte e totdeauna ca o floare cu petalele vestejite pe un mormânt...
   Şi totuş a fost o vreme, când aveam mare nevoe să-: scriu, eram la o răspântie a vieţii, în care un sfat părintesc, un sprijin de frate, o inimă care să te înţeleagă mi-ar fi fost de mare folos.
   M’am hotărît atunci să-i scriu... Dar în acelaş timp m’am gândit cât a suferit omul acesta şi cât suferă încă pe urma obrăzniciei şi prostiei omeneşti! — Şi nu i-am scris. Icoana lui însă îmi răsare şi azi luminoasă în minte; par’că-1 văd într’o dup’amează de vară, trecând cu pălăria pe ceafă, cu mânile Ia spate, cu zâmbetul senin şi ironic crestat
în fata lui bronzată.
      »
   Aşa l-am zărit şi ’n seara memorabilă când anunţase o conferinţă la Ateneu. Eu alergasem toată ziua să găsesc un franc — eră pe vremea fericitei mele boerii! — ca să nu cumva să lipsesc dela această sărbătoare. Pe-atunci nu-l cunoşteam pe Caragiale personal.
   Par’că-I văd. Apare pe scenă, cu pălăria dată pe ceafă, cu ochelarii pe nas, cu mânile date la spate — şi înaintează sprinten la rampă. Se uită puţin prin sală — eră un dezastru! Sala cel puţin pe trei sferturi goală. Da, nu mint, aşa. de mare interes arătă publicul bucureştean pe vremea aceea literaturii noastre naţionale şi celei mai înalte expresii ale acelei literaturi, încât, deşi afişe mari lipite pe zidurile capitalei anunţaseră că marele Caragiale va ceti câteva.din nuvelele sale la Ateneu, nimeni nu venise.
                                       2
www.dacQFomanica.ro
378
LUCEAFĂRUL
Nnil 12, 1913.
   Caragiale se uită peste ochelari, zâmbind, şi zice:
   „A, prea bine! Suntem în familie, care va să zică!“
   Cu glas sonor apoi prinse să cetească. Ce-a fost apoi atunci, n’am să pot uită niciodată! Ce vervă diabolică, câtă strălucire în priviri, ce gesticulaţie extraordinară, ce manifestare superioară a genialităţii! Steteam mut şi tremurând de emoţie în stal, când deodată răsună glasul lui spart şi răguşit:
   „Daţi-mi o ţigară, frate! O ţigară!"
   Zece mâni se ’ntinseră totdeodată spre el şi-i oferiră ţigara cerută. El o aprinse, şi, după obiceiul lui, o mângâie putinţei mai întâi, apoi trase chibritul pe pantaloni şi o aprinse şi o fu mă cu sete.
   Pe urmă începu din nou să cetească.
   Cred că un mag din zilele vechi nu putea să cetească cu mai strălucită vervă.
   De-atuncea nu-1 mai pot uită.
                      *           St. O. Iosif.
                                        Cuvinte sufleteşti.
                 5.
Mi-ai zis: nu pune sub obroc
Lumina, ci pe scrin,
Să lumineze pentru toţi
Care se duc si vin.
              >
De-ar fi, în sfeşnic aurit
Ori în opaiţ de lut...
Şi tu ai luat la rândul tău
Lumină de ’mprumut...
Nu am eu sfeşnic nici opaiţ
O luminiţ’ abiâ,
Din ceară galbenă de roi
E avuţia mea.                 •
       >
                 6.
Vreun idol pe altarul meu De vei găsi-1 sfărâmă, împacă-mă cu Dumnezeu Şi cu durerea mamă.
Să cred în vieaţa ce va fi Şi ’n harul nemurirei,
Să ’ncerc a mă înveseli Precum se ’nveselesc copiii De darurile firei.
De moarte-as vrea să nu-nii aduc
              j
Aminte niciodată,
S’adorm ca un copil scăldat Cu faţa ’nseninată.
                 7.
De-mi cânt durerea ori de-o tac O rază e cu mine,
Lumina dorului pribeag Din alte lumi senine.
Cât îmi va fi aproape ea Nimic nu voiu mai cere,
A mea e până va ’nserâ
Si ’n ceasul de durere.
>
Pe rază ’nşir visele rând,
Un lanţ uşor le leagă Si raza creste tremurând
t          »
De mă cuprinde ’ntreagă.
                  8.
Eu n’am putut duce poveri Pe umărul plecat,
N’am fost lumină nimărui Nici candelă Ia pat.
Iubirea mi-a fost de prisos Căci vieaţa m’a învins,
Dacă „făclie" n’am avut Şi „mijlocul încins".
                  9.
Ochii mei n’au ce mai plânge — Lacrimile inimii —?
Fiecare strop de sânge L-am schimbat în poezii.
Si iubire si durere
t          ♦
Mi-am vândut pe rând,
Dar vieaţa tot mai cere,
Nu ştiu până când.
                  10.
Şi-acum în neputinţa mea Duc dorul îndrăzneţ,
Şi vieaţa ce mă prigonea Mi-e scumpă, fără preţ.
Sau nu e vieaţa ce pândesc...
Ci vreun dar străin De care mă înveselesc Ca cel beţiv de vin?
                                                                                                     Maria Cunţan.
www.dacQFomanica.ro
Nrnl 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
379
                    Un mormânt uitat.
   A trecut si în anul acesta 3'15 Maiu ca
              i                     '
oricare altă zi din călindariu, fără un cuprins deosebit, fără un caracter de sărbătoare, după cum s’ar cuveni. Se pare că singurul lucru de seamă ce s’a făcut cu acest prilej a fost publicarea unei scrisori necunoscute până acum a lui Avram lancu. încolo, obişnuitele articole de gazetă, ajunse din ce în ce mai goale. Scrisoarea lui lancu va fi trezit vreun interes oarecare, pentru cine va fi trezit, articolele de gazetă însă îşi vor fi tăcut tăcerea după douăzeci şi patru de ceasuri, ca de obiceiu, dacă peste tot au fost cetite.
   Vina mare pentru desinteresul acesta o
poartă în orice caz aşa zişii istoriografi ai
noştri, cari s’au luat la trântă pentru atâtea
episcopii existente şi neexistente, cari au
purtat răsboaie cumplite ca să dovedească
vieţuirea absolut indiferentă a cutărui vlădică >
calvin, să zicem, cari au muncit cu pasiune, uneori cu mare talent, în cadrele confesiunei lor, dar cari au fugit totdeauna, murmurând un fel de anaftema, de anul patruzeci şi opt. Probabil că în sufletele istoriografilor noştri acest an mare de înfrăţire naţională, fără veninul celor patru puncte în el, va fi produs veşnic o tulburare prin întrebarea importantă numai pentru ei: cine a fost mai mare cu acest prilej, episcopul dela Blaj sau cel dela Sibiiu? Şi, ca nu cumva să răspundă la această întrebare primejdioasă, au ignorat anul întreg. Da, numai aceşti istoriografi sunt de vină pentru purtarea noastră faţă de un eveniment atât de mare al istoriei ardeleneşti, poate singurul eveniment frumos sub toate raporturile lui. Anul patruzeci şi opt a sburat doar de acum sunt sasezeci si cinci de ani
                        1         y
în veşnicie, de atunci moşii şi părinţii noştri s’au coborît în groapă, ducând cu ei taina lui, şi noi nu mai avem pe cine să ne mai povestească povestea.
   Dar dacă anul patruzeci şi opt, icoana lui generală, se poate totuş reconstrui oarecum din Istoria lui Gheorghe Bariţiu, atunci eroii acestui an, adevăraţii născători ai lui, se pierd în legende mai mult sau mai puţin caracteristice. Numele lor nu mai însemnează
nimic pentru noi şi, dacă ele se pomenesc pe la vreo adunare oarecare, însemnătatea lor este lămurită prin ridicarea glasului, prin încruntarea sprâncenelor, prin o lovitură cu pumnul în masă:
   — Simeooon Bărnuţiu! urlă oratorul în urechile asistenţei, putând să facă exerciţii retorice, absolut cu acelaş efect, şi cu un alt nume tot atât de însemnat, cum ar fi bunăoară: Nicolae Păstărnac. Pentru auditor şi foarte probabil că şi pentru el este indiferent. Numele acestor oameni s’au prefăcut de mult pentru noi ni$te simple nume, o îm-părechere de vocale şi consonanţe, fără un conţinut oarecare. Şi e firesc să fie aşa, fiindcă nu avem nici o monografie asupra lor, afară doar de monografia părintelui protopop Lupaş asupra lui Şaguna. Toţi ceilalţi şi-au întunecat feţele, şi le-au întors dela generaţia actuală. Aci este, de pildă, Avram lancu. Cine a fost acest om, care i-a fost vieaţa? Ar putea răspunde cineva cu mâna pe inimă că-l vede înaintea ochilor aşa cum a fost el, în toată mărimea faptelor lui? Hatvani, nebunia, fluierul?!... Dar toate aceste sunt numai câteva linii. Un tablou complet ne lipseşte, oricât am răsfoi, bunăoară, cele câteva pagini şi neliterare şi neistorice ale bunului fost prezident al „Asociaţiunii", Şuluţiu.
   Am pomenit de scrisoarea publicată cu prilejul zilei de 3/15 Maiu. Cetind această scrisoare prinzi o notă caracteristică a Moţului din Vidra. „De mult mi-am propus a nu mai corespunde cu nime“, zice eroul înfrânt şi îndârjit în neputinţa Iui. „Amata mea naţiune nu va mai auzi glasul meu, fiindcă dacă aş vorbi eu ar trebui să vorbească si ea — ar fi primejdie"... Numai cel care simte că în sufletul lui se concentrează sufletul unui întreg popor, un împărat, un erou, poate să vorbească aşa. Scrisoarea aceasta este însă totuş o notă. Unde rămâne orhestra întreagă, mare, înfricoşată, accentele sguduitoare ale vieţii acestui om? Unde sunt picurările do-moale? Dacă nu mă înşel, d-1 Alexandru Ciura pomenea undeva de nişte scrisori de dragoste ale marelui prefect. Ce s’a făcut
                                         2*
www.dacQFomanica.ro
380
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
cu ele? Cine a fost fericita femeie care a mângâiat ochii luptătorului? Se vorbeşte că în jurul Aradului, într’un sat, ar fi trăind un preot reformat, sânge din sângele lui Iancu. Acest om astăzi bătrân ar posede oarecari relicvii. Pentruce nu se duce cineva să le vadă? Azi-mâne va muri şi se vor împrăştia şi lucruşoarele pe cari urmaşul maghiarizat
toţi cu brad verde ’n pălărie. Iancu, pe Iancu l-am văzut, uite, cum te văz pe tine: tânăr, frumos şi mare. Se vedea peste ceilalţi că-i Iancu. Da’ nu l-am mai văzut dup’aceia pe Iancu, că m’am băgat la Axente ’n loagăr“...
   Şi aşa povestea moşul, domol, în bătrâ-neţele lui. Nu-mi spunea ceva precis, nu-mi lămuriâ lucrurile, dar eu simţiam din tre-
Theodorescu-Sion: Crai nou.
— dacă e adevărat — al lui Iancu, Ie păstrează cu pietate.
   în ochii visătorului figura lui Avram Iancu poate fi reconstruită din anumite legende populare, din povestirile contemporanilor, din cântece: „Jele-i, Doamne, codrului de armele Iancului”!... Moşul meu mi-a povestit de atâteaori cum l-a văzut el la adunarea de pe Câmpul Libertăţii. Mă ţinea moşul pe genunchi, pâcăiâ din pipă, şi spunea:
   „Hei, dragul moşului, când eram pe vremea mea stain să sar peste casă. Aşa eram în patruzeci şi opt... La Blaj? La Blaj!... Se umpluse ca stupu’ Blaju’, că venise Iancu, mă, că venise de peste Petrifalău cu zece mii de Moţi,
murarea vorbei lui, din privirea lui pierdută în zare, din lipsa gramaticii în construcţia frazei lui ţărăneşti, din sentimentul cald care înlocuia această gramatică, simţiam că aşa a trebuit să fie Iancu: tânăr, frumos şi mare. Mai târziu, când mi-a căzut în mână o fotografie idealizată a Iancului, probabil după un tablou, care circulă pe vremuri din casă în casă prin satele noastre, din cadrele căreia se desfăcea un om răzimat pe-o ţeavă de tun, am tresărit şi mi-am adus aminte de moşul, nu de Iancu. Şi mă întreb acum, că oare mă mai pot eu mulţumi cu povestea moşului despre Iancu? Moşul l-a văzut pe Iancu, eu nu l-am văzut decât pe moşul. Cum,
www.dacQFomanica.ro
Nrnl 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
381
deci, să povestesc eu la rândul meu mai departe povestea eroului din munţi? Eu, poate, voiu şti să-mi potrivesc mai cu îngrijire vorbele, voiu şti să pun punct şi coma unde trebuie, dar vorbele mele vor fi moarte pen-trucă din ele a fugit sentimentul bătrânului care l-a văzut pe lancu aşa cum veniâ el de peste Petrifalău, cu brad verde ’n pălărie în fruntea celor zece mii de Moţi. Şi chiar dacă voiu şti să păstrez ceva din ce-am moştenit în cutare seară de vară, şezând pe podmol, în calea secerătoarelor, voiu păstră
sunt atâtea sute de ani, dintre cari unii nici nu erau Români, să-i lase în zodia lor întunecată şi să ne dea pe strămoşii noştri adevăraţi, să ni-i aşeze în suflete, căci fără ei ne prăpădim. Din noaptea veacurilor trecute nu vor putea ei să stoarcă atâta lumină, câtă din singurul an al Revoluţiei noastre. Istoria este magistrul vieţii! Ce ne poate nouă spune vlădica din Peri, ori din altă parte, ca să ne întărim sufletele? La Germani se serbează acum anul 1913, anul de renaştere naţională, de scăpare de sub jugul Corsicanului. Câte
Theodorescu-Sion: La arat.
chipul ţăranului care a fost tatăl tatălui meu, nu povestea lui naivă. Nu, ar trebui să fiu un Wedah de pe insula Ceylon, dacă m’aş mulţumi cu tradiţia, ar trebui să nu apreciez valoarea ştiinţei, să mă aliez în fiecare seară cu vreo alţi şapte ca mine, să mă bat cu palmele peste burtă şi la sunetele acestei muzici primitive să ascult pe unul care povesteşte basme din bătrâni.
   Si cum un individ al societăţii noastre nu > »
poate să trăiască în felul acesta, tocmai aşa şi ceilalţi, întreagă societatea.
   Să lase, deci, pe o clipă istoriografii noştri toate nimicurile confesionalisnuilui fără rost, să-i lase pe bieţii vlădici năcăjiţi de acum
cărţi nu s’au scris cu acest'rprilej. Iţi pare
că nu a rămas un om care să-si fi mişcat
                                      * >
mâna acum sunt o sută de ani şi să nu fie nemurit într’o monografie.
   Cum însă istoriografii noştri nu par să înţeleagă această datorie a lor, e nevoit publicul să le-o impună. Prilejuri sunt destule. Anul trecut s’a ridicat un bust lui Gheorghe Bariţiu, s’au scris câteva broşuri asupra lui, poate că se va găsi cineva să-l lămurească în întregime pe cel mai mare ziarist al nostru. Să se mai creeze o astfe de ocazie!
   La Ţebea, pe-un deal, lângă o biserică râzătoare prin ferestrele ei în tricolor, se află mormântul lui Avram lancu. L-am văzut acum
www.dacQFomanica.ro
382
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 11)13.
sunt vreo şapte ani. Crucea e o cruce mizerabilă de piatră proastă. E împrejmuită de un grilaj de lemn văpsit verde. Nici o floare pe mormânt, nici un semn de pietate. Coloarea grilajului, piatra împodobită, te-ar face să crezi că acolo îşi doarme somnul de veci vreun jupan sas oarecare. Numai când vezi scris pe cruce numele „Craiului munţilor" te dumereşti, îţi pleci capul în pământ şi verşi o lacrimă de ruşine. — Oare acesta să fie mormântul lui Avram Iancu? Neapărat, el, el doarme acolo ca orişiunde. Pentru el e tot atât. El putea să se hodinească şi în alt loc, dacă, de pildă, l-ar fi prins Hatvani, l-ar fi spânzurat şi l-ar fi aruncat să-l mănânce cânii, în marginea drumului. Dar pentru noi? Pentru idealul nostru pentru care s’a luptat el?...
   Comitetul naţional ar trebui să ia asupra sa ştergerea acestei ruşini să pornească o colectă prin organele sale, să agite din toate puterile până la izbândă.') Bani mulţi nu sunt de lipsă şi lumea noastră nu este încă atât de nesimţitoare sub acest raport. Tinerimea, fără să pornească dela ea iniţiativa, ar putea
   ') încercarea s’a făcut. Vezi la „însemnări". Nota Red.
şi ea să dea mână de ajutor, prin conferinţe şi întruniri publice. Este datoria Comitetului naţional să întreprindă acest lucru, fiindcă el are datoria să facă propagandă politică. Tinerimea, dacă s’ar încumetă ea să adune bani, ar fi cel mult aruncată din nou în mâna rectorilor universităţilor ungureşti, cari au totdeauna putinţa să o reglementeze. Dar o iniţiativă a Comitetului naţional ar purtă şi pecetea unei seriozităţi cuvenite. La chemarea lui ar răspunde mai repede şi fraţii noştri din Regal.
   „De mult mi-am propus a nu mai corespunde cu nime" — scriâ Iancu încă la 1860. Vorbele aceste sunt adevărate mai ales astăzi. Din vina noastră el nu mai „corespunde" cu noi, tace acolo în mormântul lui, la căpătâi c’o cruce mizerabilă, despărţit de cealaltă lume prin un grilaj care numai pentru aceea e acolo, ca să nu pască vite mormântul şi să nu se mai hodinească şi alte dobitoace deasupra lui. Va mai tăceâ încă multă vreme aşa? Comitetul nostru naţional, societatea noastră şi scriitorii noştri să răspundă. Oamenii mari au deosebita însuşire de a vorbi
si când sunt morţi — încă numai atunci » ♦
când întreabă alţii.
                                                                                                        Eugen Goga.
                         O noapte pierdută.
   Bacalaureatul Mardare se plătiâ cu asta de o datorie. Adunase în jurul unui pahar la Do dani, berăria dosnică din preajma Cismigiului, pe gradaţii bateriei unde-şi făceâ rândul de ostaş.
   Acolo, ca la ea acasă, se desfătâ pe atunci o lume o Bucureştilor, care ştiâ să petreacă nesupărată şi pe ieftin. Lumea aceea o făceau slujbaşii mici, negustorii, plutonierii, mahalagii şi galonaţii casârmilor.
   In fumăria groasă tovarăşii de un ceas ai lui Mardare beuseră cât îi ţinea pântecele şi acum toropiau, bolborosind un cântec şi aşteptând ceasul care să-i ducă pe fiecare în lumea lor...
   O plictiseală grea stăpâniâ, apăsând ca plumbul. Somnoros ca şi oaspeţii, un bec
de gaz trimetea o luminiţă slabă pe chipurile aspre ale tunarilor, între cari faţa voluntarului se obosiâ în linii blânde subţiri, — şi în jurul meselor, trei întrunite, mâni nesigure scăpau paharele gulerate, deşertând spuma smântânoasă ce se scurgea, cu flori de zăpăgioară pe scânduri.
  Noaptea de Noemvrie umedă se simţiâ afară începând să pice. Muşteriii goliseră locul. Chelnării căscau.
  Stăpânul, la tejghea, pierdea răbdarea. Ornicul arătă c’a trecut de miezul nopţii. Beutura îndestulase pe cei rămaşi şi gazul se cheltuia de geaba.
  Din coltul unde se conteniâ chinuit, Mardare cerîi plata. Nouă inşi beuseră cât bateria întreagă. El nu gustase mai nimic.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
383
   Degetele slabe nu dovediau limbile cătă-rămilor încingători, săbiile ţârâiau pe scânduri, cizme grele purtau picioarele împleticite şi mustăţi stufoase se lăsau umede pe buze.
   Grăbit, chelnărul stinse lumina de pe urmă. Pe uşă se îmbulziau, clătinându-se, militarii şi în uliţă aghiotantul^ începu să fluiere:
   „Ah! pentru militari, infanterişti, tunari"...
   Din susul bulevardului, mai mult alunecând pe poleiul ce prinsese pojghiţă, două umbre se alegeau venind. Mai de aproape se desluşi un ofiţer cu nevasta. Ca dintr’o poruncă trupurile gradaţilor se îndreptară, chipiurile de pe sprâncene se dreseră pe frunte. Trecu o înfrigurare din privirea posomorită a maiorului, care-i fulgerase.
   La colţul Sărindarului se despărţiră. Bacalaureatul Mardare apucă la stânga, pe podul Mogoşoaei, ceialalţi porniră spre cazarmă.
   Sâlnicit în sufletul lui, cuprins de-o nesfârşită tristeţe, bacalaureatul îşi ridică gulerul, se scutură şi se gândi: O noapte pierdută! . . .
   Şi-un dor cald îl cuprinse după o ţară din apus; după un oraş vechiu, medieval, unde să simţi că şi morţii trâesc cu cugetul lor, cu opera; după un colţ luminos unde să plutească arta; după o nălucă.
   Legănându-se, dus de-un vis, mergea astfel pe uliţa noroită, deschizând cu închipuirea o cărare albă înainte...
   Tăcerea ţeseâ o pânză amorţită şi umbrele tremurau ude. La Capsa doi întârziaţi beau Şampanie; de sub bolţile unei taverne veniâ un plânset de strună rănită; doi îndrăgostiţi se furişau sub coviltirul unei trăsuri.
   Din urmă prindea să se ridice un murmur, se desluşiâ un larmăt şi-un alaiu răsbăteâ de-aproape. In mantaua lui, sgribuit, se gândiâ Mardare: o întrunire studenţească, cum mai fusese de curând, scandalul desigur, şi-şi iuţea paşii, să scape.
   Strigăte tari, urale, se împletiau într’un glas singur, puternic, îl împresurau.
   O trăsură deshăniată, trasă de-un cârd de oameni, îi răsări. Iar în mijloc, o femeie înmuiată în horbote, sclipind de scule, purtă pe buze trandafirul unui zâmbet. Nu se vedea de flori, şi-o mare de capete i se descoperise. Sărbătorita eră actriţa cea mare dela operă care sorbiâ farmecul succesului dela rampă.
   Cunune şi crengi umpleau trăsura. In pârul ei puţin despletit,, ca o fulie, se mândria o camelie.
   Cuprins de aceleaşi friguri, răpit de valuri ameţitoare, tânărul se descoperi şi ’n limba ei sufletul lui rosti cu buzele:
   „Eviva bellissim a!“
   Cu gesturi gingaşe actriţa îşi feriâ faţa de horbotele spaniolei ce n’o lăsau să vadă, o mână de crăiţă ridică rochia de mătasă si
               t                              »
piciorul mic, ascuns în pantof de atlas, a-tingeâ scara trăsurii, să coboare.
   Prin mulţime o cărare se deschise în calea ei, în faţa hotelului.
   Dinaintea uşei o priviâ bacalaureatul.
   Un braţ fierbinte îi încolăci atunci gâtul şi buzele ci roşii sărutară ochii cei aprinşi ai tânărului frumos.
   Pe franţuzeşte spusese:
   „Pentru voi toţi".
   Depănându-şi picioarele mici, printre fustele albe, artista sburase pe scările hotelului.
   Mii de glasuri, din uliţă, o chemau la balcon. Ea se ivi înc’odată.
   „Eviva bellissima!“ scăpase iar din pieptul militarului.
   Şi cu chipiul întins, culese camelia desprinsă din părul artistei ce fusese aruncată lui, pentru toţi.
   Iar după ce sgomotul tăcu, golind uliţa şi balconul rămase în noaptea rece, negru ca o ruină, bacalaureatul Mardare pieri în umezala întunerecului mai îmbătat decât tovarăşii lui înfierbântaţi cu bere.
                                                                                                  Caton Theodorian.
www.dacQFomanica.ro
wt M2*wr&.}&mţsmr
                  ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL"
rgjg^7^n-^-5ryry,-ar- wt i>XTi&rryşprtt<r>^ ri m ten remv? ia^-~TgmcKDiarTBcnc^^ fju
                                                      Arhanghelii
   Astfel cu timpul cei doi tineri ajunseră să se intereseze cu mult mai tare de „Arhanghelii" decât, de pildă, de sănătatea părinţilor, a fraţilor şi surorilor. Nu eră scrisoare în ca>re să nu ceară amănunte despre sporul societăţii. In ei se strecură pe ’ncetul convingerea că numai dela „Arhanghelii" atârnă fericirea ori nefericirea lor, că „Arhanghelii" li-s tată şi mamă. Părinţii lor puteau să moară: dacă rămânea baia mereu bună, cu partea ce-o au acolo vor putea trăi mereu în belşug, şi nu vor fi siliţi să-şi schimbe vieaţa. „Arhanghelii" ajunseră pentru ei soarele ’ dătător de vieaţă, la care îşi aţinteau mereu privirile. Nici nu-şi mai aduceau aminte, nici nu le mai păsa de’ celelalte băi la cari aveau acţii părinţii lor. Acestea erau discon-siderate ca nişte zdrenţe.
   Şi, dacă s’ar fi interesat mai de aproape, s’ar fi putut convinge că n’au dreptul să le dispreţuească. lonuţ Ungurean şi Gheorghe Pruncul puneau nădejde tot mai mare şi ’n „Pintenul" şi ’n „Vlădeasa". Tânărul Ungurean dacă ar fi cercetat mai de aproape s’ar fi putut convinge că aurul ce-i trece prin mână nu-i numai dela „Arhanghelii".
   Familiile Ungurean şi Pruncul, ca şi familia Negru — socrii lui losif Rodean ’— erau băştinaşe în Văleni. Moşii şi strămoşii lor se îndeletniciră când cu băitul, când cu economia, ori apoi cu amândouă. Un strămoş de-alui Ungurean fusese poate chiar mai mare proprietar de băi ca azi losif Rodean. Erâ pe-atunci înfloritoare o baie vestită „la Husdoape". Ei se pomeniră între fruntaşii satului, şi casele lor erau mai frumoase, mai largi, cu mai multe camere decât celelalte locuinţe din Văleni. Din neamul lor nici în-tr’un timp nu se pomeniră vlăstare ca să nu fie şi proprietari de băi, deşi aceste două familii, şi alte trei-patru din sat, ar fi putut trăi şi fără ocupaţia asta, căci aveau moşii mari, fânaţe mai ales, dar şi pământ pentru sămănături.                 ’
   Cei doi tineri, gândindu-se la viitor, ar fi putut să pună preţ şi pe averea asta a părinţilor. Dar ei nici’n'o cunoşteau, nu eşiseră odată în vremea cositului ori la strânsul fânului pe plaiurile luminoase unde erâ moşia lor. Nu se simţiau legaţi de ea prin nici o
   I. Agârbiceanu.     •
                                                                                                         (Urmare.)
legătură. Numai „Arhanghelii" le lumină mereu înainte.
   Nu se gândeau de-asemenea că din venitele ce le au cât cheltuesc şi cât pun de-o parte părinţii lor. Dacă ar fi cercetat mai de aproape ar fi putut băgă de seamă chiar şi Ungurean că tatăl său nu toacă toţi bani’i. într'adevăr omul acesta nu ştiâ să cheltuiască banii decât într’un singur chip: pe beutură şi cinste lui Lăiţă. Apoi oricât putea înghiţi, oricât erâ de setos, beutura singură nu-l puteâ sărăci, luând în seamă venitele dela „Arhanghelii" şi dela celelalte două băi. Cu Lăiţă nu se’întâlnea atât de des chiar, căci om greoiu, mergeâ mai rar la oraş. Astfel el pusese şi deoparte „părăluţe albe pentru zile negre", pusese mai ales nevastă-sa. Gheorghe Pruncul nu ştiâ nime ce are, dar ştiâ tot satul că leagă paraua cu zece noduri. Amândoi societarii aceştia dela „Arhanghelii", fiindcă n’au fost săraci niciodată, nu căzuseră nici acum în extreme, în lux mare, pentrucă erâ vreme de belşug. Ungurean erâ fericit să se hrănească bine, Pruncul să strângă tot mai mulţi bani. Datele cele mari, la amândoi, erau tot pentru creşterea celor doi tineri.
   Aceştia însă nu puneau, ca şi pe moşie, nici un preţ pe ceeace părinţii lor ar fi putut pune deoparte. Ei se simţiau strânşi legaţi de „Arhanghelii", şi în clipele când se gândeau că baia asta ar puteâ înceta odată să fie bună, se îngrozeau, ca şi când o prăpastie fără fund ar sta să-i înghită. Nu se poate şti pentru ce disconsiderau ei tot ce-ar fi putut avea părinţii şi i-ar fi putut ajută în caz de primejdie, afară de „Arhanghelii". Poate că simţiau din instinct, că tot ce-i pus deoparte, tot ce nu izvoreşte mereu avuţie, pentru ei înseamnă foarte puţin, aproape nimica. Poate presimţiau că astfel de averi se pot tocă într’o lună, că lor, cu vieaţa cu care s’au obişnuit, nu le-ar ajunge nici pe-o măsea.
   Dar clipele în cari se gândiau că la „Arhanghelii" ar puteâ să se gate aurul erau foarte rari. Toate semnele, din an în an, arătau că baia asta abiâ de aici încolo va ajunge renumită. Ei îşi petreceau mai departe, şi din lună în lună Ungurean zicea tovarăşilor:
   „De-acum mă ’mpuşc!"
www.dacQFomanica.ro
N ni I 12. 1913.
LUCEAFĂRUL
385
   Aceştia ştiau ce ’nsemnează cuvintele aceste, ştiau că, cel mult peste trei zile iar vor face un chef în proporţii mari, şi strigau cu bucurie:
   „Ura! Trăiască Arhanghelul Gavril".
                    XVI.
   Cu câteva zile înainte de Ispas directorul dela „ Arhanghelii" primi. următoarea scrisoare dela doctorul Vraciu, ginerele său:
           Iubite socrule!
   „Mi-am scuzat odată absenţa mea şi a Măriei dela sărbătorile Paştilor. Ţin să repet şi acum că-mi pare nespus de rău, că n’am putut veni: petrecere de Paşti ca ’n Văleni nu s'a mai pomenit. Acum, de Ispas, vreau să dreg ce-am stricat atunci: voiu veni dimpreună cu soţia şi — cu încă cineva! Te avizez dela început că nu-i vr’un peţitor la „Arhanghelii", nu-i dintre oamenii cari îţi dau mereu roată, doar de-or putea ajunge părtaşi la societatea ta. Iţi spun numai că e un om de viitor, un tânăr foarte cum se cade, care, din vedere, o cunoaşte pe domnişoara Elenuţa. E numai de un an în oraşul nostru şi azi e advocatul celei mai puternice bănci d’ela noi. Pot să-ţi mai spun, că e simpatic şi foarte corect. Mi-am luat îndrăzneala să-l învit la Văleni, fără ca să-ţi fi cerut învoirea. Acum, n’am ce-ţi face, îl voiu aduce chiar dacă nu-ţi va plăcea. Până la revedere, vă îmbrăţişem pe toţi.
   P. S. Nu uită să ne trimiţi trăsura Miercuri, sosim cu trenul de amiazi."
   Iosif Rodeau ceti scrisoarea asta cu plăcere. Se bucură, că poate s’o revadă pe Maria, pe doctorul, dar mai ales eră vesel, că-i va intră în casă un om aşa de lăudat de gi-nere-său. Iosif Rodean preţuia mult pe doctorul Vraciu şi părerile ce le avea despre cineva. Apoi,’ omul acesta, desigur tânăr, veniă pentru Elenuţa. Dela Paşti el îşi luă cu totul gândul dela candidatul Voicu: pe acesta nu-l mai putea suferi, nu-1 mai învi-tase o singură dată în Văleni, şi în oraş, din cât putea îl încunjurâ. Pe Voicu nu i-1 recomandase nime: el îl alesese. Auzise numai că se trage dintr’o familie fruntaşe. Tânărul acesta îl prinsese în cursă prin zâmbetul, prin aprobările lui nesfârşite. Apoi îi părh că-i frumos, elegant, cum’ credea el că trebuie să fie un tânăr de care să-i placă Ele-nuţei. Acum se simţiâ uşurat, că s’a scăpat de el, şi bucuria că va vedea îndată un nou candidat la mâna Elenuţei, îi eră cu atât mai mare cu cât pe tânărul de-acum îl credea cu totul altfel decum eră Voicu.
   Elenuţa intrase în anul al şaptesprezecelea, mai putea să aştepte până cel puţin la anul
al optsprezecelea, vârsta peste care cele două logodnice trecură una cu doi şi alta cu trei ani. Dar directorul dela „Arhanghelii" avea o grabă deosebită să o mărite pe fata asta. Poate unde-o vedea mereu indispusă, poate un simţ tainic al iubirii părinteşti îl îndemnă să-i asigure viitorul, poate chiar unde nu se simţiâ destul de slobod întâlnind-o prin casa lui pe fata asta tăcută, care zâmbiâ aşa de rar. Dar se poate iarăş să fi băgat de seamă, că Elenuţa începe să se uite după clericul Vasile Murăşanu. El n’ar fi dorit niciodată ca fetei lui să-i cauzeze odată dureri prea mari, silind-o să rupă legăturile ce s’ar fi putut naşte cu uşurinţă între cei doi tineri, ţinând seamă de’ firea Elenuţei. Şi el eră hotărît să le rupă, căci la o încuscrire cu popa Murăşanu nu s’ar fi învoit niciodată, şi ginere popă nu-i trebuia în casă.
   Dupăce ceti scrisoarea ginerelui său chemă pe Marina şi-i spuse vestea cea nouă, şi-i dădu să înţeleagă, că va trebui să se poarte cu multă prietinie faţă de domnul cel străin.
   Marinei nu-i trebuia nici un îndemn pentru asta, ei îi eră deajuns să-şi vadă fata cea mare, ca să fie prietinoasă cu toată lumea.
   Elenuţei îi comunicară că pe Ispas vine Maria cu bărbatul său, dar despre persoana a treia nu-i pomeniră nimic. Notărăşiţa însă începu să facă pregătiri deosebite, comandă dela oraş prăjituri, suci grumazii unei curci, a unei gâşte îndopate. Elenuţa băgă de seamă că slujnicile sub supravegherea notărăşiţei pun în ordine două odăi, şi înţelese numai decât că părinţii nu-i spuseră întreg adevărul: mai veniă şi a treia, ori poate mai multe persoane. Din unele zâmbete ale Marinei, din unele priviri ale notarului se convinse curând că nu-i vorbă de mai multe persoane străine ci numai de una.
   Simţi cum i se strânse inima, şi cum începu să se răcească. Dela Paşti Elenuţa gândise mult, visase şi mai mult, şi simţiâ că străinul acesta va veni numai să-i tulbure visurile ei. Peste vieaţa Elenuţei se lăsase un farmec nou, necunoscut, dela Paşti încoace. Ii părea că pluteşte mereu pe unde foarte line, cari o leagănă dulce. Undele acestea :urgeau în lumina primăverii, soarele le umplea de străluciri: dacă închidea ochii părea că şi vede strălucirile acestea. 7Fiecare volum nou ce-i trimetea clericul îi mărea acest farmec, şi Vasile Murăşanu îşi ţinea c’o regularitate uimitoare promisiunea: în fiecare săptămână îi trimetea un nou volum. Ciudat, dar fetei îi părea, că farmecul ce-o copleşea se desprindea din volumele acestea cari îi sosiau în fiecare Sâmbătă seara. Adevărul eră că fiecare carte nouă i-l apropia tot mai tare pe cleric. începând dela volumul
www.dacQFomanica.ro
386
Nrnl 12. 1913.
LUCEAFAM'l.
ce! dintâi ce-i trimisese din oraş, Elenuţa căută cu înfiorare toate feţele să vadă dacă nu mai este vr’o însemnare, vr’un şir mărunt rătăcit pe undeva. Ea ar fi dorit să afle, să găsească în fiecare volum scris câte ceva de mâna lui, pâreâ că pentru însemnările acestea aşteptă cu atâta înfrigurare Sâmbătă seara.
   Dar clericul nu mai însemnă nimic în cărţile ce-i trimetea. Totuş scrisoarea lui eră acolo pe adresă! Cât eră de cu îngrijire scris pe panta albă ce strângeâ volumuL „Stimatei domnişoare Elenuţa Rodeau". Când ceti mai întâi adresa asta, ’ Elenuţa îl află pe cleric foarte prozaic,dupăce chiar fetele, prietinele ei, când îi scriau îi ziceau cel puţin „drăgălaşei domnişoare" etc. Şi el, tânăr,’tânăr frumos, să-i spună simplu’ „Stimatei". Dar dupăce frunzări în zadar volumul să afle vr’o însemnare de-a clericului, dupăce, în sfârşit, îl ceti năcăjită, se convinse deodată că „Stimatei domnişoare" e adresa ce i se potriveşte mai bine. „Pentru ce?" îşi zise însă repede.
   Şi, în Ioc de răspuns, văzu de-odată foarte aproape cliipul surprins, uimit, al clericului, când în noaptea din Sâmbăta Paştilor, îi aprinse luminiţa stânsă. „Da, cu adevărat, Vasile nu-mi poate zice altfel decât „stimatei domnişoare" îşi zise Elenuţa. „Lui i se şade mai bine dacă’ îmi zice aşa".             ’
   Simţiâ că alţii ar trebui să-i scrie nu ştiu ce titlu de politeţe, că, dacă-i scriu, fără’ca să le ceară ea, ei folosesc aceste titluri, uneori destul de umflate şi fără nici un sens, dar că el nu puteâ să-i zică decât aşa.
   Dar când îşi da silinţa să pătrunciă mai adânc în deosebirea aceasta, de care nu se mai putea îndoi că există între cleric şi toţi ceialalţi tineri, simţiâ că nu poate înainta c’un singur pas, ci farmecul care-i învăluia sufletul, luă atunci proporţii deosebit de mari; îşi simţiâ sufletul mai mângâiat ca ori şi când.                                        ’
   Visarea în care se cufundase Elenuţa în zilele acestea senine de primăvară începu să se arete şi în faţa, şi in privirile ei. Surorile o priveau de m’ulte’ori cu invidie: Elenuţa se făcuse cu mult mai frumoasă. O blândeţe, o seninătate şi o duioşie nesfârşită se des-prindeâ din obrajii ei’ albi şi delicaţi, din privirile ochilor negri, umezi. Umbletul ei căpătă mlădieri noui, păreâ că mai mult pluteşte decât umblă. Şi, din mişcarea braţelor, din legănatul capului ce desp’rindeâ o mole-şire dulce. Eră mai tăcută, dar totuş cu mult mai veselă decât înainte. Nu se mânia, nu se irită de larma continuă din casa lor, care altădată-i eră nesuferită. Iosif Rodean îi priviâ cu bucurie zâmbetele senine, şi îşi zicea: „îi place acasă".                  ’
   Singură în vreun colţ de divan, ori în grădină sub cireşii în floare, o împresurau mereu cântece abiâ auzite, ca nişte acorduri largi, vaste, ce se sting în depărtare. începu să iubească cu patimă florile şi în fiecare zi pliviâ, răsădiâ, în straturile din grădină Uneori se aplecă, frângându-şi cu gingăşie trupul svelt, sărută repede o floare, şi când’se ridică în obraji ei albi înfloreau trandafiri. Infloreâ astfel în urma aplecării repezi, ori taine dulci, neînţelese încă i se ridicau din adâncimile sufletului ?
   Din vieaţa aceasta de vis şi de plutire, în nemărgenit par’că, veni s’o trezească vestea că de Ispas un om străin va veni la ei. Eugenia şi Octavia văzură că Elenuţa e mai posomorîiă ca înainte, şi se bucurau pen-trucă nu mai eră aşa frumoasă. Ea se gândi dela început cu duşmănie la străinul care veniâ să-i tulbure vieaţa, şi nu puteâ pricepe cu ce drept pot să se apropie de ea, nechemaţi fiind şi nedoriţi, unii tineri. I se păreâ că se îmbulzesc şi-i păreau disgustători. Fără ca să-şi dee seama, Elenuţa începu să judece pe toţi tinerii după un singur tip, după clericul Vasile Murăşanu.
   Ce simţiâ faţă ae cleric nu erâ iubire, eră un fel de’recunoştinţă care izvoriâ din faptul că Vasile Murăşanu nu erâ ca alţi tineri. El niciodată nu s’a’ apropiat de ea nechemat. îi păru că e un om care poate să trăiască în el însuşi, care nu se ureşte în singurătate şi care se pierde adeseori’ în contemplarea vieţii. Elenuţa îi atribuia poate chiar prea multe calităţi, îşi zicea că e un om care pluteşte departe de pământ, care şi când tace, şi când surâde, şi când vorbeşte se deosebiâ atât de mult de alţii tineri. Uneori îi păreâ că-l cunoaşte de mult, se gândiâ pe-o clipă că e un frate de-al său, altedăţi iarăş, se uită în urma lui, ca după un străin pe care nu l-a mai văzut.
   Când Eugenia şi Octavia nu se mai putură reţineâ să-i spună vestea cea nouă, Elenuţa le’răspunse liniştită:                       ’
   „Am ştiut. ’
   -     N’ai putut să ştii", zise Octavia neplăcut atinsă de liniştea Elenuţei. „Noi ţi-am spus mai întâi. Vezi şi te sileşte să fii veselă. Poate îţi vine norocui". ’
   Elenuţa zâmbi cu tristeţă.
   „Norocul unei fete nu poate veni dela un tânăr care vânează zestre", zise ea.
   „Dar de unde ştii că vânează numai decât zestre?" O întrebă Eugenia subţiindu - şi buzele.                              ’       ’
   „Nu poţi presupune altceva despre un om care nu te cunoaşte.
   —  Dar te cunoaşte, dragoste, zise repede
Octavia. Vezi că nu’ ştii nimic? Te cunoaşte din vedere".         ’
www.dacQFomanica.ro
Nrul 12 l‘Jl3
LUCJCAFĂKUL
387
   Elenuţa ridică ochii spre cele două surori, şi le privi cu stăruinţă.
   „Nu, noi nu-l cunoaştem, nu ştim cine-i, dar cumnatul a scris tatii, că domnul acela străin te cunoaşte", zise Octavia.
   Elenuţa îşi simţi sufletul mai uşurat. Crezu întâi, că e vr’un tânăr dintre ceice s’au obişnuit să facă vizite familiei Rodeau şi că surorile îl cunosc, numai nu vreau sâ-i spună numele. S’ar fi simţit şi mai nenorocită dacă ar fi fost astfel. Acum ea se gândi în zadar să-şi aducă aminte de vr’un anume lânăr, care o cunoaşteâ pe ea din văzute. Până acum ninie nu i-a atras atenţia într’o măsură mai mare afară de clericul Vasile Mu-răşanu. Dar el nu putea să fie! Ea-şi spuse cu hotărîre, că Vasile nu putea să fie, dar hotârirea aceasta îi coborî o neînţeleasă tri-steţă în suflet. Nu l-ar fi dorit să vină, să fie şi el printre cei atraşi de „Arhanghelii", şi totuş îi păru rău pentru imposibilitatea asta.
   Miercuri seara ea voi să se retragă de cu vreme în camera fetelor. Spunea, că o doare cumplit capul. Eră, într’adevăr, foarte palidă şi părea că în fiecare clipă poate să i se facă rău. Dar tatăl său nu se învoi odată cu capul.
   „Trebuie să aştepţi şi tu. Cel mult într’o jumătate de ceas sosesc. Trebuie să îmbrăţişezi pe soru-ta, pe doctorul."
’ 'Elenuţa rămase într’o mare nelinişte până ce trăsura durăi în curte. Eugenia şi Octavia fugiră la fereastră, părinţii erau în curte. Abia priviră prin geam cele două surori şi se întoarseră repede, cu ochii plini de pismă, cu buzele strânse, albe ca păretele. Ele văzură coborând din trăsură un tânăr înalt, brunet, cu mult mai frumos şi mai elegant decât logodnicii lor. înţeleseră într’o clipă, că partea Elenuţei va fi cea mai bună, fiindcă ele credeau cu siguranţă că Elenuţa se va îndrăgosti nebună de tânărul acela, înaintea căruia chiar tatăl lor se plecă atât de adânc.
   Din solemnitatea cu care intrară oaspeţii în casă, din mişcările mai elastice decât de obiceiu ale notarului, din mulţumirea ce erâ întipărită pe faţa notărăşiţei, se putea vedea, că părinţilor le’-a plăcut dela întâia privire străinul, şi că are să urmeze ceva foarte serios. ’
   „Domnul Dr. Pavel Crăciun" zise doctorul Vraciu, zâmbind spre fete.
   Străinul se înclină uşor înaintea celor două domnişoare, apoi întorcându-se spre Elenuţa o întrebă zâmbind:
   „Nu cumva iţi aduci aminte de mine, domnişoară?
      Regret dar nu-mi aduc aminte" zise aproape cu indiferenţă Elenuţa.
   „La o convenire a Românilor în Viena — într’o seară dansai cu prietinul meu Periau. V’am oprit în cursul dansului, fiindcă aveam să-i spun ceva foarte urgent şi eram grăbit", zise advocatul privind mereu lâ fată, cu multă simpatie.
   „Nu-mi aduc aminte", zise din nou Elenuţa, apoi trecu repede lângă soru-sa Maria, şi începură să-şi spună o mulţime de nimicuri.
   Vremea trecu repede până la cină, deşi se putea simţi mereu aerul de solemnitate, în toate convorbirile, în toate mişcările celor din casă. Cele două logodnice mai ales se simţiau foarte stânjenite. Le izbiâ mereu superioritatea advocatului Crăciun de care logodnicii lor erau departe.
   Advocatul Dr. Pavel Crăciun erâ dintre oamenii corecţi si ’n vorbe şi ’n purtări, cari nu se silesc să /ie astfel ci se poartă aşa în chip firesc, erâ dintre oamenii conştii de puterea lor, cari nu caută să placă nimănui cu sila, şi rămân totdeauna mulţumiţi orice primire le-ai face. Rămân mereu corecţi poate chiar pentru faptul că-şi cunosc superioritatea şi puţin le pasă de părerile altora despre ei. Crăciun băgă de seamă îndată că Elenuţa nu l-a primit cu zâmbetul acela fugar, dar care spune aşa de mult, cu care îl întimpinară pân’ acum alte fete. In locul Iui altul poate s’ar fi simţit chiar ofensat de răceala cu care-i spuse Elenuţa câteva cuvinte... Dar el, după ce o cercetă din câteva priviri repezi, cum fac oamenii cari se ştiu orientâ cu uşurinţă şi îşi fac o părere destul de adâncă din câteva priviri sau vorbe, se convinse că fata asta ar fi foarte potrivită ca să-i fie soţie, şi se mulţumi cu atât. Nici nu se gândi dacă ar puteâ să se îndrăgească de ea sau nu: îi erâ deajuns convingerea că pentru a-i fi soţie, pentru a-1 însoţi în cercurile în cari se în’vârteâ el, Elenuţa ar fi potrivită. Chiar în drumul spre căsătorie el nu-şi pierdu nici pe-o clipă simţul realităţii, orice pas în drumul acesta ştiâ că trebuie să-l facă având ochii aţintiţi mereu asupra vieţii ce i se deschideâ lui cu atâta noroc, şi nici prin gând nu-i trecu să cadă în visări, ori să înceapă a face curte Elenuţei. Oamenii prea corecţi în lucrările lor de obiceiu sunt cu inima cam îmbătrânită; închipuirea la ei rămâne cu mult în urma minţii, care le zideşte mereu o vieaţă întreagă din calcule şi prevederi.
   Acest tânăr erâ, ce’e drept, frumos, impunător, elegant, dar din severitatea liniilor feţii sale se vedeâ că vieaţa pentru el înseamnă mai mult luptă şi învingere decât plăcere.
   El începu cu cloctorul Vraciu şi cu notarul să se cufunde cu totul în modalităţile de exploatat ale băii „Arhanghelii"; vorbiră despre deosebitele straturi de pământ, de stânci,
www.dacQFomanica.ro
388
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
despre direcţia urmată de obiceiu de vinele aurifere, despre cazurile când se poate descoperi aur liber şi despre originea acestor bogăţii ale pământului. Advocatul începu, spre uimirea lui losif Rodeau care nu mai înţelegea nimic, începu un întreg tractat de geologie, îi purtă prin deosebitele epoce de formaţiune ale pământului, şi sfârşi afirmând că pe’ sub valea în care eră aşezat satul, unde eră şi casa notarului, trebuie să se continue nesmintit vinele de aur cari tind dela Corăbioara, dinspre răsărit, şi se ivesc în „Pintenul" şi alte băi din Munţii Apuseni.
   „Chiar sub casa dumnitale, la 6 adâncime de treizeci-patruzeci de metri cred c’ai nimeri continuarea vinelor de aur“, zise el cu ho-tărîre. Partea din urmă a cuvântării lui Crăciun o înţelese şi directorul dela „Arhanghelii".
   —     Nu ştiu ce-i drept, ce nu, d-le advocat, dar se spune că la săpatul unei fântâni s’ar fi aflat într’adevăr piatră, care măcinată a dat aur", zise el, încântat că poate sprijini cu ceva părerea lui Pavel Crăciun.
   „Nu mă îndoesc cât de puţin de adevărul acestei afirmări, zise el repeâe. Numai cât aurul de-aici va mai hodini în pământ cine ştie până când! Poate niciodată nu se vor bate galbini din ei.
   —   Pentru ce nu?" întrebă doctorul Vraciu.
   Aici advocatul începu o nouă conferinţă
despre vinele de apă, despre solurile nisipoase, şi sfârşi arătând că nu s’ar plăti scoaterea aurului din vinele continuate pe sub sat, fiindcă apa le-ar face greutăţi enorme.
   „Nici nu ştiam că te pricepi şi la geologie, dragă prietine", zise doctorul sculându-se şi apropiindu-se cu toţii de odaia vecină unde masa eră aşternută.
   „Mie-mi place ştiinţa asta, răspunse vesel Crăciun, când am, cât de cât timp liber cetesc bucuros despre tainele acestea ale pământului.
   Cina la început fusese destul de tăcută, losif Rodeau părea încurcat în faţa omului ăsta care părea că se pricepe mai bine ca el la căile pe cari s’a închegat aurul în pământ. Mânca în tăcere, arunca din când în când priviri ciudate spre advocatul Crăciun. Cele două fete multă vreme spionară pe Elenuţa, care eră şi acum foarte palidă, dar cele două logodnici credeau că Elenuţa e prea emoţionată de apropierea viitorului bărbat. însă, mereu spionând, dup’un restimp descoperiră pe faţa Elenuţei un fel de silă, şi cele două surori numai decât se schimbară. Pe cei dela masă, afară de Elenuţa, îi încurcară pe toţi într’un lanţ de întrebări, convorbirile începură cu veselie, şi doctorul Vraciu le trimise un zâmbet de mulţumită: până aci aproape numai el rupea tăcerea dela masă. Larma eră elementul lui losif Rodean,
şi îndată ce o auzi, îi păru că se trezeşte aintr’o amorţire, şi, luând sfârşit solemnitatea de_ până acum, petrecania se începîi.
   însă îndată Maria,. scuzându-se cu oboseala drumului îndelungat, se ridică dela masă şi o duse cu sine şi pe Elenuţa.
   „Vă lipsesc puţin de-o plăcere", 'zise ea arătând spre Elenuţa.
   Nime nu răspunse ci bărbaţii priviră zâmbind spre cele două femei, ca şi când ar fi zis: mergeţi numai, ştim noi pentru ce vă retrageţi.
   Abia eşiră în gangul ce ducea spre odaia pregătită pentru Maria şi bărbatui său, şi sora cea măritată îi puse 'Elenuţei mânile pe umăr, o opri, şi o întrebă zâmbitoare:
   „Ce zici drăguţă? îţi place?
   —    Advocatul Crăciun ?“ răspunse fata, lă-sându-şi braţele moarte dealungul trupului.
   „Da.’     ’
   —    Poate să fie un om foarte cumsecade, dar mie nu-mi place.
   —     Ei, auzi tu ce spune! Auzi tu gâscuţa!" se uimi Maria luând-o la braţ şi conducân’d-o în camera ei. Aprinse repede lumânarea din sfeşnicul de argint, apoi apropiindu-se de Elenuţa, punându-i din nou mânile pe umeri, o întrebă, privind-o ţintă în ochi:
   „Ce nu-i place domnişoarei în protejatul nostru ?
   —    Ţi-am spus că poate fi un om de omenie", răspunse fata ferindu-şi privirile.
   „Dar nu-ţi place! ’
   —    Nu. Pentru ce să-mi placă?" întrebă Elenuţa oprindu-şi de data asta privirile pline de melancolie asupra Măriei.
   „Uite, uite! strigă Maria, domnişoarei noastre chiar nu-i place! Credeam că numai glumeşti." Ea îşi retrase mânile de pe umerii fetei, o luă de mână şi şezură amândouă pe divanul de catifea albastră.
   „Să-mi spui", zise ea cu vocea schimbată, mai adâncă, cu mult mai simpatică decât înainte, „să-mi spui ce afli respingător în advocatul Crăciun?
   —  Nu aflu nimic", răspunse încet Elenuţa.
   „Şi totuş nu-ţi place!                  ’
   —    Ei, Doamne!" începu iritată puţin Elenuţa, „dar omul e aşa ca un arbore de pildă, ca un pom?
   —  Ca un pom?" făcîi mirată Maria.
   „Apoi da! Un arbore poţi să spui dacă-ţi
place dela întâia vedere. Te uiţi la trunchiu, la ramuri, Ia frunze şi zici „ce arbore frumos". Simţi că printr’asta ai spus totul, că despre arborele acela nu mai ai ce să zici, şi-ţi place. Dar un om!                        ’ ’
   —     Ei bine, un om care e tot aşa de tânăr, de frumos ca şi arborele de care ai spus tu!" zise Maria’nepricepând pe soru-sa.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
389
   „Nu, dragă soră, nu e tot atâta! începu Elenuţa cu însufleţire. Pe un om îl cunoşti nu numai cu ochii. Ce cunoaştem cu ochii e foarte puţin.                  ’
   —   Ah! da! înţeleg acum, zise Maria, nu
vrei să te declari până nu vei avea prilejul să-l cunoşti mai de aproape pe protejatul nostru. Foarte bine faci. în urmă tot are să-ti placă!                                       ’
   —     Dar nu înţeleg pentru ce ar trebui să-mi placă tânărul ăsta sau oricare altul!" zise cu vocea înălţată Elenuţa. „Nu pricep pentru ce ni se arată azi o faţă cu mustaţă, mâne alta! Ce înţeles are defilarea asta de panoramă ?
   —   Că trebuie să ne mărităm, dragă Ele-
nuţo. E acesta un chip de-a face cunoştinţă cu oameni", zise cu blândeţe Maria. ’        ’
   „Minunat mijloc, n’am ce zice!" spuse cu vocea plină de ironie Elenuţa. „Ca şi când ai avea să cunoşti penele unui cocoş, creasta, ciocul! Şi dacă te pune păcatele să spui că-ţi place cucurigatul lui, îţi strigă toată lumea: ce fericire! îi place cântecul cocoşului, are să-l cumpere cu siguranţă. Şi nu se gândeşte nime, că cucurigatul lui te deşteaptă de obiceiu în zorii zilei din visurile cele mai frumoase.
   —     Aşa dar l-am adus în zadar?" întrebă după un restimp Maria.
   „Pentru ce să-l fi adus în zadar?
   —   Dacă nu-i pe placul tău!
   —     Asta nu înseamnă că a venit în zadar. Mâine e o fruinseţe la noi, excursie la izvor, festanie, botez, petrecere în muntele Vlăde-nilor! Va vedea lucruri noui şi nu-i va părea rău că a venit. în sfârşit mie încă nu-ini face nici o neplăcere. Se vede un om, care gândeşte. Dar de aici până la măritat mai este! Depărtarea e tot aşa de mare ca şi când nu l-aş fi văzut niciodată."
   Maria, la cuvintele din urmă ale Elenuţei, trăsări, o privi cu băgare de seamă şi-i zise:
   „Aşa dar ţi-e indiferent?
   —     Tot aşa’de indiferent ca şi doctor Eugen Ionescu pe care nu l-am văzut nicicând, şi nici nu ştiu dacă există", răspunse Elenuţa râzând. ’
   „Impresia ce ţi-a făcut e atunci dintre cele mai nenorocite", zise Maria.
   „Nenorocite?
   —   Da. Nu te vei mărită cu el niciodată!
   —     Asta e adevărat", răspunse cu veselie Elenuţa, „dar cred că nu e nici o nenorocire. Eu, de altfel, i-am spus şi lui Ghiţă, că presimt de mult, că voiu rămânea fată bătrână".
   Ea spuse cuvintele acestea veselă, fericită. Se sculă de lângă soru-sa şi începîi să danseze, cântând, prin casă. Maria o privi un restimp, apoi ca şi când i-ar ti venit ceva
în minte, se ridică repede, ajunse pe soru-sa, o opri, îi puse iarăş mânile pe umeri, şi-i zise:                 ’                      ’
   „Mi se pare c’am venit prea târziu.
   —   Prea târziu?
   —   Da. Tu iubeşti pe altul".
   Elenuţa i se smulse repede din braţe, mai săltă de câteva ori prin casă, apoi se opri, şi începu să-i bată soru-sii în pumni, c’o bucurie copilărească.
   „Pe nime! Pe nime! Pe nime! Dar nu vreau să mă mărit. Uf, nu-i mai urât decât să te măriţi", zise ea râzând. Apoi văzând că soru-sa se apropie, începu iar să danseze prin casă, în jurul mesei. Ochii ei negrii străluceau sub sprâncenele dese, groase, ca două arcuri de cărbune şi obrajii ei erau înfloriţi cu trandafiri.
   Maria se opri, şi-i zise cu hotărîre:
   „Ori ce-ai spune, tu eşti îndrăgostită!"
   Elenuţa se opri din dans, se strecură uşoară lângă soru-sa, o cuprinse cu braţul alb pe după gât, şi-o sărută pe obraz. ’
   „Nu sunt, dragă soră mare! Nici nu m’am gândit! Sunt veselă, că nu-mi place de protejatul vostru! Atât!" Ea tăcu, o sărută şi pe obrazul celalalt, apoi adause: „Mâne, la excursie, te rog să fii cu mine şi cu el să-i ţii de urât. Vei fi aşa de bună?"
’ Maria o privi cu bunătate, cu dragoste: veselia Elenuţei părea că-i umpluse şi sufletul ei cu lumină.
   „Vorbă să fie, o să te-ajut“, răspunse ea zâmbind. „Dar mie totuş mi-ai puteâ spune: cine-i ?“
   Elenuţa în loc de răspuns îşi înălţă sprâncenele, îşi întinse puţin gâtul şi o privi cu ochii măriţi, ca şi copiii cari vor să ascundă că pricep întrebarea.
   „Nu te mai face că nu ’nţelegi, dragă Elenuţâ! Spune-mi, n’o să-ţi descopăr taina!" zise Maria tot cu bunătate.
   „Dacă vrei îţi spun cu jurământ: nu-i nime. Cine-ar puteâ fi?"-Ea râse şi îmbrăţişe din nou pe soru-sa.
   „Bine! Dacă nu-nii spui, tot voiu află eu odată! Dar acum întoarce-te la masă, o să-ţi iee în nume de rău că întârzii atâta. In schimb îţi promit că mâne, din cât voiu puteâ te voiu suplini pe lângă advocatul nostru!"
   Cele două surori se despărţiră, dar Elenuţa se duse de-auna în camera fetelor şi se culcă. *
   A doua zi merseră cu toţii la biserică, apoi după liturghie, îndată după preotul Murăşanu şi cantori, se duseră şi ei în fruntea procesiei până la izvorul unde se făcea la Ispas feştanie. Izvorul acesta aveâ, din bătrâni, o istorie. Ci-că aici ar fi adus pe-un băieş strivit de stâncă, l-ar fi spălat cu apă, şi, omul, deşi
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
390
eră mai mult mort decât viu, deschise ochii la cei dintâi picuri ce-1 stropiră, îşi făcu cruce, şi se ridică îndată. Ca prin farmec rănile lui se închiseră, şi omul, mântuit, o săptămână s’a rugat în genunchi lângă izvor. Aşa se vădi atunci că apa lui e făcătoare de minuni. Alte vindecări mai neînsemnate se întâmplaseră şi în vremea mai apropiată, dar totuş vindecarea băieşului rănit îi făcea şi acum renu mele.
   Izvorul acesta, numit al „Precestii" eră destul de departe de sat, în muntele Vlăde-nilor. Insă cerul eră limpede, luncile pline de flori, păsări cântau neobosite, în procesie eră aproape întreg satul, şi drumul îl făcură aproape fără să bage de seamă.
   Directorul dela „Arhanghelii11 eră cu mult mai vesel decât eri. Se mai obişnuise şi cu advocatul Crăciun, apoi Elenuţa azi eră numai râs şi veselie. Ea mergea cu soru-sa Maria şi cu advocatul. Soru-sa îi promisese că va ajuta-o în conversaţia cu advocatul, dar acum vedea uimită că nu e nici o trebuinţă de acest ajutor. Şi se gândiâ: „poate că fala asta râde de mine, şi protejatul nostru i-e mai mult decât simpatic". Dar, puţin după ce intrară în pădurea bătrână de brad, văzu că se înşelase, şi până la izvorul „Precestei" ea trebui să-i ţină tovărăşie lui Crăciun. Elenuţa tăcea cu îneăpăţinare.
   Când intrară in pădure advocatul, încurajat de veselia Elenuţei, se aplecă puţin spre ea si-i şopti: „Nu eşti dumneata zina pădurii?"                ’
   La cuvintele acestea veselia Elenuţei amuţi deodată, şi ea începu să privească cu stăruinţă în lături. Abia mai răspundea câteodată cu un „da" sau „nu“.
   De câteori ieşiau Vâlenarii la izvorul „Pre-cestei" îşi duceau totdeauna şi merinde şi beutură. După ce se făcea sfinţirea apei, după ce se botezau, urmă petrecere pe pajiştea poienii, până târziu după prânz. Petrecere cu mâncare şi beutură, fără joc.
   La Ispasul ’de-acum, însă, birtaşul Spiridon îşi împroviză un cort, ceeace nu’făcuse pân’ acum, şi îndată după feştanie începu să împartă beutură. El presimţise bine că ’n anul acesta nu se vor îndestuli oamenii cu beutură ce şi-au dus-o de-acasă!
   Pâlcuri-pâlcuri ss aşezară pe pajişte, desfăcută merindeţele; râsul şi veselia începu numai decât şi ţinu până spre seară. Pădurea din jur înghiţea cu lăcomie larma ce se ridică mereu, şi trimetea până departe chiotele ficiorilor. După ce se aşezară şi ai notarului pe pajişte, Elenuţa care rămase’mereu tăcută până acum, zise c’un fel de sfială:
   „N'ar fi bine să-l învităm şi pe părintele? E numai singur cu diacul Gavril".
   Notarul, notărăşiţa priviră încătrău se uită fata şi văzură că ’ într’adevăr cele două feţe bisericeşti sunt singuri şi păreau obosiţi.
   „N’ar fi rău", zise Marina.
   „Dacă vreţi n’am nimic împotrivă, deşi pe mine nu m’a botezat", zise Iosif Rodean privind c’un zâmbet de ironie spre popa. El într’adevăr n’a vrut să se apropie să-l stropească popa cu aghiasmâ.
   „Să-l învit?" întrebă din nou Elenuţa.
   „Nici nu mai întrebă, răspunse Maria, ne mai trebuesc ajutoare la gâscă asta".
   Elenuţa se ridică sprintenă, uşoară, şi se apropie de părintele.            ’
   „Sunteţi învitaţi la masa noastră", zise ea simţind că se roşeşte până după urechi. îi eră ciudă pe agitaţia ce începu s’o stăpânească, fără să înţeleagă de unde s’a născut.
   „Mulţumim, domnişoară, o să venim numai decât", răspunse cu vocea sonoră, hotărîtă, părintele.
   „Să mergem la un pahar de vin!" zise diacul răzimându-se ’ntr’un cot.
   Dar Elenuţa nu se mişcă de lângă ei.
   „Vă rog să’veniţi acum’ zise ea. V’aşteaptă.
   —  Oho! făcu diacul, iacă ne sculăm!"
   Porniră toţi trei, şi popa Murăşanu o întrebă
numai decât:
   „Cum v’a plăcut procesia, domnişoară?
   —    Ca de obiceiu, domnule Murăşanu; aş veni în toată săptămâna odată la izvorul „Precestei", dacă ar fi după mine". Ea spuse cuvintele acestea cu uşurinţă, c’un fel de stimă. Simţiâ că nu mai e îmbujorată, că se liniştise. înfăţişarea, privirea, vocea preotului avea totdeauna’ darul s’o liniştească, s’o umple de încredere.
   „Numai eu mi-am mai dat duhul pân’ aici", zise moşul Gavril. „Să urci şi să mai şi cânţi nu-i mai slujbă pentru mine. De-acum o să-l las pe Niculiţă în loc.
   —    Nu s’a prea văzut pe dumneata să fii obosit, moşule", zise Elenuţa. „Dimpotrivă la feştanie ai’ cântat foarte frumos.
      Pădurea şi cerul lui Dumnezeu, face asta, domnişoară", zise diacul măgulit de lauda Elenuţei. „Aici, între brazi, e o biserică cum nu pot zidi oamenii.
   —    Da, e adevărat" începu Elenuţa. „E aşa de deosebită slujba din biserică de cea din natură. Nu-i aşa, domnule Murăşanu?"
   Dar preotul nu mai apucă să-i’ răspundă. Ajunseră şi notărăşiţa îi primi cu bucurie şi-i poftiră să şadă’cu ei.
   De-aici încolo Elenuţa nu mai fu tăcută. Veselia îi reveni din nou. Dar cine ar fi stat să o urmărească mai deaproape ar fi băgat de seamă, că toată atenţia sa eră îndreptată spre cele două feţe bisericeşti, mai ales spre părintele Murăşanu. Ea-i alegea bucă-
www.dacoromanica.ro
Nrul 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
391
ţelele cele mai bune, ea-i turnă mereu vin în pahar, pe el îl îndemnă necontenit. Lui îi zâmbiâ, lui îi râdeâ, el păreă că e izvorul veseliei sale întregi.
   Dar, plimbarea pân’ aici, aerul de munte, recrearea înviorătoare ce-o simţeşti, când după un drum îndelungat te întinzi pe pajişte, le făcură tuturor o poftă de lup; ş’o veselie deosebită. S’ar puteâ numi mai miilt îndestulire, stadiul întâiu al hodinii ş’al mâncării, în care fiecare se simte, se bucură, se delectează de sine însuşi mai întâi. Vorbeşte, zâmbeşte cu alţii, ţine chiar discuţii, dar (lin toate acestea nu înţelege nimic: simte numai deliciul mâncării ş’al hodinei.
   N’aveâ deci cine s’o urmărească mai de aproape afară de notarul Rodean, care, intrigat de prezenţa părintelui, nu se siinţiâ chiar tihnit, şi din când în când ridică ochii la fata care-l serviâ mereu pe popa şi pe diacul.                                   ’
   Grija delicată ce o purtă Elenuţa faţă de părintele Murăşanu o observă dup’un restimp şi Maria, şi pe-o clipă îi păru că i se luminează. Dar alungă numai decât gândul ce-i veni: „Nu se poate, îşi zise cu hotărîre. Va fi altul". Ea, din sea’ra trecută se muncise în zadar să gâcească pe tânărul în care credea că e îndrăgostită Elenuţa. Se opri la foarte mulţi, dar nu se puteâ legă de nici unul. In urmă îsi zise: „E o prostie să mai cerc să-l aflu. Eflenuţa a umblat prin multe oraşe". Dar de crezut credeâ că inima sorioarei sale nu-i mai slobodă. Din purtarea ei ciudată de-aseară se convinsese deplin.
                                                         *
   La patru după prânz trăsura aşteptă în curte să-i ducă la gară pe oaspeţi. în poiana din muntele Vlădenilor nu rămaseră mult, şi la ceasurile două, familia directorului dela „Arhanghelii" dimpreună cu oaspeţii erau acasă.
   fosif Rodean, Marina, cele două logodnice stârniră îndelungat pe lângă doctorul Vraciu să mai rămână. Dar nici el nici advocatul Crăciun nu mai puteau rămâneâ: amândoi aveau afaceri urgente.
   „Dracu s’o ia vieaţă!" strigă înfuriat notarul. „Dacă eşti aşa de tare legat de un oficiu nu se plăteşte să trăeşti.
   — Ţi-e uşor dumnitale", zise ginerele zâmbind. ’
   în urmă se împăcară sub condiţia ca să rămână aici Maria până Duminecă.
   Elenuţa bătu în palme de bucurie pentru deslegar’ea asta, îşi îmbrăţişe sora, o sărută pe amândoi obraj’ii, zicânau-i mereu:
   „Cât îmi pare de bine! Cât îmi pare de bine!“
   Cu puţin înainte de patru întâi doctorul Vraciu luă o înfăţişare solemnă, par’că i se mai întunecă faţa; el şopti ceva şi cu directorul şi cu advocatul şi aceştia 'îndată de-veniră asemenea plini de solemnitate, numai cât lui Iosif Rodean, cum beuse foarte mult astăzi, îi şedeâ nespus de caraghios solemnitatea asta: păreă că alt om îi caută din faţa mare, vineţie şi altul din ochii şi din nas. Păreau două feţe contopite: una de cea mai completă îndestulire şi alta inspirătoare de solemnitate.            ’
   Femeile, în clipa asta erau într’altă cameră, eşi îndată şi doctorul Vraciu, şi cei doi rămaseră singuri.
   „Vremea e scurtă, domnule director", începu foarte liber, nestânjinit de nici o consideraţie, advocatul Crăciun. „Cred că ginerele dumnitale te va fi încunoştinţat despre scopul vizitei mele."           '
   Pe cât păreă de liniştit advocatul pe atât eră de agitat Rodean. Cum eră şi plin de vin, începu să fiarbă întreg, ca într’un cazan. Ţinea mult să se facă înrudirea asta.
   „Da, domnule advocat", zise el bufnind. „Eu, deci am onoarea de-a cere pe fiica dumneavoastră Elenuţa în căsătorie. Adevărat că simţămintele fetei nu le cunosc în deajuns până acum, dar cred că ea nu mă va refuză", adause zâmbind. El se gândi, într’adevăr că Elenuţa, când tăcu deodată după ce-i spusese: '„Nu eşti dumneata zina pădurii", e pe calea de a se îndrăgosti de el. Oamenii prea serioşi şi prea corecţi se înşală ca şi alţii, ori poate şi mai tare.
   „Noi suntem învoiţi, domnule advocat", răspunse c’o voce foarte răguşită notarul. „Noi suntem fericiţi. Cred că si fata se va învoi!"            ’             '
   El îşi ridică acum privirile şi aşteptă să întâlnească strălucirea fericirii pe faţa, în ochii advocatului.
   Dar acesta, fără nici o emoţie, zise iar: „Aşa dar o lăture a chestiei ar fi limpezită. — Totul e limpezit" strigă cu bucurie Rodean.
   „Să-mi dai voie", zise destul de rece advocatul. „O lăture a afacerii e limpezită, dar a doua, nu. Şi a doua e următoarea: cer optzeci de mii 'zestre, cari bani, într’un libel de depuneri, să-mi fie predaţi în ziua cununiei".
   Notarul făcu un pas înapoi, îl privi prosteşte şi dup’un restimp de tăcere îi strigă: „Ceri optzeci de mii pe cari să ţii predau într’un libel de depuneri în ziua cununiei ?“ Advocatul surprins de vocea detunătoare a directorului se uită la el, îl văzii negru şi ameninţător, avii o mişcare instinctivă de retragere, dar totuş, răspunse:
www.dacQFomanica.ro
392
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
   „Da, atâta zestre cer!“
   Toţi muşchii se mişcau ca nişte vietăţi în faţa mare a notarului. Ochii lui se injectară cu sânge, se vedeâ, că foarte cu greu se stăpâneşte.
   „Şi eu î’ţi cer dumnitale să ieşi numai decât!" Ori’cât cercă să se săpânească, cuvintele acestea se auziră până în camera a treia, jos în curte. „Să ieşi numai decât! Nu mai am poftă să te văd. M’ai înţeles?"
   Uimit, palid, tânărul eşise în gang pe când notarul răgneâ cuvintele din urmă. Erâ convins, că losîf Rodeau are un acces de nebunie din cauza prea multei beuturi ce-o înghiţise de-aseară. El nu răspunse nimic la întrebările celorlalţi, îşi luă adio, palid, c’o uşoară tremurare în toate membrele, coborî ameţit scările, şi se simţi mai bine abiâ când se lăsă pe perna trăsurii. Sus în casă erâ larmă mare, tunetele notarului se spărgeau mereu. Abiâ sosi doctorul, şi sluga atinse caii, cari eşiră ca o vijelie în’uliţă.
   Directorul dela „Arhanghelii" abiâ într'un târziu putu fi liniştit de Marina şi de fete. învineţise, se 'negrise, şi zicea mereu:
   „Ce’neruşinare! Să vină el, un sărăntoc, şi să-mi spună mie, directorului dela „Arhanghelii", câtă zestre sâ-i dau fetei! Mie! Ce ticăloşie! Nu! Să-mi dai pace, nu mai vreau s’aud de el."
   Cuvintele din urmă o priveau pe Marina, care, după ce se mai linişti notarul, zicea c’ar fi bine să-l cheme înapoi, sâ-i spună c’a fost o neînţelegere la mijloc sau orice, numai să nu se strice căsătoria asta.
   Directorul iosif Rodeau însă nu mai voia să audă nimic de el. Se plimbă prin casă, bufnind mereu pe nări, sforăind aproape ca şi caii când sunt speriaţi, şi nu se mai putea linişti. Nu-i putea eşi din gând c’a fost cu putinţă să-i numească zestrea,, omul acesta pe ca’re-l stimase foarte mult. Când a putut înţelege că advocatul îi răpeşte toată bucuria, toată fericirea lui, îi veni să-l strângă de gât, şi brutalitatea ce-a dovedit-o a fost numai o palidă lumină a flăcării ce ardea în el.
   Dacă ginerele său Vraciu, ori cei doi logodnici de-acum, ar fi urmat pe Crăciun şi ar fi cerut zestre, mai ales o sumă definită, de bună seamă ar fi păţit ca şi advocatul. Căci, pe lângă patima de-a scoate tot mai mult aur din „Arhanghelii", bucuria vieţii directorului Rodean erâ să surprinzâ, să uimească, să facă furoare cu bogăţia sa. Patima aceasta, cum s’a mai spus, erâ chiar mai mare ca cea dintâi. Pentru el erâ o cerinţă capitală a fericirii să-şi înzestreze cât mai bine fetele, dar înzestrarea aceasta să-l privească numai pe el, să ştie numai el de ea. Erâ pentru el un deliciu neînchipuit să
audă şoapte, îndată ce erâ vorba de căsătoria vr’une’ia din fetele sale, că-i va da atâta şi atâta zestre! De orice sumă auziâ spunân-du-se el râdea în sufletul său, îşi băteâ joc de oamenii aceştia cari nu pot să gâcească ce zestre poate el să dea unei fete, şi gustă înainte mulţumirea adâncă de-ai vedeâ pe toţi uimiţi, îngroziţi chiar, auzind pe urmă ce sumă a statorit directorul dela „Arhanghelii" pentru o fată.
   Tot intervalul dela logodna şi până la căsătoria unei fete Iosif Rodean aveâ plăceri adânci auzind şoaptele altora despre înzestrarea copilei sale. Din cât puteâ se sileâ chiar să lungească intervalul acesta cât de mult, să tot amâne căsătoria, ca beţia lui de fericire să ţină cât mai îndelungat. In re-stimpul ăsta îi păreâ că preţul lui creşte enorm, că oamenii îl privesc cu mai mult interes, c’un fel de teamă şi de admiraţie.
   Dela logodna Eugeniei şi Octaviei erâ cufundat în înfrigurarea asta de fericire bolnavă. El se hotărîse chiar să zidească în oraş două case noui, două palate, pe seama fetelor sale. Gândul acesta îl umpleâ cu mulţumire nouă, nu-l spuneâ la nimeni, nici nu gândiâ să-l întrupeze pân’ la primăvara viitoare. Las’ să nu ştie nici cei din casă nimic, nici fetele, nici Marina! Las’ să poată zâmbi cât mai des, pe socoteala acestor palate, fără să-i priceapă cineva zâmbetele!
   De când îi scrisese ginerele său despre un peţitor pentru Elenuţa, el începu să se gândească la trei ospeţe deodată. Elennţei se gândiâ să-i dea o zestre princiară, să bage în sperieţi pe concetăţenii lui Crăciun. Şi, iată, nebunul ăsta, vine şi stabileşte el zestrea! Nirne să nu mai şoptească, nici o părere să nu se mai audă despre înzestrarea Elenuţei! In vreme de câteva zile toţi să ştie cât a’cerut advocatul! Nu i-ar fi putut’da prin nimic o palmă mai aspră decât cerând cele optzeci de mii. Notarul erâ rănit adânc de gândul că un om a cutezat să ceară dela el o anumită sumă de bani. Ce poate şti străinul cât poate da el, cât s’a hotărît să dea? In aceste două lucruri el se simţiâ suveran, şi nu permiteâ nici un amestec străin.
   îndată ce înţelesese despre ce-i vorba,. Elenuţa izbucni într’un râs nestăpânit, cum nu o mai auziseră niciodată. Marina se trezi prea târziu să-i facă semn să se depărteze: fata ştiâ c’ar mări şi mai mult mănia notarului şi fugi îndată pe gang, se închise într’o cameră şi râdeâ mereu, cu o patimă care creşteâ din ce în ce, hohoteâ ca o nebună.
   Ea suspină încă de râs, când notarul mai liniştit, trecând pe lângă uşe o deschise repede şi-i strigă cu manie: ’
www.dacQFomanica.ro
Nml 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
393
   „Ai putea să nu te veseleşti înzadar. Ăsta s’a dus, dar să nu crezi că-mi voiu luă de ginere un popă.
   —     Un popă?“ întrebă cu uimire par’că, Elenuţa, contenind din râs, dar ochii ei zâmbeau mereu.
   „Nu crede că-s orb! N’ani văzut eu cât te-ai mai învârtit astăzi în jurul vulpoiului celui bătrân?
   —     Doamne fereşte!" zise Elenuţa, mereu veselă şi râsul o bufni din nou. ’
   Tot ce Se întâmplă mai înainte îi păru atât de ridicol, încât nu niai putea simţi nici o impresie nouă, şi nu putea fi decât’ de-o veselie nestăpânită.
   Directorul dela „Arhanghelii" o părăsi mor-măind mânios. El n’aveâ chef de glume în clipa asta. Deşi eră mulţumit de ce făcuse, simţiâ o adâncă părere de rău că-1 pierduse pe advocatul Crăciun. Simţiâ că ar fi fost o pârtie strălucită pentru Elenuţa.
   In vremea asta trăsura care ducea în goană pe cei doi ajunsese departe. Doctorul şi advocatul nu-şi spuseseră o vorbă încă. Advocatul nu-şi putea da seama nici acum de ce s’a întâmplat. Erau clipe când îi părea c’a fost numai un vis urât.
   Doctorul Vraciu eră cu inima strânsă. Se
simţiâ nenorocit că pe cel mai bun prietin al său l-a adus la o umilire aşa de mare. Trebuiâ să-i spună mai de-apr’oape ce fel de om eră socrul său! Dar doctorul nu se gândise că prietinul său se va grăbi atât de tare să aranjeze căsătoria asta.
   Târziu, făcând o mişcare de silă, advocatul îşi întoarse faţa spre doctor. Un zâmbet rece, batjocoritor eră întipărit pe obrajii lui, în ochi, în colţul buzelor.
   „La părul lăudat să mergi cu sacul spart, zise el cu disgust. Ştiam vorba asta din bătrâni, dar par’că dracu-mi luase minţile.
   —     Tu ai fost de vină!" răspunse cu silă doctorul.
   „Eu?
   —     Da! Dau cu socoteala că i-ai cerut zestre", zise mai hotărît doctorul.
   „Asta se ’nţelege! Dar erâ de lipsă pentru asta un aşa scandal?
   —     Nu trebuiâ să ceri nimic, şi în schimb căpătai mai mult decât ţi-ar fi’ trecut prin gând! Te-aş fi făcut aten’t la slăbiciunea socrului, dar nu credeam că tu, la întâia vizită, vei ajunge până la zestre".
   Ei tăcură şi se retrase fiecare într’un colţ al trăsurii. Din ziua asta pretinia lor fii străbătută de-o răceală continuă.
                                                                                                            (Va urmă.)
                                                  Din trecut
                                               de Henri de Regnier.
                        Pe lacul care doarme doar trestia palpită; Trecând, se mai aude în adieri grăbite,
                        Ca o sfioasă ceată de paseri, nezărită,
                        Uşoara tremurare de brise ’nnăbuşite.
                        Şi luna, de pe faţă, divina ei paloare Şi-o ia, desfăşurând-o pe şesuri nesfârşite,
                        Iar vântul ne aduce mirezme-adormitoare, Culese din boschete şi câmpuri înflorite.
                        Dar iată că tresare cuprinsul de-o cântare Oftată de izvoare ce plâng pe înnoptate, în inimă, adânca şi calda ’nfiorare Deşteaptă ’ncet regretul iubirilor uitate.
                        Şi din trecut apare imaginea-amintirei Tot tristă şi frumoasă ca ’n seri de altădată.
                        Pe buze de departe cuvintele iubirei Şoptite ’n umbră iarăş încep să se abată.
                                                               G. Duma.
www.dacQFomanica.ro
394
LUCEAFlROL
Nnil 12, 1913
                     Cronici.
      Literatură.
                                     Discursul de recepţie rostit în Academia Română de d-1 Delavrancea.
   Politica a adus d-lui Delavrancea multe succese: l-a făcut să urce scările palatului, să se odihnească puţin pe un fotoliu ministerial, să-şi împodobească fracul cu un număr de decoraţii, să fie aclamat in sălile de întruniri publice cu atmosfera îmbâcsită de duhoarea rachiului, tutunului şi... a democraţiei hi-gienice, să fie ridicat în slăvi prin frazele flocoase ale oratorilor cu minte bontură din campaniile electorale. Şi cu toate acestea, d-l Delavrancea a fost un străin rătăcit, sau mai corect, un străin mânat cu brutalitate pe căile politice, purtat ca un rege prisonier prin aşezările de barbari „cari I au dus prins".
   Un caricaturist înfăţişase odată pe noul academician în chipul sfinxului. Cred că artistul se gândise că precum sfinxul priveşte peste întinsul pustiului galben care e răscolit mereu de furtuni, fără ca prin aceasta să devină mai roditor ori mai sterp, tot astfel d-l Delavrancea va fi privit peste pustiul luptelor politice, adânc mâhnit că nu se poale strămută aiurea.
   O luptă crâncenă trebuie să fi fost totdeauna intre Delavrancea artistul şi între Delavrancea omul politic. Şi, din fericire pentru literatura, pentru cugetarea românească a învins mai totdeauna artistul. în discursurile sale politice, chiar atunci când vorbea despre petrol sau tramvuy, peocuparea de căpetenie ii eră cum să găsească cea mai frumoasă formă în care să-şi îmbrace gândirea. Camera il ascultă, fermecată, chiar atunci când vorbiâ despre o chestiune care se discutase şi se votase cu câţiva ani mai înainte, cum ai ascultă un violonist celebru a cărui frază muzicală, ori din ce operă ar face parte, îţi cucereşte sufletul. Se vedeă bine că vorbeşte un străin venit din împărăţia frumosului, obişnuit să se mişte şi să grăiască într’alt chip, de cum se obişnueşte în lumea politică.
   Şi ce păcat că acest mare talent n’a putut fi numai al literaturii! Poate Academia l-ar fi putut smulge mai de mult din învălmăşagul luptelor. Se pare însă că abiă acum această instituţiune s’a gândit că în secţia literară, pe lângă autori de gramatici şi filologi, s’ar cădeâ să pătrundă şi câte un scriitor.
   Discursul de recepţie rostit de d-l Delavrancea in ziua de 22 Maiu a fost unul din cele niai interesante, mai ales prin partea polemică. Profesia de credinţă a d-lui Delavrancea merită să fie relevată. „Eu n’am făcut parte din nici o şcoală literară, n’am întemeiat nici o revistă". Să nu amintim oare ilustrului academician după ce s’a lăpădat de „Revista nouă" a lui Haşdeu nici de acea „Luptă literară" pe care o sus-ţineâ, cam pe la 1888, împreună cu d-l Miile şi Vlahuţă şi în care d-sa publică un studiu despre Carol Scrob,
Ţine, Matilda Cugler-Poni? Nu credem să fie un păcat dacă cineva a scos o revistă, sau dacă a aparţinut unei şcoale literare. Oricât ar voi d-l Delavrancea să pară ia un singuratic erou ibsenian, tare, tocmai pentrucă a fost singur, noi credem, totuşi, că mişcarea literară, atâta cât era, cum şi tendinţele ei, poate fără „şcoli", l-au influenţat in deajuns. Iar dacă n’a înfiinţat nici o revistă şi n’a căutat să facă dumnealui o „şcoală" literară, să ne dea voie să socotim lucrul acesta ca o absenţă dela o mare datorie. Trebuie să spun că dacă azi domneşte o complectă anarhie literară, apoi vinovaţi sunt marii noştri scriitori: Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc (cu circumstanţe atenuante), Brătescu-Voineşti câ nu conduc mişcarea literară, ci stau isolaţi, lăsând să mişune toţi Isacii şi Protopopeştii literari în bună pace.
   „Admir şi pe anticii şi pe clasicii din veacul lui Ludovic al XlV-'ea, şi pe unii romantici, şi pe unii parnasieni, şi pe unii naturalişti, şi pe unii realişti, şi unele din unii simbolişti", zice d-i Delavrancea. „Admir şi pe Francezi, şi pe Italieni, şi pe Spanioli, şi pe Germani, şi pe Ruşi, mai vechi sau mai noi. în capul meu nu intră sistemul, ci personalitatea; nu anumite reguii dela cari nu s’ar abate un scriitor, ci puterea de ex-presiune a unui colţ din umanitate văzută prin prisma de simpatie a artistului. înainte de vreme sistemele se răsturnau mai anevoe. Azi, vin şi se duc ca modele. Vieaţa modernă e pripită. Lumea vrea să trăiască cât mai mult în mai scurtă vreme. Nu aşteaptă evenimentele mari, ci umflă incidentele zilnice până la proporţiile unor fenomene (ce zici d-le Herz?), cari n’au nimic fenomenal, decât sgomotul ridicol şi vertiginoasa lor dispariţ'e. Spiritul comercial străbate deopotrivă şi necesităţile şi plăcerile vieţii. Literatura nu scapă. Romanul, teatrul, nuvela — până şi poezia — se industrializează sub influenţa fenicianului modern. (Vorbesc mai mult de piaţa occidentală). Artistul, din ce în ce îşi pierde domeniul său, voind să şi-l lărgească. Nu se mai întreabă cinstit ce-i place lui, ci mai mult ce le place altora.
   Creaţiunea ca şi de comandă. Idealul se clatină. In locul lui idolul fermecător al succesului de-o zi, de un an fie şi de-o vieaţă de om. De-o jumătate de veac asistăm la hecatombe de celebrităţi, străbătute de reînvierea altor figuri ce se fixează pentru totdeauna în amintirea recunoscătoare a omenirii. Goana după originalitate este boala de căpetenie a vremilor de azi. Câteva reţete, reclamă multă şi gata! Temperamentele îşi pierd chemarea lor firească şi se diformează in crâncena luptă după izbândă".
   Iată că şi Academia condamnă pe toboşarii literari.
   D-l Delavrancea face o biografie a predecesorului său Ion cavaler de Puşcariu şi trece apoi la comunicarea „Estetica poeziei poporale". De altfel, d-sa a aprofundat literatura poporală ca nimeni altul şi încă de mult a ţinut o serie de cursuri libere la
www.dacQFomanica.ro
Nrul 12. 1913.                   LUCBAFĂRUL                              395
Universitatea din Bucureşti cum şi o serie de conferinţe în diferite oraşe din ţară despre poezia poporală.
   Citaţiile au fost alese din cele prea cunoscute, deşi sunt unele colecţii mai noi cari conţin adevărate perle. Poate că d-l Delavrancea s’a ferit de ele cre-zându-lc „făcute" sau prefăcute de cătră culegători.
   Răspunsul pe care d-l Delavrancea il dă d-lui Duiliu Zamfirescu, care, se ştie, că la intrarea sa în Academie a căutat să lovească in scriitorii „ţărănişti", calificând ca „dulcegării sentimentale" poeziile poporale şi criticând opera lui Coşbuc şi Goga, — este deosebit de interesant.
   Reproducem iu întregime partea aceasta:
   „intr’un discurs de recepţiune, pronunţat aci, să ia cam la vale bardul nostru naţional, Vasile Alccsandri, ca „rău culegător de poezii poporane", şi nu i se iartă declaraţiunea sciisă în fruntea baladelor la 1852: românul e născut poet!" Alecsandri eră tânăr încă — abia să fi umblat pe-al 25-lea an — când prietenul său Alecu Russo ii descoperi comoara de poezii moştenită de care habar nu aveau înflăcâraţii din epoca lui. Alecsandri, emoţionat, colindă ţara, pleacă urechea, ascultă, notează, şi în câţiva ani dă la lumină opera cea mai uimitoare pe care o avem noi. Un popor izbit de pretutindeni, şi din afară şi din lâur.tru, - un popor fără pace şi fără odihnă, pus la răscrucea năvălirilor, între trei împărăţii cotropitoare — un popor ce timp de veacuri n’a ştiut de buna orânduială şi nu crez ca în fiecare a.i să-şi fi cules vara ceence sămănasc toamna, — să-şi fi spus cuvântul lui estetic in estetica omenirii? Dovada, despre ceeace nu bănuiam noi, o făcu fericitul Alecsandri. „Poeziile populare" este întreaga noastră cunoştinţă despre conştiinţa poporului român, lucrând la întunerec spre a se afirma cândva, la lumină, că a fost, că este şi că va fi o cuviincioasă fiinţă printre familiile de bun neam ale Europei. Acest volum ne-a garantat contra şcoalelor de iluzionişti care se frământau să aşeze în locul stăpânirei greceşti de până atunci — odinioară slavone — tirania dialecticală latino-italiană. A fost o revoluţiune mântuitoare. A rupt zăgazele claselor. Nc-a învăţat să gândim. Ne-a desrobit I Şi azi se cade să-i aducem prinosul de admiraţiune al generaţiilor contimporane pentrucă el a înţeles pe deplin sfânta slujbă de copist al inspiraţiunilor unui neam urgisit şi supus, pe atunci, peiştii din cele patru puncte cardinale.
   Alecsandri un „rău culegător de poezii poporane?" Şi de ce? Pentru acele „dulcegării sentimentale?" Dacă se face aluzie la prea multele diminutive, se uită că ’n limba noastră numărul diminutivelor merge crescând dela Mehedinţi spre Do. ohoi şi descreşte dela Dorohoi spre Mehedinţi. Alecsandri a putut, pe ici pe colo, să dreagă un vers, să lege un şir, să găsească o rimă, ştirbite în gura cântăreţului, — şi mijlocul cel mai uşor a fost neapărat diminutivele. Fără să vrea, ca moldovean, — ori pe cine ar fi ascultat, — lipsurile le-a împlinit cu din felul lui de a fi fost. Dar concepţiunea, dar acţiunea, dar naraţiunea, dar elanul, dar structura, sunt sadea ale poporului român. Din acest punct de privire, cari n’au fost acuzaţi? Şi Herder, şi von Armin şi Brentano, şi fraţii
Grimni, şi Erben, şi Celakowski, şi Zalevski, şi Vuk Karadgici, şi Fauriel, şi Villemarque, şi Niekrasov, şi Hnnca, şi Puymaiene, au fost învinovăţiţi de îndulcirea presupusei brutalităţi a versului popular, tocmai de scriitori manieraţi cari — fie prin naştere, fie prin pretenţie — nu aveau nici în clin nici in mânecă cu sufletul popoarelor.
   Opera noastră universală va fi aceea care ne va reprezenta în concertul lumii cu aspectul, cu sentimentalitatea, cu idcaţiunea şi cu năzuinţele noastre, deosebite de ale celorlalţi. Ştiinţa n’are patrie. Globul pământesc, patria adevărului. Arta — dar adevărata artă — este ţărmuilă în graniţele etnice ale unui popor, şi este unica graniţă a sufletului unui popor.
   Vasile Alecsandri a scris in 1852: „Românul se naşte poet". Dar, afirmat-a el că „fite-ce român se naşte poet?" Taine de mai multeori a repetat că popoarele neo-latine reprezintă „elocinţa în artă". Afirmat-a el că orice răcănel versificator din Franţa, şi orice zugrav din Italia, ar fi în drept să strige: „eu sunt elocinţa?" S’a formulat caracteristica unui neam aşa cum s’a formulat caracteristica unei familii de neamuri. Şi din artele cu care ne-am îndeletnicit noi, poezia populară străluceşte mai scânteietor decât celelalte. Acest adevăr l-a constatat Vasile Alecsandri între 1845 şi 1852. Şi nu văz nimerit să vi', Ia 1909, tot cu un Vasile, şi tot cu un Alecsandri, dar cu un Alecsandru Vasile, şi să te bizui pe o „Mioriţă" culeasă de acesta din gura a cine ştie cărui căscăund, pentru a dovedi contrarul de ceeace Vasile Alecsandri n’a crezut niciodată.
   S’a ridicat întrebarea: „cine să fie autorul „Mioriţei ?“
—   „Este el baciul Udrea? Sau Tudor Lăutarul? Sau Petrea Creţul Şolcan? Nu ştim!" — Ba ştim că nu e nici unul, Udrea n’a spus lui Alecsandri că el ar fi autorul.
   Tudor Lăutarul n’a spus d-lui Catană că el e autorul. Petrea Creţul Şolcan n’a spus aşa ceva lui G. Dem. Teodorescu. N’au spus căci nu îndrăzneau să spue un aşa de grosolan neadevăr numai pentru a înlesni susţinerea unei teze ciudate. Şi după ce se afirmă că autorul Mioriţei „este evident un om care a trăit cu oile", patru rânduri mai jos te izbeşti de-o altă afirinaţiune; „Mioriţa ar putea fi opera unui lăutar. Şi e, probabil, aşa". Te cruceşti! — Ori autorul Mioriţei a trăit cu oile şi n’a cântat din diblă, ori a cântat din diblă, şi n’a trăit cu oile. Multe am auzit, dar lăutar şi păstor nu mi-a ajuns pe la urechi.
   Sunt ani de când am căutat de n’aş află vreo lumină, în trecutul nostru, asupra acestei probleme. Şi n’ant găsit nimic. Nici pomeneală pe cum că ţigani
—   oameni foarte simpatici de altfel — ar fi născoci-torii rapsodiilor noastre. Lui Matheiu Corvin — de pe vremea lui Ştefan cel Mare — spun unii istorici maghiari — îi plăcea să auză „cântece din bătrâni", în ce limbă? Nu se ştie. Probabil românească. Miron Costin, după Urechiă, descriind vieaţa lui Aron Vodă, în treacăt povesteşte că la masă se lăudau cântând domnii cei buni şi se vestejiau cei răi. La 1632 Leon Vodă primeşte în Bucureşti o misiune a lui Gustav Adolf întâmpinând-o cu alaiu mare, „juxta Voyvodam celhtroedi et musicorum chorus erat, qui valachica
www.dacQFomanica.ro
396
LUCEAFĂRUL
Nml 12, 1913.
lingua patriuin carnuMi pleno gutture can-tabat". La 1659 intrară în Oradea-Mare oştile lui Constantin Vodă şi ale lui Râkoczi şi „musicul" călăreţilor lui Constantin zicea „glasul fetei" care îşi pierduse caprele şi şi le căută plângând, iar oştile lui Râkoczi „glasul lui Chemeney Jânos: Dumnezeul lui Israel carele eşti în ceruri aruncă-ţi privirea ta înspre noi". Iacă tot ce-am găsit asupra acestui subiect. Nici o mărturisire scrisă, nici o mărturisire tradiţională, nici chiar vreo mărturisire individuală, nu în-dreptăţiâ pe orator să ne despoaie, c’o inimă uşoară, de podoabele suflcti şti ale trecutului.
    Domnilor, Văcăreştii s’au folosit de poezia populară. Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Goga, dela ea şi-au luat sborul. Şi ea, care a fost cea dintâiu artă a noastră, ne va apără şi aslăzi de boleşniţa decadenţei. Din secolul al XVI-lea Montaigne cu profundul lui bun simţ zicea: „La poesie populaire et puremcnt naturelle, a des na'fvetes et grace par ou elle se compare â la principale beaute de la poesie parfaite selon l’art". Goethe, la vârsta de 20 de ani se întâlni cu Herder în Strassburg. Herder îi descoperă o parte din „glasul popoarelor". Şi cel mai mare şi mai nobil dintre poeţii Germaniei puse la contribuţie inspiraţia umiliţilor anonimi. Ba găsim în poeziile lui un cântec popular din Westfalia din care nu a schimbat decât un singur vers. Uhland, Hoffman, Simrok, îşi altoiră lirismul lor pe trunchiul sănătos al lirismului popular, în Franţa, Le Gofic, Anatole Ie Braz, Andre Theuriet, Jean Aicard, croiră drumuri noi, întorcându-se la simţirea masselordin Bretania, din Lorena şi din Provenţa. Dar, bătrânul şi falnicul poet Mistral, acest patriarch al Provenţei, nu-şi scrise celebra poemă „Mireio" sub inspiraţiunea directă a poeziei populare? Frumosul cântec al frumoasei Magali nu este decât o variantă, a poeziei „Cucul şi Turturica" aşa de răspândită la popoarele indo-europene.
    Odată cu adunarea poeziilor populare a fulgerat în mintea încremenită a oamenilor imaginea îndurerată a omenirei. Cârmuitorii au privit de-aproape suferinţele neamurilor. O civilizaţie mai blândă cuprinse pe cei chemaţi să ducă destinele lumii. O nouă concepţie în conştiinţa lor: „naţionalităţile". Şi de-atunci se strânge necontenit, dela periferie la centru, fiecare părticică, atrasă de gravitatea etnică.
    Azi popoarele nu mai creează. închipuirea genuină s’a tocit. Visele copilăriei s’au dus. Sfânta Vineri, Făt-frunios, Muma-pădurii, Miul, Corbea, Cătănuţă, au trăit. Perspectivele s’au schimbat. Nu mai stăm cu privirea aţintită în noi ci mai mult afară din noi. Codrii s’au tăiat. Bărăganele, păragină până ieri, azi sunt bogăţiile ţării. Drumurile de fier străbat ţinuturile, şi fluieratul lor strident amuţeşte trilul nesocotit al ciocârliei. La orizont se zăreşte un punct negru care înghite depărtările. E ca un şoim cu aripile întinse, e ca un vultur prădalnic, e ca o libelulă uriaşe. E aeroplanul. „Tempora mutantur et nos in illis mu-tamur". Românii nu se mai nasc poeţi, ci nasc poeţi. Destul au cântat ei pentru alţii, să cânte şi alţii pentru ei. Poeţii de mâne vor găsi tărâmul pregătit.
   Din instincetele creatoare de altădată, facultatea conştientă de-a înţelege şi de-a admiră, frumosul, binele şi adevărul".
   Această şedinţă solemnă a fost presidată de A. S. R. Principele Ferdinand. A. S. R. Principele Carol de asemenea a luat parte la sărbătorirea marelui scriitor. Răspunsul a fost citit — fusese alcătuit intr’o formă destul de oficială — de cătră d-l I. Negruzzi, fostul preşedinte al Academiei.
                                                             *
   Vineri in 24 Maiu s’a ţinut un al doilea discurs de recepţie, acela al d-lui Dr. I. Simionescu. D-sa a vorbit despre Evoluţia ştiinţelor în ţerile române". A făcut un istoric al societăţilor ştiinţifice, fixând rolul învăţaţilor de căpetenie în această evoluţie. Interesantă a fost partea dela sfârşitul discursului în care se accentua rolul pe care trebuie să-l aibă ştiinţele pentru ridicarea niarei mulţimi din întu-nerecul de moarte care o acopere, cu toată parada pe care o facem de cultura noastră ca „nebalcanici".
   Când d-l Simionescu arătă că avem un număr enorm de analfabeţi şi că nu e dreptate pentru cei mici, eu mă gândeam că de s’ar găsi puţină dragoste adevărată pentru popor s’ar înfiinţă, măcar acum, o „Societate a ştiinţelor sociale", ca să nu-i zicem Academie, care să se ocupe cu soluţia problemelor privitoare la ridicarea ţărănimii. Şi acolo n’ar trebui să intre politica. Ce ziceţi, d-le Simionescu?
   Ţinând clasa cea mai numeroasă şi mai muncitoare în halul în care se află, suntem între naţiile Europei, o ruşine. Şi acest lucru trebuie spus mereu până ce vor auzi şi ceice n’au interesul să audă.
   Academia a ales membru activ în secţia istorică pe eminentul profesor universitar V. Pârvan. E cel mai tânăr academician, căci abiâ are 33 de ani. în Nr. viitor se vor da lămuriri despre opera tânărului academician.
   Tot în secţia istorică a fost ales ca membru corespondent d-l G. Bogdan-Duică, colaborator al acestei reviste, pentru meritele sale de istoric şi critic literar, precum şi pentru lucrări pedagogice.
                                        D.  N. C.
                                                            s
     Actualităţi.
                                                  Două discursuri...
   Corpurile legiuitoare din Budapesta desfăşoară o activitate febrilă. Aproape fără discuţie, zi de zi se votează legi nouă şi zi de zi miniştrii prezintă sau anunţă alte proiecte. în lanţul acestor legi au fost câteva cari ne ating şi pe noi Românii aproape de tot: legea despre noul adaos (cvincvenale) la congrua preoţească şi legea despre înfiinţarea episcopiei gr.-cat. maghiare de Hajdudorog.
   Amândouă aceste chestiuni sunt prea bine cunoscute cetitorilor din articolele presei noastre cotidiane. Este, deci, de prisos şâ măi stăruim asupra nemul-
www.dacoromanica.ro
Nrul 12, 1913.
LDCEAFĂRDL
397
{urnirii îndreptăţite ce-o lasă in urma sa felul de-a rezolvi aceste două chestiuni. Vom relevă, însă, două momente interesante: două discursuri ce s’au rostit, cu acest prilej, de cătră doi membri români ai corpurilor legiuitoare, — de deputatul guvernamental Dr. Iosif Şiegescu, în camera deputaţilor şi de episcopul Dr. Vasile Hossu.în camera magnaţilor. Două discursuri interesante fiecare sub alt raport.
   Pe noul profesor de limba română dela universitatea din Budapesta, — este vorba de d-l Şiegescu — ne-am obişnuit de mult să nu-l mai socotim al nostru, al Românilor. Şi pierderea abiâ că o simţim, cum nici Ungurii nu pot să considere trecerea aceasta în tabăra lor drept o cucerire. O frunză ce cade toamna, nu de vijelie, ci fiindcă i-a venit rândul să cadă. in sufletul lui Şiegescu, trecerii acesteia nu i-a premers nici o luptă de convingeri sau sentimente... Cel mult dacă putem întrezări conturele unui bilanţ negustoresc. Ce putea să ajungă Şiegescu rămânând credincios poporului din sânul căruia a ieşit? Dată fiind lipsa lui de calităţi intelectuale superioare, — cu oarecare protecţie ar fi putut ajunge un modest profesor la careva dintre institutele noastre de învăţământ. Câtă vreme trecând in tabăra potrivnică, puteâ să nutrească nădejdea de-a ajunge profesor de limba română la universitatea din Budapesta, pentru care cea mai superioară calificaţie este chiar lipsa de calităţi intelectuale superioare. Catedra aceasta — asemenea celei dela Cluj — nu este doară chemată să cinstească cultura românească (cum s’ar întâmplă în cazul când ar fi numit un profesor cu pregătire superioară), ci s’o umilească .. .
   Şi mai curând chiar decât a sperat, poate, d-l Şiegescu s’a convins că bilanţul său negustoresc a fost un bilanj real: a ajuns deputat şi ca deputat profesor universitar. O frunză care a căzut toamna a fost luată de vânt şi purtată în sbor prin văzduh peste case... Sborul acesta însă nu este rezultatul unei puteri inerente frunzei, ci un sbor dătorit unei întâmplări. Şi frunza va cădeâ iarăş ...
   Ar fi fost, deci, o greşală dacă dela d-l Şiegescu am fi aşteptat să fie un apărător al intereselor noastre najionale şi culturale, cari niciodată n’au influenţat hotărîrile lui. Tot ce am fi putut aşteptă dela el ar fi fost un drum de respect pentru sângele românesc ce curge şi în vinele lui. Tot ce-am fi putut aşteptă dela el ar fi fost să stea măcar la o parte şi să lase altora, potrivnicilor, rolul de-a aprobă guvernele ungureşti când iau măsuri duşmănoase noauă. Şi nici lucrul acesta nu l-a făcut.
   Luând cuvântul in discuţia asupra adaosului de congruă a votat guvernului încredere pentru solicitudinea cu care apără şi interesele preoţimii române. „Eu cunosc preotimea română şi declar şi constat — a zis d-l Şiegescu între altele — că nu este p reo-ţime nepatriotică..." Nimic mai adevărat. Dar în loc să adaoge „pentrucă nu putem tinibrâ ca nepatriotici pe cei ce apără interesele naţionale şi culturale ale poporului ai cărui păstori sunt", — a admis existenţa unor preoţi nepatriotici, adăogând:
   „Eventual pot să fie singuratici preoţi nepatriotici, faţă de cari şi eu îl provoc pe d-I ministru să procedeze in chipul cel mai sever... pentrucă preo{i nepatriotici nu pot fi tolera(i în această patrie".
   Şi „constatarea" aceasta o face d-l Şiegescu aproape în aceeaş vreme în care episcopul Gherlei, Dr. Vasile Hossu, în camera magnaţilor, ia apărarea preoţimii române (discuţia proiectului de lege despre înfiinţarea episcopiei de Hajdudorog), cerând punerea în libertate a părintelui Mureşianu şi a tovarăşilor săi, arestaţi pentrucă au apărat interesele bisericii româneşti unite, protestând in acelaş timp împotriva învinuirii agitaţiei „pentrucă agitaţie se poate facer numai acolo unde este nemulţumire".
   Mărturisim că atitudinea aceasta bărbătească a părintelui episcop dela Gherla ne-a surprins, pentrucă în trecut atitudinea P. S. Sale n’a fost întotdeauna atât de categorică şi lămurită. Ne-a surprins, insă, şi o revelare ce-o face în discursul său în ce priveşte antecedenţele înfiinţării episcopiei de Hajdudorog. La con-feren{a episcopilor catolici (Februarie 1912), unde s’a hotărît înfiinţarea episcopiei maghiare a luat parte şi un episcop român. P. S. Sa Dr. Hossu ne spune că tabloul comunelor cari aveau să fie anexate nouei episcopii s’a prezentat „numai la orele 9 dimineaţa", încât n’a fost vreme să fie studiat şi astfel şi episcopul român şi-a dat învoirea la înfiinţare, neştiind că este vorba şi de comune româneşti, iar la alte con-ferenje episcopii români n’au mai fost invitaţi.
   Acest „numai la orele 9 dimineaţa" ar fi să fie o scuză, dar în realitate este o acuză dintre cele mai grave: acuza datoriei neîmplinite. Tabloul puteâ fi cerut înainte sau puteâ fi studiat chiar şi după „9 ore dimineaţa", căci cetirea unei înşirări de nume nu poate reclamă un „studiu" de zile sau chiar de săptămâni. Episcopii români (mai bine zis episcopul român, tare a asistat la conferenţa din 1912) ar fi avut datoria să se intereseze de comunele anexate nouei episcopii şi a şi putut să afle numele lor, deşi numai după „orele 9 dimineaţa."
   Pentru loviturile ce ne ajung să nu-i învinuim întotdeauna numai pe potrivnici...
                                                                                                                 Ion Grecu.
                                                            0
     Vieaţa culturală germană.
Cancelarul Bethmann-HoIIweg împotriva socialiştilor democraţi. — Archiv ştiinţific mondial. —
                                                                              Congres de scrieri pentru tinerimea germană.
   In cronica din rândul trecut am fixat o parte din memorabila cuvântare rostită de împăratul Wilhelm cu ocaziunea centenarului eliberării germane, — cuvântare în care, precum îşi vor aduce aminte cetitorii, împăratul accentuase cu deosebită tărie, că acea puternică mişcare de eliberare este a se datori credinţei poporului german în Dumnezeu, religiozităţii profunde a Germanilor. — Ei bine, vorbirea aceasta, dar mai
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
398
ales toastul rostit ilc împărat la un prânz dat în onoarea ofiţerimei, în tare provocă pe ofiţeri la luptă „contra întunecatelor puteri ale necredinţei şi ale ne pa trio tis m ului", a provocat susceptibilitatea socialiştilor democraţi, cari sunt, precum se ştie, ateişti şi cosmopoliţi incarnaţi. Deputatul so-cialist-democrat Dr. Gradnauer a interpelat în această chestie pe cancelarul inipi riului german, Bcthmann-Hollweg, — dar s’a ales cu o straşnică lecţie, pe care, desigur, nu o va uită curând. „Vreţi doară să contestaţi — a răspuns cancelarul la interpelaţia numitului deputat socialist — că există şi operează la noi astfel de puteri? (adecă „puteri întunecate"). Nu întâmpinăm zi de zi batjocuri la adresa credinţei in Dumnezeu în presa social-democrată? (Aprobări la toate partidele; protestări şi strigăte: „dovezi!" la socialişti.) Eu nu am carnet cu notiţe la îndemână. Dar v’aş puteâ aduce cu grămada! Nu de mult am cetit in gazeta „Leipziger Volkszeitung" un articol, în care se atăcau instituţiunile credinţei creştine într’un astfel de mod, încât m’am văzut necesitat a rugă pe secretarul de stat al resortului justiţiei, să cerceteze mai de aproape cazul şi să pornească procedura penală, dacă se vor află condiţiunile necesare pentru o asemenea procedură. Dar şi fără de carnet cu notiţe va trebui să admileţi, dacă veţi fi onorabili, că pe lângă toată toleranţa, pe care o predicaţi d-voastră, atacaţi neîncetat credinţa religioasă a altora. (Aplause unanime). întreg parlamentul, cred, că e de partea mea. — Şi tot aşa combateţi şi batjocoriţi d-voastră patriotismul, aşa precum e înţeles de marea majoritate a poporului german. Aduceţi-vâ aminte, că împăratul a rostit toastul amintit cam la opt zile după renumitele desbateri din adunarea delegaţilor comunei Berlin; aduceţi-vă aminte de enunciaţiunile oratorilor socialişli-democraţi, precum şi de acelea ale liber-cugetătorilor şi nu vă veţi miră mai mult de faptul, că împăratul s’a referit la forţele morale, la credinţa şi încrederea în Dumnezeu, cari au fost temeliile renaşterii poporului nostru înnainte cu o sută de ani. împăratul a vorbit din inima poporului prusian şi german, şi de aceea nu luăm in seamă atacurile d-voastră!"
                                                                     *
   In 13 Iunie 1911 au întemeiat profesorii Ostwald din Lipsea şi Exner din Viena institutul pentru organizarea activităţii intelectuale universale. Scopul mai apropiat al acestui institut ar fi înregistrarea întregului material ştiinţific existent prin redactarea unui „arcliiv mondial" („Weltarchiv"), care este contemplat ca un fel de birou central al tuturor bibliotecilor şi colecţiunilor ştiinţifice din lume. (Notăm, că pentru muzică există dejâ un astfel de archiv.) Alte probleme ar fi: culegerea şi aranjarea sistematică a tuturor scriitorilor din lume, precum şi impunerea unui format universal pentru cărţi, broşuri, tipărituri, epistole etc. pentru a puteâ fi usitate mai cu uşurinţă. Capitalul necesar pentru această întreprindere ştiinţifică l-a depus insuş Ostwald din premiul Nobel, ce l-a primit pentru lucrările sale de chimie, în sumă de
100.000  mărci. Afară de acest capital fundamental au mai incurs o mulţime de contribuţii pecuniare benevole, alât din Germania, cât şi din străinătate. — Zilele trecute şi-a ţinut această asociaţie ştiinţifică adunarea generală în Munchen. Din raportul publicat cu această ocaziune se poate vedea dorinţa aproape unanimă a multor reviste şi societăţi ştiinţifice de-a se uniformiza, pe cât numai posibil, toate tipăriturile. — In adunarea generală, la care a asistat şi prinţul regent al Bavariei Ludwig, a vorbit Ostwald despre asociaţia întemeiată de dânsul şi despre internaţionalism. Vorbirea e caracteristică pentru concepţiile acestui savant, de aceea o resumăm pe scurt în cele următoare: Istoria universală este o continuă mişcare, undulătoare, în felul concepţiilor introduse de Ostwald şi in chimie prin „energetica" sa. Evoluţia culturală, zice dânsul, ne arată faze trecătoare dela stări primitive de-un individualism exagerat până la asocierile, uniunile, reuniunile, societăţile atât de multiple ale timpului modern. Tocmai aceasta ar fi şi scopul asociaţiei fondate de dânsul: să lucreze pentru evoluţia ulterioară, pentru perfecţionarea activităţii intelectuale. Asociaţia ar puteâ aveâ şi o binefăcătoare influenţă politică, promovând anume pacea internaţională (I). Dejâ se observă — afirmă Ostwald — tendinţa spre o asociare universală a tuturor statelor (!) Formarea imperiului german din atâtea ţeri şi ţerişoare mărunte ar fi primul preludiu al acestei muzici a viitorului. Căile ferate şi uniunea poştală internaţională vor fi factorii principali, cari vor ajută săvârşirea acestei opere.
   Abstrăgând dela concepţia destul de simplistă de altfel a celebrului chimist despre istoria universală, despre cultură, politică, pacifism etc., cari la tot cazul se pot discută toarte deosebit, remarcăm numai, că însuş organul asociaţiei înfiinţate de dânsul, care ar fi să fie redactarea unui archiv ştiinţific mondial nu parc a fi potrivit cu scopul, pe care-1 urmăreşte şi care este promovarea activităţii intelectuale universale, deoarece astăzi toată lumea sufere tocmai din cauza scrisului celui mult. Mai mult: se poate zice fără nici o exagerare, că pedeca cea mai mare a innaintării în ştiinţă este tocmai numărul colosal de cărţi ce apar an de an. Un savant conştienţios însă nu poate trece la ordinea zilei peste cărţile apărute în specialitatea sa, ci trebuie să-şi piardă cea mai însemnată parte a timpului cu cetirea acestor cărţi, cari însă nu aduc nimic nou. De aceea trebuie să dăm dreptate lordului Rosebury, care a protestat împotriva revărsării „potopului de hârtie" asupra lumei cetitoare engleze. In faţa unei producţii anuale de 1,500.000 de cărţi, dintre cari cel puţin 90% ar puteâ lipsi cu totul, adevărata problemă a ştiinţei ar trebui să fie revizuirea, purificarea vechiului şi bunului material ştiinţific şi îndrumarea ei la izvoarele absolut indispensabile, fără de a-şi mai ataşă marele balast al părerilor particulare a diferiţilor savanţi. Publicarea unui archiv ştiinţific mondial, in felul contemplat de Ostwald, ar înmulţi şi întări şi mai mult plaga atât de adânc simţită şi până acuma a aşa numitelor „opere de specialitate",
www.dacQFomanica.ro
Nrul 12, 1913.
LUCEAFĂRUL
399
cari nu sunt altceva decât un morman de date, de nume, şi de fapte fără nici o orientare superioară, fără nici un punct de vedere mai înalt.
                                                        *
   In Maiu a. c. ar fi fost să se ţină la Viena primul congres de scrieri pentru tinerimea geimană. Convocatorii acestui congres au fost, in mare parte, învăţători şi institutori socialişti-democraţi, aderenţi ai aşa numitei „direcţiuni pedagogice de Hamburg", al cărei şef intelectual este institutorul din Hamburg He i n rich VV'o Igas t, autorul unei cărţi despre mizeria literaturei pentru tinerimea şcolară şi redactorul revistei „pedagogice" „Jugendschriftenwarte", al cărei program se poate resuinâ în propoziţia: „O carte pentru tinerime trebuie să fie pur şi simplu o operă de artă, liberă de orice tendinţe, fie patriotice, fie religioase, fie morale!" — De sine înţeles, că acest curent primejdios n’a putut rămâneâ necombătut de Germani. Astfel o distinsă adunare de protestare, compusă din funcţionari şi ofiţeri înalţi, scriitori, jurnalişti, artişti şi pedagogi serioşi, între cari şi ministrul de instrucţie prusian, Dr. von Studt, a lansat un apel cătră poporul german, în care declară că e trist, că tocmai anul jubilar 1913 trebuie să le aducă Germanilor desiluzia, că o parte din corpul didactic al Germaniei slă cu totul in slujba social-democraţiei antipatriotice, antireligioase şi antimilitare. In faţa acestei stări de lucruri Germanii, cari işi dau seama de importanţa spiritului, care va aveâ să conducă şi să animeze viitoarele generaţii, nu pot stă indiferenţi, ci trebuie să arete tuturora imensa primejdie ce ameninţă naţiunea germană prin slăbirea credinţelor fundamentale ale sufletului ei secular. Propoganda antipatriotică şi antireligioasâ, pe care o face o parte din corpul didactic german în cercurile tinerimei, nu este, nu poate fi o afacere privată a acestui corp didactic, — ea este chestiunea cea mai vitală pentru întreagă naţiunea germană. — Apelul acesta prusian a aflat răsunet pretutindenea. Mai ales însă în Viena, unde s’a proiectat ţinerea celui dintâiu congres al învăţătorilor şi institutorilor socialişti-democraţi. Peste douăzeci de societăţi, uniuni şi reuniuni creştin-sociale au protestat împotriva ţinerii unui astfel de congres. Efectul imediat a fost amânarea congresului pe toamnă. Se prea poate, insă, ca acest congres să fie amânat pentru totdeauna.
                                                                                                   loan Georgescu.
                                                       a
    A
    însemnări.
   Mântuirea şcoalelor noastre. Un domn învăţător, într’un articol din „Românul" (Nr. 118 din 31 Maiu v. a. c.), spune, că mântuirea şcoalelor nu se poate face prin ridicarea de edificii corespunzătoare şi prin re-gularea salariilor învăţătoreşti, ci trebuie mântuit spiritul şcoalei. Şcoala românească trebuie să înceteze a mai fi şcoală de maghiarizare. Învăţătorii cei
mai mulţi stau, însă, între ciocan şi nicovală, între autorităţile statului şi cele biseiiccşti.
    „Din partea autorităţilor noastre bisericeşti şcolare suntem învinovăţiţi că neglijăm învăţământul matern în favorul limbii maghiare. Organele statului sunt nemulţumite cu progresul ce-1 facem în limba maghiară. Ce e de făcut? Cui să-i dăm ascultare? De-ţi împlineşti conştienţios datoria, dai cu capul de stâncă. De faci contrarul, te trezeşti cu disciplinarul şi ocara din altă parte. Deci ce-i de făcut? Ori, împlinindu-ne datoria conştienţios, putem contă cu toată siguranţa la sprijinul autorităţilor noastre şcolare, când învăţătorul şi familia lui va ajunge în vremuri de grea ispită? Experienţa de până acum e cât se poate de trislă. Şi apoi această tristă experienţă, dar numai aceasta a făcut şi va face pe mulţi învăţători servili şi umili în faţa puterii de stat. înlăturarea acestui râu ar fi adevărata mântuire a şcoalelor noastre. în acest scop să se mişte toate pietriie, să se pună în joc cinste, autoritate, poziţie şi — dacă se cere — şi mai mult. A face altcum, însemnează a pune la dispoziţia contrarului gârbaciul, cu care să ne bată."
                                                                   . ®
    Teatrul Z. Bârsan. în sărbătorile Rusaliilor soţii Bârsan au distrat două seri publicul Sibian, jucând „Necredincioasa", comedie în 3 acte de R. Bracco, trad. de O. Bârsan, „Cererea în căsătorie", comedie într’un act de Cehov şi alte două piese mai mici. Atât soţii Bârsan, cât şi d-l Toneanu, care a venit pentru primaoară în Ardeal, au jucat conştienţios şi cu vervă rolurile, mai ales în minunata comedie a lui Cehov, atât de potrivită pentru publicul nostru.
    Artiştii au plecat în mai multe orăşele din Ardeal, ca să dea reprezentaţii. Suntem siguri, că pretutindeni vor fi primiţi cu dragoste, ca nişte simpatici şi vechi slujitori ai Thaliei româneşti. Dacă în ultimul deceniu a fost şi la noi o mişcare teatrală este a se mulţumi în primul rând U-lnî Z. Bârsan, care împreună cu alţi tovarăşi, au îndurat multe mizerii şi au învins multe greutăţi, cutrierând orăşelele noastre pentru a trezi dragostea de teatru. Ce păcat, că „Societatea pentru fond de teatru" n’a putut să-l sprijmească şi să-l oprească la noi. jg
    Fondul lui lancu în legătură cu articolul „Un mormânt uitat" ţinem să reîmprospătăm cetitorilor următoarele amănunte:
    în Aprilie 1894 „Foaia Poporului" din Sibiiu a publicat un apel pentru ridicarea unui monument pe mormântul lui Avram lancu, care işi doarme somnul de veci în Ţebea. în Martie 1895 m nistrul de interne a oprit subscripţia publică şi a ordonat secvestrarea banilor adunaţi. In jurul secvestrării a decurs un proces îndelungat, care s’a terminat prin cedarea banilor adunaţi (4701 fl. 40 cr. = 9402 coroane 80 bani) „Asociaţiunii" din Sibiiu (1899).
                                                                   88
    Pictorii unguri Ia Bucureşti. Cetim in „Rampa", că un domn pictor Alexandru Acs are de gând să-şi expună tablourile, împreună cu alţi pictori maghiari moderni, la expoziţia tinerimii artistice din Bucureşti.
www.dacQFomanica.ro
400
LUCEAFĂRUL
Nrul 12, 1913.
    Nu ştim, dacă este adevărată această ştire, dar judecând după direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, care s’a grăbit să reprezinte piesele autorilor unguri, ne putem aşteptă, ca şi pictorii maghiari să se bucure de aceeaş bună primire.
    Fraţii noştri din Regat au aşa de puţine sentimente de solidaritate cu nedreptăţile ce le îndurăm noi din partea Ungurilor, încât nu scapă nici un prilej ca să-şi calce în picioare mândria naţională, dovedind o îngrijitoare inconştienţă. ^
    Teatrul „Reuniunii sodalilor români" din Sibiiu.
Reuniunea sodalilor români, şi de data asta, ca şi în rândul trecut, a ştiut să stoarcă vii aplauze şi să deştepte simţăminte de dragoste, iubire şi încredere în sufletele ascultătorilor, prin reprezentaţia din 9/22 Iunie, în favorul darurilor de Crăciun pentru săracii noştri.
    S’a jucat „Ovidiu Şicană" de I. A. Basarabescu, şi „O şezătoare la ţară", piesă poporală cu cântări, jocuri şi doine din fluier de I. C. Luncan şi Q. D. Murgu. Acţiunea piesei prime să învârte în jurul unui advocat a cărui clientelă nu eră de invidiat — şi în jurul unui negustor.
    Rolul advocatului a fost jucat cu pricepere şi dibăcie de d-l D. Axente.
    Bine a jucat şi d-l A. Ştefan rolul de negustor.
    în a doua piesă, d-şoare şi tineri meseriaşi, îmbrăcaţi în frumosul port naţional au ştiut să redeâ tabloul adevărat al şezătoarei dela ţară, unde flăcăi şi fete sub farmecul unei doine sau a unei poveşti cu feţi frumoşi torc visuri de aur.
    Dragostea şi iubirea cu care primeşte Badea loan (d-l D. Axente) şezătoarea în casa lui ne-a adus aminte de iubirea şi ospitalitatea ţăranului român.
    A fost bine in rolul de zină d-na A. Axente. Nu putem decât felicită şi rugă, atât pe neobositul preşedinte cât şi pe membri reuniunii, ca să deie publicului sibiian cât mai multe clipe de distracţii înălţătoare.
                             88                     (S-)
    Monografia şcoalei din Tilişca. Directorul şcoalei poporale din Tilişca, d-l loan Bratu, un om harnic şi priceput, a retipărit din revista „Transilvania" monografia şcoalei pe care o conduce. D-l Bratu şi-a dat toată silinţa să scrie o monografie cât mai completă a şcoalei din această comună cu un trecut istoric. în primul capitol dă câteva informaţii despre situaţia comunei Tilişca şi a locuitorilor ei, cari sunt preţioase şi din punct de vedere etnografic. în celelalte capitole se ocupă pe larg despre trecutul şcoalei, publicând mai multe documente interesante. Lucrarea d-lui Bratu poate servi de model pentru învăţătorii cu dor de muncă.            gg
    Românii din America. Sfârşitul acestui studiu va apărea în numărul viitor.
                             8
    „Noi“. Tinerimea noastră universitară s’a hotărît să muncească. Pot să fie siguri că toată lumea ii primeşte cu braţele deschise. Le recomandăm mai
ales realizarea programului de propagandă culturală în cadrele „Asociaţiunii". Să stăruie pentru înfiinţarea despărţămintelor nouă, să înfiinţeze agenturi şi biblioteci, să ţină prelegeri poporale şi să răspândească „Biblioteca poporală a Asociaţiunii". Să dea mână de ajutor ca organizaţia „Asociaţiunii" să pulseze de vieaţă binefăcătoare. Toate acestea le aflăm din organul studenţimii române, „Noi", ce apare în Cluj, sub direcţiunea darnică a d-lui Dr. Eugen Bianu. Primul număr e foarte bogat în planuri, după cari desigur vor răsări şi faptele. Cererile de soiul celor privitoare la internatul Petran puteau să lipsească. Se puteau trimite deadreptul la comitetul Asociaţiunii, de unde ar fi aflat, că toată averea de care dispune Asociaţiunea spre acest scop e cam de douăsprezece mii de coroane şi trebuiesc 400.000 cor. Studenţimea poate aveâ toată încrederea în conducătorii „Asocia-ţiunii", că atunci când se va puteâ, va zidi căminul studenţesc din Cluj.
    Cu problemele pe cari poate şi trebuie să le îmbrăţişeze tinerimea noastră ne voni mai ocupă. Atunci vom spune şi cum ne închipuim noi un organ de publicitate al tinerimii. #
    Spicuiri... într’o gazetă românească dela noi se practică, cu multă predilecţie, cualificarea oamenilor, a stărilor şi întâmplărilor prin epitete cât mai bombastice.
    Ce este spre pildă femeia română? Ne-o spune această gazetă într’un prim-articol:
    „Femeia română este diamantul regal din conglomeratul atât de variu în care soartea ne-a aşezat".
    Ce este o foaie ungurească („B- H.“)? Ne-o spune aceeaş gazetă:
    „Este cea mai caraghioasă gazetă prin seriozitatea ridicolă cu care scormoneşte bestialul şovinismului alăturea cu (!) cel mai slugarnic dinasticisni".
    Ce sunt jandarmii?
    „Sunt faimoşii diriguitori ai afacerilor obşteşti, ciclopi intelectuali, sprijiniţi pe puterea fizică (!)“.
    Hotărît, o reformă a legii despre libertatea de pressă este indicată. Lansăm idea unui articol de lege despre „atentate împotriva minţii sănătoase"...
                                                    Bibliografie.
    Franqois Coppee, Vinovatul — roman — trad. de I. Nădejde. „Biblioteca pentru toţi", Nr. 781—784. Preţul: 1 leu 20 bani.
    loan Bratu, Monografia şcoalei gr.-or. române din Tilişca. — Retipărire din „Transilvania" — Sibiiu,
1913. Preţul: 1 cor.
    Eliodor Constantinescu, Şcoala primară superioară în Franţa. Şcoala medie în România. Edit. Librăriei Socec et comp. Bucureşti, 1913. Preţul: 2 lei.
    Ştefan Velovan, Studii originale de psichologie pedagogică. Fasc. II. Despre memorie. Tip. Tipografiei „Ramuri". Craiova, 1913.
                                           TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU.
www.dacQFomanica.ro


                                      Biblioteca, sd?iitor»iior» dela noi
                                        apare sub auspiciile
                               Hsociafiunli peotru literatura română şi cultura poporului român"
                       sub îngrijirea d-luî Oct. C. Tăslăuanu.
A apărut al doilea volum:
Schiţe şi povestiri
                                                             de
                   Volumul cuprinde >17 schi{e şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela {ară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru.
                         Preţul unui volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani).                 *
Primul volum:
Amintiri
                                        schiţe şi novele!
                                                de
      în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şl s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda lui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-1 Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura.
                                         Preţui unui volum: Cor. 1.60.
                               Se găsesc de vânzare la toate librăriile.
r Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă.
www.dacaromamca.ro
F==3«BffiaBl
Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi
primul depozit românesc
                                                          : de =
piane, pianine s armoniuri
inuiu i
ă, cu n\ înde. (o)
asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă preţ mai ieftin ca ori unde = Transportul şi pachetarea gratuite. =
Şcoalele, reuniunile de cântări şi alte Instituţii culturale primesc favor special.
Armoniuri de şcoală Ktt* =
IO ani garanţa. = Plătlrc tn rate.
TIMOTEI POPOVICI
'  ---- profesor de muzică.
Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7.
■eSSsit
I!
Ca administraţia „Cuceafărur
                                                  se găsesc de vânzare următoarele
  Lionardo da Vinci . Cina cea de taină „        „   „ . Frumoasă Florentină
      „    „   „ . Monna Lisa
Raifael............Nunta Măriei cu losif
    „    ...........Madona Sixtină
    „    ...........Frumoasă grădinăreasă
A. Diirer...........lsus pe cruce
  Jan Van Eyck . . . Altar.
      Preţul fiecărui exemplar 20 baui plus porlo .... 10 bani.
  Cel ce comandă toate tablourile Ie primesc franco cu 1.60 bani.
                                          Administraţia
„LUCEAFĂRUL»
                                     SIBIIU (Nagyszeben).
Capital social Copoane 1,200.000.
r___ __ G|r0aQ0nt0 ja „albina**, r- ~ - Postsparkassa ung. 29.349. ■ -
co
00
„Banca generală de asigurare"
                              societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben
este prima bancă de asigurare românească, Înfiinţată de institutele financiare (băncile) române —--din Transilvania şl Ungaria.                                  ■
                 Prezidentul direcţiunei: Parteniu Cosma,                    .
                 dirootoml executiv al «Albinei, şi prezidentul .Solidarităţii..
                   Ranra opnprnlă Hp puio’iirflpp11 fate tot felnl de asi&l,rari> 8Pecia1 asigurări „Ddllbd gcIlGldld Uc dolgUldlc contra focului şi asigurări asupra vieţii în
cele mai favorabile combinaţinni. -_7.~...-■■■■■■■   ■       —:—:■ - —
                      Asigurările se pot face prin oricare bancă românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi informaţinni se dau gratis şi imediat.
                                   Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi ca legături pot fi primite oricând în serviciul societăţii.
                   ,,Banca generală de asigurare1' dă informaţinni gîatuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri, sunt fâcnte la ca sau la altă societate de asigurare.
co
CD
                                                                           cu încredere la: Centrala Băncii generale ie asiprare
Sibiiu — Nagyszeben.
                                                             toitlciui „Albinei"
ori la agenturile ei principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad (J6zseff6herczeg-ut 1/a).
www.dacoromanica.ro