Ediţie de lux. a a m m IBIBI mummmummmm ■■■■■■■■ ■IIKKII ■aiRBi mmmmm mmmm mmm ■ ■■ £ 1 * ■ ■ ■ 5 î ■ ■ B m ■ IBII ■IBIBI ■■■■■Bl ■iiaiaii Revistă pentru literatură, s a artă şi ştiinţă a a Apare de douăori pe lună ■ Redactor: Oct. G. tăslăuanu An. xii. Ar. ii. ■ BVBBIIII J z RIBiaSB 2 BBIBIB BBBBB RBBB BBB Bl B B B B BBBBB BBBBBI BIBIIBRI a m m & m B s B B ■■ ■■ ■■ ■■ Cuprinsul: Oct. C. Tăslăuanu . Silistra. E a B B a Dr. 6h. Murnu . 5t. O. losif . . 1. Agârbiceanu . Gheorghe Duma Ion losif Şchiopul Expoziţia a 12-a a Tinerimii artistice. Cântec (poezie). Inspecţie. /Eternum oale (poezie). Românii din America. Maria Cunfan I. Agârbiceanu D. Tomescu Cuvinte sufleteşti (poezie). Arhanghelii (roman). Aşteptare (poezie). Dări de seamă: . . . Al. Cazaban: între femeie şi pisică. Cronici: Ion Grecu: 5emne de descompunere. D. N. Ciotori: Câteva chestiuni literare. Adrian Corbul: 5crisoare din Franţa. E.: Operă românească în Sibiiu. Uictor Stanciu: Chestiuni de Fiziologie. însemnări: Protocolul dela Petersburg. Ady Endre. Şcoli călătoare. Liga Culturală. Spicuiri. — Pentru fondul ziariştilor. — Poşta Redacţiei. — Bibliografie. TlUStraţiuni: St. Luchian: Lica. Dem. Hârlescu: Sala de aşteptare. a a a B Sibiiu, 11unie v. 1913 Preţul unul număr: 1 cor. 20 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Angliei, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, Ii. Chendl, I. Ciocârlan, V. Cloflec, D. N. Ciotori, Al. Clcra, Otllla Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silyiu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onlsifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, 1. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Llviu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Minar, Cornellu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Ciucinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Roticâ, M. Sadoveţnu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Tbeodorian, D. Totnescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: Ediţia de lux în Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 au . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. , Reclamaţiile sunt a se face in curs de li sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se cor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). 5H5H£rESH5H5H5-EJâH5a5HSHSPSH5H5H5E5H5H5H5B5HSH5H5a5H5H5E5HÎ Cărţi pentru premii la examen. Cărţi de rugăciuni: Acaftistul Preasf. Născătoarei de D-zeu şi alte Acaftiste, cu o icoană in colori şi alte ilu-straţiuni, leg. simplu cor. 1.20, leg. frumos cor. 1.75, leg. în piele neagră, cor. 3.50, în piele fină cor. 4.80, în imit. de os alb, cor. 2.75, în catifea, cor. 8.50. Vreau să ajung în ceriu, leg. frumos 75 fii. leg. în imit. de os alb, cor. 1.50. Laudă lui D-zeu, leg. frumos cor. 1.—, leg. în imit. de os alb, cor 1.80. Cheia Raiului, leg. frumos cor. 1.—, leg. de lux cor. 3.60. Carte de rugăciune, întocmită de Calistr. Coca, leg. frumos cor. 1.25. Poarta Raiului, leg. frumos 60 fii. Domnul este întărirea şi mântuirea mea! leg. frumos 65 fii., leg. în imit. de os alb, cor. 1.50. Mărgăritarul sufletului, leg. cor. 1.—. Icoana sufletului, leg. cor. 1.—. Cărţi de poezii şi poveşti: Inimioara, floarea poeziei naţionale de cei mai buni scriitori români, broş. 60 fii., leg. cor. 1—. Cinci-zeci de istorioare morale pentru băieţi şi băiete cu 6 chipuri colorate, leg. 80 fii. Fecioara dela Orleans, dramă romantică de Fr. Schiller, tradusă de Maria Cunţan, broş. 90 fii., eleg. cartonată cor. 130. Povestiri de I. Agârbiceanu broş. 20 fii. Adevărata bogăţie,poveste de I. Agârbiceanu, ^ broş. 20 fii. innecul de pe Rin. Povestire morală pentru popor şi tinerime. Traducere de Petrescu-Boto-şeneanu, 50 fii. Istorisire despre naşterea lui Isus Hristos. Tradusă şi prelucrată de Al. Petrescu, 50 fileri. Povestiri morale de Fr. Hoffmann, trad. de B. Nemţeanu, broş. 60 fii. Povestiri cu Zâne de C. de Segur, trad. de L. Dauş, broş. 90 fii. Afară de acestea se află in depozit o mare alegere de cărţi db rugăciuni, de poezii şi poveşti. Atrag atenţiunea onor. cetitori la „Biblioteca Tribunei", „Bibi. Steaua", „Bibi. pentru toţi". Cereţi catalogul cărţilor din Librăria lui W. KRAFFT Sibiiu. www.dacQromanica.ro Orice reproducere Jără indicarea izvorului e oprită. Silistra. în şedinţele secrete îale Senatului si Cat * > merei din Bucureşti s’a discutat amănunţit > > politica internă şi externă a României din ultimele decenii şi mai ales din timpul răs-boiului balcanic. Şedinţele au fost secrete numai pentru Monitorul oficial, căci toate celelalte ziare au avut deplina libertate să deie cele mai largi informaţii despre cele petrecute în corpurile legiuitoare ale Regatului. Nu credem să fi avut ziarele bucure- stene o mai mare trecere ca în aceste zile » de agitaţie, când întreaga obşte românească voia să ştie, de ce a rămas România neutră în răsboiul balcanic şi de ce nu i s’a dat rectificarea de graniţă la sudul Dobrogei prin o linie, care să plece la vest de Turtu-caia şi să se oprească la Marea neagră, spre sud de portul Balcic, prima rectificare pe care a cerut-o România, după cum dovedeşte protocolul dela Londra — şi de ce a trebuit să intre în târguieli cu Bulgaria, să fie învinsă de aceasta şi părăsită de puterile europene, când mesagiul regal spunea categoric: „glasul ţării va fi ascultat"? D-l Maiorescu şi-a mobilizat toată puterea de argumentaţie şi toate fascinătoarele daruri retorice, încercând să salveze cinstea ţării şi a guvernului. A povestit în fraze bine ro-tunzite, cu cuvinte subliniate de intonaţii speciale, cu gesturi elocvente istoricul tratativelor. A încercat să convingă pe venerabilii senatori că împrejurările n’au îngăduit Regatului altă politică şi deci dobândirea altor rezultate, decât cele cuprinse în protocolul Silistra e un simbol pentru viitorul neamului românesc. (Memoriul d-lui Maiorescu cătră conferinţa din Petersburg.) dela Petersburg. A spus că România nu putea să mobilizeze Ia începutul răsboiului balcanic, deoarece a fost ameninţată din partea Rusiei, iar Bulgaria şi Serbia aveau încheiată o convenţie de sprijin reciproc în cazul unui atac românesc. România a fost deci silită să fie cuminte, să primească declaraţiile de dragoste şi asigurările Austriei şi să se mulţumească cu pomana primită la Petersburg. D-l Maiorescu a cerut senatului şi camerei să voteze protocolul dela Petersburg şi să autorizeze guvernul a luâ în posesiune Silistra. Lucru, care nu se putea refuză. D-l Take Ionescu, şeful conservatorilor-democrati si ministru de interne, si-a lămurit rostul ce l-a avut în tratativele cu Daneff, a apărat politica guvernului, încheindu-şi strălucitul discurs prin declaraţia că în 1913 începe schimbarea vremurilor; în 1913 pentru întâiaoară se redobândeşte ceva din moştenirea strămoşească: Silistra lui Mircea cel bătrân. D-l I. I. C. Brătianu, şeful liberalilor, a fost foarte politicos cu guvernul d-lui Maiorescu; a criticat obiectiv şi calm câteva greşeli, fixând atitudinea partidului liberal într’o declaraţie, în care acesta, fără să se identifice şi să aprobe politica guvernului, votează pentru aducerea la îndeplinire a punctelor cuprinse în protocolul dela Petersburg. D-l Brătianu a mai spus că acest protocol nu va împedecâ România ca în alte împrejurări să ridice alte pretenţii. www.dacQFomanica.ro 338 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1913. în cameră discuţia a fost mai violentă. i Politica guvernului a fost aspru criticată. D-l Miclescu a atacat chiar şi pe Regele Carol, care conduce singur întreaga politică externă a ţării fără să ţină seama de demnitatea ei şi de adevăratele ei interese, iar d-l Iorga a repetat că viitorul Românismului nu e în Balcani ci în altă parte. Discuţia s’a încheiat, protocolul s’a votat si în Silistra azi-mâne va fâlfăi flamura tri-* coloră a României. Cu toate aceste întreaga obşte românească, atât dincolo cât şi dincoace de Carpaţi simte că Regatul a suferit o înfrângere. O gazetă dela noi spunea că dobândirea Silistrei înseamnă o „victorie morală" pentru România. Credem că ziarul partidului nostru naţional a voit să facă numai > un serviciu guvernului d-lui Maiorescu prin acel articol prim, străin de sentimentul public dela noi. Nemulţumirea faţă de rezultatele dobândite a căutat să dea explicări. A fost învinuită diplomaţia României, ca lipsită de pregătirea necesară şi trândavă în îndeplinirea misiunei ei, s’a învinuit guvernul pentru lipsa de prevedere şi pentru lipsa de energie şi s’au înfierat persoane cu trădare de patrie (d-l Take lonescu). Toate aceste învinuiri nu explică, însă, nimic. Adevăratele cauze ale slăbiciunii de care a suferit România în cursul crizei balcanice nu datează dela venirea la guvern a d-lor Titu Maiorescu şi Take lonescu şi nici nu sunt a se căută în greşelile săvârşite de oamenii cari întâmplător erau la cârma tării. Cauzele sunt cu mult mai adânci si cu » ) mult mai îndepărtate. Cauza primordială e feudalitatea din ţara românească. întreg regatul e în mâna câtorva, latifundiari, cari îl stăpânesc după interesele lor de clasă. Ţărănimea în cea mai mare parte a ei geme şi astăzi într’o iobăgie ruşinoasă. Burghezia din oraşe e slabă şi avizată la mila boierească. Guvernele partidelor politice se pe-rândează la putere, încercând prin pseudo- reforme să înşele spiritul democratic al vremii. Partea cea mai mare dintre legile bune sau nu se aplică sau se interpretează arbitrar. Organismul ţării e străbătut de un spirit uşuratic, superficial şi stăpânit de o libertate îngrijitoare. Iată cauzele adevărate ale slăbiciunii regatului. E deci natural că în clipe de primejdie zăpăcelile şi surprinderile să se succedeze necontenit, cum s’a întâmplat şi în cursul răs- boiului balcanic. Guvernele în asemenea clipe nu au la spate uriaşa putere a poporului şi atitudinele lui nu sunt determinate de voinţa 1 poporului, care e încătuşată într’un sistem electoral antidemocratic. Guvernul actual şi oamenii dela putere nu pot fi deci învinuiţi că nu şi-au îndeplinit datoria, că n’au reuşit să apere prestigiul României şi că n’au dobândit alte rezultate. Guvernul liberal — deşi o recunoaştem cu » i plăcere că e mai democratic în intenţii şi mai consolidat — cu greu ar fi putut face mai mult. Slăbiciunea României nu e a se căută dar în guvernul conservator sau cel liberal, ci în sistemul de guvernământ si în însas organizaţia feudală a statului. Până când nu se va schimbă această organizaţie, înzadar va umblă după idealuri şi simboluri naţionale. Până când nu se va Introduce un spirit democratic serios, împro-prietărând pe ţărani şi dându-le drepturi cetăţeneşti, toată politica fraţilor noştri din Regat nu va puteâ fi călăuzită de energia şi voinţa naţională a poporului. România să-şi schimbe mai întâi politica internă cu ajutorul unui parlament democratic ales în temeiul votului universal, şi pe urmă revizuirea politicei externe va urmă dela sine. Aceasta e dorinţa întregului popor de ţărani dela noi. împlinindu-i-se această dorinţă va fi aplicat acrede cu adevărat că: „Silistra e un simbol pentru viitorul neamului românesc". Oct. C. Tăslăuanu. i www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1913. LUCEAFĂRUL 339 Expoziţia a 12-a a Tinerimii artistice. Cu toată criza externă, cu toată absorbanta preocupare politicianistă, care consumă cele mai frumoase energii ale ţării, cu toată apatia mulţimii, Tinerimea artistică şi-a strâns St. Luchian: Lica. din nou mănunchiul de flori în localul ei provizoriu (menit să dispară sub noul palat al comunei) şi cu un gust ales de aranjament a ştiut să asorteze cu ele câteva săli ce. formează un adevărat oazis binefăcător în imensa proză a Bucureştilor. Nu e mult, nici extraordinar ceeace ne îmbie ochilor noştri; dar faptul îmbucurător nu trebuie căutat aci — se înţelege doar dela sine într’un mediu ca al nostru ferit cu grijă de tot ce e exces de muncă şi incapabil prin urmare de tot ce e extraordinar; pentru noi însăsi manifestaţia colectivă si publică a Tinerimii e un fapt satisfăcător în această vreme de secătuire a puterilor productive spirituale şi de grosolană materializare a vieţii noastre sociale. Ştiu, am încredinţarea chiar că cei mai buni artişti ai noştri pot face mai mult şi mai bine; dar unde-i încurajarea, unde-i îndemnul şi mai ales unde-i directiva? Lipseşte publicul mare priceput şi select, şi deci cererea serioasă, lipseşte oficialitatea bine organizată, deci încurajarea materială şi morală a adevăratelor talente, lipseşte critica nepărtinitoare competentă şi aci ca şi în cele mai multe direcţii energie necanalizată, undele risipite prin nisip şi buruene. Să nu ne plângem dar, dacă totul e lăsat instinctului şi iniţiativei artiştilor. Din fericire instinctul lor, precum se şi aşteaptă dela reprezentanţii unui popor tânăr şi plin de vlagă ca al nostru, e destul de sănătos; expoziţia lor e mărturia cea mai bună. O aruncătură de privire asupra ei ne convinge că Tinerimea se ţine de cuvânt si merită tot interesul din partea tuturor celor ce duc grija culturală a neamului. Dem. Hârlescu: Sala de aşteptare. K. Loghi e mai hotărît şi mai consistent de data asta; e un progres pe care-1 constatăm cu plăcere Ia acest artist atât de harnic şi simpatic. Prin această tratare mai precisă 1* www.dacQFomanica.ro B40 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1913. (vezi cu deosebire Mărgele de Murano, Toamna şi Reverie) creaţiile sale de caracter decorativ îşi ajung şi mai bine ţinta. „Cele 12 fete de împărat", panoul său destinat pentru decorarea unei vile particulare, se prezintă astfel în condiţiuni superioare faţă de lucrările de nainte. Prin studiul îngrijit şi fericita dispoziţie a figurilor, prin diferite elemente ale peisagiului şi îndeosebi prin vibraţia coloritului său vesel şi primăvăratic Loghi ne dă un tablou de un romantism sănătos, cu atât mai plăcut publicului român cu cât şi tema şi gustul sunt mai aproape de sufletul lui. St. Pop eseu ne face aceeaş impresie de meşter îndemânatic ca şi în trecut. Stăpân pe o tehnică rafinată, studiată în cele mai bune scoale ale Apusului, dânsul, cu predilecţie, ne dă privelişti din natură tratate cu un parti pris pitoresc, care nu e lipsit nici de pitoresc nici de sugestie. E un pictor, în toată puterea cuvântului, distins. Deşi influenţat de marele mediu artistic în care tră-> ieste, e totuş personal; dovadă unitatea de stil ce ne prezintă continuarea operii sale. Dacă personalitatea sa însă nu răsare cu toată vigoarea dorită, aceasta poate se da-toreşte şi faptului că el produce tocmai în acel mediu stăpânit de maeştri de o personalitate covârşitoare. Cred că artistului i-ar prii mai bine retragerea sa din Paris într’un colţ din ţară; aceasta l-ar face pe deoparte să se consacre numai lumii şi peisajului nostru, iar pe de alta i-ar da răgaz şi prilej să-şi desvoalte individualitatea artistică. Exemplul lui Segantini, ba chiar şi al lui Grigorescu, ar putea să-i fie de învăţătură, gândească-se la rolul frumos al pictorilor cari au ilustrat Bretagnea; dela cari cu deosebire se pare că se inspiră. Verona, cel mai remarcabil pleinairist pe care-1 avem noi, dovedeşte că e deplin aclimatizat în ţară; peisajul românesc (Moldova de sus în deosebire) e cu mult succes explorată de penelul său neobosit şi plin de poezie obiectivă, naturală, rustică: îi plac cu deosebire pădurile şi interioarele de păduri cu toată bogăţia lor de nuanţe, mai cu seamă în peisajiile de toamnă. De aceea şi „Toamna" sa e cea mai sugestivă bucată dintre cele trei ce expune: e totul într’ânsa bine văzut şi simţit; şi apare ca o lucrare făcută „dintr’o-dată“. Nici celorlalte două nu le lipseşte prospecţiunea şi sinceritatea tonurilor. Un contrast faţă de Verona e Petraşcu, pictorul sintezelor impresioniste. D-sa în zugrăvirea colţurilor din natură dispreţueşte detaliul si are o vedere sumară, mai adeseori nedesluşită şi obscură, ceeace dă operei sale mai mult un caracter de schiţă. Cu toate acestea uneori izbuteşte să dea adevărate t efecte picturale. Ne place că de data asta are o viziune mai clară şi arată o mai mare adâncire a naturii. Păcat că figurile în compoziţiile sale strică mai mult decât măresc efectul peisajiilor. Vermont îsi continuă cu acelas succes > f pictura sa de gen re; ne dă iarăş, pe lângă figuri în interior, o serie de „Ţigănci", din pictarea cărora par’că şi-a făcut o specialitate. Ele sunt mici studii după natură şi, împreună cu drăguţele sale aquarele, dau dovadă de abilitatea şi uşurinţa sa tehnică. St râ m b u ne dă alte câteva feţe din vieaţa sa familiară intimă, aş puteâ zice din idila sa casnică, tot în aceleaşi culori temperate lirice şi cu acelaş spirit de chibzuinţă şi cumpănire ca şi în lucrările anterioare. Strâmbu e înzestrat cu simţuri echilibrate şi sănătoase; nu-i plac tendinţe extreme, toată fiinţa-i o vedem depusă în opera lui. El pare mulţumit în paleta sa cu „puţin dar bun", însă acel puţin nu-1 găseşte nici în „floarea reginei" de pe prăpăstiile înălţimilor, nici în perlele din valurile adâncimilor. Formula lui e a celor mulţi şi mai ales a celei mai sănătoase pături. Steri a de ni se înfăţişează de data asta mai avantajos, mai complect. El iese din ce în ce mai mult din domeniul încercărilor tehnice şi ne dă picturi vii într’un colorit mai just, mai personal, picturi dela porturile noastre dunărene. Capacitatea lui de directă observaţie şi redare a naturii se poate vedea după contrastul izbitor dintre florile sale şi florile unui alt pictor, Mantu. Cezannistul L u c h i a n cu florile sale şi A r- t a chino ni se prezintă cu aceleaşi calităţi vrednice de luare aminte cu cari ne-au obis- > nuit mai de mult. Mai mult progres se vede în interioarele (în special de biserici) de www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1918. LUCEAFĂRUL 341 Satmary, care începe a lucră serios şi a-şi valoră tot mai mult talentul. ’ ’ A. Murnu, bine cunoscut şi ca desenator, e reprezentat prin câteva guaşe cu subiecte rurale din preajma Bucureştilor; sunt compoziţii cari ne arată cum şi în această tehnică îngrijată artistul ştie să prindă vieaţa reală în chip pitoresc şi caracteristic. Printrepuţinelesculpturi expuse anul acesta bate la ochi o încercare mai îndrăzneaţă a d-lui Păci urea: ecapul lui Beethoven. Gândul lui e însă în parte izbândit, căci exagerarea în modelarea frunţii dă capului un caracter de caricatură. E păcat că d-l Păci urea îşi alege astfel de probleme de ordin psihologic unde se cer calităţi rare chiar în ţările cu un mai mare trecut cultural şi artistic. Ar fi mai bine ca talentul său să fie îndreptat spre lumea concretă care-1 înconjoară şi care nu e mai puţin bogată şi interesantă. Acelaş lucru s’ar puteâ zice şi despre sculptorul Brâncuş, care a lunecat pe tărâmul unui pretins simbolism cu tendinţi decorative de o primitivitate preistorică. Publicul românesc are încă instinct prea sănătos pentru a luă drept manifestaţiune de artă asemenea exhibiţii bolnave sau ridicole. Brâncus dăduse semne de o concepţie mai naturală şi-şi atrăsese într’un timp simpatiile multora. Storck şi Spaethe îşi urmează calea lor normală fără însă a trece peste înălţimea celor mai bune ale lor creaţiuni de până acum. Storck ne dă două portrete oficiale (bustul A. S. R. principesa Maria şi al lui Boerescu); amândouă sunt lucrate conştiincios, modelate fin şi cu mult simţ estetic. Spaethe expune cele mai multe din lucrările sale din urmă. Bustul Iui Gheorghe Bariţiu, executat pentru Sibiiu, va răspunde pe deplin menirei sale, căci e bine studiat şi expresiv. De dorit ar fi fost ca „Vulturul" destinat pentru monumentul lui Mihaiu la Călugăreni, să fi fost mai liber, mai larg conceput, mai stilizat şi deci mai decorativ; de asemenea şi capul lui Mihaiu lucrat în medalion după cunoscuta gravură a lui Sadeler din Viena. E însă o comandă oficială si autorul » care e bine apreciat şi foarte căutat printre sculptorii noştri nu e de vină pentru aceasta; se ştie în ce condiţiuni de robire se dau la noi asemenea comande. Dr. Gh. Murnu. Cântec. Stau dus cu fruntea răzimată ’n mână Şi-ascult cum plânge doina cea bătrână Şi cum se tângueşte şi se ’ngână, Pe urmă ’ncet s’alină ca păstorul Când paşte turma, şi pe urmă geme Şi-aruncă în mănia ei blesteme Şi chiue şi strigă, iar blesteamă Si trăznetele cerului le chiamă i Asupra celor ce-asupresc poporul; Apoi s’alină într’o melodie, O dulce melopee ce adie Şi iarăş strigă ’ntruna şi rechiamă în adâncimea negrelor păduri... Pe când pe culmi veghiază gravi conduri, Şi glasul ei, pe văi împrăştiat, Se pierde ’ncet sub cerul înnoptat... St. O. Iosif. www.dacoromanica.ro 342 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1913. Inspecţie. Prin Iulie dase molima în porci. Se pusese o secetă de crepâ pământul; cele două pârâiaşe ce treceau pe lângă sat îşi ascunse-seră sub pietriş apa puţină, bălţile secaseră, si în răstoacele cele mai adânci, cele mai ferite, rămăsese numai glodul prin care se mişcau cu greu broaştele greţoase, îmbrăcate în cleiu. Vărsat, ciumă, grumăzare, voia Celui de sus? într’o săptămână periseră cincisprezece porci. Dumineca primăria vestiâ prin dobaşul satului: „Tot omul să-şi ţină porcii acasă. îndată ce se bolnăveşte unul să facă cunoscut primăriei. Dacă îi moare cuiva porcul şi nu face ştire, se globeşte până la cincizeci de coroane". Şi tram-tram-tram, mai departe, pe altă uliţă. Mare pacoste pe sat: era începutul secerişului, când toată lumea, cu căţel cu purcel, ieşiâ între lanuri. Şi moşul cel mai nins putea legă un snop, putea clăi, şi copilul cât genunchele putea adună spicele aurii ce-ar mai fi rămas în urma secerătorilor. Cine să rămână acasă, chiar acum, să grijească de porci ? Cei mai mulţi ziceau: „Iaca o prostie! Dacă vrea Cel de sus ne pot crăpă porcii şi acasă". Şi credeau că toată porunca eră iac’aşa un fleac, ca primăria să-şi plătească urechea. Aşteptau ca Luni dimineaţa să audă cornul porcarului. Dar cu porcarul vorbise însuşi primarul: nu care cumva să creadă că-i glumă şi să cuteze a scoate porcii. Omul s’a dat bătut bun bucuros, aveâ în urmă o clipă de repaus, o zi de sărbătoare, căci din Martie alergase destul cu toţi cei patru copii ai lui. Două săptămâni ţiganul Hudri avu ce cărâ, avii ce îngropâ: porcii cădeau ca muştele. Şi Hudri mai aveâ noroc că nu îngropâ decât porcii anunţaţi la primărie de cei mai fricoşi dintre săteni. Cei mai mulţi, însă, săpau peste noapte o groapă în fundul grădinei. Cum, cum nu, primăria descoperi două cazuri de ... contrabandă şi vinovaţii fură globiţi după glasul dobaşului. Mare fierbere în sat! „Dacă-i doctor să vie să-i vindece, să vie să le deie leacuri! — Ce doctor? Iac’o lipitoare nouă! — O să-l luăm noi la întrebări". Opreliştea ca să nu mai iese porcii în turmă până ţine boala, gloabele, înştiinţările obligatoare, toată pacostea veniâ dela doctorul de vite. Se înfiinţase, de-un an, post de veterinar pentru satele din cercul ăsta. Oamenii nu erau obişnuiţi, nu puteau pricepe cum să chemi la un dobitoc bolnav pe-un doctor ce-a învătat pe la scoli si tot ce ştie ştie din cărţi. Iacă eră baba Maia, eră moş Ar-senie, şi mai erau câţiva pricepători în sat. Ăştia da, ştiau ceva, dăduseră destule ajutoare. Dar doctorul de vite? Adevărul eră că în postul acesta nou înfiinţat de veterinar ajunsese un jidan, mai fricos decât tot neamul lui. La întâia vizită de vite cornute, în Faur, ajunse sub batjocura oamenilor. Săreâ, ca un glonţ, de câte ori un bou mişcă din cap, ori vreo vacă ridică piciorul. Le-a examinat numai dela o cuvenită distantă. i Mai eră adevărat că, la cel dintâi caz anuntat, veni în sat, se uită la câţiva mascuri bolnavi şi porunci carantina. Dar nici un leac ! După două săptămâni veterinarul veni din nou în sat. Molima încetă, si oamenii dădeau zor primăriei să ridice opreliştea, că nu mai pot ţineâ porcii acasă. însă veterinarul iscodi acum altă drăcie, îndată ce vorbi ceva cu notarul, cu primarul, dobaşul satului eşi pe uliţă. „Până de azi într’o săptămână toate coci-nele în cari au bolit ori au murit porci să fie văruite şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Tot omul s’audă şi să înţeleagă. Asemenea văruită să fie podeaua, pe amândouă părţile; unde nu-i podit să se sape pământul de un metru, să se ridice şi, în locul lui, să se aducă pământ curat şi să se umplă. Până se vor face acestea, porcii-s opriţi dela păşune. Cine nu va face aşa, gloabă cincizeci de coroane". Şi „tram-tram-tram" porni mai departe să răscoale satul. www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1913. LUCEAFĂRUL 343 Oamenii clătinau a pagubă din cap. „O, că nu l-o trăznit Dumnezeu! — Ăsta-i de cel ce bate câmpii. — De unde să luăm, acuma, var?“ Cară cu var treceau prin sat cam în Pa-resemi, înainte de Paşti. Puţini vor fi mai avut prin pivniţă. Apoi se începuse căratul grâului. La o săptămână, c’un jurat, cu primarul, trecea veterinarul dela casă la casă. Inspecta desinfectarea cocinelor, vezi bine numai pe la Românii cari anunţaseră cazurile de boală, de moarte. De pe-o listă ceteau numele proprietarului, se uitau la numărul casei şi intrau. Din cele mai multe eşiau numai decât. Cu cât se depărtau de primărie, isprăveau tot mai repede cu inspecţia. Zece inşi stropiseră cu var pe dinafară; ceilalţi nici atât. Ar fi trebuit amendaţi peste şasezeci de săteni. Dar de aşa pedeapsă se înfrică şi veterinarul. ’ Se mai dădCi un răstimp de-o săptămână, când apoi, spunea dobaşul.nu va fi cruţat nime. Nici primarul, nici notarul nu mai cutezau să iese printre oameni. Sătenii bufneau cu ciudă, cu mănie, unde-i vedeau; cei mai mulţi se blăstămaseră de vor pune ei mâna să sape sub coteţ acum în căratul grâului. Cei mai mulţi sloboziră porcii pe uliţele satului. Când se împlini săptămâna şi veterinarul veni din nou nici tu primar, nici tu jurat, nici tu notar la primărie. Singur pârgarul ţinea într’o mână lista în care erau induse numele proprietarilor prin porcii cărora bân-tuise boala şi numerii caselor. Veterinarul, întâi, voi să amâne inspecţia pe altă zi, dar gândindu-se că ar prea întărită pe oameni, se hotărî să facă singur inspecţia. Prin sat bubuiau batozele: se începuse treeratul grâului. Veterinarul intră în curtea cea mai apropiată de primărie: nu eră nime acasă numai cânele hăpăiâ smâncindu-se în lanţ. La numărul vecin află poarta încuiată. în sfârşit la al treilea număr cu boală, nevasta eră acasă. Cocina eră stropită tot numai ca şi la întâia inspecţie. „Spus la dumitale cum face. Nu făcut. însemnăm aici şi pedeapsa. — Nu-i bine, domnule? — Nu, ala!“ Femeia, plină de ciudă că nu putuse încuia si ea poarta, se învineţi, se repezi dup’o mătură. „Ia să te curăţi din curtea mea c’o să te văruesc pe dumneata'1. Iar dupăce veterinarul eşi repede pe portiţă, oftă: „Sărac de maica care te-a făcut!" Veterinarul păşiâ aprins pe uliţă. Venise cu gândul să fie mai îngăduitor, dar acum îşi propusese să nu cruţe pe nime, să nu scape nimic din vedere. Se opri înaintea casei lui Bârzuţ. Se uită la număr şi intră. Simţi o desamăgire îndată ce se apropie de coteţ, eră văruit ca păretele. Omul îl aşteptă ca pe spini; auzise că-i aproape de casa lui veterinarul şi lăsă boii în jug să aştepte: trebuia să aducă un car de grâu la batoza ce bubuia în vecini, să aibă pentru pâne nouă până va trieră el. Bârzuţ aşteptă liniştit, ca unul care satisfăcuse poruncii. Veterinarul se învârti în jurul cocinei, apoi deodată, oprindu-se înaintea uşei zise: „Deschide!" Bârzuţ deschise. înlăuntru nu fusese atins nici un paiu. „Ce ala? — Paie, domnule. — Nu văruit? Nu sapat?" Bârzuţ simţi cum îi furnică prin vine. „Trebuiâ şi pe dinăuntru? întrebă el stă-pânindu-se. — No, vezi că trebui. — Apoi, domnule, dobaşu-i de vină. Di ce n’a spus? El a zis să văruim. Am făcut cum am ştiut că-i mai bine. — Dracu! zise veterinarul. — Ba zău, domnule, începu Bârzuţ, uite eu sunt om blând si ascultător. As fi făcut, dar n’am ştiut cum. Ia te rog pe dumneata arată-mi cum să fac să fie bine, şi până di-seară isprăvesc. Păcatele mele! Noi ce suntem, ia nişte proşti! Da dumneavoastră ştiţi multe. Ia te rog să intri şi să-mi areţi cum să fac pe dinăuntru ca să fie bine?" Ce va fi gândit veterinarul? S’a simţit măgulit de vorbele lui Bârzuţ? îi plăcea că-i vorbiâ asa de blând si cu atâta umilinţă? > y y Coteţul era de blane şi foarte curat, se aplecă şi intră pe uşa mică. • . Bârzuţ închise repede uşa în urma veterinarului şi puse cuiul de fier. www.dacQFomanica.ro 344 LDCEAFlRDL Nrul 11, 1913. „Sănătate bună, domnule", zise el, şi apro-piindu-se de car începu: „E, ho Bodor". Deschise poarta, eşi cu carul, încuie portiţa: nu eră nimeni acasă. Veterinarul va fi strigat după ajutor. Dar nime nu-l auzi. în vecini batoza bubuia necurmat. Cânele Iui Bârzuţ răguşi însă cât lătră până seara Ia gadina străină care eră în coteţ. După ce se întunecă, Bârzuţ veni şi deschise uşa. Inspecţia asta avu şi urmări. încă a doua zi veterinarul îsi ceru transferarea, iar Bârzuţ îşi puse o vacă cu cheltuelile judecăţii şi mai stătu si sase luni în temnită. ' » > > Dar de paguba asta nu se plânse niciodată în vieaţa lui. îi plăcu „cum marse". I. Agârbiceanu. ^Eternum vale. ... „Plecatului ce părăseşte aceste oarbe năzuln|i“. împresurat de flori, în pacea visărilor eterne Dormi! Mulţime, dă-te la o parte şi dă odihnă celui care Eternizează ’n somn vieaţa întregei lumi... De ce mai plângeţi? Tăceţi, Căci plânsul vostru pare O aiurare de nebuni. Şi faceţi liniştea adâncă, Tăceţi. In templul trist Să fie tot mai cucernică tăcerea, Să vă cutremure puterea Victei palidului Crist, Ce ’nduioşat de truda voastră, tn licăririle de aur ’Şi ’nseamnă gestul de profet. Nici un regret Să nu păteze lumina ochilor aprinşi. Din liră sufletul poet Să cânte imnuri de mărire, Şi-un imn divin, Ca ’ntreaga ceată de îngeri şi de Serafimi, Să ’nmărmurească ’n armonia psalmodierilor divine. Copilul lumilor eterne! Vieată fără de sfârşit... Pe fruntea-{i albă şi senină, Cununa anilor îşi cerne Zăpada gândurilor pale... Cum ne zâmbeşti! Zâmbirei tale Răspunde Crist prin gestu ’n care De mii de veacuri se ascunde, îndurerat: /Eternum vale! Deşteaptă-Ji lira, cântăreţ al suferinţei! Pe piedestalul alb de mire Genunchii vino să-{i îndoi, Trezeşte-ti plânsul, Vino, vino, Cobori în inimi de departe, Să dăm viea(ă din viea{a Atâtor suflete deşarte, Plecatului ce părăseşte aceste oarbe năzuinfi. O, vino, să-Ji îndoi genunchii Pe piedestalul alb, cu mine, Şi să sim{im cum se strecoară Prin lacrimi recele fior... O, dormi... O, dormi în armonia psalmodierilor divine. Pe criptă, Trandafiri vor creşte şi crini şi palide sulfine, La umbra plângătoarei sălcii Şi-a plângătorului salcâm. In alb fecioarele ’mbrăcate Te-or plânge-adeseori cu floarea Ce-aşterne straturi parfumate. Tăceţi, Tăce{i, căci plânsul vostru E-o aiurare de nebuni. Şi faceţi liniştea adâncă, Tăce{i. In templul trist Să fie tot mai cucernică tăcerea, Să vă cutremure puterea Vie(ei palidului Crist, Ce ’nduioşat de truda voastră, în licăririle de aur ’Şi ’nseamnă gestul de profet. Mulţime dă-te la o parte şi dă odihnă celui care Eternizează ’n somn vieaţa întregei lumi. Gheorghe Duma, www.dacoromanica.ro Nrul 1], 1913. MJCEAFĂItUL 345 Românii din America. — O călătorie de studii în Statele-Unite. — V. Vieaţa lor socială şi culturală. în America oraşe noui răsar peste noapte. Unde înainte cu 10 ani a fost încă pădure seculară, prin cari aproape n’a umblat om, — azi se ridică orăşele cu zeci de mii de locuitori, cu fabrici întinse, cari atrag lume şi dau avânt comerciului. Originea acestor orăşele noui este cam aceeaş. O „companie" (societate) se hotăreşte să înfiinţeze o fabrică. Cumpără teren necultivat care este ieftin de tot. într’o zi sosesc câteva sute de muncitori, cari s’apucă să taie pădurea, construind înainte de toate câteva bărăci provizorii. Deodată cu tăierea copacilor încep să facă drumuri, aşează canale pentru apă şi gaz, construesc linie de tramvai, parcelează pământul pentru case de locuit şi deodată cu cele dintâi case răsare şi fabrica. Din toate părţile vin mii de muncitori cari se aşează în jurul fabricei; vin negustori cari încep tot felul de negustorii; vin saloneri (birtaşi), agenţi de bancă, meseriaşi de tot felul — şi în doi ani oraşul e în deplin avânt. Originea aceasta comună a oraşelor noui explică şi asemănarea lor. Stradele sunt largi şi drepte; casele aproape toate construcţii de lemn, aşezate pe temelie de piatră şi foarte uşor transportabile (numai în centru, în măsura în care se întinde oraşul, se clădesc case noui de piatră şi cărămidă). Fabricile sunt sufletul acestor oraşe. Ele au adunat 1 lumea, ele îi dau existentă. Asa s’au născut cele mai multe oraşe în cari locuesc azi Români în număr mai mare. Orăşelul In- y diana-Harbour, cu vreo 4000 de locuitori, între cari peste o mie de Români, există de vreo 12 ani. Oraşul Youngstown, cu vreo 90.000 de locuitori, între cari mai bine de jumătate muncitori în fabricile de oţel (între ei vreo 4000 muncitori români) există de vreo 45 de ani. în aceste oraşe este veşnic fum. Noaptea orizontul e luminat de para focurilor din topitoare şi stropit de o ploaie de scântei; ziua, cerul e plumburiu de fumul negru ce (Urmare). iese din sutele de coşuri uriaşe ale fabricilor. Iarna, zăpada numai câteva ceasuri e albă, apoi se amestecă cu scrum. Vara, florile numai câteva ciasuri sunt curate, apoi înegresc. Frunzele n’au culoarea verzie bogată a frunzelor dela noi, ci sunt galbene şi ofilite. Vieaţa stăpâneşte numai în centrul comercial al acestor oraşe. în cartierele locuite de muncitori este tăcere. Casele toate sunt încuiate. Ici-co!o de vezi o femeie sau vreun copil, — toţi căsenii muncesc în fabrică. Numai cătră seară şi cătră dimineaţă, când se face schimbul de muncitori în fabrici — mai este vieaţă şi în aceste cartiere. Muncitorii noştri Români, obişnuiţi acasă cu munca sănătoasă dela câmp, o duc greu, la început, cu noul fel de traiu atât de strein pentru ei. Mulţi, în lunile dintâi, se vor fi dorit din nou acasă, în câmpurile lor verzi, sub cerul senin al satelor româneşti, — „pe-diile" însă în curând i-au făcut să uite greutatea muncii, care le aducea un prisos însemnat de câştig. La început, mulţi dintre Români au căutat să-şi păstreze şi portul românesc de-acasă. L-au părăsit, însă, — nu fiindcă au îndrăgit portul „domnesc", ci mai mult fiindcă portul românesc atrăgea prea mare atenţie şi bieţii noştri Români sfioşi aveau să îndure gălăgia supărătoare a copiilor cari se luau pe urma lor cu ţipete şi huete. Cu toate aceste, în Dumineci şi sărbători şi la petreceri vezi mulţi Români — mai ales însă Românce — în pitorescul nostru port naţional. La părăzi româneşti, căluşerii noştri sunt pretutindeni obiect de admiraţie. * Câteva dintre societăţile româneşti au şi o „casă naţională", în care se ţin întrunirile şi petrecerile, cari întotdeauna se organizează sau în beneficiul societăţii, sau în beneficiul bisericii. Veniturile acestor petreceri au contribuit în mare măsură — alături de contribuirile benevole — la plătirea datoriilor încheiate cu zidirea bisericilor. Dela sfinţirea 2 www.dacQFomanica.ro 340 LtICEAKĂRUl. bisericii române gr.-ort. din Youngstown, O, (biserică zugrăvită în stil românesc, după motive din „Iconografia" episcopului Miron Cristea) a rezultat un venit curat de peste 1900 de dolari (aproape 10.000 coroane!),— dela nişte bieţi muncitori cari douăsprezece ciasuri pe zi trudesc în iadul topitoarelor uriaşe. Aproape nu este petrecere românească care să nu aducă un venit net de cel puţin 100 dolari (500 cor.). Şi toate pregătirile pentru aceste petreceri trebuie să le facă ei de ei, căci numai pe-alocuri au sprijinul vreunui cărturar cu îndeletnicire mai uşoară. Ei redactează invitările la petreceri, ei distribuie afişele umblând din casă în casă, din birt în birt, pierzând uneori şi zile întregi de lucru, — fără să ceară însă nici cea mai mică despăgubire. Petrecerile de obiceiu sunt împreunate cu reprezentaţii teatrale. Trebuie într’adevăr să-i admiri pe aceşti oameni trudiţi, cari după munca grea din fabrică îşi rup din timpul de recreaţie şi hodină zi de zi ciasuri întregi ca să înveţe rolurile şi să ţină repetiţii. Şi toată răsplata lor este satisfacţia că au contribuit la un lucru românesc bun si folositor. » La început multe dintre aceste petreceri au fost sgomotoase şi gălăgioase, încât au reclamat şi asistenţa organelor poliţiale. „Beţia libertăţii" a trecut însă şi Românii, ei de ei, şi-au impus îngrădirile pe cari nu le reclamau legile. Azi petrecerile aceste se desfăşoară în desăvârşită ordine. în legătură cu aceste petreceri publice, s’a înstăpânit şi o petrecere mai familiară, care a degenerat într’un obiceiu urât. La nunţi şi botezuri se în vită pretutindeni la Români oaspeţi mulţi: rudenii şi prieteni de-ai mirilor. La nunţile româneşti „jocul miresei" aduce şi ceva parale. Din acest obiceiu al jocului miresei mulţi dintre Românii din America au făcut un izvor de venit. La aceste nunti si » y botezuri în vită — prin afişe — toată lumea românească. Invitările aceste sunt tinute cam y în termenii următori (copie după un original): „N. N. din X. şi N. N. din Y. învită pe toţi prietenii şi cunoscuţii la celebrarea cununiei lor ce va avea loc în ziua (urmează locul şi ora). Mâncări gustoase şi beuturi răcoritoare vă aşteaptă pe toţi. Veniţi fraţilor să petrecem Nnil 11, li) 13. împreună câteva ciasuri fericite. Muzica lui Casian (lăutarul naţional al Românilor din America) va distra (!) onoratul public cu cele mai frumoase arii naţionale şi de dans. Vă aşteaptă cu braţele deschise mirii". Tot astfel de afişe se distribuie, printre Români, şi la botezuri. Şi se adună lume multă, mai ales dintre consătenii mirilor sau ai părinţilor noului născut. Oaspeţii sunt trataţi cu beutură şi mâncare (serbarea se ţine într’o sală publică). La un moment dat, naşul se ridică şi, rostind câteva cuvinte de urare la adresa mirilor, le mulţumeşte pentru buna primire şi se adresează oaspeţilor să contribuie fiecare cu câte ceva la cheltuielile acestei petreceri frumoase. Naşul pre-merge cu pilda bună dând cel puţin 10 dolari. Urmează apoi, rând pe rând, ceilalţi oaspeţi cu câte unu, doi, trei sau chiar mai mulţi dolari. Şi după încheierea socotelilor mirii rămân cu un venit curat de 60—100 dolari, sau şi mai mulţi. Sunt unii cari s’au cununat acasă, în ţara veche, şi-şi celebrează din nou cununia şi în America. Alţii primesc de-acasă ştirea că li s’a născut un copil şi ei organizează un botez în America! Fără îndoială, petrecerile aceste familiare — cu caracter public — nu sunt inspirate numai de dorul de câştig, ci şi de dorul petrecerii însăş, cu cântări şi joc, — dar în multe cazuri s’au comercializat cu desăvârşire şi constituie un obiceiu urât (pe care, de altminteri, îl au şi Ungurii şi Slovacii din America). Părintele Podea a stăruit şi stăruie pentru părăsirea acestui obiceiu şi începutul l-a făcut, când mai mulţi parohieni de frunte au venit Ia el să-l roage să-şi boteze şi el copilul, născut în America, după obiceiul acesta. Părintele Podea a refuzat, deşi ştia că „botezul" i-ar fi adus un însemnat câştig material. (Un alt preot român şi-a „botezat" copilul încassând dela oaspeţi vreo 800 dolari, =4000 coroane!). Românii noştri din America sunt darnici (cum sunt de altminteri şi aceia dintre Românii, ţărani, de-acasă cari au din ce da!). Altminteri nici nu s’ar putea închipui cum să se plătească, în trei ani de zile, 10,000 dolari (50.000 coroane), cât a costat spre pildă biserica gr.-ort. din Youngstown. Du- www.dacoromanica.ro Nrul 11, l'JLL rere, nu toţi Românii se poartă atât de bine. Sunt între ei mulţi cari nu se interesează de nimeni şi nimic, ci se îmbuibă numai în plăcerile ce ţi le oferă libertatea şi prisosul de câştig. Este caracteristic că tot’ ce este românesc în America este înfiinţat şi susţinut aproape exclusiv de emigranţii noştri din Ardeal. Ungurenii ici-colo se mai alătură la Românii ardeleni. Bănăţenii însă n’au înfiinţat • . . ' j nici o parohie, nu susţin nici o biserică şi n’au nici o societate. ’ Şi toate slujbele ce le au la societăţi sau în parohie, multe împreunate cu răspundere materială şi muncă însemnată, le împlinesc fără orice retribuţie. în zile de „pedie“, doi-trei parohieni pornesc din casă în casă pe la toţi Românii, de adună pe seama bisericii contribuiri benevole si cotizaţiile lunare. Si » t f cu astfel de prilejuri trebuie să intre în toate saloanele (birturile), unde se adună de obiceiu Românii. Şi cei cari fac o contribuţie benevolă aşteaptă să le facă cinste ... si colectorii fac cinste şi în loc de retribuţie se aleg cu pierdere. Cu toate aceste, între poporeni şi preoţi, în unele oraşe, s’au ivit neînţelegeri. Sunt anume şi în America, ca pretutindeni aiurea, oameni cari nu văd în preoţi decât nişte farisei; semidocţi cari pretind a şti mai mult decât preoţii şi explică ei biblia cum îi taie capul. Aceştia batjocoresc preoţimeaşi biserica cu vorba şi în scris, şi le dau pace numai acelor preoţi cari îngăduie în tăcere ca ei să-şi facă mendrele ca „adevăraţi" conducători ai poporului . .. * Este de netăgăduit că Românii noştri emigraţi în America se întorc de-acolo cu o sumă de cunoştinţe pozitive — chiar de limbă românească! — pe cari acasă niciodată nu le-ar fi putut câştiga. Englezeşte (limba vorbită în Statele-Unite este limba engleză cu mici deosebiri de pro-nunciare) puţini învaţă. Cei mai mulţi îşi însuşesc atâtea cunoştinţe de limbă engleză, câte cunoştinţe de limbă germană îşi câştigă spre pildă Românii noştri cari intră în armata comună. Ei învaţă numai cât este absolut necesar pentru a se înţelege cu supraveghetorii. Este de altminteri şi explicabil 247 dacă numai anevoie pot să înveţe englezeşte, când cei mai mulţi abia dispun de cele mai elementare cunoştinţe pregătitoare. Sunt între ei cari învaţă însă binişor englezeşte şi ajung, prin urmare, şi la o muncă mai uşoară şi bine plătită. încolo, ei între ei, vorbesc numai româneşte. f Interesant e că în America Românii învaţă a vorbi mai bine româneşte şi a dispune de-o mai mare bogăţie de cuvinte decât acasă. Explicaţia o găsim în faptul că în limba engleză jumătate dintre cuvinte sunt de origine latină. „Splendid", „monument", „absolute" etc. sunt astfel de cuvinte pe cari Ie avem şi noi Românii în iimba noastră, pe cari însă ţăranii noştri nu le înţeleg. în America le învaţă englezeşte si le ştiu în acelas timp acum şi în româneşte. De aceea şi ziarele noastre de-acasâ Românii din America le pricep mult mai bine decât Românii noştri de-acasă şi de-aceea şi învaţă a scrie mai bine decât ştiu scrie cei de-acasă. Este firesc dacă, sub influenţa limbii engleze, introduc în limba românească cuvinte noui, romanizând termenii mai des întrebuinţaţi. Azi e vorbă aproape românească vorba „ ş u r “ (englezeşte scris sure, sigur, de sigur). Românii din America nu mai răspund la întrebarea: „Vii mâne la lucru? — Fireşte, cum nu!" — ci răspund „Sur, că vin!". O vorbă nouă românească este „rentul" (rent = chirie); „faier" (fire = foc); „trobl" (trouble = neplăcere); „chendi" (candy = zahăr); „ştim" (steam = aburi) şi multe altele. Dragostea de citit au dus-o Românii noştri şi în America, unde s’a desvoltat în măsură şi mai mare, fiindu-le dată putinţa de-a cheltui pentru cărţi şi foi. Ziarele româneşti din America sunt cetite de mii de cetitori (deşi numărul abonaţilor este mult mai neînsemnat); de-acasă sunt abonate, în afară de foile poporale (în rândul întâi „Libertatea"), şi ziarele noastre cotidiane. „Tribuna" avea în vremea din urmă aproape 200 abonaţi între muncitorii români din America. în afară de ziare cetesc bucuros si cărţi. t i Lectura predilectă este istoria românească. Cetesc însă bucuros şi poezii şi nuvele şi scrierile d-lui N. Iorga („Neamul românesc" avea şi el mai mulţi abonaţi în America). 2* LUCEAFĂRUL www.dacQFomanica.ro 348 LUCEAFARDL Nrui 11, 1913. O carte bună trece din mână în mână, din oraş în oraş şi trec luni de zile până ajunge din nou în manile proprietarului. Câştigul pe urma desfacerii de cărţi româneşti intră însă în pungile evreilor din România, dintre cari câţiva inşi s’au stabilit la New-York şi de-acolo trimit în toate părţile reclamele în cari recomandă de multe ori marfă proastă ş, scumpă. Ei îi provăd cu cărţi şi pe cei câţiva negustori români cari, în afară de alte mărfuri, mai desfac şi cărţi. Ziarul „America", organul societăţilor române, avuse odată de gând să înfiinţeze o librărie centrală, dar cei din fruntea ziarului nu erau în stare nici să îndeplinească slujba ce-o aveau, dar apoi să mai organizeze si o acţiune nouă! 0 literatură românească scrisă anume pentru Românii din America n’ar contribui numai la conservarea naţională a fraţilor înstrăinaţi, . * * > 7 ci ar aduce venite frumoase şi casei de editură, aproape fără orice risic. * Primejdia desnaţionalizării nu există, deci, la Românii cari emigrează de-acasă. Există însă în măsură mare la copiii cari se nasc în America. Dela cine să înveţe aceştia ro- > > mâneşte, când părinţii lor vremea cea mai mare o petrec în fabrici, iar ei pe stradă petrec numai în societatea copiilor de englezi? Şi an de an sporeşte numărul acestor mlă-dite tinere .. . 1 Cine se gândeşte, însă, la suta de mii de emigranţi români din America? (Va urmă). Ion losif Şchiopul. Cuvinte sufleteşti. 1. Porumbiţă rătăcită Cum de te-ai apropiat De fereasta văduvită A ’nvechitului palat? Ai doar în apropiere Porumbarul undeva? Ori eşti soră de durere Cu singurătatea mea? Pe cărarea înflorită De sub bolta de castan Trece lumea fericită, — Zi de zi şi an de an... Trece ’n câte-o zi senină Uneori si cel dorit... i Trece pasăre blăjină Şi fereasta mi-o închid. 2. Dac’aş avea o primăvară ’ntreagă De cântece si vise ti le-as da * t » Şi nu ţi-aş cere altă răsplătire Făr’ prietinia ta. Tremurător cum sufletul meu cere Căldura unui suflet ce l-ar şti Şi moartea şi ’nvierea si vieata La tine m’ar găsi. 3. Desculţă viu la tine iar Si fără de vesminte, Acopere al meu amar Cu haina de cuvinte, închinâ-mă în sbucium greu Cerescului meu mire, Desvaţă-mă de-a zice „eu“ Si de-a visă iubire. j De nu-ţi voiu şti însă urina Pe calea strălucirei, Lumină fericirea mea Şi patimile firei, Cu mână tare ’n frâu să pun Vieaţă şi ursită, Din fericire să mă ’mbun C’o floare vestejită. 4. Mamă l-am văzut în vis Aplecat spre mine — mamă Şi-acum nu-mi mai pot da seamă De tot ce mi-ai zis. Mamă spune-mi unde-i scris Că-i credinţa răsplătită, Să cetesc căci o ispită E oricare vis. Maria Cunţan. www.dacQFomanica.ro ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" i i-ou ^ .j Arhanghelii Adevărat că la început se simţiâ destul de stânjenită în mers şi mişcări de hainele cele noui. Simţi un restimp’ chiar un fel de ruşinare: glasul cel mai adânc din ea îi spunea că nu i se cade să poarte astfel de toalete. Dar încet pe ’ncetul se obişnui, se simţiâ bine în noua-i condiţie, căci îi păreâ că numai acum e cu adevărat notărăşiţă. Înainte cu trei ani se descoperi din’ nou mult aur slobod la „Arhanghelii". Atunci un medic tânăr din oraş peţi pe d-şoara Rodean cea mai mare, pe Maria! Notarul, deşi nu-i plăcii de omul acesta blond ca un German, cu ochii albaştri, care trăia foarte retras, totuş îşi mărită, cu multă satisfacţie, fata după el. Când se svoni de zestrea ce-o căpătase Mărioara orăşenii se priviră uimiţi, şi multă vreme cele patruzeci de mii fură subiectul celor mai multe discuţii. Iosif Rodean crescii mult în consideraţia lor,’şi nu eră familie în oraş acum care să nu-i vadă bucuros. Zestrea Măriei apucă pe mână bună de altfel. Doctorul Ilie Vraciu se mută de grabă într’un oraş mai mare, şi din an în an adăugă la celea patruzeci de mii. Dela cununia Măriei „Arhanghelii" se tot îmbunară. Patruzeci, apoi şasezeci, mai pe urmă şaptezeci de băieşi munceau ziua-noaptea în sânul Corăbioarei. Se află mereu şi aur slobod, apoi vâna din galeria cea nouă se tot îngroşâ. Şi cei mai necredincioşi dintre Vălenari credeau acum că norocul lui Iosif Rodean a prins rădăcini adânci. Tot mai mulţi se îmbulziau să aibă de-a face ori în ce chip cu „Arhanghelii": ca băieşi, ca străji, ori apoi ca mănători cu carul ori cu boi. Nicăiri nu e mai adevărată zicătoarea că „cine umblă cu miere îşi linge deştele" decât în vieaţa băieşi lor. Vâlenarii încunjurau cu stimă tot mai mare pe directorul Rodean, ba dela o vreme unii începură să creadă că are cine ştie ce legături cu puteri ascunse, cu vâlva băilor ori chiar cu diavolul. Dacă băieşii credeau acum în norocul lui Iosif Rodean, acesta nici nu mai vedea în viitor decât saci cu galbeni. Eră atât de încredinţat că nu se va mai isprăvi aurul din „Arhanghelii", încât nici nu mai avea decât un singur gând: cum să scoată aur şi mai mult şi cum să-şi înzestreze fetele încât să se vorbească în jurul întreg de directorul I. Agârbiceanu. (Urmare.) dela „Arhanghelii". Erau clipe când se gândiâ că de el va vorbi odată ţara întreagă. Şi se vede că clipele acestea erau destule de dese, căci adeseori se uită destul de provocător la oameni cari nu l-au mai văzut niciodată, ca şi când ar fi voit să le zică: „Cum se face de nu mă salutaţi? Nu stiti că-s directorul dela „Arhanghelii" ?“ ’ ’ încrederea tot mai oarbă în ocna asta şi dorinţa de-a atrage tot mai mult admiraţia altora asupra sa, erau două patimi cari creşteau în el aproape zi de zi, erau aproape singurele simţeminte ce-i umpleau sufletul. De mult se tot gândiâ să demisioneze din postul de notar, dar credinţa că ar scădeâ în consideraţia oamenilor prin faptul acesta îl tot reţineâ şi-l făceâ să poarte mai departe slujba asta, pentru care nu mai aveâ nici o atragere. Abiâ acum doi ani, când începu să bată o nouă galerie în „Arhanghelii" care să meargă paralel cu cea dintâi, se hotărî să-şi deie dimisia. ’ Seara sosi foarte bine dispus dela „Arhanghelii". Cele dintâi puşcături bubuiră în stânca neîncepută şi cântecul acesta îi cutremură sufletul, îi păru signalul celei mai desăvârşite învingeri. Se simţiâ mare şi puternic ca un general care ve’de prin ochian cum ficiorii lui au încunjurat de toate părţile oştirea dujmană, pentru care nu mai rămâne nici o mântuire. în cuvinte puţine tălmăci femeii nouile lucrări, îi vorbi de alte patru piuă pe cari va trebui să le ridice cât mai în grabă, când intră un pârgar dela primărie şi-J puse pe masă un teanc de scrisori. în cea dintâi pe care o desfăcu i se cereâ să trimită în douăzeci şi patru de ceasuri socotelile comunei sub pedeapsă de una sută zloţi, căci erâ a treia provocare. Iosif Rodean îndată ce o ceti o puse peste vraful de scrisori, le izbi în mijlocul casei, luă o coală de hârtie şi numai decât îşi scrise dimisia. „Du-le ’n cancelarie", strigă el pârgarului arătându-i scrisorile risipite, „şi cu zdrenţe de-acestea mie să nu-mi mai 'intri în casă! Ai înţeles? — La poruncă, domnule director" răspunse palid pârgarul adunând repede hârtiile şi ieşind. ’ www.dacQFomanica.ro 350 LUCEA Fi RUL Nrol 11. 1913 Marina îl privi un restimp în tăcere, apoi îi zise: „Ce faci? — Ce trebuia să fac de mult. Nu mai vreau să atărn de toţi sărăntocii, de toţi vântură ţară“, răspunse Iosif Rodean împăturând coala de hârtie. „Te laşi de slujbă? întrebă femeia pălind. — Nu pricepi atâta lucru?" făcu notarul rotindu-i o păreche de ochi suri. „Faci rău, Iosife, faci rău, începu Marina. Oricât aduce de puţin notărăşia, în vreme de primejdie ... ’ — Ce vreme de primejdie? o întrerupse notarul cu mănie. — „Arhanghelii" poate n’or fi tot bogaţi! — Prostii! Curat prostii! Ce-ai visat azi noapte?" întrebă bărbatul zâmbind acum. „Nu-s prostii, Iosife! Noi ştim că băile o vreme sunt bune, apoi deodată aurul se ascunde. Şi ’n vreme de primejdii..." Bărbatul sări de pe scaun şi, privind-o cu furie, începu să-i răgnească ca în anii dintâi. „Eu o să-ţi spun de ce ţini tu la slujba asta ticăloasă! Da, îţi spun! Crezi că nu mai vei fi doamnă aşa mare ca pân’ acum! Nu! Nu tăgădui că te cunosc! Dar vino să-ţi arăt". El o luă cu putere de braţ şi o duse la fereastră, locuiau pe-atunci în’ casa de acum, care abia în anul acela fusese terminată. „Vezi satul ăsta? o întrebă Iosif sgu-duind-o. E al meu întreg, îi bag în buzunar pe toţi Vălenarii cu băiţele lor cu tot. Vezi drumurile, potecile pe colnice? Toate trag, toate se ’ntâlnesc la mine în curte! Da, priveşte ori încătrău vei voi! Peste foarte puţin timp nime nu va putea trece între Corăbi-oara şi muntele Vlădenilor, fără ca să fi călcat pragul curţii mele. Voiu fi tot mai temut, tot mai puternic. Ce-mi pasă mie de-o sdranţă de slujbă?" El tăcu respirând din adânc. Vorbise mai mult pentru sine decât pentru nevastă. Căci lui îi tot părea că n’ar mai rămânea domn atât de mare dacă nu va mai fi notar, şi află, fără să-şi deie seama, foarte potrivită clipa asta de mănie ca să-şi alunge gândurile ce-l tulburară atâta vreme, să le alunge departe să nu se mai întoarcă niciodată. El se simţi într’adevăr mai conştiu de puterea sa după izbucnirea asta de mănie. Marina vorbise din convingere; ea se temea într’adevăr de pasul ce-l făcu notarul, fiindcă în ea rămase mai puternic simţul realităţii, şi ea ştia din păţăniile bătrânilor că de nnîl-teori băile de aur cele mai bune lăsaseră săraci lipiţi pe proprietari. „Fă cum vrei!" zise ea cu durere şi ieşi. „Nici că mi-a trecut prin gând să fac altfel", strigă în urma ei, încă mânios, Iosif Rodean. în ziua următoare avuse întâiul schimb de vorbe aspre pentru gangul acesta nou cu primarul Cornean si mai ales cu Pruncul. Celalalt societar, Ungurean, află de foarte bun tot ce făcea notarul. Dar tovarăşii cei doi nu fuseseră la „Arhanghelii" când detunară cele dintâi puşcături la noua lucrare. In ziua următoare 'însă se duseră, cercetară cu deamănuntul bucăţile puşcate, stânca din care erau rupte, şi îşi făcură în grabă aceeaş convingere. ’ ’ ’ „Locul nu e nimerit ales de unde începem", zise Pruncul. „Aşa cred şi eu, dar ce să facem?" întrebă Cornean. „Să-i spunem directorului. Aici aruncăm banii de-ageaba! — Putem să-i spunem, dar cred că nu folosim nimic", zise cu silă Cornean. „Ştii ce credinţă are! îi pare că nime nu se pricepe la băit ca el. — Asta s’o facă pe socoteala dumnealui, dar aici suntem şi noi în joc, zise Pruncul. O să-i spun eu încă azi. E o prostie să baţi în zadar cremenea asta." ’ încă după amiaza aceea îl aflară pe Rodean, dar el nu voi să audă de nici o schimbare. „O să vedeţi că vă înavuţesc şi fără voia voastră!" râse’ Iosif Rodean.’ ’ „Ar fi bine să ne gândim, domnule director, că, uneori, băile înghit averi foarte mari", zise Pruncul. „Aşa? Ţie ţi-e frică de sărăcie? Foarte bine, ieşi din tovărăşie şi rămâi bogat! Cine te opreşte?" răspunse înfuriat notarul. Cei doi societari ieşiră, cu feţele ’n pământ, ca opăriţi. înţeleseră’că nu eră de glumit cu omul acesta. Ori ţin cu el şi merg alăturea la pierdere sau câştig cum se va nimeri, ori trebuie să părăsască „Arhanghelii". De lucrarea cea nouă se temeau, dar ocna asta n’ar fi părăsit-o cu punerea capului, nu eră de lăpădat un izvor de aur care aducea patru-cinci sute de zloţi la săptămână după două acţii. De-atunci se tăiară la trei sute de metri în galeria cea nouă, de vâna de aur nu dădură încă, dar cei doi societari nu mai ziseră nici o vorbă împotriva lucrării. De-oparte vâna din gangul mai vechin se tot îngroşă, aurul se vedea preserat tot mai des pe ea, şi astfel cheltuelile lucrării celei noui le suportau cu uşurinţă; de altă parte se temeau de mănia notarului. Dela o vreme încrederea oarbă ce o avea Iosif Rodean în viitorul băii îl convinsese şi pe Cornean că într’adevăr aurul dela „Arhanghelii" nu va mai secă în veci. Numai Pruncul cocea în el: lui îi păreâ rău după banii ce-i zvârlea, îi păreâ că-i rupe din trupul său. www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1913. LUCEAFĂRUL 351 In Văleni veni notar nou, dar erau destui cari îi mai ziseră până târziu si lui Rodean „domnule notar11, pe lângă numirea cu mult mai deasă: „domnule director11. Venirea notarului Popescu nu stârni nici o vâlvă în Văleni. Mulţi nici nu-l luară în seamă: furni-carea ce-o trimite aurul stâpâniâ tot mai tare vieaţa Vălenarilor. Faptul că notarul cel nou nu prea fu luat în seamă, îl umplu de bucurie pe directorul dela „Arhanghelii11 si-i deveni numai decât simpatic. Vorbea cu’ el cu prietinie, c’un aer de protector, care de multe ori ar fi putut jicni adânc pe alt om în locul lui Popescu. Dar omul acesta zâmbea mereu din ochii lui verzii, ori ce spunea notarul, râdea de glumele lui cele mai proaste şj trecea cu uşurinţă peste alusiile ce le făcea Iosif Rodean la multele mizerii ale vieţii de notar. De multeori directorul dela „Arhanghelii11 se simţea jicnit că nu-l poate răni cu nimic pe Popescu, părea că are de-a face c’un peşte luciu ce-i scapă mereu din mâni. Dar nu se putea măniâ pe notarul cel nou care, se părea, nu-şi dă nici el însusi vreo importanţă, ci se simte fericit că poate fi alături de Iosif Rodean. La început notarui pensionat credea că Popescu rabdă orice umilire, fiindcă are de gând să-i ajungă ginere. Ar fi fost foarte satisfăcut să fi avut Popescu intenţia asta, să fi venit într’o zi la el şi să-i ceară vreo fată. Iar el să-i fi răspuns: „Domnule Popescu, mi se pare ai greşit adresa. Eu nu mai sunt notar!11 Gândul acestui refus îi făcu multe clipe de fericire. Dar notarul cel nou nu-i ceru nici o fată, nu arătă prin nici un semn că ar avea astfel de gânduri. Atunci Iosif Rodean se mulţumi cu convingerea că omul ăsta îi simte puterea, îi simte superioritatea şi de-aceea îi zâmbeşte mereu, şi Popescu îi rămase mereu simpatic. ’ îl în vită deci cu multă prietinie la logodna Eugeniei şi a Octaviei, înainte de Pastile anului acestuia, prin Martie. ’ Logodna celor două fete veni, ca şi căsătoria celei dintâi, în urma unei îmbunătăţiri şi mai neaşteptate a „Arhanghelilor11. Vâna de aur, care se îngroşâ mereu într’o zi, după trei puşcături ce biibuiră deodată, apăru deodată galbenă ca şi când ar fi vărsat cineva pe ea făină de porumb. Vestea asta se răspândi repede. Iosif Rodean, la logodna celor două fete, făcu un adevărat ospăţ. Scrisese fetei celei mai mici, Elenuţei, că vine după ea în Viena s’o aducă la logodna surorilor, dar Elenuţa îi răspunse telegrafiindu-i că nu va putea veni sub nici o împrejurare, fiind cam bolnavă. Notarul îi telegrafiă lui Gliiţă să vină şi el, dar tânărul îi răspunse că se află în faţa unui examen foarte important, şi nu-i stă în putinţă să-i împlinească porunca. Şi fratele şi sora doreau de altfel fericirea cea mai deplină surorilor. Dar cu dorinţa aceasta notarul nu fu mulţumit, el pufni mereu pe nări, până ce puterea vinului îl făcii să treacă deodată într’o veselie mare. Elenuţa nu eră bolnavă, Gliiţă aveă_ să deie un examen, dar numai prin Iunie. însă ei nu veniau bucuros acasă, mai ales când ştiau că vor fi petrecanii. întreagă familia lui Iosif Rodean eră alcătuită într’un chip foarte ciudat. El însuşi se apropia de tipul omului jumătate cultivat numai, dar care, îmbogăţit pe neaşteptate, ajuns tot astfel în societate, îşi părăseşte credinţele şi datinile părinţilor, fără ca să-i reuşească în acelaş timp’ să se adapteze noului mediu în care a intrat. Nici credinţele, nici convingerile, nici preocupările omului cult nu-l ating decât în treacăt, nu le simţeşte decât la suprafaţă, ca pe nişte lucruri de foarte puţină însemnătate. Dar, ca toţi oamenii aceştia desrădăcinaţi brusc dintr’uii mediu şi aruncaţi spre altul, Iosif Rodean eră condus de câteva simţeminte egoiste, puternice însă, şi mai ales avea o putere de voinţă uriaşă, ’ care îl ţinea la suprafaţă şi făcea să fie considerat de alţii. Astfel el’ discută ceasuri întregi tot felul’de chestii, politice mai ales, în unele clipe eră naţionalistul cel mai înfocat, dar terminând discuţia se ştergea orice urmă de impresie mai adâncă ce i-ar fi lăsat în suflet aceste discuţii. Sirnţiâ, că pentru el toate acestea-s fleacuri, lucruri de foarte puţină însemnătate cari pot să fie ori nu. Nu se încălzea sincer, adânc, pentru nimic ce nu eră în legătură cu viitorul de aur ce i-l arătă „Arhanghelii11. însă în dorinţa de-a adună tot mai multe bogăţii şi în dorinţa, tot aşa — dacă nu mai mare — ca şi cea dintâi, d’e-a atrage atenţia oamenilor asupra sa, de-a face „furoare11, se cu-prindeâ fiinţa lui întreagă. în aceste două patimi îşi s’căldâ, c’un neînchipuit deliciu, mintea şi inima, şi voinţa Iui, când eră vorba de aceste două patimi,’ eră tare ca fierul. Ca şi când aceste două simţeminte l-ar legă ca două funii puternice, dintre cari dacă numai una ar plesni, din el întreg s’ar alege hârburi, ca dintr’un vas de pământ izbit de-o stâncă. La aceste două patimi se mai puteâ adăugă, mai ales de-o vreme încoace plăcerea de-a se hrăni din belşug. Căpătase un apetit înfiorător, aşa că ’slujnicile lui spuneau adevărate minuni despre ce poate înghiţi stăpânul lor. ’ Ca cei mai mulţi de felul lui, nu aveâ o convingere superioară asupra vieţii, ori pentru www.dacQFomanica.ro 352 LUCEAFiRUL Nrul 11, 1913. faptul că sufletul lui eră prea sărac pentru o astfel de convingere, ori pentrucă o concepţie mai înaltă îţi ridică totdeauna multe stăvili în căile mai puţin corecte ale vieţii, şi el nu voia să ştie de nici o piedecă. El se ţinea de ceata vânătorilor şi în acelaş timp de a celor vânaţi. Patimile îl vânau pe el şi el vână aurul şi tot mai multă uimire se iviâ în inimile celor ce veniau în atingere cu el. Cu tot belşugul deci, vieaţa Iui nu se puteâ numi de fel liniştită. Dar’am greşi crezând că lipsa unui ideal superior l-ar fi’pus vreodată pe gânduri ori l-ar fi făcut chiar nefericit! Dimpotrivă, continua înfrigurare îi făcea plăcere, din ea se hrănea. Şi chiar neliniştea asta nu se puteâ cunoaşte decât foarte rar pe faţa lui. Aceasta, de obiceiu, eră nemişcată. înfrigurarea ce-l stăpânea se puteâ ceti numai din ochii lui cari ardeau necurmat, si poate urmarea acestei stări sufleteşti să fi fost şi vocea sa puternică, aspră, şi aplicarea lui spre mânie grabnică. N’aveâ simţ pentru idealele superioare ale vieţii omeneşti, dar’ când cetiâ prin gazete vreo batjocorire, vreo luare în râs, sau şi numai o încercare de-a trage la îndoială existinţa vreunui astfel de ideal, — fără să-şi deje seama de ce, simţiâ o adâncă satisfacţie. îi păreâ, poate, că toate acestea îl întăresc pe el în felul lui de-a trăi. Rămase însă în toată vremea om destul de cinstit. Furtul nu-l puteâ suferi nici acum, să se bucure de ceea ce-i a altuia, răpindu-i, nici nu-i treceâ prin gând. Cu băieşii vorbiâ omeneşte, afară de clipele Iui de manie. Dar atunci nu alegeâ între oameni, vorbiâ brutal cu toată lumea. Vezi bine, c’un astfel de fond sufletesc, convorbirile lui aveau un cerc foarte strâmt când erâ în sânul familiei şi cu băieşii: aurul, „Arhanghelii" care însemnă par’’că tot aur, erâ centrul tuturor conversaţiilor lui şi ale băieşilor din Văleni. Nevastă-sa Marina se apropiâ de tipul ţă-rancii care ajunge boieroaică. Incepîi cu sfială căsnicia, c’un fel de ruşinare, nenorocită chiar, vremea cât se mai gândi la iubitul ei din fetie după care puşcase notarul. Apoi, în vremea de muncă şi cheltuială zădarnică, se simţi nenorocită, ca să învie cu atât mai strălucit când roata norocului începîi să-şi schimbe mersul. Ea se bucură cu toată lăcomia celui bine conservat şi de belşugul şi de domnia ce dase peste ea. Dar convingerea că-i boieroaică n’o opreâ câtuş de puţin dela lucru. In privinţa aceasta rămase şi acum ţărancă de pe vremea când în Văleni femeile erau obişnuiteîncă cu economia. Se sculă cu noaptea ’n cap, şi toată ziua, cu mânecile sufulcate, alergă după trebi ca şi o slujnică de-a ei. îi rămase credinţa copilăriei, credinţa în biserică şi visuri, şi erâ stăpânită mereu de teama care nu iese niciodată cu totul din sufletul adevăraţilor ţărani nici când sunt în situaţiile cele mai bune, că într’o zi sau alta se poate întâmplă o nenorocire, după voia lui Dumnezeu. De aceea ea îndemnă des pe bărbat să facă feştanii la băi, să meargă la biserică, şi nu arareori aveâ să-i sufere izbucnirile lui de mânie pentru îndemnurile acestea. Fata cea mai mare, Maria, măritată după doctorul Vraciu, fusese abiâ un an la şcoală la oraş, ea se depărtase din casa părinţilor pe când belşugul abiâ începeâ să se ivească. Deşi căpătase o zestre aşa de mare, Iosif Rodeau pe vremea aceea’aveâ încă datorii de plată, locuiâ în casele socrului său, şi cruţă banii cu patimă. Maria îşi formă caracterul abiâ după ce se măritase, şi după ce nimeri un om foarte cum se cade ea trăiâ în linişte şi mulţumită, bucuroasă de lumea nouă în care intrase. Eugenia şi Octavia crescură în anii de belşug, şi cum şi ele n’avură o creştere prea aleasă, se aleseră două svăpăiate,’ cari îmbrăcaţi pe zi câte trei toalete. Iosif Rodeau nu le lăsâ nici pe ele să steie multă vreme în străini. Pe-atunci obişnuiâ să-i zică Marinei: ’ „Muierea să fie avută şi frumoasă! Nu-i pentru ea cartea". ’ Şi fetele fură foarte bucuroase să rămână acasă, unde toate micile prostii le erau îngăduite, şi de unde puteau în fiecare zi să meargă la oraş. Purtarea lor n’aveâ cine să o supravegheze. Notarul aveâ un singur gând: să Ie adune zestre cât mai mare, iar mama lor nu prea îndrăzneâ să facă observări „domnişoarelor", cum sunt de obiceiu toate mamele ţărance cari au copii domni, şi cari nu-s înzestrate c’o inteligenţă deosebită.’ Apoi mai credeâ că poate pentru nişte domnişoare aşa se cuvine: să aibă şi cal de călărit şi costum de vânătoare şi toalete peste toalete. Eugenia şi Octavia erau adevărate surori, cu aceleaşi gânduri, cu aceleaşi dorinţe. Ele simpatizau mai ales cu tatăl’ lor, faţă de Marina se purtau cu o abiâ întrezărită dis-considerare. Peste tot se simţeau independente, şi în aceasta îşi aflau cea mai mare fericire. Roiuri de tineri le curteniau pe la petreceri. Când ajunse Elenuţa fată de şcoală notarul Iosif Rodean se hotărî deodată s’o poarte prin toate şcolile. Ca orice om ce nu are o credinţă hotărîtă, convingerile lui se schimbau necontenit, ş’acum zise Marinei: „Pârtii strălucite fac 'fetele cu o cultură completă, dacă mai au şi o zestre frumoasă". www.dacQFomanica.ro LUCEAFÂRUL Nrnl 11, 1913 353 Celise undeva părerea asta, se născu în capul lui, ori avea gânduri mari cu Elenuta, destul că dela vârsta de şapte ani până la şasprezece fata cea mai mică crescuse mai ,milt..'lltre străini decât acasă. In Văleni se simţiâ şi ea străină, şi surorile se simţeau străine faţă de ea. Marina se purtă însă cu un deosebit respect faţă de Elenuta, fie că crescuse domnişoară mare nu sub ochii ei, fie că purtarea fetei celei mici nu sămănâ’de fel cu a celor două mai mari. Elenuta eră tăcută, blândă, nu-şi cerea niciodată ’ toalete noi’ vorbiă prietineşte cu slujnicile, cu toată lumea, mergea bucuros la biserică, îi plăcea să cetească cu ziua de cap, ceeace pentru ţăranca Marina, care abia îsi iscâliâ numele, însemnă foarte mult şi o u’mpleă de uimire şi de-un fel de veneraţie. Petrecerea aceasta îndelungată între streini, experienţa destul de bogată prin multe oraşe,’ la vârsta ei, observările continue de oameni şi împrejurări noui, o făcură să se gândească de tânără. Vieaţa, pentru ea, eră cu mult mai largă decât pentru surorile sale. Ceeace-i spusese clericului Murăşanu c’a cetit puţin fusese numai o apucătură nevinovată ca să-i facă tânărului o plăcere si ca, trimiţându-i şi alte cărţi, să continue a ţinea o legătură cu clericul acesta care-i era tot mai simpatic. Ea cetise prea mult poate, şi o mare parte din posomorîrea ce simţiâ în faţa vieţii, şi care la vârsta ei nu prea eră firească, îi veniâ poate chiar din cetitul prea mult. E^ adevărat că cetitul îndelungat, mai ales fără control cuvenit, are de multeori urmări dezastroase, dar iarăşi e foarte adevărat că, fără îndeletnicirea asta, oricât ar umblă cineva prin şcoli, rămâne cu un cerc de vedere foarte strâmt. Cercul acesta de vedere la Elenuţa eră larg, dar eră încă tulbure. De multeori din bagajul de cunoştinţe şi simţeminte ce se grămădeşte în noi în anii tinereţii numai mai târziu se desprinde câte-o stea luminoasă. ^ Aşa confuz cum îi eră sufletul, totuş simţi îndată că vieaţa asta curat materială, ce curgea în casa lor, nu-i eră simpatică, şi astfel nu se doriâ acasă. „Ghiţă eră Elenuţa mai bătrână cu unsprezece ani“. Astfel obişnuia să se caracterizeze însuş universitarul Gheorghe Rodean. Din „bătrâneţa" aceasta izvora faptul că, în toată familia, singur Ghiţă avea o idee mai completă despre starea financiară a lui Iosif Rodean. In vacanţe el observa totul, se informă de aproape despre plăţile ce se fac, despre aurul câştigat; avuse chiar cutezanţa să se informeze’ despre poliţele ce le mai avea notarul Iosif Rodean. Ea universitate cerea, din lună în lună, desluşiri dela tatăl său despre „Arhanghelii". Aveâ un caiet întreg preserat cu notiţe. Tatăl său s’ar fi îngrozit, dacă, privind’în caietul acela, ar fi văzut însemnate şi cheltuelile lui din anii cei dintâi, cari sp’ese el le uitase de mult. Aproximativ erau induse aici plăţile săptămânale ale băieşilor, ale străjilor’ ale hoc-manilor, cheltuielile „mânatului", până şi reparaturile ce se făceau destul de des şi' cari puteau să-i ajungă la cunoştinţă. ’ Şi, tot ce priveau „Arhanghelii", putea să afle uşor dela tatăl său, căci notarul se simţiâ foarte măgulit că feciorul se interesează aşa de mult de baia asta. II aviză de câteori aflau aur slobod, îi făceâ cunoscut numărul kilogramelor, al funţilor şi chiar al gramelor. Când eră acasă, tânărul supravcghiâ de aproape măsurarea, şi se convinse repede că tatăl său nu-i ascundea nimic. Dar Ghiţă, îndată ce începîi să se ridice student mare, băgă de seamă că tatăl său nu ţine nici o socoteală de „intrate şi eşite". Tânărul aveâ mare aplicare spre matematici, dar totuş notiţele nu şi le făceâ din pasiunea asta. El băgă de seamă, încă de prin clasa a opta de gimnaziu, că tatăl său ar puteâ foarte uşor să se prăbuşească într’o prăpastie, fără ca să ştie. ’ Şi, după socotelile lui, pe cari şi le încheiase mai pe urmă în vacanţa Paştilor din anul acesta, averea directorului dela'„Arhanghelii" nu eră chiar aşa de considerabilă după cum o credeau cu toţii, şi chiar însuş notarul. Galeria cea nouă mai ales înglrţiâ o groază de bani. Adevărat că despre astă se plângea uneori şi notarul, dar el o făceâ mai mult cu scopul să taie gustul prietinilor de-a se dori societari la „Arhanghelii". Apoi, oricât ş’ar fi cunoscut cheltuelile enorme, el nu le ’luâ în seamă, fiindcă vedea viitorul tot mai strălucit, îndată ce vor nimeri vâna de aur şi în gangul acesta. Şi aceasta nu o credea, o stiâ. In vacanţa asta Ghiţă se gândi la măritatul celor două surori, îşi făcîi o mică socoată. cu zestre, cu mobilă, cu trusou, şi ce mai rămâneâ nu etâ o avere de invidiat. El căzii chiar pe gânduri dupăce vorbi cu Pruncul, care, se arătă şi el foarte neîncrezător faţă de gangul cel nou. Erâ adevărat însă că vâna de aur din galeria cea veche se îmbunătăţise ca niciodată şi se puteâ cu uşurinţă să fie tot mai bogată. Astfel gândurile lui se îm-prăştiară. Iosif Rodean ţineâ mult la feciorul său, chiar pentru faptul că se interesă mereu de rezultate. Dar nu-şi puteâ explică nicidecum purtarea lui Ghiţă: nu se însufleţiâ pentru nouile îmbunătăţiri, nu-i scrisese o singură dată o scrisoare triumfătoare privitor la „Arhanghelii". Chiar acasă numai rezultatele îl www.dacQFomanica.ro 354 LUCEA FÂRT1L Nrul 11, 1913. interesau. îndată ce începea tatăl său să vorbească despre noui lucrări, despre mijloace mai potrivite pentru alesul aurului, ori pentru spargerea stâncii, îndată ce se lăsă răpit de nădejdile viitorului, Ghiţă se strecură încet pe uşe. In clipe de acelea totdeauna îşi află ceva de lucru. ’ Directorul dela „Arhanghelii" eră mândru de Ghijă, dar totuş bucuria vieţii lui o făceau cele două fete, logodite acum, Eugenia şi Octavia. Cu ele putea vorbi în tihnă despre viitor: îl ascultau cu privirile înflăcărate şi nu se grăbeau niciodată să-l părăsească. ’ In familia asta ciudată ei trei se înţelegeau mai bine şi ei purtau aproape toate discuţiile. Marina erâ veşnic cuprinsă prin curte, prin culină, Eleuuja când eră acasă rămânea singuratică în vreun colţ de divan şi cetiâ, Ghiţă făcea excursii, măsură, zicea că „face practică pentru cariera lui de inginer". Adeseori o luă şi pe Elenuţa la hoinărit cu el, şi atunci avea fata clipele cele mai bune din vacanţe. De familia lor, de tatăl mai ales vorbiau arareori fratele şi sora. Prin vina intuiţie comună la amândoi, ei băgară de seamă că în toată desfăşurarea vieţii acesteia de belşug în casa lor, erau multe laturi de ridicol, pe care ei în locul părinţilor, în locul lui Rodean mai ales, le-ar fi înconjurat. Simţeau şi pentru ce nu-i stă în putinţă lui Rodeau’ să le încunjure. Cu inima strânsă de-un fel de umilire şi de regret simţeau că dacă tatăl lor ar fi un om cu adevărat cult, ar încunjurâ multe apucături ridicole. Intr’o astfel de stare sufletească va fi fost Ghiţă, când zisese, dupăce notarul porunci birtaşului să desfunde butoaiele pe socoteala lui. „E un gest şi acesta! Adevărat că eu nu l-aş fi făcut". XV. Abia trecu o săptămână dela depărtarea celor trei universitari din Văleni, când într’o seară sosi un cursor cu două telegrame, una pentru Ionuţ Ungurean, alta pentru Gheorghe Pruncul, societarii dela „Arhanghelii". Telegrama ce o desfăcu Ungurean erâ: „Patru sute telegrafic, dacă nu mă împuşc!" Bădicul Ionuţ, încă înainte de-a desface telegrama zise cursorului: „Mă prind pe orice că iar e dela feciorul meu!" Cursorul ridică din umeri, privind obosit. Venise într’un răsuflet din oraş. Bădicul nu fii surprins, căci de vreo opt ani se obişnuise cu telegramele. Dar când ceti „patru sute" nu se putu stăpâni să nu zică: „O, de te-ar mai luă şi dracul!" Chemă numai decât pe femeie şi-i arătă hârtia de pe masă, Nevasta Iui nu ştia ceti, dar cunoştea peceta roşie, şi se făcu deodată palidă. ’ ’ „Dar e numai o săptămână de când s’a dus, şi i-ai dat două sute bune", zise ea cu uimire. „l-am dat trei, nu două" zise cu durere Ionuţ plecându-şi capul în piept. „Par’că ne-a fost înţelesul să-i dai numai două? ’ — înţelesul!" făcu mânios bădicul. „Par’că am putut scăpă de el! Par’că te poţi apăra de-un tâlhar ca el. ’ — Rău ai făcut, bărbate, tare rău ai făcut. Şi două îi erau prea multe", începu femeia âpropiindu-se mai tare şi privind hârtia de pe masă. „Eu zic să nu-i trimiţi nici un ban. Cu ce-a avut putea trăi două luni de zile. Acum rabde. — Dar cum să trăiască fără bani în va-vilonul acela, femeie? Cine-I cunoaşte, cine-l ajută? Crezi că poate luă un împrumut de undeva? Rămâne ’n uliţă peritor de foame. Acolo nu-i ca într’un sat să mergi la un prietin să te împrumute!" Bădicul Ionuţ spuse cuvintele acestea c’un fel de satisfacţie, simjindu-si superioritatea faţă de femeie. Deşi îi vorbise aşa aproape în fiecare lună, mai ales din anii din urmă, lui i se părea că-i spune un lucru nou şi o priviâ c’un fel de batjocură. ’ „Nu se prăpădeşte, nu-ţi fie frică! Trebuie să se înveţe odată a cruţă", zise femeia, părând că nu-i ia în seamă privirile. „Tu-1 înveţi rău şi ai să te căeşti odată. — Dar vrei să se puste?" o întrebă cu mânie bădicul. ’ „Nu se puşcă, n’ai teamă! A mai ameninţat el cu asta" răspunse femeia. Apoi în-torcându-se repede spre cursor, îi strecură un ban alb în mână şi-i zise: „Dumneata poţi merge, bade Andreiu, te-a-pucă noaptea". ’ Societarul cel pântecos dela „Arhanghelii" se albi ca păretele şi abia putu zice: „Nu, rămâi Andrei. Nu te duce!" şi el ieşi numai decât în curte şi coborî în pivniţă. Femeia înţelese c’a vorbit înzădar. ’ „Copilul ăsta ne sărăceşte" zise ea cu durere. „A mâncat pân’acum o avere întreagă. — Şi mai rămâne de-o sută de ori pe-a-tâta“ răspunse Andreiu zâmbind. „Lasă, năcazul ăsta al dumniavoastră să mi-l tot dea Dumnezeu mie!" Cursorul erâ vesel: ştiâ că dacă se coboară bădicul Ionuţ în pivniţă înseamnă că-l cinsteşte c’un pahar de vin vechiu, iar cinstea asta i-o dă fiindcă totdeauna lui îi încredinţâ bădicul banii cari trebuiau trimişi telegrafic. Pentru acest mic serviciu Andreiu’căpătâ dela bădicul dela cinci până Ia zece zloţi. Erâ om www.dacQFomanica.ro Nrnl 11, 1913 LUCEAFĂRUL 355 încrezut, căci de multeori îl scăpase „de glon{“ în chipul acesta pe universitarul Ungurean. lonuţ Ungurean intră aducând o cană cu vin şi două pahare. „Să-ţi mai prinzi o leacă sufletul, Andrei", zise el punând beutura pe masă si umplând din picioare, paharele. ’ „Mulţămim dumnitale, domnule Ungurene“, răspunse zâmbind cursorul, apoi, luând paharul în mână: „Şi Dumnezeu să dee noroc la „Arhanghelii". Apoi şezură amândoi şi cursorul beu în tihnă: ştia că până nu se gată vinul de pe masă, nu poate plecă. Când svântară şi cel din urmă pahar, bădicul lonuţ se ridică aprins la faţă, trecu într’o cameră vecină, zurui din chei’, si deschise uşa dela o cassă de fier. Veni apoi şi-i numără patru bilete de câteo sută, iar unul de zece i-1 puse deoparte. „Dar ăştia vor fi cei din urmă ce-i mai trimit", zise bădicul, ca şi când ş’ar continuă tare gândurile ce-i umblau prin'cap. Cursorul zâmbi, le dori noapte bună şi eşi. Femeia tăcea într’un colţ aplecată pe-o cusătură. lonuţ se plimbă de câtevaori prin casă, iritat că nevasta nu-i mai zice nimic, apoi deodată izbucni cu mânie: „Să nu-l fi făcut dacă-ti pare rău să-i dai bani!" ’ Dar femeia se păru că nici nu-l aude. Cosea mai departe. Un restimp bădicul se plimbă iar, în vreme ce faţa i se umflă par’că tot mai tare. ’ „Cum să-l las pe drumuri!" îi strigă apoi oprindu-se iar. Şi dup’ un lung interval de plimbare: „Ăla se puşcă! Las’ că-l cunosc eu!“ îi sbieră din nou, acum aproape de ureche. Femeia ţipă, sări de pe scaun şi eşind pe uşe zise: ’ ’ „Uf! Cum m’ani săturat de voi! De m’ar trăzni Dumnezeu. — De te-ar trăzni n’ar fi mare pagubă", răgni bădicul cât putu de tare în urma ei. Apoi îşi luă pălăria şi eşi la un vecin, să bea un pahar de vin. Scena aceasta, aproape neschimbată, eră obişnuită între ei de câteori universitarul cereâ’ bani telegrafic. Când avizul nu veniâ prin sârmă, ci în epistolă, se mai întâmplă uneori să nu-i trimită, ori nu atâţia câţi cereâ. Dar faţă de telegrama obişnuită, societarul dela „Arhanghelii" n’aveâ nici o putere de opunere. Depărtarea, haosul ce-i lăsă în cap capitala, îl înfricâ şi cea mai mică întârziere eră convins că poate să descarce glontele în inima fiului său. Dar s’ar înşelă cine-ar crede că scenele acestea făceau traiu rău între cei doi soţi. Le uitau repede, şi pe când se întorcea lonuţ „dela un pahar de vin" părea că nu se întâmplase nimic între soţ şi soţie. Mânia ţine mult numai în lipsă, în sărăcie, când e omul hodinit si cu traiul asigurat mânia se risipeşte grabnic în vânt. Cursorul Andreiu se duse cu telegrama la Pruncul, dar aici nu fusese omenit cu vin, şi, de data asta, nu fu încredinţat să ducă nici un ban la poştă. Luă un zlot pentru osteneală şi-şi făcu calea întoarsă. Feciorul îi trimisese o telegramă cu mult mai lungă decât Ungurean, el îşi motivă cererea prin faptul că, dimpreună ’cu paltonul de primăvară, îi pieriseră, afară de zece zloţi, toţi banii într’o sală de cursuri. ’ ’ Când ceti vestea asta tatăl său zâmbi cu răutate. Se păreâ că într’adevăr tânărul a trebuit să fie beat când alesese motivul acesta, căci Pruncul ştiâ că feciorul său se nimeriâ foarte arareori în săli de cursuri. El înţelese numai decât că minte, şi că banii i-a'tocat în vreun birt. ’ „Mai puţini tot i-ai fi putut trimite", zise femeia într’un târziu. „Nu-i de lipsă. Cu zece zloţi poate încă trăi pân’ la sfârşitul lunei", răspunse cu aceeaş răutate Pruncul. Apoi dup’ un restimp de tăcere adaugă: „Mi se pare că va ajunge în loc de advocat straje la vreo baie. Atâta e sfânt că eu, dup’ un an, n'am să-l mai cinstesc c’un singur ban. E mare de-acum, vadă şi hrănească-se!“ Femeii i se strânse inima. De multeori se mai arătase nemulţumit bărbatul său, dar niciodată înfăţişarea lui nu fusese atât de răutăcioasă câ acum. Şi nevasta ştiâ că dacă pe obrajii lui Pruncul se sapă părăuţe adânci, cari rămân nemişcate şi peste cari trece mereu un zâmbet palid, — bărbatul său s'a luat o hotărîre. Ea se simţiâ rănită adânc la gândul că feciorul său, crescut domnişor, va ajunge să trăiască în rând cu băieşii. ’ De altfel simţământul acesta nu eră strein nici de societarul Pruncul. El băgase de mult de seamă că feciorul lui e un om de nimic, care nu va face nici o ispravă la şcoală, dar se ruşinâ să-l aducă acasă. Apoi feciorul lui nici nu cheltuia atâta cât Ungurean: de cele mai multeori îşi petrecea pe banii acestuia. Pruncul nu che’ltuiâ prea mult fiindcă nu aveâ de unde. El eră mai setos debeutură decât Ungurean; acestuia îi plăceâ mai mult larma, cântecul şi uimirea ce o stăruiau în jurul lui petrecaniile pe cari Ie plăteâ. a Aşa şi în anul acesta. încă dela gară Ungurean trimise o telegramă la un prietin în capitală: „Dragă Vasilache! Comandă, în numele meu, o cină cu şampanie pentru patru- www.dacoromanica.ro 350 LUCEAFĂRUL Nrul 11. 1913. zeci de persoane. Vezi ş’adună băieţii. Să nu lipsească Pârvu". Iscălitura „Arhanghelul Ga-vril“. Ghiţă cercă să-l oprească dela o prostie ca asta. Dar fii înzadar. „Las’ măi, să mai apuce o sfârmîtură şi şoarecii bisericii! Or fi răbdat destul în vacanţa asta". „Şoarecii bisericii" erau universitarii cărora nu le da mâna să-şi facă cheltueli cu atâtea drumuri pân’ acasă, şi cari, astfel, îşi petreceau sărbătorile în capitală. Pruncul’eră bun bucuros, ştia că are numai şaptezeci de zloţi în buzunar, şi n’aveâ să piardă, deci, mult. El îşi îmbrâţişă colegul şi-l sărută pe obraz. „Trăiască Arhanghelul Gavril", strigă apoi, făcând semn crâşmarului să le aducă o pă-reche. ’ Doisprezece tovarăşi îi întimpinară încă dela gară. Fură duşi în triumf, în trăsuri, deadreptul la restaurantul „Splendid", unde Vasilache aranjase cina într’o sală închiriată anume. La intrarea lui Ungurean zeci de voci izbucniră în strigăte: „Trăiască Arhanghelul Gavril". Apoi, după ce-i strânseră mâna Iui şi a celorlalţi doi, tinerii făcură grabnic cerc în jurul lui Ungurean şi începură să cânte pe-o melodie de marş, în patru voci, aceste versuri datorite lui Vasilache: Din munţi coborilor Arhanghelul Gavril — Prea minunat copil — Sosi mântuitor! Din galbini are scut Şi platoşe din aur, întreg e un tesaur Cum nu s’a mai văzut. Veniţi cu toţi, copii. Genunchii să-i plecăm, „Osana!“ să-i strigăm, C’aduce zece mii. în slavă să-l suim, Apoi, pe braţe tari De universitari, Să simtă că-1 iubim! Ei cântau, legănându-se mereu, ţinându-se pe după cap, în vreme ce Ungurean, în mijlocul lor, cu faţa radioasă, da tactul, tăind mereu cu dreapta prin aer. După strofa din urmă tinerii strângeau tot mai tare cercul în jurul lui Ungurean, cântând: — Daţi cercul tot mai strâmt... Uşor să-l apucaţi, Iu slavă-l ridicaţi... Ura! dela pământ! Aici îl înăIţară pe braţe. Ungurean, strălucitor de fericire, balansa din braţe sâ-si tină * y t f echilibrul, tinerii, neîntrerupând nici pe-o clipă cântarea, îşi ridicară privirile spre el, grămă-dindu-se în cei ce-1 ţineau pe braţe. Ca soarele răsai Şi ’n zări senine treci! Coboară şi-ţi petreci Ne du cu tine ’n rai! Arhanghele Gavril Prea minunat copil, Din zări coboritor Ne vii mântuitor. La versurile din urmă îl lăsară domol şi sala răsună de nesfârşite urale. El, într’un târziu, le făcu semn cu mâna să se liniştească. „Fraţilor, zise el cu faţa strălucitoare, vă mulţumesc pentru cinstea’ ce mi-aţi arătat-o, pentru care vă pot încredinţa că şi potrivnicul meu din cer mă invidiază. Vă rog ocupaţi-vă locurile să vedem ce bunătăţi pot fi pe’ pământul ăsta nemernic!" ’ Alte urale noi izbucniră, şi ’n mare larmă universitarii şezură la masă! La dreapta lui Ungurean şezii Vasilache, la stânga lui Pruncul. Până ce ţinu cântarea, Ghiţă Ro-dean se strecură afară. Eră şi obosit de drumul îndelungat, şi, apoi, ştia că petrecania asta va ţinea până în zori. Dar lipsa lui nu se simţi, tinerii, în mare veselie, se apucară să cineze. Sala eră înaltă, spaţioasă, lumina electrică din candelabre o umplea de străluciri. Râsul, veselia tinerilor o ţineau într’un nesfârşit clocot. Deşi eră cină cu şampanie, Vasilache comandase, pentru început, vin. Se mânca, se băii cu veselie un restimp. Apoi, Vasilache se ridică la dreapta Arhanghelului Gavril. In sală se făcu deodată linişte, se auzi de câtevaori „pssst", şi Vasilache, un tânăr mai vechili, trunchios,’ pătrat, îşi începu discursul: Doamnelor şi domnilor! Sunt clipe de bucurii neînţelese, de bucurii transcendentale, când ni se pare că vieaţa e un vast fluviu ce ne poartă pe undele'-i săltăreţe. Zenitul deasupra noastră e ca un ochiu enorm de smarald ce ’nflăcărează inimile cu armonii divine. Nu mai suntem hu-mana gens ci angelica. Cerul şi pământul par’că se topesc de vibraţia efemeră a sufletelor noastre. ’ Doamnelor si domnilor! > Am avut fericirea de-a salută în mijlocul nostru pe sfinţitul Arhanghel Gavril, marele protector a lumii celor mici, a celor ce oar-becă în întunerecul diafan şi-s setoşi de-o rază violetă. A venit strălucitor de lumina nopţilor polare, ş’a binevoit a se umili şi a rămânea în mijlocul piticilor, când pe el îl chemau înălţimile Himalaii. Entuziasmul spec- www.dacoromanica.ro Nrul Îl, 1913. LUCEAFĂRUL 35? troscopic ce-1 simţim nu-l putem descrie decât poate să-l arătăm aplicând razele Rontgen. Dar vom povesti urmaşilor din generaţiile viitoare lumina minţii şi puterea închipuirii; emanaţii solare vor pluti peste veacurile viitoare şi vor duce ale noastre urale de „Vivat Ungurean! Vivat Arhanghelul Gavril“. Şi Ungurean şi ceilalţi tineri îi întrerupseră des discursul lui Vasilache cu hohote de râs cu strigăte de „Bravo! Trăiască!" ’ Acum uraiele fură nesfârşite şi la adresa lui Ungurean şi a lui Vasilache. După ce se mai liniştiră Ungurean îi şopti celui dela dreapta: „Par’c’ai mai slăbit, Vasilache? Nu. Dimpotrivă: dar s’aducem sam-pania“. ’ Tot hazul acestui tânăr pătrat eră că putea să ţină vorbiri fără nici un înţeles, să împă-recheze adiective cu substantive, care nici când ii’au fost puse laolaltă. Ungurean, pentru calitatea asta, îl preţuia mult, şi apoi îi plăcea că Vasilache nu se obosiâ să fi chefuit trei nopţi în şir. Dar acum abia beuse, abia începu să i se deslege limba, şi nu-i reuşi să spună un toast care să-l uimească cu totul pe Ungurean. Pentru ca să poată vorbi curat fără nici un înţeles avea nevoe să înghită cel puţin două chilograme de vin vechiu. Poate din admirare, poate din prea desul contact, Ungurean începu să-l imiteze pe Vasilache în vorbirea fără şir. Dar şi-I ţinea mereu de măestru, vedea că la perfecţia Iui Vasilache nu va putea ajunge niciodată, şi de aceea-i plăcea dacă putea auzi tot cap d’opere din gura prietenului său. Vasilache eră unul dintre universitarii cari nu se prea grăbesc, cari înţeleg că vieaţa cea mai fericită e vieaţa comoadă. La aranjatul chefurilor nime nu se pricepea ca el şi Ungurean. — îndată ce se aduse şampania, după cel dintâi pahar, comandă un cântec nou, apoi altul. Se aduseseră cutii cu ţigări, de-ajuns ca să aibă toţi tinerii ăştia’pe-o lună. Norii de fum începeau să se înalţe prin larma tot mai mare. ’ Pruncul se îngrijea ca paharele să se ciocnească tot mai des, Ungurean îl făcea pe Vasilache să se ridice mereu. Hohotele de râs, uraiele, cântecele umpleau mereu sala. în restimpuri între tineri se încingeau discuţii aprinse, pe cari la momentul suprem Vasilache le liniştea c’un toast. Târziu după miezul nopţii Ungurean îşi ţinu discursul obişnuit, care însemnă c’a’u ajuns la mijlocul p’etrecerii. „M’am gândit cu dragoste la voi, fraţilor, şi mi-a fost dor să vă revăd. Acum, că v’ani văzut, nu mai mă pot despărţi de voi. Veste nouă v’aduc, că până dimineaţă la opt nime nu se mişcă de-aici. S’acum să-l auzim pe Pârvu!“ ’ Pârvu eră un student în medicină pe anul al treilea; un băiat albeneţ, înalt, care îsi vedea binişor de carte, dar’nu se feriâ nici de chefuri. Eră un cântăreţ cum nu mai auzise Ungurean. Şi el, de şase ani de când e la universitate, a cunoscut mulţi cântăreţi printre tinerii ce se perândară prin capitală. Larma încetă acum şi Pârvu îşi începu cântecele. ’ Se aduse din nou mâncare şi beutură, alte cutii cu ţigări. Vasilache toasta în tot timpul cât nu cântă Pârvu, şi dimineaţa sosi în grabă. Dacă Ungurean ar fi fost în’buzunar numai cu cele trei sute ce i-a dat tatăl său, n’ar fi avut cu ce piăti cheltuelile nopţii acesteia. Dar, cât ţinu vacanţa, tatăl său îi’ mai dădu destui bani, de cari însă îşi uitase de-atunci. Luându-se la braţe merse cu Pruncul la locuinţa acestuia. Se întâmplă să doarmă de multeori laolaltă cei doi tineri, fie că se reîntorceau târziu de pe la chefuri şi nu se simţiau în siguranţă unul fără altul’ fie că, obosiţi, intrau în locuinţa ce le eşiâ mai întâi în drum, dar de cele mai multe ’ori din simplul fapt că nu aveau decât o singură locuinţă. Când Ungurean, când Pruncul rămâneau pe drum, pentru restanţele mari de chirie. La trei-patru luni se întâmplă chiar ca nici unul să nu aibă locuinţă, până ce nu le sosiau telegrafic bani de-acasă. In astfel de împrejurări se ajutau aşa că rămâneau până târziu prin cafenele, ori se plimbau pe străzile oraşului. Tocară mulţi bani aceşti doi Vălenari’prin locurile de petrecere ale capitalei. Rar luau o carte în mână, dar şi atunci o aruncau îndată cu disgust. Erau clipe când se gândeau mai serios la poziţia lor de studenţi întârziaţi, aveau uneori chiar mici remuşcărl, când totdeauna îşi propuneau să se pue pe ’nvâţat. Dar voinţa lor eră slăbită, şi mai ales veştile bune ce le primeau de-acas’ă despre „Arhanghelii" îi făceau să-şi continue vieaţa de chefuri şi de somn. ’ Ungurean ziceâ de multeori cu năcaz: „Cine dracu-I mai pune pe tata să mă avizeze de fiecare îmbunătăţire dela „Arhanghelii" ?“ Dar neplăcerea aceasta îi treceâ repede, şi după fiecare veste bună trăgeâ un nou chef. Părinţii-i avizau, fiindcă în faţa aurului cade orice judecată, orice consideraţii pentru cei mai mulţi oameni. Ii avizau fi’indcă se simţiau fericiţi, tari, neînvinşi, şi ca să-şi mărească bucuria le împărtăşeau si lor veştile bune. ’ ’ ’ (Va urma.) www.dacQFomanica.ro 358 LrCKAFĂKUL Nrul 11. 1013. Pe cerul plumburiu trec nori Din ce în ce mai deşi; în van aştept de-atâtea ori în calea mea să ieşi. Şi vechiu-mi dor s’aprinde iar; Aştept să te arăţi. Dar e ’nzadar, tu nu mai treci Pe drum, ca’n alte dăti. E primăvară; au înfrunzit Copacii toţi la noi. Dragi păsărele, v’aţi întors Din alte părţi şi voi. Toţi pomii-şi ning florile lor; Acum e prea târziu. S’a stins si cel din urmă dor » In sufletu-mi pustiu. Aşteptare. Străbat mereu acelaş drum Si viforul ascult; Eşti dus de mult în alte ţări Si rn’ai uitat de mult. } Dări de seamă. Al. Cazaban: între femeie şi pisică. Edit. inst „Flacăra". Bucureşti, 1913. S’a zis de cătră mulţi că d-1 Al. Cazaban e un om rău, că d-sa alege, din câte lucruri se pot vcdeâ în. vieaţă, tot ce e mai brutal şi mai respingător, şi că in opera d-sale literară nu găseşti un singur om „cum se cade": toţi sunt răi, — bine înţeles, ca şi autorul. Poate chiar din pricina asta, d-1 Mihail Dragoniirescu nu s’a simţit niciodată ispitit să trâmbiţeze in lung şi ’n lat însuşirile de scriitor ale d-lui Cazaban. îmi spuneâ odată d-1 Dragoniirescu: Schiţele şi nuvelele lui Cazaban trezesc în cetitor un sentiment de revoltă, şi, după mine, o adevărată lucrare de artă trebuie, dimpotrivă, să-ţi trezească in suflet un curent de bunătate. Nici vorbă că felul acesta de judecată al d-lui Dragoniirescu e cu desăvârşire greşit. Scriitorul, de sigur, are chemarea ca prin scrisul lui să-ţi deştepte anumite stări sufleteşti, dar scriitorului nu-i poţi fixă mai dinainte şi stările sufleteşti pe care trebuie să ţi le deştepte. Adecă de ce revolla să fie expulsată din rândul stărilor sufleteşti permise? Ar trebui atunci să con" damnăm pe Maupassant pentrucă a scris s.hiţa aceea aşa de puternică in care ni se arată în ce 'împrejurări au fost executaţi de cătră nişte ofiţeri prusiaci doi francezi cari plecaseră la pescuit. Câtă revoltă nu-ţi varsă în suflet fapta aceasta brutală a ofiţerilor prusiaci, cari cer pe urmă să li se facă o ciorbă din peştele rămas dela cei doi pescari executaţi. Dar tocmai ăsta a fost şi scopul lui Maupassant: să-ţi umple sufletul de indignare. Efectul unei opere de artă se vădeşte întotdeauna printr’o stricare a echilibrului nostru sufletesc, întărind unele tendinţe sufleteşti şi înăbuşind pe altele. Cu cât această stricare de echilibru lăuntric se săvârşeşte mai puternic, mai accentuat, cu atât şi opera de artă e mai izbutită. Din câte tendinţe şi din câte simţiri pot să se mişte într’un suflet, opera de artă trezeşte şi accentuează una singură. Şi tocmai aici stă, fără îndoială, puterea cea minunată a artei: să-ţi suprime tot sufletul tău, păstrând din el numai o parte, — o tendinţă, o pornire, un sentiment, — şi partea aceasta s’o intensifice atât de mult încât ea să aibă puterea să-ţi înlocuiască întregul tău suflet. Orice operă de artă se strecoară în lăuntrul nostru eliminând unele elemente sufleteşti şi păstrând altele. în cazul d-lui Cazaban, elementul sufletesc care se păstrează şi se scoate în relief e aproape întotdeauna sentimentul de indignare, ridicat uneori la intensitatea unei porniri de revoltă. D-1 Cazaban e un inare duşman al mi răgi ului in vieaţă. Ochiul d-sale străbate totdeauna până dincolo de aparenţele în care se invăluesc lucrurile, le destramă, le dă la oparte şi-ţi pune dinainte realitatea desbrăcată de orişice miragiti. A trece dela aparenţă la realitatea desbrăcată, — iată pasiunea cea mare a d-lui Cazaban. Şi dând la oparte aparenţele care îmbracă, realitatea ni se înfăţişează mai dură, mai colţuroasă, mai ascuţită. Iar efectul artistic al schiţelor d-lui Cazaban stă tocmai în contrastul neaşteptat dintre caracterul colţuros al realităţii descoperite şi dintre miragiul care a putut să te amăgească un moment. E aceasta o judecată pe care ne-am format-o cu impresii adunate din tot ce a sciis d-1 Cazaban. în volumul de faţă, bucata care vine cu mai multă putere în sprijinul acestei judecăţi e „Bodo-reanca", in care ni se înfăţişează contrastul dintre ceeace suntem dispuşi să credem că este un judecător şi dintre ceeace e cu adevărat. Judecător, — adecă împărţitor de dreptate. Aşa credem, şi nu e decât o aparenţă. în „Bodo-reanca", aparenţa e dată la oparte şi ni se pune în faţă realitatea brutală, colţuroasă, lăsându-ne să vedem ce e, de cele mai multeori, un judecător, — mai ales când se coboară în lumea satelor. E această schiţă a d-lui Cazaban o crudă sinteză a raporturilor dintre ţărănime şi dintre cei trimişi s’o cârmuiască. Alături de valoarea artistică, prin urmare, găsim şi o valoare socială. Mai departe, o altă schiţă: „Gree-rul", — care ne redă, în linii brutale, contrastul dintre ceeace ne-am deprins să credem despre greer, acest cântăreţ invizibil al câmpiilor, şi dintre ceeace se în- www.dacoromanica.ro Nriil li, 1913. LUCEAFĂRUL !i59 tâmplă uneori să fie un greer. Fiul unui moşier, obosit de sbuciuinul vieţii de oraş, se duce la ţară unde crede că va găsi o linişte odihnitoare pentru sufletul lui bolnav. Şi aci, o noapte intreagă, nu poate închide ochii din pricina unui greer care ţârâiâ necontenit undeva,^ în apropierea lui, până când, scos din minţi, se hotăreşte să dărîme soba din crăpăturile căreia veniâ târâitul chinuitor al greerului. Cetiţi apoi „V i 11 a Sofia , o altă schiţă puternică, şi veţi vedea că de ihulteori chiar şi ceeace ni se pare nouă că e cea mai s'gură realitate nu e decât o aparenţă, un miragiu la spatele căruia vom găsi un lucru cu mult mai mic, un fleac, dar care, lucrul ăsta mic, constitue adevărata realitate. Şi, călăuziţi de aceeaş judecată, cetiţi şi bucata dela urmă: „Mâna stăpânului". în toate schiţele d-lui Cazaban triumfă realitatea, realitatea nebănuită, realitatea care sbucneşte cu atât mai ascuţită cu cât a fost învăluită într’un strat mai gros de aparenţe. Triumful acesta al realităţii îl găsim şi în schiţa „înstrăinat". Aici ni se arată fuga unui puiu de căprioară din mijlocul unei turme de oi in care fusese crescut de mic. E această fugă a puiului de căprioară un splendid triumf al realităţii care nu se lasă înăbuşită. * Stilul d-lui Cazaban e in cea mai deplină potrivire cu judecata formulată până aci. E un stil cumpătat precis, plin de siguranţă şi de vigoare. Duşman al aparenţelor, d-l Cazaban e şi un duşman al cuvintelor, al figurilor şi al expresiilor banalizate. Substantivul gârbov ţi-1 înviorează printr’un adjectiv potrivit; imaginea ţi-o înfăţişează printr’o comparaţie netocită, şi peste tot, în fraza d-lui Cazaban vei găsi cuvântul reabilitat, înzestrat cu cea mai puternică expresivitate. Şi incă ceva: Cei cari vor să se inspire din lumea ţărănească au in d-l Cazaban şi un adevărat model de cum trebuie să te uiţi in această lume pe care am ajuns să n’o mai cunoaştem în literatura atât de artificială a zilelor noastre de „poporanism" forţat. D. Tornescu. Cronici. Actualităţi. Semne de descompunere. Monarhia austro-ungară trece prin o criză acută al cărei sfârşit nu se poate prevedea. După frământări interne de veacuri — între cari şi câteva răsvrătiri sângeroase şi o revoluţie generală — anul 1867 a readus, cu transacţiunea dintre Ungaria şi Austria, nădejdea într’un viitor mai consolidat al monarhiei dualiste. Deceniile ce s’au scurs de-atunci au confirmat, însă, că şi dacă transacţiunea a fost o soluţie politică nemerită în principiu, în practică însă s’a dovedit o fatală greşală prin latitudinea ce s’a acordat la anumiţi factori in ce priveşte felul interpretării şi aplicării legilor întemeiate pe această trans-acţiune. Monarhia austro-ungară a rămas o legătură meha-nică nu numai în ce priveşte raporturile dintre Ungaria şi Austria, ci şi în ce priveşte chiar înseşi raporturile interne ale acestor două state poliglote. în loc ca transacţiunea din 1867 să fi pregătit trecerea acestei legături mehanice într’o legătură organică (care însă nu poate să fie ficţiunea statului naţional unitar), — aplicarea volnică a legilor erei dualiste tot mai mult a diferenţiat interesele deosebitelor popoare din monarhie şi parte a dat naştere la noui tendinţe centrifugale, parte a alimentat şi întărit tendinţele centrifugale deja existente. Un conglomerat de popoare înrudite cu popoarele din statele naţionale vecine, cari ne încunjoară ca într’nn cerc de fier, monarhia austro-ungară şi-a cheltuit forţele cele mai preţioase iu sforţări de-a împiedeca izbucnirea violentă a conflictelor de rasiă. în loc să potolească nemulţumirile, a îngăduit suprimarea manifestării lor. în scopul acesta politica oficială a urmărit ţinta dublă: consolidarea puterii centrale (slăbirea autonomiei administrative prin statificarea treptată a administraţiei) şi consolidarea puterii armate. în jurul acestor două mari momente s’au dat loate luptele deceniilor din urmă. Crizele acute, urmate de repeţite schimbări de guvern, au avut la baza lor numai chestiunile constituţionale şi chestiunile militare. Toate celelalte conflicte şi frământări interne, in rândul intâi frământările în jurul reformei electorale, au fost numai conflicte de ordin tactic, provocate când dintr’o parte (de sus: prin ministrul de interne Kristoffy), când din altă parte (de jos: opoziţia ungurească). în interesul acestor două ţinte au fost jertfite toate celelalte preocupări, şi economice şi culturale; in interesul acestor două ţinte s’a îngăduit regimul abso-lutistic în Croaţia şi politica mânii libeie în Ungaria; în interesul lor se cheltuiau an de an sute de milioane, câtă vreme pentru ridicarea stării materiale a ţărănimii şi promovarea industriei nu se cheltuia nimic. Şi în clipa când cu concursul împrumutat al acestor doi factori, puterea centrală şi puterea armată, cele două ţinte păreau ajunse la un punct de culminaţiune (concurs împrumutat: Tisza a profitat de forţa armată ca în parlament să voteze legile militare şi revizuirea regulamentului, intern), răsar două fenomene caracteristice: procesul Lukâcs-Desy şi tradarea colonelului Redl. în sânul chiar al acc’or instituţii, cari au fost chemate să susţină constiucţia aceasta politică artificială, www.dacQFomanica.ro 3tiO LUCEAFĂRUL Nrul 11, l‘)l3. izbucnesc germenii corupţiei interne. Procesul pornit de ministrul-preşedinte Lukâcs împotriva fostului secretar de stat Desy a dovedit că sume însemnate, cari se cuveneau statului, au fost întrebuinţate pentru scopuri politice, in interesul partidului guvernamental. Tradarea colonelulului Redl, şeful statului major al unui corp de armată dela o frontieră expusă, care de ani de zile făcea servicii de spionaj unor ţări duşmane nouă, dovedeşte că şi în rândurile armatei s’a strecurat germenele corupţiei. Şi aceste nu sunt cele dintâi semne de descompunere. Cel mult sunt cele mai grăitoare. Procesului Lukâcs-Desy i-au premers alte procese de aceeaş natură; trădării colonelului Redl i-a premers cazul lui Hofrichter (pe care ambiţia de-a parveni l-a îndemnat să încerce otrăvirea rivalilor săi în rang) şi arestarea spionilor landric. O clădire ale cărei temelii încep să se descompună trebuie să se prăbuşească, — dacă temeliile nu se pot înlocui la vreme. Ion Grecu. s Literatură. Câteva chestiuni literare. Evident că r.e aflăm într’o epocă de supraproducţie literară. Se scrie mai mult decât oricând, dar din nenorocire se cugetă şi se simte mai puţin decât oricând. Aceasta o dovedesc operile literare cari apar de o bucată de vreme. Suntem in faţa unui absolvent de liceu a cărui minte a fost incărcată cu tot felul de lucruri pe cari n'a avut nici vremea şi nici puterea de a le asimila şi care de câte ori este obligat să-şi spună părerea în anumite chestiuni se pomeneşte recitând pasagii întregi din autorii cetiţi sau din lecţiu-nile profesorilor săi. Suntem — şi e fatal să fie aşa - în epoca aceea când abia am câştigat elementele primitive ale unei culturi, în acea periculoasă situaţie când se scrie corect, se vorbeşte declamatorie, se fac versuri după. tactul flaşnetei şi cu gândul la răsplata cassei şcoa-lelor, când banalitatea cea mai ucigătoare e îmbrăcată în cele mai corecte şi mai zornăitoare versuri. Se pare că nu e nevoe nici măcar să scrii, în înţelesul grafic, căci e atâta „praf literar" în aer, încât, lăsând hârtia albă pe masă, o găseşti după câtăva vreme acoperită cu sonete, fantezii, piese de teatru şi alte „drăcovenii", bune de vândut la bibliotecile de popularizarea literaturii, ori la revistele cu „intenţii frumoase". Şi oricât şi-ar bate capul, nenorocitul de cetitor n’arc să afle nimic nou din aceste scrieri şi. nici nu le va putea găsi vr’un defect. Acesta este răul cel mare. Prezenţa talentului în anumite locuri se bazează pe principiul vaselor comunicante. Cauzele acestei intolerabile stări de lucruri sunt multiple. Ne place să credem că şi neglijarea, aproape totală, a clasicismului în şcoalele noastre secundare (problema aceasta s’a discutat mult şi în Franţa) a contribuit la această zăpăceală litcraiă. Tineretul nostru nu cunoaşte autorii greci şi latini şi mai ales nu capătă nici o dragoste pentru ei in şcoală. Lipseşte apoi, cu desăvârşire, o critică severă care să menţină ordinea şi să clasifice valorile literare. Cu notiţele 1. Seului dela revista din Iaşi scrise după sentiment şi după gradul dc rudenie mai mult se sporeşte anarchia literară. „Convorbirile literare" cari sunt mai presus de orice, se feresc să-şi spună părerea, decât despre publicaţiile streine privitoare la antropologie, antropogeografie, antropomegalie, chestiuni după cari tânjeşte această naţie. * Nu există o tradiţie literară. Scriitorii cei mari s’au isolat şi n’au căutat să dea o îndrumare tinerilor cari se simţeau chemaţi să servească literile române. Unul dintre cei mai de seamă poeţi din zilele noastre îmi istorisea cum a fost luat de marele Caragiale ca „sâ-l înveţe meşteşugul". Intre tinerii scriitori nu e nici unul care să fi făcut ucenicie literară. Imediat ce s’a găsit o revistă să-i publice câteva perechi de versuri s’a şi dus la ministrul cultelor să ceară ajutor pentru „talent". Se uită că pe lângă talent mai trebuie şi o cultură solidă pentru ca să se poată scrie opere de valoare, inzadar vor sta scriitorii prin cafenele, cu ochii holbaţi în tavan, ca gâştele când întind ciocul în sus a ploaie, aşteptând să li se coboare inspiraţii. Vor scrie opere de acelea în care se spune că „doina se cântă din bucium", vor vorbi de moşi cari se scarpină in ceafă şi ţin luleaua în colţul gurii, de mătuşi şi babe cari putrezesc de neactivitate in ceardacuri. Vor căscă şi ei când vor scrie, in sâlă, aceste lucruri şi cu lacrimi, ca la descântecul de deochi, vor căscă şi cetitorii. Statul va în-curajâ literatura, care nu va însemnă decât foarte puţin. Dar mai e una din cauzele destul de însemnate care împiedecă determinarea unei mişcări literare serioase: Lipsa aproape complectă a traducerilor din operile marilor scriitori ai lumii. Nu cred să fie o literatură mai săracă în traduceri bune ca literatura română. Nici un autor mare nu e tradus complect. Pe Dante ni-1 va da complect, intr’o traducere care va rămâneâ pentru totdeauna, d-1 Coşbuc. încercări de a traduce „Divina comedie" a făcut d-na Maria Chiţu din Craiova, care a dat primele două părţi intr’o limbă corectă; de asemenea a încercat să traducă această operă în versuri şi d-l Gane. „Noua Antologie" publică într’un număr recent un studiu în care se arată că una dintre cele mai vechi traduceri ale operei lui Dante a fost in ungureşte! Dar Shakespeare? Dela bunele traduceri ale d-lui P. Carp nu şi-a mai găsit un bun traducător în româneşte. Cu o deosebită plăcere cetim acum traducerile d-lui Iosif, care se pare, în fine, că e cel mai chemat să încetăţenească în literatura română pe acest geniu. Cred că nu numai la noi, dar şi faţă de alte www.dacQFomanica.ro Nrnl 11, 1913. LUCEAFĂRUL 361 interpretări streine, traducerile d-lui losif sunt superioare, păstrând şi farmecul formei şi stricta redare a fondului. Iacă un pasagiu din „Visul unei nopţi de vară“ pus alături de original: Actul II. Scena I. Zâna: Peste văi colini, Mărăcini, hârtoape, Ţarcuri şi grădini, Prin foc şi prin ape, Trec plutind şi 'ntrec in zbor Globul lunii' plutitor. Şi stropesc cu rouă rece Cercurile ce le lasă, Doamna zânelor când trece Peste iarba mătăsoasă, Cu ale sale jupânite Care-s naltele crăiţe ... Pe-ale lor fuste-aurite Tu zăreşti aceste pete, Sunt rubinuri favorite Ale gingaşelor fete, Pete care cu parfumul Lor îmbălsămează drumul ... D-l losif a tradus şi „Romeo şi lulieta", „Hamlet" şi Richard al lll-lea. Poate că, de s’ar află in mijlocul unor oameni mai puţin preocupaţi de meschineriile vieţii de toate zilele, poetul ar fi incurajat ca să poată da literaturii române o bună parte din opera lui Sha-kespeare. in literatura română nu e mai nimic tradus sistematic din literatura engleză. Shakespeare, în special, a fost mutilat până şi de d-l Dauş, care traduce din toate limbile existente într’o formă mai seacă şi mai banală decât însuşi „Istoria literaturii române" de d-l G. Adamescu. Luaţi, bunăoară „M-me Bovary", sau „Salambâ" de Flaubert, apărute în ediţii luxoase la „Minerva" şi, dacă vreţi să vedeţi o sângeroasă maltratare a marelui scriitor, cetiţi-le! Sunt traduse de d-l Dauş! Oare dau-şi seama cei dela Minerva de serviciul atât de prost pe care il fac literaturii, publicând astfel de lucruri? Astăzi traduce toată lumea, nu ca pe vremile bune când traduceâ Negruzzi din Schiller, Eliade din Byron (din franţuzeşte însă după o ed. dela 1830), Râureanu publică cele mai bune traduceri şi localizări pentru tinerime, Maiorescu traduceâ din Schopenhauer şi Ibsen şi atâţia fruntaşi ai literaturii. Acum traduc băeţii din clasa I. liceală şi vând traducerile cu 5—10 lei la „Biblioteca pentru toţi". Să nu credeţi că veţi găsi în ţara românească un cetăţean care să ştie să conjuge două-trei verbe într’o limbă streină şi să nu se declare capabil să traducă ori şi ce operă literară. Mai de grabă renunţă la dreptul de vot sau la biletul de paradă de 10 Maiu, decât la vanitatea de a-şi vedeâ numele tipărit în josul unei traduceri. Căci: Qui, dans Roumanie, N’a son grain de folie? ca să parafrasăm versul lui Musset, privitor la Italia. Nu cred că se poate află undeva o mai mare lipsă de respect faţă de memoria marilor scriitori ai lumii, decât la noi. Şi cu toate acestea, scriitorii români, Societatea scriitorilor, nu ia nici o măsură, nu face ca printr’o acţiune energică să piară gustul editorului, cult tot cât o cismă de toval nelustruită, de a mai speculă publicul cu traduceri stupide. în Germania, am auzit o anecdotă privitoare la actorii vagabonzi de pe vremuri cari înjoseau arta. Şe zice că o astfel de trupă jucâ „Hoţii" lui Schiller într’o şură, dintr’un sat. Când actorul, care făceâ pe Karl Moor, vociferâ şi strigă: „Tată, tată, tu eşti tatăl meul" (Când găseşte pe bătrânul Moor închis în turn) un bou pătrunde mugind în şură şi crezând că artistul il provoacă la luptă se repede asupra-i şi-l goneşte. De-atunci n’a mai îndrăznit să mai joace prin sate. Pentru profanatorii cu traducerile se potriveşte această anecdotă. Şi iată cum .şi traducerile sunt o cauză a anarchiei literare de azi. Dar despre această chestiune ne vom mai ocupă. _ D. N. Ciotori. 0 Scrisoare din Franţa. Alfons XIII la Paris. — Prietinia franco-spaniolă. — Spania lui Edmond Rostand. — Un eveniment literar în cimiterul Montmartre: inaugurarea bustului lui Catulle Mendes. Printre căscile lucitoare ale cuirasierilor în cari soarele de Maiu se resfrângeâ uluitor, l-am văzut, dealungul Câmpiilor Elysee, pe Alfons XIII zâmbind Parisienilor cari-l aclamau sub cerul albastru de primăvară. Regele Spaniei a venit la Paris, nu numai ca un prieten al Franţei, dar şi ca viitorul ei aliat. După penibilele alternative de umbre şi de lumini, convenţia marocană între cele două surori latine s’a încheiat, în sfârşit. Opera lor civilizătoare se va urmă paralel şi armonios de acum încolo în imperiul şerif ian. Nimeni nu ignorează că lui Alfons XIII, mai cu osebire, i se datoreşte aplanarea dificultăţilor diplomatice ale convenţiunei franco-spaniole. El a năzuit cătră buna ei reuşită cu blândeţea şi cu fermitatea pe cari i le-a inspirat inalterabila simpatie ce a avut-o întotdeauna pentru Franţa. Vizita lui în capitala acestei ţări se pare că însemnează şi începutul unei alianţe politice intre ambele popoare pe terenul european. In epoca noastră de înarmări şi de grupări, când puterile mari şi mici îşi întăresc fără preget situaţia lor internă precum şi prieteniile lor din afară, Spania se pregăteşte să facă cei dintâi paşi cari s’o scoată din searbădă ei neutralitate. Interesele şi simpatiile ei o apropie de tripla înţelegere. Apropierea aceasta îi va impune măsuri serioase întru întărirea ei militară, măsuri pe cari va începe, spune-se, să le realizeze cât de curând. Iată de ce călătoriei lui Alfons XIII în Franţa i se acoardă în cele două ţări vecine o însemnătate aşa rai: Ovcr hill, over dale Thorough bush, thoiough brier, Ovcr park, ovcr pale, Thorough fluod, thorough fire I tio wander every whcrc, Swiftcr than iile moon’s sphere... www.dacQFomanica.ro 362 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1913. de mare. Intrarea lui in Parisul însorit a fost aproape triumfală. Francezii il iubesc pe acest monarh tânăr, amabil şi voios, care ştie să le surâdă cu atâta gen-tileţă. Ei îl iubesc mai ales pentru curajul pe care l-a dovedit cu prilejul atâtor atentate îndreptate împo-triva-i. De aceea l-au şi aclamat cu atâta însufleţire dealungul Câmpiilor Elisee inundate de raze, şi pe imensa piaţă a Concordiei, cu statuele ei de piatră. Faptul că d-l Poincare a primit în regele Spaniei pe cel dintâi Suveran strein venit oficial în Franţa sub septenatul său a mărit şi mai mult această insuflerire. * In vremea aceasta, printr’o coincidenţă interesantă, teatrul Porte Saint-Martin a sărbătorit a o miia reprezentaţie a lui Cy ra n o de Bergerac. Apropierea acestei piese măiastre de prietenia franco-spaniolă ne este permisă. în vinele lui Edmond Rostand curg şi câteva picături de sânge spaniol, moştenite dela mama lui. Vă aduceţi aminte că în Cyrano, — prin scena răsboiului, dacă nu mă înşel — el îşi exprimă stima sa pentru Spanioli, aducând omagii cavalerismului acestui neam care a avut în trecut atâtea ciocniri aprige, dar leale, cu poporul francez. Dar nu numai în cea mai celebră piesă a sa ne vorbeşte Rostand cu simpatie de Spania, ci şi în câteva din poeziile lui. Una din ele îmi cântă in memorie pe când scriu aceste rânduri. Poetul ne descrie într’ânsa frumuseţile ţărilor basce unde-i place să locuiască, acolo, la hotarăle Spaniei: Ou, sans quitter ma France, J’entends mon Espagne chanter. * Acelaş Edmond Rostand a rostit, în ziua de lSMaiu, un discurs, fără îndoială emoţionat, cu prilejul inaugurării monumentului lui Catulle Mendes în cimiterul Montmartre, unde răposatul scriitor doarme somnul de veci. Mi-e încă în suflet mişcarea pe care a stârnit-o la Paris tragicul său sfârşit. L-am aflat, ca atâţia alţii, din ediţia specială a ziarelor de după amiază. De atunci au trecut patru ani; dar nu voiu uită niciodată impresia de groază şi de milă care m’a scuturat, când am văzut fotografia cadavrului lui Mendes, aşa cum a fost el găsit, strivit de păretele tunelului în care a avut loc drama. Vă mai amintiţi poate cum a murit nefericitul poet. După o seară plină de însufleţire petrecută într’o casă amică, el a luat, după miezul nopţii, trenul spre Saint-Gerniain unde îşi avea locuinţa. în vagon a adormit. Din noaptea neagră, trenul intră într’un tunel. Tocmai atunci, Catulle Mendes se deşteptă, şi, buimăcit de somn, se vede, înşelat de sgomotul sonor al trenului sub boltă, el îşi închipui că se află în staţia cătră care tindeâ. Ce s’a petrecut atunci, a fost reconstituit a doua zi, după probabilităţi. Se pare că scriitorul a deschis uşa şi a sărit afară; dar, împiedecându-se de bastonul său, el a fost proiectat cu putere pe păretele de piatră unde s’a sdrobit. Dimineaţa cadavrul său a fost găsit şi identificat. Eră grozav de mutilat şi presărat cu frânturile bastonului de abanos... Cu un an înainte, într’un amurg de Iulie, un prieten mi-1 arătase pe bulevardele mari unde ne plimbam. Am şi acum în faţa ochilor această arătare. Mendes păşiâ încet şi greoiu, cu trupul său scurt şi gros, dar cu un cap de Jupiter încărunţit. Mergeâ cu panamaua dată pe ceafă şi se adresă cu vioiciune lui Adolphe Brisson care-l însoţiâ. Aceasta a fost întâia şi ultima oară când l-am văzut. Acum, când nu mai este, când influenţa sa ca om a încetat să ne fascineze, putem să presupunem că opera sa nu va dura, cel puţin în marea ei parte. Talentul lui Mendes, strălucitor dar artificial, s’a exer-ciat prea mult în magnificenţă verbală şi prea puţin într’un scris adânc omenesc, pentru a nu fi dat ui-tărei. Este adevărat că în vieaţa sa poetul a avut o înrâurire considerabilă asupra mişcărei literare din Franţa, în ultimele ei decenii. Elevul şi familiarul lui Hugo, ginerile lui Theophile Gautier, tovarăşul lui Baudelaire, Catulle Mendăs îşi asociase numele de cele mai interesante evenimente artistice ale vremei lui. Tot el a fost acela care a făcut cunoscut Francezilor geniul muzical al lui Wagner, în favoarea căruia a dus o campanie lungă şi înflăcărată. Afară de aceasta, prin cultura lui imensă, prin amabilitatea, bunătatea şi veşnic tânărul său entuziasm artistic, Mendăs îşi creiase un număr mare de admiratori şi de prieteni, în Franţa şi în afară de ea. Farmecele persoanei lui s’au resfrânt şi în articolele criticilor săi. Pe artiştii cei tineri îi protejâ şi eră veşnic în căutarea talentelor noi. Să-i fim recunoscători că l-a ajutat şi ni l-a revelat pe Courteline şi pe alţi câţiva scriitori de talent, dar să nu uităm că tot frumoasei lui intenţiuni de a-i încuraja pe artiştii obscuri îi datorăm noi faptul că ni s’au impus mediocrităţi ca d-l Charles-Henry Hirsch, acest norocos samsar literar, şi flecare ca d-ra Lencru, spre pildă, ale cărei piese stufoase şi vagi au fost jucate, graţie lui Mendes, pe scena teatrului Odeon. în cimiterul Montmartre, aşezat în inima oraşului, şi deasupra căruia Parisul murmură, vâjâie, ropotează necontenit: de desuptul străzilor suspendate de pe cari trecătorul priveşte distrat la albele monumente funerare şi la palidele candele abia zărite sub aurul luminei de zi — se nimiceşte, în definitiv, o personalitate simpatică şi un spirit încântător. Edmond Rostand, care l-a iubit mult, a evocat cu emoţiune vieaţa bogată şi moartea tragică a acestui poet sclipitor, dar puţin profund. Adrian Corbul. s Artă. Operă românească în Sibiiu. în schimbul concertelor obicinuite, anul acesta reuniunea de muzică ne-a dat reprezentaţie de operă, o ideie, care a fost primită cu multă simpatie de public. Dovada ne-a dat-o cele patru seri, în cari teatrul eră tixit de lume. Acest gest din partea publicului nu e a se consideră ca o sete de spectacole, ci mai mult ca www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1913. LUCEAFĂRUL 363 o manifestare de a se abandonă — pentru câtăva vreme cel pu|in — concertele greoaie de oratorii şi în locul lor să se împământenească opera. Cerere îndreptăţită, de care credem că conducerea reuniunii va ţineâ seamă în viitor. S’au jucat două opere într’un act, diferite ca stil, amândouă însă de-o originalitate izbitoare. Cea dintâi „Secretul Susanei" e o farsă în genul lui Courteline, la care Ferrari a scris o muzică drăguţă, ţinută într’un stil elegant, vioi şi vesel. Cuprinsul pe scurt e următorul: în vieaţa soţilor Qil tineri însurăţei — un neînsemnat incident provoacă o grămadă de scene agitate. Bărbatul venind acasă, simte fum de tutun în cameră şi în bur.ă credinţă că nimeni din ai casei nu fumează, intră la bănuială, că nevastă-sa are întâlniri tainice cu cineva. Această bănuială se descarcă într’o scenă violentă, în urma căreia, bărbatul se hotăreşte să o surprindă. Sub un motiv oarecare pleacă de-acasă, dar în scurtă vreme se întoarce şi găseşte pe nevastă-sa fumând. Urmează explicaţii şi de bucurie că bănuiala nu s’a adeverit, bărbatul care îşi adoră nevasta îi cere o ţigaretă şi fumează împreună. Rolul bărbatului a fost susţinut conştienţios de d-l Ionel Crişan, cântăreţ de operă. în rolul Susanei d-na Tr iţea nu, pe lângă o voce care câştigă pe zi ce merge în sonoritate şi vigoare, ne-a surprins cu un talent dramatic de o înaltă calitate. Scena romanţei a fost superbă. O creaţie simpatică şi originală a făcut d-l A. Lorenz, actor german, în rolul servitorului. Punctul de căpetenie al serilor a fost insă „Cavaleria rusticană", cunoscuta dramă muzicală a italianului Pietro Mascagni, care i-a adus aşa de mari succese. , Poate calităţile piesei, poate înrudirea de sânge cu poporul italian, a făcut ca întreg ensemblul să joace cu atâta căldură, care a hotărît succesul acestor reprezentaţii. Asupra subiectului credem că nu mai e de lipsă să insistăm, deoarece piesa e tradusă de multă vreme în româneşte. Ne vom mărgini la jocul de scenă. Deşi corul de dame cam anemic, am avut în schimb un cor de bărbaţi puternic şi păşirea lui, cât şi a soliştilor ne-a dat sensaţia realităţii, care a contribuit mult la profunda impresie ce-a făcut această piesă. Rolul lui Turiddu l-a jucat d-l St. Mărcuş, cântăreţ de operă, care are un tenor îngrijit şi destul de puternic şi un remarcabil temperament de scenă, care are să-i înlesnească câştigarea de succese in cariera actoricească. Alături de el, d-l Ionel Crişan s’a susţinut in Alfio, cu mult curaj şi cu mult talent. Cu un joc inteligent şi o voce simpatică, ne-a surprins d-şoara Greavu în rolul Lolei. Acest debut ne îndreptăţeşte să aşteptăm dela d-şoara Greavu pe viitor şi alte creaţii de artă. îngrijit a jucat d-na M. Crişan în rolul mamei Lucia. Ca o încoronare a debuturilor d-sale, d-na Triteanu ne-a dat în rolul Santuzzei o creaţie desăvârşită. Etapele aşa de frumoase, pe cari le-a trecut în vieaţa creaţiunilor această cântăreaţă de rassă, cu jocul ei pasionat şi îngrijit, a consacrat-o între figurile noastre artistice, ca pe una din cele mai de valoare. Şi a fost ceva de tot natural, ca publicul, prin sgomotoasele aplauze şi bogatele cadouri de fio'i, să răsplătească munca acestei artiste. înscenarea, cu mijloacele de scenă de care dispune teatrul orăşenesc din loc, a fost mulţumitoare. Ca încheiere trebuie să aducem cele mai mari elogii dirigentului Henrich dela Troppau, care luând conducerea reuniunii în ultimul moment, a ştiut să învingă cu mare bravură, dificultăţile reprezentaţiilor date. E. a Cronică ştiinţifică. Chestiuni de Fiziologie. Bagheta izvoarelor. Se pare că timpul vrăjitorilor încă nu s’a dus. Mai sunt şi astăzi. Vrăjitorii noştri cearcă să-şi întemeieze cunoştinţele lor pe o bază ştiinţifică. Astfel de vrăjitori sunt cercetătorii izvoarelor, cari în mână cu o baghetă (vergea fermecată) în formă de furcă, străbat câmpiile în cari caută apă. Aproape în fiecare zi cetim, că în cutare loc d-l X. Y. cu o baghetă în mână a putut descoperi izvor de apă, unde mai înainte zădarnic a căutat inginerul. In oraşul Z. magistraţii au rugat pe geologul Dr. Heirn să le găsească un izvor să poată provedeâ oraşul cu apă. Oraşul e aşezat pe o pătură groasă de lut galben în care înzadar ai cercă să faci fântână. Dr. Heim a anunţat deci, că nu se găsesc izvoare in apropiere. Atunci consiliul oraşului a chemat cer.etători de izvoare, cari în un anumit loc spuneau că se află apă. Săpând in afunzime de 4 m. de fapt au aflat în acel loc izvor bogat de apă. Acest izvor nu a ţinut decât o săptămână şi a secat; eră hrănit din o traistă subpământeană in care s’a adunat apa dela suprafaţă. Geologul nu putea şti despre existenţa ei, dar vrăjitorul a găsit-o, condus de un simţ deosebit. Bagheta izvoarelor e cunoscută din timpurile cele mai vechi, dar niciodată nu s’au ocupat oamenii aşa de mult cu ea ca în timpul din urmă. Bagheta e de multe feluri: o ramură bifurcată sau o sârmă îndoită în formă de V., poate fi făcută din os, din lemn şi din metal. Cercetătorii o ţin în mâni aşa cum apare şi din figurile alăturate. Cele 2 capete ale furculiţei trec printre degetul cel mic şi inelar prin palma strânsă de degetul cel mare. Degetele strânse în pumn se deschid în sus. Vrăjitorii, de cele mai multe ori, oameni de bună credinţă, ţin baghetele orizontal şi străbat cu ele câmpiile în cari caută apă. în câte un loc vergeaua arată spre pământ, plecată sub anumit unghiu, în alt loc se ridică în sus. în aceste locuri se găsesc izvoarele şi din unghiul de închinare cercetătorul poate spune şi afunzimea la care se află izvorul chiar şi bogăţia lui. www.dacQFomanica.ro 364 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1913. Când acest fenomen l-ar putea arătă un singur om, i-ar zice lumea şarlatan şi ar trece la ordinea zilei. Dar între aceşti vrăjitori sunt oameni de bună credinţă, cari prin cercetările lor au găsit izvoare în astfel de locuri unde ştiinţa de până acum nu a putut descoperi nimic. Au încercat deci oamenii să explice întreagă vrăjitoria. -- Unii au cercat să explice prin puterea magnetică a pământului, — atunci când încă nu se ştiâ ce e magnetismul, — şi îşi închipuiau că un magnet ar putea trage şi o bucăţică de lemn. Mai târziu cunoscând electricitatea, ce eră mai natural decât să spună că electricitatea atrage şi respinge bagheta. în timpul din urmă cunoscând fenomenele radioactivităţii, unii cearcă să explice cu puterea radioactivă a izvoarelor şi apelor subterane. Apele au totdeauna o mică putere radioactivă, şuvoaiele de sub pământ influinţează cu energia lor bagheta care dă semn despre existenţa izvorului. Dacă aceste presupuneri ar fi întemeiate, bagheta ar trebui să se mişte va puteâ explică că cu ajutorul baghetei se găsesc minerale, obiecte de valoare ascunse în pământ şi peşteri? Stăm înaintea unei probleme greu de rezolvat. Poate să fie un lucru elementar pe care nu-l înţelegem, dar se poate să fie aceasta începutul unei noi ştiinţe. Aşa precum prin frecarea sticlei cu postav s’a început electrotechnica, stăpânitoarea lumei de astăzi, s’ar puteâ ca cercetările cari ar cercă să lămurească rostul baghetei să ne aducă lumină în unele probleme de ordin psichic. în Paris s’a ţinut în zilele acestea un congres pentru psihologia experimentală. Vreo 20 de oameni cu bagheta în mână au arătat că nu e vorbă de o simplă înşelătorie. Patru dintre ei au pus în uimire pe membrii congresului. Au putut spune exact unde se găsesc peşteri sau gropi subterane, la ce adâncime şi cât de mari. Despre existenţa acestora ştiinţa nu poate da seamă; să poată oare „geologul practic?" Nu am aveâ chiar şi în acest caz multe alte probleme de ex- chiar şi atunci când în loc să fie ţinută de un om, ar fi prinsă in un stativ de metal sau lemn, şi ar trebui să se mişte în mâna fiecărui om. De fapt ea se mişcă numai in mâna unora. E deci evident că mişcarea baghetei atârnă dela omul, care o poartă. Chevreul zice că bagheta izvoarelor se mişcă prin un joc inconştient al muşchilor şi se pare că acesta e şi adevărul. E cu mult mai greu să se adeverească ce produce acest joc inconştient al muşchilor. De unde e acest joc când omul ajunge deasupra izvoarelor? Ce înflu-inţă fiziologică au adâncimile asupra organismului omenesc? Să ştie d. e. că în deşerturi fără apă, caii sălbatici şi cămilele adulmecă izvoarele în depărtări de mai mulţi kilometri. Dar cu ajutorul baghetei au putut oamenii să descopere mine de aur, argint, fier, şi aramă, peşteri subpământene ş. a. Ce influinţă poate aveâ deci Pluto asupra organismului nostru? Până când eră vorba să explice cum se pot găsi izvoare cu bagheta mai aveam oarecare indicii. De cele mai multe ori aceşti vrăjitori moderni găseau apă în acelaş loc unde ar fi găsit şi geologul cu puţină bătae de cap. Li-au zis deci învăţaţii, că cercetătorii izvoarelor sunt geologici practici. Din formaţiunile dealurilor, văilor şi din calitatea solului fac unele deducţiuni asupra apelor subpământene şi inconştientul din noi pune bagheta în mişcare. Dar cum se plicat. Inconştientul din firea noastră ne întinde mâna. Oare instinctul să ne spună aceste lucruri, şi atunci cât de adânc e el? » Se prea poate că bagheta izvoarelor să aibă şi altfel de aplicare practică. Mulţi oameni cred că în locurile unde se întâlnesc şuvoaie de ape subterane, fulgerile izbesc mai des. Cu ajutorul baghetei se pot descoperi astfel de locuri. Liga societăţdor de asigurare germane a pus chiar un premiu pentru luminarea acestei chestiuni. (Celor ce se interesează mai deaproape vom spune în ce loc să se adreseze pentru câştigarea premiului, dacă bagheta nu le-ar arătă drumul). încercaţi-vă norocul cu bagheta în mână! Veţi puteâ face, în cazul cel mai rău, o bună preumblare. * rr Somnul. S’au schimbat vremurile. Pe timpul lui Omer somnul bătând din aripi se apropia de ostaşul obosit şi-l învăluiâ cu adierile lui îmbătătoare. Astăzi în vremea fiziologilor Pieron şi Legendre el este o boală ca toate boalele şi părintele lui nu mai este un zeu aripat, ci o materie veninoasă care influinţează asupra nervilor. Muncind, organismul consumă o parte a hranei ce o dăm zilnic corpului. Precum la ardere rămâne cenuşa, tot aşa rămân şi în organism anumite substanţe cari nu pot fi consumate şi cari prin prezenţa lor împiedecă funcţionarea regulată a diferitelor organe, dacă www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1913. LUCEAFĂRUL 365 nu le chiar înveninează. Cât timp omul e treaz, sistemul nervos lucrează mereu. Chiar şi în repaos, centrele nervoase sunt tot aşa de încordate ca şi în lucrare, gata să primească orice fel de impresii. încordarea aceasta consumă energie şi în celulele nervoase rămâne un fel de lichid care împiedecă activitatea celulelor precum cenuşa împiedecă arderea. Lichidul acesta al oboselii celulelor nervoase a fost găsit acum de curând de fiziologii francezi Pidron şi Legendre. Neuronii încărcaţi cu acest lichid, prin tinc-tură nu se mai colorează aşa de mult ca cei sănătoşi şi în jurul nucleelor au un învăliş mai întunecat. Experimentele le-au făcut cu 13 câni, cari nu au dormit 150—200 ore. în sistemul nervos al animalelor obosite au mai observat şi alte schimbări a căror studiare încă nu e terminată. Lichidul obositor, introdus în corpul animalelor odihnite a produs oboseală şi somn în organismul acestora. Incărcându-se neuronii de acest lichid activitatea lor încetează şi au lipsă de răpaos ca circulaţia sângelui să transpoarte, plămâni şi rinichii să cureţe materiile străine. Iar aceasta e posibilă numai în timpul în care organismul întreg pauzează, în timpul somnului. Dacă sângele ar putea transporta mai uşor materiile obositoare din neuroni, noi nu am fi siliţi să dormim a treia parte a zilei. Cu cât se oboseşte mai mult sistemul nervos, cu atât mai mult trebuie să dormim. O lucrare psihică reclamă mai mult somn decât una fizică. Comunicatul medicilor francezi pare a fi o apologie a somnului ca măsură a activităţii spirituale. Dormi mult fiindcă te-ai gândit mult şi adânc. De acum putem dormi in pace! * Moartea naturală şi nervositatea. Cele mai noi şi mai avansate păreri în ştiinţa medicală despre moartea naturală se pot rezumă în o propoziţie care la aparenţă e o contrazicere a obiectului: Toţi câţi mor de moarte naturală, mor înveninaţi. Boalele cu bacilii lor, nu omoară direct ci înveninându-ne cu toxinele ce le produc în corpul nostru. Dacă organismul se poate luptă cu toxinele microbilor, am mai avut zile. Moartea nu se apropie decât de organismele slăbite. E deci natural ca ştiinţa medicală să-şi îndrepte paşii căutând influinţa ce o au diferitele se-creţiuni asupra organelor. Sunt o seamă de medici cari cred, că diferitele sucuri, secreţiuni ale organismului sunt principalii factori ai sănătăţii, binelui sau răului de pe pământ. Un medic chimist spune că nervoşii au o mai mare cantitate de acide în corpul lor. Acidele presionează asupra sistemului nervos şi acei, cari sunt în împrejurimea celor cu multe acide în organism, trebuie să sufere nervozitatea lor. îndeosebi acidul fosforic ar fi cel mai mare vinovat. Nimicim acidele de prisos şi am vindecat şi nervozitatea. Ar fi o bună invenţie în timpul nostru, când fiecare are pe câte cineva de vindecat. * Tuberculoza cel mai mare gâde al omenimei până acum nu a putut fi împiedecată, decât cu succese în-doelnice ale unei vindecări naturale. Doi medici M e h I e r şi Ascher spune că ar aveâ succese cu un preparat pus în comerciu cu numele de Euzytol. O infusiune directă a acesiui preparat vindecă chiar cazuri în cari mai înainte moartea eră sigură. Omorând bacilii, vindecă ranele plămânilor. Tot in contra tuberculozei a preparat şi Dr.-ul Friedmann un ser pe care l-a vândut in America cu 1,925.000 dolari. în Statele-Unite s’au înfiinţat 36 institute Friedmann cu spese de 24 milioane cor. în Europa nu a dat voie să-l întrebuinţeze, dar dacă se va adeveri de bun, binefacerile acestei medicine se vor simţi şi în continentul nostru. Americanul e mai practic decât să cheltuiască zadarnic. * Dervişii mohamedani sunt cunoscuţi şi la noi prin fenomenele de extaziune ale levitaţiei. într’un mod misterios, contrazicând legilor fizicei (gravitaţiunii) se ridică in aer şi stau nemişcaţi fără ca să fie sprijiniţi. Prof. Schwidtal din Posen se va duce în curând la Cairo şi din încredinţarea miliardarului And. Carnegie va cercă să pătrundă în tainele acestui ord călugăresc. Victor Stanciu. 0 A însemnări. Protocolul dela Petersburg. Publicăm acest document istoric, care completează expunerile din primul nostru articol: „Conferinţa ambasadorilor, întrunită la St.-Peters-burg şi la care au luat parte, sub preşedinţia ministrului imperial al afacerilor străine al Rusiei, ambasadorii Germaniei, Engliterei, Austro-Ungariei, Italiei şi Franţei, spre a se pronunţă asupra diferendului care s’a iscat între guvernele bulgar şi român cu privire la graniţa de miază-zi a Dobrogei: Dupăce a examinat revendicările formulate de România şi concesiunile oferite de Bulgaria. Decide: 1. Oraşul Silistra trebuie atribuit României. Noua fruntarie româno-bulgară va plecă dela un punct pe Dunăre, la aproape 3 kilometri, la apus, de periferia Silistrei, va tăiâ drumul Şumlei, apoi drumul Varnei, deasemenea la aproape 3 kilometri de periferia oraşului şi va ajunge direct la fruntaria actuală. O comisiune mixtă bulgaro-română va fixă la faţa locului, într’un termin de trei luni dela data prezentei decisiuni, linia frontierei. La nevoe ea îşi va puteâ adăogă experţi numiţi de puterile mediatoare. 2. Guvernul român va da o indemnitate acelora dintre supuşii bulgari locuind Silistra, sau teritoriul înglobat Ia noua frontieră, cari vor fi făcut cunoscut, într’un termin de şase luni, începând dela prezenta decisiune, dorinţa lor de a părăsi oraşul sau teritoriul mai sus delimitat. O comisiune mixtă bulgaro-română, dupăce va fi constatat paguba, va fixă totalul indemnităţei. La nevoe ea va puteâ să-şi adaoge experţi numiţi de puterile mediatoare. www.dacQFomanica.ro 366 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1913. 3. Conform angajamentului pe care s’a declarat gata să-l ia, Bulgaria nu va ridică nici o fortificaţiune dealungul frontierei actuale, dela Dunăre la Marea Neagră. O comisiune mixtă va determină într’un termin de şase luni, începând dela prezenta decisiune, zona în-lăuntrul căreia Bulgaria îşi interzice de-a construi lucrări întărite şi se obligă să radă acele din lucrările sale cari s’ar puteă găsi acolo. La nevoe, ea va puteă să-şi adaoge experţi numiţi de puterile mediatoare. 4. Conferinţa înregistrează declaraţiunea făcută la Londra de delegatul Bulgariei şi consemnată în protocolul dela 16/29 Ianuarie 1913, după care „Bulgaria consimte a da autonomia şcoalelor şi bisericilor cuţo-valahilor aflători în viitoarele posesiuni bulgare, întru cât aceste şcoli vor fi frecventate de copiii cuţo-valahi, şi de a permite crearea unui episcopat pentru aceiaşi cuţo-valahi, cu facultatea pentru guvernul român de-a subvenţionâ, sub supravegherea guvernului bulgar, numitele instituţiuni culturale". înainte de a se despărţi, conferinţa ţine să aducă omagiu dispoziţiunilor cunoscute ale Bulgariei de-a menţine şi de-a strânge din nou legăturile sale de prietenie cu România. Dispoziţiunile acestea uşurând în mod deosebit sarcina sa, conferinţa exprimă convingerea că puterile vor ţine seama Bulgariei de jertfele pe cari a fost în situaţiune de-a i le cere. Făciit în 8 exemplare la St.-Petersburg 26 Aprilie până ’n 2 Maiu 1913. — Sazonow, F. Pourtalăs, George \V. Buchanan, D. Thurn, A. Carlotti, Delcasse". 8 Ady Endre. E numele unui poet ungur neaoş, modernist şi — nu te miră d-le Isac — de talent, care a îmbogăţit literatura ungurească cu creaţiuni artistice de valoare, nu ca d-1 Isac pe cea românească. Ady e un suflet democrat, un socialist, care se simte cetăţean al pământului întreg, toţi oamenii îi sunt fraţi, afară de cei proşti şi fără de talent... Excepţie face numai cu d-1 Isac, dacă e adevărată lauda modernistului nostru că e prietin cu Ady. Talentatul scriitor ungur în Nr. 10 din 16 Maiu a. c. al revistei „Nyugat" se angajează la o „dispută" cu d-1 Goga, apărând pe Ovreii literaturii ungureşti. „Dumnezeu a creat un singur lucru bun pe seama Ungurilor, pe Ovrei" ne spune d-1 Ady, cari au regenerat rassa şi gândirea ungurească, au europenizat-o. Şi d-1 Ady găseşte explicaţia antisemitismului românesc concretizat de d-1 Goga, în invidia ce o avem faţă de cultura ungurească superioară, pe care noi nu o vom puteă cuceri nici atunci când vor fâlfăl steagurile româneşti in inima Ardealului şi dorobanţii regelui Carol vor poposi pe malurile Tisei. Regretăm că mintea cizelată a d-lui Ady n’a înţeles articolele prietinului său Goga, care a susţinut un singur lucru: că prin introducerea elementului ovreiesc în sânul poporului unguresc s’a falşificat caracterul etnic al acestuia şi s’a desnaţionalizat cultura lui. Nu e vorba despre superioritatea sau inferioritatea acestei culturi, ci de caracterul ei naţional. D-1 Ady nu poate contestă că fiecare popor îşi are cultura lui proprie, rezultată din fiinţa lui etnică. îi recomandăm să cetească cartea: „La naţionalii francaise, sa formation" de Jules D’Auriac (Bibliotheque de Philosophie scienti-fique), unde se accentuează pericolul ce-l prezintă infiltrarea străinilor în sânul unui popor. în Ungaria Ovreimea a pătruns numai în clasa burgheză, nobilimea şi poporul au rămas intacte. Ungurii naivi, împreună cu d-1 Ady, cred că i-au asimilat pe Ovrei. Adevărul e tocmai contrarul: Ovreimea asimilează cu paşi repezi burghezia ungurească, fiindcă e o rassă mai tare. Celor ce vreau să ştie ce însemnează puterea ovreiască de asimilare le recomandăm să cetească capitolul V, „Der Eintritt der Juden in die abendlăndische Geschichle", din cartea lui Houston Stewart Chamberlain, „Die Grundlagen des XIX. Jahrhunderts". De încheiere ne exprimăm bucuria că stimaţii confraţi dela „Nyugat" s’au hotărit să dea piept cu cunoştinţa limbii româneşti. De vor aveâ răbdarea să înveţe „a paraszt olâh nyelvet" (proasta limbă românească), nădăjduim că ne vor puteă aprecia în merit şi nu ne vor mai acuză că invidiem biata cultură ungurească, despre care chiar un academician ungur spuneă mai anii trecuţi că e o caricatură a celei germane. Şcoli călătoare. De vreo 2—3 ani încoace în fiecare primăvară are Sibiiul nostru prilejul de a primi numeroşi oaspeţi mici de prin satele româneşti ale Ardealului. S’a făcut anume obiceiul ca elevii claselor superioare dela şcoalele noastre primare să facă, sub conducerea învăţătorilor lor, excursii de studii la Sibiiu. Din punct de vedere pedagogic valoarea acestor excursii nu se poate preţui. Joi în 16/29 Maiu, au fost elevii dela patru şcoale în Sibiiu, sub conducerea alor 10 învăţători. Au fost anume elevii din Tilişca (protopopiatul Sălişte), cei din Sebeşul de jos şi din Porceşti (protop. Avrigului) şi cei din Tălmăcel (prot. Sibiiului). Pe baza unui program stabilit dinainte, excursioniştii au vizitat lucrurile mai însemnate ale oraşului, având astfel prilejul să vadă cu ochii multele lucruri despre care până aci învăţaseră numai din cărţi. Excursioniştii din Tilişca şi cei din Sebeşul de jos au avut şi norocul de a vedeâ pe I. P. S. S. mitropolitul Ioan Meţianu, care li-a ţinut o frumoasă cuvântare plină de sfaturi înţelepte. Aceiaşi excursionişti au avut norocul să asculte în sala festivă a „Asociaţiunii" pe cântăreţii noştri, doamna Triteanu, Mărcuş şi Crişan şi pe pianistul Henrich, cari tocmai ţineau repetiţii pentru „Cavalleria rusticană", şi cari le-au cântat mai multe doine româneşti, după care şi ei au cântat, in două voci, câteva cântece frumoase. Trecând de acolo în sala de bibliotecă şi în sala de lectură, li s’a vorbit pe larg despre aceste instituţii. Tot cu această ocaziune micii excursionişti au vizitat şi muzeul naţional, unde custodele muzeului le-a explicat cu deamănuntul diferitele obiecte, arătând rostul şi însemnătatea ce o au ele într’un muzeu, stârnind în www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1913. LUCEAFĂRUL 367 sufletele fragede dragostea şi iubirea, fată de tot ce e românesc. E un simptom foarte îmbucurător că numărul excursiilor şcolare sistematice creşte din an în an. Ar trebui să nu fie şcoală care să nu devie măcar odată pe an o „şcoală călătoare". 88 Liga Culturală şi-a ţinut congresul anual la Piatra-Neamt, discutând o mulţime de chestiuni şi hotărând să înceapă o ac(iune serioasă pentru ajutorarea „fraţilor subjugaţi". D-l lorga a reintrat în comitetul Ligii, ceeace ne bucură, deoarece pe d-sa îl ştim un om al faptelor. Aşteptăm ca punctele cuprinse în declaraţia ce-a votat-o cu însufleţire congresul Ligii să fie executate. Aşteptăm ... D-I lorga în congres a mai spus: „Ziariştii români de dincolo să nu se supere, dar sunt în decădere. Din împăcarea Românilor ardeleni a rezultat tonul slab, lipsa de vigoare a ziarelor de acolo. Eu înţeleg împăcarea ideilor cu sacrificiul oamenilor, dar detest împăcarea oamenilor cu sacrificiul ideilor". Aviz comitetului na{ional şi d-lui Stere. O întrebare: nu ne-ar putea tineâ şi pe noi în curent „Liga Culturală" despre lucrările ei, trimijându-ne publicaţiunile ei? Credem că unitatea culturală pentru care luptă ii impune această datorie. 88 Spicuiri. O reuniune de femei a împlinit vârsta de 50 de ani. Jubileul şi l-a serbat în tăcere, fără orice alaiu. într’un primarticol, în care se spune că această reuniune a fost caracterizată prin modestie, se exclamă: „Noi însă nu putem trece aşa pe neobservate peste această piatră demarcaţională din (I) calea evo-luţiunei noastre ca popor trezit la conştiinţa fiinţei sale şi dornic a-şi îngrădi existenţa cu toate acele atribuţiuni, cari condiţionează astăzi munca culturală şi civilizatorică a unui popor, pătruns de convingerea, că trebuie să-şi ocupe cu demnitate locul în concurenţa generală a neamurilor chemate la lumină de boldul irezistibil al libertăţii!" Fire-ar al naibii de „bold" irezistibil al libertăţii care chiamă la lumină neamurile în a căror concurenţă generală trebuie să-şi ocupe cu demnitate locui un popor dornic să-şi îngrădească existenţa cu toate acele atribuţiuni cari condiţionează astăzi munca culturală şi civilizatorică a unui popor, trezit la conştiinţa fiinţei salel... De nu eră el, boldul acesta iresistibil, scăpăm de tortura acestei beţii de cuvinte fără legătură... * La „Inforniaţiuni" cetim într’un ziar cotidian: Primăria a votat 10 milioane pentru pavoazarea străzilor Bucureştilor". Fireşte, scriitorul voiâ să spună pentru „pavarea" străzilor... Pavoazare înseamnă împodobirea cu steaguri. Pentru fondul ziariştilor. Domnul arhitect Petre A. Antonescu a binevoit a ne trimite 50 de exemplare din albumul d-sale Clădiri şi studii, case, biserici, monumente, palate, încercări de arhitectură românească şi clasică, spre a le vinde în beneficiul fondului ziariştilor. Albumul e de toată frumuseţa şi cuprinde 40 de planşe artistic executate. Administraţia noastră vinde exemplarul numai cu 3 cor. 50 bani. Cetitorii cari se vor grăbi să şi-l cumpere, vor avea în casă o operă de artă şi vor sprijini şi aşezământul atât de folositor, menit să vină în ajutorul ziariştilor, a acelor mai idealişti şi mai săraci muncitori în ogorul culturii naţionale. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — P. P. Ne aţi face o mare bucurie, dacă aţi binevoi a ne trimite impresiile I)-Voastră din râsboiu. Paul Dan. Fiindcă ne întrebaţi, vă sfătuim să nu vă cheltuiţi paralele pentru volumul de poezii ... mai bine «taţi cu ei o lună la Tekirghiol I. P. F. Regretăm că nu putem întrebuinţa materialul ce-aţi binevoit a ne trimite. — Vă vedem bucuroşi la Sibiiu. E. S. Publicăm pe cea mai reuşită, ca să Vă puteţi simţi măgulit. Noi n'am avut acost sentiment, cetind versurile O-Voastre. Moment. Se tângue in coastă plopii Şi râul cântă glasul popii; ■ Iar vântul Şi-a înnăsprit de tot cuvântul: Smunceşte florile din brâu Şi bate fragedul pârâu Ce-aleargă pe ’nfloritu-i pat, Ca un copil înspăimântat.. . Şi degete de ploae Ca furii-mi ciocane ’n odae!.. . Furat de-al vremii aspru cânt, îmbrac al chinului veşmânt Şi prin văzduhul cenuşiu Eu sbor cu propriu-mi sicriu! Călătorie sprâncenată . . . Bibliografie. Ion Adam, Glume (vorbe de clacă). „Biblioteca pentru Popor a Casei şcoalelor" Nr. 13. Bucureşti, 1912. Preţul: 35 bani. Elena Farago, Copiilor. Editura Tipografiei Ramuri. Craiova, 1913. Preţul: 1 leu 25 bani. Cuvinte de îmbărbătare pentru serbarea pomilor şi a paserilor. Biblioteca „Reuniunii române de agricultură din comitatul Sibiiu". Sibiiu, 1913. Preţul: 20 bani. www.dacQFomanica.ro 368 LU CEAFARUL Nrnl 11, 1913. E. Lovinescu, Aripa morţii, roman. Edit. „Flacăra". Bucureşti, 1913. Preţul: 1 leu 80 bani. Vintilă 1. Brătianu, Bugetul. Spre o nouă politică financiară a statului. „Biblioteca politică" Nr. 5. Editura „Flacăra". Bucureşti, 1913. Preţul: 60 bani. Frances Hodgson Burnett, Micul Lord, prelucrare de Iosif Nădejde. „Biblioteca pentru toţi" Nrii 747—748. Edit. Librăriei Alcalay. Bucureşti, 1913. Preţul: 60 bani. L. Toi st oi, Pamfil şi Iuliu, povestire din timpurile întâilor creştini, trad. de I. Constantinescu-Delabraia. „Biblioteca pentru toţi", Nr. 802. Edit. Librăriei Alcalay. Bucureşti, 1913. Preţul: 30 bani. Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, comedie în 5 acte. Traducere din englezeşte de Const. Al. Ste-fănescu. Bucureşti, 1912. Preţul: 75 bani. Gh. Voina, Păcate. Cântece de demult. Stropi de rouă. Sbor de fluturi. Iaşi, tip. Progresul. Preţul: lei 1.75. Elena Farago, Din taina vechilor răspântii. Editura tipografiei „Ramuri". Craiova, 1913. Preţul: 2 lei. Doctorul F. Griinfeld, Vieafa sexuală. Editura Librăriei Sfetea. Bucureşti, 1913. Preţul: 1 leu. Delavrancea, Hagi Tudose, comedie în 4 acte. Edit. Minerva. Bucureşti, 1913. Preţul: 2 lei. Const. A. Giulescu, Privelişti şi amintiri. Edit. Minerva. Bucureşti, 1913. Preţul: 1 leu 50 bani. Octav Minar, Artistul Reginei. Grigore Mano-lescu, Edit. Librăriei Socec, Biblioteca Iaşilor, Nr. 26. Preţul: 20 bani. Leon Tolstoi, Cazacii, trad. de Ernest Esca. Voi. I. şi voi. II. Biblioteca „Minerva" N-rii 126 şi 127. Preţul: 30 bani. Catul le Mendes, Romanul roşu, trad. de V. Trifu, Biblioteca Minerva, Nr. 128. Preţul: 30 bani. N. Vaschide, Somnul şi visul, trad. de Mihail Negru. Biblioteca Minerva, Nr. 130. Preţul: 30 bani. Victor Iamandi-Adrian, Poporanismul literar al vieţii româneşti. Iaşi, 1913. Preţul: 1 leu. Virgiliu N. Drăghiceanu, Catalogul colecţiu-nilor comisiunii monumentelor istorice. Partea 1. Edit. Casei Bisericii. Bucureşti, 1913. Virgiliu, Eneida, trad. de N. Pandelea. Edit. Minerva. Bucureşti, 1913. Preţul: 2 lei 50 bani. E. Lovinescu, C. Negruzzi. Vieaţa şi opera lui. Edit. Minerva. Bucureşti, 1913. Preţul: 2 lei. A apărut în editura librăriei C. Sfetea: Biblioteca societăţii „Steaua" â 20 bani exemplarul: Nr. 29. Povestea cerului, de Victor Anestin. Nr. 30. Povestiri, de I. Agârbiceanu. Nr. 31. Boalele mai de seamă ale vitelor şi lecuirea lor, de N. Filip. Nr. 32. Ostaşii noştri. Poezii de V. Alexandri. Nr. 33. Poveţe asupra alegerii, îngrijirii şi mulgerii vacilor de lapte, de N. Filip. Nr. 34. Istoria literaturei române moderne de prof. N. L. Apostolescu. Şahul. Problema N-rul 2. de S. Semerad. Negru. Mat după două mişcări. Partida N-rul 2. — Jucată la New-York, 22 Ianuarie 1913. — Alb: Marschall; Negru: A. Kupchic. 1. d> --- d4 d, ---d5 2. Cg,-fa Cg.-f* 3. Cj c4 eT ---e. 4. Cb,--- c„ c7 --- c„ (de obiceiu se joacă: Fbs ---d7) 5. Fc, ---g, Cb„--- d, 6. c4Xd8. (Jocul predilect alui Marschall.) e«xds 7. e, ---e, Ff8 ---e, 8. Ff, --- d8 0-0 9. Dd, ---c, Tf,-e» 10. 0-0 h7 --- h8 11. Fg, --- f4 Cd,-f» 12. Ta, ---c, Fe, ---d. 13. Ff«Xd6 Dd8Xd4. (Mai bine decât 8 --- ej, căci ar fi urmat 14. Cf8 ---ht) 14. Dc, - b3 Cf8 --- d7 15. Tf, --- e. Cf„ --- e4 16. Fd„Xe4 djXe4 17. Cf„-ds Dd„ ---g8 18. Cc8 ---e, Cd,-b8 19. Ces-f4 Dg„ --- d8 20. Tc, --- c6 Fc8 --- e„ 21. Db, ---d, Fe„--- d5 22. Dd, ---g4 Rgs --- f8 23. bs ---b3 C f 8 --- d 7 24. Tc6 --- c, Cd,-f. 25. Dg4 ---g3 gi ~ g8- (O greşală fatală.) 26. Cf4-g„+. Negru se predă. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro § 0 Biblioteca sor»iitog»ilor» dela noi apare sub auspiciile „Hsoclaţiunli pentru literatura română şi cultura poporului român" sub îngrijirea d-iui Oct. C. Tăslăuanu. A apărut al doilea volum: Schiţe şi povestiri de Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că eleOdau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru. Preţul unul volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani). Primul volum: Amintiri schiţe şi novele de în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda iui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-I Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura. Preţul unui volum: Cor. 1.60. Se găsesc de vânzare la toate librăriile. *3- Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă. www.dacQromanica.ro l^Bi Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc ....... ..ide ■ 1 - =-=r= piane, pianine s armoniuri asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă preţ mai ieftin ca ori unde, = Transportul şi pachetarea gratuite, Şcoalelt, reuniunile de cântări şi alte Instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală KS = IO ani garanţa. = Plătlre tn rate. TIMOTEI POPOVICI —: profesor de muzică. - — -Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7. ndru , cu k rade. \° V Ca administraţia „Cuceafărur se gâsesc de vânzare următoarele Lionardo da Vinci . Cina cea de taină „ „ » • Frumoasă Florentină „ _ „ . Monna Lisa Raffae!.............Nunta Măriei cu losif „ ...........Madona Sixtină ................Frumoasă grădinăreasă A. Diircr...........lsus pe cruce |an Van Eyck . . . Altar. Pipţul fiecărui exemplar 20 baui plus porto . * . . 10 bani. Cei ce comandă toate tablourile le primesc franco cu 1.60 bani. Administraţia LUCEAFĂRUL» SIBIIU (Nagyszeben). Capital social Coroane X,200.000. ■ - GIro-Conto la „ALBINA". __ . - Postsparkassa ung:. 29.349. ■' 00 00 o AlbineU şi prezidentul «Solidarităţii*. Ranra o-onorală Hp aQio-urarP sPeciaI figurări ,,Ddllbd gcllcldld Uo dolj'UldlO contra foenlui şi asigurări asupra vieţii in oele mai favorabile combinaţiuni. . - -tttt--------■,------- Asigurările se pot face prin oricare bancă românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi iuformaţiuni se dan gratis şi imediat. Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând in serviciul societăţii. „Banca generală de asigurare1* dă informaţiani gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute ia ca sau la altă societate de asigurare. <0 -*» O 00 00 ▲ ▲▲ ———:— cu încredere la: Centrala Băncii generale it asigurare Edificiul „Atolnel" ori la agenturile ei principate din Braşov (fii. „Albina**) şi Arad (J6zseff6herczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro