Ediţie de lux. Cuceafărul ■ ■ ■■■■■■■ ■■■■■■ ■ ■■■■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ M ■ ■■ ■ ■■■ ummmm ■■■■■■■■ iiniiii aBiBiEivi BiiamiiiiiiiMiaiiiiiin, Revistă pentru literatură, b e artă şi ştiinţă s s •MUMMMM Apare de douăori pe hmâ ■ Redactor: Oct. 6. tăslăuanu fln. xii. tir. io. ■■■■■■■■■■■ ! ■•■■■■■■ 2 ■■■■■■■ “ ■■■■■■ m “ ■■■■■ ■ ■ ■■ ■■ ■ ■ ■■ ■ ■ ■■■ ■ ■■■■ ■■■■■■ ■■■■■■■ ■■■■■■■■ ■■■■■■■■■■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■■ Cuprinsul: ■■ ■■ A. Esca . . . 1. U. Sorico . . Em. Gârleanu . Uidor Eftimiu . Vaslle Conta . . Maria Cunfan . Al. Cazaban . . T. Murăşanu . . Ion losif Şchiopul Mântuirea şcoaielor şi băncile. Şi nu mai oii... (poezie). Aşa o pooeste!... Când noi vom dorm) în morminte ... (poezie). Cugetări şi poezii postume. Gânduri străine (poezie). Amintire neplăcută. Strofe (poezie). Românii din America. 1. Agârbiceanu . Dr. 1. B. ... Dări Oct. C. Tăslăuanu . R................ Arhanghelii (roman). Turneul Mărcuş-Crişan-Băilă. de seamă: Bucura Dumbravă: Pandurul. E. Lovinescu: Aripa Morfii. Dr. O. Ghibu: I. Anuar pedagogic. Cronici: * * *: Sinoadele eparhiale. I. Borgovanu: Concertele bucureştene: concertul Castaldi. Senin: Starea şcoaielor confesionale din Bihor. însemnări: Conflictul româno-buigar. Congresul femeilor. Eneida. „Viitorul social1'. Copiilor. Conceri în Sibiiu. Spicuiri. — Pentru fondul ziariştilor. — Bibliografie. Ilustraţiuni: N. Mantu: Un câine. Rodica Gr. Maniu: La secerat. 1. Al. Sferiadi: Geamie din Cerna-Vodă. Vasile Conta. Ştefan Mărcuş. Ionel Crişan. Actorul Băilă. ■ ■ ■ ■ Sibiiu, 16 Iflala o. 1913 Preţul unui număr: 1 cor. 20 bani. LUCEAFĂRUL REVISTA ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu. D. Anghel, Z. Bârsan. G. Bogdan-Duică Dr T. Brediceann, Dr C Bucsan, Al. Cazaban, II. ChendI, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz-muţa, Marfa Cunţan, Dr. Silviu Dragomir,. I. Duma, Victor Ettimiu, I. Encscu, Aure' ^sca> ^*na Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun,, A. Herz, Constanţa Hodoş. Nerva Hcdoş, şt O. loslf, I. I. Lăpâdatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Minar, Corneliu Moldovan, Dr. O. Murnu, D. Nanu, V. C. Ostada, I. Pau, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Oh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, ®r* J* R®* J G. Rotlcă, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Rftmniceanu, V. Şorban, i. u. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Trlteanu. f| ABONAMENT: Ediţia de lux în Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. Reelamaţiile sunt a ss face în curs de li sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 30 bani în mărci poştale. .- Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: L Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). sHsasasBsasasasasasasasasasasgsasasasasasasasasHsasasasasasasai Cărţi pentru premii la examen. Cărţi de rugăciuni: Acaftistul Preasf. Născătoarei de D-zeu şi alte Acaftiste, cu o icoană în colori şi alte ilu-straţiuni, leg. simplu cor. 1.20, leg. frumos cor. 1.75, leg. în piele neagră, cor. 3.50, în piele fină cor. 4.80, în imit. de os alb, cor. 2.75, în catifea, cor. 8.50. Vreau să ajung în ceriu, leg. frumos 75 fii. leg. în imit. de os alb, cor. 1.50. Laudă lui D-zeu, leg. frumos cor. 1.—, leg. în imit. de os alb, cor 1.80. Cheia Raiului, leg. frumos cor. 1.—, leg. de lux cor. 3.60. Carte de rugăciune, întocmită de Calistr. Coca, leg. frumos cor. 1.25. Poarta Raiului, leg. frumos 60 fii. Domnul este întărirea şi mântuirea mea 1 leg. frumos 65 fii., leg. in imit. de os alb, cor. 1.50. Mărgăritarul sufletului, leg. cor. 1.—. Icoana sufletului, leg. cor. 1.—. Cărţi de poezii şi poveşti: Inimioara, floarea poeziei naţionale de. cei mai buni scriitori români, broş. 60 fii., leg. cor. 1—. Cinci-zeci de istorioare morale pentru băieţi şi băiete cu 6 chipuri colorate, leg. 80 fii. Fecioara dela Orleans, dramă romantică de Fr. Schiller, tradusă de Maria Cunţan, broş. 90 fii., eleg. cartonată cor. 1.30. Povestiri de I. Agârbiceanu broş. 20 fii. Adevărata bogăţie,poveste de I. Agârbiceanu, broş. 20 fii. innecul de pe Rin. Povestire morală pentru popor şi tinerime. Traducere de Petrescu-Boto-şeneanu, 50 fii. Istorisire despre naşterea lui Isus Hristos. Tradusă şi prelucrată de Al. Petrescu, 50 fileri. Povestiri morale de Fr. Hoffmann, trad. de B. Nemţeanu, broş. 60 fii. Povestiri cu Zâne de C. de Săgur, trad. de L. Dauş, broş. 90 fii. Afară de acestea se află în depozit o mare alegere de cărţi de rugăciuni, de poezii şi poveşti. Atrag atenţiunea onor. cetitori ia „Biblioteca Tribunei", „Bibi. Steaua", „Bibi. pentru toţi". Cereţi catalogul cărţilor din Librăria lui W. KRAFFT Sibiiu. www.dacQromanica.ro Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. Mântuirea şcoalelor şi băncile. In lupta desperată pentru apărarea noastră naţională, aşa de repede se urmează loviturile, încât presa n’are timpul necesar să stărue asupra mijloacelor de vindecare a unei răni, că altă rană nouă începe să sângereze. Legea lui Apponyi a izbit aşa de adânc în temelia culturei româneşti încât până astăzi 300 de scoale s’au pierdut şi altele se clatină să cadă. Nu ne-am desmetecit bine din lovitura aceasta şi guvernul prin episcopia de Hajdudorogh taie a doua rană adâncă în corpul naţional, smulgând 70 de mii de suflete neamului românesc. Dar n’a fost destul cu atâta. Prin o nouă lege şcolară, legea lui Zichy, alte 800 de scoale urmează să se închidă din lipsă de mijloace, sau să treacă sub deplina stăpânire a organelor statului. în acelaş timp ni se iau fondurile grăniţă--reşti, câştigate cu sângele românesc vărsat pe câmpiile Europei, pentru dinastia Habs-burgilor — avere de câteva milioane, — şi pentru ziua de mâne se lucrează cu zor în ministere proiectul pentru întemeierea unei episcopii maghiare greco-orientale. Lovitură după lovitură, aşa de gre e, încât aproape nu-i cu putinţă ca acest biet popor sărac şi năcăjit să nu sucombe. împiedecaţi în participarea la vieaţa de stat, excluşi de pretutindeni, din administraţie şi justiţie, cu şcoalele distruse, fondurile răpite, biserica disniembrată, cu cei doi factori hotărîtori ai vieţii noastre: preotul şi învăţătorul, aduşi prin salarizare în dependenţă materială faţă de organele statului, fără o clasă comercială şi industrială independentă, cum vom purtă lupta de apărare împotriva atacurilor, cari urmăresc după un program bine stabilit desfiinţarea noastră naţională? De unde să luăm sutele de mii pentru susţinerea şcoalelor, cine ne înlocueste averea de milioane a fondurilor, care ni se ia cu sancţiunea împăratului şi regelui nostru apostolic pentru a cărui vieaţă îndelungată ne rugăm prin biserici? încercarea noastră de a ne validitâ politiceşte, de a reuşi pe cale parlamentară să Introducem un control în exercitarea puterii de stat, s’a frânt faţă de abuzurile administrative şi desfrâul puterii. La alegerea ultimă dela Şasea, abia s’a găsit un singur învăţător român care să voteze cu canditatul naţionalist. După atâtea înfrângeri în halul de demoralizare generală privirile tuturor s’au întors spre bănci, singurele instituţii mai înfloritoare la noi şi neîngenunchiate încă de stat. Dar înainte de a spune un cuvânt despre bănci să analizăm puţin propunerile făcute pentru salvarea şcoalelor. După calculul organelor noastre bisericeşti, 800 e numărul şcoalelor primejduite. Suma necesară pentru mântuirea lor se cifrează la 600.000 cor. De unde luăm această sumă? Se fac următoarele propuneri concrete: 1. Să se impună o dare de cult pe intelectuali împărţiţi în 4 clase, şi anume: cu 1, 2, 5 şi 10 cor. anual. (în sensul acesta s’a discutat în sinodul de primăvară din Sibiiu). S’ar strânge pe calea aceasta o sumă de 235.000 cor. 2. Băncile să urce cvota de binefacere Ia 10°/0 din venitul lor anual, ori să reducă di- l www.dacQFomanica.ro 306 LUCEAFĂRUL Nml 10, 1913. N. Mantii: Un câine. videnda acţionarilor la 7%. în felul acesta am ajunge la suma de 200.000 cor. La olaltă fac 435.000 coroane. Restul de 175.000 cor. să se întregească, din colecte şi daruri făcute de Românii de pretutindenea, cari sunt pătrunşi de marea însemnătate naţională a şcoalelor româneşti. Dacă fiecare Român s’ar afla în deplină conştiinţă a îndatoririlor sale faţă de neam, fără îndoială, că pe calea aceasta am putea speră o mântuire a şcoalelor. Durere, nu ne aflăm nici pe o treaptă culturală aşa de înaintată, nici mijloacele propuse nu ţin cont în [măsură cuvenită de realitate. Ce priveşte impozitul pe intelectuali, avem experienţe cu sidoxia (30 de bani anual) ce greu se încasează. Organele administrative, cu toate dispoziţiile legii, — vor fi foarte zăbavnice în incassarea impozitului. Dar afară de asta cu greu vor putea suporta intelectualii, arât impozitul cultural cât şi reducerea de dividende, deoarece aproape tot ei fac amândouă categoriile de contribuabili. Găsesc că i se face o oarecare nedreptate clasei noastre intelectuale, când prea des se accentuiază lipsa sentimentului de jertfă. Intelectualii abonează gazete, susţin casine, contribuie la „Asociaţiune", la „Fondul de teatru", Ia scoale, la biserici, la atâtea si atâtea colecte, încât, te întrebi de unde mai ajung, pe lângă mijloacele destul de reduse de cari dispun cei mai mulţi dintre intelectualii noştri. în general să nu se uite că noi Românii suportăm toate greutăţile unui stat feudal şi plătim şi contribuţiile naţionale. Ce priveşte acuzele cari se repetă în timpul din urmă destul de des împotriva băncilor, cred că la faptul acesta contribuie în mare măsură nervozitatea provocată de primejdia iminentă. In dorul fierbinte de a ne mântui comoara culturală, cerem dela publicul românesc si dela bănci aproape mai mult decât pot da. Aşteptăm dela organizaţia băncilor ceeace aşteptăm dela o organizaţie de stat. Să alimenteze în mod satisfăcător creditul şi să ne creeze şi un buget cultural pentru susţinerea tuturor şcoalelor. Nu vreau să zic prin aceasta că ar fi prea exagerată cererea de urcare a cvotei de binefacere, nici că publicul românesc nu ar fi capabil să jertfească mai mult pentru cultura românească, dar cred că o coardă întinsă prea mult se poate rupe odată. Şi apoi mai e ceva. Primejdia şcoalelor e o realitate. Darea culturală şi reducerea dividendei e o probabilitate numai. Ar fi frumos, cum cer unii, ca acţionarii să renunţe pe un an la dividende ori cel puţin să reducă la 5% dividenda. Greu va merge însă realizarea acestui vis. Un procent însemnat al acţiunilor îl dau fondurile noastre bisericeşti. In cazul acesta reducerea nu înseamnă nimic. Ar fi interesant să se ştie apoi câte acţii sunt lombardate, ori servesc ca acoperire la împrumuturi, pentru cari se plătesc 9% şi 10% interese, pe când la o acţie dividenda e 7° o ori 8%. Dividenda la o parte însemnată a acţiunilor face parte din absolutul necesar pentru trebuinţele de vieaţă ale acţionarilor. Nu e prin urmare aşa de uşoară tradu- www.dacoromanica.ro Nrul 10. 1913. LUCEAFĂRUL- 307 cerea în realitate nici a planurilor privitoare la bănci. Băncile în prima linie sunt institute financiare, chemate să servească cerinţele de credit. Privite puţin mai serios în operaţiunile lor, se va vedea că se lovesc şi aci, pe terenul lor propriu, de greutăţi. Răul acesta se restrânge asupra rolului lor cultural, rău care nu este altceva decât urmarea unor lipsuri mai adânci. Dar să nu anticipăm ci să le examinăm puţin. Majoritatea clientelei băncilor noastre o dă ţărănimea a cărei ocupaţiune principală e agricultura. Investirile necesare în agricultură sunt de aşa natură, încât nu dau rezultate imediate, plus-valoarea chemată să amortizeze capitalul învestit se produce treptat în decursul unui period, mai lung de ani. De aceea capitalul împrumutat încă trebuie să fie la fel, cu replătiri periodice, fără putinţa de a se abzice oricând, pentrucă prin aceasta s’ar sdruncinâ economia clientului. In ţările mai bogate împrumuturile agrare le satisfac anume institute, al căror ram principal de operaţiune e creditul cu amortizare în anuităţi. Mijlocul acestor bănci pentru câştigarea capitalului necesar la împrumuturi cu durată lungă este: emisiunea de scrisuri fonciare. Ce se întâmplă la noi? Cu toate că ocupaţiunea principală a majorităţii clienţilor noştri este agricultura, şi prin urmare împrumutul hipotecar amortizabil în anuităţi ar fi cel corespunzător, dacă cercetăm bilanţele băncilor, constatăm că împrumuturile cambiale dau un contingent covârşitor. > împrumuturile cambiale sunt mai scumpe decât cele hipotecare şi atârnă veşnic ca sabia Iui Damocle asupra ţărănimei. Sunt potrivite în state comerciale şi industriale, unde clientul e în stare să achite la scadenţă întreg capitalul. La noi achitarea la scadenţă e o adevărată excepţie, iar prolon- girea — prin 'protestele, spesele de proces pentru întârziere, preţul cambiilor, — are caracterul unei adevărate şicane. t Faptul acesta îl înţelegem dacă ţinem seamă de un principiu cardinal într’o bună gospodărie de bancă: Principiul menţinerii raportului de egalitate între felul de plasare al banilor şi între cele două poziţii dela pasive: depuneri şi reescont. Nu-i permis unui institut cu învârtire mică de capital, cu depuneri fără stabilitate şi cu reescont care se poate abzice ori şi când, să acoarde împrumuturi de durată lungă imo-bilizându-şi capitalul. Băncile noastre în virtutea acestui principiu nu pot acordă credite de durată lungă pentrucă nu le îngădue lipsa de capital corespunzător şi lipsa de stabilitate a celor două poziţii: depunerile şi reescontul. Economiile deponenţilor noştri n’au un caracter de stabilitate ca economiile Nemţilor > din Germania sau mai ales ale Francezilor, unde interesele se capitalizează, şi depunerea rămâne neatinsă o vieaţă întreagă. Suntem un popor la începutul desvoltării, cu tendinţe de expansiune teritorială, cu râmi de economie neexploataţi cari absorb micile economii cu caracter trecător. în ultima vreme trimiterile de bani ale emigranţilor din America sunt cari susţin linia de continuitate a depunerilor. 1* www.dacQFomanica.ro 308 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1913. Nu ne putem lăuda însă nici măcar atâta cu celalalt izvor de bani: cu reescontul. Băncile noastre n’au trecut niciodată, în procurarea de bani, dincolo de Budapesta şi Viena. Cumpărăm cum s’ar spune cărbuni dela faur. în 15 Maiu a. c. bunăoară în Londra dis-contul privat eră 3®/iu7a, în Paris 33A70, în Berlin 5'/3%, în Viena 5U/Ui şi în Budapesta 57/s%—7%. Reescontul băncilor româneşti la băncile din Budapesta variază între 87a7o—QVaVo. Ţinând seamă că în fiecare moment ţi se poate tăia acest izvor, înţelegem uşor de ce împrumuturile, în realitate de durată lungă, îmbracă forma împrumuturilor de durată scurtă. E nevoe de cambii pentru trimiteri la reescont şi pentru mijloacele mai grabnice ce ţi le pune la dispoziţie procedura cambială — fie şi cu despoierea debitorului, — când ai nevoie urgentă de bani. Aceasta e o stare nesănătoasă, pe care aş numi-o anemie financiară. Originea e lipsa de capital necesar. Cele 200 de milioane, capitalul de operaţiune al tuturor băncilor noastre, din care 'A0/o, dacă nu mai bine, sunt bani streini, împrumutaţi scump şi nesiguri, altă mare parte depuneri fără stabilitate, nu acopăr trebuinţele de credit ale unui popor de trei milioane. Avem lipsă de capital cu un caracter de stabilitate pentruca să putem ieftini creditul si să-l aşezăm pe baze mai sănătoase. Totodată trebuie să tindem să ne scăpăm de sub tutela, care poate să ne devie primejdioasă, a băncilor din Budapesta. Un diplomat francez la întrebarea austriacă, pentru ce Franţa retrage capitalul francez din Germania şi Austria, dacă n’are intenţii războinice şi doreşte cu orice preţ menţinerea păcii, a răspuns: Puterea noastră e în armată şi în capital. Precum o naţiune nu-şi împrumută armata altei naţiuni, cu care a ajuns în coliziune de interese, tot astfel nu vă putem împrumută banii noştri pentru a vă sprijini împotriva noastră. Ar fi ilogic. Această ilogică se află şi Ia bazele creditului nostru. Operăm cu o armă cu două tăişuri de care putem să sângerăm odată. întrebarea ce se impune este: cum să scăpăm din această situaţie nefavorabilă? Toate băncile româneşti laolaltă, pe lângă toate greutăţile înşirate mai sus, cedând mai mult forţei împrejurărilor, au învestit în împrumuturi cu întabulare, cu anuităţi şi fără anuităţi, un capital de 60 de milioane cor. Dacă împrumuturile aceste s’ar preface în împrumuturi cu anuităţi, — am văzut mai sus de ce nu s’au acordat în forma aceasta până acum — şi prin cesiune s’ar trece „Albinei", „Albina" pe baza lor ar emite scrisuri fondare în valoare de 60 de milioane cor. Unde va plasa însă „Albina" scrisurile fonciare? Valoarea scrisurilor fonciare a unei singure bănci săseşti, a „Sparkassei" din Sibiiu, atinge cifra de 80 de milioane cor. Fără îndoială că în aceste scrisuri fonciare sunt învestite fondurile lor mari, dar adevărat încă este, că o bună parte din ele sunt vândute pe pieţele din Germania. Numai prin sprijinul acesta se poate explică, cum o bancă cu capital social de 10,000 coroane, a putut să ia o desvoltare aşa de uriaşă, să învârtească un capital de 120 milioane cor., să jertfească pentru institutele culturale săseşti sute de mii de coroane anual. Noi nu cerem fraţilor din România liberă subvenţii, dar cerem, în numele culturei româneşti, să ne pună capitalul necesar la dispoziţie, pentru acoperirea căruia dăm cele mai bune hârtii de valoare. Se va spune că ţara românească e o ţară fără capital. Industria ţării româneşti e aservită capitalului străin. Adevărat. Trecem peste faptul că bugetul ţării româneşti arată într’un singur an bun un excedent bugetar de 100 milioane cor. Facem însă următoarea propunere: România să contragă pe pieţele din străinătate un împrumut de 60 milioane cor. Suma aceasta precum ar învesti-o într’o linie ferată ori în ridicarea unor palate luxoase în Bucureşti, o învesteşte în scrisurile noastre fon-ciare, cu procentul original. Am văzut mai sus cum până vine banul din Paris la noi, prin Viena şi Budapesta, etalonul face o urcare de 3°/o- Diferinţa de un procent — cu care am scumpi noi faţă de bănci, fără ca să fie mai scumpi banii decum îi împrumutăm astăzi — www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1913. LUCEAFĂRUL 309 ar face dela 60 de milioane, 600 de mii cor., suma reclamată pentru mântuirea şcoalelor. în bugetul ţării s’ar prevedea o sumă destinată pentru stingerea anuităţilor, şi din suma învestită în scrisurile fondare s’ar formă pe rând, în măsura amortizării, un fond de rezervă: Fondul de rezervă al scrisurilor fondare ardelene. Nu intru în amănunte, nu vreau să discut asupra oportunităţii contractării astăzi a unui împrumut de stat, nici dacă s’ar putea realiză împrumutul în condiţii absolut favorabile, ceeace am vrut să scot la iveală este prima necesitate de a ni se face accesibil capitalul ieftin şi stabil pentru fructificarea vieţii noastre economice. Cum să ne putem săltă economiceşte, de unde să putem face jertfele culturale ce ni se cer câtă vreme suntem închişi într’un cerc de fer, avizaţi veşnic la modestele economii de oameni săraci? Ce situaţie nenorocită ar fi pentru Bulgaria bunăoară, dacă acum i s’ar închide izvoarele de credit şi ar fi avizată să trăiască numai din săul propriu. Şi noi o astfel de Bulgarie suntem. Purtăm războiu greu de o jumătate de secol, fără timp de odihnă, fără răgaz de reculegere, tot mai mult copleşiţi de duşman, despoiaţi azi de-o armă, mâne de alta . . . * Rezumăm de încheiere adevărurile fundamentale, cari se desfac din desvoltările de mai sus: 1. Lipsa de capital necesar şi stabil reclamat de natura de lungă durată a creditului nostru eminamente agrar. 2. Necesitatea absolută si naţio- » ) nală de a ne emancipa din servitutea financiară în care ne aflăm acum, care poate să ne fie fatală şi care ne costă destul de scump. 3. îndatorirea factorilor cu răspundere din ţara român ească şi dela noi de a se îngriji de câştigarea capitalului n ec e sar şi m a i ieftin decum îl avem astăzi. 4. Mântuirea şcoalelor prin diferi n ţa de curs, ce s’ar realiză în chipul acesta. A Esca. www.dacQFomanica.ro 310 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1913. Şi nu mai vii... Şi nu mai vii. Privirile fugare Se ’ntorc nemângăiate înapoi. O stea se stinge, cântecul dispare, Sosi nemilostiva ’nstreinare Si creste si tot creste între noi. > > y f Şi mi-ai fost dragă. Cât mi-ai fost de dragă, Copil pierdut al sufletului meu, Spre tine s’a întors o lume ’ntreagă Şi-a tresărit. Dar ca să te ’nţeleagă Doar unul fu în lume: Am fost eu. Doar unul a ştiut să ţi se ’nchine Şi să te ’nalţe sus, atât de sus, — Tu, cea mai prea mărită ’ntre regine, Norocul, visul meu l-ai dus cu tine, Lumina mea cu tine a apus. Coboară noaptea, brazii-şi curmă cântul Şi-adorm la basmul dulcelui izvor, Si, obosit, abiâ clipeşte vântul Doar gândul meu străbate ’n zbor pământul, Purtând în calea lui atâta dor. Şi nu mai vii. Privirile fugare Se ’ntorc nemângăiate înapoi. 0 stea se stinge, cântecul dispare, Sosi nemilostiva ’nstreinare Si creste si tot creste între noi!... 1 } » * I. U. Soricu. Aşa, o poveste!... Odată într’un sat, i-am uitat numele, trăia un om, nici pe al ăstuia nu-1 ţin minte, un om sărac. Ia, acolo, un bordeiu, o capră şi-o palmă de loc. Decât, în ogrăjoara asta, lângă gard avea un măr domnesc, rotat, de ţinea umbră la o turmă şi făcea nişte mere de să le pui pe tavă la mesele împărăteşti. E o bogăţie să ai aşa un pom! Şi bietul om îm-părţeâ din mere ori şi cui. Dar tot îi fură peste noapte. „Bre, îşi zicea în gând stăpânul, de ce-mi fură dacă eu le dau şi aşa!“ Pasă-mi-te omul îi om! Pizma răsare în sufletul rău ca loboda în grădina neplivită. Mai ales vecinul îi purtă Sâmbetele pomului ăstuia vestit. C’aveâ şi el un măr, da de domnesc n’aveâ încotro. Erâ un măr pădureţ. Şi azi rupe-i o cracă mărului domnesc, mâne alta, până ce într’o bună zi, când stăpânul bordeiului şi-al pomului se dusese la târg, pizmaşul chiamă pe alţi doi-trei, sar în ograda omului şi-i rătează mărul dela pământ, iar în trunchiul rămas scobesc o gaură şi-i dau foc, să-i ardă şi rădăcinile. Unii spun că Dumnezeu nu vede: ba vede el bine. Cum tăiau dânşii mărul cel domnesc, cade din crengile lui, dincolo de gard, singurul măr ce mai rămăsese în pom. Un copil îl vede, — căci lumea se strânsese ca la urs şi râdea — se aşează pe marginea şanţului şi ’ncepe să mănânce, cu lăcomie, din rodul minunat. Un sâmbure căzu jos, în ţărână. Cine să bage seama la un sâmbure! Vorba-i când se întoarse a doua zi omul, trecu cu carul, pe lângă casa lui, înainte. Nu şi-o mai cunoşteâ. Nu mai erâ mărul cu crengile lui rotate! A aflat, bietul păgubaş în urmă vestea, s’a plâns la toţi, da degeaba. „Ce te pui, mă, pentru un pom“, îi ziceau sătenii. La anul însă, din sâmburele cel căzut în şanţ, crescu un copăcel, şi norocul îl feri, şi crescu copăcelul până ce se făcu copac rotat. Şi într’o primăvară se acoperi de floare şi vara dădu în rod. Si ce mere! Şi ce umbră pentru drumeţii osteniţi! Se uitau oamenii din sat la el ca la un odor. Dar pismaşul simţi din nou fiorul cela rău în inimă. Trecuse ani, îmbătrânise, www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1913. şi dânsul tot nu se lecuise. Că răul din om n’are moarte decât când moare omul. Şi iarăş chemă într’o zi pe oameni şi le spuse: „Măi, ia hai de-om tăia pomul ăsta că încurcă drumul". Dar oamenii s’au uitat la el chiorâş şi unul îi răspunse: „la caută-ţi de treabă; că 311 atunci când l-ai tăiat eră al unuia din noi, dar azi e al nostru al tuturora. Şi să nu te atingi de el că te cotonogim!" Şi-a înghiţit în sec pismaşul, iar fostul păgubaş se uitâ cu drag la pom, că par’că tot al lui erâ. Em. Gârleanu. LUCEAFĂRUL Când noi vom dormi în morminte. Când noi vom dormi în morminte Cu tâmple uscate, cu buze subţiri, Copile cu râs de fântână Vor trece ’n lumină svârlind trandafiri. Vor trece copile cu ochii miraţi De-atâta beţie de soare, Iar noi vom dormi în morminte Cu mânile albe, cu ochii uscaţi... Comoara eternelor stele Cădea-va în funduri de lacuri, sclipind, Cădea-vor amurguri de aur Pe nouri, pe valuri, pe turnuri, pe stânci,— Când noi vom dormi în morminte, Cu buzele negre, cu ochii adânci... Şi veacul acesta ce doarme în noapte Pustie şi fără de vise, O, veacul acesta muri-va şi el, în marşuri funebre muri-va ... O trâmbiţă, vesel cântând, va sună Vor trece urmaşii cu faclele-aprinse Trecutului nostru cântând „Osana!"_______ Vor trece urmaşii desgustului nostru Svârlind în lumină aprinşi trandafiri, Când noi vom dormi în morminte, Cu gura ’ncleştată, cu buze subţiri... Victor Eftimiu. Cugetări şi poezii postume de Vasile Conta.1) Fericirea unei societăţi depinde de armonia celor trei elemente ce o compun: tinerii cari ’) Câ{iva intelectuali din Iaşi au făcut la 21 Apr. c. un pelerinaj pios la mormântul marelui filozof, ale cărui oseminte se odihnesc în „Cimiterul Eternitatea" din acest oraş. Se împlinesc 31 de ani dela moartea sa (21 Aprilie 1882—21 Aprilie 1913). în curând va apăreâ în editura librăriei Sfetea din Bucureşti un volum care va cuprinde „operele complete" şi anume: Poeziile şi Cugetările postume; Teoria ondulaţiunei universale; Teoria fatalismului; încercări de metafizică; Bazele metafizicei; întâile principii cari alcătuesc lumea; Originea speciilor; Discursul în chestia evreiască; . Articolele politice; Studiile juridice; Scrisori; Diverse. Acest volum apare sub auspiciile cunoscutului publicist d-1 Octav Minar, care va scrie în fruntea lu-crărei un important studiu biografic, după scrisori, memorii şi însemnări cu totul inedite, material căpătat dela artista Maria Băluşescu, prietena intimă a lui Vasile Conta. — Prospectul acestei lucrări se cere a Sfetea, trimiţându-se în mod gratuit. duc stindardul entuziasmului, bărbaţii pe cel al înţelepciunei, bătrânii zdrenţele sfinte ale experienţei. Un adevărat om de stat, trebuie să echilibreze aceste forţe în aşa mod, încât să acumuleze în acţiunea sa o egalitate perfectă a acestor spirite, din deducerea cărora se formează mai târziu caracterele. * Cei ce plâng nu se vor pocăi niciodată. Căci plânsul are darul de a uşura sufletul tocmai de puterea mistică, care trebuie să rămâie pentru a-l curăţi şi a-1 întări. * i Actorul este un renegat după cei vechi, un mare educator după concepţia noastră. El este un trecător sărbătorit de pe urma căruia culegem roade acoperindu-1 cu uitare! www.dacQFomanica.ro 312 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1913. Căci, la dreptul vorbind, ce rămâne din gloria efemeră a unui actor? Generaţiile viitoare nu l-au auzit, nici munca lui nu vor putea-o aprecia. Un pictor, un poet, cliiar ş’un politician are dreptul la nemurire, dacă a meritat-o. Un actor însă, nu; căci după cum spunea Shakespeare, actorul nu are dreptul decât la simpatiile contimporanilor şi a capetelor încoronate: „Vedeţi să fie bine tratati, căci ei sunt extractele şi cronica timpului, zice Hamlet. Ar fi mai bine să aveţi un epitaf rău după moarte, decât vorbe de rău din partea lor în vieaţă". E mult adevăr în spusele lui Hamlet, căci actorul nu-i decât un meteor ce străluceşte o clipă, dispărând odată cu gloria sa!.. . * Femeia când râde, vrea să ascundă un secret pe care nu vrea să-l afle bărbatul. Când plânge, îşi uşurează sufletul de greşeli, pentru a face loc altora. într’un singur caz e sinceră, când îşi iubeşte copiii. * O carte bună înlocueşte o prietenie, — o prietenie nu poate înlocui o carte bună. * Ca să descrii şi să iubeşti natura, trebuie tu însuti să fii amantul ei. i * Oficialitatea în artă, ştiinţă şi învăţământ a fost Introdusă anume pentru a încuraja mediocritatea. Căci mă ’ntreb, unde ar putea să se adăpostească această buruiană care nu poate suferi lumina talentului? Artiştii şi oamenii de ştiinţă să fugă de ademenirile strălucitoare si nedemne ale oficia» litătei. » E regretabil că statul este părintele mediocrităţii sub forma sa oficială de a susţine cu banii publici o îndrumare artistică sau ştiinţifică. * Scepticismul încolţeşte numai în inimile cari au primit ceva necercetat. Târziu, când îşi vor verifică conştiinţa, vor înţelege că trebuie să înlăture ceaţa misterioasă, în care a fost învăluit sufletul lor. Si ca decepţie, în urmă nu va rămânea decât cenuşa neîncrederei. E bine ca’n vieaţă să cercetăm mai puţin, dar să observăm mai mult. Şi din observările acestea să facem scut pentru apărarea sufletului, care cu foarte multă uşurinţă cade în rătăciri. > f * Cea mai înaltă înţelepciune la care poţi ajunge, este atunci când ceeace ai spus să îndeplineşti. Cât e de simplu, dar cât e de greu. Din curgerea vremei numai Marc Aurel şi Crist, au fost filozofii cari au adeverit gândirea lor, prin faptele lor. în timpurile noastre între idei şi fapte s’a format o punte pe care cu multă uşurinţă şi linişte sufletească o trecem. E secolul individualist îmbrăcat spre ridicol în hainele unui altruism rău croit, murdar şi strâmt. „. Loviturile cele mai grozave le poţi îndură cu resignare când ai conştiinţa împăcată. * Un zâmbet sau o vorbă bună spusă unui bătrân, este a-i dărui o zi mai mult de vieaţă. * Părinţii cari nu se interesează de soarta şi educaţia copiilor, lăsându-i pe mâni străine, sunt întocmai ca acei proprietari cari îşi www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1913. LOCEiFĂkOL 313 arendează moşiile oamenilor interesaţi şi speculatori, iar ei duc un traiu de lux şi trândăvie în ţările străine. La reîntoarcere vor regăsi sufletele ruinate şi o îndreptare atunci va fi cu neputinţă. * Buffon a zis într’un moment de entuziasm că: „stiIu e onuil“. Eu cred că stilu a fost creat tocmai pentru a ascunde goliciunea cu-getărei la mulţi, cari voesc să pară ceeace nu sunt. * Ca să ’nvingă şi să captiveze o doctrină filozofică, trebuie să aibă un spirit încălzit astfel, încât răceala societăţei să nu-I îngheţe. Iubitei. îţi mai aduci aminte de vremile apuse Când tolăniţi sub chiparoşii din parcul lui Plidiu') îţi recitam cu drag din Horaţ şi din Ovidiu Privind pe Tibru, în asfinţit, in valurile duse ... Sunt ani de-atunci şi par’că ieri a fost! Ca ş’un f.u De-a lui Orfeu cântam imnuri durerilor răpuse, — Căci ochii tăi iubito in calea vieţii-mi fuse Un orizont albastru nemărginit ca un pustiu ... Să plâng numai puteam. Cu cupa într’o mână Te adoram pe tine, iubito, o copilă Cu bucle aurii a viselor stăpână. Cu graiul tău vrăjit de gingaşă sibilă Adormeai totul când ziua cu noapte se ’ngână, Tu, ai rămas în vieaţă-mi cea mai frumoasă filă!... ') O grădină dăruită oraşului Roma de patricianu Plidiu şi devenită în urmă publică. (Nota lui V. Conta). Sextet. în cripta unui gând s’a făurit sonetul, Ciclop a fost Petrarca, ce trist a plâns poetul Amorul lui duios şi plin de ne’nţelesuri, Eternizând pe Laura în patrusprezece versuri, Pe o piatră de fântână săpat-au amintirea, De-atuncea in sonete poeţii-şi scriu iubirea!... Vieaţa. Simţim timpul cum se scurge Cum torentu-i pe pământ Tot răstoarnă şi distruge Timpul curge Vieaţa fuge, Şi cu această suspinare Ne târăşte la mormânt: O! Nimic cât eşti de mare! Ei. .. E o noapte ca ’n poveste, noapte plină de misteruri, Şi-o armonie atât de dulce linişte ca şi in ceruri, Păsărele obosite dorm în leagăne de ramuri Pe când luna visătoare îşi trece razele prin geamuri. Obosit de-atâtea vise lângă geam poetu apare, in lumina blândă a lunei chipul său măreţ răsare, Dorul aprig nu-i dă pace să adoarmă cu gând bun, Căci el ştie că iubita va veni pe-acelaş drum. Ca şi ’n fiecare seară vom vorbi de-al lutnei rost, înecând c’o sărutare toate relele ce-au fost, Vino ceas dorit mai iute tu-mi răpeşti melancolia, Prefăcând în versuri clare tot ce simt, căci armonia. Unui vers readuce în suflet liniştea cea mult dorită, Timpul ăsta e timp de rugă închinat l-a mea iubită, Dar ce spun, e-un vis acesta, căci iubita e departe... Freamătul duios de frunze îmi aduce blânde şoapte. Mângâieri ce pentr’un suflet ca al meu e-o alinare E frumoasă noaptea asta pentru vis şi aiurare!... Gânduri străine. I. Cum dormi cu sufletul deştept Văd tremurul de pleoape, Nu mai visez, nu mai aştept îţi rup o floare dela piept, Te simt că-mi eşti aproape. Ce e lucirea unui vis? Căldura unei clipe? — Flori multe ’n vieaţă mi-au suris, Le-au dus pe toate spre abis A vântului aripe. II. Nu te întreb, de unde vii Când noaptea ’ncet se lasă, Tu ori si unde-ai rătăci, Cu ochii tăi ca de copii Găseşti drumul spre casă. Dar nici tu nu mai întrebă De-i strofa isprăvită, Ah, nu s’au prăpădit cu ea Decât o sbuciumare grea Şi-o dragoste rănită. www.dacaromamca.ro 314 LUCKAH'AKUL Nrul 10, 1913. III. Cu suferinţa m’am dedat, Durerea mă ’iisenină, Căci niciodată n’am cântat Cu sufletul neapăsat De-o jale ori de-o vină. Atâţia morţi am petrecut în mintea chinuită, Vreo bucurie de-am avut A fost lumină de ’mprumut Cu nori acoperită. EEE3 IV. Norocul meu e un mister Nici soartea mea nu-l ştie, Nici ei nimic n’am să-i mai cer Mă duc, de azi încolo pier Şi alta o să ’nvie. Tu s’o iubeşti, să-mi dai cuvânt, Si-acum — rămâi cu bine... » Mi-e dor să cânt şi iar să cânt, Să văd iubirea tremurând Că moare pe ruine. Maria Cunţan. Amintire neplăcută. Feciorul popii Gavril din Chiţoc nu mai e de cunoscut de când s’a întors din străinătate, dela învăţătură. Cine îl vede aşa de frumos îmbrăcat, cu mişcări aşa de alese, cu stomacul asa de delicat, cu nasul asa de fin, gata să-şi strâmbe nara în faţa unei guri de canal, crede, fără îndoială, că are de a face cu un tânăr boier de viţă. Şi nimeni n’ar crede, în ruptul capului, că neam din neamul lui Gabrielesco s’ar fi tras vreodată din opincă. E drept că Jean Gabrielesco n’a stat ca un trântor în străinătate bătându-şi joc de banii popii, strânşi cu atâta sudoare şi dela cei morţi şi dela cei vii. Băiatul, ce e drept, s’a întors din străinătate cu o diplomă în regulă de advocat. Cu tot titlul lui, nu s’a gândit să se ducă în Bucureşti ca să se apuce acolo de advo- cătură. S’a mulţumit să facă meseria asta într’un oraş din Moldova, departe însă de judeţul în care cade satul Chiţoc, locul lui de naştere. • » Gabrielesco, cu toată creşterea lui cea bună şi cu tot obiceiul lui de a nu bârfi pe socoteala altuia, n’aveâ în tot oraşul un prieten cu adevărat. Cauza eră că tânărul advocat se ţinea prea mândru. Aşteptă să fie el salutat chiar de colegii mai în vârstă. Niciodată n’ar fi luat un proces unde împricinaţii erau ţărani sau alţi oameni de rând. Mai bine 1 > se lipsiâ de un câştig decât să fie silit să stea de vorbă cu un purtător de cojoc şi opinci. Ba într’un rând a jignit, cu o glumă nepotrivită, pe un coleg, fiindcă a luat apărarea unei spălătorese. încâtva timp i-a şi eşit numele de „ciocoiul" şi lucru ciudat: porecla asta, în loc să-l supere, îi făcea par’că o plăcere deosebită. „Ce să le fac — spunea el — dacă nu mă pot potrivi cu ei, cu apucăturile lor!... A cui e vina dacă nu m’am născut dintr’o suburbie!" ... Gabrielesco avea cameră la hotel,la „Grand Hotel". Nimeni nu l-a văzut vreodată plim- bându-se prin mahalale. Şi nici nu se ducea ca alţi tineri, să facă vizite prin familii, să tie de urît cocoanelor si domnişoarelor. » * * Părea întotdeauna plictisit, şi când îl întrebă cineva de ce nu caută să se distreze, răspundea zâmbind cu bunăvoinţă: „Ce distracţii aş putea găsi aci, după o vieaţă de cinci ani petrecută la Paris?... Si în ce mediu!"... } A în urmă au prins şi cucoanele un fel de necaz pe dânsul, pentru dispreţul pe care îl arătă. „Nu ştim si noi franţuzeşte?... Par’că numai el a fost la Paris?!" Singura desfătare a lui Gabrielesco eră, ca după masă să se ducă la club, la „Intimei u b“. Acolo puteâ face politică, să cetească gazetele şi mai ales o revistă franceză la care clubul s’a abonat numai de hatârul noului client. De multeori se prindeâ la jocul de cărţi. Şi chiar dacă se întâmplă să piardă ultimul ban, se sculă zâmbind, fără o urmă www.dacQFomanica.ro Ni ui 10, 1918. U'OKAKĂKUl. 315 de supărare, ca şi când, pentru el, această pierdere ar fi fost o nimica toată. într’o seară, când clubul eră plin de nu mai găsiai un loc, Gabrielesco vine ceva mai târziu ca de obiceiu. Dupăce salută cu o mişcare scurtă, englezească, pe cei de faţă, ceru chelnerului revista cea franceză. Conu Pavel Liteanu, fost deputat şi mare proprietar, începu să-l măsure cu băgare de seamă. Deodată îl întrebă cu glasul gros, dar cald: „Domnule Gabrielesco, de unde eşti dumneata ?“ Toţi ridicară capul miraţi ca şi când întrebarea asta putea să supere pe cineva. Gabrielesco, luat din pripă, răspunse: „Sunt dela Roman"... Apoi îşi băgă nasul în revistă şi tăcu. Da Conu Pavel urmă: „Chiar dela Roman ? — Da", răspunse Gabrielesco fără să ridice ochii de pe revistă. „Şi al cui eşti?" Puţin încurcat, advocatul răspunse: „Sunt nepotul lui Zamfirescu, inginerul judeţului ... > — Care e ăsta Zamfirescu... Din cari Zamfireşti? Că eu îi cunosc mai pe toţi... — Nu ştii? — se grăbi Gabrielescu — are un frate şef de staţie: Guţă Zamfirescu!... — Ei Guţă Zamfirescu! — se lumină boierul Pavel. — îl ştiu... Bună marfă... Tatu-su e popă la Tureatca... şi pe soru-sa o ţine tot un popă de ţară... Şi cum îţi vine rudă?"... Gabrielesco înăduşind: J „Apoi mama mea e soră cu inginerul... — Şi cu şefu de gară atunci?... — Si cu sefu ... i 1 — Atunci n’ai fi cumva băiatul popii din Chiţoc?"... strigă conu Pavel vesel că-i dăduse de urmă. Gabrielesco simţind că-i joacă luminele lămpilor în ochi, răspunse ca un vinovat: „Da, al părintelui Gavril!... — Apoi, zi aşa!" izbucni conu Pavel. „Ce tot o încurci cu neamurile dela oraş!... Ei bată-te!... Te cunosc de când erai de un metru!... Da popa Gavril!... Sâracu... El, pe socoteala lui te-a ţinut în străinătate?" Gabrielesco suflă: „Da!“... Conu Pavel întorcându-se spre cei de lângă el: „îi cunosc, domnule, bine!... Harnic om, popa!... Din nimic a făcut avere!... Tatu popii: îl ştiu şi pe el!... Eră ţăran, da ştii ţăran lipit pământului... Bravo popă!... Şi-a trimis el băiatul la Paris!"... Atunci advocatul, de care răsese Gabrielesco fiindcă pledase pentru o spălătoreasă, se amestecă: „Cum văd, bătrânul n’a avut nevoie să-şi dea gulere la spălătoreasă!"... Cei cari au simţit unde lovpâ advocatul, prinseră a zâmbi de plăcere. Gabrielesco, prefăcându-se că n’a înţeles nimic, îşi vâră şi mai adânc nasul în revista franceză, pe care clubul o abonase numai de hatârul Iui... Al. Cazaban. Strofe. Frumos e visul tainei tale Sclipire din amurg târziu_____ — Mi s’a părut c’aud ecoul Al glasului tău arginţiu. Se 'nalţă ’n ochii mei o vale Ş’o culme numai fir de brad -Şi iar mă ’nvinge clipa rară în care larimile cad... T. Murâşanu. www.dacQromanica.ro 316 LCCKAFĂKUL Nrul 10, 1913. Românii din America. — O călătorie de studii în Statele-Unite. — IV. Organizaţia lor: societăţi, biserici, presă. Primele începuturi de organizaţie românească datează din anul 1902. în vara acelui an s’a discutat pentru întâiaşdată, între emigranţii români din Cleveland, idea de-a se înfiinţa o societate, ai cărei membri să se sprijinească împrumutat în caz de boală şi de întoarcere în ţara-mamă. La 2 Noemvrie, acelaş an, se şi înfiinţează prima societate românească în America, „Carpatina" din Cleveland, căreia îi urmează la 1 Iulie 1903 societatea „Unirea Română" din Youngs-town, — două societăţi în două oraşe în cari Românii alcătuiau cele mai puternice colonii româneşti din America. t Dela 1903 încoace, apoi, an de an s’au înfiinţat tot mai multe societăţi, până au ajuns azi la un număr de peste 100. Imboldul la înfiinţarea primelor societăţi a izvorît din sentimentul comunităţii naţionale şi dorinţa de-a crea un fond de ajutorare pentru zile grele. Nu tot acelaş lucru îl putem spune, însă, şi despre o mare parte a societăţilor cari s’au înfiinţat în urmă. în fruntea mişcării » i de organizare s’au pus oamenii de „business" (ceteşte: bisines, afacere), cari stăruiau pe lângă înfiinţarea societăţilor, fiindcă în fiecare membru al societăţii întrezăriau un mu» şteriu, — căci sediul societăţii eră de obiceiu la ei sau aproape de ei. în rândul întâi acest lucru se poate spune despre o parte a câr-ciumarilor români, la îndemnul cărora în acelaş oraş se înfiinţau două-trei societăţi, ai căror membri se adunau în cârciuma preşedintelui lor. înfiinţarea prea numeroaselor societăţi se datorează în parte şi ambiţiilor personale. Câte un om mai umblat în lume şi cunoscător de carte înfiinţa o nouă societate numai ca el să poată ajunge preşedintele ei şi să se poată mândri, la serbări, cu frumoasa eşarpă tricoloră. Această slăbiciune, de altminteri, este firească la nişte bieţi oameni cari acasă veşnic au fost nebăgaţi în seamă, (Urmare). iar de altă parte e mult mai puţin păgubitoare decât satisfacerea intereselor personale. în anul 1906 toate societăţile s’au constituit într’o centrală, „Uniunea societăţilor române din America", în scopul ca ajutorul bănesc de care puteau să se împărtăşească membri să fie cât mai însemnat. (Azi, dacă moare un membru al „Uniunii", urmaşii lui primesc un ajutor de 250 dolari, 1250 cor.) Cu toate că această „Uniune" este alcătuită din peste 80 societăţi, cu vreo 2000 de membri, are să lupte cu greutăţi foarte mari. în consecinţă şi ajutoarele ce se cuvin membrilor se pot plăti în multe cazuri numai cu mari întârzieri. Cauza principală a acestui rău nu este, însă, neonestitatea chivernisitorilor (deşi s’au constatat şi abuzuri de acest fel), ci înainte de toate nepriceperea conducătorilor. Lipsa organizaţiei de acasă se resimte şi între Românii emigraţi în America. Ei vin fără orice idee de organizare conştientă. Tot ce-i ţine uniţi este sentimentul naţional, care în ţara liberă a. Americei se trezeşte la o mai mare intensitate. La aceasta se mai adaugă neîncrederea muncitorilor noştri în „domni". Norocul organizaţiilor române din America este că o mare parte a emigranţilor au fost soldaţi în care trăieşte încă disciplina de fier a serviciului militar. S’a dat poruncă din centru, — trebuie îndeplinită. Aşa se întâmplă că această „Uniune", pe care societăţile o susţin cu mari jertfe materiale, în vreme de 7 ani a cheltuit peste 30.000 dolari (150.000 coroane), din cotizaţiile directe ale membrilor şi contribuirile societăţilor, numai pentru susţinerea administraţiei centrale şi a ziarului „America" (fără a socoti în această sumă şi abonamentele). Pentru a ilustră nepriceperea conducerii este deajuns să înregistrăm un singur fapt. „Uniunea" a cumpărat o tipografie, alcătuind din ea o societate pe acţii cu 600 de acţii în valoare nominală de 15.000 dolari. Tipografia an de an lucra cu pierderi mari, con- www.dacoromanica.ro Nral 10, 1913. LUCEA.FĂRUL 317 sumând în câţiva ani întreg capitalul social. Şi, cu toate aceste, conducerea pretindea mereu că „ Uniunea“ are avere de peste 10.000 dolari. Membrilor cari se interesau de afacerile tipografiei le şi dovediâ acest fapt în mod mulţumitor. Explicarea: conducerea contă, din nepricepere, capitalul social drept avere. Spunea: avem tipografie cu casă cu tot în valoare de 7000 dolari; capital de acţii 15.000 dolari. Avere totală, deci, 22.000 dolari. Pasive: datorie pe casă, datorie pentru maşini, etc. Şi pe baza aceasta „Uniunea" încheia împrumuturi noui, cari au adus-o aproape de cădere. într’un articol următor voiu vorbi mai pe larg despre raportul dintre „popor" şi „domni". La acest loc mă mărginesc a înregistra numai starea tristă a „Uniunii", care ar putea să contribuie în măsură însemnată şi la uşurarea nevoilor noastre culturale de acasă, dar — cu toată dărnicia emigranţilor români — nu este în stare nici măcar să satisfacă năcazurile proprii. * Românii din America au azi 14 biserici române cu 12 preoţi. Biserici ortodoxe române sunt în Cleveland (preot părintele Ilarie Şerb); Youngstown (Ilie Pop); Al-I ian ce (Teofil Roşea), toate în statul Ohio; — Farrel (Ion Podea); Erie (luliu Holdăr) în statul Pennsylvania; - Indiana-Har-bour(Simion Mihălţianu); Indianapolis (Octavian Mureşianu) şi Ga r y (Romul Doctor) în statul Indiana. Fără preot este biserica ortodoxă din Newark. Biserici gr.-cat. române sunt în Cleveland (preot părintele Aurel Haţieganu); Youngstown (Alexandru Pop); Aurora, 111. (Ion Pop) şi Scalp-Level Pa (Lichirie Ungurianu). Fără preot este biserica din Canton. Biserica din Tren ton (aproape de New-York), unde ca preot slujeşte părintele Dr. Epaminonda Lucaciu, este biserică catolică, dar nu este biserică românească. Preoţii români gr.-ort. stau sub jurisdic-ţiunea mitropoliei române ortodoxe din Sibiiu; preoţii români gr.-cat. stau sub jurisdicţiunea episcopilor romano-catolici din statul lor, dela care îşi primesc şi decretul de numire. Bisericile române greco-ortodoxe sunt averea parohienilor români cari le-au înfiinţat si le susţin; bisericile române gr.-calolice sunt supuse şi ca proprietate materială episcopilor romano-catolici. (începutul l-a făcut părintele Epaminonda Lucaciu, cedând proprietatea primei biserici române din America, — a bisericii gr.-cat. române din Cleveland — episcopului romano-catolic din Cleveland.) Şi în ce priveşte organizaţia bisericească a Românilor din America trebuie să facem o constatare dureroasă: nici între preoţii celor două confesiuni; nici între preoţii de aceeas confesiune şi nici între preoţi şi popor nu stăpâneşte bunăînţelegerea pe care am putea s’o nădăjduim la nişte oameni mânaţi de valurile sorţii pe un pământ strein atât de îndepărtat. între popor şi preoţi sunt certuri şi neînţelegeri păgubitoare pentru interesele generale ale Românilor (din pricina aceasta nu pot să dee înainte nici „Uniunea" şi nici societăţile, fiind lipsiţi de conducători chemaţi). Grăbesc, însă, s’o spun dintru început că nici la această stare de lucruri vina nu este a poporului, sau a poporului în rândul întâi. Vina o poartă autorităţile bisericeşti de-acasă, cari — în această privinţă cele două biserici române procedează în cea mai desăvârşită armonie — le-au trimis Românilor americani mai mult preoţi de cari voiau să scape acasă; mai mult preoţi năcăjiţi sufleteşte cari acolo să-şi caute mângâiere; mai mult preoţi cari aveau un singur dor: de-a sta în America doi-trei ani de zile si i a se întoarce apoi cu câteva mii de dolari. Preoţii trimişi la început, unul gr.-cat. şi unul ortodox, au ajuns în curând în conflict de interese confesionale si materiale. Amândoi » au început să facă „business", aveau foaie, agenţie, bancă... Pe urma acestei activităţi extra-bisericeşti s’au pierdut mii de dolari bani româneşti şi pe urma ei a răsărit sămânţa neîncrederii în desinteresarea preoţilor. Cel dintâiu preot român care a plecat în America nu mânat de necazuri, nici de lăcomia de-a câştigă bani, ci îndemnat de gândul curat de-a le fi fraţilor români din ţara streină un adevărat părinte sufletesc, e părintele Ion Podea, azi preotul parohiei gr.-ort. române din FarrelI, Pa. Muncii Iui desinteresate îşi datoresc existenţa cele mai www.dacQFomanica.ro 318 LUCEAFĂRUL Nrnl 10, 1913. multe parohii române gr.-ort. din America. Ajuns în America, el n’a căutat să înfiinţeze parohii noui, ci să mântuiască parohiile înfiinţate de alţii cari, după înfiinţarea lor, nu se mai interesau de soartea lor. Munca aceasta de apostol este, fireşte, întâmpinată de multe şi mari greutăţi. Batjocorit şi hulit de duşmanii bisericilor, ţinta intrigilor a altora (între ei chiar şi preoţi!), lăsat aproape fără orice sprijin din partea autorităţilor bisericeşti de-acasă, — părintele Podea a reuşit cu toate aceste să facă bine pretutindeni unde i s’a dat prilej să muncească şi să câştige» iubirea desăvârşită a parohienilor cari au avut fericirea să-l cunoască mai de-aproape. Azi nu mai stă atât de izolat, cum a fost la început. Are tovarăş credincios în munca de luminare a poporului şi a restabilirii păcii pe părintele llarie Şerb şi pe părintele Aurel Hăţiegan, acest din urmă singurul preot român gr.-cat. care îşi mai dă seama că nu are numai o misiune catolică, ci şi una românească. * Românii din America au azi 9 foi: „Românul" (Cleveland), înfiinţat la 1905 de părintele Epaminonda Lucaciu cu ajutorul bănesc al episcopului romano-catolic Dr. I. Hortsman; „America", (Cleveland), organul societăţilor române, înfiinţat, tot în 1905, de părintele Moise Balea şi vândut apoi „Uniunii" şi „Glasul Vremii" (Youngstown), — organe româneşti; „Lumea nouă (Chicago), proprietatea evreului Landesco, agentul unei bănci; „Steaua Noastră" (New-York), proprietatea evreului Axelrad, agentul mai multor întreprinderi comerciale; „Deşteap-tă-te Române" (New-York), înfiinţat de un fost învăţător Iancu Roman şi vândut apoi evreului Hirsch, proprietarul unei agenţii pentru trimiteri de bani; „Revista pentru propaganda evanghelică" şi „Creştinul" (amândouă în Cleveland), organe de propagandă baptistă, şi „Desrobirea" (Detroit), organ socialist. In afară de aceste ziare au mai apărut, două-trei luni, o mulţime de alte ziare şi reviste, redactate de oameni fără orice pregătire. Este caracteristic că şi azi nici una dintre aceste 9 foi nu este redactat de gazetari de profesie, ci de nişte cărturari cari mai înainte au avut cele mai deosebite ocupaţii. (Organul „America" o vreme oarecare a fost redactat de un cizmari). Afară de ziarul „Glasul Vremii", toate celelalte ziare au fost înfiinţate numai şi numai ca să fie organe de publicitate pentru reclamele întreprinderilor în fruntea cărora steteau înfi'inţătorii lor. Şi aici din nou trebuie să stăruim asupra constatării făcute în atâtea rânduri: cei de-acasă nu se interesează de ramul puternic ce s’a rupt din trunchiul naţional. • (Va urmă.) Ion losif Şchiopul. www.dacQFomanica.ro ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" "'y&razEsacGsgggjf Arhanghelii de ^ XIV. în Văleni bătean toate piuăle în primăvara asta. Părea un sat întreg de mori cari îsi învârteau fără hodină roţile negre, din cupele cărora curgeau şiraguri’ nesfârşite de nestimate, ori fulgerătoare străluciri’de oglinzi în lumina de argint a soarelui. în jurul piuălor, printre grămezile mari de piatră mâruntită, şedeau frânţi de şale bărbaţi şi femei, destui copii, cari spălau, alegeau aur, ori sfărmau în bucăţele bruşii mai mărişori de piatră cu ciocănaşe lucii. In „toc-toc“-ul lăstarelor grele, cari îşi izbeau necurmat măseaua de cremene, oamenii munceau tăcuţi, cu hainele udate, pătate de cirul alburiu. Pe lângă larma piuălor nu se auziâ decât vreun strigăt mai răstit, ca boii să tragă aproape de grămezi carele încărcate. Carele veniau şirag pe drum, scârţâind, hurducând peste vreun bolovan. Şiraguri nesfârşite de cai, în şea cu mari coşuri dăsăgite pline cu piatră, se coborau pe cărări iuţi de munte, cu capetele plecate, cu privirile triste. Băieţaşii chiuiau pe lângă ei, săltau, în răstimpuri se opriau în cete, priveau o bucăţică de piatră în care se desiuşiâ bine aurul, şi pe care stăpânul, printr’im smâncet, o ascundea în buzunar. Atunci cei din cete se reslăţeau, păşeau alăturea cu căluţii, cercetau prin coşuri, şi din când în când ascundeau bucăţele’ de piatră pe cari eră aur mai mult. Ajunşi în drum ridicau din când în când de jos sfărâmâturi căzute din cară. In chipul acesta fiecare băieţaş îşi avea, în Văleni, banii lui, se simţiâ independent, ceeace se putea vedea mai’ ales când, de-şertându-şi coşurile acasă, se reîntorceau la baie, călări acum, într’o goană nebună. Nu le păsa de cai, de coşuri, alergau vijelios, părând a fi fiecare un căpitan fără de oaste. In Văleni erau boi mulţi de jug, dar şi mai mulţi cai. Dela unele ocne mai mici, ori situate în locuri mai prăpăstioase, piatra de aur se putea aduce numai pe spatele acestor cai mărunţi, cu coama lungă şi aspră. Se zice că într’un sat dacă 'moare cineva, dupăce n’a mai fost caz de moarte de multă vreme, trage după sine şi alţi oameni, şi nu se întâmplă să fie o moarte singuratică decât prea arare. I. Agârbiceanu. (Urmare.) Aşa erâ acum şi cu ocnele de aur în Văleni. începuse să fie bună mai întâi baia „Arhanghelii11, şi, în curând după ea, se descoperi aur şi într’altele, se descoperiră chiar vine noui, şi se formară noui societăţi. Apariţia asta se datoria faptului că îmbunându-se „Arhanghelii11 locuitorii de Văleni ori ca bâieşi aci, ori „mănători11 cu carul ori cu calul, începură să câştige tot mai mulţi bani şi astfel avură mijloace să muncească mai cu stăruinţă şi la alte băi. Dintre băieşi erau unii cari înţelegeau faptul acesta, dar cei mai mulţi credeau că tot belşugul ăsta venise în urma nu ştiu căror semne ce le făcuse vâlva băilor pe muntele Corăbioara, în care pe lângă „Arhanghelii" mai erau încă trei băi bune. In curtea notarului Iosif Rodean carăle, caii, intrau şi eşiau necurmat. Cele două roţi de piuă, mari şi întărite, se rostogoleau ziua-noapţea. Avea aici străji, ca şi la „Arhanghelii11, dar nu erâ noapte ca el să nu se strecoare încet prin curte, să nu tragă cu urechea, precum nu erâ noapte care să-l apuce cu puşca neîncărcată. Nu se bizuia pe nime, el porniâ, el întrerupiâ sau sfârşiâ fiecare dintre multele lucrări migăloase ce’se cer la alesul aurului. Vălenii mai bătrâni, văzându-1 cum se pricepe la toate, ziceau de multeori: „Da-l-aş dracului, par’c’ar fi crescut de copil între noi!11 Rari însă mai erau băieşii cari sâ-i zică: „Venitura dracului! A venit să se îmbogăţească la noi11. Iosif Rodean erâ într’adevăr „venitură11, adecă străin în Văleni. Venise înainte cu vreo treizeci de ani dintr’un sat de pe Murâs. Locul de baştină al părinţilor lui, cari ţinuseră o prăvălie, nu erâ nici regiunea Mură-şului ci un sat din partea de miazăzi a Ardealului. Părinţii îl dădură târziu la şcoală, având de gând să-l ţină de ajutor în prăvălie. Dar când văzură că n’au nici un folos de el, că băteâ ziua întreagă uliţele satului, îl trimiseră la învăţătură. Anii miliţiei îl apucară în clasa a cincia de gimnaziu, şi cu învăţătura asta a şi rămas, fiindcă după miliţie, cum apucase să prindă ceva nemţeşte, dobândi în curând www.dacQFomanica.ro :!20 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1913. lin post de notar. Erau anii întâi după absolutism şi ştiinţa de nemţeşte preţuia încă foarte mult. în satul în care fusese ales nu-i plăcu însă, si după doi ani fu ales notar în Văleni. ’ în Văleni veni călare pe-o iapă albă, c’un vechiu geamantan în şea. Vâlenarii mai în vârstă îşi amintesc şi acum foarte bine, de tânărul acela uriaş, ale cărui picioare atingeau tina drumului, cum veniâ călare pe iapa cea albă. Drumul eră cu mult mai neîngrijit ca acum, şi nu se prea pomenea să treacă trăsuri ori cel puţin căruţe pe el. Se aşeză cu geamantanul într’o cameră dela primărie, şi vreo doi ani n’a făcut altceva decât să tot scrie, să tot înjure, şi să se certe cu oamenii, băgându-i în sperieţi cu vocea lui puternică. Oamenii, în vremea asta, nu-i ziceau decât „uriaşul dela cancelarie". Din zilele cele dintâi ale slujbei Vălenarii înţeleseră cu groază un lucru: Iosif Rodeau nu iertă pe nimeni. în condamnarea celor ce tăiau vreun brad fără concesiune, în pedepsirea hoţilor de aur, în incasarea birurilor eră neînduplecat. în măsură mai mică băile se lucrau şi pe-atunci în Văleni, şi de-un lemn de brad oamenii aveau trebuinţă destul de des: întăreau gura băilor, gangurile, nu puteau să alerge pentru fiecare scândură după concesiune! Apoi, de pe la băi, de pe la piue, din vechime erau obişnuite furturile. Stăpânii acestora nici nu recurgeau decât foarte arareori la scutul legilor, avea fiecare o puşcă încărcată, ţineau străji. Notarul cel nou descoperiă însă numai decât pe hoţi, în cazul când stăpânii păgubiţi nu-i denunţau. Şi atunci croia pedepse şi pentru stăpâni şi pentru paserile de noapte. In vremea aceea de doi ani notarul nu-şi făcu nici un prietin: umblă singuratic, bea un pahar de vin tot singur. Vălenarii începură să se teamă de el, deşi îl despreţuiau din instinctul acela puternic cu care ţăranii desconsideră pe cei mai săraci decât ei, mai ales dacă aceştia sunt domni. Şi Iosif Rodeau era mai sărac decât ei, — ’după judecata băieşilor — nu eră părtaş la nici o ocnă, nu avea piuă, nu avea car, nu avea cel puţin un cal. Iosif Rodean trăia singuratic, nu vorbea decât chestii ce se ţineau de slujba lui, dar în schimb observă necurmat, şi se gândiâ cu atât mai mult. Cătră sfârşitul anului al doilea părinţii lui se pomeniră c’o scrisoare prin care-i aviză că se va căsători în timpul cel mai scurt c’o fată din Văleni. Nu le spunea de-i domnişoară ori fată de ţăran, dar bătrânii nici nu se gândeau la o noră dintre ţerance. Ei în- şişi se simţeau separaţi de massa poporului în’urma slujbei lor de comercianţi. Mare le fii mirarea, când la întrebările lor amănunţite, ficiorul le răspunse că-i o fată fără nici o şcoală, una de-o chiamă Marina Negru. Vestea aceasta, afară de notarul, o ştiură mai întâi părinţii lui. Nici bădicul Ion hîegru, nici fată-sa Marina, nu puteau bănui ceva. Notarul nu le călcase odată pragul, nu vorbise o singură dată cu fata, nu se împrieti-nise cel puţin cu viitorii socri. Dar dupâce răspunse la scrisoarea părinţilor; Iosif Rodean ceru mâna Marinei. Părinţii rămaseră ca împietriţi la vestea asta. O bună vreme nici nu putură scoate o singură vorbă: uimirea, zăpăceala lor nu avea margini. Notarul aşteptă liniştit până ce ei reveniră la realitate. Dar nu credeau nici acum. „Fata noastră e neînvăţată, domnule notar", zise cu mare silă Ion Negru. „Are să se deprindă. Mie nu-mi trebuie femeie care ştie prea multe. — De, dacă domnul notar"... începu femeia dar nu-şi putu isprăvi fraza. „Da, eu vă cer de soţie pe fata d-voastră Marina. E singurul copil, nu-i aşa? — Singurul", răspunseră deodată cei doi soţi. „Dumneavoastră aveţi două roate de piuă; de zestre vă cer o roată şi zece părţi din cele douăsprezece dela „Arhanghelii",’ care sunt proprietatea d-voastră. — Dar „Arhanghelii" e o baie părăsită, domnule notar; de ani îndelungaţi numai scurmăm nu bâim în ea", zise uimit Ion Negru. „Mai bine să vă dăm dela „Pintenul", e baie în lucrare şi dă bine aur. — Eu rămân pe lângă cele zece părţi dela „Arhanghelii", zise liniştit notarul. ’ „Atunci vi le dăm toate douăsprezece", răspunse Ion Negru. „Cu atât mai bine! Aşa dar suntem înţeleşi?" întrebă Iosif Rodean. Cei doi soţi se priviră o clipă nedumeriţi, părându-le că nu lor li se pune întrebarea asta. Răspunseră, uitându-se într’altă parte. „O să întrebăm şi fata, domnule notar. — Bine, s’o întrebaţi, şi mâne seară să am răspunsul dumneavoastră şi al fetei", zise notarul şi eşi. ’ Ion Negru eră pe vremea aceea omul cel mai avut în sat. Plătiâ regulat cinci băieşi la săptămână şi apoi mai învârtiâ şi un strop de economie. Bucate pentru casă nu prea cumpără. Avea două slugi şi şase boi. Cinstea de care-I învrednici notarul îi păru totuş prea mare, nu pentru alta dar din Văleni încă nu se măritase nici o fată după domn. Preoţii, notarii cari le veniau în sat, veniau căsătoriţi. El pricepu însă îndată că omul www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1913. LUCEAFĂRUL 321 ăsta vrea cu tot preţul să se apuce de exploatarea băilor de aur, şi înţelese că dacă nu fata lui, apoi alta din sat va fi notărăşiţă. Intr’alt chip nu eră cu putinţă pe-atunci să ajungi societar la băile din văleni. Unii îşi dădeau băile în arendă, dar de vândut nim’e nu-şi vindea părţile: nădejdea într’un viitor de belşug niciodată nu-i părăsiâ cu totul. Ion Alegru mai înţelese că din căsătoria asta va avea şi el folos: înseamnă mult să fii rudă cu notarul din sat, mai ales cu losif Rodeau, care în croirea pedepselor eră neîndurat. Părinţii se înţeleseră deci în grabă şi încă în ziua aceea îi spuseră şi Marinei noutatea. Fata se albi ca păretele şi noaptea întreagă n’a curmat din plâns: nu-1 cunoştea pe notarul decât din văzute, şi se temea grozav de omul acesta uriaş. Dar la două săptămâni căsătoria se făcu, spre uimirea satului întreg. Marina se purtă şi mai departe în portul ei sătesc, eră mereu tristă, părea mereu suferindă, se vedeâ că ilu o fericea căsătoria asta. Umblă printre oameni cu capul plecat, se ruşina par’că, şi dacă cineva îi ziceâ „doamna notărăşiţă" se roşiâ până după urechi. ’ ’ La câteva săptămâni după nuntă, înlr’o noapte, notarul eşi tiptil în curtea primăriei şi-şi descărcă amândouă ţevile puştii. Dupăce bubuiturile se depărtară, o umbră se zări sărind repede un gard înalt de scânduri. De-atunci Marina amuţi par’că, pc multă vreme. Se albi şi mai tare, se închise în casă, şi rar de-şi mai cercetă doar părinţii. Copiii începură să vină, grijile şi necazurile se înmulţiră, şi ea păreâ că nici nu-şi mai aduceâ aminte, când vreo prietină îi şopteâ, de tânărul după care puşcase notarul’. De altfel losif Rodeau nu-i pomeni niciodată de tânărul acela pe care-1 speriase să nu se mai apropie mai mult de cancelarie. El îl observase în câteva sări, îl înţelese, îl pândi, şi-l ochi. N’a fost vina lui că nu l-a nimerit, ci vina nopţii. Dar feciorul înţelese şi luă învăţătură pentru vieaţa întreagă. Intre notarul şi Marina n’a fost nici un schimb de vorbe pentru întâmplarea asta. Notarul nici nu prea aveâ, de altfel, vreme pentru poveste. Îndată după nuntă cercetă cu deamănuntul ocna „Arhanghelii". El văzuse în cei doi ani de tăcere că „Arhanghelii" se lucrau, puţin, dar ştiâ asemenea că aproape toate furturile de baie se întâmplau la „Arhanghelii". Auzise de nenumărateori şoaptele băieşilor, cari ziceau că cu bani mulţi s’ar putea face minuni la „Arhanghelii". El cercetă, cutrieră baia întreagă şi se convinse numai decât că nici paralele ce le aveâ ei nu erau deajuns ca să înceapă lucrare aici. Numai reparaturile gangurilor cari se surpaseră aproape pe dea’ntregul l-ar fi ţinut o avere întreagă. ’ în cei doi ani de tăcere notarul observă de aproape lucrările ce se cer la băi, la măcinatul, la alesul aurului, începu să cunoască deosebitele straturi de piatră, cea preferită de aur, meatul în care se termină deodată vinele de piatră. Dupăce cercetă cu deamănuntul „Arhanghelii", rămase încredinţat că baia asta ar aveâ un viitor strălucit, dar că cere multă cheltuială. înţelese, asemenea, că Ion Negru o lăsase aproape în părăsire, numai c’un muncitor. Atunci îşi zise: „S’adun întâi bani!" ’ Şi a luat cu arendă întâi o băiţă, apoi două, pe urmă trei şi a început să muncească cu atâta patimă şi’ înfrigurare, încât socrul său îi ziceâ de inulteori, căzând pe gânduri: „Aşa o să ajungi la sapă de lemn". De’când se căsătorise losif Rodean vorbeâ bucuros cu băieşii, îşi petreceâ cu ei, oamenii începură să aibă altă atragere faţă de „uriaşul din cancelarie". Mulţi îl desfătuiau ca şi Ion Negru să nu arunce banii aşa fără nici o judecată. ’ „Poţi să te frigi pe toată vieaţa, domnule notar, îi ziceau unii. Iată noi ne-am pomenit din moşi-strămoşi cu băile şi ştim: a băi uneori e curată risipă. Bagă de seamă că poţi să te frigi. — Să ştiu că ard scrum, şi de-acum nu mă mai las", răspundeâ cu liotărîre notarul şi ochii lui ardeau mereu sub sprâncenele stufoase. O nădejde înfiorătoare îi întăreâ inima. De câteori plâleâ Sâmbătă seara la băieşi îşi ziceâ cu adâncă satisfacţie: „Asta e plata ’cea din urmă!" ’ Dar trecură doi ani de zoljre, de înfrigurare continuă şi aur nu află. în urmă rămase să lucreze o singură baie „Aruncata". Aceasta îi înghiţi şi banii din urmă ce-i mai aveâ şi el începu’să se îngloade în datorii. Partea dela părinţi o isprăvi de mult şi acum începu să iscălească poliţe grele. Cu chezeşia socrului său căpătă cu uşurinţă bani. Şase ani munci la „Aruncata", băieşii clătinau din cap când îl vedeau alergând ziua întreagă, uitându-şi aproape de cancelarie, de slujbă. Ţineâ un scriitor pe care îl speriâ înjiecare zi cu răcnetele sale. în vremea aceasta copiii se sporiră mereu. Trei feţişoare şi Ghiţă aşteptau să fie trimişi Ia şcoală. Marina ajunsese să-şi bla-sleme zilele cu asa domnie, mai ales cu „omul ăsta turbat", cum îi spuneâ notarului, care n’o mai ascultă să-i spună o vorbă, ci de câteori intră în casă speriâ copiii cu răcnetele sale. 2 www.dacQFomanica.ro 322 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1913. Vălenarii începură să se teamă din nou de notarul. „Până-şi frânge gâtul nu se astâmpără! — N’are hodină până nu va ajunge la sapă de lemn. — După cum se poartă o să-şi mai piardă şi minţile, Doamne fereşte! ’ — Săraca Marina! ’ — Vai de vieaţa ei! — Vai de domnia ei!“ Dar losif Rodean nu voia să ştie de nimic. Cu sprâncenele încruntate, cu ochii arzând mereu alergă în toate părţile. Vălenarii se feriau ca de foc de furturi. Să nu fi dat Dumnezeu să fie adus cineva sub judecata notarului în răstimpul acesta de înfrigurare! Nu-I uita câte zile avea! în sfârşit Vălenarii ajunseseră să nu-1 mai poată suferi. Cătră sfârşitul anului al şaselea de când muncea losif Rodean la „Aruncata" fruntaşii satului se adunară, se sfâtuiră şi hotărîră să ridice jalbă la cei mari ca să le ducă din sat pe „turbatul ăsta care ne socoteşte de câni nu de oameni". Dar când fu să ’fie în-naintată jalba, scrisă frumos de învăţător, băieşii dela „Aruncata" veniră la notarul cu vestea c’au dat de meal. Fruntaşii nu mai trimiseră jalba, căci losif Rodean se înmuie deodată. Privirile dujmă-noase i se stinseră, vocea lui pierdu toată brutalitatea de până acum. Părea c’a dat peste el o boală care-i muie toate oasele. în aceeaş vreme i se sistă şi creditul la bănci, şi numai cu multe rugăminţi, şi prin protecţia unor prietini reuşi să nu-i fîe protestate cambiile îndată. Oamenii îl priveau acum c’un fel de compătimire. „Ăsta ştiu că s’a fript", ziceau unii. „Poate să-i fie de învăţătură pe vieata întreagă", ziceau alţii. Dar totuşi aveau multă admirare pentru omul care „â cutezat să-şi cerce în chipul acesta norocul". O jumătate de an losif Rodean munci tăcut în cancelarie. îşi aduse în ordine lucrurile foarte neglijate, pentru care fapt fusese de nenumărate ori în cercetare disciplinară. Marina fu mai liniştită, mai mângâiată în răstimpul ăsta, începu chiar să-i mulţumească lui Dumnezeu că „I-a mai potolit".’ Dar dup’o jumătat’ de an, primăvara, notarul îi zise Marinei: „De-acum pun în lucrare „Arhanghelii". — Ce faci?" întrebă femeia, care de uimită nici nu înţelese numele, băii. „Pun în lucrare „Arhanghelii". — Baia cea părăsită? — Nu-i chiar părăsită: un om sfredeleşte în fiecare zi în stâncă". Notarul spusese cuvintele acestea vesel, zâmbind. „Te-ai înţeles şi cu tata?" îl întrebă, palid, femeia. „N’am vorbit decât cu mine. Baia asta va trebui s’o mulgem bine. — Vorbeşti tu în glumă, Iosife?" întrebă Marina însufleţită de-un strop de nădejde. „Nu glumesc. „Arhanghelii" trebuie să ne pună în picioare, altfel nu ne mai sculăm niciodată". Cu cuvintele acestea notarul încheie discuţia şi nu-i mai dădu voe nevestei să mai facă nici o observare. t ;în ziua următoare angajă trei băieşi noi. ti Dar înţelese că cheltuelile erau aşa de mari încât singur, acum la început, fără credit, nu le putea suportă. Atunci, călcându-şi pe inimă, vândîi două acţii lui Vasile Cornean şi câte una lui Ungurean şi Pruncul. Din douăsprezece părţi dela „Arhanghelii" mai rămase cu opt. Dar, în schimb, mai fură angajaţi trei băieşi şi lucrarea se porni la „Arhanghelii". In cea dintâi şedinţă a marei societăţi losif Rodean fusese proclamat directorul băii şi tot atunci hotărîră că, deocamdată, nu desfundă decât cincizeci de metri din gangul principal, şi bat unul nou la stânga. După zece metri în gangul cel nou aflară piatră care, probată, dădea douăzeci şi cinci până treizeci de grame carul. ’ ^ Aurul cel dintâi îl alesese losif Rodean înainte de asta cu cincisprezece ani. De-atunci se ’ntoarse roata norocului. Erau res-timpuri de săptămâni, de luni întregi, în care piatra ce-o scoteau din baie erâ mereu bogată, sub douăsprezece grame iada niciodată. Dar urmau adeseori şi săptămâni sărace, când vâna de aur se ascundeâ, ori se subţiâ de tot, când piatra se aruncă grămadă s’o descoloreze şi s’o crepe soarele. In anul cel dintâi „Arhanghelii" dădură însă atâta aur cât să-şi plătească losif Rodean o mare parte din datorii. Apoi, din an în an, se lucră aici cu puteri tot mai multe, şi din anul al patrulea al lucrării baia deveni deodată renumită: aflară aur liber în preţ de treizeci de kilograme. ’ Acum se desfundară toate gangurile părăsite, se săpâ vârtejul şi Vălenarii nu mai vorbeau decât de bogăţia ce zace în „Arhanghelii". Din an în an tot mai mulţi băieşi munceau aici, tot mai multe cară şi cai erau angajaţi în slujba societarilor dela „Arhanghelii". In scurtă vreme numele acesta deveni centrul de greutate în jurul căruia se învârtiâ toată vieaţa din Văleni. Cu bani câştigaţi la baia asta se puseră altele în lucrare şi astfel în Văleni se porni o mişcare ne mai obişnuită de mult. ’ Prin succesele dela „Arhanghelii" notarul losif Rodean ajunse deodată în ochii Văie-narilor un om minunat, temut şi respectat www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1913. LUCEAFĂRUL 323 în aceeaş vreme, pe care se obişnuiră să-l salute de departe şi fără de care'nici nu-şi puteau închipui munca înfrigurată ce începuse în satul lor. In vremea asta notarul începu să se umple, să se îngraşe, ceeace-l făcea să pară şi mai uriaş. El îşi purta copiii prin şcoli, şi nu se uită’la nici o cheltuială. In cancelarie ţinea acum doi scriitori, el nu făcea decât să iscălească actele. Mergea regulat la cinci în cancelarie unde rămâneâ o jumătat’ de ceas. Superiorii nu-l mai putură suferi dela o vreme, şi începură să urzască din nou împotriva lui procese disciplinare. Dar numele lui losif Rodean eră cunoscut acum în jurul întreg: primii şefi puneau pârile la o parte. Vălenarii începură să-i zică tot mai des „domnule director" în loc de „domnule notar" şi respectul lor faţă de losif Rodean creştea din ce in ce. ’ îndată ce se simţi la adăpost încunjurat de săculeţii de aur, notarul începîi să meargă tot mai des la oraş; prietinii se iviră numai decât. Cei mai mici veniau nechemaţi, pe cei mai puternici se siliâ el să-i câştige. Cu puternicul simţ prin care descoperea totdeauna realitatea el’ băgă de seamă dela cele dintâi conveniri cu fruntaşii de prin oraş, că educaţia lui lasă mult de dorit. Eră târziu să ş’o continue acum de unde o întrerupsese în clasa a cincia de gimnaziu, dar făcu îndată singurul lucru posibil: îşi abonă gazete, reviste româneşti şi nemţeşti şi îndată ce avea un strop de timp liber, eetiâ cu sete dela articolele prime până la cele mai neînsemnate notiţe. Folosul cel dintâi ce-1 avu din cetitul gazetelor fu că vocabularul Iui se înmulţise binişor, vorbiâ mai fluent, cu termini mai selecţi. Se ştia orienta asupra chestiilor la ordinea zilei, şi simţiâ o mare satisfacţie când vedea că poate discută în cafenea c’un advocat, c’un doctor. Nici vorbă, cronicile ştiinţifice, artistice erau şi acum pentru el de’cele mai multeori fără de nici un înţeles, dar că profitase foarte mult din cetitul gazetelor ştia cu siguranţă, şi faptul acesta fîi deajuns ca să aibă abonate în fiecare an o mulţime de gazete. El presimţise dela întâiele 'convorbiri cu fruntaşii din oraş, că îndată ce se va lustrui puţin, ’ îi va bate pe toţi, ajungând el persoana cea mai cu vază în tot jurul acela. Ştia că avea la spate baia „Arhanghelii", care preţueşte foarte mult. Totu’ş în aprecierea oamenilor rămase toată vieaţa puţin cam zăpăcit. De multeori se înclin jură cu prietini pe cari el îi ţinea între cei dintâi fruntaşi, dar cari în realitate nu se bucurau de prea multă stimă şi simpatie, încunjurând persoane cari trăgeau mult în cumpănă. Impresia ce i-o lăsă cineva într’o anumită clipă, printr'un gest, printr’o privire ori ţinută a trupului, eră pentru el de cele mai’ multeori hotărîtoare, şi rar se putea smulge din greşala în care căzuse. Nu se ferea nimeni de’prietinia lui: de oamenii bogaţi, şi mai ales de aceia cari din clipă ’n clipă pot ajunge tot mai grei de aur, nu se fereşte nime. Şi totuş eră încunjurat de cele mai'multeori de advocaţi ca bătrânul Poplă-cean, candidatul Voicu ori alte asemenea apariţii. Rămase în el multe laturi ale ridicolului care însoţeşte fatal pe toţi oamenii cari ş’au întrerupt educaţia, dacă aceştia nu-s nişte inteligenţe deosebite. Astfel de când „Arhanghelii" deveniră renumiţi notarul Rodean căpătă par’că altă înfăţişare, alt umblet, altă voce şi alte priviri, cari schimbări toate n’a-veau altă datorinţă decât să crească importanţa directorului dela „Arhanghelii". Schimbările acestea îl prindeau cu atât mai rău cu cât trupul lui de uriaş nu eră potrivit pentru nici o sforţare de mimică, ci pentru o linişte şi seriozitate cât mai mare. Astfel el ajunse să fie mai impunător sătenilor cărora se arătă grav şi serios, aspru, cum şi eră într’adevăr, decât orăşenilor pentru cari învăţase o mulţime de poze. Da! şi uriaşii au slăbiciuni omeneşti, numai cât în trupul ăsta de gigant slăbiciunile păreau mai ridicole ca la alţii. Două-trei familii din oraş se şi ţinură mereu departe de directorul „'Arhanghelilor ", Cei mai mulţi se bucurau însă de prietinia lui şi în public niciodată nu făcură chestie, vrednică de discutat din purtarea notarului losif Rodean, până în ziua când văzură mai întâi pe Marina, pe notărăşiţa, înţolită ca o cocoană. Atunci, la cafenea,’ prietenii directorului se împărţiră în două tabere. „A făcut forte rău că ş’a părăsit portul original", ziceau unii. „Ii stă mai bine aşa! Dacă cineva a intrat într’o nouă clasă socială las’ să fie intrarea completă!" afirmau alţii. Adevărul eră că Marina nu aşteptase mult îmbiată din partea notarului ca să-şi schimbe portul. De când mergeau bine „Arhanghelii", de când începu să trăiască în belşug ea începu să judece altfel vieaţa. Deoparte notarul nu mai strigă la dânsa, nu-i mai speria copiii, de altă parte domni mulţi începură să se învârtă în casa lor, ea putu gustă tot mai în tihnă bucuriile, prerogativele unei notă-răşiţe bogate. Apoi de când se îmbuniră şi alte băi în Văleni femeile din sat purtau haine tot mai scumpe, aşa că în curând două-trei femei nu se lăsau niciodată în urma Marinei în ce se ţine de scumpetea, de bogăţia costumelor. ’ (Va’urmâ.) 3 2* www.dacQFomanica.ro 324 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1913. Turneul Mărcuş-Crişan-Băilă. Deodată cu rândunelele s’au întors pe plaiurile Ardealului şi iubiţii noştri artişti, cari au pribegit o iarnă prin străini. Vin cu cântece şi cunoştinţe nouă, trec din oraş în oraş, arătând publicului nostru ceeace au învăţat pe scenele din Austria. Tenorul Ştefan Mârcuş a cântat la opera din Troppau, baritonul 1. Crişan la opera din Gablonz, iar actorul N. Băilă a jucat pe scena teatrului din Pilsen. Toţi trei au avut succese remarcabile. La y noi cutrieră oraşele: Budapesta, Arad, Timişoara, Lugoj, Orăştie, Haţeg, Cluj, Blaj, Alba-lulia, Sebeşul-săsesc, Sibiiu. în fiecare oraş cântă următorul program: 1. I. Scarlatescu: Doina... Tib. Brediceanu: Pe unde umblă dorn... Tib. Brediceanu: Turturea din valea seacă. D-l S. Mărcuş. 2. Declamaţii... D-l N. Băilă. Ştefan Mărcuş. 3. Tib. Brediceanu: Sus în vârful dealului... Tib. Brediceanu: Cine n’are dor pe vale... Tib. Brediceanu: Foaie verde pup de crin... D-l 1. Crişan. Ionel Crişan. 4. Declamaţii... D-l N. Băilă. 5. G. Verdi: Duetul din opera: La Forza del destino. Donizetti: Duetul din opera: Lucia di Lam-mermoor... D-nii Mărcuş-Crişan. 6. G. Dima: Eu simt a ta suflare. G. Dima: La un loc cumplit sălbatic. G. Verdi: Arie din opera: Un Ballo in ma-scliera... D-l 1. Crişan. j 7. A. Voileanu: Rugăciune. G. Dima: Stelele. 8. Poinchielli: Romanţa din opera: Gioconda. D-l S. Mărcuş. 9. Wildenbruch: Cântarea vrăjitoarei (inello- dramă de M. Schillings)... D-l Băilă. www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1913. LUCEAFĂRUL 325 10. Bizet: Duetul din opera Pescarii... D-nii Mărcus-Crisan. > * Acompaniamentul îl îngrijeşte d-1 dirigent Hermann Henrich. Duetele din „Cântarea vrăjitoarei" s’a tradus numai pentru programul artiştilor noştri. Din program mai remarcăm duetele „Lucia di Lammermoor" şi „Pescarii". Publicul românesc primeşte pe cei trei artişti cu braţele deschise si le mulţumeşte » * » 7 » pentru clipele de emoţii artistice ce i le-au procurat. * Din prilejul acestui turneu, nu ne putem reţinea dela o constatare. Se ştie că noi avem o „Societate pentru fond de teatru“, Actorul Băilă. care adună fonduri şi care se frământă de ani de zile să înşghebeze o mişcare teatrală, fără să reuşiască. în timpul din urmă şi-a ales funcţionari permanenţi: un director artistic şi un secretar-literar, în nădejdea că aceştia vor putea face mai multă ispravă. Cei doi funcţionari sunt oameni, cari lăsaţi să lucreze singuri, desigur ar reuşi, să facă ceva. Dar nefericitele de comitete alcătuite din oameni în cea mai mare parte fără pricepere le leagă mânile şi le zădărnicesc toate planurile. Vine comitetul şi în fiecare adunare generală se prezintă cu fel şi fel de proiecte ... cari rămân proiecte. Ştim că trupa d-1 ui Z. Bârsan a făcut singură mari servicii mişcării noastre teatrale, fără să se bucure de sprijinul permanent al societăţii pentru fond de teatru. Acum cetim că d-1 An-tonescu din România a obţinut permisie pe 5 ani ca să cutriere oraşele dela noi cu trupa sa. Dacă i se dădea libertate de acţiune d-lni Bănuliu, putea să aranjeze şi d-sa turnee sistematice. Să i se fi pus o sumă la dispoziţie şi pe urmă să-l fi lăsat să lucreze cum se pricepe mai bine. în acest chip şi-ar fi justificat şi societatea existenţa şi ar fi avut un rost şi directorul ei artistic. Aşa comitetul face planuri — şi e nemulţumit că d-1 Bănuţiu nu poate scoate apă din pietre. Dela începutul acestui an societatea s’a apucat să înlocuiască teatrul cu o revistă teatrală, pusă sub conducerea d-1 ui Horia Petra-Petrescu. Apreciem intenţiunile d-lui Pe-trescu, dar trebuie să o spunem că revista aşa cum apare nu are mult înţeles. Ea nu corăspunde unei necesităţi a publicului. Propaganda din revistă pentru mişcarea teatrală se poate face cu mai mult succes în ziare. Tot acolo se pot publică şi o parte a articolelor ce apar în revistă. în locul acesteia, societatea ar trebui să se îngrijească de publicarea sistematică a unei bune „Biblioteci teatrale", de scene în centrele româneşti mai importante şi de material pentru reuniunile de cântări. Cu banii ce-i cheltueşte pentru susţinerea revistei se pot face toate acestea. Si mai sunt o mulţime de alte chestiuni > * pe cari ar trebui să le rezoalve societatea pentru fond de teatru, ca să-şi poată crea un rol în mişcarea noastră culturală. Maiu n. 1913. Dr. 1. B. www.dacQFomanica.ro 326 LUCEAFĂRUL Nrnl 10, 1913. Dări de seamă. Bucura Dumbravă, Pandurul, trad. de Elisa 1. Brătianu. Edit. Librăriei Şcoalelor, C. Sfetea. Bucureşti, 1912. Preţul: 3 lei. Cine vrea să vadă ce însemnează cultura sufletească a poporului german să cetească lucrările Bucurei Dumbravă. Străina aceasta simpatică din Austria, trecută în România a ajuns să facă parte din înalta societate boerească a capitalei, dar nu a adoptat obiceiurile de petreceri uşoare ale acestei clase, ci sufletul ei a rămas înzestrat cu toate însuşirile bune, pe cari le-a moştenit din părinţi. Spiritul cuceritor, harnic, stăruitor şi ordonat al rassei germane s’a întrupat şi ’n această femeie, care a căutat şi a găsit ocupaţii serioase, frumoase şi ’ntr’o ţară, unde vieaţa e o jucărie a plăcerilor, o roabă a ispitelor de o clipă. De câteori n’am admirat pe d-şoara Fany Seculici, pe stăpâna poeticului pseudonim Bucura Dumbravă, văzând-o cum aleargă în toate părţile, ca o albină neobosită pentru a-şi îmbogăţi sufletul cu noi impresii, cu noi cunoştinţe. O întâlneştf pretutindeni: cutrierând munţii iarna şi vara, învăţând limba şi obiceiurile noastre, dansând jocurile ţărăneşti, studiind frumuseţele portului nostru, vizitând expoziţiile şi cercetând bibliotecile. Pretutindeni ochii ei inteligenţi şi vioi se opresc, întreabă stăruitor, par’că ar vrea să înţeleagă şi să ştie toate tainele poporului românesc şi a pământului locuit de dânsul. Şi a ajuns să ne cunoască şi să ne iubească, cum numai inima unei germane ştie. „De s’ar fi născut în România — zice Carmen Sylva in prefaja volumului „Pandurul" — ea n’ar fi putut-o iubi cu o mai mare dragoste. Ţara românească pentru ea este fără de cusururi. Totul e frumos aici, şi când am cetit că chiar praful i se pare argintiu, atunci am înţeles cât de nemărginită îi este iubirea". Dar nemărginita ei iubire pentru Ţara românească nu a putut-o înstrăina de poporul ei, cum s’au înstreinat, de pildă, de cel românesc Contesa de Noailles n. principesa Brânco-veanu sau Elena Văcărescu. Bucura Dumbravă a rămas germană. Sufletul ei îndrăgostit de frumuseţile Ţării româneşti şi de firea tăcută şi mândră a ţăranului nostru a căutat să trimită din ţara adoptivă un prinos de recunoştinţă, un dar de muncă ţării mame; comorile pe cari le-a adunat cu trudă în străinătate le-a trimis acasă, contribuind şi ea cu o pietricică la edificiul puternicei culturi germane. Cele două scrieri ale ei, cu subiecte din vieaţa şi istoria românească, „Der Haiduk" şi „Der Pandur" sunt scrise în limba germană, intr’o limbă literară, care a fost lăudată de critica severă a consângenilor ei. Pilda Bucurei Dumbravă dovedeşte că la poporul german fiecare vlăstar răslăţit printre străini rămâne în strânsă comunitate sufletească cu tulpina marnă, şi această comunitate de gândire şi de simţire constitue cea mai mare putere a Germanilor. Operile Bucurei Dumbravă în româneşte sunt numai traduceri. Cea mai nouă operă, „Pandurul", e tradusă, cu îngrijire, de d-na Elisa I, Brătianu născ. prin- ţesa Ştirbei, o femeie cu o cultură românească rară şi temeinică şi o simpatică excepţie in societatea franţuzită a elitei bucureştene. în „Pandurul" se povestesc peripeţiile revoluţiei lui Tudor Vladimirescu împotriva Grecilor din Ţara românească. Se zugrăvesc, cu multă cunoştinţă istorică, scene din vieaţa socială fanariotă a Bucureştiului, în care nu mai are nimeni milă pentru biata Ţară. Principiile de vieaţă ale veneticilor din Fanar sunt jaful şi imoralitatea. Abiâ câte un boier bătrân pământean mai simte durere pentru ţară. Grigore Brân-coveanu zugrăveşte cu adânci suspinuri stările de pe acele vremuri: „Ai dreptate — zice el consulului austriac Hakenau — ţara aceasta este de plâns. Jalea pe care o îndură de veacuri a ajuns azi la culme. Ştiu bine că şi noi suntem în parte de vină, însă poziţia noastră geografică şi bogăţia pământului nostru sunt cauzele cele mai adevărate ale suferinţelor noastre. Am deşteptat totdeauna poftele uneia sau alteia din puterile mari. Tăria lor, influenţele lor, au ţinut cumpăna în aşa fel, încât nu ştim nici noi sub a cărei stăpânire trăim. Vecinica această ciocnire de interese face că suntem unelte la îndemâna acelei puteri, care ţine vremelnic locul dintâiu. N’am putut fi niciodată de sine stătători. De-am fi fost totdeauna înţeleşi intre noi, de-am fi fost totdeauna statornici, de-am fi păstrat cu sfinţenie tratatele cu Turcii, chiar rele cum erau, am fi scăpat de multe nenorociri. Poarta dân-du-ne domni din Fanar, a semănat ura şi invidia printre noi. Pentru a căpătă titluri şi slujbe, ne dăm peste cap să câştigăm bunăvoinţa lui Vodă, şi în schimb îi lăsăm ţara pradă. Împilaţi de el* trebuie la rândul nostru să împilăm pe clăcaşii noştri. Aceasta e de ajuns ca, mai curând sau mai târziu, să fim aduşi la peire"... împotriva acestor jafuri, cari au adus ţara la sapă de lemn, s’a ridicat Tudor Vladimirescu. Revoluţia lui Tudor se intemeiâ pe credinţa adâncă a Oltenilor, a acestor suflete însetate de dreptate, că vor reuşi să cureţe ţara de Greci, de cea mai grea. nenorocire din câte au suferit principatele dunărene Puterile lor au fost prea neînsemnate pentru a-şi puteâ întrupâ visul. Revoluţia Iui Tudor rămâne, însă, unul dintre cele mai energice acte de voinţă ale poporului românesc; se poate socoti, după îngenuncherile de veacuri, ca cea dintâi încercare a lui de a-şi croi şi ocârmul soartea prin puterile proprii. Autoarea descrie până în cele mai mici amănunţimi fazele revoluţiei, pe baza documentelor istorice cari i-au stat la îndemână. Figura energică, tăcută, mândră şi îndărătnică a lui Tudor Vladimirescu nu ne apare într’o lumină prea simpatică. Nereuşita revoluţiei se poate atribui lipsei lui de înţelepciune şi de îndrăzneală, nepriceperii lui de a şti alege momentele, când cu ajutorul vitejilor Olteni ar fi putut câştigă biruinţe. Purtarea barbară faţă de ostaşii lui de asemenea e o notă respingătoare, care par’că ne omoară şi interesul de a află amănunte despre cele din urmă clipe ale vieţii lui, pe cari le ascunde şi autoarea. www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1913. LUCEAFĂRUL 327 în schimb găsim atâtea figuri cuceritoare intre oştenii Iui Tudor, cum e frumosul şi chipeşul Urdăreanu şi îndrăgostitul Enescu, apoi haiducul Jianu, pe care-l cunoaştem din cel dintâiu roman al Bucurei Dumbravă. El ne spune ce-a fost haiducia: „te poţi face ostaş din dragoste pentru ţară, din patimă penlru luptă, pentru a scăpă de bir, pentru a prădâ sau penlru a ajunge la cinste. Penlru haiducie însă, trebuie desnă-dejde. Cel care se hotăreşte să trăiască cu câţiva tovarăşi in afară de legile omeneşti, acela trebuie să fi simţit cu sufletul şi cu trupul lui toată slăbiciunea, toată nimicinicia acestor legi. Trebuie să fie însetat de dreptate. Şi de i s’a jertfit, trebuie să-i slujească până la moarte. Decât să i se împotrivească, mai bine să moară. Asta-i haiducia 1“ Şi-l înţelegem din tot sufletul nostru. îi înţelegem şi avântul sufletesc, când după un răstimp de odihnă, de vieaţă gospodărească lângă Sultana lui, se holăreşte să intre în tabăra lui Todor şi apropiindu-sc de munţi se ridică în picioare din sanie şi strigă: „Iaca munţii!“ E strigătul omului, care „eră una cu firea, una cu sfinţenia munţilor, care-i fuseseră adăpost ani de zile". în acest roman trăeşle sufletul poporului românesc, trăeşte o clipă din sbuciumările lui de veacuri pentru a-şi dobândi libertatea. E una dintre cele mai bune cărţi pe cari le putem recomandă publicului nostru. La noi mai ales, ea trebuie cetită şi răspândită, căci poate să trezească în atâtea conştiinţe simţul datoriei şi al iubirii de neam. E un roman istoric din care se poate cunoaşte o parte a trecutului nostru şi care e scris de un real talent literar. Cine va urmă în Ţară şi la noi pilda Bucurei Dumbravă? „ » E. Lovinescu, Aripa Morţii, roman, Editura institutului de arte grafice „Flacăra". Bucureşti, 1913. Preţul: lei 1.80. De câteori ceteşti pe d-1 Lovinescu în încercările d-sale literare simţi adevărate emoţii estetice. E un stilist dibaciu, care te ştie fermecâ cu o limbă bogată, cu fraze birie încheiate şi presărate cu frumuseţi poetice. D-l Lovinescu e un om cult, care a cetit mult şi a asimilat ceeace a cetit, aşa că ştie să pună întotdeauna o problemă, pe care o analizează până în cele inai mici amănunte cu finele distincţii ale criticului literar. Tocmai de aceea d-l Lovinescu merită să fie cetit chiar şi atunci când greşeşte, căci şi greşelile d-sale se prezintă în toalete elegante. Romanul d-lui Lovinescu „Aripa Morţii" nu poate fi deci decât interesant. Subiectul e destul de mic pentru cele 150 de pagini. Se povesteşte dragostea unui Român, din Ţară, bine înţeles, faţă de o femeie cu moravuri uşoare din Paris. E o iubire frumoasă, pătimaşă, plină de poezia tinereţii ce culege florile dra-gostii unde le găseşte. Românul Andreiu iubeşte din toată inima pe prietina lui Mab, care la rândul ei i se dă cu trup cu suflet, deşi ştie că mâne poate va trece în braţele altuia. In inima ei trăiau, însă, şi sentimente mai înalte, se jertfeâ cu trupul şi altuia dar nu din dragoste, ci din convingerea ce o aveâ că el nu poate trăi fără dânsa. „Trebuiâ să vegheze asupra lui, să-l ocrotească şi să nu-1 lipsească de singura fericire ce o aveâ pe pământ". Această menire ce simţrâ că o are pe lume îi erâ razimul ei moral, erâ lumina dumnezeiască de a se jertfi pentru deaproa-pele, care-i incălzeâ sufletul şi i-l înălţă din vâltoarea de păcate în care trăia. Andreiu, căruia i se părea că găsise în ea „idealul de bine şi de adevăr" nu putea să înţeleagă această necesitate sufletească a ei. Andreiu voia să fie numai a lui. Mab a reuşit să-l convingă că inima ei e numai a lui şi într’o clipă Andreiu a ierlat-o. Dar, văzând că şi după împăcare, scrie celuilalt pentru „a-i îndulci vieaţa nenorocită", instinctul il birue şi-l hotăreşte să se despartă de ea. Pleacă. Ea rămâne nenorocită că n’a fost înţeleasă de Andreiu. îl iubeşte mai departe şi-l aşteaptă să se întoarcă, dar înzădar. Iar când se convinge că cel pentru care se jertfeâ îşi bătuse joc de ea, de sentimentele ei, i se nărue orice credinţă morală în vieaţă şi se desparte de ea, cu gândul la Andreiu, căruia îi trimite cea din urmă sărutare. In lumea moravurilor parisiene e o problemă interesantă, care e amănunţit disecată şi logic susţinută până la sfârşit. Romanul d-lui Lovinescu e reuşit. Din întâmplare l-am cetit după „Pandurul" Bucurei Dumbravă şi contrastul dintre subiecte m’a făcut să cad pe gânduri. O străină, într’o limbă străină şi penlru un public străin descrie sbuciumările sufleteşti ale poporului nostru; fiecare pagină din cartea ei e o oglindă a trecutului nostru, a vieţii noastre specific româneşti. Iar un Român îşi caută subiecte de inspiraţie la Paris, descrie cu măiestrie oameni şi lucruri cari n’au nici o înrudire cu vieaţa noastră. Nu fac această constatare ca un reproş d-lui Lovinescu, fiindcă scriitorul e liber să-şi aleagă subiectele oriunde le-ar găsi. Caracterul şi valoarea operilor literare nici nu e determinată atât de subiect, cât de felul de tratare al subiectului. Cartea d-lui Lovinescu nu e românească nici din acest punct de vedere. Ea îţi face impresia unui roman franţuzesc tradus în româneşte. Eroul din întâmplare e român, dar n’are nici o notă sufletească românească şi atitudinele lui nu sunt determinate de caracterul lui românesc. Intr’un loc d-l Lovinescu nu uită, ce-i drept, să spună: „Se regăseâ pe sine: pe acel Andreiu duios, icoană a neamului său de ciobani şi ţărani, al căror suflet picură în lacrâmile doinei, a căror jale tremură în notele fluerului şi al buciumului". E singurul pasagiu care vrea să încetăţenească pe eroul d-lui Lovinescu cu ajutorul duioşiei din doinele româneşti. D-l Lovinescu nu-i vrednic de mustrare nici pentru faptul că în „Aripa Morţii" s’a lăsat robit de spiritul francez în care a trăit. In literatura noastră ro-mânescă are destui tovarăşi, cari gândesc şi simt franţuzeşte şi scriu româneşte. Ceeace trebuie să regretăm e că d-l Lovinescu n’a putut să fie mai original şi mai român. Regretul îl priveşte mai mult pe d-sa, decât pe noi cetitorii, cari, la urma urmei, cetim cu plăcere şi romane franţuzeşti scrise româneşte. Oct. C. Tăslăuanu. 88 www.dacQFomanica.ro 328 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1913. Dr. O. G h i b u; I. Anuar pedagogic (1913). Sibiiu 1912. în Germania există de aproape o jumătate de veac o societate, întemeiată de Dr. T. Ziller cu scopul de a promovâ desvoltarea pedagogiei ştiinţifice în sensul principiilor profesate de Herbart. Această societate an de an a edat câte-o publicaţiune numită „Iahrbuch“ (anuar), în care o seamă de pedagogi înseninaţi raportau în articole mai lungi sau în scurte comunicări despre problemele cele mai nouă şi rezultatele obţinute prin cercetările lor. în anul acesta a apărut sub îngrijirea merituosului profesor din lena Dr. W. Rein al 45-lea „Anuar". înregistrăm cu bucurie încercarea d-lui Dr. O. Ghibu, de a realiză şi la noi o publicaţie periodică, făcută după chipul celei din Germania, zic periodică, pen-trucă în titlul de primul „Anuar" se indică apariţia unei serii întregi de anuare în decursul anilor viitori. Anuarul d-lui Ghibu se deosebeşte de cel din Germania în mai multe privinţe. înainte de toate anuarul acesta nu emanează din gruparea unei pleiade de pedagogi români, cari ar promovâ prin cercetări proprii desvoltarea ştiinţei pedagogice, pentrucă o atare pleiadă încă nu avem, şi şi aceia cari sunt nu s’au organizat spre o lucrare armonică, ci fieştecare îşi desvoaltă activitatea, mai mult sau mai puţin modestă, într’un cerc restrâns şi izolat. Anuarul acesta este anuarul unui singur om, care nu poate să îmbrăţişeze întreg domeniul vast al pedagogiei, ci în mod firesc rămâne în cadrul preocupărilor sale particulare. în anuarul d-lui Ghibu nu aflăm cercetări proprii, cari să orienteze pe cetitori asupra problemelor celor mai nouă ale pedagogiei. Ca totuşi să nu fie lipsit anuarul de această parte foarte esenţială, autorul s’a adresat unor pedagogi cu bună reputaţie, să-i trimită, respective să-i deie voie să traducă, nişte articole de ale lor. în fruntea publicaţiei au ajuns astfel trei articole: unul de Dr. W. Rein: Pedagogia filozofică, altul de Dr. P. Natorp: Pedagogia socială, şi încă unul de Dr. Fr. W. Foersler: Insuficienţe de ale Pedagogiei moderne. Tratatul lui Rein este fără îndoială foarte instructiv, aşa că — deşi nu este scris anume pentru acest anuar, pentrucă a apărut înainte cu 15 ani in Enciclopedia pedagogică redactată de d-sa, şi de atunci parc a fi obiectul permanent al cursurilor de vară pe cari le ţine în fiecare an în lena — e bine că s’a tipărit şi în traducere românească. Articolul lui Foerster e scurt şi cuprinzător, cel al lui Natorp e mai lung, dară nu prea luminos. Toate păr(ile bune precum şi scăderile îi privesc insă pe autori. întreg restul anuarului — probabil şi circularele şi instrucţiile — este scris de d-l Ghibu. Mărturisesc că, răsfoind cartea d-sale, am privit cu oarecare neîncredere cu deosebire capitolele cari poartă următoarele titluri: J. J. Rousseau; I. Fr. Herbart şi Dr. W. Rein. Mi se păreau adecă grozav de scurte şi îmi ziceam: e imposibil să isprăvească cineva pe 2—3 sau 4 pagini câte un pedagog de însemnătatea celor numiţi. Despre fieştecare s’ar puteâ scrie câte-o carte întreagă şi e foarte greu să cuprinzi pe câteva file, în mod accesibil inţelegerei unor cetitori nu prea versaţi în materie, aceea ce intre împrejurări normale cuprinde spaţiul unei cărţi. Ani cetit şi nedumerirea mi s’a înlăturat. Am aflat că nu e vorba de a-i trată pe amintiţii pedagogi din toate punctele de vedere, ci autorul a voit să scoată în relief numai anumite păreri de ale lor, cari cadrează cu idea fundamentală căreia îi este consfinţită de altfel deocamdată întreaga muncă a autorului, nu numai cea prestată la facerea acestei cărţi, ci peste tot. Am înţeles de ce a scris autorul in prefaţă: „Acest cel dintâiu anuar am ţinut să cuprindă o serie de studii, cari să se grupeze toate în jurul unei singure idei principale — şi cred că fiecare cetitor atent va şi puteâ descoperi, fără nici o greutate, această idee, care e motivul conducător al întregei lucrări". Autorului i-a succes să culeagă o serie întreagă de dovezi din scrierile unor pedagogi, cari se bucură de renume mondial, autorizaţi in materie de educaţie, spre a probă teza de altfel atât de aprobată de mintea sănătoasă şi nepreocupată, pe care o redau cu cuvintele autorului derivate din principiile lui Rousseau: „Limba nu e un simplu mijloc convenţional de a-ţi face cunoscute altora ideile, ea e suflet, şi după cum cineva nu poate aveâ mai multe suflete, aşa nu poate stăpâni bine nici mai multe limbi. Limba în care e depus sufletul unui om e limba lui maternă, celelalte limbi pe cari le posedă până la un loc, sunt numai dicţionare de cuvinte străine. De aceea cultura nu se poate face într’o limbă străină, decât cu primejdia uitării totale sau a nein-văţării peste tot a limbei materne. O astfel de încercare însă e in contra naturii, ea e deci absurdă şi de aceea condamnabilă" (pag. 38). Merită să fie relevate aici şi cuvintele profesorului Rein, prin cari militează pe lângă naţionalizarea principiului psichogenetic: „Noi Germanii n’aveni să repetăm sufleteşte nici vicaţa Chinezilor, nici cultura Indienilor, ci numai perioadele acelea, prin cari au trecut aceia cari ni-au fost, după sânge şi după suflet, strămoşi direcţi" (pag. 44). în situaţia desnădăjduilă, în care au ajuns învăţătorii noştri prin legea şcolară din 1907, intr’un timp, când mulţi dintre e;, din frică sau din neorientare, erau in pericolul de a-şi uită adevărata lor menire de învăţători români, cuvintele acestea vor aveâ darul să-i întărească în convingeiea că, deşi deocamdată in împrejurări cât se poale de nefavorabile, au dato-rinţa sfântă de-a săvârşi apostolatul la care i-a rânduit geniul ocrotitor al neamului. Nu va fi învăţător român, care să nu-şi câşlige mângâiere şi încurajare prin cetirea anuarului acestuia, care e izvorit din durerea sufletească pe care o simţim toţi, cari ne dăm seama de situaţia şcoalelor noastre. Cetitorii vor află într’ânsul pe lângă o mulţime de sfaturi bune, infor-maţiuni exacte despre felul cum am slăruit ca susţinători de şcoale de-a împlini lipsurile cari s’au arătat, şi cum trebuie să ne păstrăm, conduşi de nădejdea unui viitor mai bun, mica insulă rămasă încă necopleşită de valurile duşmănoase, ca nu cumva, in lipsă www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1913. LUCEAFĂRUL 329 dc orientare, să cedăm mai mult, decât ni se poate cere în puterea legilor. Partea cea mai folositoare din anuarul d-lui Ghibu sunt aceste îndrumări practice referitoare la viea|a şcolară. în împrejurările in cari trăim, ele sunt reclamate de trebuinţele zilnice, şi e mult mai bine că s’a întocmit anuarul în vederea acestor necesităţi, decât că s’ar fi dat o serie de cercetări teoretice. Noi — zice autorul — trebuie să facem pedagogie militantă, până când nu vom avea condiţiile prielnice pentru cercetări de pură ştiinţă. Mulţi vOr cunoaşte cea mai mare parte din articolele cari coîistituc acest anuar. Ele au apărut prin diferite ziare şi reviste sau in parte şi ca broşurele — ca să primească o răspândire cât se poate de mare. — însă lucrul acesta se scuză prin considerarea că nimeni nu poale săvârşi muncă supraomenească. De altă parte, dacă nu s’ar fi adunat într’un mănunchiu, multe dintre ele ar fi rămas necunoscute pentru mulţi. Adunarea lor intr’un volum s’a putut face cu atât mai uşor, cu cât ele sunt pătrunse de acelaş principiu, aşa că in împreunarea lor se prezintă ca ceva organic şi nu ca un aglomerat îngrămădit la întâmplare. Limba atrăgătoare şi preţul bagatel de 2 cor. 50 fii. „sau şi mai puţin", sunt incă împrejurări, cari ii vor asigură acestui prim anuar pedagogic trecerea cuvenită, înlesnindu-i autorului astfel publicarea încă a altor multe anuare. 3 Cronici. Religie. Biserică. Sinoadele eparhiale. Sinoadele bisericii ortodoxe din Ungaria întrunite in săptămâna luminată la Sibiiu, Arad şi Caransebeş, au avut să desfâşure din nou o muncă însufleţită pentru ocrotirea şi promovarea intereselor bisericii şi şcoalei româneşti. Pe teren religios s’a constatat că vieaţa credincioşilor este infectată de cangrena sectarismului, care cucereşte teren tot mai larg. S’a vădit ntai ales în dieceza Aradului, Caransebeşului şi în măsură foarte primejdioasă în vicariatul Orăzii. Anabaptismul şi adventismul au început să se prefacă intr’o primejdie îngrijorătoare pentru viitorul bisericii ortodoxe. Lângă acestea vin şi concubinatele, cari slăbesc într’o măsură considerabilă vieaţa religioasă. S’a remarcat, că in amândouă privinţele vicariatul călugărului Mangra stă nespus de rău. Sinoadele au luat măsuri severe pentru înlăturarea acestor plăgi. In arhidieceză vieaţa religioasă a avut un curs normal. Preoţii prin conferenţele lor anuale precum şi prin cercurile religioase au stăruit să îndrume vieaţa credincioşilor spre cărările unei regenerări duhovniceşti în spirit evanghelic. Dealtfel s’a exprimat dorinţa justă, ca conferenţelor preoţeşti — dela a căror activitate atârnă foarte mult înflorirea bisericii celei vii — să Ii se dea o organizaţie mai temeinică şi unitară. Să sperăm că dacă nu îndată, în viitorul apropiat se va găsi omul care să le prefacă in izvor de vieaţă evanghelică. Regenerarea trebuie să pornească incă din seminariile teologice. Acestea trebuiesc aduse în legătură cu realitatea, cu trebuinţele mari şi cu durerile mari de cari sufere biserica. Episcopul Miron a înţeles lucrul acesta, când a introdus la începutul anului şcolar curent în teologia din Caransebeş următoarele studii noui; I. Despre naza.enism. 2. Despre biserică la zidire, stil, împărţire, întocmiri, întocmiri interne şi icono- grafie. 3. Seini narii din limba română. 4. Seminarii din letorica bisericească. 5. Istoria bisericii naţionale. 6. Dreptul public şi privat. 7. Despre cooperative. Prin aceste măsuri foarte bune să va da viitorilor preoţi o educaţie practică de cel mai mare folos pentru înălţarea şi întărirea bisericii. Astfel să crează generaţia preoţilor luptători şi a unei biserici conştiente, în stare să realizeze aici pe pământ împărăţia lui D-zeu. Regretăm că s’au găsit oameni, cari să afirme, că aceste studii ar fi în detrimentul creşterii teologice. Această părere lipsită de orice temeiu serios, nu merită să fie combătută, câtă vreme nu-i justificată prin nimic. E ciudat totuş, că şi in veac. al XX-lea să mai scot „argumentări" folosite cel mult pe la 1200. La Sibiiu s’a mai luat ho-tărirea de-a se creâ un fond în vederea înfiinţării unui orfelinat, pentru ocrotirea fiilor de preoţi. Chestiunea şcolară a fost şi de astădată obiectul unor discuţii foarte serioase şi îndelungate în toate 3 sinoadele. Preocupările deputaţilor sinodali s’au îndreptat cu deosebire spre şcoala primară, lovită neconlenit în anii din urmă. S’a relevat din nou şi cu deosebită tărie efectele dezastruoase ale legii din 1907, care nimiceşte posibilitatea oricărei educaţii şi instrucţii în înţeles pedagogic. Şcoalele primare s’au prefăcut in instituţii de cea mai regretabilă tortură, urite deopotrivă şi de elevi şi de învăţători. Ele s’au prefăcut în piedeci directe ale învăţământului şi culturii adevărate. Pe altă parte administraţia statului promovează şi ea din toate puterile această operă de devastare, închizând şcoale pe motive ridicole, lipsind învăţătorii de pâne şi forţând cu tot felul dc mijloace odioase înfiinţarea şcoalelor comunale şi dc stat. In privinţa aceasta s’au săvârşit lucruri de-un adevărat vandalism în vicariatul Orăzii-mari. Nicăiri nu s'a pornit o goană mai nebună pentru nimicirea şcoalelor româneşti ca aici. Acestea s’ar chemă că sunt rezultatele „binefăcătoare" ale gnvernamentalizării vicarului Mangra. Atât sinodul dela Sibiiu cât şi cel www.dacQFomanica.ro 330 Nrul 10, 1913. LUCEAFĂRUL dela Arad, a hotărit să protesteze din nou contra legii Apponyi, cerând dela guvern abrogarea sau cel puţin modificarea ei (§-ii 18, 19 şi 20, cari constitue cea mai formidabilă piedecă în progresul învăţământului). Cel din Sibiiu, cere să se şteargă toate acele dispoziţii cari sunt în contrazicere cu §. 58 al legii XXXVIII, din 1868, prin care se asigură dreptul limbii materne pe seama oricărui elev al şcoalei primare. Cele mai mari nedreptăţi ni s’au tăcut in comitatele Hunedorii şi Treiscaunelor, unde au fost închise in curs de 5 ani peste 100 de şcoale, învăţătorii aruncaţi pe drumuri ori pensionaţi în sarcuia comunelor a căror şcoale li s’au închis. Deşi prin sforţări şi ajutoare din centru s’au asigurat lefurile învăţătpreşti iar localurile au fost aduse în ordine, administraţia — sub pretextele cele mai revoltătoare — n’a dat voie să se redeschidă şcoalele. Sinodul a hotărit să se facă o intervenţie energică la guvern, cerându-se comisii mixte cari să cerceteze lucrurile la faţa locului. Şi în anul acesta au fost o mulţime de şcoale cari n’au putut funcţionâ din lipsă de învăţători. Lex Apponyi i-a înstrăinat pe mulţi de cariera învăţăto-rească, indrumându-i pe alte cărări. Pentru înlăturarea acestui rău păgubitor, s’au creat burse pentru tinerii cari intră în pedagogia din Sibiiu şi s’au îndatorat încă în 1912 studenţii in teologie să facă examenul de calificaţie învăţătorească. O hotărîre similară a luat acum şi sinodul din Arad. Deşi ministrul i-a admis, pe preoţi, maturizanţi şi absolvenţi în teologie să funcţioneze în 1912/13 ca substituţi în posturile cari trebuie să stea vacante din lipsă de învăţători, totuşi administraţia şi inspectorii au pus şi aici piedeci nenumărate nelăsându-i să intre în şcoală. Cu un cuvânt s’au creat pe toată linia nişte stări nu numai insuportabile ci deadreptul revoltătoare. Astfel accentele de enervaţie clocotitoare între cari s’au adus hotărîrile de protestare contra legii Apponyi îşi găsesc o deplină justificare în realitatea tristă ce nu mai poate fi tolerată a şcoalelor româneşti. Paralele cu aceste hotărîri sinoadele anului acestuia au trebuit să se ocupe şi cu noua situaţie în cari sunt aduse şcoalele primare prin legea din 1913. Această lege înseamnă o primejdie mult mai mare decât cea din 1907. Fixând nişte lefuri mari pe seama învăţătorilor, toate şcoalele, cari nu pot asigură aceste plăţi, urmează să fie închise. Cunoscând jertfele mari aduse de credincioşii bisericii în anii ultimi pentru şcoale, ne cuprinde o îngrijorare deosebită gândindu-ne că sute de şcoale vor muri, din lipsă totală de bani. După socotelile făcute în această revistă cel puţin 800 de şcoale româneşti se găsesc în gura morţii. Sinoadele' şi-au dat bine seama de această nouă primejdie, şi de aceea au discutat cu toată seriozitatea căile şi mijloacele de salvare. în principiu s’a hotărit să nu se sacrifice nici o şcoală, ci să se caute izvoare pentru susţinerea lor. La Sibiiu s’a zis să se ceară subvenţie dela stat, având să înainteze petiţiile însuş consistorul. Să se revoace ajutoarele date de consistoare acelor şcoale, cari in urma nouii legi nici decum nu vor putea fi susţinute fără subvenţie dela stat, şi să se dea acelor comune unde statul nu dă subvenţie şi unde interesele bisericii noastre reclamă în mod categoric susţinerea şcoalei confesionale din mijloace proprii. Tot cu scopul de-a se veni în ajutorul şcoalelor ameninţate, sinodul din Sibiiu a adus o hotărire de mare importanţă, prin care introduce asupra tuturor credincioşilor darea culturală. Anume i-a împărţit în 6 clase, având să contribue anual fiecare cu 30 bani, 1, 2, 5, 10 şi 20 cor. conform clasei în care este împărţit. Prin această organizare a f o n d u I u i cultural s’a creat un bun izvor de alimentare şi susţinere a şcoalelor noastre. El ar trebui creat cât mai curând şi în celelalte eparhii. Fireşte, că pe lângă acţiunea bisericii, care nu este suficientă, trebuie să pornească o mişcare de salvare în toate părţile pământului românesc, căci primejdia care ne ameninţă reclamă jertfe din partea tuturor Românilor. Acum a sosit cu adevărat ceasul faptelor mari şi eroice. Sinodul din Arad a hotărit să se solicite la guvern — prin consistorul mitropolitan — încassarea repartiţiilor pentru salarul învăţătorilor pe calea administraţiei după modalitatea încassării dărilor publice şi deodată cu acestea. O astfel de măsură poate fi bună din mai multe motive: învăţătorul îşi poate vedeâ de şcoală, fără a fi silit să tot alerge pe la epitropi şi credincioşi luni dearândul pentru primirea lefii, care in cele mai multe locuri se încassează cu cerşitorii fără nici un rezultat. Pe de altă parte forurile superioare încă ar fi scutite de-o mulţime de greutăţi, ce le întimpină în privinţa aceasta, putând să-şi îndrepte privirile spre problemele mari ale şcoalei. De altfel consistoarele au făcut totul ce se puteâ, pentru atenuarea situaţiei rele create şcoalelor noastre prin lex Apponyi şi or-dinaţiunile ministeriale. Astfel la Sibiiu şi Arad revizorii şcolari au făcut inspecţii căutând să dea sfaturi şi îndrumări folositoare bieţilor învăţători înhăitaţi din toate părţile. La Caransebeş s’a accentuat şi acum necesitatea revizorului şcolar, postul insă nici de astădată nu poate fi ocupat din lipsă de bani. Pentru o necesitate atât de mare însă trebuie să se găsească mijloace. Merită să mai remarcăm şi alte momente înseninate din munca sinoadelor. Astfel la Sibiiu s’a hotărit adaptarea vechiului seminar prin ridicarea unei aripi cu 3 caturi, ca să nu mai fie excepţionat din partea guvernului. Colecta pentru noul seminar care are să se zidească pe locul liber din strada Schewis se va continuă până când se va obţineâ suma necesară la începerea lucrărilor de zidire. Chestiunea gimnaziului din Brad a adormit în minister. Sinodul a decis să fie recercat guvernul a aprobă cât mai curând planul şi preliminarul de cheltuieli, care zace acolo de vreo trei ani, solicitând şi votarea unui ajutor în proporţia dată pentru gimnaziile săseşti. Zidirea şcoalei de fete din Arad încă se apropie de sfârşit. Sinodul a votat suma de 50.000 cor. Astfel vom aveâ şi în aceste părţi o instituţie a cărei lipsă www.dacQFomanica.ro Nrnl 10, 1913. LUCEAFĂRUL 331 s’a simţit într’o mare măsură. Cultura românească va câştigă prin ea o nouă cetate de apărare. Acelaş sinod a mai votat 80.000 cor. şi pentru renovarea radicală a internatului românesc din Beiuş. Elevii români vor primi un sigur adăpost aici, scutiţi de şicanele străinilor şi chiar ale fraţilor noştri gr.-catolici, cari n’au voit să Ic dea localul lor pentru ţinerea orelor de religie, pe când Ungurilor papistaşi li l-au pus la dispoziţie cu multă prevenire. In privinţa financiară s’a constatat administraţie bună şi creştere îmbucurătoare a fondurilor şi averilor bisericeşti la Sibiiu şi Arad. Caransebeşul a operat de mai mulţi ani toi cu de-ficiluri, energia şi stăruinţa episcopului Miron însă a adus şi aici slări mai bune, adunând în anii uliimi mai multe sute de mii pe seama fondurilor cu me-niţia de-a crea instituţii folositoare bisericii şi poporului ce-l păstoreşte. Sinodul din Sibiiu, a votat o „pragmatică de serviciu" prin care aranjează lefurile asesorilor şi funcţionarilor dela consistor, ale profesorilor dela seminar precum şi ale protopopilor şi catiheţilor, al căror număr va fi sporit. Astfel s’a rezolvit după zeci de ani o chestiune importantă, spre mulţumirea celor interesaţi. De acum zelul şi însufleţirea acestora nu se vor mai izbi de greutăţile şi grija zilei de mâne, ci va luă noui avânturi spre binele bisericii şi al culturii noastre. La Caransebeş încă s’a făcut profesorilor o îmbunătăţire a lefurilor, ea însă nu satisface pe deplin necesităţilor materiale cu cari se luptă profesorii, al căror număr a crescut şi calitativ. La Oradea-mare şi în privinţa financiară s’au constatat greşeli şi administraţie rea. Astfel vicariatul lui Mangra, stă cât se poate de prost din toate punctele de vedere. Aceasta a remarcat-o sinodul din Arad. Iată cum să nenoroceşte o biserică, dacă păstorul ei este — după cuvântul biblic — un năimit... ♦ Astfel se prezintă activitatea sinoadelor eparhiale din 1913. Din munca lor va aveâ să răsară o serie de lucrări executate de consistoare, lucrări cari să contribuie Ia apărarea bisericii şi şcoalei româneşti, greu ameninţate de viforul primejdiilor. * * * 0 Artă. Concertele bucureştene: concertul Castaldi. în luna Februarie, micul Sigmund Feuermann, un virtuos violonist, şi-a arătat în două concerte simfonice tehnica sa minunată în viteză şi nuanţe intensive de sunete; atât doar, căci ce expresiune de artă s’ar putea exterioriza dintr’un copil nedesvoltat fiziceşte şi psihiceşte?... Tânărul nostru violonist, Socrate Barozzi, reîntors din Franţa unde în anul trecut a fost premiatul I. al claselor de vioară dela conservatorul din Paris, tot în două concerte simfonice ale orchestrei noastre, la cari şi-a dat concursul, a impresionat în chip deosebit in simfonia „mi bemol" de Mozart şi cea spaniolă de Lalo, prin prestanţă, siguranţa tehnicei şi căldura expresivă a emisiunei tonale. Poate numai o uşoară neîngrijire în atacarea frazelor şi-a coardelor duble, să fi făcut pe unii critici să-l acuze pe nedrept? în orice caz. e râu să nu fie încurajat în ţara sa de obârşie, un român ales între aleşii Parisului. D-l Alexis Catargi, un muzical prea amator, şi-a dirijat o simfonie iu „do minor", lucrare pretenţioasă şi indigestă. Un „adagio", într’un stil ahtiat de romanţă nemţească, dat pe mâna apaticului violonist Geza von Kresz — profesor la conservator — s’a repetat cu insistenţă şi în alt concert simfonic. De altfel, compoz torul e cunoscut şi prin comiterea unei opere dramatice „Enoch Arden", care s’a cântat italieneşte şi a căzut româneşte, acum vreo şapte ani, Ia Teatrul Naţional. Profesorul de compoziţie al conservatorului nostru, d-l Alfons Castaldi, a condus orchestra ministerului instrucţiunei, într’o mult dorită şi aşteptată seară. Poema simfonică „Marsyas", inspirată din Ovidiu, a arătat prin un colorit pitoresc şi capricios însuşirea adevărată de orhestrator a maestrului, impregnată elevilor d sale — Otescu, Alexandrescu, — cu o silinţă ce-i face mare cinste. Armonii mai mult viguroase decât subtile şi crâmpeie de fraze tratate cu o ştiinţă superioară, pun în evidenţă o cultură muzicală de netăgăduit. Ceeace insă lipseşte compozitorului, e inspiraţia şi o continuitate perfectă între gândirile muzicale. în adevăr, „intermezz-ul“ compus în tinereţe, cu toată simplicitatea şi nehotărîrea sa juvenilă, întrece în valoarea inspirativă celelalte producţiuni ale autorului: „Tarantella" şi „Idila română", în care nu e decât un aer românesc denaturat şi silit. Desigur, că nu gama orientală cu cele două secunde mărite în doină şi sfârşiturile de fraze în octave, sunt specifice graiului nostru muzical — acestea se găsesc mai în toate muzicile popoarelor estice — ci, între altele, fineţea in ritm, doruri neîmplinite în expresiuni, simplicitatea în culoare, seninătatea atmosferei... Numai un român, cu suflet românesc şi cu el atât de mare, încât să-şi poată da din aceea ce ştie că are de dat, e în stare să facă muzică românească. încercările profesorului Castaldi, ca şi ale altor străini anteriori d-sale — Flechtenmacher, Wachmann, Caudella — rămân meritorii numai pentru directiva lor. D-l Castaldi a dirijat magistral uvertura „Carnavalului roman" de Berlioz şi, mai puţin bine, pe aceea a „Vasului fantomă" de Wagner şi concertul în „mi minor" de Rubinstein, în care s’a pus în vileag o pianistă ce promite: d-ra A. Stoicescu. O surpriză mare şi prea plăcută a fost apariţia neaşteptată a lui Enescu, în conducerea unui concert Wagnerian. Orchestra, una cu maestrul, s’a arătat demnă de dânsul. O mână albă ca de fată, cu mişcări elegante şi moderate, a ştiut să scoată din falanga www.dacQFomanica.ro 332 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1913. noastră sonorităţi şi gingăşii infinite, amănunţimi de execuţie mult îndepărtate de simţul bănuclei, expre-siuni ncsfărşit de v.iriatc. Vienezul Fritz Kreisler, socotit poate pe drept cel mai mare violonist conten p tran, ne-a făcut onoarea să-şi abată pe la noi, drumul din Rusia. In două concerte succesive, ne-a spus atâtea din vioara sa vrăjită, că ar fi obositor şi nu prea cu putinţă descris... Numai atât, că nu e maestrul artei divinizate, ci reale, e suflet in suflet cu cine-1 ascultă, atât de aproape că doar El există. Când iţi cântă un Enescu, simţi vălul lumei ireale ce te desparte de dânsul; ,ând cântă Kreisler, nu. în Bach, Hacndel, Martini, Pugnani, Boccherini, Paganini, în Sarasate, în compoziţiile proprii, Kreisler e neîntrecut. Cântăreaţa Lula Mysz-Gmeiner, braşoveancă ajunsă atât de celebră în interpretarea „liedului", întovărăşită de nieritosul şi modestul d-sale profesor, d-1 Rudolf Lassel, organistul din Braşov, a fost auzită în cântece de Schumann, Schubert, Loewe, Debussy, R. Strauss, Moussorsky ... Un temperament de actriţă, exprimat prin un glas comunicativ şi cultivat, mai ales cultivat, prin o artă de „a zice" ireproşabilă şi prin un fizic atât de simpatic. Concertele date de „Wiener Tonkiinstler Orchester", sub direcţiunea autoritară a renumitului muzician ceh, Oscar Nedbal, au procurat clipe de mare mulţumire. Mai ales straşnica execuţie a „Pateticei" de Tschai-kowsky şi însufleţirea cu care s’a cântat simfonia a 5-a de Beethoven, au scos în iveală energia de conducere a şefului, calităţile superioare ale executanţilor — mai ales în alămuri şi în desăvârşitul cor englez —, omogenitatea elementelor de grupare şi unitatea lor de expresie totală. Uvertura „Didona" a tânărului compozitor, d-1 Alfred Alexandrescu, elev al profesorului Castaldi, cântată în două din concertele noastre orchestrale, a plăcut prin armoniile chibzuite şi corecta sa orchtstraţie; păcat, că inspiraţia este de pc-acum atât de puţin vădită, la o vârstă in care ar trebui, din contră, să prevaleze. Al XXl-lea concert simfonic al orchestrei ministerului instrucţiei, cel din urmă din anul acesta, a încheiat cu bine o stagiune, care a dovedit în ori ce caz, muncă, atât din partea conducătorului, d-1 Di-mitrie Dinicu, cât şi din aceea a muzicanţilor noştri, şi talente remarcabile între tinerii compozitori: Otescu, Andreescu, Alexandrescu. I. Borgovanu. Educaţie. Scoală. ___________l______i_________ Starea şcoalelor confesionale din Bihor. Prin noua regulare a salariilor învăţătoreşti legea lui Apponyi devine iarăş actuală. Alte lovituri îndreptate contra existenţei noastre naţionale au oprit pe o clipă lupta împotriva acestei ’cg', care, după cinci ani de aplicare, ue-a slăbit resistenţa in mod simţitor. în satele, unde şcoala românească şi-a creiat drum larg. hotărît, şi pe unde foloasele ei se văd pas de pas, ea îşi va avea apărătorii dârzi în toate clipele de vijelie. Altfel stăm însă cu satele, unde folosul cărţii încă nu e cunoscut. Acolo, în urma mizeriei, atât materiale cât şi morale, o resistenţă şi o înţelegere largă pentru apărarea şcoalci româneşti va lipsi cu desăvârşire. Când fac aceste constatări, mă gândesc cu multă durere la Bihorul românesc! Aici legea ne-a găsit în-tr’o completă desorientaie, căci în trecut s’a pus puţină grijă pe luminarea satelor, prin ş-oale bune şi corespunzătoare. Au fost greşeli ce numai greu se pot îndreptă şi, totuş, trebuie îndreptate. Mijloace băneşti aveam numai puţine, şi fără ele eram în absoluta imposibilitate de apărare, iar lumea românească din afară priviâ la noi, ca la o cantitate neglijabilă. Nimeni nu şi-a dat seama de numărul mare de Români, cari locuesc aici în massă compactă, şi nimeni nu s’a gândit la imensa pagubă şi ruină, ce se aduce neamului românesc prin desconsiderarea noastră. Bihorul este unul dintre cele mai mari comitate ale ţării. Numără peste 600 de mii de locuitori, dintre cari 280 de mii sunt Români; după confesiune: 220 de mii ortodoxi, iar restul gr.-cat. Suntem deci la număr cât Românii din Bucovina. Şi ce puţin ne cunosc chiar conducătorii noştri! Uar’că n’am formă o parte întregitoare din cele aproape 4 milioane de Români din Ungaria, şi par’că nu noi suntem sentinela dela Nord a românismului. * Bihorul are în fruntea sa doi prefecţi, unul al comitatului şi altul al oraşului Oradea-mare. Este împărţit în 17 cercuri pretoriale. Românii locuesc: în cercul Beliu CU 17.418 loc., Români 15.495 „ „ Beiuş tt 46.432 tt ti 38.588 tt n Aleşd tt 45.605 „ „ 35.980 tt tt Central tt 41.559 tt tt 21.494 tt tt Ceica » 26995 n tt 25.453 „ tt Ţinea rt 29.538 tt „ 20.845 tt tt Vaşcău tt 22.853 n tt 21.990 apoi: în cercul Cefa CU 27.355 loc., Români 11.404 tt tt Salard tt 21.752 » n 8.134 n tt Marghita tt 36.229 tt tt 14.453 tt n Salonta n 42.760 t> tt 10.561 Românii sunt aşezaţi în părţile de Sud şi Răsărit ale comitatului şi sunt amestecaţi cu Unguri numai în părţile dinspre Apus şi Nord. La Sudul comitatului Bihor se întinde comitatul Arad, la Răsărit Turda-Arieş, Cluj şi Sălagiu. în celelalte cercuri Românii formează minorităţi neînsemnate şi se maghiarizează, parte în urma contactului cu elementul maghiar covârşitor, parte prin incorporarea lor la dieceza de Hajdudorog. Greco-catolicii se ţin de episcopia de Oradea-mare, iar ortodoxii de dieceza Aradului. Aceştia au însă cons:stor coordonat cu cel din Arad, sub prezidenţia vicarului episcopesc. Numără 669 parohii împărţite în www.dacQFomanica.ro Nrul 10, 1913. LUCEAFĂRUL 333 6 protopopiate. Protopopii sunt totodată şi inspectori şcolari în tractele lor. înainte de legea lui Apponyi aveam aproape în fiecare parohie câte o şcoală confesională. Numai in cercul Aleşdului şi cel central erau câteva şcoale de stat, bine înţeles cu limbă de propunere ungurească. în cele mai multe parohii însă şcoalele nu funcţionau, parte din lipsa de învăţători, parte în urma neinteresării şefilor tractuali. Aşa se explică faptul, că cel mai îngrozitor număr de analfabeţi il dau Românii din Bihor. Statistica ne arată in privinţa asta următoarele date dureroase. în cercul Beliu ştiu carte numai 1142 n „ Beiuş n » ♦» 6544 » „ Ceica » n » 2G58 n „ Ţinea » « n 7232 » „ Vaşcău n n w 1806 Dacă mai notăm, că acefti ştiutori de carte sunt din totalul locuitorilor din cerc, înţelegând aici şi pe Maghiari, funcţionarii dela sate şi oraşe, este evident că pentru Români rămâne un procent şi mai scăzut. In general, din întreaga populaţie a comitatului ştiu carte 205.890 de locuitori. Se poate deci afirmă, că Românii dau 96% de analfabeţi. Asta e starea reală şi crudă, în care ne-a găsit faimoasa lege a lui Apponyi. Parohiile în lipsa de mijloace materiale n’avcau cum să ridice clădiri noi, dar nici să asigure salarul. Ordinele Veneratului Consistor rămâneau neexecutate, căci parohiile în partea lor covârşitoare sunt înspăimântător de sărace. î.i ţinuturile deluroase ale Vaş-căului, Beiuşului şi ale Ceicăi, apoi în ale Beliului starea economică a ţăranului e chiar de tot deplorabilă. Satele au 200—600 locuitori. Puţine sate au un număr mai mare de locuitori. Unele organe administrative, profitând de zăpăceala noastră, au forţat înfiinţarea de şcoale comunale pe cheltuiala comunei politice. Au închis pe cele confesionale ca nepotrivite, şi după aceea le deschideau din nou — potrivite pentru şcoale comunale. Cazuri de aceste sunt nenumărate. La Dumbrăviţa mică se închide şcoala confesională pe motiv, că sala e scundă, şi neincăpătoare. De patru ani însă e potrivită pentru cea comunală. în Sâldăbagiu avem şcoală nouă şi învăţător, şi totuşi s’au găsit turburători între poporenii noştri. Au cumpărat făuriştea din sat, au văruit-o şi aceea e bună pentru şcoală comunală. In alte sate s’a decretat ca limbă de propunere limba română, dar la concurs au fost preferiţi învăţătorii maghiari. Consistorul nostru, văzând marea nedreptate, a înaintat ministrului de culte Zichy un memoriu. De acolo a sosit răspuns liniştitor, permiţându-ni-se să facem îndreptările de lipsă la şcoalele dificultate. Dar goana împotriva şcolilor confesionale n’a încetat. în 49 de sate româneşti din cercul Ceicăi, unde nu se găsea decât o şcoală de stat, azi şcoalele confesionale sunt reduse mi se pare la 6, dintre cari trei încă sunt nesigure. Toate sunt prefăcute in comunale, cu una sau două puteri didactice. E drept că aici nici în trecut in cele mai multe sate n’au fost şcoale, dar această împrejurare nu ne poate oferi nici o mângăiere, când in locul lor se ridică şcoale de alt caracter. Care este acum starea culturală a Românilor din Bihor? Câte şcoale mai avem în urma legii lui Apponyi ? Iată tristul tablou exprimat în cifre: Protopop. cii parohii are înv. cont. şc. străine şc. ne Beiuşului . . 56 19 19 26 Beliului . . . 44 13 --- 29 Orăzii-mari . 59 32 1 1 16 Pesteşului . . 54 23 13 19 Tincăi . . . . 33 28 4 5 Vaşcău . . . 53 11 3 39 Avem de tot 126 învăţători confes'onali! A intrat securea în pădure! Cine ştie pe viitor câţi vor mai rămâneâ la datoria lor naţională? Oolul în jurul nostru creşte şi pustiul se întinde! în unele locuri examenele din anul acesta vor fi poate ultimele! Mulţi învăţători istoviţi de puteri iese la pensie, şi locul lor nu-i cine să-l ocupe. La preparandie se răreşte r.umărul pedagogilor. înseşi con-sistoarele noastre contribue în mod indirect la închiderea şcoalelor, căci n’au pus încă stavilă învăţătorilor să nu urmeze cursurile teologice. Avem nevoie de învăţători buni şi nu de preoţi neisprăviţi. Rămână fiecare la postul său şi acolo să-şi facă datoria! Dar cine le va da vieaţă şi existenţă celor 140 şcoale neasigurate? Cine? Consistorul n’are nici fonduri, nici alte mijloace băneşti! însăşi casa in care se adăposteşte, este atât de modestă şi săracă la înfăţişare, încât n’ai crede că acolo e Consistorul ortodoxilor din Bihor! Băncile româneşti: „Bihoreana" din Orade, „Dră-ganul" din Beiuş, „Şoimul" din Vascău şi „Luncana" din Marghita, nu sunt în situaţia să aducă toate jertfele reclamate de chestiile culturale. Au prea multe îndatoriri. Din daniile d-lui V. Stroescu la noi au ajuns mi se pare numai 25 de mii şi recvisite la toate şcoalele. Fondul cultural administrat de Consistorul din Arad nu e şi pentru noi. Aşa a hotărit sinodul eparhial şi congresul. Par’că Bihorul nu ar aparţineâ diecezei Aradului! Şi unde se simte mai mare nevoie de ajutorare ca aici? „ Dar de ce ne-am răsbol cu împrejurări şi lucruri, ce nu le putem îndreptă? Oricât ne-am frământă creerii în căutarea unei soluţii favorabile pentru aceşti desmoşteniţi ai pământului, nu este in putinţa noastră s’o aflăm. Când sărăcia te chinue, întunerecul te gâtue, nu se îndură nimeni să-ţi înveselească casa! Inimile stau mute! Nu-i cine să urmeze faptele strălucite ale d-lui V. Stroescu ... Şi aşa cine poate spune, de va fi o înviere şi pentru Românii din Bihor? Cine? Senin. s www.dacQFomanica.ro 334 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1913. A însemnări. Conflictul româno-bulgar. D-l Gherea publică, sub acest titlu, în „Viitorul Social", un fragment din studiul d-sale „Socialismul şi epoca quadrilateră". D-l Gherea, deşi nu face parte din corpul diplomatic al României, sau, poate tocmai de aceea, e un adânc cunoscător al stărilor din Balcani şi al factorilor de putere cari determină politica statelor balcanice. D-sa analizează amănunţit conflictul dintre România şi Bulgaria şi aduce explicaţii şi noi solujii, cari par a se apropia de realizare. Mai întâi arată că România nu eră în drept să ceară compensaţii de teritoriu pentru neutralitatea sa sau pentru recunoştinţa ce o datoreşte Bulgaria României. Singurul punct de vedere serios pentru cererile României în conflictul cu Bulgaria e următorul: „Bulgaria a declarat la începutul răsboiului că nu urmăreşte anexare de teritorii, ci numai liberarea fraţilor de sub jugul turcesc. Toate marile puteri au garantat statu-quo teritorial. Acum, însă, după răsboiu statu-quo e dat definitiv la o parte, Bulgaria se măreşte, cu teritoriu şi locuitori, cu aproape cincizeci la sută. — Această mărire a Bulgariei nu ne-ar supără de loc, ba chiar ne-ar conveni şi nouă şi ne-ar bucura, întrucât suntem meniţi să trăim în bună înţelegere, ba chiar in alian(ă cu Bulgaria, pentru a ne apăra de aceleaşi pericole şi de aceiaşi inamici. Din nenorocire e la mijloc o chestie de prima importanţă pentru noi, chestia Dobrogei. — Dobrogea e la graniţa Bulgariei, şi are graniţa deschisă spre aceasta. Bulgarii, însă, cel puţin unii dintre dânşii, socotesc că au un drept asupra ei, şoviniştii bulgari socotesc că ea trebuie să le aparţie, în unele şcoli se învaţă după o hartă geografică, in care Dobrogea e arătată ca o provincie bulgărească. Or, Dobrogea nu e pentru ţara românească o provincie oarecare, ea este de o însemnătate mare, vitală. Numai printr’ânsa avem noi ieşire la mare, ieşire spre occident, numai printr’ânsa facem noi exportul nostru de grâne. Dobrogea e însuşi plămânul prin care ţara noastră poate să respire. Şi tocmai din cauza acestei imense importanţe a ei, vrem să căpătăm o graniţă mai puternică, pentru a o pune la adăpostul lăcomiei bulgăreşti". Această pretensiune a României este bazată pe presupunerea şi pe probabilitatea că Bulgaria va voi şi va puteâ să răpească Dobrogea. D-l Gherea crede că Bulgaria nici nu va putea nici nu va voi să iee Dobrogea. Mai întâiu pentru 20—30 de ani Bulgaria e incapabilă să mai poarte vreun războiu. Dar nici după scurgerea acestor ani, Bulgaria nu va voi şi nu va puteâ să cucerească Dobr 'gea. După 20-30 de ani Dobrogea va aveâ 500 - 600 mii de locuitori dintre cari o infimă parte Bulgari; dintre cele 2'/2 milioane locuitori, cu care se măreşte pe urma răsboiului de acuma, jumătate sunt străini: Turci, Albanezi, Greci, Aromâni, Evrei. Bulgaria până acum a avut o populaţie omogenă, aceasta a fost una dintre avan-tagiile ei. Bulgaria fiind o ţară de mică proprietate agricolă va fi lipsită de puterea de asimilare, aşa că străinii cuceriţi, fiind în masse compacte de agricultori, nu numai că nu se vor asimilâ, dar vor tinde natural cătră ţările respective ale conaţionalilor lor din vecinătate: Turcii cătră Turcia, Albanezii cătră Albania, Grecii cătră Grecia. Din heterogeinitatea Bulgariei din viitor vor rezultă conflicte grave cu ţările vecine: Turcia, Albania şi Grecia. Cucerind şi Dobrogea s’ar angaja la o dujmănie pe moarte şi pe vieaţă şi cu România; ar fi deci încunjurată numai de vrăjmaşi cari uşor i-ar puteâ frânge capul. Cucerind Dobrogea şi-ar mai înmulţi străinii cu '/» milion şi aceşti cei mai ireductibili dujmani ai ei. Bulgaria nu se poate deci gândi la cucerirea Dobrogii. — Luând Dobrogea, Bulgaria ar ajunge vecină cu Rusia, lucru de care se teme ca de foc. Rusia ar întrebuinţa-o ca mijloc pentru realizarea marelui ei scop: stăpânirea Constan-tinopolului şi a Dardanelelor — şi pe urmă ar încorpora-o în statul rusesc. Bulgaria ştie foarte bine ce Înseamnă dragostea Rusiei. Dacă luând Dobrogea s’ar apropiâ cu graniţele de ea, ar însemnă să se bage, de bună voie şi cu ştiinţă, în gura lupului. înmulţindu-şi Bulgaria supuşii străini ar fi fatal avizată l.a sprijinul Rusiei până la servilism, iar o asemenea politică idi-oată nu putem să o aşteptăm dela Bulgari. De aceea a zis Daneff la Bucureşti: „Nu luăm Dobrogea, chiar dacă ne-aţi da-o gratis". — Şi, insfârşit, Bulgaria nici peste 20 — 30 de ani nu se vâ puteâ gândi la un răsboiu împotriva României, deoarece ar aveâ o putere armată egală în faţa ei, care pe deasupra ar aveâ pe partea sa entusiasmul poporului şi simpatia lumii întregi. Pericolul bulgăresc e deci imaginar, „aus der Luft gegriffen", cum zice Neamţul. Dar chiar să admitem posibilitatea că Bulgaria va face încercarea de a cuceri Dobrogea. Şi ce măsuri de apărare trebuiesc luate? „Sunt aceleaşi măsuri cari trebuesc neapărat luate pentru însăşi existenţa ţerii acesteia, pentru cinstita şi neînduplecata ei fiinţare, pentru desvoltarea ei ulterioară ca societate, ca ţară, ca neam. Aceste măsuri sunt: în primul rând desfiinţarea neoiobăgiei şi prin a -ceasta ridicarea ţărănimii din mizeria ignobilă şi animalică în care trăeşte acuma; apoi chemarea niasselor muncitoare la vieaţă politică cetăţenească, îndrumarea economică a ţerii pe drumul larg pe care merg ţările civilizate capitaliste, ridicarea administraţiei şi justiţiei din halul în care se găsesc astăzi şi democratizarea lor, schimbarea şi transformarea moravurilor noastre, a mentalităţii noastre feudalo-orientale, şi alte măsuri de mai puţină însemnătate. Fără aceste măsuri, mai ales fără cele dintâi, însăşi vieaţa şi existenţa ţerii acesteia, cu sau fără rectificare de graniţă, sunt precare şi efemere. Apoi, pentrucă e vorba în special de apărarea Dobrogii, se impune ridicarea ei economică, pentru ca populaţia ei românească să crească cât mai repede. Se niai impune şi răscumpărarea silită a tuturor proprietăţilor mari (în mare parte acaparate şi luate cu japca), parcelarea domeniului format din acestea şi din pământurile sta- www.dacoromanica.ro Nrul 10, 1913. LUCEAFĂRUL 335 tului, în mici proprietăţi de câte 10 hectare şi împărţirea lor la ţărani: colezinarea internă a Dobrogii. Când Dobrogea va avea o populaţie compactă de 600.000 locuitori români în mare parte mici proprietari ţărani, ea va deveni dela sine inexpugnabilă pentru un cotropitor ca Bulgaria. In sfârşit, înarmarea întregului popor român: miliţiile naţionale revendicate de programul nostru socialist in scopul apărării patriei. Când întreg poporul, poporul cel adevărat, luminat şi conştient, va fi înarmat şi va luptă pentru existenţa ţerii lui împotriva cotropitorilor, atunci Ţara românească va deveni inexpugnabilă şi pentru ţeri cu mult mai puternice decât Bulgaria. — Sunt sigur că, în afară de această ultimă cerere pur socialistă, cu toate celelalte vor fi de acord toţi oamenii cari gândesc şi judecă clar, din orice partid ar fi“. aj, Acesta ar fi un program de apărare politică in-tbrnă; în cea externă România trebuie să urmeze o politică de defensivă-naţională, adecă să-şi apere teritoriul ţerii şi să tindă spic liberarea teritoriilor ce i-au fost cucerite de alţii. Ţara românească e una dintre puţinele ţeri cari n’au robit neamuri străine şi nici nu trebuie să tindă Ia cuceriri. Anexând cadrilaterul sau teritoriul Turtucaia — Silistra -Balcic ar deveni o ţară eterogenă, ar introduce în corpul ţerii un element străin, care ar trebui asimilat, şi-ar creâ o iridentă bulgară, o luptă împotriva ei, cari i-ar face mari neplăceri şi ar înstrăina-o de Bulgaria. Bazele politicei externe a României trebuesc căutate în altă direcţie: 1) o înţelegere democratică cu popoarele balcanice şi în special cu Bulgaria pentru a-şi apără independenţa politicei naţionale şi pentru a se apără împotriva exploatării marilor ţeri capitaliste; 2) o înţelegere cu Austria care, fiind ficută de blocul bulgaro-român, ar fi mai rodnică atât pentru România cât şi pentru Bulgaria şi le-ar asigură amânduora neatârnarea faţă de puternica Austrie. Scopul acestei alianţe e apărarea împotriva Rusiei, al cărui drum spre Constantinopole şi Dardanele duce pe deasupra României strivite şi a Bulgariei mutilate. Iată de ce aceste două ţeri trebuie să fie înţelese şi strâns unite. Blocul format de aceste două ţeri ar fi o piedecă puternică împotriva expansiunii cuceritoare a Rusiei în drumul Constantinopolului, alianţa acestor două ţeri mici cu Austria ar constitui o piedecă de neînvins. Interesul Rusiei este ca România şi Bulgaria să nu se înţeleagă. De aceea a dat târcoale României şi a sprijinit-o în cererile ei, iar Bulgariei îi pro-miteâ tot concursul ei pentru apărarea Silistrei. Cucerirea cu forţa a unui teritor bulgăresc ar însemnă să aruncăm Bulgaria în braţele Rusiei, iar România să steie între două focuri, subjugându-se şi mai mult Austriei şi Rusiei. D-l Oherea mai spune într’un loc: „Realizarea revendicărilor noastre naţionale nu poate fi decât rezultatul unei evoluţii pacinice". Sub aceste revendicări înţelege desigur Basarabia şi poate şi Bucovina. De noi nu face pomenire. Ori câte obiecţiuni s’ar puteâ ridică împotriva soluţiilor d-lui Gherea, ele ni se par fericite şi nimerite pentru un viitor apropiat. Alipirea Bulgariei faţă de tripla alianţă deci şi faţă de România e foarte probabilă. (T.) ^ Congresul femeilor. La Rusalii se va ţineâ în Braşov primul congres al femeilor române din Ungaria, care vrea să iniţieze centralizarea reuniunilor de femei dela noi într’o societate „Uniunea femeilor române din Ungaria", ldeia de a se organiză şi femeile pentru a desfăşură o muncă mai intensivă e norocoasă şi venită la vreme. Când fiinţa noastră naţională e primejduită prin lovituri tot mai numeroase, se cere ca şi femeile să intre în acţiunea de apărare ce se impune pe toate terenele. Femeilor le revine rolul important de a fi destalele conştiinţii şi culturii naţionale în vieaţă familiară. In congresul dela Braşov se vor discută desigur toate problemele a căror rezolvare se aşteaptă dela femei. In primul rând vor aveâ bine înţeles în vedere munca dela sate, unde e viitorul nostru. Vor trebui să se gândească la o muncă practică, tăcută şi împreunată cu multe jertfe pentru organizarea femeilor dela sate prin reuniuni economice şi culturale, cari să completeze şi să sprijinească pe cele bărbăteşti. Ne vom ocupă într’un număr viitor de complexitatea problemelor ce cad în sfera de activitate a femeilor noastre. Deocamdată dorim congresului dela Braşov deplină izbândă şi stăruinţă la muncă. 88 Eneida. Bătrânii noştri aveau o cultură clasică serioasă, care le-a sădit în suflet o credinţă. Astăzi oamenii cari vorbesc latineşte şi se însufleţesc de originea noastră romană sunt tot mai rari. Deodată cu cultura clasică par’că a slăbit şi credinţa noastră în idealuri... Cine mai ceteşte astăzi pe Virgiliu? Câţi cunosc epopea naţională a strămoşilor noştri latini, Eneida? Conştiinţa latinităţii a fost un factor important în evoluţia noastră naţională; ne-a dat credinţa intr’un trecut glorios şi deci şi ’ntr’un viitor mare. Această conştiinţă nu trebuie lăsată s’adoarmă. Dacă generaţiile tinere nu mai pot ceti pe clasici în original, trebuie să-i cetească în traduceri. Călăuzit de acest gând, d-l Nicolae Pandelea publică o frumoasă traducere a Eneidei, pe care o recomandăm mai ales tineretului nostru. Dar şi publicul mare, care râvneşte la o cultură temeinică, poate ceti cu folos epopea poetului din Mantua. „Viitorul social". Partidul social-democrat din România a avut să se lupte cu multe greutăţi ca în toate ţerile agricole înapoiate. Cu toate acestea e de netăgăduit că ideile socialiste au avut un rol în des-voltarea vieţii de stat a României. Dacă în Regatul boierilor latifundiari şi a tot stăpânitori există un spirit democrat, el este a se mulţumi în bună parte socialismului. Greşala socialiştilor a fost, însă, că au încercat să încetăţenească în România formule străine, cari nu se puteau potrivi cu împrejurările specifice din ţara românească. Asta a fost cauza principală a www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nml 10, 1913. 330 slăbirii partidului soc:al-democrat. Şi greşala aceasta pare că vrea să se continue şi astăzi. „Viitorul social", revista ştiinţifică a partidului social-democrat din ţară, ar trebui să urmeze direcţia indicată de d-1 Gherea, de a face cercetări temeinice asupra chestiunilor specific româneşti. Astfel va umplea un gol în literatura ştiinţifică-românească şi va fi cetită cu interes şi de cei ce nu se închină bibliei lui Karl Marx. Jubileul de 50 de ani al social-democraţiei l-ar serba mai vrednic prin inaugurarea acestei munci ştiinţifice originale. ^ Copiilor. Aşa îşi întitulează d-na Farago darul de Paşti ce-1 face copiilor dela oraş. E cartea unei mame ce înţelege mentalitatea copilului şi ştie să scrie pe înţelesul lui. Cităm: De ziua mamii. O fetiţă drăgălaşă A cules, din brazde, flori, Şi bătând voios din palme, Spune cătră frăţiori: — „Azi e ziua mamei noastre, Frăţiorii mei, şi-aş vrea Să vă ’nvăţ o poezie, De urare pentru ea“. Şi-i aşează lângă dânsa, Şi-i învaţă ’ncet duios, Iar cu mâinile ’ntocmeşte Un mănunchiu de flori frumos. Şi-o să-i pară bine mamii Când drăguţii mititei Florile-i vor da, spunându-i Versuri pentru ziua ei. O recomandăm părinţilor dela oraş ca o carte potrivită pentru copii dela 5—10 ani. 88 Concert în Sibiiu. „Reuniunea sodalilor români din Sibiiu", de sub conducerea harnicului şi devotatului ei preşedinte Victor Tordăşianu, a aranjat în 4/17 Maiu a.c. în sala dela „Unicum" o convenire socială împreunată cu un bogat şi variat program, compus tot din frumoase doine naţionale, şi condus cu multă dibăcie de talentatul tânăr Ioan Ignaton. Reuşita concertului a fost peste aşteptările noastre. Solo din „Răsunetul văilor" şi „Răsunetul Ardealului" a fost bine executat de d-şoara E. Roman, tot asemenea şi solo din „Doina" d-lui Timoteiu Popoviciu, executat de d-! I. Constantin, ped. „Doinitori Români" a fost cântat de un grup de seminarişti, cărora numai gratulâ le putem penlru sprijinul care-l dau ambelor reuniuni pentru înainlarea şi prosperarea lor. Foarte mult a plăcut publicului număros, poezia „Glasul unui Român" de A. Murăşianu, declamată cu pricepere de d-şoara E. Bordea, care a fost răsplătită cu o ploaie de aplause, şi un buchet frumos. Reuniunii şi zelosului ei preşedinte — care a ridicat reuniunea de când e sub conducerea d-sale atât în privinţa materială cât şi socială, le dorim succese şi de aici încolo, întru realizarea frumosului scop pe care-l urmăresc, şi de care trebuie să ţinem seamă cu toţii sprijinindu-i totdeauna. 88 Spicuiri. Un glas antediluvian... „Vărsând lacrămi de crocodil deplânge presa şo-vinistă, fără deosebire de colorit, a vremilor stricăciune. Par’că auzim glasul de ichthyosaur din celebrul cântec alui Scheffel" ... Ce om fericit... A auzit şi glas de ichthyosaur, acest fosil antediluvian, jumătate peşte, jumătate şo-pârlă. Pentru fondul ziariştilor. Domnul arhitect Petre A. Antonescu a binevoit a ne trimite 50 de exemplare din albumul d-sale Clădiri şi studii, case, b iser ici, mo numen te, pala t e, încercări de arhitectură românească şi clasică, spre a le vinde în beneficiul fondului ziariştilor. Albumul e de toată frumuseţa şi cuprinde 40 de planşe artistic executate. Administraţia noastră vinde exemplarul numai cu * 30 3 cor. 50 bani. Cetitorii cari se vor grăbi să şi-l cumpere, vor avea în casă o operă de artă şi vor sprijini şi aşezământul atât de folositor, menit să vină în ajutorul ziariştilor, a acelor mai idealişti şi mai săraci muncitori în ogorul culturii naţionale. Bibliografie. Erdely i (Aradi) Victor, Caterina Doamna noastră. Budapest, 1913. Preţul: 5 cor. (Se poate comandă numai dela Orszâgos Reformklub, Budapesta). Dr. Valeriu Seni, Critica unei lecţii — îndrumări practice. — Retipărire din „Foaia Şcolastică". Blaj, 1913. Preţul: 60 fii. ■ Petre V. Haneş, 10 Maiu, cuvântare rostită la Teatrul naţional din Bucureşti în ziua de 10 Maiu 1912. Bucureşti, 1913. Mihail Lungianu, Postelnicu Cumpănă, nuvele şi povestiri „Biblioteca pentru toţi" Nr. 840. Preţul: 30 bani. Benedetto de Lucea, // confine dclla Dobrogia e la vertenza romeno-bulgara. Roma, 1913. Alexie Procopovici, In contra Utracvismului. Cernăuţi, 1913. Ion Dragoslav, Volintirii. Edit. „Librăriei Naţionale" S. Borncmisa. Orăştie, 1912. Pieţul: 1 cor. 80 b Victor N. Popp, Constatări. „Biblioteca politică" Nr. 4. Edit. „Flacăra". Bucureşti, 1913. Preţul 60 bani. Th. C. As lan, O nouă orientare economică. Edit. „Flacăra". Bucureşti, 1913. Preţul: 00 bani. A. Fogazzaro, Misterul poetului — roman — tradus de D. Tomescu. Edit. „Librăriei Naţionale". Orăştie, 1912. Preţul: 1 cor. 80 bani. TIPABUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro S^52 gHPU^qgpa==1HF Biblioteca ser»iitor»iloi> dela noi apare sub auspiciile „Hsoclaţlunli pentru literatura română $1 cultura poporului român" sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tăslăuanu. A apărut al doilea volum: Schiţe şi povestiri de Volumul cuprinde '17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru. Preţul unui volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani). Amintiri Primul volum schiţe şi novele de în care se jzugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda lui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Clura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-HOct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Gura. Preţul unui volum :ţCor. 1.60. Se găsesc de vânzare la toate librăriile. Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă. www.dacaromamca.ro iBgffiaif, "'i Când veniţi Ia Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc -■■■ de - ■■ - ■ ■■ piane, pianine si armoniuri asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite. = Şcoalele, reuniunile de cântări şi alte instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală fsî H IO ani aaranţa. == Plătlre In rate. TIMOTEI POPOVICI —i profesor de muzică. Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7. Ca administraţia „Cuteafărur it flâstsc de vânzare urmitoarele Lionardo da Vinci . Cina cea de taină „ „ „ . Frumoasă Florentină „ „ „ . Monna Lisa Raffael...........Nunta Măriei cu losif - „ ...... Madona Sixtină „ ..........Frumoasă grădinăreasă A. Dilrer..........lsus pe cruce |an Van Eyck . . . Altar. Preţul fiecărui exemplar 20 bani plus porto .... 10 bani. Cei ce comandă toate tablourile le primesc franco cu 1.60 bani. 99 Administraţia LUCEAFĂRUL» SIBIIU (Nagyszeben). Capital social Gojpoane 1,200.000. ...-—. Glro-Conto la „ALBINA”. ======= Po»t*parka««a ung. 29.349. : ~T ■= CD CO £ 5 O „Banca generală de asigurare" societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben este prima banei de asigurare romanească, înfiinţată de Institutele financiare (băncile) romăne ■ ........- - din Transilvania şl Ungaria. -----------= Prezidentul direeţiunei: Fartenin Coama, directorul executiv al «Albinei* şi prezidentul «Solidarităţii*. Doriră cronoralâ Ho aoimiraro» face tot feIu! de 8siBtirări> special asigurări „DdllUd gclicl dld Uc dolglil dl o contra focului şi asigurări asnpra vieţii în cele mai favorabile combinaţiuni. ■ ■ ■ . ■■■■. . ■, — ■■■■-■ ■■■■■. /--t.. 1 Asigurările se pot face prin oricare bancă romSncască, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi ÎDformaţiuni se dau gratis şi imediat. Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând în serviciul societăţii. ,,Banca generală de asigurare'1 dă informaţiuni gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ea sau la altă societate de asigurare. co co A AA Cei interesaţi să se adreseze ........— cu încredere ' Mala Băncii generale ia asigurareSil,i Sibiiu — Nagyszeben. Edificiul „Albinei" ori la agenturile ei principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad (Jdzseffâherczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro