Ediţie de lux, ■ ■ ■ ■ m ■ ■ ■ ■ ■ bbbbbbb lllllfll BBBBBB BBBBB BBBB ■ ■ ■ ■ ■■■ B ■ MSB 5 BBBBB Z iiiiii z HRIBII Z iiiiiiii 2 aiiiiiiiii v • Revistă pentru literatură, 0 0 artă şi ştiinţă 0 0 •••••••••••• flparo de douăorl pe lună ■ Redactor: Oct. C. Căslăuanu llllllll IIIIIBI IIIIII BBBBB BBBB IBB BB B B Hn. XII. lîr. 9. B B B BBBB BBBBB BBBBIBII B B fl fl B B fl fl B ■ ■■■■■■■hi «■■■MB B ■RIBIIBIBBBBB BBBBB B BBBBB BBBBB IBBBBBBBBBI :: :: Cuprinsul: s ■ ■ ■ ■ a a Dr. Ion Mateiu . , Cornelia Moldooan, hihail Lungianu . . I. N. Pâruulescu . , Ecaterina .Pitiş . , Soartea şcoalelor noastre. Poezii: Cântec. Cântec din Bauaria. Târziu. Tăcere. Toast. Plânsul unui rege. La arie. Cântec (poezie). Cântec (poezie). . Gheorghe Duma . . Pictorul G. Petraşcu. Maria Cunfan . . . Adieri (poezie). Victor Stanciu . . Cu casa în spate. 5t. O. Iosif . . . Adio (poezie). T....................Atelierul de ţesături şi cu- sături din Orăştie. Ion Iosif Şchiopul . Românii din America. 6. Vlădescu-Albeşti Cântec (poezie). 1. Agârbiceanu . . Arhanghelii (roman). Cronici: D. N. Ciofori: Creatori de curente literare? I. Borgovanu: Al 3-lea concert „Carmen", cu orchestra ministerului instructiunei. Însemnări: Document nou despre Tudor Vladi-mirescu. Expoziţia lui Cabadaieff. Articolul d-lui Sfroescu. „llusfratiunea Română". Nofife. Spicuiri. — Pentru fondul ziariştilor. — Poşta redacţiei. Ilustraţiuni: G. Petraşcu: Autoportret. Interiorul meu la (ară. Vas alb şi mere. Leliţă din Nicoreşti. Femeie cu flori. — Lucrătoare în atelierul de Industrie casnică din Orăştie. ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ Sibiiu, 1 lîlaiu v. 1913 Preţul unui număr: 1 cor. 20 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, OtlHa Coz-mnţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimlu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gflrleanu, Dr. Onisifor Ghlbu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupa?, Llviu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Mlnar, Corneilu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu._ ABONAMENT: Ediţia de lux în Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 coh i Reelamaţiilt sunt a se face in curs de 14 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa-. Adm. rev. „Luceafărul", Sibilu (Nugyszcben). !5a5BSE5H5H5E5rHSeL5a5HSraiîa5HSH5E5HSE5ZSH5BSH5'a5E5H5rHHH5H5H5H5ESHi ............................. Cărţi pentru premii la examen. Cărţi de rugăciuni: Acaftistul Preasf. Născătoarei de D-zeu şi alte Acaftiste, cu o icoană în colori şi alte ilu-stra{iuni, leg. simplu cor. 1.20, leg. frumdfe cor. 1.75, leg. în piele neagră, cor. 3.50, în piele fină cor. 4.80, în imit. de os alb, cor. 2.75, în catifea, cor. 8J50. Vreau să ajung In ceriu, leg. frumos 75 fii. leg. în imit. de os alb, cor. 1.50. Laudă lui D-zeu, leg. frumos cor. 1.—, leg. în imit. de os alb, cor 1.80. Cheia Raiului, leg. frumos cor. 1.—, leg. de lux cor. 3.60. — Carte de rugăciune, întocmită de Calistr. Coca, leg. frumos cor. 1.25. Poarta Raiului, leg. frumos 60 fii. Domnul este întărirea şi mântuirea mea 1 leg. frumos 65 fii., leg. în imit. de os alb, cor. 1.50. Mărgăritarul sufletului, leg. cor. 1.—. Icoana sufletului, leg. cor. 1.—. Afară de acestea se află in depozit o mare alegere Atrag atenţiunea onor. cetitori la Cereţi catalogul cărţilor Cărţi de poezii şi poveşti: Inimioara, floarea poeziei naţionale de cei mai buni scriitori români, broş. 60 fii., leg. cor. 1—. Cinci-zeci de istorioare morale pentru băieţi şi băiete cu 6 chipuri colorate, leg. 80 fii. Fecioara dela Orleans, dramă romantică de Fr. Schiller, tradusă de Maria Cunţan, broş. 90 fii., eleg. cartonată cor. 1.30. Povestiri de I. Agârbiceanu broş. 20 fii. Adevărata bogăţie, poveste de I. Agârbiceanu, broş. 20 fii. Innecul de pe Rin. Povestire morală pentru popor şi tinerime. Traducere de Petrescu-Boto-şeneanu, 50 fii. Istorisire despre naşterea lui Isus Hristos. Tradusă şi prelucrată de Al. Petrescu, 50 fileri. Povestiri morale de Fr. Hoffmann, trad. de B. Nemţea nu, broş. 60 fii. Povestiri cu Zâne de C. de Sâgur, trad. de L. Dauş, broş. 90 fii. de cărţi de rugăciuni, de poezii şi poveşti. Bibi. pentru toţi". Sibiiu. Biblioteca Tribunei", „Bibi. Steaua", din Librăria lui W. KRAFFT www.dacoromamca.ro 'dSHSBSESa Orice reproducere Jără indicarea izvorului e opritâ. Soartea şcoalelor noastre. Constatări şi propuneri. I. în zilele din urmă, ziaristica noastră a început să agite din nou chestiunea şcolară. Obiectul principal al acestei propagande îl formează lozinca: abrogarea legii Apponyi. Incontestabil, că această lege constitue un adevărat dezastru pentru cultura noastră naţională, şi probabil nu cel din urmă. Acesta este un adevăr, asupra căruia suntem de acord cu toţii. E firesc deci, ca în acest punct îngrijorările noastre să fie tot mai avansate, pentrucă paragina provocată de această lege în câmpul educaţiei şi culturei neamului nostru, e nunumai înspăimântătoare, ci ea poate deveni deadreptul fatală pentru progresul normal al culturii româneşti din Ungaria. Dar putem spune şi mai mult: Ea săvârşeşte o operă negativă, destructivă chiar, prin împrejurarea că forţând învăţarea limbii maghiare într’un număr de ore extrem de mare, nu mai rămâne timp aproape deloc pentru adevăratul scop al şcolii primare, care trebuie să corăspundâ trebuinţelor poporului. Educaţia şi instrucţia populară în înţeles pedagogic, este aproape, imposibilă în urma legii menţionate. Prin urmare e pe deplin justificat atât concluzul congresului naţional din toamna trecută, cât si atitudinea de nemulţumire a neamului românesc de pretutindeni, care cere cu toată hotărîrea modificarea legii Apponyi. Şi e necesar, ca acest gravamen să fie ţinut mereu Ia suprafaţă, cerându-se necontenit şi cu o stăruinţă permanentă satisfacerea lui. Credem însă, că de astădată preocupările noastre trebuie să se îndrepte în altă direcţie. Problema imediată, care cere în mod imperios să fie rezolvită, este legea despre noua salarizare a învăţătorilor. Să ştie, că ea a fost votată de corpurile legiuitoare, şi-şi aşteaptă în fiecare moment sancţiunea prea-înaltă. Această lege, care se leagă de numele fostului ministru loan Zichy, pune şcoalele noastre în faţa unei noui primejdii. Sub raport material ea e chiar mai mare decât situaţia excerabilă creată de lex Appony. Dar şi din alte puncte de vedere, noua lege este mai rea decât cea din 1907. Aşa d. p. prin împrejurarea, că toţi învăţătorii noştri — fără considerare că sunt sau nu subvenţionaţi din partea statului — numai cu învoirea ministrului pot fi înaintaţi în clasele de salar. Iar aceasta o face ministrul pe baza raportului înaintat de cătră revizorii şcolari regeşti. Biserica n’are în această privinţă nici un drept. Astfel învăţătorii ajung într’o desăvârşită dependenţă faţă de revizori. Ne dăm cu toţii seamă ce importanţă are această nouă situaţie, şi-i înţelegem efectele mai ales cei cari stăm în imediata apropiere a corpului didactic. Pentru aceea, întrebarea capitală, care cere răspuns în aceste zile este: Cum să salvăm şcoalele din noua primejdie în care le-a adus legea şcolară din 1913? în jurul acestei întrebări mari şi grave trebuie să se concentreze atât propaganda * l www.dacQFomanica.ro 274 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. presei precum şi toate frământările oamenilor gânditori, căutând soluţii realizabile şi mântuitoare. Un adevăr e mai presus de orice discuţie: şcoalele nu pot fi abandonate. Când vârtejul luptei este mai aprins, şi luptătorii învârt spada sclipitoare cu un eroism înălţător, comanda de retragere ce s’ar desprinde din gura căpitanului, ar însemnă o biruinţă scăpată sau o moarte sigură. Dacă noi pentru mântuirea şcoalelor am adus dela 1907 încoace jertfe atât de uriaşe încât ele nu stau deloc în proporţie cu sărăcia ţărănimii noastre, dacă în cei 5 ani din urmă am jertfit câteva milioane (se notăm bine: câteva milioane) pentru cultura românească propagată prin şcoalele primare, avem suprema datorie să mergem înainte pe acest drum, căci el este drumul biruitorilor. Biruinţe fără jertfe însă, n’a înregistrat istoria omenimei. Ele deci, se impun şi acuma, chiar în puterea acelui mare adevăr, că cultura este libertate, iar jertfele aduse pentru libertate, oricât de istovitoare ar fi, niciodată n’au fost şi nu vor fi prea mari ori fără folos. Ele totdeauna au rodit pentru ceice se închinau unui ideal, care plutiâ sus peste vultoarea oamenilor şi a vremilor schimbătoare. încă la 1907 s’a ivit în ziaristica noastră întrebarea principiară: mai are rost susţinerea şcoalelor primare sau nu? Se j y spunea atunci, că dupăce lex Apponyi urmăreşte în mod direct maghiarizarea complectă a acestor scoale, banii cheltuiţi pentru mântuirea lor, ar fi nu numai o jertfă zadarnică, ci s’ar săvârşi chiar un atentat împotriva culturii noastre naţionale, prin aceea că noi sprijinim cu banii noştri nişte instituţii prefăcute în pepiniere de maghiarizare. Toţi bărbaţii noştri cu greutate la cuvânt şi cu înţelegere deplină în această mare chestiune, au declarat atunci în mod apodictic, că da ele trebuesc susţinute cu preţul oricăror jertfe. Astăzi, convingerea lor încă nu poate fi alta, decât tot aceasta. Şi e firesc şi just acest punct de vedere. O cetate părăsită înseamnă o capitulare ruşinoasă şi o întărire neaşteptată a dujmanului cuceritor. Ea este cel dintâi semn al înfrângerii desăvârşite ce are să urmeze. Biruitorul — cu deosebire când este incomparabil mai puternic decât tine — n’are s’o mai scape din mâni ci o va preface într’un fort din cele mai primejdioase. Eroii, adevăraţii eroi nu se predau, ei mor. Şi dacă noi afirmăm, că şcoalele primare, sunt nişte cetăţi ale culturii româneşti, atunci trebuie să recunoaştem că părăsirea lor înseamnă renunţarea la cultură şi aceasta, renunţare la libertate. Iar un popor fără libertate, este un popor mort pentru omenire şi civilizaţia universală. în consecinţă urmează, că noi nu putem renunţă la aceste şcoale în nici o împrejurare, cu atât mai vârtos nu putem s’o facem aceasta atunci, când -ştim sigur, că nu s’au găsit niciodată adversari atât de generoşi, cari să ne îmbie din nou — şi fără condiţii — drepturi la cari am renunţat nesiliţi de nimenea. Si dacă vremile de azi ne sunt atât de duj-> mănoase, să nădăjduim tare că ele nu vor fi permanente. Dacă astăzi sunt oameni răi, mâne pot să vie alţii cu mai mult simţ de adevăr şi dreptate. Marele adevăr exprimat de înţeleptul cronicar Miron Costin, că nu vremile stau sub om, ci bietul om stă sub vremi, rămâne de-o valoare eternă. Vremea schimbă oamenii, şi stricăciunea ce-au făcut-o unii, o va drege prin alţii. Noi avem tot dreptul, să aşteptăm aceste vremi mari cu credinţă şi tărie, luptând şi jertfind . .. II. înainte de-a fixă soluţiile relative la această chestiune însemnată, e necesar să cunoaştem mai exact situaţia actuală a şcoalelor noastre. Pornim prin a rectifica o greşaiă, şi încă una regretabilă, care a intrat în conştiinţa publică mai ales in urma propagandei — de altfel de bună credinţă — a ziaristicei noastre. Ne aducem aminte, cum prin anii trecuţi presa românească tipăriâ lungi ieremiade, în cari bociâ pierderea alor 5— 600 de şcoale primare. Pentru a spori efectul, articolele ieşiau chiar încadrate în negru. Ei bine toate tânguirile acestea înduioşetoare, se răzimau mai mult pe fantezie şi sentiment, decât pe-o cunoaştere temeinică a realităţii. Astăzi suntem y y în măsură se dăm date exacte sau aproape exacte în această privinţă, şi anume pe baza statisticelor bisericeşti oficioase. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1913. LUCEAFĂR 01, 275 în anul şcolar 19067 (când s’a votat lex Apponyi) mitropolia noastră avea 1697 şcoale primare cu 1786 învăţători (cf. Protocolul congresual din 1909). La sfârşitul anului 1911/12 erau 1546 şcoale primare cu 1611 învăţători (cf. Protocolul congresual din 1912). în curs de 5 ani s’au închis deci (şi nu exclusiv prin organele statului) în mitropolia noastră 151 şcoale primare. Cu privire la mitropolia gr.-catolică avem următoarele date: în arhidieceza Blajului s’au închis 37 şcoale, la Oradea-tnare 51, la Gherla 50, iar la Lugoj 11 (probabil). Laolaltă 149. în total deci, numărul şcoalelor româneşti primare fără deosebire de confesiune, închise în curs de 5 ani (1906/7—1911/12) este 300. Deci nu 500 ori 600 cum susţineau ziarele noastre întemeiate pe combinaţii ori informaţii neverosimile, ci 300 şcoale au căzut jertfă paragrafilor neînduraţi ai legii din 1907-Un număr şi acesta la toată întâmplarea trist, dar adevărat. La sfârşitul anului 1911/12 aveam în mitropolia ortodoxă 1546 şcoale cu 1611 învăţători, iar în cea gr.-catolică 1129 şcoale cu 1156 învăţători. Deci în total Românii din Ungaria avem 2665 şcoale primare cu 2767 învăţători. III. III. Să vedem care e soartea acestor scoale în viitor. Dintre şcoalele ortodoxe 502 sunt subvenţionate din partea statului, iar dintre cele gr.-catolice aproximativ 583 (în dieceza Orăzii toate au subvenţii dela stat cu excepţia alor două). Laolaltă deci 1085. Viitorul acestora sub raport material nu ne preocupă deastădată, fiindcă creşterile de salar prevăzute de lex Zichy le dă statul. Rămâne să vedem, cum să prezintă restul şcoalelor? în mitropolia noastră 222 şcoale se susţin cu subvenţii acordate de cătră consistoare, iar 474 exclusiv din mijloace proprii. Ţinând seamă de noua urcare a lefurilor, consistoa-rele nu vor mai putea ajută toate şcoalele, cari s’au bucurat până acum de acest ajutor. Pentru acesta îi lipsesc cu desăvârşire fondurile. Astfel numărul şcoalelor subventio- » » nate din centre se va reduce probabil la 100. Iar din cele 474 de şcoale, cari s’au susţinut până acum exclusiv din puterile proprii, 200 probabil vor sucombă sub povara nouei legi. Deci 322 şcoale n’au existenţă asigurată. La acestea se mai adaugă încă 348 şcoale, cari nici salarul fixat de lex Apponyi nu l-au putut asigură, funcţionarea însă nu şi-au sistat-o. în mitropolia noastră deci, ar fi cam 670 şcoale, al căror viitor stă sub semnul întrebării. Pentru mitropolia greco-catolică n’avem în această privinţă date exacte. Astfel aici suntem siliţi să operăm numai cu probabilităţi. Admiţând că 583 şcoale au subvenţii dela stat (ceeace e foarte probabil, cunoscută fiind simpatia mai pronunţată a guvernelor ţării faţă de confesiunea greco-catolică bazată pe identitatea credinţii), ar rămâneâ să combinăm, că 200 de şcoale se susţin cu ajutor dela consistoare, 200 din mijloace proprii, iar restul de 146 n’au nici acum sa-larele regulate conform legii Apponyi. Şi aici credem — din aceleaşi motive — că în viitor consistoarele nu vor mai puteă subvenţionă decât jumătate (100) din aceste şcoale, iar numărul celor susţinute din puterile proprii încă va scădeâ cu 100. Ar fi deci şi aici 346 şcoale, a căror existenţă nu este asigurată. Am avea astfel în total 1016 şcoale primare româneşti, cari nu pot satisface din mijloacele lor sarcinilor impuse de noua lege şcolară. Să admitem că din acestea, 200 şcoale vor primi dela stat subvenţia necesară. în acest caz tot mai rămân 816 şcoale, al căror viitor spânzură în aier. Se impune întrebarea, cum să le mântui ni, căci pierderea lor ar însemnă un dezastru din cele mai fatale. Pentru calculările noastre să luăm suma rotundă de 800 şcoale. Să admitem, că la aceste şcoale funcţionează 1000 învăţători. Ca medie a urcării de leafă pentru fiecare învăţător vom luă pe cea din clasa a 111 - a gradaţia a 11-a din noua lege şcolară, adecă suma de 600 cor. Aceasta ar fi diferenţa între vechea » şi noua leafă. Deci să socotim: pentru 1000 de învăţători e nevoie de 600,000 cor. Prin urmare mântuirea celor 800 de scoale, reclamă anual un capital care la tot cazul trebuie să treacă peste V* de milion. întrebarea e, de unde să luăm această sumă? 1* www.dacQFomanica.ro lUCEAt'lRtJL 276 Nrul 9, 1913. Dela popor e peste putinţă să mai cerem, în ultimii cinci ani el a făcut astfel de sforţări sub raportul jertfelor băneşti, încât e aproape istovit. Numai în arhidieceza Si-biiului, s’a dat în acest răstimp exclusiv pentru zidiri de şcoale (fără urcările de lefuri) aproape 2 milioane de coroane. De astădată deci, privirile noastre trebuie să se îndrep-teze spre alţi factori. în prima linie vin băncile româneşti. în această privinţă d-1 Emanuil Comşa a lămurit bine chestiunea prin cunoscutul articol temeinic publicat în „Revista Economică". După socoteala d-lui Comşa, dacă cele 160 institute ar urcă cvota culturală la 10%, s’ar obţinea anual o sumă de aproape 400,000 cor. din care 210,000 cor. ar fi creştere. Cu aceşti bani ar putea fi ajutate respective salvate cam 300 de şcoale. Cu atâta însă, nu e rezolvită problema. Mai rămân încă 500 de şcoale în gura morţii. Prin urmare această soluţie nu este satisfăcătoare. Ea poate cel mult să ajute în nevoia mare care ne bate la uşă, n’o poate însă înlătură cu totul. în ultima analiză, dacă altă scăpare n’ar fi posibilă, s’ar putea acceptă şi această modalitate, care ar trebui de sigur întregită prin alte măsuri efective. La acest loc ţinem să pomenim articolul judiţios şi neobişnuit de categoric însă foarte adevărat, al d-lui Vasile Stroescu apărut în „Românul" din Dumineca Tomii. D-1 Stroescu este tot atât de hotărît în scris, ca şi în faptele sale generoase. D-sa nu crede, ba e chiar contrar soluţiei schiţate mai sus, şi găseşte că ar fi alta mai bună. Anume: „ar trebui ca acţionarii băncilor să se mulţumească cu dividende legiuite de 5% şi celelalte 5% şi mai multe să se de ie la fondurile culturale ale diecezelor. Cu bună samă — urmează d-1 Stroescu — dacă acţionarii ar fi oameni, apoi fără nici o greutate şi fără deosebită jertfă, ar puteâ surplusul venitului, în momente supreme, să-l puie pe altarul culturii naţionale." E foarte drept ce spune d-1 Stroescu, decât că însufleţirea acţionarilor noştri pentru cultura românească n’a stat niciodată în raport direct cu zelul lor expansiv pentru dividende. Acum însă, neamul nostru a ajuns în unul din cele mai grele momente ale vieţii sale naţionale, care poate deveni fatal şi pentru micii noştri Rotschilzi. Sperăm şi avem tot dreptul la aceasta, că cel puţin acum, când vremuri mari cer fapte mari, simţul de jertfă şi iubirea de neam vor înfiora sufletele amorţite, înmuind inimi 1 e şi deschizând pungile. Aici cere apărare sufletul românesc colectiv, în care trăesc şi miile de acţionari ai noştri. Moartea acestui suflet, înseamnă deci în mod iminent şi moartea lor. Iar înfruntarea morţii, cere jertfă şi eroism. De astădată, noi cerem numai pe cea dintâi. Căci să vedem, ce rezultate dă ea? lată o socoteală, care vorbeşte foarte limpede şi foarte elocvent. D-1 Stroescu propune, ca acţionarii băncilor noastre să se mulţumească cu o divi-dendă de 5%, căci — zice d-sa — ei nu lucră nimica, ci fără muncă şi risic, primesc dividende enorme. D-sa se îngrozeşte de dividendele mari, ce le acordă băncile noastre. Si cu tot dreptul, căci aceleaşi capitaluri, plasate în depuneri aduc numai 5 şi cel mult 6%, pecând în acţii venitul e de 10, 15 şi chiar mai multe procente. Ne temem însă, că această cerere ar fi prea avansată în raport cu idealismul acţionarilor români. Pe de altă parte sunt o seamă de oameni, cari şi-au învestit toată averea în acţii, şi deci singurul lor venit sunt dividendele. Pentru aceştia reducerea dividendelor, ar însemnă o desechilibrare primejdioasă. Dar această categorie de oameni este destul de redusă, încât să nu influenţeze aducerea ho-tărîrii cerute de d-1 Stroescu. S’ar dovedi în adevăr, că în clipe grele mai licăreşte în sufletul nostru măcar o schinteie din vechea dărnicie şi largul simţ de jertfă al înaintaşilor, pe cari îi glorificăm la toate ocaziile si ţinem să nu-i urmăm niciodată. > i # Dar noi ne-am mulţumi şi cu mai puţin. Noi cerem ca băncile noastre să reducă dividenda la 7%. O astfel de modalitate ar puteâ fi realizată fără multă greutate, căci ea nu rupe acţionarilor orice posibilitate de câştig. Li se dă atâta, cât se poate da în împrejurări financiare prielnice, şi poate prea mult în situaţia economică a ţărănimii, care susţine aceste bănci. Socotind www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1913. LUCEAFĂRUL 277 aici numai acele bănci, (numărul eră în 1911 de 47) cari astăzi acordă dividende peste 7%, dacă ele ar reduce-o la 7 procente, ar rămânea o sumă de 176,060 cor. Iar reducând şi celelalte bănci dividenda măcar cu l°/o am avea cel puţin 200,000 cor. anual, cari s’ar putea folosi pentru mântuirea şcoalelor. Reducerea dividendei atârnă de directiu- i nile băncilor. De obiceiu membrii directiu- > nilor au cel mai mare număr de acţii, aşa încât hotărîrile adunărilor generale sunt determinate de atitudinea lor. Iar acolo unde nu e acesta cazul, autoritatea şi legăturile lor sunt atât de tari, încât să poată influenţă voinţa acţionarilor în direcţia indicată de ei. Prin urmare, d-lor membrii ai direcţiunilor, hotărîţi-vă la această faptă mare — eră să zic nobilă, — şi mântuiţi 300 de scoale româneşti. Fireşte ar fi si mai frumos dacă toti actio-» > > » narii noştri ar renunţă la dividendă pe un an. Asta ar însemnă asigurarea pe zeci de ani a tuturor şcoalelor primare astăzi primejduite. Căci dividenda pe un an dă l,839.286cor. Aşa ceva ar fi o adevărată minune. Astfel de minuni însă ar trebui căutate cel mult în epoca d-nei Despina, căci Românii veacului al XX-lea nu mai cred în ele. N’ar fi însă cu putinţă ca acţionarii să jertfească numai jumătate din dividenda lor pe 1913? Lucrul acesta n’ar fi tocmai greu, şi cu un dram de simţire el ar putea să fie dus în îndeplinire. Am câştigă atunci suma de 919.643 coroane care ar fi cea mai mare binefacere pentru cultura românească. Atunci cele 800 de scoale primare, ar înfruntă cu bărbăţie noua primejdie ce le-o pregăteşte lex Zichy. Aceasta ar fi cea mai potrivită şi cea mai durabilă rezolvire a chestiunii. Noi insistăm cu toată stăruinţa asupra acestei modalităţi, rugând acţionarii şi presa noastră să mediteze asupra ei, făcând pentru ea cea mai întinsă propagandă. Fie că acceptăm soluţia cu urcarea cvotei culturale la 10°/0 ori reducerea dividendei la 7%, rezultă tot numai o sumă de 200.000 cor. Cu aceasta s’ar scăpă 300 scoale. Ar mai rămâneâ încă 500, pentru a căror salvare avem nevoie de cel puţin 400.000 cor. De unde să scoatem aceşti bani în cazul, că propunerea noastră cu renunţarea acţionarilor la jumătate din dividenda pe 1913 nu poate fi realizată? Aici va trebui să intervină o a doua instituţie, şi anume biserica naţională. IV. E firesc, ca biserica, care susţine şcoalele, să nu rămână impasibilă în faţa marei acţiuni de salvare, care necondiţionat trebuie pornită. Biserica încă va trebui să caute după putinţă mijloacele, cari să contribuie, fie chiar şi în măsură mai mică la păstrarea altarelor culturii româneşti. Am spus la alt loc, că ţărănimea nu mai poate fi pusă la contribuţie. Ea a dat nu numai întreg prisosul inimei şi avutului său, ci a trecut chiar peste putinţele jertfei. E timpul să vorbească, să făptu-iască acum intelectualii, cărturarii români de toate nuanţele. Modalităţile ar fi următoarele. Să se Introducă darea culturală obligată pe toţi intelectualii români din cuprinsul bisericilor româneşti. Iată cum vrea să înfăptuiască această propunere tocmai acum sinodul arhidiecezei ortodoxe întrunit în Sibiiu. Credincioşii de rând plătesc deja de mult o taxă anuală de 30 bani (sidoxia). Pentru intelectuali se fac 4 clase de contribuţii, si anume cu 1, 2, 5, şi 10 cor. anual. Darea culturală de 2% a salarului impusă până acum se va sista. Oficiile protopopeşti şi parohiale vor avea datoria să facă lista tuturor intelectualilor aflători pe teritoriul jurisdicţiei lor, cu indicarea ocupaţiei. Pe baza aceasta ei vor fi împărţiţi în clase, fixându-se Ia fiecare contribuţia anuală pe care este dator s’o dea. Zicem dator, căci orice intelectual, ori unde s’ar găsi este membru al bisericii. în calitate de membru el are anumite îndatoriri faţă de această biserică; în primul rând să contribuie Ia susţinerea şi acoperirea trebuinţelor ei de tot felul. însăşi legile statului recunosc dreptul bisericii, de-a angaja pe credincioşi Ia susţinerea şi des-voltarea ei. Din acest motiv, statul însuşi vine în ajutorul bisericii, încassând prin organele sale administrative dările culturale fixate pe credincioşi cu observarea normelor legale. Astfel încassarea contribuţiei de cult, ar fi la toată întâmplarea asigurată. Dar noi sperăm, că nu va fi nevoie să apelăm la www.dacQFomanica.ro 278 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. ajutorul statului. împărţirea pe 4 clase e astfel întocmită, încât ca nu poate deveni pentru nici un intelectual nedreaptă sau prea apăsătoare. Dimpotrivă, suntem convinşi că este cât se poate de potrivită şi cât se poate de uşoară, aşa că nici un intelectual n’ar aveâ motive să se plângă contra ei, ori să aştepte execuţia forurilor administrative. Şi acum să facem iar puţină socoteală. In temeiul acestei noui aranjări, s’ar încassâ anual în arhidieceza Sibiiului cam 70.000 cor., iar în dieceza Aradului şi a Caransebeşului câte 30.000, laolaltă deci 130.000 cor. După aceleaşi principii ar fi să se siste-mizeze darea culturală şi în mitropolia greco-catolică. Am aveâ atunci în arhidieceza Blajului cam 40.000 cor., în a Gherlei 30.000 cor., a Orăzii-mari 20.000 cor. şi în a Lugojului 15.000 cor. în total ar rezultă anual o contribuţie culturală repartizată exclusiv pe intelectuali în sumă de 235.000 cor. Şi cât de uşor poate fi câştigată. E nevoie de-o parte de puţinei interes, iar de ceealaltă de un mic, foarte mic simţ de jertfă. E de dorit şi stăruim cu toată hotărîrea să se dea fondului cultural această organizaţie în toate cele 7 eparhii româneşti din Ungaria. Am aveâ astfel în permanenţă un excelent mijloc de susţinere şi propagare a culturii naţionale. Ar rămânea să mai câştigăm lângă aceste sume încă 165.000 cor. anual, ca astfel să putem asigură existenţa tuturor celor 800 de scoale ameninţate. Aici ar urmă să facem apel la o seamă din fericiţii noştri fruntaşi bogaţi. Ne gândim în primul rând la Preasfinţitul episcop dela Oradea-mare. Să vorbeşte că venitele Sfinţiei Sale ar fi cam de 3— 400.000 cor. Noi ştim că Sfinţia Sa ca un călugăr cucernic, se mulţumeşte cu puţin, mai ştim că seminar teologic nu susţine, şi în fine — lucru vrednic de reţinut — ştim că viitorul celor 145 de scoale primare de sub înţeleaptă păstorire a Sfinţiei Sale nu trebuie să-i facă griji, fiindcă existenţa lor este asigurată. Anume 143 din ele sunt subvenţionate din partea statului. Astfel îndrăznim să ne gândim, cât de bine ar putea fi mântuite sute de scoale din cuprinsul mitropoliei greco-ca-tolice, cu numai a 4-a parte din venitele croesiene ale Sfinţiei Sale. Noi sperăm, că urmaşul milostivului episcop Pavel, este acelaş înţelegător adânc al durerilor neamului şi inima Sa se va deschide largă când fiica bisericii — al cărei părinte este din mila lui Dumnezeu şi voinţa oamenilor — cuprinsă de viforul primejdiei îi va cere adăpost şi scăpare. în acelaş chip credem că se va mişcă şi sufletul altor mici milionari de-ai noştri, cari în clipe mari trebuie să dovedească că în adevăr au şi pungi mari. Restul de câteva zeci de mii s’ar puteâ face în fine cu uşurinţă de cătră consistoarele ambelor biserici cu ajutorul diferitelor fonduri administrate de ele, eventual şi prin alte mijloace. V. Dar pe lângă cărările indicate în cele anterioare, s’ar mai puteâ găsi şi altele. Neamul românesc nu este format numai din cele 4 milioane, cari trăesc în Ungaria. E cu mult mai mare numărul acelor Români cari trăesc în afară de graniţele politice ale acestei ţări. Oare nu-i priveşte pe ei deloc, starea şi viitorul nostru? E doar atât de clar, că doi fraţi cari trăesc alăturea, nu se pot izolâ ermetic unul de altul. Când focul izbucneşte în casa unuia din ei celalalt îi sare în ajutor, nu numai împins de un elementar simţ uman, ci determinat de îndemnuri cu mult mai adânci, răsărite din conştiinţa aceluiaş suflet. Cultura românească este una, ca şi sufletul exprimat în formele superioare ale aceleia. O slăbire a acestei culturi în una din părţile pământului românesc, se va resimţi şi în ceealaltă lăture cu aceeaş putere. Fraţii noştri de dincolo, îşi vor da seama de aceste adevăruri, şi vor înţelege că idealul românesc unic, a ajuns astăzi în faţa unei noui primejdii. în Ardeal 800 de scoale primare se găsesc acum în gura morţii. 800 de şcoale înseamnă 800 de cetăţi ale culturii româneşti, cari cucerite de duşman, provoacă o moarte parţială a sufletului românesc colectiv. Pot ei oare rămâneâ nepăsători în faţa unui astfel de dezastru? Noi credem, că şi de astădată fiorul iubirii de frate îi va mişcă din indiferenţă, determinându-i la fapte mari şi generoase. Culmile Carpaţilor nu sunt atât www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1913. LUOEA.FĂKUL 279 de înalte, încât să nu poată fi străbătute de strigătele noastre de durere ... * Am fixat în rândurile anterioare o serie de propuneri, menite să contribue la rezol-virea marei probleme care ne preocupă astăzi: mântuirea şcoalelor româneşti primare. Ele n’au pretenţia de-a fi cele mai bune, ci urmăresc un singur scop: să trezească în cele mai largi cercuri interes cald pentru scăparea celor 800 de scoale, a căror vieaţă trebuie să ne fie deopotrivă de scumpă tuturora. Totul atârnă de două lucruri: înţelegere şi voinţa de-a făptui. Un popor de conştiinţă, un popor care trăeşte de veacuri în urmărirea unui ideal mare şi înnălţător, în clipe mari se găseşte totdeauna într’un gând şi o simţire. Atunci el săvârşeşte fapte izvorîte din îndemnurile unei înţelegeri şi voinţe unitare. Fapte cari înalţă şi mân tu ie. E o datorie, o necesitate imperioasă chiar, să dovedim că le-avem şi noi în aceste „zile rele". Dr. Ion Mateiu. Poezii.') Cântec. Am scris o rugă — s’o rosteşti Am scris un basm — ca să-l ceteşti Seara de vreme când te culci, Când te deştepţi din vis, târziu, Să-ţi fie somnul liniştit Să-ţi fie ochii zâmbitori Şi visurile dulci. Şi râsul argintiu. Am scris un cântec — neîncetat Doioasă să-l şopteşti în gând, Dar niciodată să nu ştii Că eu l-am scris plângând ... Cântec din Bavaria. In ţara regilor nebuni, Pe plaiul veselei Bavarii, Răsună cântece şi arii Pe sub umbrare şi cununi. E totul blond, muiat în soare, Şi grâu, şi floarea de hamei, Şi părul blondelor femei — Obrazul lor par’că-i ninsoare ... Iar berea curge ca ’n fântâni Spumoasă, limpede şi rece, O melodie se întrece Cu sorbitura ce-o îngâni. Frumosul, binele, răsare Ca rodnicia, din pământ, — Şi nici un pic nu piere ’n vânt, Nici un argint peste hotare. Iar vechile înţelepciuni Sunt altoite pe iubire — E numai cânt şi fericire In ţara regilor nebuni... ') Din viitorul volum intitulat „Premergătorul". www.dacQFomanica.ro 280 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. Târziu. La masa noilor plăceri Sosesc târziu... La ce-aş rămâne? Cununa veştedă de eri N’o schimb pe florile de mâne ... Priveşte, norul abătut ’ S’a risipit şi nu mai plouă, Pe când din ploaia ce-a trecut Văzduhul mai păstrează rouă. Trec primăverile ca fumul, Din flori n’a mai rămas nici una, — Dar câtă vreme simţi parfumul Nu-i încă veştedă cununa. Tăcere. Coboară noaptea tainicele scări Dela al umbrei uriaş palat, Şi rând pe rând, în ritm neregulat, S’aprind lumini pe drumuri şi cărări; Se ’nchid încet ferestrele stinghere, Ecourile zilei mor curând, Câte-un drumeţ grăbit din când în când, Arareori un glas, şi-apoi tăcere ... Cu lampa stinsă, cugetul străin, Aştept să aţipească în cămin Şi cel din urmă licărit feeric, — Nu pot să dorm, mi-e frică de ’ntuneric, Aş vrea s’aprind, mi-e groază de veghere, Şi tot mai mult mă ’nconjur de tăcere... Toast. Să ’nchin şi eu?... Dar pentru cine? Nu mi-am făcut un idol nou, Cei vechi sunt morţi de mult, — ştiu bine Că ruga-i fără de ecou. Să ’nchin şi eu ca ’n alte rânduri?... Când n’am icoană, nici altar, Mor nerostite multe gânduri Iar cel rostit, e în zadar. Ridic perdeaua . .. Palida văpăie A unei stele lunecă săracă Şi ’nsufleţind tăcerea din odaie Cu giulgiu de lumină o îmbracă; Privirea în oglindă de mi-o port Şi-ascult plutind al liniştii ecou, Iau toate ’nfăţişarea de cavou Deşi ’n odaia mea nu-i nici un mort... Mă scol din aşternutu ’nfierbântat, De geamul rece fruntea mi-o ating, Şi fierbinţeala mânilor o sting Cu umedele fiare dela pat... Pe nesimţite, adieri de frig Pătrund în ostenitele unghere, Se risipeşte limpedea tăcere, Vin zorile — întâiul cucurig! Spre cine să-mi trimit dorinţa Şi ’n cinstea cărui vis să ’nchin, împărtăşindu-mi suferinţa Cu rouă stropilor de vin? Să beau şi eu, şi din cuvinte Să cer destinului un dar?... — îngăduie acum, părinte, Să treacă şi acest pahar!... www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1918. LUCEAFĂRUL 281 Plânsul unui rege. Am fost odată rege puternic, neînfrânt, Hai aprig în mânie ca fuga unui vânt, Minuni sclipeau demonic în ochi vicleni şi ageri: Încăierări de armii, năvale şi retrageri, Altare pângărite, cetăţi topite ’n jar, C’un semn tot mai departe mutam al meu hotar Adăugând la cronici o pagină de sânge: 0 oaste care pradă şi-o ţară care plânge... Am fost odată rege vestit în univers, Bogat ca o legendă şi tânăr ca un vers... Frenetic, în palatul meu verde, la festinuri, Pe sân de Palidele eu culegeam suspinuri, — Şi ’n timp ce curge vinu ’n răsfrângeri de yacinf Şi aburând se plimbă tipsiile de-arginf, Chemam aproape, ’n umbră, tălmacii de vedenii Ca ’n ceaţă de arome şi ’n nori de mirodenii, Să-mi preamărească visul răsboinic şi divin în ciocnef de potire, şi ’n gâlgâiri de vin ... Am fost odată rege puternic, — dar acum Din torţa strălucirii nu sunt decât un fum, 0 umbră şi-o aromă din nimbul şi cununa — Şi din întreg alaiul splendorilor — nici una! Corneliu Moldovan. La arie. — Icoane dela ţară. — S’a potolit ploaia măruntă, căzută cam fără rost şi, sub săgeţile calde ale soarelui de vară, s’a ’mprăştiat perdeaua de plumb, ce se lăsase între pământ şi cer. în locul tăcerei silite şi apăsătoare a zilelor mohorîte întreaga fire revarsă prisos de plăcere şi lăcomie de traiu mulţumit. Lume multă pe câmpul larg, ce, însemnat ici-colo cu picioare de snopi de grâu şi tăiat în două de linia drumului de fier, zâmbeşte ochiului, înveseleşte inimi, dă braţelor tărie. A eşit tot satul, cu mic cu mare, să sfârşească lucrul boieresc. Doar câteva babe mai îndărătnice au mai rămas în preajma casei de frica „Marinei", care nu răbda păcatul celor cari nu-i ţin ziua. Anuţa lui Roiban a alergat cea dintâi, că boierul îi e nas si i-a fost multă vreme si } i » stăpân. E subţirică, năltuţă, cu obrajii rumeni, împliniţi, cu flori roşii în părul negru, lăsat pe spate, şi ce ochi în cap! E cea mai frumoasă fată din sat! Merge săltând şi ’n râs numai pe drumul umbrit de duzi şi de plute groase. Nici nu ’ntreabă care-i e lucrul şi urcă ştrengăreşte scara la coş. „Eu stau aci, să vă port din ochi pe toţi, să văz cât vă preţuie pielea! Mă, Ioane, să dai repede, c’altfel nu te iau de bărbat!" şi râde, şi cu ea fetele toate şi băieţii, numai bietul Ion înghite noduri, ca omul luat în râs. Ştie doar bine că-şi bate joc drăcoaica de el! www.dacQFomanica.ro 282 LOCEAFĂKW. Nrul 9. 1913. Ce fată voioasă si vrednică e Anuta lui ♦ » Roiban! Unde pune ea mâna, pune şi Dumnezeu mila. Sporeşte lucrul ca ’n poveşti. Snopii se grămădesc acum tot mai mult la arie, se aruncă din două părţi pe batoză, două fete îi desleagă, alte două îi resfiră şi-i vâră ’n coş. Maşina urlă din când în când, ca o feară veşnic flămândă, roata mânată de puterea aburului se ’nvârteşte furtunatcc, curelele mişcă sulul zimtuit, boabele aurii se desfac, se strecoară prin site, cad în saci, pe când paiele turtite ies afară pe la celalalt cap al batozei, unde, grămădite de braţele flăcăilor, sunt târîte cu lanţuri trase de boi şi ridicate ’n şiră de fete şi neveste. E fierbere mare, e muncă multă, dar împărţită şi cu rost. E o icoană ’n mic a muncii ce se desfăşoară de întreaga lume, care aleargă, se ’ndeasă, se sbate, ţipă, urlă, în goană după pâine, după avere. Nori de praf ies prin acele două guri ale batozei, înnegrind feţele asudate. „Zor mereu, zor de tot!“ se aude glasul isprăvnicelului, şi tineri cu obrazul ars de soare, cu braţe ca de fier, femei care de care cu mai multe sbârcituri în faţă dar cu surâsul pe buze, bătrâni mititei la trup, se iuţesc, căutând să se ’ntreacă unii pe alţii. La aruncatul snopilor, unde bate mai rău praful, flăcăii se rânduesc des, şi ’n schimbarea lor fetele dela coş rămân o clipă cu mânile goale. Anuţa n’a slăbit lucrul de vreo două ceasuri, râde, cântă şi dă mereu, purtând din ochi şi pe mă-sa, care se târâie greoiu cu baniţa de boabe din asvârlitul sitei de jos şi pe tat-său, ca nu cumva să ’ntârzie cu căruţa cu snopi, ori să ia drumul obişnuit al cârciumii si s’o facă de ruşine când o y » veni beat, dar mai ales pe al Breazului, flăcăul, care îi e drag. Când şi când se apleacă şi bea apă rece, din ulcica pe care un ţigănuş o poartă pe la toţi, spune o glumă, râde şi-şi vede de lucru. A oprit Neamţul maşina de prânz. Se adună muncitorii pe la umbră şi ’mbucă ’n grabă câte ceva. Satul, tăiat în două de drumul larg, naţional, e numai la o bătaie de puşcă de arman, cu primăria, şcoala, biserica şi cârciuma ’n cap. Casele mici, văruite, cu grădini împo-mate ’n jur, se 'ntind până sub coastă, unde se lăfăeşte islazul, tocit şi surpat, cu vite slăbănoage De partea cealaltă spre apus, râul lat, sur şi crescut mult de ploi, aleargă între malurile mâncate, cu ’ncolăciri de şarpe, lăsând ici-colo insule de sămănături între braţe. Anuta e numai cu mă-sa; tat-său nu se vede nicâiri, cu toate că si căruţa lui e la arie. „S’a dus la cârciumă! Mi-a spus a Nea-gului, că l-a zărit mai adineauri, luând-o rara pe drum!“ vorbeşte bătrâna. „Păcatele lui!“ răspunde fata oftând. „Ş’ale noastre! Ce are omu’ ăsta cu băutura? Zi bună dela Dumnezeu s’o strică de » chcfu’ dracului! N’a putut răbda măcar azi, să care şi el 3-4 poveri, ca toţi nevoiaşii, nu l-ar mai răbda ziua Marinei! — Trage tot a rău, — Doamne iartă-mă, că nu ştiu ce să mai zic. — d’un cârd de y vreme o ţine într’una! Nu se gândeşte, c’are fată mare si o face de râsu’ lumii! t — Şi şase guri la masă pe cari le ţinem amândouă, şi de te-i duce Ia casa ta, or rămânea numa’ pe spinarea mea, şi eu îs de acu c’un picior în groapă!" Anuta oftă. y „Casa mea e pe lunca ailaltă! Nu zău, mamă, nu ştiu ce o să mai fie, că m’am visat rău ast’ noapte!" E cald. Se topesc par’că razele soarelui pe creştetul capetelor, aşa moliciune lasă trupurilor. Lumea se găteşte iar de lucru. La capul şurii s’au strâns câteva femei, în jurul unei băbuţe, care venise cu de mâncare la ai ei şi se bat toate cu palmele peste gură. „Urgia lu’ Dumnezău! — Doamne apără şi păzeşte!“ fac ele. „Zi rea de lucru! N’am tot zis mereu? De ce n’a mai călcat trenu’ pe nimeni până azi?! Apoi să omoare numa’ omu’ şi să scape dobitoacele nevinovate, nu e semn dela Dumnezeu?" vorbeşte baba. „Că bine zici!" se minunează femeile. Vestea nenorocirii s’a lăţit uşor, dar maşina urlă şi munca porneşte cu puteri noui. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1913. L0CKAFÂRU1. 283 Anuţa răsfiră snopii, îi vâră cu capetele înspicate sub sul, schimbă câte-o vorbă cu vecinele şi se ’nseninează la suflet cum zăreşte pe al Breazului la aruncatul de snopi, îl biruie din lucru, îl oboseşte, până ce, ’n-văluit de tot de praf, face rând altuia, se opreşte o clipă sub batoză şi dă să şteargă cu mâneca cămăşii. Anuta-I vede. » „Bietu’ băiat! Par’că-i un coşar!" zice ea, scoate batista de sub brâu şi se pleacă să i-o dea. Al Breazului o apucă de mânecă şi se face c’o trage ’n jos; Anuţa dă să se proptiască ’n picior... O mişcare numai, ţipete multe, învălmăşeală la coş şi au aşezat frumuseţea de fată pe batoză c’un picior fărâmat, cu faţa galbenă, învineţită de săgetarea durerii grozave, cu ochii mari, închişi, în leşinul frate cu moartea. „Noroc c’au pus fetele mâna pe ea, c’o striviâ de tot! vorbeşte Neamţul tacticos, pufnind din lulea, dupăce a oprit maşina. Dacă nu s’astâmpără, cine e de vină?" Unii povestesc o întâmplare la fel, în care o fată a fost prinsă de coade şi sdrobită de sul. îsi fac toti cruce si văicăresc nenorocirea ♦ » > ce a izbit pe biata Anuţa. „Să rămâe schiloadă! Mai bine o luă Dumnezeu cu totu’! — Vezi, nu rabdă Marina, ferit-a sfântu’!" făcu bătrâna cu povestea din nainte. S’au strâns în juru-i toţi, au chemat peboier, au trimes-o la spital. Maşina n’a mai pornit. O tăcere de mormânt s’a lăsat pe câmp. Numai dinspre cârciumă vine cântând un om beat, dus de mână d’un copil: e Roiban, tatăl Anuţei. Mihail Lungianu. Cântec. Multe gânduri îndrăzneţe Mor în pragul împlinirii, Când în ochii tăi se stinge Sfântul zâmbet al iubirii. Cum îmi tremură norocul, Biet pribeag, pe drumuri grele, Când s’adună cuminţite Toate gândurile mele. Rostul dragostii urzite Noaptea ’n clipe de uitare îşi destramă ’ncet podoaba In cântări de ’nmormântare. Şi din freamătul de şoapte, Ca un cântec, mângăioase, Azi mă chinue amurgul Unor clipe luminoase. I. N. Pârvulescu. Se sfârseste azi — ca toate i * Minunata povestire: „Doi copii, streini pe lume, Au crezut în fericire"... Cântec. Adeseori în minte-mi vine O zi frumoasă ce s’a dus, O zi când am visat cu tine Şi vorbe fără şir ne-am spus... — Frumos eră. Prindeâ ’n apus Un colţ de cer să se ’nsenine. Priveam cum iese ’n zare luna Şi neguri uriaşe pier Din cale-i una câte una. — Azi sunt strein şi sunt stingher, Dar port de-atunci un colţ de cer Ascuns în suflet totdeauna. Ecaterina Pitiş. www.dacaromamca.ro 284 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. Pictorul G. în sala Exarcu a Ateneului Român din Bucureşti, pictorul Petraşcu a expus zilele trecute pentru a 4-a oară. Lucrările d-sale dovedesc o muncă prodi- G. Petraşcu: Autoportret. gioasă, iar talentul îşi etalează personalitatea în multiplele aspecte ale unor vieţi trăite de-o lume aparte. Sub sobrietatea coloritului — caracteristic d-lui Petraşcu — treci dela o frântură de » . vis la alta, descoperind un nou aspect al aceloraş simţeminte pline de melancolie. Ori- Petrascu. 9 ginalitatea alegerei motivelor, armonizarea valorilor oricărei nuanţe, aşa cum natura concepându-le le imprimă sufletului şi gân-direi lui de artist, îl consacră. E un artist d-1 Petraşcu pentrucă predispoziţia îl călăuzeşte în artă pe căi cinstite, căutând în fiecare colţişor de vieaţă un motiv fericit. E artist pentrucă stărue ca gândirea ce se aşterne pe pânză să surprindă natura in adevărată splendoare. Technica d-sale e mare. Spontaneitatea o dovedeşte cu prisosinţă uimitoare în „drum pe lac în Slănic", pecetluind într’o gamă de culori, predominate de-un gris-argintiu, splendoarea unei adieri primăvăratice. Vederile „pe canal" şi „Chioggia" redau din natură oboseala. Factura maestrului în tratarea acestor pânze e realistă: culoarea o aruncă pe casele străvechi din goana mistriei, şi toată atmosfera respiră o tristeţe apăsătoare. în liniştea de seară, „bărci pe mare" aleargă triste; pânzele împestriţate ard ca nişte candele rubinii, reflectându-se în albastrul imens, iar oraşul se estompează în zare. Cu ele ard visurile artistului, în ele îşi plimbă inspiraţia si cu ele colindăm si noi. » * Aşa ştie d-l Petraşcu să cucerească natura. Sufletul d-sale e expresia sufletului naturei. Savantă tratare descoperim în „Vas alb şi mere", cea mai perfectă dintre naturile moarte pe care pictura românească a realizat-o până azi. în fiecare linie, voinţa artistului se defineşte precisă. Transparenţa culorilor şi desenul sunt ireproşabile. Caută să extragă caracterul motivelor pur româneşti din transparenţa şi strălucirea valorilor, spre deosebire de valorosul pictor C. Ressu, preocupat tot aşa de mult de pictura originală românească, căreia îi imprimă rigiditatea sufletului său. „Interiorul meu la ţară" laudă îndestul technica prin care artistul studiează covoarele noastre naţionale. In covorul de deasupra divanului, se ’nfrăţesc: albastrul-negru cu roşul-cărămiziu. Jos, pe podele, verdele tomnatic îngână o gamă de bitum. Sa- www.dacoromanica.ro tirul 9, 1913. LUCEAFĂRUL 285 G. Petraşcu: Interiorul meu la ţară. G. Petraşcu: Vas alb şi mere. www.dacQFomanica.ro 286 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1918. G. Petraşcu: Leliţă din Nicoreşti. vantă mână orândueşle totul în interiorul pictorului şi într’o justă perspectivă. Când pictorul se oboseşte de melancolia interiorului său, aleargă în natură şi visează vara „Pe malul Şiretului", în August, pe ’nserate, sub cer înstelat, plimbându-şi elanul poeziei de noapte sub chipul unei femei. Superbă atitudine redă siluetei! Naturală poză ştie să contureze în linii simple! Cât de frumos se menţine pe-un fond gris, înfăşurată într’un voal! Şi o face par’că să înainteze spre noi, înclinându-şi cu cucernicie capul în faţa măreţiei naturei. Şi hoinăreşte sub cer deschis, gânditor ca bălăriile ruginite pe deasupra cărora colindă „Nori de toamnă". Câmpia mohorîtă o scaldă ’ntr’un verde ’nchis, ars de vară şi înegrit de vânt. Se ’ntoarce în bătătura ţăranului, cugetă la www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1913. LCCEAFAKUL 287 G. Petraşcu: Femeie cu flori. casa văruită ’n alb şi împrejmuită de-un zăplaz obosit, şi ’n primul plan al unei schiţe, din trei linii, culcă „la ho-dină“ doi boi gânditori. Multă linişte si duioşie a pecetluit pictorul în nepreţuita schiţă, şi din penel nu s’au aşternut pe pânză mai mult de câteva pete de culoare. Compoziţiilor de atelier împrumută acelaş colorit straniu. Acelaş misticism pluteşte în atmosferă. In „Nud în interior" dovedeşte multă abilitate. Liniile largi revarsă cărnurile femeii obosite de des-frâu. Terminându-1, fireşte, că d-1 Petraşcu va îndreptă unele greşeli de atitudine care im-piletează asupra desenului şi atunci va rămânea o pânză ce va afirmă în d-sa un virtuos. Atitudinea, ca toate atitudinile din studiile d-sale, e naturală. Superbă o regăsim şi noi pe femeia „la baie". Toată carnaţia se reliefează i sub încordarea unei mişcări. Nimic nu l-a interesat'pe pictor în ansamblul pânzei, afară de femeie. Marea şi cerul şterse — culoritul banal; conturarea formelor şi atitudinea — minunate. Un cap interesant descoperi în „Leliţa din Nicoreşti" şi cu atât mai interesant cu cât te prinde privind-o mai mult. Nu găseşti poze factice de atelier în studiile d-sale. Duioşie respiră şi „Femeia cu flori". Florile sunt şi ele calde. Aruncate într’un mănunchiu desordonat pe braţ, te privesc cum îţi alergi ochii dela o pată de orange la roşu şi dela roşu la albastru, armonizate pe un fond straniu, aşa cum se armonizează, într’o simfonie de Wagner, valorile. Tratarea îngrijită, poza superbă. Aşa ştie să simtă şi să cugete prin culori artistul. Aşa trăeşte în mijlocul naturei. Aşa respiră în interiorul atelierului său. Cu imaginaţia modernului se avântă însă şi în timpurile străvechi, rupe din liniştea fermecătoare a serilor depărtate o „seară antică" şi o trăim cu el: purpura de basm aprinde zarea, dă strălucire cerului smaraldic şi întuneric verdelui pădurei în care tremură vieaţa de primăvară. oheorghe Duma. www.dacQFomanica.ro 288 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. Adieri. Fir subţire de mătasă Coasă-mi haina de mireasă... Nu fă cusătura deasă Că-i pentru o zi, Fă-o rară şi pierdută Ca o jale neştiută, Cărăruşe petrecută De gânduri pustii. * De câteori iubite în vis n’am sărutat Pleoape obosite Şi păr întunecat... Acum sunt călătoare, Azi-mâne voiu porni, Când al iubirii soare Pe altii-i va ’ncălzi. » * Lămăiţă, soră bună, Rupe din zarea de lună, împleteşte-mi o cunună Ca a nimărui. Strânge mărgăritărele Şi presară printre ele, Ca podoabă de mărgele, Lacrămile lui. * Vine primăvara ... Tu vei trece iar Pe lângă dumbrava Unde-am plâns amar. Laviţa ’nvechită t Va tânji ’n apus Povestind durerea Celor ce s’au dus. Maria Cunţan. Cu casa în spate. — Biografia unui melc. — S’a născut în o groapă săpată în pământ. Părinţii nu i-a cunoscut si de când i-a săpat mamă-sa gropiţa, în care I-a aşezat împreună cu alţi fraţi de-ai lui, nu a simtit nici un fel de îngrijire şi căldură părintească. S’a trezit în o bună zi, după ce a spart coaja văroasă a oului, că în jurul lui e o mare învălmăşeală. Fraţii, cari au părăsit şi ei tot atunci coaja oului, alergau în toate părţile peşterii, în care s’au născut, şi cercau să iasă la lumină. Nu-si mai aduce aminte, cum a ieşit din această învălmăşeală la lumina soarelui; s’a pomenit deodată pe tărâmul nostru. Pentru ca să urce de pe tărâmul celalalt pe al nostru, nu a avut nevoe de ajutor strein, căci peştera din care s’a înălţat e abia 3 cm. sub pământ. Dacă suntem buni creştini, nu-i vom des-preţui neamul din care se trage. E adevărat că s’a născut în peşteră, dar strămoşii Iui erau odată stăpânitorii lumii şi măsurau cu paşii lor uscatul şi străbăteau în submarinele scoicelor lor nesfârşitul apelor. E multă vreme de-atunci! Astăzi bietul melc trebuie să se ascundă în stratul de muschiu şi iarba ce acopere pământul, sub scoarţa arborilor bătrâni, sub pietri şi lemne. Ziua, doar, după câte-o ploaie mai caldă îndrăzneşte să-şi părăsească ascunzişurile şi numai noaptea se încumetă să facă preumblări şi studii astronomice. Văzându-1 cu 2 telescoape îndreptate spre bolta cerească, va trebui să recunoaştem, că de profesie e astronom. Mersul lui e tot aşa de încet ca al stelelor de pe cer, şi ca să fie solomonar de ispravă, are turnul astronomic în spate. Seara, îndată ce se lasă pe pământ primii fiori de răceală şi vaporii de apă din aer îşi frâng aripile, rourând firicelele de iarbă, din ascunzişurile lor de peste zi ies cu turnul în spate, îndreptându-şi te-lescoapele când spre o parte, când spre altă parte a bolţii cereşti. Ce putem noi şti din afară, ce socoteli complicate şi ce aparate perfecte au în turnurile lor! Judecând după telescoape, trebuie să presupunem, că ne-au www.dacoromanica.ro Nrul 9, 1913. LUCEAFĂRUL 289 întrecut de mult pe noi oamenii în ştiinţa stelelor. Telescoapele noastre sunt tuburi lungi şi grele, cari reclamă multă piliere şi maşinerie ca să fie îndreptate înspre o parte sau alta a bolţii cereşti. Melcul şi le îndreaptă ale lui cu cea mai mare uşurinţă si ca len- » * > tilele din capul lor să nu fie vătămate, îndată ce se atinge de ceva, le poate ascunde aşa, că întâiu dispare lentila din capetele lor şi apoi dispar şi tuburile, cum ar dispărea degetele unei mănuşi deşertate în grabă. Astro-labele celor vechi şi microinetrele aparatelor noastre se pot ascunde lângă construcţia, care îndreptează telescoapele lor. Unde mai punem că aceste tuburi ale văzului îi încu-noştinţează despre tot ce-i încunjoară. Studii mai înnalte nu fac şi din astronomia noastră nu cunosc nici măcar scrierile de popularizare ale lui Flamarion. Nu ştiu nimic de descoperirile mai nouă ale analizei spectrale,nici despreîntunecimile lunilor lui lupiter, nici de celeritatea luminii şi măsurările astronomului Roemer, nimic de teoria electronilor, nici despre formarea lumilor şi stingerea lor după teoriile lui Gustav le Bon. Vieaţa le e aşa de scurtă şi natura a sădit în ei tot ce trebuie să ştie. — Astronomia şi cunoaşterea legilor din univers sunt nu ca să îndreptăm noi cărările celor din înnălţime, ci ca să ne putem noi orientâ pe pământ. Ce-ar face un corăbier, dacă nu ar puteâ ceti din stele locul, unde se află el? Valurile mărilor nu 1- ar puteâ spune de unde a plecat şi unde trebuie să ajungă. Iar pentru noi nu e tot una dacă ajungem acasă, ori altundeva. Pentru bourel astronomul e indiferent unde a plecat şi unde ajunge. EI e în tot locul âcasă, casa şi-o duce totdeauna cu el. Casa, sau turnul lui astronomic, nici nu e tocmai aşa de simplă, cum se crede. Are 2— 3 caturi şi în forma ei seamăîtă cu palatele puternicilor din Orient, întrucât catul superior e mai mic decât cel din jos. Şi dacă aici nu găsim coridoarele cu ghirlande de flori din jurul caturilor, e din simplul motiv, că el pune mai mult preţ pe aranjamentul intern, decât pe înfrumseţări de prisos, în mijlocul palatului găsim o columnă în jurul căreia sunt saloanele de sidef. Vorbim de saloane chiar si atunci când e unul singur, « în aceste saloane se retrage el, de câteori vrea să odihnească sau e atacat de un strein. Ce fericit trebuie să fie un melc, când el în contra tuturor atacurilor se poate retrage în casa lui şi se poate izola de lumea externă! Păreţii casei sunt atât de groşi, încât îl apără binişor. Sunt zidiţi din marmură. în ţinuturile mai văroase, păreţii sunt mai groşi, iar în ţinuturile lipsite de var păreţii palatului sunt mai subţirei. Dar oricât ar fi de subţiri, sunt astfel construiţi, încât nu are teamă de o prăbuşire. Se sparg în un loc, vine îndată şi drege astupând spărtura. Corpul lui secreţionează o materie băloasă, care la aer se solidifică şi îi pune la îndemână marmură şi tinciuială de sidef, din care-şi poate zidi, mări sau repară căsuţa. Are nevoe de o locuinţă mai încăpătoare, şi-o^ măreşte adăugându-o în partea de dinjos. începe să edifice coperişul şi sfârşeşte la fundament şi nu are lipsă de ascenzorii şi schele. Pe din afară e pictată cu aceleaşi colori, pe cari le au obiectele din ţinutul în care trăeşte. în ţinuturile cu mult soare, casele lor au coloare albă deschisă, iar în dfesimea pădurilor, sunt mai pistriţate, cu mai multe colori. Se prea poate ca colorile scoicei lui să facă aceleaşi servicii, pe cari le fac perdelele caselor noastre: temperează efectele razelor solare. Scoicele mai subţiri sunt totodată de o coloare mai întunecată, să nu lase raza soarelui în interiorul palatului, cele mai groase au colori mai deschise. Iată o întocmire admirabilă, care înlocuieşte perdelele caselor noastre într’un mod ingenios. Până când perdelele noastre nu păstrează căldura, coloarea neagră din conchiliile lor le mai face şi acest serviciu peste noapte. Dacă conchilia e mai subţire, are nevoie de un apărător al căldurii corpului, până când dacă e mai groasă, fie chiar de o coloare mai deschisă, tot păstrează mai bine căldura. De altfel melcul pentru frig şi căldură nu e prea simţitor. Supoartă frigul şi căldura de peste 40". ’ Poate vă închipuiţi că melcului i s’ar puteâ spune cu mai multă dreptate: Tu n’ai la casa ta zăvor Şi lacăt n’ai la tindă ... Ne-am înşelă. Melcul are şi uşă la casa lui. Si încă ce usă! Din acelaş material, din 2 www.dacQFomanica.ro 200 LUCEAFĂRUL forul 9, 1010. care sunt făcute şi zidurile. Toamna, când frunzele încep să pălească, melcul îşi caută un culcuş de iarnă, îşi sapă în pământ o groapă, cu gândul să petreacă iarna în ea. Mi-am uitat să spun că, cu toată splendoarea din interior, casa lui e o vilă de vară, fără cuptoare şi e silit să petreacă iarna în pământ. Se retrage deci în casa lui şi uşa şi-o închide prin un disc, ce se face din balele secreţionate în faţa deschizăturii. Discul acesta are o mică apertură, întocmai ca uşile mănăstirilor, însă nu cu scopul, ca să vază pe cei ce ar bate la uşă, ci pentru ca aerul să poată străbate la plămână neîmpiedecat. Uşa e destul de subţire, aşa încât prin ea se întâmplă schimbul de aer necesar, chiar dacă nu ar avea apertură sau ventilatorul, cum se numeşte o astfel de apertură la locuinţele moderne. îndată ce s’a închis în mănăstirea lui, zilele iernii le petrece în post şi linişte. Se retrage în interiorul conchiliei, mai pune 2—3 pieliţe subţiri, prin cari se izolează şi mai mult de lumea din afară, şi petrece aici, până când simte adierile vântului de primăvară. Cât e iarna de lungă doarme; nmmai mănâncă nimic, inima îi bate tot mai încet, şi respiraţia, chiar şi dacă nu încetează cu totul, abia se mai simte. Când vine primăvara, bătăile inimei sunt mai dese, respiraţia mai intensivă, se trezeşte din somnul de iarnă şi împinge pieliţele din interiorul şi uşa din gura scoicei lui si iese iarăşi la lumină. i i Pentru ce face el aceste pregătiri de iarnă? în pământ e destul de cald şi el nici nu prea e simţitor la frig. Uşa şi pieliţele nu prea ţin frigul, căci aerul trece prin ele la plămână. Trebuie deci să admitem că bourelul nostru mai are vreun secret. Ca să înţelegem acest secret să ne gândim mai bine la vieaţa ce o duce. Câţi oameni atâtea obiceiuri! Nici de oameni nu putem zice, că toţi închid uşa, ca să fie scutiţi în contra hoţilor şi a gerului. Cu cât mai puţin o putem zice aceasta despre melc! Hoţii nu fură decât munca altuia, sau echivalentul acestei munci. Dela bourelul nostru, cu toată splendoarea de sidef a saloanelor lui, tot nu are nimic ce ar putea fi furat. El închide căsulia lui ca nu cumva să se usuce. O se- cetă face mai multă stricăciune unui melc, decât câmpului sau unui librar, fiindcă aceşti din urmă se mai pot reculege, dar un biet melc moare. Preumblările lui le face după ploi sau dimineaţa pe rouă. Cu toate că umblă aşa mult prin umezeală, nici când nu se văietă de dureri reumatice. Mai mult chiar, această cură de apă îi susţine vieaţa. în zilele uscate, în bătaia razelor soarelui, nicicând nu iese din ascunzişurile lui. Iarna aerul are puţină umezeală, pământul în care doarme are deasemeni puţină apă şi aşa s’ar usca dacă nu ar avea membranele şi uşa dela casă, cari opresc întru câtva evaporarea umezelei din corpul lui. Dacă aceste membrane şi uşi mai au şi altă menire nu ne-o ar putea spune decât el singur, iar astronomul a cărei biografie o încercăm nu vorbeşte prea bucuros de persoana sa. Flamarion în un roman descrie întreg universul cu milioanele de stele şi proprietăţile acestora. Ca să arete că lumea altor stele poate să fie altfel întocmită decât a noastră, descrie figuri fantastice, ce se pot vedea pe unele sau altele dintre globurile de lut aruncate în univers în o pădure, ai căror arbori au flori ca laleaua de involte, îşi adiau în aer aripile forme omeneşti, svelte şi frumoase. Un fel de supraoameni ai căror ochi văd mai clar decât cele mai perfecte teles-coape ale pământului nostru. Mânile lor de deasupra aripelor au o mare îndemânare şi în loc să tipărească cărţi, au o invenţiune a lor, prin care pot să reproducă întâmplările în icoane vorbitoare. Nici nu se ocupă decât cu stiinta si nu cunosc pasiunile si slăbiciunile omeneşti: nici goana după avere şi noroc, nici ambiţiunile politice şi nici iubirea. Toate acestea pentrucă organismul lor e întocmit anume pentru cercetări ştiinţifice. Aceşti supraoameni sunt ermafrodiţi. Cine ştie cât a trebuit să sufere savantul francez > până când a ajuns la convingerea, că un om, care se dedică cu 'totul ştiinţei, trebuie să fie în felul supraomului descris de el! La tot cazul, scriitorul francez nu face un compliment doamnei Flamarion şi celor de genul ei. Nu aş aminti aici acest amănunt, dacă prin el nu s’ar putea dovedi în mod netă- www.dacoromanica.ro fo-ui 9, igia. LUCEAFĂRUL 291 găduit, că meicul ca astronom are un organism aşa precum pretinde Flamarion pentru un supraom, care s’ar ocupă cu ştiinţa stelelor din înălţime. Melcul e ermafrodit. în căsuţa lui e şi un bărbătuş şi o femeiuşcă, sau dacă vreţi, un bărbătuş care e şi femeiuşcă, sau o doamnă care e şi domn totodată. în dicţionarul adresărilor noastre convenţionale nu găsim un cuvânt pentru ca să chemăm melcul, căci nu-i putem zice nici domnule nici doamnă melc, fiind amândouă deodată. în căsuţa lui găsim o familie întreagă în care o singură gură mănâncă pentru amândoi. Domnul melc tot aşa îngrijeşte de ale casei ca şi doamna. Iată o căsnicie fericită şi un bărbat ideal! Dar primăvara poate fi şi el prins cu ocaua mică. Cu toate că organismul lui e astfel construit încât şi-ar putea păstră sângele rece, când vede apropiindu-se de el o altă familie, atât doamna, cât şi domnul melc îşi pierd liniştea. Mersul agale al melcului e schimbat deodată cu unul ţanţoş, corniţele încep să se mişte vioiu şi, în pas de horă avântată, vedem cele două familii, cele două turnuri astronomice, învârtindu-se unul în jurul celuilalt aşa că între ei mai este o depărtare ca de 3 centimetri. După o legendă poporală melcul e un copil leneş şi blăstămat; dar în aceste momente nu ai mai putea recunoaşte în el pe copilul leneş. Din tentacule îşi fac într’una complimente şi dacă ne uităm mai bine vedem, ce nu putem vedea la nici o vietate de pe lume. Din o mică deschizătură a pielei de după telescopul drept, iese o adevărată ploaie de săgeţi, cari se izbesc în acelaş loc al celuilalt melc. Se pare, că zeul mititel Amor stă ascuns în acest loc şi răneşte cu săgeţile lui inima vecinului. Ploaia aceasta de săgeţi amoroase ţine de multeori aproape un ceas, când amândouă familiile, ca semn al împăcării, ridică câte un steag alb din acelaş Ioc, din care ies şi săgeţile şi, după o sărutare de bună vieţuire în viitor, se despart, ca să nu se mai întâlnească în vieata lor niciodată. A i In o groapă săpată în pământ cu piciorul musculos aşează melcul ouăle, câte 30 deodată, le acopere cu bale şi netezeşte pământul deasupra lor, aşa încât nimeni nu poate ghici, ce se găseşte în acel loc. în restul anului botanizează, mâncând frunzele plantelor, îşi poartă turnul în spate, făcând studii astronomice. Vieaţa melcului e scurtă. în a treia sau a patra primăvară, nu mai deschide uşa căsuţei lui, înzadar îl mai chiaină primăvara la vieaţă. Când şi-a închis în toamna trecută conchilia, şi-a închis şi cripta, în care îşi găseşte obştescul sfârşit. Pe criptă nu e scris nici un nume, uşa îi e zăvorită şi înzadar îi cânţi copile: Bourel, bourel, Scoate coarne de viţeii... El nu te mai aude. Victor Stanciu. Adio. — După Martin Horn ung. — Nu pot să cred că-mi stai aşa departe! Nu pot să cred — te simt înfiorat Şi-mi este ca şi cum m’ai sărutat, Tu eşti, iubito, nu-s păreri deşarte. Ieri pe veranda îmbrăcată ’n floare Băteâ voios întrauritul soare... Ne-am despărţit... O vorbă, numai una. lubeste-mă mereu si ’ntotdeauna, Aş fi dorit să fiu sub ochii tăi Să-ţi simt iar ale inimii bătăi... Odată încă, cea din urmă dată Să te alinţi la sânu-mi răsfăţată ... Precum te-am strâns cu drag la sânul meu Odată încă, cea din urmă oară ... Rămâi cu bine, veselă mereu! Si soarele rămâne si afară > > Posomorită toamna se coboară Aşa de palidă şi întristată Cum nu am mai văzut-o niciodată. www.dacQFomanica.ro St. O. losif. 2* 292 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. Atelierul de ţesături şi cusături din Orăştie. „Reuniunea femeilor române din comitatul Huniedoara", la sfârşitul anului trecut şi-a serbat jubileul de 25 de ani dela întemeiere. Din acest prilej a publicat o broşură („Reuniunea femeilor române din comitatul Hu-niedoarei 1886-1911“, Orăştie, 1912, Preţul: Până la sfârşitul anului 1911 s’au perândat în atelier 60 de ţărance, cari au fost salarizate cu peste 14.000 cor. Atelierul din Orăştie a făcut un început de a cultivă sistematic arta noastră poporală cu ajutorul ţărancelor. Ţesăturile şi cusăturile Lucrătoare in atelierul de industrie casnică din Orăştie. 2 cor.) în care ni se povestesc toate greutăţile pe cari a trebuit să le învingă, toate clipele de entusiasm şi desnădejde prin cari a trecut, până a putut să înfiinţeze atelierul de ţesături şi cusături, care s’a pornit în condiţii foarte modeste. Atelierul s’a deschis în Orăştie, Ia începutul anului 1907. O ţesătoare, un răsboiu de împrumut, un dulap, un pat şi o masă, — eră întreg atelierul, în anii următori, mulţumită zelului femeilor din fruntea reuniunii şi în special hărniciei şi priceperii d-şoarei Tiberia Barcianu, conducătoarea atelierului, a reuşit să se impună şi să primească comande tot mai multe. ţărăneşti au fost aplicate şi perfecţionate cu multă pricepere pe o mulţime de articole textile, cari au fost expuse la adunările generale ale „Asociaţiunii" din ultimii ani. Lucrătoarele cari au trecut prin atelier, întor-cându-se în satul lor, au devenit tot atâtea propagatoare şi cultivătoare ale artei decorative naţionale perfecţionate. în acest atelier s’a dat o deosebită atenţiune > şi portului din diferitele ţinuturi. Conducătoarele atelierului si ale reuniunii j au aranjat mai multe expoziţii de industrie casnică la sate şi au făcut dese călătorii pentru a cunoaşte şi adună motivele artei www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1913. LUCEAFĂRUL 293 ţărăneşti. Aşa a reuşit să aibă atelierul din Orăştie una dintre cele mai frumoase colecţii de modele de ţesături şi cusături, pe cari le ştiu întrebuinţa cu pricepere. Reuniunea femeilor din comitatul Hunie-doarei a săvârşit o muncă frumoasă şi folositoare, care e vrednică să fie urmată şi de alte reuniuni similare dela noi. T. Românii din America. - O călătorie de studii în Statele-Unite. — III. Primii emigranţi români. — Cauzele emigrării. Analizând rapoartele statistice ale biroului de emigrare din Washington ajungem la o constatare caracteristică: câtă vreme până înainte cu vreo 20—25 de ani o foarte însemnată parte a emigranţilor în America ve-niau din ţările teutonice şi celtice din Europa nordică şi apuseană, în deceniile din urmă emigranţii se recrutează aproape exclusiv din ţările din Europa sudică şi răsăriteană. începând cu anul 1900, în fiecare an cel puţin 70% dintre emigranţi vin din aceste ţări mai înapoiate în cultură. Câtă vreme în anul 1911 dintre cei 878.587 de emigranţi numai 23% sau 202.391 de inşi au venit din Apus şi Nord şi anume: 5711 din Belgia; 7555 din Danemarca; 8022 din Franţa; 32.061 din imperiul german; 3458 din Elveţia; 52.426 din Englitera; 29.112 din Irlanda etc., — din ţările răsăritene şi sudice au venit peste 65° „ şi anume: 182.882 sau 21% din Italia; 158.721 sau 18% din Rusia de sud (cu Finlanda); 82.129 sau peste 9% din Austria; 76.928 sau 9% din Ungaria; 26.226 sau 3% din Grecia etc. Aceeaş constatare o putem face şi în ce priveşte emigraţiunea română. Cum emigranţii cei dintâi au venit din ţările mai înaintate în cultură, tot astfel şi cei dintâi emigranţi români au venit din ţinuturile locuite de » Români mai înaintaţi în cultură. Este numai j firesc dacă cei dintâi emigranţi români se recrutează dintre Românii mărgineni. Mai umblaţi în lume, ştiutori de carte, spirite mai iubitoare de independenţă, ei trebuie să fi fost cei dintâi cari au trecut oceanul ca să (Urmare). caute o patrie nouă în lumea nouă. Şi tot atât de firesc este dacă acum cea mai însemnată parte a emigranţilor români se recrutează dintre Românii bihoreni, la cari, săraci legaţi de glie şi neştiutori de carte mai cu greu a străbătut vestea despre noua ţară a făgăduinţelor... deşarte, în atâtea cazuri ! între Olteni şi Bihoreni sunt a se grupă ceilalţi Români: din ţinuturile Sibiiului, de pe Târnave, din Hunedoara şi Zărand, de pe Someş şi Arieş, din Bănat şi Maramureş, — împreună azi aproape 100.000 de inşi. Emigraţiunea română în America începe cu anul 1900 — dupăce a luat sfârşit răsboiul Statelor-Unite cu Spania — iar vieaţa românească în America începe cu anul 1902, când se înfiinţează cea dintâi organizaţie românească în America, societatea „Carpatina" din Cleveland. Fără îndoială, au fost Români în America şi înainte de 1902, chiar şi înainte de 1900, dar tot ce a fost înainte de acest an este legendă. Cine a fost cel dintâi Român în America nu se ştie şi nu se va şti niciodată. Poate primul Român emigrat în America va fi fost Gheorghe Pom u ţiu, Românul de religie gr.-ort. din Giula, despre care se zice că în 1848 a luptat, în calitate de major, în tabăra lui Kossuth şi după capitularea cetăţii Ko-mârom a fugit în streinătate, iar pe la începutul anilor 1850 a ajuns în statul Iowa (mărginit de Statele Missouri şi Illinois), unde a trăit vreme îndelungată, încercând şi înfiinţarea unei colonii ungureşti „New-Buda“ (Buda-nouă), dar fără succes. Este însă discutabil dacă pe acest Pomuţiu avem dreptul să ni-1 reclamăm nouă Românilor, când nici www.dacQFomanica.ro 294 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. măcar atâta nu ştim dacă a simţit sau a vorbit măcar româneşte. (Posed câteva documente cari ni-1 prezintă pe acest Român în lumină puţin favorabilă. Documentele aceste însă nu se pot da publicităţii). Unul dintre cei dintâi Români în America a fost, fără îndoială, Louis Hugo, cu numele său adevărat IrimieProcadin Râşnov (vezi fotografia în numărul 7 al „Luceafă-rul“-ui), despre care se zice că a emigrat în America, venind din Dobrudgea, în anul 1869 sau 1870. Cine a fost acest emigrant român, despre a cărui origine între Românii din America circulă fel şi fel de legende, ar puteâ s’o spună poate consătenii lui. Căsătorit în două rânduri, a avut şi în America o vieaţă sbuciumată, până a murit în vara anului 1911, în Florida. Ceice l-au cunoscut spun că ar fi venit în America cu alţi 2 sau 3 tovarăşi, Nicolae Plaivas (?) şi Simion Bârza, şi avea printre lucrurile aduse de-acasă două pistoale bătrâneşti, tintuite cu cuie de aramă. Om închis si răsbunător, numai arareori făcea aluzie la trecutul său. „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii lor“ eră răspunsul lui Ia întrebările prea indiscrete. Odată a spus că douăzeci de ani n’a auzit vorbă românească; altădată, copleşit de amintirile din trecut, a oftat adânc: „Hei, să mă mai văd odată în codrul verde..." în deceniile din urmă ale veacului trecut numărul emigranţilor români începe să crească. Azi însă dintre aceştia numai puţini mai sunt în America: Silviu Nicoară, de fel din Mer-cliindeal, lucrător în fabrica de oţel din Ho-mestead (de vreo 21 de ani); Vasile Muntean, tot din Merchindeal, lucrător în Gary (de vreo 20 de ani); Mihailă Cismaş Baltău, de fel din Boiu-mare (lângă Sighişoara), lucrător în Cleveland (de vreo 15 ani) şi alţii. Mult mai mare este, însă, numărul celor ce au emigrat în America după răsboiul din 1900 şi nu s’au mai întors. Toţi aceştia se pierd în amintiri, de câte ori li se dă prilej, şi povestesc despre dorul lor de-a vorbi româneşte pe-acele vremuri. Cum numărul lor atunci eră mic si chiar si î * aceşti puţini trăiau răsfiraţi, de multeori făceau călătorii lungi ca să audă vorbă românească în alte oraşe, unde li se spusese că ar fi şi Români. Din acest sentiment de înrudire naţională au pornit şi cele dintâi încercări de organizare românească în America. * Chestiunea cauzelor cari i-au îndemnat pe Români să emigreze în America este o chestiune complicată. Fără îndoială, impulsul la emigrare, în vremile dintâi ale emigrării române, n’a pornit numai din cauze economice. La hotărîrea lor de a emigra vor fi contribuit, în afară de sărăcie, şi scrisorile celor ce se aflau în America, apoi agenţii societăţilor de navigaţie şi, în mare măsură, şi jidovimea din America. Părintele Ion Podea (azi paroh în Farrell, Pa) a publicat în „Telegraful Român" din Sibiiu mai multe foiletoane, în care dă o descriere caracteristică a uneltirilor acestor oameni. „îndată ce într’un orăşel se strâng laolaltă câţiva ţărani români răsare, ca din pământ, jidanul perciunat sau modern, cu prăvălia, cu banca, cu biroul lui de plasat muncitori, cu agenţia Iui de bilete de vapoare şi, mai cu seamă, cu cârciuma lui murdară, pe care din prietenia şi dragostea ce o are faţă de Români o ţine totdeauna deschisă. Iar ca să poată zice că e românească, îşi alege (dintre Români) nişte slugi dintre cei mai cu vază şi cu mai mulţi prieteni, pe cari îi plăteşte foarte bine. Dar în schimbul acelei plăţi slugile au să aducă stăpânului lor cât mai mulţi muşterii, cari să tragă beţii sdravene si să-si lase toti banii acolo. Si când jidanul nu mai e mulţumit cu câştigul ce-l face cu Românii cari trăiesc tot în cârciuma şi prăvălia lui, scrie în satul din care a plecat şi îndeamnă oamenii să plece la el, că Ie dă lucru şi plată mare. Aşa se face că în unele oraşe se concentrează Românii cu miile, ca să fie despoiaţi de aceiaşi jidani, de cari erau despoiaţi, cu câţiva ani înainte, în satul lor, la ei acasă. în Canton (statul Ohio) bunăoară sunt peste o mie de Olteni, pe spatele cărora trăiesc patru fraţi, mai înainte cârciumari şi strângători de ouă în comitatul Făgăraşului, — azi proprietari, bancheri,agenţi, negustori şi măcelari, prin mânile cărora se strecoară cel din urmă ban românesc... Un jidan din Hubbard (statul Ohio), înainte www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1913. LUCEAFĂRUL 295 cu opt ani a adus la topitoarea de fer de-acolo pe cel dintâi Apolzan(com.Sibiiului);înLorain (Ohio), acum zece ani a adus pe cel dintâi Ar-păşan (com. Făgăraşului); în Leetoni a (Ohio) pe cei dintâi Cornăţeni şi Arpăşenijîn Martins-ferry (Ohio) pe cei dintâi Vişteni; în Ne w-Castle (statul Pennsylvania) pe cei dintâi Târnăveni; în Philadelphia (Pennsylvania) pe cei dintâi Bănăţeni..." Şeful biroului central de emigrare din Washington, raportând ministerului de comerţ despre emigrarea în 1911 („Sources of and inducements to imigration") spune şi el cam aceleaşi lucruri: „Izvoarele emigraţiei noastre au suferit, în anii din urmă, o schimbare hotărîtă, de mare importanţă pentru ţara şi poporul nostru. O mare parte a emigraţiei noastre de azi este artificială, întrucât este pornită şi încurajată de oameni şi corporaţii, al căror interes principal este să sporească numărul călătorilor de interpunte (steerage, Zwischendeck) al societăţii lor de navigaţie; să introducă în Statele-Unite un prisos de muncitori de rând, ieftinind astfel munca; sau să-i exploateze pe sărmanii emigranţi ignoranţi în folosul lor, dându-le împrumuturi cu interese uriaşe..." Iar în altă parte, acelaş raport spune: „Noua emigrare, cu abatere dela emigraţia de mai nainte, o alcătuiesc în mare parte elementele mai sărace din ţările din Sudul şi Răsăritul Europei şi rassele mai înapoiate în cultură, cu obiceiuri şi instituţii foarte diferente de-ale noastre... Mulţi dintre aceştia au foarte mici exigenţe, posed obiceiuri urîte şi sunt de-o ignoranţă de necrezut... Contrar emigranţilor de odinioară, o mare parte a noilor emigranţi sunt simplii muncitori, cari nu cunosc nici o meserie. Mai bine de trei din cinci părţi rămân în 5 state răsăritene (Ohio, Pennsylvania, Indiana, Illinois, W. Virginia)... De multeori noii emigranţi îşi găsesc ocupaţie în paguba emigranţilor mai vechi, cari şi-o pierd. Mulţi patroni îi preferă pe aceşti emigranţi noi emigranţilor mai vechi, cari sunt lucrători mai buni şi în număr de ajuns, fiindcă noii emigranţi sunt gata să lucreze mai multe ore şi pe un preţ mai mic, şi, poate, fiindcă sunt gata să plătească supraveghetorilor (cari îi angajează) şi un bacşiş..." Cauzele cele mai puternice cari determină emigrarea în America au fost şi rămân cauzele economice. Oricât de ispititoare ar fi scrisorile din America; oricât de convingătoare îndemnurile agenţilor de tot felul, — Românii noştri n’ar fi luat în mână toiagul pribegiei, dacă în afară de aceste motive subiective nu i-ar fi influenţat şi alte motive obiective, făcându-i chiar accesibili pentru motivele subiective. înţelegem cauzele economice. Dacă acasă ar fi avut putinţa să trăiască pe urma muncii lor, puţini Români ar fi dat ascultare glasurilor cari îndemnau spre emigrare, pentrucă Românul nu-şi părăseşte aşa uşor ţara în care o duce binişor, numai fiindcă a auzit că în altă ţară ar putea trăi, poate, mai bine. Dar chiar această situaţie economică precară a făcut ca îndemnurile spre emigrare să fie ascultate cu atâta grabă. Este bine să ne dăm seama de acest lucru, dacă voim să rezolvim chestiunea cum s’ar putea pune capăt emigrării statornice, care an de an ne răpeşte mii şi zeci de mii de braţe muncitoare. Ţărănimea noastră din Bihor spre pildă (de unde în anii din urmă emigrează Românii în masse tot mai mari), care nu are nici o bucăţică de pământ al său (mai bine de jumătate din pământul acestui comitat locuit de 526.795 locuitori, între cari 236.114 Români, este proprietatea celor două episcopate şi a câtorva particulari); care 10 luni pe an stă fără lucru, iar în celelalte două luni trebuie să muncească pe un preţ aproape de batjocură, — această ţărănime a noastră redusă aproape la disperare poate fi uşor convinsă să părăsească o ţară în care nu poate trăi şi să plece într’o ţară în care nu numai că găseşte muncă, dar şi plată potrivită. Şi Statele-Unite, cu o întindere de 9,420.670 kilometri pătraţi (aproape cât Europa întreagă: 9,777.253 kilometri pătraţi) şi cu o populaţie de vreo 100 milioane (abia a cincia parte a populaţiei Europei) — decenii îndelungate vor mai atrage mii şi sute de mii de emigranţi. Cea mai bogată ţară în produse miniere brute; ţară industrială cu zeci de mii de fabrici; dispunând de un întins teritoriu de pământ arător încă necultivat, — Statele- www.dacoromanica.ro 296 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. Unite vremuri incalculabile vor mai avea nevoie de braţe muncitoare. Şi braţele aceste muncitoare şi le ia din ţările agricole, lipsite de aşezăminte industriale; şi le ia de-o vreme încoace în mare măsură din Ungaria, acest stat prin excelenţă agricol, în care nu sunt decât două oraşe cu o populaţie mai mare de 100.000 de locuitori: Budapesta (900.000) şi Seghedinul (118.000) şi în care micile proprietăţi constituie porţiuni atât de mici încât produsul lor nu poate da subsistenţă unei familii. Măsurile prohibitive, cum ar fi închiderea graniţelor şi refuzul de-a liberă paşapoarte, nu pot să împiedece emigrarea, câtă vreme mizeria economică trezeşte instinctul conservării şi-i face pe ţăranii noştri să calce legi şi oprelişti, ca să scape dintr’o ţară în care le este cu neputinţă să trăiască. Izvorul emigrării va secă numai deodată cu îmbunătăţirea stării economice a ţărănimii noastre. * Şi sentimentul naţional ca una dintre cauzele cari îj îndeamnă pe Români să scape dintr’o ţară unde asuprirea naţională este uz? Sentimentul naţional, revolta împotriva asupririi politice are un rol foarte neînsemnat în complexul de cauze cari determină emigrarea ţăranilor noştri. Oricât de mare ar fi însă asuprirea politică naţională, n’ar putea constitui un mobil destul de puternic ca să-l hotărască să-şi părăsească vatra strămoşească pentru a căută libertate în altă ţară. Poate că ţărănimea noastră simte mai greu jugul mizeriei ecpnomice, fiindcă are să sufere şi loviturile de biciu ale asupririi naţionale, — dar ceeace îl îndeamnă să-şi părăsească ţara e sărăcia: ar suferi el loviturile de biciu, dacă ar avea ce mânca! Dimpotrivă, libertatea desăvârşită de care se bucură emigranţii în America trezeşte conştiinţa naţională si întăreşte sentimentul > » ' » » » naţional. i (Va urmă). Ion losif Şchiopul. 3 De va fi să plec departe, Si de-o fi să mor ) Pe mormântul meu s’aducă Flori de câmp şi flori de luncă, Flori de pe răzor... Sânge dacă-o fi să curgă, Curgă cât o vrea ... Daţi-mi murgul, puneţi frâul, Cu pistoale ’ncingeţi brâul Pentru vreme rea ... Plugul să-l lăsaţi pe brazdă; Poarte-i alţii seama: Uite, trimbiţa răsună, E doar clipa cea din urmă S’o sărut pe mama ... Cântec. Genele-i de-or cerne ’ntr’una Lacrimile sfinte, S’o găsi în sat vreo mână Sau vreo inimă mai bună, Dorul să-i alinte... Seara cadă la icoane Tot aşa în zori, Să aducă închinare Pentru cei dela hotare, Pentru ’nvingători... Candela s’o ţină-aprinsă Si s’aducă dar... } Daţi-mi murgul, puneţi frâul, Cu pistoale ’ncingeţi brâul, Eu plec la hotar... Dorul meu lăsat în urmă, Poarte-I mândra mea... Să nu plângă până ’n seară Pân’ ce ’n ochii-i de fecioară N’o apune-o stea ... Hora prinsă ’n bătătură Va jeli feciorii... Cei cu pletele cărunte Privesc cum se duc spre munte Toţi învingătorii... Nu ne pese nici o clipă, C’om muri cu toţi: Pentr’un suflet care pică Ţara noastră se ridică, Asa-i scris în cărţi... » » Mă ’nfioară azi un cântec, Cântec din Ardeal: Un cioban cu plete negre Cântă: „Verde, foaie verde", Zis dintr’un caval... G. Vlădescu-Albeşti. www.dacQFomanica.ro arm ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" rsju kj Kfat t=iu pcrKFKr--y3^rrKrsa-Ti m «itj^ socrerrygaxrc^. jrad^easa-L^kLBgj Arhanghelii de Notarul cunoştea credinţa oamenilor săi şi căzu pe gânduri. Puse pe opt dintre băieşi să facă un pat din crengi de brad să-l ducă pe mort în sat, porunci la patru hocmani să intre numai decât cu ceialalţi băieşi în ocnă şi sâ-i împartă ca de obiceiu: jumătate să se coboare în vârtej, jumătate să taie înainte în gangul unde descoperiseră în anul acesta vâna ceg bogată de aur. El, cu două străji, porni să iscodească jurul ocnei. Un gând i se înfipsese ca un cuiu în cap, şi nu mai voia să se clătească: ştia că este un gang părăsit, 'tăiat din bătrâni, care răspundea în gangul de-acum al „Arhanghelilor11, dar intrarea lui dinspre partea de răsărit a muntelui o ştia de mult astupată de surpături de stânci şi pământ. De când a pomenit „Arhanghelii" cei mai bătrâni din sat, gura băii pe-acl eră închisă. Gura de-acum a „Arhanghelilor" răspundea în partea de câtră apus a muntelui Coră-bioara, chiar la poale, într’o vălicică ce şerpuia printre căldarea răsturnată a Coră-bioarei şi printre muntele Paltinul. Amândoi munţii erau învăliţi cu păduri bătrâne de brad, cari îşi înălţau în cer creştetele ascuţite. La „Arhanghelii" se putea veni din Văleni pe două poteci, tot peste munţi, şi pe o cale care şerpuia dealungul văii aceleia cu apele alburii cari învârteau piu ăl e celea mai multe din Văleni. In valea asta îşi vărsa undele arginţii, limpezi părăiasul ce curgea pe dinaintea’„Arhanghelilor". Din drum câr-neai la dreapta pe pârâiaşul acesta în sus, care, în cursul vremilor îşi tăiase între munţi o căli cică destul de largă ca să se poată feri două care dacă se întâlneau. Deci din calea principală până Ia „Arhanghelii" carele veniau pe părăiasul acesta sămănat peste tot cu bolovani, printre cari boii înaintau foarte încet, şi carele hurducau, câr-ţăiau la tot pasul. Oricât ar fi fost curăţit (le bolovani, eră de-ajuns un potop de vară, ca să se umple din nou de bucăţi de stâncă, de pietrii rotunde, albe. Pe jos veniai uşor şi pe părău, căci te puteai feri de bolovani şi răcoarea te împresură din toate părţile, în toiul verii, ca o mantie deasă. In faţă vedeai îndată muntele Corăbioara ca o uriaşă I. Aeârbiceanu. (Urmare.) căldare răsturnată cu fundul în sus. Se zăreau tot mai bine marile grămezi de piatră surie, îmbucăţite de ciocane, aşteptând să fie încărcate’pe care, şi duse la piuă. Cinci cra-muri noui din bârne sănătoase strâjuiau între grămezile de piatră, unul chiar lângă gura băii. Acesta eră mult mai mare decât celelalte patru, aveâ o sală vastă încunjurată de paturi de bârne pe cari se odihneau băieşii. Intrând pe gura băii te conduceâ în sânul Corăbioarei gangul principal, în care răsuflă, ca la trei sute de stânjini departe dela intrare, vârtejul. Din gangul principal se desfăceau la stânga două ganguri laterale, la dreapta trei, unul părăsit de mult, altul în care descoperiseră de curând vâna de aur, şi mai departe al treilea abiâ început, abiâ de vreo treizeci de metri. Intr’acesta nădăjduia notarul să descopere vâna de aur, care credeâ să meargă paralel cu cea bogată. Dela vârtej înainte gangul principal se_ mai continuă cu vreo patru sute de metri. în capătul dinspre răsărit al acestuia răspundeă scobitura cea din bătrâni. Dar aici, eră şi mai închisă intrarea ca afară. ^ Sub gangurile acestea eră un gol uriaş, îrt care băieşii se coborau pe scările din vârtej. Muntele, dedesubt, eră mâncat până ’n mari depărtări, ca nişte biserici enorme se deschideau în toate părţile. Răsunatul ciocanelor eră aici foarte puternic, glasurile omeneşti târau o trenă nesfârşită. De multeori se surpă un colţ de stâncă, ce atârnă din boltituri. Munca aici eră foarte primejdioasă, dar notarul Rodean nu voiă s’o sisteze: un sir lung de ani băi aici în izbândă. ’ Cu cei doi feciori ajunse curând la intrarea cea veche a „Arhanghelilor". Eră mai sus ca cea de-acum, ascunsă cu totul în tufişuri, în smeuriş, dar cei trei oameni se căţărară pe dărîmă’turi şi văzură numai decât, că o stâncă e răsturnată de curând la intrare şi prin deschizătura ce rămăsese un om s’ar fi putut strecură cu oarecare trudă. ^ Notarul privi deaproape deschizătura, făcu un „Hm!“, se întoarse cu cei doi străjyri, intră pe gura de-acum a „Arhanghelilor" şi cercetă închizătura gangului celui vechiu şi în sânul pământului. Aici însă nu putu des- www.dacoromanica.ro 298 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. coperi nimic. Pietrile dărîmate umpleau ca şi pan’ acum, astupau intrarea. ’ „Se poate că drumul lui să fi fust astupat îndată, zise notarul, dar cu siguranţă a intrat pe-aici, a lunecat în vârtej nenorocitul de Gligoraş." încă în ziua aceea losif Rodean angajă doi străjeri noui, cari aveau să vegheze la „gura din bătrâni" a „Arhanghelilor". * în Văleni se lăţi îndată vestea, că la „Arhanghelii" baia ar fi omorît un om. Abia plecase notarul şi vestea asta începu să alerge prin sat. Leliţa Chiva îngheţă de spaimă, cu moartea în suflet începu s’alerge pe drum în sus. Dar pe la calea jumătate se întâlni cu cei opt băieşi, cari cu capetele descoperite, îl aducea pe patul de crengi pe Gli-goraş. Când o văzură oamenii lăsară mortul domol pe pământ şi aşteptară tăcuţi. Femeia se aruncă, nebună de durere, asupra mortului, îl strigă tare pe nume, îl pipăi, îl sărută, cercă să-i mişte braţele. Dar acelea căzură înţepenite. Gligoraş stă nemişcat, cu buzele strânse, părea că şi acum îl doare ceva. „L-aţi omorît, l-aţi omorît!" începu să urle muierea, cu hohote de plâns. „Ceasul rău, Chivo, nu noi", zise cu silă un băieş. „Voi l-aţi omorît! Voi l-aţi puşcat. Ticăloşilor!" sbieră femeia, frângându-’şi trupul în mişcări disperate. „Să deie Dumnezeu să trăznească ’n „Arhanghelii". Să deie Dum-nezeusă sece tot aurul, tot, tot! — înţelege, Chivo, că nu l-a puşcat nime! N’a intrat pe gura băii, a intrat prin mâncaturile din bătrân! Nu l-au puşcat strâjile", zise altul. „Să seeece toată sămânţa aurului din toţi munţii, din toată lumea!" ţipă femeia privind ca într’un extas spre cer. Ea privi mult, neclintită, albastrul, apoi îşi făcu o cruce largă şi zise iar: ’ „Doamne seacă sămânţa aurului! — Nu blăstămâ, muiere", începu un băieş mai în vârstă. „Nu blăstămâ. Uită-te, ţeasta capului i spartă, nu l-a puşcat nime. A căzut în vârtejul dela „Arhanghelii". Leliţa^ Chiva nu auzi decât cuvântul din urmă.’ îşi întoarse privirile crunte spre cei opt şi începu să ţipe din nou, c’o voce înfricoşată: ’ „în „Arhanghelii" să periţi şi voi, cânilor! Pentr’un sdrob de aur mi-aţi puşcat bărbatul! Nu s’a mai sătura nici notarul, astupa-i-ar Dumnezeu gura, gâtlejul şi pântecele cu aur topit". Apoi, frântă deodată, se aplecă asupra bărbatului şi plânse îndelungat, cutremurân-du-se hainele pe ea. Cei opt băieşi o ascultau cu inimile strânse, cu feţele îngân- durate. Cine ştie, nu vor plânge odată şi soţiile lor deasupra trupurilor lor sdrobit’e de’stâncile „Arhanghelilor"? Nu vor blăstămâ ca şi sărmana Chiva? Aşteptară nemişcaţi, până ce femeia îşi boci’ bărbatul. Apoi ridicară patul de crengi de brad şi porniră. Cât ce intrară în sat tot mai multe femei se alăturară şi sporiră bocetele Chivei. Când trecură cu mortul pe dinaintea birtului, pe lângă lunca unde stăpânise atâta veselie, eră un convoiu întreg de femei, cari se cântau în gura mare. în mulţime se vedeau şi bărbaţi, cari înaintau tăcuţi, cu capetele’descoperite. Se ştiâ acum adevărul, că Gligoraş mersese să fure aur dela „Arhanghelii". Dar, în Văleni, a furâ aur nu erâ socotit de păcat, căci aurul Dumnezeu l-a pus în stâncă, numai să fii harnic să-l tai. Băieşii priviră moartea nenorocită a lui Gligoraş’ca şi când într’adevăr l-ar fi ucis baia, pe când inundă cu cinste, şi ziceau: Nu e lucru bun Ia „Arhanghelii", baia a mai omorît un om. Şi mulţi rosteau cu groază numele acesta, pe care în sărbători îl proslăviră cu atâta însufleţire. XIII. ' ’ Clericul Vasile Murăşanu sărută mâna părinţilor, îşi îmbrăţişe surorile şi sări în căruţa care’ aşteptă în curte. Erau ceasurile trei după prânz în Dumineca Tomii. Tatăl său îl reţinu să-i ajute la înmormântarea lui Gligoraş,’ care, abia azi s’a putut îndeplini. Veniră comisii, se ascultară martori, spre cea mai mare desnădejde a leliţei Chiva. Dacă pleacă acum tot are să sosească pe la opt la gară: aci va durmi până la trenul de miezul nopţii, şi mâne, cu puţină întârziere, aveâ să fie la cursuri. Clericului nu-i pării rău că tatăl său îl mai reţinu, ar fi rămas bucuros acasă şi mai multă vreme! îndată ce căruţa durăi pe podeţul dinaintea porţii şi apucă pe drum, clericului îi păru, că toate amintirile din vacanţa asta scurtă fug alăturea cu el, îl urmăresc. O impresie adâncă lăsă în sufletul său predica pe care azi a ţinut-o tatăl său la groapa lui Gligoraş. Se gândiâ cu un adânc respect la tatăl său, şi acum, nu-i mai păreâ că el o să-l întreacă pe bătrânul în arta predicii. Dar nici nu fusese aceasta predică, ci o erupţie de durere, de milă, de adâncă compătimire. Tatăl său veştezise toate măririle lumeşti, se oprise cu multă durere la lăcomia omenească, la setea nepotolită după avuţii, după aur. „Ce vei dobândi, nebune, dacă vei câştigă lumea întreagă şi-ţi vei pierde sufletul?" Popa Murăşanu arătase în culori foarte vii cât e de seacă, de goală www.dacQFomanica.ro Nrnl 9, 1913. LUCEAFĂRUL 299 vieaţa omului, dacă n’o umple decât setea de avuţii. „Noi trebuie să ne umplem sufletele cu avuţii, cari nu se pot pierde niciodată: cu credinţă, cu nădejde, mai ales cu dragoste. Acestea rămân şi când nu va mai fi un strop de aur în sânul’pământului, şi ne apără, ne luminează şi ne încălzesc şi’când ajungem în cea mai’ neagră sărăcie." Pornind dela cazul lui Gligoraş, preotul mai zisese: „Dumneavoastră sunteţi oameni foarte de treabă, dar îmi pare că prea mult vă umple sufletul acest singur cuvânt: aur! Aur cât mai mult! Dar, să băgaţi de seamă, că aurul acesta se poate pierde ’şi-atunci să nu lase prea mare golătate în sufletele voastre. Aţi fi cei mai nenorociţi oameni, pentrucă pierzând aurul v’aţi pierde bucuria, pofta de muncă, tăria, poate şi cinstea vieţii." Clericul se gândiâ cu bucurie la citatele acestea, cari i se întipăriră adânc în minte. Se gândiâ mai ales cu adâncă satisfacţie, căci între lumea multă, aproape tot satul, ce ascultă predica, eră şi notarul Rodean şi Ghiţă şi domnişoara Elenuţa. Ba lui Vasile îi părea că tatăl său vorbise anume pentru familia notarului,pentru bătrânul mai ales. Las’s’audă adevărul! Las’ să-i spună cineva în faţă adevărul! Clericul se gândi mult la cuvântarea tatălui său şi îi păru foarte bine, că nu plecase de dimineaţa. îi părea chiar, că notarul Rodean ascultase cu oarecare emoţie predica părintelui. Dar ceeace-i întipări mai mult în minte vorbirea dela groapa lui Gligoraş eră faptul, că, în drum spre casă, Elenuţa se apropiase de el şi predica asta a fost prilejul convorbirii lor de adio. Zâmbind, clericul repetă tot ce şi-au spus dela cimiter până acasă. Caii alergau în trap mărunt pe drumul pietros, căruţa lărmuiâ şi Vasile, învăluit într’o dulce lumină, cu ochii închişi de jumătate, auziâ iar vocea curată, emoţionată a Elenuţei. „O să predici odată şi dumneata aşa de frumos, domnule Murăşanu?" Şi se auziâ pe el răspunzând: _ ,’Abiâ cred, domnişoară. Nu ştiu dacă dintre însuşirile bune ale părinţilor se moştenesc multe. — Oricum, dumneata trebuie să fii foarte mângâiat, că ai de tată un preot aşa de deosebit de alţi preoţi. Azi pleci? — Da, domnişoară! — Şi vei fi aşa de bun să-mi laşi mie vo- lumul’ce mi-ai trimis? u — Cu toată plăcerea, domnişoară." Aici închipuirea clericului hodini^ puţin, înainte cu trei ceasuri, când ajunseseră la cuvintele acestea fata tăcu, păru întristată, lui Vasile i se năzări, că vede chiar ca o strălucire de lacrimi în ochii ei. După un răstimp Elenuţa începu, cu silă par’că: „Dac’aş şti, că nu te incomodez aş mai aveâ o rugare. — Niciodată dumneata nu mă vei puteâ incomodă cu ceva, domnişoară", răspunse cu însufleţire el. „Cu nimic?" întrebă Elenuţa uimită par’că, dar cu multă căldură în voce. „Cu nimic. — Aşa dar te rog să-mi mai trimiţi, din când în când, câte ceva de cetit", zise fata cu prietinie. „Va fi cea mai mare fericire pentru mine, domnişoară". Aici el se opri din nou. Simţi, c’un nespus deliciu, cum cad privirile senine ale domnişoarei Rodean asupra sa. Fata-I privi cu multă simpatie. „Două luni mai ai de seminar, domnule Murăşanu?" întrebă apoi Elenuţa. „Da, domnişoară, la sfârşitul lui Iunie isprăvesc cursurile. — Şi, dup’aceea? — O să-mi văd de-o parohie. — încă în anul ăsta?" întrebă cu uimire Elenuţa. „Da, domnişoară". Dup’un răstimp de tăcere domnişoara Rodean zise iar: _ „Şi frate meu îşi ia diploma în Iunie . Dar cuvintele acestea le spuse par’că cu mult regret, ca şi când i-ar păreâ rău, că cei doi tineri isprăvesc .cu anii de şcoală. Ajunseră la locuinţa notarului, fără să-şi mai vorbească. Elenuţa se opri, îi strânse cu multă căldură mâna şi-i şopti: „Adio, domn’ule Murăşanu. — Adio, domnişoară. — Călătorie bună, mai adause fata. — Mulţumesc", răspunse el. El porni, dar la câţiva paşi îşi întoarse capul: Elenuţa îl priviâ, cu mâna pe mânem] portiţei. El se înroşi, plecă îndată, dar după alţi câţiva paşi îşi’ întoarse din nou capul: fata îl ’petreceâ niereu cu privirile. Dar când se uită a treiaoară înapoi, domnişoara Rodean dispăruse. . _ . f Un zâmbet de fericire copilărească, de fericire adâncă i se ’ntipăriseră pe faţă, ca nişte unde jucăuşe de lumină, până ce clericul îşi aminti toate’cuvintele, toate privirile şi mişcările acestea. Se simţiâ fericit că se întâlnise cu Elenuţa înainte de plecare, şi mulţumi] cu sine că fusese aşa de cutezător. Căci îi păreâ că niciodată nu-i’ vorbise Elenuţei aşa de limpede, asa de deschis ca acum. Şi se gândeâ: e bine să fie omul câteodată şi cutezător! Căci se simţiâ acum aşa de liniştit, se în- www.dacoromanica.ro 300 LOCEAFÂRUI. Nrul 9, 1913. torcea în oraş, la şcoală mai vesel ca totdeauna. li părea Vă între ei s’a stabilit de-acum o înţelegere, că au luat chiar o hotârire, deşi într’adevăr nu, n’a fost decât o despărţire, cuvinte de adio. Dar clericului i se părea că, mai ales în faptul că el îşi întorsese capul de treiori şi privise înapoi şi că fata de douâori îl văzuse şi-l urmărise asemenea cu privirea, zace foarte multă însemnătate. îşi aminti apoi de dup’amiaza zilei a treia de 'Paşti. Chiar se apropia de lunca în care petrecerea curgea cu vuet, cu larmă mare, când înainte îi eşi Ghiţă Rodeau. Tânărul Rodean avea o privire foaite ciudată atunci, nu erâ nici o urmă de batjocură nici pe faţa lui. „Te-ai odihnit, d-le Murăşanu ?“ îl întrebă cu prietinie studentul în tehnică. „Vreo patru ceasuri cred, dar capul mă doare încă", răspunse clericul. „Atunci ne potrivim, zise Ghiţă, cred că nu mai dansezi astăzi. — De dansat încă se mai poate colo spre seară, dar beutură nu mai gust astăzi. Ieri am beut prea mult“. Ghiţă îl privi puţin mirat, dar cu multă simpatie. Ii zise: ’ „Facem o plimbare? La poruncă!" răspunse clericul. Şi porniră amândoi. • ’ „Dumneata te plângi c’ai beut prea mult ieri, dar după cât ştiu eu abia ai gustat din când în când. ’ — Te ’nşeli", răspunse Vasile. „Am beut puţin ş’acasă, apoi cu cantorul, cu părinţii, mai cu un fin de-al tatii". ’ Ghiţă tăcu un răstimp, apoi îl întrebă cu vocea schimbată. „Spune-mi drept, domnule cleric, n’ai luat în nume de rău că dumneata n’ai fost învitat la masa noastră?" Vasile Murăşanu se roşi, se ruşină: El nu se gândise niciodată c’a’r fi trebuit să fie învitat şi el la masa notarului, şi în faptul că n’a fost chemat nu văzuse o umilire pentru el pân’ acum. Aşa ceva nu-i trecuse nici prin minte. Dar acum, că Rodean îi punea întrebarea asta, el se simţi ruşinat deodată, ca şi când desconsiderarea notarului numai acum l-ar fi atins. „D-voastră aţi avut prea mulţi oaspeţi, şi fără mine", zise el tulburat. ’ ’ J „Totuş ai fi putut avea loc şi dumneata", stărui universitarul. ’ „Asta nu face nimic, domnule Rodean, chestia principală e că ne-am petrecut bine. — Dumneata ţi-ai petrecut bine?" îl întrebă Ghiţă privindu-1 cercetător. „Nici că se puteâ altfel. — Ai dansat mult şi cu soru-mea. Dansează bine? ’ — Numai Mârioara noastră mai e aşa uşoară şi plină de mlădieri în dans ca d-şoara Elenuţa", răspunse cu însufleţire clericul. Un lung răstimp merseră în tăcere. Apoi, deodată, Gheorghe Rodean îl întrebă: „Ce părere ai dumneata despre petrecerea asta ? — C’a fost foarte frumoasă şi este încă şi acum. Dar proporţiile ei mi se par exagerate. ’ — Iţi pare prea costisitoare?" întrebă Ghiţă venindu-i deodată în minte gestul tatălui său, de-a plăti toată beutura din pivniţa lui Spi-ridon. ’ „Nu pentru asta. In sfârşit bani au oamenii destui. Nici nu ştiu cum să-ţi spun ceeace simţesc. îmi pare că ceva nu-i ia locul lui aici în Văleni", răspunse clericul, enervat că nu poate exprimă mai clar ceeace simţiâ. Ghiţă îşi încordâ deodată toată atenţiunea. „Nli-s mulţumiţi oamenii, ori sunt prea mulţumiţi?" il întrebă el. „Nu-i asta. îmi pare că nu-s liniştiţi oamenii. Petrecerea asta îmi face impresia unui scurt popas pe-un drum îndelungat. Drumul acesta şi de-un cap şi de celalalt se pierde în nesiguranţă. Oamenii, bucuroşi că-s pe-o clipă laolaltă, încep deodată să’ se bucure, să-şi petreacă, înfioraţi par'că. Asta-i, da, asta-i: e petrecerea unor oameni neliniştiţi, cari plutesc în nesiguranţă". Clericul tăcu’o clipă, părând că se gândeşte, apoi adause repede: „Cred că tot în chipul acesta îşi petrec marinarii, corăbierii, toţi aceia a căror vieaţâ atârnă de-un fir de paiu mai subţire decât a noastră". ’ Ghiţă îl ascultă cu plăcere, c’un fel de uimire, apoi îi zise: „D-ta ai o pătrundere adâncă!" Schimbă însă repede vorba, şi-l întrebă cu deamănuntul despre vieaţa din seminar. Clericul, surprins, începu să-i descrie traiul lor între zidurile vechi şi reci. Dar, trecând peste amănuntele neînsemnate, el vorbiâ tot cu mai mare însufleţire despre educaţia ce li se face, despre chestiile mari de vieaţă cu cari profesorii cearcă să-i familiarizeze’. Nu se plânse de nimic, nici de disciplină, nici de profesori, nici de colegi, ci avea numai cuvinte de laudă. El se simţiâ mulţumit că, în urmă, poate să descrie vieâţa asta’şi altora din sat, afară de părinţii săi.’ „Mi se pare c’ai rămas student bun şi în seminar, d-le Murăşanu", zise Ghiţă dupăce termină clericul. ’ ’ Vasile zâmbi. „Nu-i merit aşa mare ăsta, d-le Rodean. — Adevărat e că d-voastră nu pierdeţi www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1913. LUCEAFĂRUL 301 vremea în seminar, zise iar Ghiţă. E foarte important pentru vieaţa unui om să nu-şi piardă vremea în tinereţe11. Clericul Murăşanu îşi’ aducea aminte c’a mai vorbit încă’mult cu Ghiţă, dar despre lucruri de puţină însemnătate, aşa că le şi uitase. Acum, ’în căruţa popii din Văleni, ca şi atunci, alături de Gheorghe Rodean, simţi farga simpatie cu care îl priviâ tânărul acela. Si-şi zise cu satisfacţie: e un om foarte cumsecade; am greşit mult când l-am crezut mândru şi obraznic. Predică tatălui său dela moartea lui Gli-goraş. convorbirile cu cei doi fraţi, îi reveniră 'mereu în minte în drumul acesta spre seminar. Unde uşoare de căldură, de lumină părea că-i străbat mereu sufletul. Nu-şi putea da seama ce-i copleşeşte întreaga fiinţă, căci nu eră nici iubire, nici nădejde ci mai mult un fel de liniştire, din care părea că se strecoară încrederea. II trezi neplăcut din visarea dulce şi senină vocea răguşită a birtaşului, care-l întimpină in curte cu’ lumânarea în mână cu salutul Paştilor. „’E adevărat că la „Arhanghelii11 s’a mai prăpădit un om?“ îl întrebă îndată birtaşul. „Adevărat11, răspunse fără nici o voie clericul. „L-au puşcat străjile? — Nu. A mers să fure ş’a căzut în vârtej. — Pedeapsa lui Dumnezeu!11 oftă birtaşul. „O nenorocire ca şi altele11, răspunse clericul. Dup’un răstimp omul cel greoiu îl întrebă: „Este mult şi acum? — Ce să fie?11 răspunse Vasile urcând scările. „Aur la „Arhanghelii11. — Nu ştiu, dragă domnule, nu l-am văzut, nu mi l-a’ arătat nime. Dar Vălenarii noştri spun adevărate minuni. — Şi... n’aţi încercat să vă faceţi rost de-o ăcţie? — N'âm încercat!11 răspunse în silă clericul. „Dar, te rog, îmi poţi face rost de-o cameră până la trenul de doisprezece? — Cum să nu!“ Şi numai decât deschise o uşe şi se auzi: ,’,Domnişoarăăă!“ Vasile Murâşami se retrase îndată,’ deşi ştia că nu va putea durmi. Dar, vai, cu cât eră mai de dorit să viseze, să-şi dapene mereu amintirile, decât să asculte pe omul acesta! Dimineaţa pe la zece se apropia de seminar. Când zări mai întâi zidurile mohorîte, o tristeţă adâncă i se aşeză pe suflet. Dar îşi zise’îndată: „Două luni! Apoi!...11 Ce va fi’ dup’aceea? El nu putea să-şi dee seama, dar intră destul de vesel în seminar, încurajat de acel: „Apoi...!11 (Va urmă). Cronici. Literatură. * Creatori de curente literare? De câtăva vreme se scrie şi se spune că X sau Y a creat curent literar. Oamenii de bun simţ îşi dau seama de imposibilitatea acestui lucru, dar mulţimea care nu-şi prea bate capul cu astfel de chestiuni văzând scris prin reviste şi ziare că d-1 X a făcut şcoală „cu poezie nouă" crede. Ba chiar acei ce lasă a se răspândi asemenea svonuri pe socoteala lor ajung, dela o vreme, să creadă că într’adevăr ei sunt acei cari au făcut „şcoala cea nouă". Apoi acei cari au naivitatea să creadă că se poate creiâ un curent literar după bunul plac al unei persoane, fie ea oricât de cultă şi oricât de talentată, se înşală. Această ideie e tot aşa de absurdă ca şi aceia că voind cineva să scoată un izvor într’un pustiu — să zicem in Sahara — ar turnă, în fiecare zi, câte-o cofă de apă in acelaş loc, aşteptând ca să iasă izvorul. Poate să-şi toarne apă cât o pofti. Va muri şi el şi multe generaţii după dânsul şi izvorul nu va ieşi. Sunt alte legi ale fini cari determină acest lucru. Şi tot aşa se întâmplă şi în vieaţa popoarelor, când e vorba de apariţia unor anumite tendinţi, unor anumite principii călăuzitoare, unor anumite talente mari. Să creadă dar cine o pofti că turnându-şi d-1 Densuşeanu apa-i miraculoasă în pustiul literaturii române (I) a făcut să iese izvorul „poeziei celei nouă" sau simbolismul. Biblia spune că Moise a izbit cu toiagul în stâncă şi a ieşit apă. Atunci minciunile se vindeau „en gros"; astăzi e mai greu să ni se poată servi astfel de enormitătţi. Poate d-1 Densuşianu să izbească cu toiagul simbolismului în capetele d-lor Isac, Maniu, Bacovia, Protopopescu cât o pofti. Izvorul adevăratului talent nu va ieşi; apă se poate să iese, ca să se împlinească spusele Bibliei. Dar mai e ceva. Dacă admitem că arta e critica vieţii, atunci nu putem luă în seamă pe d-nii simbolişti. „Un lucru e dovedit cu siguranţă de întreaga istorie literară până în zilele noastre: instinctul de conservare al omenirii respinge arta care nu contribuie la hrana ei intelectuală şi la susţinerea ei morală". Ce pot răspunde cei cu „poezia nouă" la această axiomă pe care a formulat-o criticul englez Addington Symonds? www.dacQFomanica.ro 302 LOcEafăruI, forul 9, 19i3. Care sunt operile d-lor cari au contribuit la hrana intelectuală şi la susţinerea morală a poporului român? D-l Densuşeanu este un savant cu care se poate mândri ştiinţa românească, este un profesor universitar în înţelesul strict al cuvântului. Poezia d-sale, insă, cu toată părerea de rău, nu poate însemnă mare lucru. „Limanurile albe" sunt cel mult nişte Su-limanuri albe cari fardează cugetările rimate, căutând a le da înfăţişarea poeziei. Deci, după cum am spus: Tot respectul şi toată admiraţia pentru savant; poetul Densuşeanu fiind absent, regretăm, dar nu putem spune nimic despre dânsul. Afară de d-voastră cine mai e? Cine poate fi „the most subtil of all the beasts of the field" ca să întrebuinţăm expresia lui Milton când vorbeşte despre şarpe? D-l Isac? D-sa care crede că-i e permis să discute cu Goga dela egal la egal? Dar pe baza căror opere vorbeşte Isacu simbolismului român în numele scriitorilor români? Profită de faptul că scriitorii unguri nu cunosc literatura română. Mai profită apoi de slăbiciunea d-lui Rădulescu-Motru, profesor la Universitatea din Bucureşti şi deputat în parlament, slăbiciune care consistă în a patronă şi d-sa o mişcare literară, a „creiă un curent literar" şi deci publică scrisul lui Isac în „Noua revistă română". Dacă d-l Goga a spus că „trebuie o razzie generală — de poliţie sanitară literară, zicem noi — pe malul Dâmboviţei", apoi la d-nii Rădulescu-Motru şi Densuşeanu, patronii strâmboliştilor români, s’a gândit! D-l Densuşeanu se supără şi atribuie d-lui Goga că ceartă pe poeţii Unguri, că nu caută numai „boii, fânul şi răchia". Apoi d-l Densuşeanu să nu râdă de astfel de expresii, că tot de peste munţi e venit şi d-sa, iar nu din Thule şi, de, nu se cade să-ţi negi obârşia nici chiar in simboluri. * Dar mai e o chestiune. Sunt o seamă de reviste cari se cred, sau s’au crezut, creatoare de curente, şcoli, ori direcţii literare. Căutăm să vedem cine sunt acei cari au făcut pe agenţii de poliţie literară — foarte necesari — şi in loc de conducători, găsim pe alţii. Conducătorii sunt de obiceiu capitalişti sau politiciani. Când se vorbea în Bucureşti de mobilizare m’am întâlnit pe stradă cu un anticar care îmi vânduse o mulţime de cărţi, il întreb dacă îmi mai poate procură câteva. „Acum vă pot face uniformă pentru mobilizare" răspunse el. „M’am lăsat de anticărie. Am deschis o croitorie militară. — Bine, dar d-ta ştii să croeşti? , — Ce are-a face? Mi-am luat un Zuschneider şi el face croiala, iar eu ţin socotelile". Şi atunci m’am gândit la atâţia patroni de reviste literare, cari iau şi ei câte un Zuschneider sau şi câte o Zuschneiderin — bună de critici şi alteori numai de „zăzănii" şi strigă apoi dela tarabă că au determinat curente literare. Poate să apară o revistă literară ca să popularizeze literatura bună şi atunci indiferent dacă conducătorul e anticar politic sau un cămătar onorabil. Când însă o revistă vrea să facă o selecţie, vrea să facă puţină poliţie sanitară in lite- ratură, atunci Zuschneiderul literar să vorbească, nu anticarul capitalist. El să-şi ţie socotelile şi să nu pună mâna pe condeiu ca să scrie în revistă. * La Craiova, Societatea Scriitorilor Români a ţinut o şezătoare, din venitul căreia s’a cumpărat o cruce care să însemne unde se odihneşte Traian Deinetrescu. E curios că presa n’a semnalat această 'şezătoare şi n’a vorbit nimic de Traian Demetrescu. Se pare că de vină e d-l Dragoinirescu care a suprimat partea conferinţei, in care se vorbea de scriitorii craioveni cari sunt în vieaţă. Vezi, dacă s’ar fi vorbit de aceşti scriitori, presa ar fi fost desfrânată în amănunte, în fotografii şi în caricaturi. Şi aici trebuie să semnalăm boala reclamei. O revistă locală dă aprecieri şi amintiri despre Traian Demetrescu. * Se duce, în Bucureşti, o campanie, am putea zice strajnică, împotriva lui Davila, directorul Teatrului Naţional. Nu ne amestecăm în această campanie, care e alimentată şi de cei ce au interese politice. Trebuie însă recunoscut că d-l Davila rămâne cel mai bun director din câţi a avut bietul Teatru Naţional. Dar care om işi poate face datoria din cauza politicei şi câţi înţeleg ce se poate şi ce nu se poate cere unui director al teatrelor? Au fost directori de teatre cari nu dădeau pe la repetiţii cu lunile, au fost şi de aceia cari erau însuşi zăpăceala; au fost şi de cei certaţi cu morala, dar n’a protestat nimeni împotriva lor. D-l Davila e şi un om energic. Şi de energia d-sale se sfărâmă multe... combinaţii şi, vezi, asta nu se îngăduie în România. D. N. Ciotori. 0 Artă. Al 3-lea concert „Carmen", cu orchestra ministerului instrucţiunei. O seară admirabilă: muzică eclectică, un cor puternic şi bine educat, un viguros talent românesc răsărit dela noi, solişti distinşi; lume, vieaţă, un aer animat şi vesel, o entuziastă aclamare a celor merîtoşî. Profesorul Castaldi cu două lucrări: „La arme", marş ostăşesc deşi lipsit de îndemn şi deci piea puţin răs-boinic pentru poezia plină de avânt a poetului Iosif, totuş interesant ca factură — desigur, fără pretenţia de-a fi românească — şi „Imn religios" pe versurile de Alexandri, rugăciune solemnă şi înălţătoare. Profesorul Nona Otescu s’a manifestat prin două schiţe simfonice româneşti „Cuvinte din Bătrâni", tâlcuite într’o muzică modernă de armonii pucciniste şi alcătuiri orhestrale debussyste şi tot modern sucite în mişcarea lor melodică. Cea dintâi, o melopee orientală cu o atmosferă de stepă cultivată — ceeace nu prea există prin ţările noastre — e mult întrecută de cea de a doua, tratată într’un ritm variat, în sonorităţi mai originale şi într’o excursiune când bizară, când www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1913. Luceafărul 303 nurlie, printre dialectele noastre muzicale olteneşti, dunărene şi ardelene. Maestrul cântecului bănăţean, I. Vidu, a plăcut în deosebi prin puritatea expresiunei şi simplicitatea formei în „Peste deal“, orchestrată de Castaldi, unde vocea caldă, omogenă în timbru şi de o culoare atât de dulce a d-nei Locusteanu-Bonciu se orânduia armonic, cu sufletul românesc al compoziţiei. Şi noul nostru talent, d-rul L. Domide din Deş, a arătat în legenda „înşiră-te Mărgărite", ticluită pentru cor, soli şi orchestră, o capacitate de creaţie curată şi sănătoasă, bogată mai ales in inspiraţie şi o cultură normală in care sunt aşezate, stratificat evolutiv şi proporţionat, muzicile clasică, romantică şi modernă. Acest fenomen e rar în arta celor mai mulţi compozitori tineri din ţară, la cari elementele de cultură constitutive, se înfăţişează sub un aspect răsturnat, inegale din punct de vedere cantitativ şi, mai ales, fără nici o rânduială. în educaţia lor se simte, mai cu seamă, o lacună în ceeace priveşte cultura clasicismului şi o iperexagerare de asimilare a muzicei moderne, rău alese, care duce la maltratarea exteriorizării talentului lor. Muzica lui Domide are melodii sincere şi necăutate, armonii simple şi solide, colorit orchestral clar şi luminos. Dacă forma nu e câtuş de puţin românească, e cinstită insă în portul ei, dân-du-se in vileag aşa cum e, în straie nemţeşti, pe cari nu se văd cusături pretinse româneşti, ce le-ar îm-popoţonâ dacă nu ridicul, cel puţin fără nici un haz. Câteva nuanţe din muzica verdiană o variază şi când autorul se va lăsă de ele purificarea stilului ii va fi înfăptuită. Fie ca încurajarea ce i-a adus-o publicul bucureştean în seara de 5 Aprilie, făcându-i ovaţii la rampa Ateneului, să-i dea imbold pe buna cale apucată. Corul, acompaniat de orchestră, — care ar fi putut să arate mai multă condescendenţă faţă de muzica românească — a mai executat cu precizie vioiul „Popas al ţiganilor" de Schuniann şi lunga poemă de Gade „Crăiasa ielelor", in cari d-na Locusteanu-Bonciu şi d-l Folescu şi-au arătat vocile mari şi cultivate; d-1 Fo-lescu, bas cantabil „per excellentiam", posedă o scară întinsă de tonuri, o emisiune curată, un timbru omogen în parcursul treptelor fonetice şi variat în expresiune şi un suflet adevărat de cântăreţ. Cinste maestrului . Kiriac, directorul societăţii şi conducătorul corului, care a dirijat cu o muzicalitate atât de discretă şi, totuş, atât de expresivă. I. Borgovanu. a A însemnări. Document nou despre Tudor Vladitnirescu. în zilele trecute colecţiunea de documente istorice a Academiei Române s’a îmbogăţit cu un document de o deosebită însemnătate, anume o scrisoare autografă a Cavalerului de Gentz, cătră o persoană necunoscută, despre revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Scrisoarea este din 18 Aprilie 1821. Cavalerul de Gentz este o persoană foarte cunoscută, căci a fost mulţi ani secretarul şi colaboratorul Cancelarului austriac Metternich şi eră în special însărcinat cu întreţinerea relaţiunilor cu Domnii fanarioţi ai Principatelor Române. lată partea din scrisoare relativă la Revoluţia din 1821: „Revoluţia Grecilor va face probabil, ca toate celelalte: to the familyvaultofalltheCapulets. Adevărat că până acum domneşte cea mai mare anar-chie, cu deosebire în Bucureşti, dar lpsilanti, deşi trimisese o avantgardă de 1000 călăreţi, până la 4 ale curentei nu apăruse el însuş în Bucureşti şi nu s’a primit nici o ştire sigură despre el. De altă parte Tudor a ocupat cu corpul său toate părţile oraşului pe cari nu le luase mai înainte Grecii. Este de remarcat că Românii şi Pandurii lui Tudor observă cea mai severă disciplină şi cel mai mic exces este pedepsit cu moartea; de altă parte Grecii lui lpsilanti, în toate locurile pe cari le ating, comit contra locuitorilor nevinovaţi ai ţerii excese de cari se înfioară natura. Tudor este un om de rând şi incult, dar patriot, care până în ora aceasta declară că niciodată n’a avut de gând să facă răsboiu sau rebeliune contra Porţii, că doreşte să vadă plângerile ţerii şi asupririle Grecilor şi boierilor îndreptate pe cale legală şi nu încetează a trimite la Constantinopol cele mai negătoare demonstraţii in acest înţeles. Nici o picătură de sânge românesc nu voieşte să se verse vreodată in favorul Grecilor, pe cari singur ii ureşte. Din contră lpsilanti este un radical fanatic, şi, precum ştii, un mincinos fără credinţă; iar Elenii lui însetaţi de libertate sunt drojdia omenirii. Această deosebire mi se pare foarte remarcabilă. „Altcum în Constantinopole se fac cele mai mari pregătiri de răsboiu pe uscat şi pe apă. Până la 24 nu s’a întâmplat acolo nici un fel de disordine. Din contră, Patriarhul Grecilor a pronunţat anatema contra lui lpsilanti, Mihail Suţu (din laşi) şi a tuturor aderenţilor lor". 88 Expoziţia lui Cabadaieff. De-o săptămână întâlneşti pe stradele Sibiiului o figură uriaşă şi disordo-nată. Un colos de om îşi leagănă a lene trupul greoiu, zâmbind tuturor prietinilor. E pictorul Cabadaieff, pe care l-a făcut nemuritor poetul Goga în numărul de Paşti al ziarului „Românul". Cei ce-l întâlnesc se uită ia umerii lui laţi, la braţele şi picioarele lui de Ercule şi caută cu sfială să descopere vreo urmă cicatrizată din vitejia lui de comitagiu. Unii îl întreabă de trecut. Ar vrea să audă povestea vieţii lui de luptător pentru un ideal. El răspunde cu o mutră serioasă şi cu un gest brusc, par’că ar vrea să spună asemenea lucruri nu se povestesc ci se făptuesc în tăcere. Pe urmă faţa i se ’nveseleşte şi-i invită pe toţi la expoziţia ce a aranjat-o in „Muzeul Asociaţiuni". Aici descoperi un luptător pentru frumos. în faţa tablourilor, cari reprezintă vederi şi tipuri din Sălişte, unde şi-a făcut casă şi masă cu o Româncă, fiinţa omului uriaş ia o expresie de visător blând. Numai în câteva trăsături violente de penel mai ghiceşti mâna revoluţionarului, www.dacQFomanica.ro 304 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1913. Pictura lui Cabadaieff dovedeşte un talent ce se luptă încă pentru a-şi află o direcţie. Peisagele şi ‘ portretele pointiliste, interiorurile ţărăneşti, tipurile de ţărance şi vederile din Sălişte, uneori cu îngrijire lucrate, vădesc un talent, care poate să producă opere de valoare. Publicul românesc cercetează cu interes expoziţia şi ţine să aibă câle-o pânză lucrată de acest om neobişnuit la noi. Până acum s’au vândut aproape jumătate din tablourile expuse. Acest succes poate servi de îndemn şi altor pictori, cari vorbesc cu dispreţ de publicul ardelean. 88 Articolul d-lui Stroescu. In Nr. 80 al ziarului „Românul" din Arad, d-1 Stroescu a spus câteva adevăruri, cari au avut darul să scuture şi conştiinţele cele mai adormite dela noi. D-1 Stroescu a jertfit până acum o parte din averea sa pentru întărirea culturii din Ardeal. Darurile d-sale au venit ca o milă cerească în vreme de primejdie. D-1 Stroescu este, însă, şi un om cu mintea bogată. D-sa a observat materialismul ce stăpâneşte societatea noastră, a văzut că pătura noastră cărturărească are conştiinţa aprinsă numai când e vorba de discursuri sentimentale şi de naţionalism de fraze. Faptele şi jertfele dictate de conştiinţa superioară a unui popor de ţărani năpăstuiţi sunt'cam străine de „inteligenţa" noastră. Lecţia ce o dă deci boerul basarabean micei noastre burghezii cu idealuri plutocrate e pe deplin meritată, cu toate protestările simpaticului astronom din Geoagiu. Adevărul este că fruntaşii unui popor ca al nostru pot face cu mult mai mult pentru a-şi apără existenţa şi demnitatea naţională. Noi am arătat de atâteaori căile greşite ce le-a apucat cărturărimea noastră şi avem o mare satisfacţie sufletească văzând că, împotriva tuturor osândelor ce le-am îndurat, am avut dreptate. 88 „Ilustraţiunea Română". Toate popoarele se nizu-esc să aibă câte o revistă ilustrată, care să fie oglinda în icoane a vieţii naţionale. în România s’au făcut mai multe încercări de a întemeia o revistă ilustrată modernă. Dintre revistele de acest fel, cea care se prezintă mai bine e „Ilustraţiunea Română" de sub direcţiunea d-lor I. Al. Steriadi şi A. Herz, care apare de trei ani. Ultimele numere sunt bogate în cuprins şi merită să fie cunoscute şi de publicul ardelean. Abonamentul costă 36 lei pe an. Administraţia revistei: Bucureşti, Str. Academiei Nr. 6. 88 Notiţe. Harnicul publicist Benedetto de Luca, cunoscut in Ardeal de pe vremea procesului memorandului într’o broşură „II confine della Dobrogia e la vertenza romeno-bulgara" descrie conflictul dintre România şi Bulgaria, apărând drepturile României asupra teritoriului cerut dela Bulgaria. Trebuie să fim recunoscători vrednicului publicist pentru serviciile ce le face neantului nostru. 88 în zilele trecute presa noastră a serbat prin articole memoria fostului preşedinte al partidului na- ţional român, Dr. Ioan Raţiu. S’a făcut şi un parastas în biserica gr.-cat. din Sibiiu, unde d-1 Dr. V. Suciu a rostit o predică. Se spune că toate aceste s’au făcut din prilejul împlinirii de zece ani dela moartea lui. Noi ştim că cei zece ani s’au împlinit in iarna trecută. Oare cum se explică întârzierea?... 88 Spicuiri. Un ziar săptămânal anunţă că începe publicarea unui nou roman „datorit distinsului condeiu al colaboratorului nostru N. N.“... Care revistă română se angajează să publice fotografia condeiului?... Căci numai condeiul este distins, încolo colaboratorul e „şuvix"... * Dintr’un apel: „Teatrul unguresc din..., acest azil nocturn al naufragiaţilor artei, acest subsol tenebros în care torţa Thaliei n’a luminat niciodată ... are neobrăzarea să afişeze iarăş josnica creaţiune al (1) unui jidan năpârlit, o piesă îmbibată de prostie şi de specula-ţiunc neghioabă" ... Avântul acesta pare şi el... îmbibat. Pentru fondul ziariştilor. Domnul arhitect Petre A. Antonescu a binevoit a ne trimite 50 de exemplare din albumul d-sale Clădiri şi studii, case, biserici, monumente, palate, încercări de arhitectură românească şi clasică, spre a le vinde în beneficiul fondului ziariştilor. Albumul e de toată frumuseţa şi cuprinde 40 de planşe artistic executate. Administraţia noastră vinde exemplarul numai cu 3 cor. 50 bani. Cetitorii cari se vor grăbi să şi-l cumpere, vor avea în casă o operă de artă şi vor sprijini şi aşezământul atât de folositor, menit să vină în ajutorul ziariştilor, a acelor mai idealişti şi mai săraci muncitori în ogorul culturii naţionale. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — 1. G. A compromite... compromis, iar nu compro-mitat. A preferi şi preferit, iar nu preferat. V. Al.-Gheorghe. „Inimii" are calităţi de limbă, încolo însă nimic. C. Z. Theodorescu. Poezia va apăreâ în unul dintre numerele noastre viitoare. „Noapte de vară" e o descriere prea puţin reuşită. Vă mulţumim pentru rândurile de încurajare. G. Muscel. „Părintele Irodion" sufere de multe greşeli. Conflictul care duce la sfârşitul romantico-tragic (mănăstirea şi sinuciderea în lac) nu este motivat. Ţăranul nostru nu fuge în mănăstire şi nu se sinucide apoi, dacă un ţăran mai fruntaş nu vrea să-i dea fata. Dragostile aceste romantice se rezolvă în alt chip. TIPARUL LUI- W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro -l[I=35E=£^lpg=HBE Biblioteca acr»iitor»iloi? dela noi apare sub auspiciile „Hsodaţlunli pentru literatura romană şl cultura poporului român" sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tăslăuanu. A apărut al doilea volum: Schiţe şi povestiri de Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru. Preţul unui volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani). Primul volum: Amintiri schiţe şi novelei de (■> în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţii-Apusenl şi amintiri- din plăpânda lui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de^d-lgOct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura. Preţul unui volum: Cor. 1.60. Se g&sesc de vânzare la toate libr&rlile. Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă. www.dacQromanica.ro Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc 1 :r rifi:-:- piane, pianine si armoniuri asortat cu instrumente din ceie mai bune fabnci, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă preţ mai ieftin ca ori unde = Transportul şi pachetarea gratuite. = Şcoalele, reuniunile de cântări si alte instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală lucrate === IO ani garanţa. = Plătlre In rate. TIMOTEI POPOVICI naru 1, cu L nde. \° , - Y profesor de muzică. Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7. Ca administraţia „Cuccafărul" se găsesc dc vânzare următoarele Lionardo da Vinci . Cina cea de t2ină n „ , „ . Frumoasă Florentină „ „ „ . Monna Lisa Raffael............Nunta Măriei cu losif „ ..........Madona Sixtină „ ..........Frumoasă grădinăreasă A. Diirer..........lsus pe cruce |an Van Eyck . . . Altar. ' Preţul fiecărui exemplar 20 bani plus porto .... 10 bani. Cei ce comandă toate tablourile le primesc franco cu 1.60 bani» Administraţia LUCEAFĂRUL» SIBIIU (Nagyszeben). Capital social Copoane 1,200.000. -- —■ Glro-Conto Ia „ALBINA". ‘ .. Postsparkassa un®. 29.349. ' co CD „Banca generală de asigurare" societate pe apţii în Sibiiu—Nagyszeben este prima bancă de asigurare româneasca, înfiinţată de Institutele financiare (băncile) române — ■ -! din Transilvania şi Ungaria. ' "" Prezidentul direcţiunei: Partenin Co6m a, directorul executiv al «Albinei* şi prezidentul «Solidarităţii*. Jn face tot felul de asigurări, special asigurări „DâDCâ generala de asigurare l0ntra focului şi asigurări asupra vieţii în cele mai favorabile combinaţiuni. • ■■ ■ ■ ■- ' •• — Asigurările se pot face prin oricare banca românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi informaţiuni se dau gratis şi imediat. w co Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând in serviciul societăţii. ▲ ” AA -■ Banca generală de asigurare11 dă informaţium gratuite în orice afaceri de asigurare fără - deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ea sau la altă societate de asigurare. ===== cu încredere la: Centrala Băncii perale le asiprare Sibiiu — Nagyszeben. Edificiul „Albinei" ori la agenturile ef principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad Gdzseffoherczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro