OTT Ediţie de lux 9 t 09 mmmummmm ■ *■»■■■*■■ S ■■■■*■■ ■ E ■■■■■«■ 1E ■■«•■a E ■ ■ E ■■■■■■ E mmmam E | Revistă pentru literatură, j E ■ ■■■■ ■ ■ ■■a E I a a artă şi ştiinţă a a | E ■■■■ E ■ E | Apare de douăori pe lună ■ i E ■■■ E v ■ ■ ii n : Redactor: Oct. C. Căslăuanu : E ■■ ■ ! ! ■ ■ ■ ■ ■■ Z ■ ■■ ‘E ■ .....~ .............. m E ■■■■ E ■ ■■■ ■ j An. XII. fir. 8. 1 E ■■■■■ E ■■■■■ E ■ ■ E ■■■■■■ E mmummm E E ■■■■■■■ E «■«■■as E 2■■■■■■*■2 ■■■■■■■■ 2 8 8 Cuprinsul: 8 8 Octavian Goga . . Doi veniţi cu mine... (pM»it). J Gheorghe 5toica. . Lex Apponyi. Woodrow Wilson . Preocupările scriitorului, j St. O. losif . . . Cântec (poezie). trad. de 1. T. Lais. Ion losif Şchiopul . Românii din America. I. N. Pârvulescu. . 5von de primăvară (poeiie). Ecaterina Pitiş . . înviere (poezie). Ecaterina Pitiş . . Cântec (poezie). 1 Maria Cunţan ... Ouă roşii (poezie). Cincinat Pavelescu . Noaptea de Paşte (poezie). , |. Agârbiceanu . . Arhanghelii (roman). Cronici: D. Tomescu: Uieaţa literară. Adrian Corbul: Scrisoare din Franţa. loan Geor-gescu: Socrates şi Glaucon. Însemnări: O vorbă cătră băncile noastre. Albrechf DGrer. Monument poetului Cerna. Spicuiri... l. 1 lll s tra(iu ni: A. Durer: Isus Hristos pe muntele Golgota. lsus Hristos bătut şi batjocorit. Isus Hristos cade sub povara crucii. Isus Hristos e aşezat în groapă. — Membrii societăţii „învierea". Defilarea societăţii „învierea". Cassierul societăţii din Voungstown, cu eşarpa de cassier. n Sibiiu, 16 Aprilie o. 1913 ■ ■■■GiiniasiiiBiiiiiiaii in Preţul unui număr: 1 cor. 20 bani LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Ag&rbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, AI. Cazaban, 11. Chendl, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz-. muţa, Marla Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleann, Dr. Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescn, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Minar, Cornellu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Os va dă, 1. Paul, Cinclnat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcarin, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu/M. Simlonescu-Râraniceanu, V. Şorban, I. U, Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tom eseu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: Ediţia de lux în Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. Reclamaţiile sunt a se face în cura de 14 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibliu (Nagyszeben). SS5cL5B5B5HSHiîH5H5E5H5E5H52SH5HSHSB5HS2SHSH5eL5E5H5H5Hi IUI Beldiceanu, N. N., Chilia dragostii, poveşti. Cor. 1.50. Cazaban, AI., Intre femeie şi pisică. Cor. 1.50. •fN .0» 'C >o u ja Dragoslav, I., Volintirii, pov. Cor. 1.80. D u m b r a v a, B., Haiducul, roman. C. 2.—. — Pandurul, roman. Cor. 3.—. Eftimiu, V., Cocoşul negru, fantazie dramatică în 6 acte. Cor. 2.50. Fugarazzo, A., Misterul poetului, roman. Trad. de D. Tomescu. Cor. 1.80. fl 05 O O IM O o o» u o* Gi ui eseu, C. A., Privelişti şi Amintiri. Cor. 1.50. Lovinescu, E., Aripa morţii, roman. Cor. 1.80. — Scenete şi fantezii. Cor. 1.25. Negru, 1., Mărturisiri, nuvele. Cor. 2.—. Petrescu-Botoşeneanu, A., Chipul mamei. Episod istoric din timpul luptelor în contra cultului icoanelor. Trad. din limba germână după Otto von Schaching. Cor. 1.20. — Martirul Sebastian. O istorisire din timpul persecuţiunilor in contra creştinilor. Cor. 1.30. Petrescu-Botoşeneanu, Snnecul de pe Rin. Povestire morală pentru popor şi tinerime. Traducere după Chr. v. Schmid. Cor. —.50. — Dorinţă Împlinită. O istorisire din zilele Mântuitorului lumei. Traducere din limba germână după Kr. Roy. Cor. —.50. ■ Petrescu, Al., Cel mai mare bun din lume. Traducere după H. Drummond. Cor. -.75. a o o ta vi a — Istorisire despre naşterea lui lsus Hristos. Tradusă şi prelucr. după L. Wallace. Cor. —.50. — Crucea de lemn, istorisire morală. Cor. -.50. Rosetti, R. D., Din pravoslavnica Rusie, note de călătorie. Cor. 2.—. o (O "1 o -1 (O za o Sienkiewicz, H., Potopul, roman, volumul IV. final. Cor. 2.50 (opul întreg Cor. 8.50). Theodorian-Carada, M., Medalii şi plachete. Cor. 1.50. Zevaco, M., Epopea dragostei, roman istoric (continuarea rom. „Dragoste şi Eroism"). Voi. 1. Cor. 2.—. tn* •ui T o 3 Se află in depozit la librăria lui 0. Krafft in Slbiiu. Expedlarea se face mal uşor tritnlţăndu-ae banii înainte, adiugândn-se la preţul cărţii încă 30-40 fll. pentru expedlarea francată eventual încă 25 fii. pentru taxa de recomandaţle. ••••••iHaMnaaHitMiaMi www.dacQromanica.ro Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. Uoi vjeni(i Uoi veni}i cu mine, oaste nevăzută, Moşii şi strămoşii mei din zile moarte, 6răitoarea voastră îndrumare mută în vârtejul lumii căile-mi împarte. _ De demult, din ceata vremii înoptate Eu aud un cântec călător cum vine, Ca un clopot tainic inima mea bate, Din adânc vă chiamă să veniţi cu mine. Eu vă port în suflet, plămădiţi in sânge, Şi din vastră mi-e zidit păcatul, Glasul vostru geme, jalea mea când plânge... — Eu din plâns de veacuri mi-am topit oftatul... întărită ’n drumu-i dela voi învaţă Ura mea să ardă, mâna să se ’nchine, Afi murit cu tot» ca să-mi daţi vieajă, Morţi fără de moarte, voi veniţi cu mine. cu mine... Din amurgul umed când se face sară, Sufletul vă simte cum îi trecefi pragul, Ca ’ntr’o casă mică, albă dela tară, Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul. Sunteţi fără număr, popi cu bărbi cărunte, Cu lumina scrisă ’n frunţile senine, Cercetaşi de codrii şi păstori de munte, Ceată nesfârşită, voi veniţi cu mine. La soborul vostru mintea mea culege Taine din zapise, rosturi din hrisoave, Mi-se plâng ciobanii de călcaşi de lege, Şi-mi suspină ’n noapte rugă de ciasioave. Ca o cenuşotcă mintea mea ascultă Cum frânturi de veacuri strigă din ruine, Prinde-abiâ un picur din vâltoarea multă Şi se ’nchină vouă, că veniţi cu mine. Eu din oastea mare nu-s decât solia, Ucenic cucernic vă vestesc cuvântul, Nu-s decât un fulger smuls din vijelia Ce-a închis în sânu-i milostiv pământul. Rămâneji la mine voi întotdeauna înfrătifi cu focul sângelui din vine, Căci se stinge glasul şi se frânge struna Când in goana vieţii nu-ţi mai fi cu mine... Octavian Goga. 1 www.dacQFomanica.ro 242 LUCEAFĂRUL Nnil 8, 1913. Preocupările scriitorului. ) Dc Woodrow Wilson. In literatură dăm adese de personalităţi, pe cari cum le vezi îţi pare că iată aici un om al generaţiilor trecute a întârziat prin haosul acesta al vremurilor noi. Ne apare în mijlocul nostru ca un strein din vremuri isprăvite, rătăcit printre noi, trăeşte de-o parte o vieaţă altfel ca a noastră şi moare neştiut. Charles Lamb s'ar putea asemăna întrucâtva cu un astfel de strein. A fost iubit mult, şi-a câştigat mulţi prietini, dar puţini l-au înţeles. Studiile sale l-au îndrumat spre trecut, scrisului său îi plăcea să-i deie o oarecare notă de bizarerie cochetă, el nu ţinea să satisfacă gustului vremii şi rătăcea astfel în deplină libertate printr’o epocă, în care abia ar mai fi răsărit unul la fel. „Spânzuraţi-mi gustul vremii!" strigă el, „eu voesc să scriu pentru cei vechi!" Şi el îşi şi înfăptui vorba. El scria, de par’că ar trăi încă pe vremea lui Shakespeare, se împrietini cu poeţii acelor timpuri şi, printr’o stăruinţă desperată, deveni astfel „ultimul elisabethan". Cum apărea o carte nouă, obişnuia să afirme, că el ceteşte tot una veche. Cazul acesta ne-ar putea pune pe gânduri. Un scriitor, când îşi fixează centrul preocupărilor sale, nu determină acuma oarecum şi individualitatea sa ca literat? Dacă va începe să scrie, nu se va pierde în apele autorului, pe care-1 iubeşte mai mult? Şi cedând gustului şi pornirilor sale oare nu se va apropia, fără să vreie de acel cerc de scriitori, cu care se simte mai mult înrudit sufleteşte? » La toate întrebările aceste putem răspunde afirmativ, şi nu numai în cazul lui Charles Lamb. S’ar putea afirmă, că Lamb numai prin forma scrisului său aparţine unorepoci trecute, dar că în ce priveşte concepţiile sale s’a ţinut în curent cu spiritul timpului. Aceasta nu e greu de dovedit şi în fond totuş ne rămâne indiferent. Cât priveşte pornirile sale, Lamb ’) Traduc pentru „Luceafărul" acest articol al preşedintelui actual al Statelor-Unite, fiindcă cred, că i-ar putea interesă pe cetitorii români ai acestei reviste, mai ales acum când in literatură ajung la cuvânt şi nulităţi intelectuale şi când critica română tace. de bunăseamă a fost un scriitor „vechiu"; Hood îl numiâ „bătrânul modern". El a scris pentru generaţia sa, fiindcă nu exista alta pentru care ar fi putut scrie, şi fiindcă epoca, pe care o iubea mai mult, eră dusă acuma pentru totdeauna; dar el nu scria decât aceea ce generaţiile glorioase ale trecutului ar fi iscălit şi ele şi ce prin mărinimia soiţii a fost dat să fie îndrăgit şi admirat şi de generaţiile următoare; se pare că există unele concepţii şi forme de gândire trecătoare, legate de anumite vremuri şi epoci, iară altele eterne, deasupra vremurilor. Scriitorii mari foarte rar au fost eroi ai modei. Moda totdeauna încătuşează şi stăvileşte, fie ea o modă în felul de a se îmbrăcă sau de-a păcătui sau de-a scrie; un scriitor, care va căută să satisfacă modei, însuş va ajunge doar o modă trecătoare. Scriitorii mari totdeauna au fost reformatori, fiindcă scrisul lor e adevărat, sincer si nemeşteşugit, dacă se ştie că sinceritatea şi adevărul exclud tocmai regulele mărunţele ale modei. Nici un om întreg nu poate fi în scrisul său de tot „modern", se înţelege întrucât gândirea sa porneşte deadreptul din adâncul fiinţei sale. El îşi va aminti de vorba lui Aristoteles: aceeas acţiune, care e nobilă, fiindcă e pornită spre a satisface simţului de dreptate sau legei progresului, va ajunge josnică şi mârşavă, când va fi împlinită numai spre a câştigă aplauzele altora. Adevărul acesta singur îl va sdrobi pe scriitorul, al cărui ideal suprem va fi să placă mulţimii. Sufletul unui scriitor e un suflet al libertăţii, care trebuie să se ferească să ajungă sclav al spiritului de imitaţiune. In sfera ideilor sau a formelor de artă îl reprezintă o forţă intelectuală cuceritoare. > De bunăseamă, că dacă”îi îngăduie caracterul său, un om poate să ajungă şi ceva mai puţin ca un scriitor liber. El poate să devie reporter; căci cum există un serviciu de reportaj pentru ziare, aşa există un serviciu de reportaj şi pentru cărţi. Au fost reporteri atât de grozav de iscusiţi, că vioi- www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1913. LUCEAFĂRUL 243 ciunea şi spiritul lor i-au făcut aproape nemuritori. Horace Walpole, prin spiritul căruia vorba goală şi linguşirea pare că s’au transfigurat, e o dovadă. Astfel de oameni ştiu taina unui fel de alchimie, prin puterea căreia lucruri triviale şi de toate zilele ajung în cuprinsul literaturii. O personalitate bogată şi puternică însă se va strădui să planeze în sfere mai înalte. Fiecare, de voeşte, de nu, trebuie să îndure înrâurirea vremii în care trăeşte, gândeşte şi-şi împlineşte opera; atingerea cu lumea din jurul său totdeauna îl va înrâuri, mai mult sau mai puţin. Dar năzuinţa aceasta de-a satisface cu orice preţ spiritului de modă, chiar şi în dauna individualităţii proprie şi a convingerilor tale — fie aceste cât de modeste — e un microb contagios al unei foarte pernicioase boli literare. Fiecare purtător al condeiului trebuie să scrie pentru eternitate, chiar şi dacă gândirile sale vor pieri odată cu scoborîrea sa în mormânt. Noi ştim că principiul după care se socoteşte vrednicia de-a rămânea nemuritor nu » aparţine unor vremi anumite. Calităţile şi cauzele, cari unei cărţi îi asigură o vieaţă lungă sau nemurirea sunt multiple, dar recunoaşterea generală, scriitorul fiind încă în vieaţă, nu o putem răfui printre ele. Mulţi scriitori, pe cari astăzi îi credem nemuritori, au apucat aplauzele contimporanilor lor şi avem buna credinţă, că multe sute dintre scriitori astăzi atât de admiraţi se vor pierde în eternitate. Aplauzele contimporanilor nu înseamnă numai decât o calificatie rea; dar de obicciu se aplaudă tocmai calităţi, întru admirarea cărora prietinii sunt cei dintâi şi cei din urmă. Există ceva mai înalt decât spiritul unei vremi, există spiritul tuturor vremurilor. Şi acesta trăeşte şi în tine, ba te şi stăpâneşte cu multă putere. Dacă-ţi va succede să-l prinzi, să-l înţelegi, atunci va fi, ca şi când ai ajunge în înălţimile mai albastre ale vremii tale, în acele înălţimi, în cari din veac în veac planează puterile creatoare de vieaţă. Departe jos însă, unde tu îţi petreci vieaţa pământeană, unde mănânci şi respiri, adie atmosfera convingerilor confuze şi nestabile, pe care din zi în zi omenirea o tot respiră, şi a cărei curente nu te duc înainte, ci te poartă şovăind de ici încolo. Când scriem, e drept, noi observăm gusturile şi aplicările vecinilor, însă numai rareori căutăm să pătrundem gândirile noastre fireşti şi bogate şi adevărata însemnătate a obiectelor, pe cari le contemplăm cu atâta sârguinţă. Şi câteodată suntem cuprinşi de mirare, văzând cum contimporanii noştri ridică în slavă un roman învechit, par’că ar fi scris cu puteri noi şi imediate. Ce cărţi atât de fade si sărăcăcioase ne aduc dela y librărie câteodată chiar şi prietinii cei mai cu putere de judecată, cari nu se feresc nici de cărţi noi de analiză sufletească amară. » Şi iară şi iară observăm spre marea noastră uimire, cum flori de stil demodate şi mode isprăvite reînvie. însă noi nu putem admite că aceste apariţii să înrâurească în mod ho-tărîtor convingerea noastră despre modele dominante. Aceste cărţi aventurioase, asa vom zice noi, în nici o privinţă nu corespund adevăratului spirit al vremii; ele n’au a face nimic cu cunoaşterea reală a gândirii, simţirii şi dorinţelor omeneşti — acest gust nu e decât un capriciu trecător. Acestor surprinderi, şovăieli şi prefaceri ale pieţei literare nu Ie putem admite competenţa, să influenţeze analiza noastră a adevăratului spirit al vremii; doar adesea suferim şi noi, că suntem siliţi a scrie povestiri romantice, pe cât de tare ne bucurăm totuş, că astfel putem scăpă de tirănia cunoaşterii sociologice şi porni la drum liberi, călăuziţi numai de fan-tazia noastră: spre a căută atâtea tezaure neştiute. Vremea noastră rămâne ceva trecător şi e probabil, că lucruri, cari azi ne interesează deaproape şi stau pe primul plan, odată vor cădeâ şi vor pierde în perspectivă. Noi cunoaştem spectacolul acesta din preocupările intensive ale vremurilor trecute, cari adesea erau atât de vehemente şi pătimaşe, că adesea întregi colecţii de cărţi se pierdeau odată cu ele. Cu credinţa în statornicia lucrurilor noi y nu ne putem mângâia. Aceasta e treaba lor, să biruiască cursul vremurilor. Vechile crea- ţiuni ale artei, ale gustului şi ale gândirii, acestea stăruie vecinie. Noi ştim aceasta, » ' fiindcă există destulă vreme, încât si-ar fi i* www.dacQFomanica.ro 244 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1913. putut pierde tăria; şi credem, că e necesar să aşteptăm, ca şi spiritul vremii noastre să biruie o astfel de încercare. Nici o epocă nu adauge mult Ia aceea ce-au clădit înaintaşii şi nici o epocă nu are un gest, o trăsătură caracteristică, care să-i aparţie numai şi numai ei. Aceeaş atmosferă ne stăpâneşte din veac în veac şi noi suntem numai adierile aerului. Nici un om, care are de zis ceva, nu poate ezită să se întrebe, de i-ar putea plăcea sau displăcea cuiva, dacă şi-ar spune cuvântul într’o formă sau în alta. El numai într’o epocă poate scrie şi aceea e cea contimporană. El scrie pentru generaţia sa şi niciodată n’are rost să se teamă, că ar putea nesocoti acest adevăr Dacă scrie, va vorbi evident — fie conştient sau inconştient — y * cătră oamenii, pe cari îi cunoaşte; şi toate îndoielile şi rezervele, cari pornesc de aici, trebuie să se silescă să Ie biruie, spre a se putea folosi până la extrem de libertatea sa. Sunt lucruri, pentru cari nu există vreme şi cari de obiceiu rămân fără datare, si între acestea e originalitatea şi gândirea. Cine va putea stăpâni aceste două puteri totdeauna va fi „modern". Dacă-i va succede să-şi întipărească liniile caracteristice şi scrisului său, atunci opera sa poate nădăjdui să trăiască mai mult, ca creatorul ei. Scriitorul acesta va căuta însă tovarăşi şi el îi poate afla în biblioteca sa. Aici cetească, ce-i corespunde firii sale si poate să se acomodeze unui cerc, pe care-I va alege, numai fiindcă se aseamănă întrucâtva cu fiinţa sa. Cine prin fiinţa firii sale aparţine adevăratului patriciat al scriitorilor, poate să-şi caute înfăptuirea speranţelor în acel cerc, care-i place, fără a se teme, că se va declasa. Acela se micşorează pe sine însuş, care nu-i cere lumii decât cât poate scoate din sbuciumările generaţiei sale. Singurul avantaj al cărţilor faţă de cuvânt e, că ele dăinuie din generaţie în generaţie şi că apucă nu numai un mic rând de oameni, ci o mulţime mare. Omul, care scrie şi nu poate observă liniile prezentului pe fondul trecutului, dovedeşte că nu se pricepe a întrebuinţa cu folos o moştenire scumpă, în mijlocul lumii acesteia alcătuite din lucruri noi şi din lucruri vechi, fiinţa sa şi-ar găsi forma, care o va legă de această lume, care toată constă din lucruri noi şi atâtea lucruri vechi. Cine cunoaşte teoriile noi ale sociologiei şi nici n’are idee de Burke, cine studiază îndrumările noi ale poeziei şi n’a cetit niciodată pe Richardson, cine se sileşte să pătrundă noile religiuni şi însuş n’a simţit niciodată puterea adevărului şi acea sfântă purificare sufletească, se aseamănă cu un om, care ar ceti pe Ibsen şi Maeterlinck, fără a fi răsfoit vreodată operile lui Shakespcare. După ce principii voieşte cl să deosebească aerul curat de cel infectat, o societate sănătoasă de una decăzută, adevărul de minciună? Un om, care se pregăteşte pentru greaua artă şi sublimul meşteşug al scrisului, va fi pe deplin echipat, abia când va fi învăţat să privească toate formele şi epocile litera-turei dintr’un punct de vedere, par’că ar fi afară şi deasupra timpurilor; căci numai astfel ne putem câştigă un gust sănătos şi o judecată întreagă. Apoi poate să hotărască fără ezitare, din ce pământ să se nască opera sa — ce formă şi ce lozincă să aibă. Şi el nu poate greşi în selecţiunea sa, fiindcă el alege ca un bărbat: fără uşurătate şi fără sentimentalitate slăbănoagă. El nu alege o haină, ci un caracter. Cum poate ajunge o lucrare scrisă o operă literară? Prin adevăr şi realitate. Un cântec haiducesc pe care-l intonezi cu inimă fără să bănuiesti cum îti » » vine, o descriere, în care ochiul par’că s’a oprit, să se odihnească, asupra unui lucru anumit, desfăşurarea unei chestii, luminând însuş sâmburele ei, o pornire, pe care o descoperi fără gânduri ascunse, un acces de mânie, care-ţi vine fără meşteşugire, un colţ de fericire sfântă şi curată, cuvinte, cari exprimă înţelesul cel mai adânc şi mai just al lucrurilor, un adevăr vecinie îmbrăcat într’o formă individuală proprie: iată realităţile literaturei. Dar nu şi frazele, pe cari le întrebuinţăm';numai aşa, că sună frumos, nici convingeri împrumutate, pe cari nu le poţi suţine cu toată tăria, nici un stil prins dela alţii, cuvinte neobişnuite cu o nuanţare străină şi cărora, cum le exprimi, nu le poţi insuflă şi vieaţă, putere. Imitatorii seceră câteodată succese, pentru câteva clipe din când în când chiar mari succese, însă nici- www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1913. LUCEAFĂRUL 245 odată tui pot scăpă de prorocia şi blăstămul, pe care li-1 rosteşte soarta: „Fii un imitator si vei fi blăstămat!" Mai ciudate sunt cele* lalte căi mai întortochiate, prin cari neadevărul se poate furişă în literatură. Un argument e adevărat, dacă răsare viu din adâncul sufletului tău; o descriere e adevărată, dacă obiectul descris are vieaţă şi povestitorul când vorbeşte fără să vreie îl vede viu îna- y intea ochilor. Dar să descrii si să dovedeşti, să expui şi să argumentezi într’o răsuflare, aceasta n’are nici o valoare. Ia de-o pildă istoria începuturilor Romei. Lămureşte-ţi ce-a fost esenţial şi hotărîtor în desfăşurarea anumitelor evenimente, descurcă iţele şiragului de întâmplări, alcătuieşte o descriere clară şi bine închegată şi lucrarea ta, probabil, va cuprinde un sâmbure de adevăr şi de vieaţă. Dară întrerupe-ţi expunerea prin comentarii critice despre alţi scriitori şi părerile lor contradictorii, arată temelia nesigură a expunerii tale prin puterea argumentaţiunei tale, înfăţişează-i cetitorului tău problema îndoită, de a se îndoi si de a crede, sileste-l să clădească şi să distrugă dintr’o răsuflare: şi evenimentele, pe cari le expui, vor păreâ fără rost şi imposibile. Expunerea pentru sine o fi având oarecare valoare obiectivă; argumentaţia pentru sine o fi solidă, cuminte, puternică, calităţi cari îi dau oarecare tărie: dară astfel împreunate ele se încurcă, se exclud întreolaltă şi se acuză reciproc, că ar fi superflue. Lucrarea înceată, de a mai reprezentâ sau numai o argumentaţie sigură sau numai o expunere bogată şi plină de vieaţă şi nu mai poate intră în cuprinsul li-teraturei. Dară felul de-a scrie istoria nu e singurul, care ne poate imagină confuzia scrisului nedisciplinat. Romanele vremurilor noastre au devenit studii de sociologie şi poeziile vehicule ale criticismului. Nu cunoaştem altă sarcină, pe care s’o punem în cârcă Pega-zului, decât năcazurile noastre de toate zilele; şi în poezie nu încercăm o gamă mai înaltă ca îndoiala şi plânsul. Fantazia a fost pusă alăturea cu îndoielile intelectuale şi însufleţirea ruşinată păşeşte alăturea de ştiinţă. Visurile noastre înşile voim să le prefacem în instrumente de reformă socială. Aceasta este o primejdie pentru literatură; e timpul suprem, ca scriitorii să se lămurească pe ce drumuri apucă. Păcatul acesta în mare parte izvoreşte din ambiţia socială crescândă a scriitorilor noştri; ei toti se străduiesc să câştige orice fel de notorietate, iubesc popularitatea şi sunt foarte bucuroşi, dacă în fiecare zi sunt amintiţi prin ziare sau fotografiaţi prin gazetele ilustrate.1) Şi nu e totdeauna asa de uşor a selectionâ moda de » y » formele stabile, haina de corp, compromisul mincinos de adevăr, lucrurile trecătoare de cele eterne. Din zi în zi publicului îi vine mai greu să cuprindă în discuţie pe toţi scriitorii „renumiţi" şi populari şi să nu nesocotească pe acei, cari muncesc în tăcere; din zi în zi ne vine mai greu să deosebim cântarea, care nu e decât o înşirare de note, de cântarea adevărată şi bogată; din zi în zi îţi vine mai greu să te ţii atât de departe de pressă şi de sgomotul zilei, spre a puteâ câştigă o supraprivire justă despre toate curentele si străduinţele mulţimii. y y y Unora le va succede. Vor răsări spirite alese, cari ne vor birui — afară de „societate" şi prin puteri, cari o fi părând de tot nesociale. Scrisul adevărat răsare din libertatea înnălţimilor, unde aerul e curat şi sinceritatea o lege fundamentală. Cum se născu crisul, aşa se va şi primeni: prin porniriles nesilite ale naturii. Dacă vom privi toate din acest punct de vedere, atunci strigătul lui Lamb se învăluie par’că de-o lumină de slavă senină. Fiecare om „să scrie pentru trecut": ca un copac, care creşte cuprins de aceeaş atmosferă, care învăluie lumea din ziua creaţiunii, care tuturor fiinţelor le-a stabilit condiţiunile de vieaţă, care făcu, de răsăriră codrii şi înfloriră flori, care plămânilor omului le dădu vieaţă, corăbiile le porni să cutriere mările, cântările le poartă prin zări depărtate, care făcu, de pâlpâie focul în făurării şi că toate străduinţele omenirii se desvoaltă şi se întregesc. Suma împrejurărilor, cari trebuie să se întrunească, ca să se poată naşte un substrat fecund pentru talentul unui scriitor, e o taină nedeslegată; cunoaştem totuş atmosfera mai ') La Bucureşti unii scriitori obişnuiesc chiar a se fotografia pentru ... cinematografii! www.dacQFomanica.ro 246 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1913. largă, în care el poate ajunge matur. Scriitorilor totdeauna le place să vorbească de-o republică a literaţilor, par’că ar ţinea numai decât să accentueze libertatea şi egalitatea lor; o vorbă mai justă poate ar fi „comunitatea scriitorilor", căci prin aceasta se poate exprimă mai bine veşnicul schimb de idei, cameraderia şi frăţietatea vieţii lor. Unii îşi clădesc vatra în această comunitate, de par’că dela început le-ar fi garantată această libertate prin toate legile lumii. Alţii şi-o cuceresc printr’un preţ foarte mare şi se silesc cu o conştiinciositate curioasă să pătrundă toate avantajele şi privilegiile nouei lor patrii. Iarăşi alţii ajung să intre prin graţia şi iscusinţa lor. Şi toţi află o ţară unde e bine de trăit. Unii şi aici se ţin deoparte în rezervă, dar cei mai mulţi grăbesc pe piaţă, ca să afle cât de curând, cari sunt credinţele celorlalţi. Unii simţesc o bucurie mare, alţii mai puţin, alţii deloc, dară toţi simţesc atmosfera comunităţii. De bunăseamă, că există şi aici secţii naţionale, şi Shakespeare e rege printre Briţi, ca Honier printre Greci şi sumbrul Dante printre veselii săi crăieni. Dară gândirea lor reprezintă o posesiune comună a tuturora. în tara aceasta suvera- y nitatea nu exclude camaraderia şi nu periclitează libertatea. Fireşte că va fi îngăduit aici si câte un tovarăş răutăcios si neînfrânat » ) » sau un cinic brutal, fiindcă posedă biletul de liber-parcurs al adevărului şi al spiritului şi se pricepe să ţintească drept în inima lucrurilor. Căci acestea sunt calităţi, cari în această comunitate liberă îţi dau dreptul de cetăţean, fără alte circumstanţe îngreunătoare. Şi câţi poeţi şi câţi oratori nu se mai află în ţara aceasta! Cât de multe discuţii spirituale, cât de multe păreri adânci, ce grămadă mare de poveşti frumoase şi ce sfântă împărăţie a gândurilor nespuse! Şi nimic nu poate tulbură comunitatea aceasta senină; nici turiştii curioşi, cari din zi în zi trec pe-acolo, de se înghesuiesc pe la porţi, şi nici ceata pestriţă a acelor făpturi ciudate, cari într’un şir infinit din generaţie în generaţie iscodesc noi formule de stil si reînvie > i altele mai vechi. Ar fi, cred, un câştig pentru noi, dacă legile acestei comunităţi ar fi mai bine cunoscute de cum sunt. Chiar şi primele principii ale constituţiei ei par cam bizare. Aceasta nu e o comunitate a scriitorilor ci o comunitate a scrisului. Ninie nu poate intră, fiindcă scrie, să scrie el cât de iscusit şi cu spirit! Aici poate intră numai cine a pătruns adevăratele taine ale scrisului. Oricine poate să afle tainele aceste. Dacă ajunge să prindă şi să cunoască elementul etern al lucrurilor — adevăratele izvoare ale râsului si ale Iacri- y inilor, forţele, cari determină o acţiune, faptele, cari ne desvăluie adevărata fire a unui om, acele gesturi abiâ schiţate, cari ne pot spune atât de mult, şi amănuntele, cari totuş ele alcătuesc întregul — dacă va prinde înţelesul adânc al acestor lucruri, si dacă-l va putea redă cu vorbe de-o putere tot atât de mare de a lumină si de a revelă, dacă-i va da ochiului patimă şi culoare şi le va insuflă gândurilor vieaţă: atunci el este purtătorul tainei celei mari şi va intră în aeropagul celor nemuritori. Se poate ca unii să afle misterul de a pătrunde forţele neistovite ale vieţii si fără învăţător, fără educator si îndrumător, dar cei mai mulţi îşi aleg un îndrumător şi-şi cuceresc dreptul de a intră. Cât trăieşte, omul poate află calea ce duce spre comunitatea oamenilor mari, cari ştiu taina şi a căror cuvânt le deschide poarta tuturor, cari urechi au să audă. Două încercări însă totuş trebuie să bi-ruieşti, pânăce intri în comunitatea aceasta. E o întrebare: „Reprezinţi tu o personalitate?" şi a doua: „Poţi tu şi cuceri şi entu-ziasmâ sufletele?" „Scuzaţi domnule", zise odată un om şiret, dar cu rost adânc, când se întâlni cu un domn cu o expresie foarte gravă şi-şi fixă lorgnonul spre a-l observă pe strein cu un fel de atenţie degajată, „scuzaţi, dar eşti d-ta ceva deosebit?" Răspunzi tu, că ai prins gama unei epoce glorioase, că ai studiat gustul oamenilor, că ai avut noroc de ocazii favorabile, că ai cucerit o mare parte din public, că ai lucrat conform spiritului vremei şi că ai ajuns renumit, — si vei vedeâ, că ti se va râde în fată. Zi, că eşti aderentul convins şi cinstit al unui principiu şi al unui sistem de gândire, că eşti apostol şi reformator, — şi te vor întrebă: „Dar eşti d-ta o individualitate deosebită?" www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1913. LUCEAFĂRUL 247 Ai fost tu în toate acţiunile şi gândirile tale tu însuţi şi nu o păpuşă? Cuvântului tău i-ai dat tu timbrul personalităţii tale şi gândirea ta a răsărit din însăs fiinţa ta? Dacă » t da, atunci vei fi binevenit, — presupunând că ne poţi însufleţi şi cuceri pe toţi. Şi prin aceasta voim să ne convingem, de-ai cuvântat în vorba şi de-ai gândit în spiritul, care singur din veac în veac veşnic va fi înţeles, si că nu ai întrebuinţat numai florile de stil şi gesturile unor anumite zile şi predilecte numai unor anumite generaţii. Scriitorii trecutului te-ar înţelege? Oamenii vremurilor ce vin vor mai consideră convingerile tale? Sau ai negoţat numai cu nimicurile trecătoare ale zilei de azi, ai purtat lupte mărunţele pentru idealuri mărunţele, cari nu sunt cuprinse în adevărurile eternităţii? Ai răspândit teorii şi formule noui ale ştiinţei şi ale vieţii, fără să le cumpăneşti valoarea, numai aşa, fiindcă-s noui? Ai creat tu opere de artă, în cari apucăturile vremii şi capriciile vremii apar mari şi adevărurile firii omeneşti mici? Ai creat tu lucruri, cari le plac multora, dar nu-1 instruiesc şi îmbogăţesc pe nime; sau ai visat numai aşa, de dragul poeziei albastrului? De-ai fost un mânuitor cât de iscusit al cuvântului şi al cugetării, dacă n’ai aflat cuvinte şi gânduri, în cari e cuprinsă o frântură din nemărginirea eternităţii şi cari dăinuie din veac în veac, — dacă n’ai ajuns atâta, atunci poţi strigă la poarta nemuririi, până ce ţi se vor istovi plămânile, şi nime nu-ţi va răspunde. Şi cum ai puteâ tu încercă într’aceea aptitudinile tale, dacă nu vei cumpăni acum, cât mai este vreme de învătat, unde să-ti fixezi centrul preocupărilor tale şi ce tovarăşi şi îndrumători să-ţi alegi? Cată tovărăşia acelora, cari stăruie veşnic. Apropie-te de spiritul celor mari; şi dela ei prinde cuvântul, prin care-ţi poţi exprimă mai bine gândirile tale şi care reprezintă numai adevărul şi individualitatea ta însuş. Trad. de I. T. Lais. Svon de primăvară. Şoptiri de doină se frământă Plutind în largul firii, Pământul, dornic se ’nfioară De vraja desmorţirii. Cocorii ’n cârduri obosite Ne-aduc vestiri de-aiurea; Sclipiri de-argint se cern din soare Să ’nvălue pădurea. Şi ’n sborul clipelor senine, In aer se ’nfiripă, Sfioase rugi de preamărire Ce tremură o clipă. S’aprind icoane dragi şi sfinte In sufletele noastre, Când moare plânsul unui bucium In zările albastre. Fiorul sfânt al învierii, Şi-al dragostii curate, Cu vraja lui biruitoare In suflet ne străbate. Şi svonul cald al primăverii Si-al zilelor cu soare ) Tresare ’n murmurul poenii Şi ’n glasul de izvoare ... I. N. Pârvulescu. Cântec. S’a desrobit de-al ierbii fir Un melc şi ’ncet acum se suc, Si ’nseanină albă cărărue » Pe trunchiul unui trandafir. îl chiamă par’că şi pe el Nemărginiri de lumi albastre, Cum chiatnă sufletele noastre... Şi prăbuşi-ne-vom la fel. Ecaterina Pitiş. www.dacaromamca.ro 248 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1913. Noaptea de Paşte. E Paşte. Clopotele toate de-acelaş cântec se ’nfioară. Şi imnul lor de adorare pe când străbate-al nopţii calm ’Nălţând din turle de biserici spre ceruri misticul lor psalm, Pe inimile tuturora o ’nduioşare se coboară. E pace ’n cer cum este pace şi pe pământ. Natura ’ntreagă în haina verde-a primăverei s’a ’mpodobit triumfător, Ca să primească ’ngenunchiată pe micul ei mântuitor Ce, slab şi gol, născu în iesle din biata virgină pribeagă. — De ce nu iei, poete, parte şi tu la sfânta sărbătoare? Reintră iar în rostul vieţii, aşa de simplu şi senin. Hai uită-ti grijile şi gândul, şi lasă pacea iertătoare Peste ’ntunerecul din suflet să-|i ningă darul ei divin. Hai uită azi chinuitoarea şi ’nchipuita-ţi suferinţă, Lăsând să te ’nfăşoare darul obsteştei binecuvântări, — îmbată-te şi tu de vieajă, de dragoste şi de căinţă Şi va ’nviâ sărmanu-}i suflet ucis de vane frământări. Apoi coboară-te ’ntre oameni şi luptă. Chinul tău începi Cu prea ’ndârjită urmărire a neştiutei fericiri. La ce să cauţi toată vieaţa ce }i-a fost dat a nu pricepe? Numai credinţa şi iubirea dau glas eternelor gândiri. Ascultă măreţia dulce a clopotelor ce în noapte Sunt pentru inimile arse învietoare ca o rouă, Te lasă ’n vraja lor, poete, şi vei găsi în a lor şoapte Izvorul de simţiri înnalte şi energii de vieaţă nouă. Ce simplă şi frumoasă-i vieaţa! Pătrunde-te şi tu în. fine, — Poet ce urmăreşti zadarnic himere ce se pierd în nori, Ce azi goneşti pe-a ta iubită şi mâine plângi că nu mai vine — Că sunt mai 'nalte idealuri spre care trebuie să sbori. Munceşte, vino şi ia parte la suferinţa omenească. Amestecă-te în vultoarea, trăeşte, mişcă-te, fii viu, Din munca ta să crească pâinea, — dă vieaţă mortului atom, E laş tot visul ce nu poate să şteargă-o lacrimă frăţească. lubeşte-ţi fraţii şi spre dânşii întreagă inima-ţi coboară, Deschide-ţi braţele durerei de vrei prin ea să te renaşti ŞLatunci, simţindu-fe un altul, de bucurie te ’nfiori în primăvara zâmbitoare a dimineţilor de Paşti. Cincinat Favelescu. www.dacQFomanica.ro Nml 8, 1913. LOt'EAFĂKUl. 249 Lex Apponyi. Puţini vor şti, că s’a putut potoli şi furia acestei urgii, căzute ca un trăznet asupra patriarhalelor noastre aşezăminte şcolare şi mai puţini desigur vor crede, că minunea asta s’a întâmplat în Detunata dascălului Irimie, nu departe de inima ungurimii, de Ciucul fabricantului de tunuri dela 48. Eră în toamna anului de groază 1907. Gazetele discutau cu aprindere fioroasa lege a lui Apponyi, care a îmbrăcat în doliu întreagă fiinţa neamului nostru. Deputaţii se frământau în dietă. Comunicatele oficioase ale Comitetului naţional se îmbulzeau nervoase în fiecare săptămână, mai întâi în ziarele opoziţiei ungureşti, apoi în organul partidului şi în urmă în toate foile noastre din provincie. Dăscălimea se agită nemulţumită. Un murmur de indignare îşi împrăştia şopotul său jalnic asupra românimii din toate părţile. Forurile nostre superioare să întruneau îngrijorate şi luau „concluz" să se împărţească ca de obicei răbdare şi prudenţă. Se vorbiâ şi de un nou pelerinaj la treptele tronului; ideea însă a căzut nefiind vremurile potrivite. Vârtejul acesta de spaimă ajunsese şi în Detunata dascălului Irimie. Oamenii povesteau pe ascuns, ca în preajma unor răscoale şi ispiteau pe popa, care-i liniştea cu „Telegraful" în mână: „Nu-i dracu aşa de negru, cum îl face lumea". „Gazeta" însă era de altă părere, decât cumătrul ei dela Sibiiu şi dascălul Irimie, care o avea abonată laolaltă cu primarul, cetiâ şi recetiâ ştirile pline de furia unei tempestăţi apropiate. „Ce-i de făcut?" se gândiâ el zi şi noapte. Să plece la Sibiiu să întrebe consistorul, cum stă treaba! Sibiiul e departe, cheltuielile sunt mari şi dascălul Irimie e sgârcit de mama focului. Să scrie scrisoare, a scris şi la „Gazetă" şi nu i-au dat nimic de ştire. Dar tot să scrie, e mai ieftin şi poate consistorul să-i răspundă o vorbă de lămurire ori de îndrumare chiar, căci nu este şi el ca oricare altul copilul ascultător al prea veneratului scaun şcolar şi vrednicul slujitor de aproape treizeci de ani Ia altarul culturii noastre? Şi s’a apucat să „compună conceptul." De multă vreme dascălul Irimie nu fusese cuprins de atâta grijă. Era abătut, mânca puţin, ciumuliâ numai, dormiâ neliniştit şi fără somn, se certă cu muierea pentru lucruri de nimica si în scoală eră de o strictetă i » » neobişnuită. Satul se întrebă mirat, ce-o fi cu dascălul Irimie şi începuse a născoci fel de fel de svonuri: unii, că-l omoară sgâr-cenia, alţii, că i-ar fi sfredelit duşmanii butea cu vin din pivniţă, mulţi vorbiau, că s’ar fi hotărît la împărăţie să-l dea jos din slujbă, numai bietul dascăl ştiâ, că afurisitul de „concept" i-a schimbat toată firea. Trei zile şi trei nopţi s’a tot gândit cum să înceapă. A patra zi începuse, „văcăciu-nea" de culesul cucuruzului. Aveâ vreme două săptămâni să tot scrie. Cât o fi lucrat la „concept" nu se ştie, pentrucă se încuiase cu zăvorul în „casa de paradă". Se zice numai, că pe vremea culesului dascălul Irimie a intrat ca în pământ, căci nu l-a zărit nimeni, nicăirea. După vacanţă Consistorul primeşte din Detunata următoarea adresă: „Inclitîi oficiu Conzistoriale! Umiliţii subscrisulu viu a vă ruga că să scrie pin Gazetă că ar fi pricină mare cu şcolile, da Telegraful cărei ţine popa zice că nar fi nici o primejdie. Noa şi aşa mă gândiam eu, zic hai să scriu la Sibii ca trăbuie să fi răsuflat pe acolo că cum stă treaba deo fi albă albă, deo fi neagră neagră. Cănii spunea muierea asta înto zi, zice ceţi mai tot faci capu călindar mă dascăle că o fost vremuri şi mai rele şi tot nu so prăpădită lumea. Ie da dacă nu so prăpădiţii lumea nu s-o prăpăditu co fost ea să trăiască da dacă o veni o pacoste pe şcoală că Gazeta aşa zice că-i primejdie mare apoi io ce mă făcu ? Doamne fereşte da rămâi în drum cu ţocu în pocu de ti mai mare ruşinea de lume dacă o fi > i să asculţi de muiere. Daia umilită supusu mă rog daţine şi nouă de ştire fio ceva o ba ca să ne luăm odată gându, să nu cumva să căzu în vo belea. www.dacQFomanica.ro LOCEAFĂROL Nrul 8, 1913. 250 Neavând ce vă mai scrie rămân al Dumneavoastră Detunata, în ziua Cuvioasei Paraschiva anul Domnului 1907. Prea plecaţii şi prea supusii şerb Dascălul Irimie. Asa’si zicea el si asa-1 cunoştea si lumea. * » » y y y Porecla şi-o pierduse cu vremea, de când îi iesise faima dăscăliei si numele acesta, atât de simplu pentru orice muritor, ajunsese pentru dascălul Irimie un titlu de o mândrie suverană, care împrăştia pe faţa lui mai mult egoism şi închipuire, decât o coroană împărătească. Şi dacă stăm a judecă drept, nimeni altul din Detunata nu se putea făli mai mult cu isprăvurile făptuite în vieaţă, decât dascălul Irimie. Din mâna lui a ieşit un sir » t întreg de oameni cu vază: preoţi cu inimă aleasă, învăţători harnici, advocaţi însufleţiţi, doi ofiţeri în armată cu viitor frumos înna-» inte-le şi apoi mulţimea cea mare de Detu-năteni, cari cinstesc si astăzi cu multă recunoştinţă pe fostul lor părinte sufletesc. Toţi cu toţii au gustat din darul făcător de minuni al nuielei dascălului Irimie, dar si din învăţăturile lui frumoase, pline de căldura dragostii de neam, cu toate vremurile grele în care ne sbatem. Nu se temea că vor „auzi pereţii" cum să tem unii dintre cei de astăzi. Mai mult ca oricare altul el înţelegea rostul meseriei sale si tineâ să dea vlăsta- y y relortinere educaţia cea mai lesne de priceput şi cea mai apropiată de sufletele lor. Adunase, prin cruţare şi o stare materială bunicică, căci zicea el: dascăl, dascăl, dar dacă n’ai în coş nu-şi mai ia lumea pălăria de tine, si asa dascălul Irimie mulţumit în toate ale lui aşteptă să sfârşească în pace o vieaţă trăită în cinste şi omenie şi plină de belşugul unor fapte rodnice şi frumoase. Aşa ar fi fost, dacă n’ar fi căzut ca o pacoste afurisita asta de lege. Aproape treizeci de ani slujise mai pe nimica şi acum, când să capete şi el o plată mai de Doamne-ajută, — căci cam spicuise el prin „Telegraful" popii ce-i şi cum stă treaba — acum, să se vadă deodată dat din slujbă, pentrucă nu poate arătă spor în limba ungurească. „Rău!" oftă mereu bietul dascăl, cu toate că scrisoarea cătră consistor îi cam usu- i rase greutatea de pe inimă. O să-i dea de acolo îndrumări ce să facă, o să-l pună bine cu oamenii stăpânirii, ori cu inspectorii, ori o să-l ferească chiar de cruzimea lor şi mai ales de vizitele lor neplăcute. în sfârşit dascălul Irimie avea nădejdi nestrămutate în oamenii noştrii mari, cari sunt şi ei Români ca şi el şi nu-l vor lăsă să piară de ruşinea, de a i se răpi acum la bătrâneţe cinstea dăscăliei. Cu gândurile acestea se frământă zi de zi bătrânul nostru Socrate. Dar răspunsul în<-târzia. Trecuse o lună, trecuse două, trecuseră sărbătorile toate, ale Crăciunului, ale Paştilor; se apropiâ sfârşitul anului şi Veneratul Consistor nu mai dedeâ nici un semn de vieaţă. Dascălul Irimie din tăcut ce eră, deveniâ tot mai tăcut şi mai gânditor. Dăscăliţa îl mai luă cu buna şi când i se ură îl mai tămâia şi cu asprişorul, căci îi eră neînţeleasă turburarea asa din senin si atât y y y de grea a bietului bătrân. „Tu trebuie că ai dat în zodia morţii de ţi s’a înnegrit aşa sufletul!" îi aruncă ea într’o zi printre treburi. Bătrânul oftă odată un oftat dureros si » prelung par’că l-ar fi scos tocmai de sub cătăramba şerparului şi îngână aşa cu glasul nehotărît: „Dapoi, că de-aş muri n’ar fi nici o pagubă!" Apoi îşi luă bâta şi o porni agale spre şcoală, fugind de ochii lumii pe uliţi neumblate. „Mă dă, mă dă!" îşi zicea el într’una în-naintând cu pas trăgănat şi obosit şi cu capul plecat sub greutatea gândurilor. „Mă dă afară, de mă face de râsul lumii. Legea-i lege şi pace. Ungureşte nu ştiu, că de unde să ştiu? Pe vremea mea erau toate pe nemţie. Acum s’au schimbat vremurile, au venit alte legi, eu nu m’am putut schimba cu ele. Ce să fac? Oi plecă şi pace. în faţa legii trebuie să-ţi pleci capul..." Şi învăluit de roiul acesta de gânduri ajunse la şcoală. în curte copiii alergau voioşi încoace şi încolo. Dascălul Irimie s’a oprit la poartă abătut, ca niciodată în lungul şir de ani, de când a călcat pe aceleaşi drumuri. Furnicarul de copii vioi şi sgomotoşi i-a reînviat în clipa www.dacQFomanica.ro Nrui 8, 1913. LUCEAFĂRUL 251 aceea întreg trecutul vieţii. îşi aducea aminte cum Şaguna îl trimisese în Detunata. Par’că acum îl vedea, cum i-a pus mâna pe umăr îmbărbătându-l: „Du-te Irimie, pune-te pe lucru şi fă treabă. Cea mai frumoasă slujbă este la altarul culturii neamului tău“. îndemnul acesta a fost credul vieţii sale de slujitor „la altarul culturii neamului", cum a zis marele archiereu. A venit, s’a aşezat aci. La doi ani s’a însurat, a pus mâna pe o leacă de economie, ceva părăluţe şi a intrat în rândul oamenilor. Cruţător cum eră a început a aduna avere, a cumpărat o viişoară, care-i aducea an de an bani frumuşei şi-i umplea şi butea din pivniţă cu belşug pe vremuri de sărăcie. Şcoala mergea bine. N’a avut pricină cu nimenea şi nici „de sus" nu i-a venit niciodată vr’o supărare. Trecuseră mulţi prin mâna lui, şi să mândria cu cei cari au putut să se ridice din noroiul vieţii. „Eu l-am făcut om!" ziceâ el, când auziâ de succesele vreunui elev de-al lui trimis pe la şcoli streine. „Prin mâna mea a trecut; eu l-am ctoplit întâi şi apoi l-am dat la strungă şi de m’o mai ţinea Dumnezeu oi mai ciopli, căci atâta bucurie am şi eu pe lumea asta!" Asa se mândria bătrânul dascăl oriunde > prindea prilejul s’o facă. Şi acum ce pacoste să dea peste dânsul! Aruncat în stradă în vâltoarea gurilor rele, dat pradă răutăţii bătrânii, care n’o să-l cruţe nici ea cu împunsăturile: „N’ai fost harnic mă, să-ţi păstrezi tistia; te-a dat pe poartă ca pe un om de nimica!" Şi înţăpăturile acestea îl usturau la inimă acum, când le auziâ numai în ecoul închipuirii, dar atunci când s’or năpusti aievea ca plesniturile de biciu asupra fiinţei Iui nenorocite! Stolul vioi al copiilor sburdalnici i-a alungat deodată negura de gânduri urîte şi s’a văzut iarăş dascălul lor, temut câteodată, blând şi îngăduitor de cele mai multeori. Scena aceasta cu întreg farmecul ei vijelios îi înmuiase inima şi bătrânul dascăl prinse a se înnecâ în plâns sub robia gândurilor de mai înainte. Lacrămi mari de durere îi inundară ochii şi cu glasul înnecat de ciudă, strângând cu emoţie mânerul băţului în mână, exclamă tremurând din tot corpul: „Toţi sunteţi ai mei, toţi, toţi; eu vă cresc şi eu o să vă fac oameni!" Apoi strccurându-se aproape neobservat pe uşă, intră în clasă şi după ce îşi mai potoli niţel frământările sufletului, începu a depănă la fraze neînţelese si fără sir dititr’o carte so- t » > sită tocmai dela inspectorat: „A zasztal fabol van kesitve. A zeger tollal van fedezve". O limbă grea, colţuroasă, lipsită de dulceaţa graiului nostru, nu! n’o să o poată învăţă niciodată. O veni examenul şi o vedea ce-o face. De l-o mai îngădui bine, de nu s’o retrage. Unghia în gât nu şi-o poate pune şi pace... Vremea examenului a sosit mai curând, decât ar fi dorit dascălul Irimie. Dela Sibiiu încă îi veni veste, că la încheiere va azistâ un „comisar" al consistorului, încredinţat cu cumpănirea sporului în limba ungurească. Noutatea asta a răscolit din nou durerea si t asa destul de sbuciumată a bietului bătrân. Ce-i de făcut? Să se înţeleagă cu popa, doar or puteâ potoli năcazul. Şi s’a dus la popa, cu toate că nu-1 prea aveâ la stomac, de când acesta începuse a primi congruă, „încă o leafă peste ăle multe" cum ziceâ dânsul. Preotul, un om din vremea nouă, înţelese fără multă bătaie de cap durerea nemângăiatului apostol şi fără a-i insuflă multă nădejde începu a-1 îmbunâ: „O să fie toate bune, o să aranjăm noi treaba. Luni acum vine comisarul, vom da examenul cu Dumnezeu să ne ajute şi pe urmă vom vedeâ... îi mai reteză şi d-ta gâtul la vr’un curcan d’ăia, îi mai desface butea cu „ruginiţii" şi vom căută să împăcăm şi varza şi capra." Dascălului Irimie îi tremurau glesnele de teama cheltuielii. Cam pricepeâ el unde bate popa. Şi pentru a-i tăiâ pofta începu a se răsti: „Ce curcan, părinte, că şi alaltăieri mi-a supt dihorul unu! Ruginit! Hei, cât mi-am sgăriat eu palmele, până l-am văzut în bute!" Preotul însă, care de multă vreme aveâ pic pe butea dascălului, eră neînduplecat: „Ce să-i faci năcazului, rosti el cu o compătimire prefăcută — din două rele alegi pe ăl mai mic. - Dacă n’ar fi legea, dar legea-i dată dracului! Ai văzut ce ziceâ „Gazeta"! — Da, dar „Telegraful"... se mângâia bătrânul. www.dacQFomanica.ro 252 LUCEAFĂRUL Nrol 8, 1913. — Lasă „Telegraful", ăla se scaldă în alte A sosit şi ziua fericirii copiilor. Curăţei, ape!" întrerupea cu răutate preotul... cu picioruşele aproape sângerate de sgă- A. Diirer: lsus Hristos pe muntele Golgota. „Atâta-mi mai trebuie, să mă bag şi ’n vreo sărăcie", oftă dascălul întorcându-se abătut spre casă. rieturile aspre ale spălatului, îmbrăcaţi în cămăşi şi izmenuţe curate, cu fiţionii încă uzi şi prelinşi pe lângă urechi se înşirau www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1913. LUCEAFĂKUL 253 grupuri-grupuri spre şcoală mai puţin gă- împodobi clasa. Dascălul Irimie îi primiâ lăgioşi ca altădată, mai serioşi şi stăpâniţi la intrare, aşeză cununile pe păreţi şi în jurul A. Diirer: Isus Hristos bătut şi batjocorit. de o demnitate sărbătorească. Fiecare ducea mesei şi pe urină-i împărţiâ, pe cei{mai buni pe mână câte o cunună de flori, adunate în băncile dinnainte, pe cei mai slăbuţi în fir cu fir pe luncile Detunatei, pentru a urmă. începuse şi un examen de probă, când www.dacQFomanica.ro ‘J54 LnCKAFĂFîUL Nrul 6, 1913. iată că se anunţară pe la uşă oaspeţii: Tistia cu luare aminte copilul prin bănci, oameni satului greoaie şi îngâmfată; părinţi cu stare, de tot felul intrau agale şi se înşirau unii A. Diirer: Isus Hristos cade sub povara crucii. mânaţi în fruntea clasei de puterea averii, dealungul păreţilor, alţii se ghemuiau în bănci câte-o văduvă sfioasă, ascunzându-şi prin îndesând copiii unul într’altul. mulţime hainele sărăcăcioase şi căutându-şi în sfârşit sosi şi comisarul, un om bine www.dacQFomanica.ro Nrnl 8, 1918 LUCEAFĂRUL legat, cam roşcovan c’o bunătate veselă în turi din tinereţe. — în urma lui veniâ prefaţă, cu ochii mici, scrutători şi vioi, un „oinu otul şi încă doi străini, necunoscuţi, poate A. Diirer: Isus Hristos e aşezat în groapă. dracului", cum i-ar zice muierile ori un „fecior de Iele" cum îi zicea preotul, de care-l legau, ce e drept, amintirile plăcutelor aven- însotitorii comisarului, ori cine ştie, nescai oameni de-ai stăpânirii încredinţaţi cu ridicarea din slujbă a dascălului Irimie. www.dacQFomanica.ro 25ii LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1913. în faţa acestei neaşteptate vizite bătrânul dascăl îngheţase cu mâna pe nuia. Abia a putut îngână câteva vorbe la salutul prietinos de altcum al comisarului. Examenul n’a fost tocmai mulţumitor, ba dimpotrivă, după cum se putea ceti pe faţa părinţilor, a arătat o scădere faţă de anii trecuţi. Copiii răspundeau cu sfială şi gângă-vind într’una. în câteva rânduri domnul comisar a zis: „nu-i asa băieţaş", si odată l-a umflat râsul şi pe el şi pe ceilalţi domni şi râdeau, de se cutremură catedra cu scaune şi cu masă cu tot. Bagseama n’or fi ştiut băieţii la ungureşte, căci în urmă se întrebau domnii aşa ca ’n batjocură unii pe alţii: — Mibol van a zastal kesitve? — Mivel van a zeger fedezve? şi răspundeau tot ei râzând: — A zastal tollal van fedezve; — A zeger fabol van kesitve. Dascălul Irimie se scuză în dreapta şi în stânga: „N’am prea avut vreme şi de asta. Copii sunt mulţi, 87 anul ăsta, da eră să fie 95, da 8 s’au lăsat, 5 s’au suit la munte şi 3 au plecat în ţară. Obiecte încă sunt multe, uite e computul, e geografia, e istoria patriei, e cantul, şi eu îs numai o putere. Să fiu tânăr, hei ce-ar mai fi să mai fiu de douăzeci şi opt de ani, cum am fost odată, dar acu am şaizezi fără doi şi slujesc de aproape treizeci de ani „la altarul culturii noastre naţionale" şi apăsă bătrânul cu glasul frumoasele cuvinte ale marelui Mitropolit Şaguna. Preotul îi făcu semn să încheie. Comisarul dori să asculte o cântare. Se ridicară toţi cu sgomot şi dascălul Irimie începu bărbăteşte şi cu fruntea ridicată de o mândrie înălţătoare: 1 Astăzi fraţilor români, Ne vedem şi noi stăpâni... Copiii îl urmăriră cu însufleţire, iar Ia sfârşit părinţii înduioşaţi până la lacrimi exclamau satisfăcuţi: » „E bine destul, noa! Nu poţi aşteptă mai mult dela un om singur!" Comisarul a rostit câteva cuvinte de laudă şi n’a uitat să spună că-s vremurile grele şi că s’au înăsprit legile învăţământului, băgând la fiecare vorbă câte-un fier înroşit în inima dascălului Irimie. Protocolul nu l-au încheiat aci. Erau lucruri mari de trecut în el şi trebuiâ multă chibzuială şi bătaie de cap, — ziceâ popa — până ce s’o puteâ iscăli. „Am să pun eu treburile la cale", şopti el în urmă la urechea bătrânului — „d-ta dă fuga şi fă pe-acasă rânduială de ceva udă-tură!" Ce eră să facă bietul dascăl. S’a strecurat cum a putut printre mulţime şi a năpădit pe capul bătrânii: „Vezi de-un curcan, ia-1 pe ăl mai slab si să nu întinzi la mâncări, că de-i sta să le dai, ăştia-mi mâncă şi urechile. Vin dă-le din butoiaş şi mai pune-le şi apă, că nu le-oi desface eu acum „ruginitu" că n’au săpat ei la viţă! Să nu le torni la băutură, cum ţi-e treaba, auzi, că mă bagi în pământ"! Dăscăliţa nu eră nici ea cu mâna spartă. Fusese fată de oameni cu stare şi ştia preţui avutul. De aceea când a auzit că-i vin oaspeţi la masă a început a se tulbură ca o volbură: „Să ţi-i fi luat dracul cu tine cu tot, că mai sunt dascăli în lumea asta, dar nu mai umblă după atâta cinste!" Nu voia cu toate acestea să rămână de ruşine. Si-a sufelcat mânecile, s’a încins cu şorţul cel alb de bucătărie şi cât te-ai şterge la ochi oala cea mare cu două toarte clocotea cu două găini în ea ca la nuntă. De curcan nu s’a îndurat. Prea ar fi fost pagubă mare. Aşa a tăiat două găini, cari şi aşa cloceau şi nu mai eră chip să ouă, — o să lungească cu ele o zamă, ca pe vreme de foamete să le taie domnilor şi gustul beuturii. Dascălul Irimie a rămas foarte mulţumit » cu aranjamentul bătrânii. Popa însă şi ceilalţi oaspeţi şi mai cu seamă comisarul ste-teau ca opăriţi în jurul castronului, mare cât o burtucă, în care puteâ lesne înnotâ o raţă cu câţiva pui. „Slabă întăritură" îşi gândeau ei, pe vreme ce dăscăliţa le îmbiâ şireata cu vorbe dulci câteun scaun de şedere. „Să vedem de protocolul ăla!" rosti preotul cu o vădită nemulţumire. Dascălul Irimie tresări. Un fior rece îi trecu deodată prin întreg corpul şi tremură ca prins de friguri. Nu puteâ decât să îngâne www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 2.07 Nrul S, 1913. cu glasul stins îmbierile prietenoase ale femeii: „Dar poftiţi domnilor, faceji-ne cinste, părinte, domnule comisar, poftiţi domnilor şi D-voastră!.. Mai mult de ruşine decât de dragul mâncării, s’au pus să soarbă câte-o lingură, au luat şi câte un picior din găină, care însă mai mult le-a întărîtat foamea, decât să le-o stâmpere. Cana de vin încă n’a lipsit, un cigliir oţetit şi rău, de prindeau măruu-taele rugină de el. Preotul nu s’a mai lăsat momit, ci a provocat categoric pe comisar să scoată protocolul. Dascălul Irimie îngheţase. Tot cuvântul comisarului îi intră ca un cuţit în inimă. Mai ales unde vorbea de „lex Apponyi articolul 37 §. 9“ care zicea: „precumcă dascălii de legea veche, dacă nu pot arătă spor mulţumitor în limba ungurească sunt a se da afară din slujbă", mai ales aci, la partea asta bătrânul Socrate par’că deşertase el întreg paharul cu venin. . După ce-şi mai veni în fire, începu a se tângui cu glas rugător: „Dar oare n’am putea-o potoli cumva, domnule comisar, uite, nu de altceva, dar ruşinea . .. > — Destupă butea cu ruginiţii şi vezi de pârjoleşte vr’un curcan, altcum de geaba te milogeşti aci“, îi şopti popa aspru la ureche. Ce eră să facă bietul dascăl! Vin o mai da Dumnezeu, anu-i bun, curcanii iar nu s’or urzică toţi, dar dăscălia dacă o pierzi nu mai dai de ea până-i lumea. Şi aşa mai de silă, mai de nevoie s’a coborît dascălul meu tot fuguliţa la butea cu ruginitu, pe vreme ce dăscăliţa jumuleâ învăpăiată un curcan, de n’o fi avut zece chile, apoi n’a avut nici unul. Şi de câte ori se gătâ vinişorul, ce vin, de te ridică în slavă, nu altceva, preotul cereă cu asprime să se iscăliască protocolul şi atunci ca prin minune dispărea de pe masă ulciorul, pentru a se arătă iarăş greoi şi aburit, plin aproape cu vârf de nectarul profiriu, cu miros îmbătător de tirighie. Curcanul rumen a deschis şi mai mult gâtlejul oaspeţilor aşa încât preotul cereă mereu iscălirea, iar vinul păreâ că nu se mai isprăveşte. Dascălul Irimie se pusese pe gânduri. Cu fiecare cană păreâ că-şi rupe o părticică din inimă. „Munca mea şj su-duoarea mea cum se împrăştie", se tânguiâ el, de câteori desfăceâ cepul. Când a văzut, că domnii s’au aşezat cu nădejde la masă cu gând să-i pustiiască vinul, nu s’a mai putut stăpâni şi când preotul a cerut din nou să se încheie protocolul, s’a ridicat de pe scaun şi a început cu lacrămile în ochi: „Domnule comisar şi domnilor, eu... din cât am putut am făcut; iscăliţi protocolul, ori nu-1 iscăliţi, mie mi-e tot una. De mi-ti luă şcoala, luată să fie, uite-o acolo, unde e. Datoria mi-am făcut-o în cinste si omenie. i De aproape treizeci de ani slujesc la altarul culturii neamului, cum a zis marele arhiereu Şaguna. De-ţi crede cu cale, că mai sunt vrednic, bine de bine, de unde nu eu... mai mult nu pot“... Eră să mai spună două vorbe, dar l-a înnecat plânsul şi s’a lăsat obosit pe scaun. La vreo. câteva zile preotul îi strigă voios dascălului Irimie peste ulucii porţii: „Nu ţi-am spus eu dascăle, că nu-i dracii aşa de negru, cum îl ţine lumea?" „Vezi, tot „Telegrafii"... grăi dascălul. „Da de unde! Ruginitu dascăle a făcut minunea . Gheorghe Stoica. Mâne trebuie să plec, Făr’ a mai priui-o, Ah! şi ’n lacrimi să-mi înnec Cel din urmă-adio! Cântec. Plec şi n’am să mai reviu Niciodată, poate: Ah! şi suflefu-ji zglobiu Ua uită de toate . . . Trebuie să plec curând . .. Rămâi sănătoasă! Ah! şi plec cu tine ’n gând, Dulcea mea crăiasă! St. O. losif. 2 www.dacoromanica.ro 258 Luceafărul ttrul 8, 1913. Românii din America. — O călătorie de studii in Statele-Unite. — II. Ocupaţiunea lor. — Muncă şi câştig. Românii din America nu trăiesc risipiţi şi, cu toate că aproape toţi sunt plugari, nu muncesc pe întinsele f a rin e (moşii) din America, ci trăiesc la oraşe, în grupuri mai mari sau mai mici, si sunt cu totii muncitori de fabrici. Dintre cei aproape 100.000 de Români mai bine de jumătate trăiesc în Statele O li io şi Pen n s y 1 va n i a, iar restul în alte 4—5 State: Indiana, Illinois, Michigan, Montana. în Statele Oh io şi Pennsylvania se găsesc şi cele mai puternice colonii româneşti: 4500 de Români în Youngstown (alte vreo 4000 în orăşelele din jur); peste 2000 de Români în Cleveland (care pe vremuri a fost cel mai puternic centru românesc, dar azi nu mai este căutat de Români, fiindcă lucrările merg mai bine în alte părţi); peste 1000 în Al li an ce; 300—500 în Canton, A k r o n, Cincinnati, Nevvark (toate în Statul Ohio); peste 1000 de Români sunt în oraşele Sliaron şi Farrell; mai multe sute în Erie, Pittsburg, Philadelphia (toate în Statul Pennsylvania). Puternice colonii româneşti sunt în De t roit (Statul Michigan: peste 2000 Români); Chicago (Statul Illinois: 2000—3000 Români); In-diana-Harbor (Statul Indiana: peste 1000 Români); I n d i a n o p o I i s, Gary, Aurora si alte oraşe. y » Şi pretutindeni în aceste State (afară de Statul Montana unde trăesc vreo 800 de Români ca ciobani) toţi Românii, aproape fără deosebire, sunt muncitori de fabrică. Emigranţii de deosebite naţionalităţi au în America deosebite ocupaţii. Grecii şi Italienii sunt negustori de poame şi cofetari; Evreii negustori sau agenţi; Germanii meseriaşi (mai ales tâmplari); Suedezii şi Norvegienii tăietori de păduri; Elveţienii farmeri (fermieri); Italienii de Sud (Sicilia şi Calabria) lucrători la drumurile de fier şi şoselele publice; iar Românii, alături de Unguri, Slovaci şi alte popoare (Urmare). din Răsăritul Europei — se îndeletnicesc cu munca cea mai grea: munca în fabrici. De altminteri în America câştigul de pe munca câmpului* e tot aşa de mare ca şi câştigul din fabrică. Poate chiar mai însemnat, pentrucă traiul dela ţară nu-ţi dă atâtea prilejuri să cheltuieşti. Români cari să se îndeletnicească cu o meserie oarecare sunt puţini şi nici aceştia nu sunt în stare să dea înainte, pentrucă aproape nici unul nu urmează în lumea nouă meseria pe care a învăţat-o în lumea veche. Am cunoscut mulţi cari acasă au fost cis- t mari, iar aici s’au făcut brutari, băcani sau măcelari; altul a fost acasă cojocar, iar în America s’a făcut croitor sau bărbier etc. Fiecare îşi alege o meserie nouă, pe urma căreia nădăjdueşte să trăiască mai cu uşurinţă, apelând la sprijinul Românilor! Toţi aceştia trăesc din fărâmăturile ce sunt în stare să rupă din câştigul muncitorilor români, cari numai ei câştigă deadreptul dela Americani. Toată această clasă de aşa zişi meseriaşi, Ia cari trebuie să adăugăm şi clasa cărturarilor noştri, sunt un balast pe care trebuie să-l supoarte muncitorimea română, care a clădit si susţine tot ce este românesc în » » America. Din fărâmăturile de câştig ale acestor robi moderni trăesc toţi ceialalţi Români: agenţi, funcţionari de bancă, negustori, meseriaşi şi preoţi. în ce priveşte fabricile, emigranţii români preferă fabricile de fier şi oţel, turnătoriile şi topitoarele, unde sunt mai bine plătiţi, fiindcă munca este mai grea. în aceste fabrici munca urmează fără întrerupere, şi ziua şi noaptea, şi Duminecile şi în zilele de sărbători. în câteva fabrici muncitorii lucrează numai 8 ceasuri, asa încât lucrătorii se schimbă de 3 ori pe zi. în cele mai multe fabrici însă muncitorii lucrează 12 ceasuri pe zi, — o săptămână ziua, în cealaltă noaptea. Şi în aceste fabrici Românii, alături de Unguri şi Slovaci, îndeplinesc munca cea mai grea. Puţini dintre ei ajung foreman-i www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1914 LtidiA^ĂituL 259 (supraveghetori) şi aproape nici linul boss (şef de'atelier). Parte dintre ei sunt simpli muncitori (laborer) cărora zi de zi li se spune ce să lucreze, parte au job-ul (job-lucru), muncă anumită pe care o fac zi de zi, an de an. Plata lor variază între 20 şi 40 cenţi pe ceas (1 coroană şi 2 coroane pe cias), aşa încât pe zi ajung la un câştig de 2 dolari până la 4 dolari (10 până la 20 coroane). Plăţi mai mari de patru dolari pe zi (fără ore suplementare) puţini Români au. Ocupaţiile mai uşoare şi mai bine plătite Americanii si le rezervă lor si la ai lor. > > * ' in presa românească din America de multe-ori s’a scris despre coloniştii români din America. A vorbi, însă, despre coloniştii români, dând cuvântului adevăratul lui înţeles, însemnează a nu cunoaşte vieata si îndelet- » > » nicirile Românilor din America. Emigranţii noştri români azi sunt încă aproape toţi călători, cari au venit aproape fără excepţie numai cu gândul de-a câştigă cât mai mulţi bani si în vremea cea mai scurtă, pentru a putea plăti datoriile de-acasă. Nimic nu dovedeşte mai mult că cei mai mulţi dintre emigranţii români de azi se gândesc să se înapoieze în ţara veche, decât faptul că foarte puţini (poate nici o sută) sunt cetăţeni americani şi foarte puţini cer să li se libereze „hârtia întâiu" (first papei), în care se cuprinde declaraţia că vreau să se încetăţenească. (Pentru a ajunge cetăţean american trebuie să fi petrecut în America cel puţin 5 ani şi „hârtia întâiu" trebuie s’o ai de cel puţin 2 ani). In America întreagă nu sunt nici 50 de colonişti români, cari să lucreze pământul pe riscul propriu, deşi în ceie mai multe State guvernul oferă, gratuit, fiecărui colo-nist câte 160 acre (vreo 30 jugere) de pământ. Pentru a putea lucră pământul îţi trebuie însă capital, ca să-ţi poţi cumpără vitele şi acareturile necesare şi să plăteşti muncitorii, — iar Românii noştri nu aduc în America capitaluri, ci merg ca să-şi câştige capital. Agricultura este, de altă parte, împreunată cu grijă multă şi risic. J)e aceea Românii noştri îşi aleg munca mai grea dar fără grijă: munca în fabrici, care nu cere nici cunoştinţi pregătitoare, nici capital şi nici nu e împreunată cu risic. Lipsa aceasta de capital a zădărnicit şi încercările, de-acuma sunt 4-5 ani, de-a întemeia o colonie românească în peninsula Florida. Pământul într’adevăr este foarte bun şi ieftin, clima caldă şi sănătoasă, — dar pământul este necultivat. Trebuie curăţat, canalizat şi trebuie să aştepţi 2-3 ani de zile până să aducă roade din vânzarea cărora să poţi trăi. Agenţii americani — şi Românii cari s’au pus în serviciul lor — au spus adevărul când vestiau că în America întreagă nu este pământ mai fertil decât în Florida, dar n’au găsit de cuviinţă să le spună cumpărătorilor că au lipsă şi de oarecare capital. Mulţi Români şi-au băgat atunci toate economiile în cumpărare de pământuri, ca ajungând apoi în Florida să se convingă că au pământ bun, dar n’au putinţa să-l lucreze. Şi Românii noştri, păgubiţi dar mai bogaţi cu o experienţă, s’au întors în fabrici şi tot în fabrici s’au dus si ceice au venit de-atunci t încoace din lumea veche. Lipsa aceasta de capital, alături de lipsa de cunoştinţe pregătitoare, este cauza că nici meseriaşii noştri nu pot da înainte, voind să ajungă ei patroni. Numai salonerii (sa-loon = cârciumă americană, în care se vinde r* bere şi rachiu, fără mâncare) mai reuşesc să trăiască pe urma acestei ocupaţii mai., domneşti, deoarece marile fabrici de bere le pun la dispoziţie capitalul necesar în schimbul obligamentului de a cumpără berea dela ele. Dar şi acest ram de câştig piere pe seama Românilor, căci o nouă lege, votată în toamna anului trecut, dă drept de-a avea salon numai cetăţenilor americani. Astfel emigranţii români sunt şi rămân aproape fără excepţie muncitori de fabrică, în rândul întâiu muncitori în fabricele de fier şi oţel, al căror număr, în 1911, a fost de 13.853. Nu se poate tăgădui că munca aceasta este bine plătită, dar este şi istovitoare şi primejdioasă. Vara mai ales, când bântue călduri aproape tropicale, sărmanii noştri Români o duc greu, deoarece în fabricele 2* www.dacQFomanica.ro 2(io LUCEAFĂRUL ttrul 8, 19lL acestea nu se mai stinge taierul (cum numesc Românii focul, deoarece foc în limba engleză are înţeles scabros). In acest răstimp se întâmplă şi cele mai multe nenorociri. Mai ales în anii dintâi ai emigraţiei române, când emigranţii români n’aveau dela cine să întrebe cum se lucrează în aceste fabrici, unde nu se puteau înţelege cu foreman-ii şi boss-ii americani, nenorocirile erau dese. La neîndemnarea Românilor se mai adăugă apoi şi oboseala nopţilor nedormite. In aceste iaduri îşi petrec Românii noştri cea mai mare parte a vremii ce o petrec în America, 12 şi uneori şi mai multe ceasuri pe zi. Unica inângăere a lor este pedia. (Plata se face tot la două săptămâni, de obiceiu Sâmbăta, care se numeşte „pay-day“, zi de plată. Din acest cuvânt Românii noştri au format un cuvânt româno-american pedie, dându-i înţelesul de plată pe două săptămâni). Pedia cea mai mică pentru un muncitor care nu pierde vreo zi de lucru este 25.dolari. Câştigul lunar cel mai mic este, prin urmare, 50 dolari (250 cor.). Muncitorii mai în- deniânateci şi statornici câştigă însă şi 100—120 dolari pe lună (500 - 600 cor). Din pedia aceasta Românii noştri îşi plătesc mai întâiu bortul şi datoria la saloane. Sub bort (englezeşte board-masă si locu- • i inţă) Românii noştri înţeleg toată întreţinerea: locuinţă, masă şi spălatul rufelor. Bortul costă pe lună 14—18 dolari, după cum într’o cameră locuesc 2-3 sau mai mulţi j chiriaşi. Mai ales la început, locuinţele lăsau foarte mult de dorit sub raportul curăţeniei. Românii noştri, emigraţi cu gândul de a face cât mai multe parale şi în vreme cât mai scurtă, preferau să doarmă câte 2 inşi într’un pat, câte 4-5 inşi într’o cameră mică şi joasă (cum sunt în general locuinţele în America), numai şi numai casă poată economisi 3—4dolari mai mult pe lună. Şi patronii borturilor profitau şi ei de această sgârcenie a bieţilor noştri muncitori, aşezând tot mai multe paturi într’o chilioară mică. Astăzi în această privinţă stăm mai bine în cele mai multe locuri. Datoria la salon este mai mare sau mai mică, după cum este omul. Beutura fiind www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1918. LOCEAFĂRCJL 261 foarte ieftină: o halbă de bere 5 cenţi (25 bani) — berea este beutura de căpetenie în America — trebuie să fii beţiv ca să cheltuieşti 0 sumă mai mare pe lună. în general se poate spune, că un muncitor cu o pedie de 25 dolari (50 dolari pe lună) poate să economisească pe lună 20 dolari (100 cor.). Cei cari ştiu să facă economie, îşi văd de lucru si nu schimbă fabrica tot la 3—4 luni, câştigă şi mai mult şi pot să economisească pe lună 30—40 dolari (150-200 cor.), fără să ducă vreo lipsă. Intre cei dintâi emigranţi români în America vor fi fost, fără îndoială, mare parte şi aventurieri, cari au părăsit patria ca în lumea nouă să facă averi cum au făcut atâţia alţii, iar în lumea veche să li se piardă şi amintirea. Majoritatea covârşitoare a emigranţilor români au alcătuit-o însă în trecut si o alcătuesc si acum oamenii » J năcăjiţi, cari au părăsit vatra strămoşească ca în lumea nouă să-si încerce norocul si » 1 să câştige atâta ca să-şi poată răscumpără moşiile încărcate de datorii. Şi an de an s’au plătit, în Ungaria, mii şi sute de mii de coroane cu bani româneşti din America şi an de an s’au cumpărat sute şi mii de jugăre de pământ cu banii trimişi de cei ce au plecat în America cu gândul să nu uite de cei de-acasă. Astăzi, ajutorul bănesc anual ce-1 primesc Românii din Ungaria trece peste 30 milioane coroane. Pentru a se trimite o astfel de sumă ar fi deajuns ca a treia parte a Românilor din America, 30.000 de emigranţi, să trimită câte 1000 de coroane pe an. Suma aceasta medie este însă departe de realitate. Sunt emigranţi români, cari trimit anual câte 2000 până 3000 coroane. Astfel numai ciobanii din Po-iana-Sibiiului, cari păzesc turmele de oi din Montana, trimit în satul lor an de an aproape 1 milion de cor. Din Youngstown, unde trăesc azi cei mai mulţi Români, s’au trimis în anul trecut peste 3 milioane de bani româneşti. Adresându-ne băncilor mai mari americane, cari se ocupă cu trimiteri de bani, am putut controla trimiterea alor peste 28 milioane de coroane. Şi sume însemnate se trimit prin agenţii recunoscute sau în scrisoare recomandată, iar cei cari se întorc acasă duc banii cu ei. Nu este nici o exa- gerare dacă afirmăm, că în anul 1912, care a fost atât de critic în Ungaria, emigranţii români din America au trimis la ai lor aproape 40 milioane de coroane. Acesta nu este însă întreg câştigul care se realizează în America. An de an se pierd nenumărate zeci de mii de coroane încredinţate agenţilor necunoscuţi. Agenţiile cari Cassierul societăţii din Youngstown, cu eşarpa de cassier. se ocupă cu trimiterea de bani cele mai multe sunt înfiinţate de oameni fără capital, cari vreau să trăiască pe urma câştigului uşor ce se poate realiză din acest ram de afaceri. Neavând însă capital, ca să-şi câştige un capital oarecare operează cu banii daţi lor spre expediare şi aşteaptă să primească bani dela alţi clienţi ca să trimită t f banii clientului mai vechiu. Şi aşa o încurcă de pe-o zi pe alta, trimit banii cu întârzieri de săptămâni şi luni de zile, întrebuinţează www.dacQFomanica.ro 262 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1913. o parte a banilor spre scopurile lor şi când iui mai au încotro dispar din oraş şi trec în alt stat, unde îşi schimbă numele şi încep vechea meserie dela început. Unii dintre aceşti agenţi ajung departe. Schimbă numele agenţiei în „bancă", primesc depozite după cari nu plătesc însă dobândă, dau împrumuturi si fac tot felul de afaceri financiare ca » apoi într’un moment de criză, când oamenii vreau să-şi ridice depozitele, să declare falimentul. Şi între aceşti agenţi-bancheri cari lucrează cu Românii sunt oameni de toate neamurile: Români, Unguri, Evrei din România şi Ungaria si alţii. Toţi ştiu vorbi româneşte si au la îndemână vreun ziar românesc care le face reclamă („Deşteaptă-te Române" şi „Steaua Noastră" din New-York, „Lumea nouă" din Chicago şi a.). Ştirea că „Albina" din Sibiiu a hotărît înfiinţarea unei sucursale în New-York a fost » primită de toţi Românii din America cu mare bucurie. A fost însă o fatalitate că izbucnirea crizei financiare în Ungaria a împiedecat realizarea acestei hotărîri. „Albina", cu încrederea de care se bucură nu numai la Români, ci şi la Unguri şi Saşi, ar fi putut concentra în scurtă vreme trimiteri de bani de 40-50 milioane, mântuind în acelaş timp nenumărate zeci de mii de coroane bani româneşti ' » ce se pierd prin mânile agenţilor necinstiţi. (Va urmă). |on ios|f Şchiopul. înviere. Glas de clopote vesteşte învierea lui Hristos, în grădina cu cruci negre Ard făcliile frumos. Par’că-i sufletul: schintee Tremurată ’ncet de vânt, Ce-a ieşit să vadă-aievea » învierea din mormânt. însă ’n marginea grădinii Unde rugă nu-i, nici plâns Si făclia cea din urmă > De prin alte vremi s’a stâns. Peste cruci se cerne jalnic Noaptea ulmilor pletoşi, Or fi morţii din morminte, Ori sunt viii păcătoşi? Ecaterina Pitiş. Pământul se cutremurase, S’a ’ntunecat în miezul zilei, Iar sus pe Golgota murise Isus împărţitoru! milei. Apostoli şi mironosiţe Erau cutremuraţi de-un dor i De-a mântui sfintele moaşte Şi-a le ’ngropâ în legea lor. Pilat nu le-a ’mplinit rugarea. Cesarul poate se temeâ Că luat de dânşii trupul rece Cum prorocise — va ’nviâ. Ouă roşii. Maria Magdalena însă, Cea credincioasă lui Isus, A înroşit un coş de ouă Şi cinste lui Pilat le-a dus. Pilat uimit de-aşa minune Uitându-şi gândurile grele I-a zis Mariei-Magdalene Să ceară ceva pentru ele. S’a înroşit mironosiţa Şi-a îndrăznit să-l roage ’ncet: „Dă-mi mie trupul de pe cruce A lui Isus din Nazaret"... Pilat s’a turburat o clipă, S’a hotărît apoi să-l deie. A luat din mâna ei poclonul... Ce să se teamă de-o femeie? A'lironosiţa ’nvingătoare Cu doi apostoli mai străini Culcară ’ntr’un mormânt depiatră Pe cel încununat cu spini. S’a străjuit apoi mormântul Şi piatra se pecetlui, Dar cel ce-a întrupat cuvântul A înviat a treia-zi. Maria Cuitţan. www.dacQromanica.ro ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" ~igTr%7^r?3yTyr>5sr--^- KrgKîr-?3?^ra7^rTn>rirn-Kq- y^pgr^crrya-Ha ~-T»gc^KrBaT7PgrK??~i Arhanghelii de Universitarii Ungurean şi Pruncul nu mai dansau de mult. Ei se aşezară la masa notarului într’una din camerele birtului şi, cu ceilalţi oaspeţi ai lui Iosif Rodean, ciocneau mereu paharele, discutau aprinşi, cântau într’o larmă mare. Doamnele cu domnişoarele şi cei doi logodnici se duseră acasă îndată după miezul nopţii. Bărbaţii, singuri acum, începeau adevărata petrecanie cu beutură. Părintele Murăşanu veni, pe la un ceas din noapte, la masa lor, beii un pahar de vin ciocnind cu notarul, apoi se depărtă şi el cu fetele şi cu preoteasa. Clericul nu voi să meargă acasă. Elenuţa îi zâmbi cu atâta farmec la despărţire, îi zise aşa de dulce „la revedere", îi strânsese mâna cu atâta prietinie, încât Va-sile Murăşanu simţi o voie de chef ca niciodată. Dansă fără încetare cu fetele din sat, începu să spună strigături, eră neobosit. Birtul întreg vuia mereu, părând că larma multă o să-l spargă. între jucători se arăta mereu şi Ghiţă. ’ Advocatul Poplăcean se trezi ca dintr’un somn, proaspăt, cu sete nouă de beutură. Dupăce vreo două ceasuri nu spusese aproape nimic, şi moţăia mereu de somn, acum nechezatul lui se auziâ mereu. Bătrânul acesta putea trei nopţi în şir să nu se culce, îi eră destul să moţăe un’ ceas-două, ca să continue, tot cu mai mare plăcere, cheful. Celalalt advocat, Petru Stoica, abia acum ajunsese în stadiul acela al beţiei, în care unii oameni îşi simt mintea mai limpede, mai strălucitoare de inteligenţă. El discută acum, cu multă aprindere, cu universitarul Pruncul. Din cum ascultau şi din cum se amestecau cu toţii în discuţia asta filozofică, se vedeâ că toţi sunt atinşi bine de puterea vinului. Altfel, pe cei mai mulţi oameni, chestiile aceste abstracte nu-i interesează. „Admit şi eu, ziceă Pascu, să nu credem decât ceeâce vedem şi ce putem pricepe. Admit că materia e singură şi vecinică. Dar nu pot să cred că materia asta nu-i stăpânită de anumite legi. Legile acestea Ie vedem în fiecare clipă. Nu zic că legile acestea sunt croite de-o putere superioară, însăşi materia şi le-a făcut ca să fie stăpânită prin ele. Materia oarbă e brutală. I. Agârbiceanu. (Urmare.) — Dar nu vezi dumneata că în lumea asta totul e brutalitate? îi răspunse repede Pruncul. Nu vezi dumneata că totul se întâmplă în lume orbeşte? îndată ce admiţi o lege, trebuie să admiţi şi o inteligenţă. Da, sunt forţe în materie, dar’nu sunt legi; în legi trebuie să descoperi o finalitate, o ţintă. — în legile materiei îţi descopăr o ţintă, răspunse zâmbind superior Pascu. Conservarea sau învierea continuă a materiei, a lumii întregi, e ţinta legilor sale. Iată, de pildă, să luăm trupul omenesc, numai cine nu-l cunoaşte poate spune că nu-i stăpânit de legi. Să luăm inima, tubul digestiv, aparatul respirător, toate acestea nu-s conduse de legi ? Şi legile acestea au altă ţintă decât să conserve individul şi să-l propage mai departe? — Da, sunt legi acestea, zise doctorul Prinţii. Organismul nostru nu-i decât un complex de legi. Toate funcţiunile trupului se întâmplă c’o regularitate uimitoare, până când organismul e sănătos. Numai cât eu cred, că pe calea ce aţi apucat nu veţi reuşi să deslegaţi niciodată chestia dela care aţi pornit. Ori le zici forţe, ori legi, singur mecanismul materiei nu explică vieaţa. — He-he-he! făcu bătrânul Poplăcean,ştiam eu că îmblătesc paie oamenii ăştia. Nu explică vieaţa! Nici nu se poate aşa ceva! — Ba se poate foarte bine, zise cu mânie Pascu. Vieaţa nu-i decât un lanţ nesfârşit de legi, din care tot ce există se înnoeşte din nou şi se va înnoi, sub alte forme totdeauna. Pentrucă materia e vecinică, e mama noastră a tuturor. — Şi totuş rămâne încă să ne explici ce e vieaţa", zise Ghiţă, care în clipa aceea se ivi la masă. „Dumneata poţi să glumeşti, domnule Rodean, dar ce susţin eu e rezultatul multor cercetări ştiinţifice şi al multor metafizice", zise Pascu. Dar băgând de seamă, că Ghiţă zâmbeşte mereu se înfurie deodată şi adause: „Ei bine, să ştii dela mine că eu nu cred în creaţie, nu cred în Dumnezeu, nu cred în suflet şi vieaţa viitoare. Acestea toate-s fleacuri", zise el cu mânie. „Colosal!" se auzi vocea groasă a lui Ungurean. www.dacQFomanica.ro 204 LDCEA.FĂRDL Nrul 8, 1913. „Mărturisirea asta de credinţă nu-ţi ajută nimic, domnule Pascu, zise Ghiţă zâmbind. N’ai făcut decât să despopulezi vieaţa, s’o areţi şi mai pustie şi mai neînţeleasă. — Dumneata crezi în creaţia lumii?" îl întrebă cu batjocură Pascu. ’ „Se poate să cred. Dar eu nu răspund, fiindcă eu nu mi-am pus de gând să explic vieaţa. — Asta-i, luă cuvântul Pruncul. Trebuie să admitem, că nu pricepem nimic. Toate legile dumnitale nu-mi explică nimic. Că de-mi vei spune, că inima mea bate ca să pună în circulaţie sângele, te voiu întreba, că lipsă am de această circulaţie? Şi de-mi vei răspunde, că e necesară circulaţia susţinerii organismului, pentru vieaţa lui, te voiu întrebă, că ce sens are organismul ăsta să trăiască, dacă odată va muri? Şi de-nii vei zice ca să propage specia omenească, îţi voiu răspunde, că ce sens are această propagare de care eu nu-mi voiu mai putea da seama şi care va scoate la iveală fiinţe a căror vieaţă e tot aşa de neînţeleasă ca şi a mea? Dar dacă spun: forţe, nu legi, atunci ştiu dela început, că nu le voiu puteâ pricepe şi mă mulţumesc să mă rostogolesc prin vieaţă fără nici un gând, ca un bolovan ce se prăvale pe-o coastă. Nu cunoaştem şi nu vom cunoaşte nimic! Dealtfel e’ şi mai bine aşa, să fim nepăsători, să ne petrecem până putem, să nu ne pese de lume, de vieaţă. Aceasta e cea mai bună palmă ce i-o putem da ne-înţelesei vieţi. — Ce să-i dăm palme, frate, ce s’o palmii i m ? începu Ungurean. S’o îinbrăţ'şem, s’o strângem cu putere la piept, iubite.’ (Căci vieaţa e plăcută, vieaţa e dum-ne-ze-iască, Numai două vorbe sunt nenorocite în lume. două cuvinte pe cari le urăsc din tot sufletul: sărăcia şi moartea. — Moarte nu există, zise repede advocatul Pascu, e numai o înnoire a materiei. — Of! să fie a dracului înnoirea asta, oftă Ungurean. Ia să-mi spui dumneata, că după ce mă voiu înholbâ din ochi pentru cea din urmă dată şi voiu înţepeni, voiu mai gustă eu busuioaca asta, îl voiu mai auzi pe Lăiţă, voiu mai strânge în braţe un trup tânăr de fată? Va fi o bucurie pentru mine, dacă din trupul meu vor creşte burueni? — Vieaţa ar fi prea tristă, dacă am crede, că materia e totul, zise doctorul Prinţii. Eu deşi o vieaţă întreagă am pipăit numai materie şi am tăiat numai în materie, totuş cred că nu-i cu neputinţă să existe o putere mare, care stăpâneşte în lume. — Crezi în supranatural?" îl întrebă c’tm zâmbet de batjocură notarul Rodeau, care până acum ascultase în tăcere, părând, că nu-1 interesează ceeace se vorbeşte. - i „Pentruce n’aş crede, domnule Rodeau? — Pentru faptul simplu, că nu există. Nici o putere nu ne cârmueşte. Noi ne cârmuim. Dacă ne pricepem şi avem voinţă tare, ne facem vieaţa frumoasă. învingem orice, d-le doctor. Luptăm şi ne bucurăm — asta e totul." Notarul spuse cuvintele aceştea cu vocea seacă. Sprâncenele-i erau încruntate şi ochii lui negri ardeau adânc în orbite. ’ „Dar moartea, domnule Rodeau, adause doctorul. Moartea încă o putem birui? — După ce te-ai luptat şi te-ai bucurat o vieaţă, moartea nu mai înseamnă nimic. Adormi sătul, poate obosit, de luptă şi de plăcerile vieţii. Asta e totul! — Dar atunci, dumneata nu crezi, ca şi d-1 Pascu, nici în Dumnezeu, nici în existenţa sufletului şi totuş mergi la biserică, pui pe popa să-ţi jure băieşii când intră mai întâi în serviciul dumnitale, faci feştanii pe la băi. Pentruce?" îl întrebă doctorul atins neplăcut de zâmbetul de batjocură ce stăruia pe faţa mare a lui Rodeam ’ „Pentrucă toate acestea-s de lipsă în lupta pe care o port eu", zâmbi notarul. JT „Ce luptă? — Lupta cu întunerecul, cu lăcomia, cu necunoscutul. — Arme de luptă deci şi nimic altceva?" întrebă doctorul. „Nimic. Nu fac decât mă îngrijesc ca izbânda mea să fie mai sigură", răspunse cu aceeaş ironie pe faţă notarul Rodean. „Se poate, domnule notar, să judeci aşa şi să fii fericit. Nu zic ba, începu iarăş doctorul. Sunt atâtea credinţe în lume câţi oameni. Totuş îmi pare cu neputinţă ca dumneata să nii fi avut vreo clipă în vieaţă când să te fi îndreptat spre puterea de care am vorbit eu." Notarul tăcu un răstimp. Surisul ironic căzii de pe faţa lui, aceea se întunecă tot mai tare. La masă începură să converseze alţii, tot mai aprinşi de vin. „M’am gândit odată", începu cu o voce adâncă şi rece notarul şi îndată se făcu linişte la ’masă. „M’am gândit înainte de asta cu vreo douăzeci de ani. Lucram atunci la baie la „Aruncata". Băieşii mei tăiară ui gang de peste două sute de stângeni în piatră ca de cremene. îmi înghiţise o avere întreagă. îmi ziceam dela o vreme, desnădăj-duit, că nu mai descopăr vâna după care umblam, „o să-mi ajute Dumnezeu de-acum! Nu m’a lăsa pe drum cu familia." Vocea lui deveniâ tot mai închisă, tot mai sură par’că, şi umbrele i se lăsau tot mai dese pe faţă. „Cineva a şoptit în mine, continuă el, cu siguranţă Dumnezeu te va ajută şi nu te va www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1913. LUCEAFÂROL 265 lăsă pe drumuri. Băieşii mei au mai lungit gangul cu şase sute de stângeni. Mi-am fost dat aproape şi cămaşa de pe mine. Mă înglodasem în datorii, cu multe rugăminţi am înduplecat pe portărei să nu mă facă de ruşine. Nădăjduiam, nădăjduiam în puterea de care-mi spui dumneata. Ei bine, şase ani am sperat mereu, simţiam mâna ocrotitoare de-asupra mea, a fost un delir, o nebunie în cei şase ani. Când au fost scobiţi în stâncă opt sute de stângeni, într’o seară băieşii îmi veniră mai plouaţi ca cânii cei rătăciji, înţelegi dumneata, mai plouaţi ca cânii! „Meal" îmi ziseră ei. „Meal?“ întreb eu. „Meal“ îmi răspund din nou. Gangul răspunsese într’un teren bun de vale, dar nu se află aur. Ei bine, domnule doctor, eu atunci £râ să nebunesc. Puterea cea ocrotitoare n’o mai simţeam, pentrucă nu fusese nicăiri. în urmă am început să muncesc la „Arhanghelii". El tăcu şi pe câteva clipe la masa lor fii linişte; se ’simţiâ par’că cum năvăleşte în golul acela larma meselor vecine. Apoi deodată se auzi vocea bătrânului Poplăcean: „Vi-vi-vi-vat „A-a’nghelii". El nu se luă după alţii să închine odată cu ei. Svântâ pahar după pahar cu setea pământului fript de secetă. a Numai decât se ciocniră toate paharele, în clipa aceea se apropie şi Ghiţă aducândti-1 aproape cu puterea pe clericul Vasile Mu-răşanu. Când îl zări Ungurean bătii în palme. „Ăsta să ne deslege problema! Vino, Vasile, vino iubite, tu vorbeşti cu Dumnezeu, liaida şi mângâie pe-uti nenorocit", zise el, împiedecându-i-se mereu limba. „Pe mine?" întrebă cu mănie advocatul Pascu. El, îtitr’adevăr, părea foarte nenorocit cum nu-i reuşise să-i convingă pe ceilalţi despre adevărul convingerilor sale. Ungurean apucase de braţ pe cleric, îl trăsese lângă sine, şi-i zise: „Spune-mi iubite ce-o fi dacă murim? — O să vedem atunci!" răspunsese zâm- bind Vasile. El eră aprins de dans şi-şi sbiciâ faţa cu batista. ’ ’„Âsta-i\ adevărat răspuns de filozof, zise Pruncul. închină, dragoste, un pahar cu mine. — într’adevăr ar fi interesant să-ţi auzim părerea, zise doctorul Prinţii. Prin orice cleric, prin orice preot, vorbeşte biserica. — Nu e momentul potrivit pentru astfel de întrebări, domnule doctor. E ceasul trei din noapte", zise clericul. „Preoţii nu se declară decât atunci când ştiu că oamen.ii-s aplicaţi să le creadă poveştile lor", zise cu un zâmbet ironic notarul Rodeau. „A vorbi în vânt nu înseamnă a-ţi împlini chemarea/ domnule notar. Şi, în sala asta, cred că numai la moarte nu par a se gândi oamenii", răspunse clericul. „Ba da, iubite, începu Ungurean pe un glas tânguitor, eu mă tem grozav de moarte. Mie mi-e frică să mor. Of!" Universitarul ori de beţie, ori într’adevăr de frica morţii eră cu faţa în descompunere par’că. Ochii lui clipeau bolnăvicios. „Dacă ţi-e frică de moarte, dragă Ungu-rene, înseamnă că nu te prea gândeşti la ea. — Ba mă gândesc! îmi vine gândul ăsta în mijlocul chefurilor", zise universitarul. „La moarte se poate gândi într’un singur chip cu folos: gândindu-te la ea să-ţi întocmeşti vieaţa astfel încât să nn-ţi fie frică de moarte. Cei ce-şi împlinesc datorinţele nu se tem de moarte"! ’ Vasile Murăşanu spuse cuvintele acestea cu seriositate, cu convingere. Se simţi deci aproape rănit auzind hohotele de râs în jurul său. „Nu poate un popă să vorbească şi să nu predice", zise cu batjocură notarul Rodeau dupăce se conteni râsul dela masă. „Se vede că asta e datorinţa noastră, domnule notar", răspunse cu vocea schimbată clericul. El deveni palid şi se depărtă numai decât dela masă. ’ La masa notarului se beii cu patimă mai departe. Cântau acum, câte unul se ridică să toasteze, spunea cu limba împiedecată câteva cuvinte în întreruperile necontenite ale celorlalţi, apoi între strigăte de „ura", „vivat", „trăiască", goleau paharele. Lumina dimineţii începu să se ivească: lampele din birt împrăştiau o lumină gălbue, flacăra lor deveniâ tot mai palidă. în sala de dans lumea se mai rărise; muzicanţii erau palizi, obosiţi, dar cântau necurmat.’ După fiecare joc se apropiau tot alţi ficiori de Lăiţă, îi puneau în mână un ban de argint: „Numai o ţarină încă, Lăiţă". Lăiţă eră angajat să cânte până la trei şi jumătate, căci dela ceasul zece dimineaţa trebuia să înceapă din nou jocul în luncă ş’a treia zi, ş’a patra zi de Paşti. Dar jocul nu se sparse’ la patru, ci abia pe la şapte. La masa notarului nu mai rămăseseră decât cei doi universitari. Ungurean se sili din răsputeri să-I mai reţină pe directorul dela „Arhanghelii", se apucă chiar să-i cânte troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Arhan-ghele", pe care îl cântă de câteori se îmbăta tare. Dar nici oda la „Arhanghelii", cum o niimiâ Ungurean cântarea asta, nu avii darul să-l mai reţină pe Iosif Rodean. Muzica tăcu în birt, şi Lăiţă. cu tovarăşii după el, îl petrecu pe notarul şi oaspeţii acestuia până acasă, cu marşul „Desteaptă-te Române". Cei doi universitari închinau încă din pa- www.dacoromanica.ro 266 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1913. liare, în camera plină de fum, când la spatele lor auziră o voce groasă, ca din fundul adânc al unei buţi. „Hiristos o’nviaţ. — Adevăăăt ’-viat“ zise Ungurean şi clipi din ochi spre femeia care se legănă înaintea lor, cu faţa aproape vânătă. — Ptiil’lele Sofio, dumneata erai? Să bei un pahar de vin cu noi“, zise el. „Ce-aştept eu alta!" răspunse cu vocea adâncă Ibărbătoiul". „Să bem şi să joci cu noi un joc, suflete", zise Pruncul. „Oi bea, da n’oi juca", durdui glasul „băr-bătoiului". Dar îndată ce beură, cei doi tineri se ridicară ş’o luară la joc. însă abia reuşiră să se învârtă de câteva ori. Nici pe ei nu-i mai ţineau picioarele, iar văduva Sofia părea o statuă de piatră pe care o clăteşti cu greu, şi după ce-ai clătit-o trebuie s’o sprijini din toate puterile să nu se răstoarne. „Eşti plumb, leliţo", zise Ungurean lăsân-du-se pe scaun cu multă grije, respirând din adânc. „Hâ-hâ!“ făcu femeia, şi porni încet, pipăind par’că, la alte mese unde se mai vedeau consumatori. Şi salutul ei adânc se mai auzi de câteva ori.’ Cei doi universitari moţăiră un răstimp, apoi adurmiră cu capul pe masă. Erau aşa de palizi încât păreau că-s scoşi din sicriu. Afară lumină dimineaţa zilei a treia de Paşti. Obosiţi se strecurau pe uliţă, pe Pârâul caprii, pe Vălişoara bărbaţi, femei, fete. în birt muzica tăcu, muzicanţii se trântiră într’o cameră goală acum şi începură numai decât să sforăe. Prin camerele birtului rămaseră însă destui oameni. Unii dormitau cu capul pe mese, alţii se treziau acum şi porunceau beutură proaspătă. Nici birtaşiîl Spiridon, nici nevastă-sa nu se mai arătau prin birt. O slujnică buhoasă la păr, cu faţa umflată de-o scurtă aţipire, serviâ pe aceşti oaspeţi întârziaţi. Ca să-şi poată face cineva o idee completă despre petrecania de Paşti din Văleni în anul acela, trebuie să se mai spună că şi a treia şi a patra zi de Paşti veselia, abia restrân-gându-şi în măsură neînsemnată proporţiile, vui cu aceeaşi însufleţire ca şi în ziua a doua. Joi dimineaţa o căruţă largă ducea din Văleni patrusprăzece bolnavi, îmbulziţi unul într’altul. patrusprăzece morţi par’că, aşa erau de palizi, atât de nemişcate feţele lor. Eră taraful lui Lăiţă. ’ ’ ’ XII. Din ziua a treia de Paşti leliţa Chiva nu mai are hodină. Iasă pe' fiecare clipă din căsuţa de bârne, priveşte cu spaimă pe drum, pe p’otecile de pe culmi, şi intră iar în casă la copiii, pe cari neliniştea ei începea să-i îngrozească. Aproape ui fiecare ceas leliţa se repede până Ia birt, cercetează cu privirile aiurite printre oameni, apoi se întoarce, aproape alergând, acasă, părându-i că va află aici ceeace caută. Inima îi bate să-i sfarme pieptul cum intră în curte şi-i pare că vede o urmă cunoscută. înfrigurată intră în casă, dar aici sunt numai copiii. Cercetează în cămară, pe sub şopron, în grădină. Dar pretutindenea o înghe’aţă acelaş pustiu, acelaş miros de părăsire. ’ Luni noaptea bărbatul ei, Gligoraş, şi-a dosit sculele de băit şi-o lumânare de său, şi a plecat la „Arhanghelii" să taie aur. Gligoraş eră unul dintre oamenii aceia neînţeleşi pe cari îi afli în toate păturile sociale, oameni cari deşi trăesc în aceleaşi împrejurări ca şi vecinii lor, totuş rămân mereu săraci, mereu lipsiţi, deşi în jurul lor, cu aceleaşi mijloace, alţii se îmbogăţesc. S’ar părea că pungile lor sunt sparte’şi pun înzadar bani în ele. Gligoraş munci vreo cinci ani la „Arhanghelii", dar, prins odată cu mai mult de un font de aur, notarul Rodean îi dădu drumul. N’aveâ însă de ce să se plângă: în Văleni erau şi alte băi bune, şi fîi angajat numai decât. El ştiuse un ungher, pe-un gang părăsit acum, la „Arhanghelii" unde dup’o împuşcătură puteai să tai în aur slobod. De multă vreme tot stătu în cumpănă: să-şi cerce norocul ori ba? ’ Ocna „Arhanghelii" eră păzită de opt străji, ziua-noaptea. Dar, cu sărbătorile Paştilor, ştia Gligoraş că-şi mai petrec şi străjile. Dacă nu încearcă acum, trebuia să-şi agaţe nădejdea ’n cuiu. Nevastă-sa Chiva i-a des-fătuit, l-a ocărît, l-a blăstămat că-i umblă gânduri tâlhăreşti prin cap în zilele celea mai sfinte ale anului. „Avem din ce trăi, nu te spurca, nu lăsă să te biruiască ghiavolul". Dar Gligoraş, palid şi tăcut, se strecură din casă şi de-atunci — dus a fost! Femeia tui mai ştia pe ce lunie-i, nu mai pricepeâ întrebările, rugăminţile copiilor, ci aşteptă, alergă, cercetă prin ungheţe, prin pivniţă, fugea cu mintea rătăcită până la birturile din sat. II căută ca pe-un vârf de ac, dar nu întrebă pe nime dacă nu l-a văzut cumva pe Gligoraş. Vineri dimineaţa la uşa notarului bătu o sfraje dela „Arhanghelii“. „Intră", se auzi vocea puternică a lui losif Rodean. „Hristos a ’nviat", zise intrând feciorul spătos; voinic, dar foarte palid. Un miros de pământ, de sulfur, se răspândi numai www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1913. 267 decât în cameră. Aii roşu 1 acela gâdăli plăcut pe notarul, el se învioră, ochii i se umplură de strălucire. „Adevărat c’a înviat, Mitruţ!“ răspunse el vesel apropiindu-se de strajă. „Ce-i mai nou la „Arhanghelii?" Nu v’a căzut vreun şoarece în clupsă? ’ — Nu ne-a căzut", răspunse scurt feciorul. „Şi v’aţi petrecut şi voi, Mitruţ? V’a fost de-âjuns beutura ce ’v'am trimis? — De-ajuns, stăpâne, ş’a mai rămas". El tăcfi şi neliniştea îi tot creştea pe faţă, în priviri, în voce. Rodeau băgă de seamă şi încruntă sprâncenele. ’ „Ai să-mi spui ceva, Mitruţ?" îl întrebă cu vocea mai închisă, mai rece. „Da, domnule director, pentru asta am venit. — N’au venit băieşii nici astăzi?" întrebă repede notarul. ’ „Au venit dar nu vreau să s’apuce de lucru. Stau şaptezeci în jurul băii trântiţi pe spate. Până la gura vârtejului au mers, dar nici unul n’a vrut să se coboare. — Ai înebunit?" strigă notarul sguduindu-l de umăr. „N’am înebunit stăpâne, dar jos în fundul vârtejului s’aud ca nişte geamete. Băieşii au ascultat şi n’a vrut să se coboare nime. Au eşit tăcuţi şi s’au trântit pe spate în jurul băii. ’ ’ — Dar voi, nemernicilor, voi şi hocmanii pentru ce sunteţi? Nu le-aţi putut porunci atâta seamă? N’aţi putut merge vreunul să vedeţi de ce se tem slăbănogii ăştia?" Notarul eră cuprins de furie şi nu mai vorbiâ ci răgneâ. ’ „Am fost, stăpâne, zise Mitruţ, ş’am auzit şi noi. Schelălăe ceva în fundul vârtejului. Nu-i părere, e adevărat. Oamenii nu vor să se mişte la toate poruncile noastre. Nici n’ai cu cine vorbi căci tac toţi ca piatra".v special asigurări llDdlll>d golloldld UtJ dolgUlalc contra focului şi asigurări asupra vieţii în cele mai favorabile combinatiuni. -.-:-.--- Asigurările se pot face prin oricare bancă românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii --- Prospecte, tarife şi informaţiuni se dau gratis şi imediat. Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând în serviciul societăţii. ,.Banca generală de asigurare" dă informaţiuni gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ea sau la altă societate de asigurare. Oi jijjjpgjj jj^jj pm|6 jj asjprare SiWi»-NSSel>eD. ori la agenturile ei principale din Braşov (fit. „Albina") şi Arad (J6zseff6herczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro