Ediţie de lux, iHiHiaai ■aaaaca aaaaau aaaaa ■ ■■a ■ ■ ■ m Revistă pentru literatură, a a artă şi ştiinţă a a Apare de douăori pe lună ■ Redactor: Oct. G. tăslăuanu Bfaaaiai ■■■■■■■ BBBIIB briii BBIB ■ ■a mm m B a a a a a a mm BIIB ■ BRII anin saiiiaa aiiiaiia An. XII lir. 7. a a aaaaaaa Baaaaiaa Cuprinsul: ■a aa aa aa Gh. Pădure . . . Octavian Goga . . I. Agârbiceanu . . Al. Emil Liăzărescu Ion losif Şchiopul . Maria Cunfan . . 1. Agârbiceanu . . . Contra legii Apponyi. Agonie (poezie). Chin. Transilvania (poezie). Românii din America. Foi în vânt (poezie). Arhanghelii (roman). Dări de seamă: Dr. 1. tfateiu Dr. Silviu Dragomir: Contribuţii privitoare la relaţiile bisericii româneşti cu Rusia în veacul al XVll-lea. Cronici: Ion Brad: Un jubileu: Dobra-Sasca. * * *: Telegrafonul. loan Georgescu: Centenarul eliberării germane. — Jubileul podului Teodor Korner. însemnări: Zece ani de activitate politică. Politica externă a României. Învăţăminte din răsboiul balcanic. Ofensiva naţională. Cultura maghiară. „Românismul", f Cerna. f Gheorghe Gr. Cantacuzino. Spicuiri... Ilustra ţiu ni: Biserica română gr.-ort. din Youngstown. Biserica română gr.-cat. din Aurora. Casa parohială gr.-cat. română din Cleveland. Doi preo}i români la Niagara. Brutar român (Cleveland). Redacta ziarului „America" (Cleveland), casa proprie. Redacta ziarului „Românul" (Cleveland), casa proprie. O stradă locuită de Români în Youngstown. O farmacie în Youngstown. Primul emigrant român: Louis Hugo (Şt. Proca din Râşnov). N Sibilu, 1 Aprilie v. 1913 ———— Preţul unui număr: 1 cor. 20 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, AI. Gura, Otilia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Gfiibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt O. losif, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Minar, Cornelia Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterlna Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râraniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Trlteanu. ABONAMENT: § Ediţia de lux - în Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. Redamafiile sunt a st face în curs de li zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se tor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibliu (Nagyszeben). !5H5H5E5HSH5PSE5ESH5,a5ESaS'H5HSa5H5'H5H5H5ESH5H^ î Un nou op despre casa regească a României! De curând a apărut în limba germană: SCHLOSS PELESCH und seine Bewohner von PAUL LINDENBERG. Cu ca. 250 ilustraţiuni, între ele priviri originale ale Principesei Maria din România şi Principesei Sophia de Wied, precum şi desemnuri originale de Dora Hitz, de Emil Limmer, Hans Rud. Schulze ş. a. Cartea In format mare şi cam de 200 de pagini costă în legătură de lux Cor. 14.40. Se află de vânzare la librăria 01. Krafft în Sibiiu. Fxpedlarea se face mai uşor trlmiţ&ndu-se banii înainte, adăugându-se Ia preţul cărţii încă 80 fit. pentru expedlarea francată. 3WWw.5ie0i0maflieiaiO % Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. Contra legii Apponyi. — O propunere. — Sunt cinci ani de când nefasta lege a contelui Apponyi a fost votată de camera ungurească şi timpul acesta destul de lung nu a avut darul de a ne linişti si îm- > > păcâ cu dispoziţiile ei draconice. Nimeni nu ar putea să afirme că, înainte de această lege, catastrofală pentru noi, situaţia generală naţională sau politică a poporului românesc din Ardeal şi Ţara-Ungurească ar fi fost înfloritoare si trandafirie. Sistemul de maghiarizare nu se razimă numai pe această lege; el a fost urzit pe încetul, de guvernele ce s’au succedat, ca o ţesătură tot mai deasă de legi, de dispoziţii administrative, de măsuri pozitive şi negative, cum a fost nepunerea în aplicare a legii de naţionalitate din anul 1868. Sistemul acesta datează prin urmare din primele zile ale nenorocitului dualism austro-ungar, greşala politică cea mai mare săvârşită de Habsburgi dela primul împărat habsburgic încoace până astăzi. Din toate măsurile şi legile maghiariză-toare însă, fără îndoială, cea mai gravă şi dureroasă pentru noi e şi astăzi legea Apponyi. Nici una n’a fost inspirată de un sentiment de ură mai făţiş împotrivă-ne, de un spirit de şovinism atât de fanatic, insaţiabil, des-tructiv şi în acelaş timp viclean. Ca o pată de foc veşnic arzătoare pe trupul nostru, ea se întinde mereu, ne mistuie si ne scade puterile fără încetare. Ca vulturul vrăşmaş din mitologia antică, ea vine în fiecare zi să rupă câte-o bucată din trupul şcoalei noastre, secătuită, ferecată şi neputincioasă de rezistenţă, pedepsind-o pentru crima de a fi adus focul sacru al culturii şi învăţăturii româneşti pe plaiurile Ardealului. Revizorii şcolari ai guvernului rotesc croncănind, ca nişte corbi lacomi, în jurul şcoalei româneşti, aşteptând ziua când, sfârşită şi do-borîtă, leşul ei va ajunge prada lor mult aşteptată. Simţim în sufletul nostru cu toţii că sau vom reuşi să învingem si să ştergem legea asta cu totul, sau ea ne va birui şi ne va răpune. * Printre dispoziţiile cele perfide şi viclene, cea mai revoltătoare, poate, e aceea care opreşte redeschiderea şcoalelor confesionale, închise din lipsă de. mijloace. Dispoziţia aceasta spune că dacă o comună bisericească, fiind lipsită, a cerut statului o subvenţie pentru şcoală şi dacă această subvenţie i-a fost refuzată, şcoala urmează să fie închisă si sustiitorul ei, comuna biseri-ceaşcă, pierde pentru totdeauna dreptul de a o redeschide, chiar dacă, mai târziu, situaţia materială i-ar îngădui să facă asta. Cererea de subvenţie este prin urmare pentru orice şcoală românească o capcană. Şcoala care a intrat odată într’ânsa iese sau mutilată (căci acordarea subvenţiei implică maghiarizarea aproape completă a şcoalei), sau nu mai scapă deloc cu vieată. y Numărul şcoalelor româneşti închise în ase» y menea condiţii se cifrează la 5—600. Cum t însă noua lege a contelui Zichy menţine dispoziţiile legii Apponyi, urcând numai salariile învăţătorilor, nu încape îndoială că în 1 www.dacQFomanica.ro 210 LUCEAFĂRUL Nrol 7, 1913. scurtă vreme cel puţin alte 5—600 de scoale româneşti îi vor cădea victimă, fără putinţa de a mai fi redeschise vreodată. O mie de scoale pierdute însemnează însă cam tot atâtea comune româneşti, fiecare cu o popo-rafiune românească mijlocie de 1000 de suflete, sau un milion de Români daţi pradă maghiarizării. Niciodată în acele comune nu va mai putea să intre dascăl român, niciodată stiinta de carte românească în viitor, oricât de târziu, nu va mai putea fi introdusă. Cu acest chip statul dobândeşte asupra unui milion de Români dreptul exclusiv al învăţământului. Cultura si stiinta de carte > j i » ungurească dobândesc un monopol absolut asupra unui milion de Români şi maghiarizarea lor rămâne o simplă chestiune de timp, fără concurenţă posibilă din partea şcoalei şi culturii româneşti. După părerea noastră, din toate dispoziţiile legii Apponyi, aceasta e cea mai gravă şi cea mai duşmănoasă limbii şi şcoalei româneşti. Atâta timp cât ea, şi alte câteva din dispoziţiile ei cele mai asupritoare, nu vor fi modificate, nu poate fi pace şi linişte între noi. * Care ar fi însă mijlocul cel mai sigur de a obţine abrogarea sau cel puţin modificarea legii Apponyi? După părerea noastră singurul mijloc este desfăşurarea agitaţiei celei mai îndârjite şi violente împotriva legii. Cum însă propunerea asta pare vagă şi lipsită de un sens precis, îmi voiu Iuâ voie a o preciza în chipul următor: Partidul naţional să adreseze cătră toţi preoţii din toate comunele româneşti din Ardeal şi Ţara-Ungurească un apel, cerându-le să convoace pretutindeni comitetele şi sinoadele parochiale locale. în aceste adunări să se expună poporului în chip amănunţit relele pricinuite de legea Apponyi, închiderea şcoalelor, refuzarea subvenţiei de stat, roadele bilingvismului în şcoală şi celelalte efecte pedagogice dezastroase ale legii. La sfârşit, adunările vor vota câte-o moţiune în acest sens şi vor adresă parlamentului câte-o pe-tiţiune iscălită de toţi parochienii, cerând abrogarea sau modificarea egii A pponyi.în acelaş sens se va face câte-o adresă cătră sinoadele eparhiale, iar în comunele greco-catolice cătră consistorii şi episcopi, cerându-li-se să intervie pe lângă guvern pentru modificarea legii. în sensul acestui plan de acţiune, parlamentul din Budapesta va primi nenumărate petiţii. Dreptul de petiţiune este un drept constituţional fundamental si nimeni nu ne > » va putea opri dela exerciţiul lui. Dacă numai jumătate sau o treime din cele 3000 de comune cu poporaţie românească va expedia camerii ungureşti câte o petiţie, guvernul şi parlamentul vor avea înaintea lor 1000—1500 de petiţii, acoperite de sute de mii iscălituri, toate redactate în acelaş sens. In momentul când ele se vor găsi adunate pe masa parlamentului, atunci consitoriile gr.-cat. şi de-legaţiunile sinoadelor eparhiale ortodoxe vor trebui să se mişte. Intr’un moment dat, ele vor veni in corpore în capitală şi vor face reprezentaţii guvernului în chestia situaţiei insuportabile a şcoalelor. In audienţe speciale, pe rând, vor cere guvernului realizarea dorinţei întregului popor iomânesc, manifestată în mod energic, unanim şi impunător. In acelaş timp, deputaţii naţionali şi toţi membrii episcopatului ortodox şi unit vor provocă în ambele camere o mare diseuţiune pe tema petiţiilor sosite. Va fi o manifestaţie demnă şi istorică. Ea va trebui să puie pe gânduri guvernele şi parlamentul şi, la nevoie, va trebui repetată cu statornicie în fiecare an. După câţiva ani, dacă în acest răstimp refuzul guvernului a rămas statornic, se va face ultimul pas: să se adreseze în chestia şcoalelor un nou memorand împăratului. O delegaţiune de 500 sau o mie de persoane, în frunte cu clerul şi deputaţii sinodali şi parlamentari, îl va duce împăratului la Viena sau Pesta, ori unde s’ar află. Şi cum nici opinia publică din Regat nu va puteâ să rămâie impasibilă, este cu neputinţă ca o mişcare atât de stăruitoare şi generală să nu producă vreun rezultat. Odată succesul dobândit el va implică şi alt succes: partidul naţional va începe să ajungă un factor real în politica ţării. Contra voinţei lui, nici un guvern nu va mai îndrăzni să aducă legi asupritoare în viitor. Ar fi acesta un succes negativ, dar până www.dacQFomanica.ro Nrul 7. 1913. LUCEAFĂRUL 211 acuma nu ne-am dovedit capabili nici de atâta. El ne-ar deschide calea spre altele pozitive. ' * Greutatea cea mai mare în executarea acestui plan ar fi desigur măsura cea dintâie şi fundamentală: votarea resolu fiilor si » i petiţiilor în comunele româneşti. Dacă opera aceasta va izbuti, restul e relativ uşor. Din parte-mi aş propune următoarea modalitate: Comitetul executiv al partidului naţional să delege o comisiune din sânul ei, care să lucreze timp de câteva săptămâni sau luni în permanenţă în unul din centrele româneşti, Sibiiu, Arad sau aiurea. De aici vor trebui să pornească firele organizării. In fiecare comitat se vor constitui pe urmă co-misiuni locale sau regionale, câte una, două sau chiar trei, după nevoie şi după întinderea comitatului. Comisiunile vor agită, vor da instrucţii şi vor conduce mişcarea. La nevoie, comitetele locale vor trimite agenţii lor prin comunele din raza lor spre a conduce în persoană acţiunea. Un rol principal vor putea avea advocaţii şi protopopii români. Ei se află în contact perpetuu cu comunele şi cu fruntaşii lor şi pot acţiona printre preoţii şi învăţătorii cunoscuţi pentru realizarea ideii acesteia, atât de simple şi uşoare în fond. Petiţiile votate şi iscălite se vor expedia, nu pe rând, ci la acelaş termin, deodată, parlamentului. In caz contrar, efectul lor s’ar putea pierde şi risipi. Terminul sosirii petiţiunilor şi a manifestaţiei parlamentare şi extraparlamentare a deputaţilor, episcopilor, sinoadelor şi con-sistoriilor ar fi în toamna viitoare. Prilejul cel mai nimerit ar fi sau redeschiderea sesiunii parlamentare, sau discuţiunea bugetului pe anul viitor în cele două camere. E singura ocaziune când nici preşedintele cel mai satrap nu poate limită libertatea oratorilor de a-şi alege subiectul discursului. Până atunci, partidul naţional are vreme destulă de a pregăti acţiunea. In timp de o jumătate de an şi mai bine mişcarea va puteâ fi organizată până în amănunte şi pe-tiţiunile vor puteâ fi expediate parlamentului. In caz de nesucces acţiunea va trebui reluată şi repetată în anul următor. Fiecare an, cu regularitatea calendarului, mii de petiţii vor trebui să plece la Pesta, deputaţii naţionali, clerul superior şi consistoriile vor trebui să înceapă din nou asaltul asupra guvernului. Un nesucces, sau două, nu vor puteâ să ne descurajeze. Cetatea Adrianopolului nu s’a predat la primul asalt, dar tot a trebuit să cadă. Partidul naţional român trebuie să părăsească politica sterilă şi vagă de până acuma, politică de proclamaţii şi scurte acţiuni efemere, fără legătură între dânsele, lipsite de o ţintă apropiată şi vizibilă. Idealurile prea îndepărtate au uneori cusurul de a obosi şi descurajă. Răbdarea şi energia de a le urmări se află adesea în raport invers cu distanţa ce ne despărţeşte de ele. Fără a le părăsi şi a le uită, partidul trebuie să caute succese parţiale mai apropiate, pregătind marele succes definitiv şi general. înainte de a trece în ofensivă să căutăm a ne deprinde şi organiză prin defensivă. Nici o defensivă nu pare mai indicată ca aceea pe tema chestiunii şcolare unde primejdia e mai ameninţătoare ca oriunde. Nu preget a afirmă că avem nevoie mai urgentă de şcoală românească, decât de votul universal. Timp de patruzeci de ani am trăit fără votul obştesc, dar patruzeci de ani de şcoală străină vor ajunge să ne distrugă. Să lăsăm deci pe planul al doilea agitaţia, infructuoasă deocamdată, pentru votul universal şi să începem alta, mai necesară, pentru salvarea şcoalelor ce avem şi pentru recucerirea celor pierdute. Iată o ţântă vrednică de urmărit cu perseverenţă, cu metod şi cu fanatică îndârjire. Gh. Pădure. 1* www.dacQFomanica.ro 212 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. Agonie.') In mine se petrece-o agonie, Ca într’o tristă casă solitară, In sufletu-mi bătut de vijelie Eu văd un om ce-a început să moară... Un biet pribeag cu rostul dela {ară Se duce-acum şi n’o să mai învie Cu chipul lui senin de-odinioară... Demult... Demult... Din cea dintâi clipită De când te-au smuls dela bătrâna vatră Din casa cu şindile-acoperită, De-atunci începe moarfea-fi nesfârşită, De-atunci te fură fiecare piatră... Te-au biruit în stingerea domoală Străine legi din guri necunoscute, S’a poticnit curata ta sfială La orice pas de pravili neştiute; Te-ai dus aşa, o luntre fără cârmă, Gonind departe-o dungă de lumină, Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară, Te-ai dus sărmane suflet dela fără, La orice colţ mi te pândea o sârmă Şi te-alungâ un şuier de maşină... Avutul tău s’a risipit pe cale, Te-au părăsit şi Zmei şi Cosânzene, Ţi s’a uscat şi lacrima din gene, Au amujit şi sfaturile tale... Aşa pe rând fi-a tot trimis vieafa Un nou tâlhar în orice clipă nouă Şi fără milă ’n toată dimineafa Te-a despoiat cu mânile-amândouăl... Acuma simt: drumeful dă să moară. Un oaspe nou îi stă la căpătâie, Un nou venit în casa solitară, Cu albe mâni, cu inima bolnavă, Cu ochii arşi de friguri şi otravă... Stăpân de-acuma el o să rămâie... Privindu-şi lung ograda în ruine, El trist îşi spune gândul ce-l apasă: — Tu mori acum... dar umbra ta revine Şi pururi simt că singur nu mă lasă, In nopţi târzii s’a furişă la mine, Şi-o să mă ştiu străin la tine ’n casă... *) *) Din volumul ce s’a pus sub tipar. Octavian Goga. www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 213 Chin. „Ei, ce zici ?“ întrebă nerăbdător Ionel Pe-trinca, văzând că prietinul său ajunsese cu cetirea la şirul din urmă. „Ce să zic? Un fleac! Astfel de versuri deslânate n’ar fi trebuit să intre într’o revistă ca a voastră. începătorii au foiletoanele gazetelor. — Crezi că e începător? — Sunt sigur. De altfel mă mir că tu stai la îndoială", zise Vasile Albu, închizând revista. „Mai scrii din când în când şi tu, poţi deosebi o poezie adevărată de o ... — Pot, fireşte", răspunse zâmbind Petrinca, „şi nici nu m'am îndoit c’avem de-a face c’un începător. — Ai vrut, deci, să ai părerea mea?" îl întrebă Albu. „Ţi-am spus-o fără încunjur. — Da, am vrut să am părerea ta. Inchi-pue-ţi ce prostie! — Ce prostie?" făcu jicnit Albu. Ionel Petrinca începu să se frământe pe scaun, să s’adune, să se înalţe, părea că mădularele i-s legate cu sârmă. In lumina ochilor îi tremurau două picături de argint viu. „Ce prostie?" zise iar Albu, începând să se mânie. „Nu e vorba de tine dar... pseudonimul", bâlbăi Petrinca. „Pseudonimul ? — Vei fi şi tu de-o părere cu mine că „Maron" e un pseudonim. — Fireşte că e un pseudonim", răspunse ciudos Albu, „dar asta e de puţină însemnătate. Lucrul de căpetenie e că poezia e proastă, nici o ideie, versuri goale". Lui Petrinca i se urcă un nod din coşul pieptului şi i se opri în înghiţitoare; se făcu roşu ca racul, părea însângerat şi începu să năduşască. „Dar închipue-ţi ce prostie", reuşi el să sâsâie, „unii zic că „Maron" ar fi maestrul". Vasile Albu râse din toată inima. „Adevărat că e o prostie", zise el privind ţântă la Petrinca şi neputându-şi conteni râsul: „dar tu de ce te-ai înspăimântat aşa de tare?" Intr’adevăr Petrinca, după ce reuşi să spună bănuiala, părea că are în faţa sa nu un prietin ci o dihanie înspăimântătoare. Ochii i se bulbucară ca la broscoi, mânile-i deve-niră neflexibile, umerii i se adunară. „De altfel tu, cum te mai întâlneşti cu redactorii, ai putea să ştii cine e acel „Maron", zise Albu. Poate ştii chiar, numai vreai să-ţi râzi de mine. — Nu. E secret. Nu mi-au destăinuit nimic. I-am întrebat, dar nici unul n’a voit să-mi deie vreo desluşire". Ionel Petrinca, dupăce vorbi, privi foarte neajutorat în jurul său. „E cu neputinţă să fie versurile maestrului", zise hotărît Albu, şi răsfoind revista se opri din nou Ia poezia pe care a cetit-o mai înainte. Ionel Petrinca se sgudui, părându-i că prin cuvintele Iui s’a strecurat o îndoială în sufletul prietinului. Privea, cu răsuflarea oprită, cum Albu începu să cetească din nou poezia. Dar după patru versuri, aruncă revista pe masa lungă a casinei, între ziare şi reviste. „Nu mă pricep nu ştiu cât la versuri, zise el ciudos, dar asta nu-i poezie, e o umplutură. Se vede c’au rămas c’un spaţiu liber." Petrinca se sgudui din nou la cuvintele acestea. Un răstimp frunzăriră amândoi ziarele. Oaspeţi noi intrau. Deodată unul, îndată ce intră, se apropie zâmbind de Petrinca. „Te rog, revista D-voastră a apărut? Sunt informat c’o să cetim în ea o poezie extraordinară scrisă de-un mare necunoscut." Petrinca cercă să zâmbească, dar nu putu decât să închipue o strâmbătură disgustă-toare; simţi cum un fior de ghiaţă îi înfăşură şira spinării. Noul sosit luă revista, abia ceti patru versuri şi, ne mai putându-şi stăpâni însufleţirea, începu să strige: „Splendid! Dumnezeesc! Trăiască Maron, trăiască marele necunoscut!" Vreo patru cetitori lăsară gazetele şi se apropiară de cel care strigă. Ionel Petrinca, cu fata cenuşie, se îndesă în Albu. „Ei, ce zici acum? — Se vede că este ceva", zise Albu. www.dacQFomanica.ro 214 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. „Cum?“ întrebă Petrinca aproape împun-gându-I pe Albu. Acesta se feri şi-i zise: „Poate n’am priceput noi nimic din versurile acelea. — Crezi? — Se poate! Dracu să vă ia meşteşugul." Indispus, voi să se ridice. „Nu rămâi, şueră Petrinca. Trebuie să rămâi. Am să-ţi destăinuesc ceva". Vasile Albu îl privi ţintă. Deodată i se păru că se face lumină în mintea lui. „Tu le-ai scris?" Petrinca îl privi înfrigurat şi abia putu bâlbăi. ’ „Nu. — Dar ştii cine e autorul? i — Ştiu; ascultă", începu înnecându-se Petrinca. „El le-a scris." „Maestrul ? — Da. E ceva neobicinuit la noi. O poezie nouă, nime nu poate pătrunde înţelesul cu uşurinţă. > i — Ei, şi tocmai acum vii să-mi spui", zise cu desgust Albu. „Dealtfel mie nu-mi place, şi asta o să i-o spun şi maestrului. E o poezie sub care eu, în locul lui, n’aş iscăli." Ionel Petrinca oftă ca şi când ar fi scăpat de-o mare greutate. în clipa aceea un domn înalt, brunet, recunoscut de ibun apreciator în materie literară, se amestecă în ceata tot mai mare a celor ce se îmbulziau să cetească ori să asculte poezia lui Maron. Mai veniră, pe rând, trei inşi cari îndată ce deschiseră uşa întrebară de revistă şi părură foarte dornici să cetească poezia lui Maron. Astfel când criticul se apropie de revistă, ceata admiratorilor eră destul de mare. Toţi ştiau acum, că sub „Maron" se ascunde maestrul. Omul cel brunet îşi puse ochelarii, luă revista, o apropie tare de cele două sticle sclipicioase, ceti puţin, apoi punând revista pe masă, zise foarte grav: „Faceţi un rău serviciu poetului pe care l-aţi cinstit până acum, crezându-1 autorul acestor năzbâtii. Cum puteţi crede aşa ceva? Nu-i cunoaşteţi îndeajuns stilul, versificaţia, mai ales ideile? Nu, e o batjocură ce faceţi D-voastră. Adevărat că nime nu poate scrie egal toată vieaţa, dar dela poezia lui până la versurile acestea e o adevărată prăpastie. Gândiţi-vă că-1 ofensaţi cu însufleţirea Dumneavoastră". în tăcerea adâncă ce se făcu un singur glas piţigăiat se auzi: „Să presupui aşa ceva e o adevărată prostie!" Criticul privi în jur şi zări ochii lui Petrinca aţintiţi asupra lui; doi picuri de argint viu tremurau în luminile lor. „Adevărat", zise cu bucurie criticul, care altădată nici nu luâ în seamă părerile lui Petrinca, oricât s’ar fi îmbulzit cu ele pretu-tindenea; „iată un pricepător, iată domnul Petrinca a spus adevărul. Dumnealui se pricepe la poezie, scrie chiar din când în când". Zicând acestea criticul luă revista, se apropie de Petrinca şi, şezând lângă el, începu să-i cetească, oprindu-se după fiecare vers şi zicând: „Poftim! — Poftim !“ răspundea, satisfăcut par’că, Ionel. „Maestru ţine la dumneata", zise criticul după ce cetiră împreună întreagă poezia, „şi din simţul de stimă ce i-o porţi ar trebui să opreşti lăţirea ăştor fel de svonuri. Când poetul nostru va iscăli asemenea versuri fără vlagă, să ştii că s’a prăpădit". Criticul părăsi casina. O fierbere neobişnuită începu îndată. Petrinca sărea ca o minge dela un grup la altul; argint viu avea acum nu numai în picăturile din lumina ochilor; argint viu îi curgea prin vine. EI însă nu vorbea, nu cerca să-l convingă pe nime nici pentru o părere, dar sorbea cu lăcomie deosebitele păreri. Unii spuneau că poezia e un cap de operă, alţii că nu plăteşte două parale. Se ’nţelege, cei dintâi credeau că autorul e maestrul, ceilalţi că Maron e într’adevăr un necunoscut. » Petrinca sorbea cuvintele lor ca pe-o beutură de foc care-i aprindea sângele şi i-1 biciuia cu furie. Se uită mereu la ceas; se apropia clipa când maestrul îşi făcea apariţia obişnuită, c’o regularitate fără păreche, în casină. Se apropia clipa care lui Petrinca îi părea, acum, fatală. De un sir de ani el l-a felicitat totdeauna cel dintâi pe maestru pentru o poezie nou apărută, el o glorifică, el o învăţă www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913, LUCEAFĂRUL 215 mai întâi pe dinafară. De-un şir de ani trăia din gloria şi poate şi din masa maestrului. Acum sosiâ clipa fatală! A presimţit-o de când a cetit pseudonimul, de când auzise cele dintâi bănueli că Maron ar fi maestrul. Blăstămâ în gând pe-acest Maron, pe Albu, pe critic, pe toţi oaspeţii din casină. I se părea că toţi aceştia pe el îl calcă în picioare. Biserica română gr.-ort. din Youngstown. Cum va întimpinâ pe poet, pe protectorul său în literatură? Dintre oaspeţii cari intrau cei mai mulţi erau dintre aceia, cari veniau cu surâsul pe buze, cari auziseră de vestea cea mare cu pseudonimul. Ionel Petrinca se învârtea ca pe jar. Foc avea şi în trup, şi în gură, mai ales pe limbă. Cu cât creştea numărul celor ce credeau în Maron-maestrul, în Petrinca creştea dorinţa să-şi smulgă limba din gură, limba care strigase în auzul tuturor. „Să presupui aşa ceva e o adevărată prostie". El cercă să zâmbească tuturor. Nu cuteză să le vorbească, să spună c’a fost o glumă, ci credeâ că-i va împăcâ cu zâmbetul său. Unul dintre redactorii de frunte ai revistei intră. îl grămădiră cu întrebările. „Aş! Ce credeţi? Nu, nu! E de un începător!" se auzi numai decât vocea de bas a Biserica română gr.-cat. din Aurora. redactorului. Reuşi aproape să-i liniştească pe curioşi; oamenii începură să frunzărească gazetele. Numai Petrinca rămase mut, răzimat de un perete. îi păreâ că sala se învârte ameţitor de repede. In toată clipa puteâ intră maestrul. Redactorul îl văzii pe Petrinca şi-i zise: „Vezi ce haos poate produce un pseudonim? Ce interes? De aici încolo o să ne folosim mai des de pseudonime. De altfel d-ta ce părere ai?" Dar Petrinca zâmbi îndobitocit şi nu răspunse. www.dacQFomanica.ro 216 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. în clipa asta intră repede primredactorul revistei; privi misterios în jur şi zise: „Vine numai decât; trebuie să-i facem ovaţii. Să vadă că nici un pseudonim nu vă poate duce în rătăcire. „Vivat Maron" să fie un singur glas, când va intră". Fierberea începu din nou. Unii reveniră la însufleţirea de mai înainte, alţii păliră. Nime, însă, nu se mai putea îndoi în spusele primredactorului. în fierberea ce se născu, între întrebările ce se puneau primului redactor, nime nu băgă de seamă că Ionel Petrinca alergă, cu capul gol, ca un smintit, afară. Din trei sărituri coborî scările, deschise usa, esi în stradă. Maestrul veniâ tihnit, fără nici o grije, când se simţi deodată strâns de două braţe. » „Vivat maestrul, congenialul lui Eminescu", strigă un glas înăduşit care păreâ că vine dintr’altă lume. Şi, după îndelungatul chin, ochii lui Petrinca se umplură de lacrimi. I. Agârbiceanu. Transilvania. I. Ţara ’ntreţesută ’n drumuri, Cu bătrâne, negre poduri, Plaiuri pentru baci şi turme, Câmp de fericite roduri; Pentru toţi ai fost un leagăn, Ai fost mama tuturor, Singur năpustit de soartă Este bunul tău popor. ... Doamne, am urcat spre tine Culmile cele mai grele, Ale munţilor suisuri, Fără să mă tem de ele Am trecut peste prăpăstii, Peste negrele morminte, Ca să fiu cât mai aproape Să m’auzi plângând, Părinte. Ne’nfrânat este îndemnul Tânărului meu avânt! ... Las ca neaua să-mi albească Părul fluturat de vânt, Căci ca neaua de curată Este vechea mea credinţă, Care-mi răscoleşte ’n suflet, Dorul după biruinţă. II. ... Şi zăpada ’n munţi aşează Un covor blănit pe cale, Râurile par în noapte Panglice-argintii, în vale Nici un bucium peste ’ntinsuri, Nici un sunet lin de cornuri, Satul doarme si alene Ese fumul alb din hornuri. Fumul alb care ridică, Visul tot mai sus, spre stele, Vis în care se confundă, Lumea ’nchipuirii mele; O, vă binecuvântez iluzii Ce ’n colibele sărace Odihniţi barem în noapte Dorul zilelor, în pace. Dar adoarmă toată grija, Care vi s’agită ’n minte! Nu-i trezi din poezia Unui somn duios, Părinte, Când întregul şir de glorii, Luptători aprinşi de ţară, Ar putea în basmul nopţii Să le-arete calea iară. Iar în faptul dimineţii Ai să vezi atunci părinţii, Că-şi jertfesc singur copiii Pe altarul biruinţii! Alexandru Emil Lâzărescu. www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 217 Românii din America. — O călătorie de studii în Statele-Unite. — Emigraţi unea română în America începe să fie o problemă, care nu mai poate fi nesocotită. Adevărat, că numărul Românilor emigraţi în America — vreo 100.000 - este neînsemnat în asemănare cu numărul tuturor Românilor; este neînsemnat chiar şi în asemănare cu numărul Românilor din Regat; dar este însemnat în asemănare cu numărul Românilor din Ungaria, mai ales că aproape toţi emigranţii români din America sunt Români de dincoace de Carpaţi. Casa parohială gr.-cat. română din Clevelatid. Poporaţiunea românească de azi din America e fluctuantă: se premeneşte mereu cu emigranţi noi, cari vin în locul celor ce, după o şedere de câţiva ani, se întorc acasă. Iar numărul celor ce vin este întotdeauna mai mare decât numărul celor ce pleacă acasă, aşa că numărul emigranţilor români din America va creşte mereu şi va creşte cu deosebire, după ce mişcarea de emigrare se va porni şi în ţinuturile româneşti mai sărace din Ungaria şi după ce curentul de reîmpatriare va slăbi. Azi, mulţi dintre emigranţii români din America se înapoiază în ţara lor veche. Ar fi însă o greşală dacă întoarcerea lor am atribui-o numai dragostii de ţară şi dorului după cei rămaşi acasă. Unul dintre motivele mai însemnate cari îi determină să se întoarcă este greutatea de a întemeia în America familie. Pătura noastră ţărănească, cea mai sănătoasă pătură socială românească (cei 100.000 de Români din America sunt aproape fără excepţie toţi ţărani) nu încheie căsătorii cu femei streine de neamul româ- Doi preoţi români la Niagara. nesc, — nici acasă, nici în streini. în America însă numărul femeilor române este de tot neînsemnat în asemănare cu numărul bărbaţilor — vreo 15% din numărul bărbaţilor. » i (Numai unii dintre aşa numiţii „intelectuali" s’au căsătorit cu streine: unul a luat în căsătorie o Slovacă; altul o Unguroaică; al treilea o Săsoaică; altul o Germană şi unul singur o Americană. Urmarea e: copiii lor nu ştiu nici măcar o vorbă românească), în lipsa aceasta de femei române potri- Brutar român (Cleveland). vite de-a fi nevestele muncitorilor noştri harnici avem să căutăm, aşadară, unul dintre motivele, cari influenţează reemigrarea, dar www.dacQFomanica.ro 218 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. tot în această lipsă de femei — şi nu în slăbirea simţământului religios-moral - îşi găseşte explicarea şi faptul, că la unii vieaţa familiară e destrăbălată şi că se încheie atâtea căsătorii nepotrivite în ce priveşte vârsta mirilor. Românii noştri din America nu sunt mai răi sau mai imorali decât sunt ceialalti » Români de-acasă. Se găsesc şi între ei, cum se găsesc şi între cei de-acasă, şi oameni răi şi imorali, — poate mai mulţi decât acasă, — dar numai fiindcă în America sunt mai ne-priincioase condiţiile pentru întemeierea unei căsnicii creştine. t Condiţiile acestea încep însă a se îndrepta şi ele. Cei plecaţi acasă se înapoiază în Ame- Rcdacţia ziarului „America" (Cleveland), casa proprie. rica căsătoriţi şi nu mai pleacă. Se vor înmulţi pe încetul căsniciile româneşti creştine şi poporaţiunea românească va ajunge tot mai statornică. Românii emigraţi vor uită tot mai mult de cei de-acasă, pentrucă copiii lor, născuţi în America, îi vor legă de ţara în care au văzut lumina zilei — si tot mai mic va fi numărul celor ce se vor reînipatria, fără ca numărul emigranţilor noi să scadă. Tot mai mult vor slăbi legăturile celor din America cu cei rămaşi acasă si tot mai mult va secă izvorul bogat din care an de an curg milioane nenumărate — peste 30 de milioane de coroane bani româneşti! — în i ţara veche. Copiii celor ce azi mai ştiu româneşte vor uită cu vreme vorba românească şi noua generaţie, născută în America, va fi cu desăvârşire pierdută pentru neamul românesc. * în gazetele noastre româneşti de ani de zile se repetă tânguirea, că Românii noştri emigrează în America, unde se strică sau se pierd fără urme. în sinoadele noastre bisericeşti, în adunările noastre poporale mereu se pomeneşte de emigraţiunea română, dar până acum nimeni nu s’a gândit să se informeze, la faţa locului, despre vieaţa acestor fraţi pribegi şi să caute mijloacele prin cari să le păstrăm firea românească, dupăce plecarea lor nu ne este cu putinţă s’o împiedecăm. Slovacii, Sârbii şi Maghiarii din Ungaria an de an sunt cercetaţi de connaţionalii lor de-acasă (în luna Noemvrie 1912, Slovacii i Redacţia ziarului „Românul" (Cleveland), casa proprie. au uimit lumea americană prin însufleţirea cu care au primit în oraşele locuite de ei pe Dr. Paul Blaho, membru al camerei deputaţilor din Budapesta). Românii din America au fost lăsaţi în grija sorţii. Cele două mitropolii române, dela Sibiiu şi Blaj, au trimis în America — la început — preoţi mai mult ca să scape de ei, iar de cei pe cari i-au trimis de-atunci şi cari îşi împlinesc cu sfinţenie chemarea de preoţi — nu se interesează. Poate rândurile ce vor urmă să atragă luarea aminte publică asupra unei noui probleme româneşti ce ni se desemnează tot t mai lămurit: problema emigraţiunii române. I. Numărul Românilor din America. A alcătui despre Românii din America o statistică, care să ne înfăţişeze, în mod precis, numărul Românilor locuitori în Statele-Unite www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 219 — este cu neputinţă. Nici nu s’au făcut până acum încercări serioase în această direcţie. Cele ce s’au publicat, în presa românească din Ungaria sau America, despre numărul O stradă locuilă de Români in Youngstown. acestor Români nu se întemeiază pe culegeri de date statistice, ci sunt numai rezumatul unor socoteli şi combinaţii cari, în cele mai multe cazuri, n’au nici un temeiu. Este deci explicabil dacă în presa românească se vorbeşte când despre 50.000 Români, când despre 200.000 (cam între aceste două extreme este indicat numărul Românilor din America). Emigranţii români în America, fiind aproape fără excepţie muncitori, numai în parte sunt locuitori statornici. Mai ales la început, o vreme oarecare lucrau într’o fabrică, spre pildă din Cleveland, apoi o vreme O farmacie română in Youngstown. oarecare în altă fabrică din Pitfsburg sau alt oraş; o vreme oarecare se îndeletniceau cu un fel de muncă, apoi peste câtăva vreme cu altfel, după cum variau condiţiile de traiu si cererea de braţe muncitoare, urmată de plată mai bună. Societăţile româneşti si bisericile româ-* ) » neşti, într’un viitor nu prea îndepărtat, vor putea înlesni alcătuirea unei statistici exacte. Azi, însă, fiind numai începuturi de organizaţie cari n’au putut adună în jurul lor decât o infimă parte a Românilor (toate societăţile împreună, vreo 80 la număr, abia au 2000 de membri; toate bisericile româneşti, gr.-ort. Primul emigrant român: Louis Hugo (Şt. Proca din Râşnov). şi gr.-c-at. împreună 12, n’au nici ele 2000 de membri), datele de cari dispun au importanţă numai sub raportul sentimentului naţional şi al vieţii sufleteşti. De altă parte, majoritatea Românilor se adună în centrele industriale cu sute de mii de locuitori, unde orice încercare de numărătoare românească întâmpină greutăţi de neînvins. Razimul cel mai solid pentru alcătuirea unei statistici ni-l pot oferi deci numai rapoartele biroului central de emigrare din Washington. Rapoartele aceste se întemeiază www.dacQFomanica.ro 220 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. pe registrele vapoarelor cari debarcă emigranţi în porturile Statelor-Unite. Cum însă legile americane nu cer dela emigranţi prezentarea unui paşaport, ci se mulţumesc cu orice fel de certificat de identitate, tablourile vapoarelor se alcătuesc mare parte pe baza declaraţiilor orale sau scrise făcute de înşişi călătorii. Este, deci, firesc că datele acestor tablouri nu pot fi absolut exacte în toate amănuntele lor, greşelile vor fi însă de puţină însemnătate. Trage însă mai mult în cumpănă cunoscuta tendinţă a autorităţilor ungare de-a maghiariza cu orice preţ. în paşapoarte şi certificate de identitate de provenienţă ungară mulţi Români născuţi în Ungaria vor fi trecuţi ca Unguri. Acelaş lucru îl vor fi făcut uneori şi agenţii din Ungaria ai societăţilor de na-vigaţiune. Buni bucuroşi de-a putea plecă, mulţi dintre emigranţii români nu vor fi cerut îndreptarea acestei inexactităţi de puţină importanţă pentru scopul lor. Toate aceste impun deci aplicarea unui coeficient corectiv, care în nici un caz nu poate fi mai mare de 20 la sută din numărul total. * Rapoartele statistice ale biroului de emigrare numai dela 1899 încep a deschide şi pe seama Românilor emigranţi o subdiviziune specială, dând ca număr al Românilor emigraţi în acel an numărul 96. înainte de acest an abia se şi poate vorbi despre emigranţi români. Numărul tuturor Românilor cari îşi vor fi căutat norocul în America, înainte de 1900, abia va fi fost mai mare de 1000. Astăzi nu sunt în America nici 100 de Români cari să aibă o vechime mai mare de 12 ani şi puţini vor fi ceice s’au întors acasă. Numărul acesta neînsemnat de emigranţi români motivează îndeajuns şi nesocotirea lor în rapoartele biroului de emigrare. începând cu anul 1900 — după răsboiul Americei cu Spania — numărul emigranţilor români începe să crească treptat: 398 în 1900; 761 în 1901; 2033 în 1902; 4740 în 1903 ; 4364 în 1904. Până la 1905, rapoartele se mărginesc a înregistra numărul emigranţilor români, fără să specifice din ce ţară au venit. Numai raportul din 1903 spune că dintre cei 4740 de emigranţi români 4173 au venit din Austro-Ungaria, 514 din România şi 53 din alte ţări. începând cu anul 1905, numărul emigranţilor români creşte şi mai mult şi-şi atinge culminaţiunea în 1907. Este deci firesc, dacă şi rapoartele statistice încep să dea o mai mare importanţă elementului românesc înregistrând nu numai ţara din care vin emigranţii aceştia, ci şi sexul, ocupaţia, gradul de cultură ş. a. Raportul din ]905 separă, pentru întâiaşdată, monarhia austro-ungară în Austria şi Ungaria, indicând că din Austria au venit 94 de Români, iar din Ungaria 7167. Rapoartele anilor următori vorbesc iarăş numai de Românii din Austro-Ungaria, semn că numărul Românilor din Austria (Bucovina) erâ atât de neînsemnat, încât nu reclamă o subdivizie specială. începând apoi cu anul 1909, rapoartele sunt complecte din toate punctele de vedere (vezi tabloul alăturat): Anul Austria Un¬ Ro¬ Alte Total Bărbaţi Femei Copii Anal¬ Profe¬ Mese¬ Agri¬ Mun¬ garia mânia ţări fabeţi sionişti riaşi cultori citori 1905 94 7167 423 134 7818 7244 574 153 2194 14 223 2172 4694 1906 10811 297 317 11425 10561 864 201 4059 25 264 8504 1560 1907 18429 339 432 19200 17779 1421 248 7373 18 422 14959 2114 1908 8791 333 505 9629 8478 1151 304 3609 28 258 6976 999 1909 85 7537 113 306 8041 7036 1005 328 2702 13 96 4775 1304 1910 112 13435 267 385 14199 12602 1597 389 5034 21 217 6575 5561 1911 190 4582 145 404 5311 4228 1087 365 1646 17 213 1906 1903 www.dacQFomanica.ro Nrul 7. 1913. LUCEAFĂRUL 221 Numărul emigranţilor români din România a fost întotdeauna mic. Dela 1905 până la 1911 au emigrat în America 25.035 de inşi din România, din aceştia însă numai 1917 au fost Români (în parte şi Români ardeleni), restul toţi Jidani. Din Bucovina de-asemenea au emigrat puţini (Bucovinenii se duc în Canada, unde se îndeletnicesc cu agricultura). Astfel putem spune, că Românii din America sunt aproape toţi fără excepţie Români de-ai noştri din Transilvania şi Ungaria. Numărul Românilor, cari au emigrat în America până la 1 Iulie 1912 (număr dat pe baza rapoartelor oficioase) este aproape 102 000. Dintre aceştia s’au întors în ţara veche ceva peste 33 de mii, aşa încât au rămas în America cam vreo 68 de mii. La aceştia sunt a se mai adăogâ cei cari, deşi Români, au fost socotiţi drept Unguri, fiindcă veniau din Ungaria. Numărul Românilor din America se poate deci socoti mai mare de 80.000 şi mai mic de 100.000. ’ (Va urmă). Ion losif Şchiopul. Foi în vânt. I. De câte ori nu mi se pare C’aud preludii tremurând, Le cântă îngerii din zare ... Ori demonii de pe pământ? în chinul părăsirei mele Nefericirea-ţi m’a ’mpăcat, Dar noaptea suferinţei grele Mă sbuciumă — ca un păcat. Căutam în tine mântuirea, Căutam iubirei adăpost, Cu dragostea şi umilirea Celor rămaşi fără1 de rost. > Iubeam în tine-o melodie, Răsunetul unei cântări, Pe care-o aşteptam să vie Cu rândunelele din zări. Azi răsucesc pe fus — uitarea, Dar mă opresc mereu şi-ascult... în torsul meu aud cântarea Preludiilor de demult... II. Vei răsuci Din caierul gândirei Stând seara ’n prag, S’a năvădi Pe sulu ’nchipuirei Tortul tău drag. Tu m’ai iubit Dar nu eşti tu de vină, Nu mă jeli, M’a urmărit O sete de lumină — De-a pribegi. Vei ştii acum Şi tu ce e norocul, Un călător — Mereu pe drum, O clip’ atinge locul Şi pleacă ’n sbor. Unde-a intră Coliba se lumină Şi ’n prag cresc flori, De-1 va legă O noapte de hodină Te lasă ’n zori. Nu te feri De chinurile- vieţii, De patimi chiar — S’a lămuri Ca zarea dimineţii Şi-al tău amar. ’ III. Ascult — şi las să cadă fusul Se rupe firu ’n mâna mea, S’a ’ntunecat de mult apusul La geamul meu lumin’ o stea, A ta-i şi-a mea şi-a tuturora... O urmăresc cu ochi uscaţi, Din nou începe fusul hora... Ea-i mamă, noi surori si fraţi. Maria Cunţan. www.dacQFomanica.ro ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" -ta ţgyjsar-Taa^rKrBan rwfo-i^r nna^.-T’aarjcro:^^ Arhanghelii de La masa notarului Iosif Rodeau veni şi Pruncul şi societarul cel gras dela „Arhan-ghelii“, Ungurean, asemenea şi notarul cel nou, Popescu, cu scriitorul său Bratu. Slujnicele aduseră de-ale mâncării în trei coşuri albe, nouă. La masa cea lungă mân-carâ în grabă. Un răstimp fu linişte, toţi ochii erau aţintiţi asupra bucăţelelor’pe cari mânile le vor luă în clipa următoare. Mai iute se sătură universitarul Ungurean. „Acum să gustăm din tămâioasa asta“, zise el, ştergându-şi mustăţile. Pe masă eră un pahar de bere, care nu ştie nime cum se rătăcise aci, tânărul îl umplu cu vinul acela nou, îl duse la gură şi nu-1 mai luă până ce nu supse şi cel din urmă picur. Exemplul lui îl repetă numaidecât colegul său Pruncul. Advocatul Poplăcean întinse mâna după pahar. „la să vă—văd eu... nu mai pot!“ Şi slobozi un nechezat spart, de care izbucniră cu toţii în hohote mari de râs. Dar soţia sa^ luă paharul şi-l puse pe-o masă vecină. îi şopti la ureche: „Nu mai face prostii că te râd oamenii." Beură apoi cu toţii din busuioacă şi aflară foarte bun şi aromat vinul acesta, chiar şi femeile. ’ ’ Scriitorul Bratu, dupăce goli un pahar de vin, se strecură neobservat dela masă, şi nu peste mult se apropie cu doisprezece ficiori pe cari îi instruase mai de mult să cânte în patru voci. La capătul mesei se opri şi-i puse înainte şi îndată începură cântecele. Cântară mâi întâi „Pe-al nostru steag e scris unire", apoi alte şi alte coruri. între oaspeţii dela masă se făcu linişte, apoi şi la mesele vecine şi în curând începu să se apropie mulţime de curioşi s’asculte. După fiecare cântare se auziâ: „Bravo! Bravo! Trăiască." Notarul Iosif Rodean ascultă cu sprâncenele încruntate, ca totdeauna când ceva reuşiâ să-l emoţioneze. Dupăce muriră şi acordurile cântării celei din urmă, el strigă unui ficioraş de serviciu: „Cinci vedre de busuioacă cântăreţilor." Apoi îşi coborî privirile în masă şi multă vreme nu mai zise nimic. Dar scriitorul Bratu I. Agârbiceanu. (Urmare.) îşi drese glasul, şi începu o doină din munţi. Avea o voce de tenor curată, vastă, cântarea curgea părând fără sfârşit: Bâlâioară dela munte Nu-ţi mai pune flori pe frunte Că ţi-or eşi vorbe multe. — Las să-mi iasă că nu-mi pasă Că bădiţa-i dus la coasă, Să cosască floricele Rupe-i-s’ar coasa ’n ele, Să vie ’n braţele mele; Să cosască flori pe rouă Rupe-i-s’ar coasa ’n două Să vie la alta nouă. Bătrânul Poplăcean îl ascultă cu gura căscată, dar nu mai scotea obişnuiteie-i sunete, dimpotrivă eră foarte emoţionat, din ochi i se prelingeau lacrimile pe pârâiaşele feţei. Elenuţa ascultă învăluită par’că într’o ceaţă de melancolie. Aşa din bun senin simţi o adâncă părere de rău că Vasile Murăşanu nu-i aici la masa lor. Şi, întâiaoară în vieaţă, pricepu adânc cât se poartă de nedrept familia lor, chiar ea, cu familia preotului din sat. Iată şi acum sunt atâţia străini la masa lor, sunt aici chiar societarii Pruncul şi Ungurean; cu cât sunt aceştia mai buni, mai mult, decât părintele Murăşanu, preoteasa, fetele lor? Ea simţi că-i aproape ruşine, şi ceva cald îi porni dela inimă. Cu batista îşi sbici doi stropi curaţi ce izvorîră în ochii ei negri, strălucitori. Notarul Rodean se apropie de Bratu, îi puse o mână pe umăr, şi-i zise: „Ei, tinere!" Bratîi începu îndată o doină nouă. Eră foarte emoţionat şi de vin, dar mai ales de cântec. Dorul meu ş’al dumnitale Facă-I Dumnezeu o floare Ca să-l pun la cingătoare Unde inima mă doare. Lăiţă se ivi acum la spatele lui Bratu şi acompaniâ din vioară. O mulţime enormă se strânsese în jurul lor, o mare de capete se îndesă din toate părţile. Elenuţa zări între cei cari veniră să asculte de deaproape şi pe clericul Murăşanu. Bratu şi Lăiţă cântau încet doina asta plină de durere. Clericul nu se putu răbdâ să nu se apropie s’asculte, căci dela masa părintelui nu se auziâ. El www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 223 trecu deci peste toate obiecţi uni le ce-i făcu tatăl său, şi asculta cu însufleţire. Faţa, privirile Iui, erau scăldate în lumină. Eră'frumos în clipa asta, părea că trăeşte într’alte lumi, dar mai ales se desprindea din chipul lui o nevinovăţie de copil. Nici prin gând nu-i trecu să 'se ţină umilit că trebuie să rămână în îmbulzeala aceea ca să asculte cântarea! Elenuţa însă simţi un junghiu adânc, îndată ce-1 zări, şi-şi întoarse repede privirile, ca o vinovată. Oftă cu durere şi o mare mâhnire i se întipări pe faţă. In clipa asta depărtarea dintre Vasile Murăşanu şi cei doi universitari ori candidatul Voicu, îi părîi enormă, şi totuş aceşti trei erau cinstiţi la masa lor.’ Simţi în aceeaş clipă cât îi despreţueşte pe aceştia, şi cu ce largă simpatie’ îl ’învălue pe clericii 1 Vasile Murăşanu. Bratu, acompaniat’de Lăiţă, mai cântă trei romanţe, apoi, dregându-şi din nou vocea, începu cântarea favorită a notarului losif Rodean: „ , . — Colo n munţii Ţebei Unde Horea-odată . îşi strângeâ oştirea Sub falnic gorun. Se vede-o movilă Ş’o cruce uitată A lui Avram Iancu Eroul tribun. Textul eră destul de slăbuţ, de forţat, cetit, dar melodia ce însoţiâ versurile acestea seci împrumutau vibrări adânci fiecărui cuvânt. Melodia aceasta avea mult din vibrarea goarnelor care s’aude departe, care-ţi taie par’că prin trup cu tăişuri subţiri. Mulţimea ascultă într’o uriaşă roată, ascultă tăcută. Umbre de nori li se aşezară bărbaţilor pe feţe. Lăiţă acompania,’clăti-nându-se domol în ritmul muzicei, cu ochii închişi. Păreâ că nu mai cântă el, ci o fiinţă tainică ascunsă în vioara lui, şi că şi el ascultă numai: ’ ’ — Dormi etern in pace Eroule mare Că şi de-a ta umbră Duşmanii sp tem! Cântă Bratu palid ca un somnambul, şi când sfârşi se înălţă în văzduh un vifor ne-mai pomenit de aplause. „Spiridoane, Spiridoane! birtaşule!" tună vocea grozavă a lui losif Rodean. „Unde-i birtaşul, unde-i Spiridon? Unde-i prăpăditul acela?" strigă notarul, învârtind în toate părţile ochii Iui crunţi. Ca din pământ răsări Spiridon înaintea notarului. „Mai este vin? îl întrebă cu mânie losif Rodean. — Cum păcatele! făcu birtaşul. — Dar bere? ’ — Este! Este!" O linişte de moarte se înstăpâni acum în jurul acestui dialog. „Poţi să ştii câtă beutură mai ai? — Mă rog! Prost stăpân aş fi dacă... — Ea mea toată, strigă cu furie notarul. Pune cepurile la buţi, desfundă butoaiele, şi pârău, pârâu să curgă beutura! M’ai înţeles?" Spiridon începu să tremure: chipul notarului eră îngrozitor. Pe-o clipă crezuse c’a îne-bunit. El mai avea peste două sute de vedre de vin, şi vreo cincisprezece butoaie de bere. Cei dela masa notarului îl priveau îngheţaţi de spaimă. ’ ’ Birtaşul se reculese. „Dar, domnule notar, beutura cât-o am e şi pentru mâne şi pentru poimâne. ’ — Dă-Ie la oameni să bee, bestie, pune cepul Ia buţi, desfundă butoaiele. Plătesc eu tot. Beutura ce-o ai toată, dar aleargă şi dă-!e oamenilor să bea!" ’ Spiridon, galben şi prăpădit, îşi pierdu urma. Câteva clipe ’fii o tăcere de moarte. Apoi văzduhul începu să se cutremure. „Trăiască directorul dela „Arhanghelii", vivat „Arhanghelii", trăiască „Arhanghelii"! izbucni deodată din sute de piepturi. Dela o vreme nu se mai puteau auzi nici strigătele de „directorul", nici „să trăiască", nici „vivat", ci un nesfârşit lanţ de „Arhanghelii", — „Arhanghelii", — „’Arhangelii", tot mai înalt se ridica în văzduh. Silaba din urmă, cu cei doi „ii", răsună de sus, trecea în depărtări, ca un picurat din nenumăraţi clopoţei de argint. ’ Obosit par’că, notarul losif Rodean se aşeză la masă. Un oftat adânc scăpă din pieptul soţiei sale. Doamna Marina eră palidă ca turta de ceară. In tăcerea generală dela masă, Ghiţă luă mai întâi cuvântul. ’ „E un gest şi ăsta! Adevărat că eu nu l-aş fi făcut, dar acum nu ne mai rămâne alta de făcut decât să ne petrecem!" Nime nu-i răspunse, poate nici nu-1 auziseră. Tăcerea stăpâni încă puţin, apoi deodată se auzi o ţarină nouă. ’ Cei doi logodnici, înspăimântaţi de purtarea viitorului socru, fură bucuroşi ’că pot să se depărteze cu fetele. Elenuţa, foarte palidă, luă braţul lui Ghiţă şi se pierdu în mulţime. Petrecerea începu cu vijelie. In văzduh se înălţă mereu strigătul clar „Arhanghelii, — hanghelii — liii". Deodată dinspre Părăul caprii trăzni un treasc, apoi altul şi altul, până la o sută şi unul. „Asta zic şi ’eu că-i petrecanie", şopti aproape de urechea lui losif Rodean candidatul Voicu. El singur rămăsese neimpresionat, cu aceeaşi fericire pe faţă. www.dacQFomanica.ro 224 LOCEAFĂRCL Nrul 7, 1913. Dar notarul nu-i răspunse nimic, nu-1 învrednici nici de-o privire cel puţin. El se ridică dela masă, îşi luă nevasta şi intră în cercul dansatorilor.’ ’ Până se întunecă fii un ropotit necurmat, o fierbere îngrozitoare, ca şi adâncile agitări din massele poporului, cari prevestesc o mare nenorocire. Numai cât acum nu eră vorba de nici o nenorocire, era singurul fapt că petrecerea de Paşti din Văleni îşi ajunsese culmea. ’ Domni, doamne, coconiţe, muncitori în ocne, ţărance, formaseră o singură massă, îi însufleţea acelaş suflet. Rari sunt petrecerile poporale în cari pătura noastră cultă să se amestece în chipul acesta cu muncitorii pământului. In Văleni părea că stăpâneşte democratismul cel mai înaintat. La petrecerile dela Paşti se puteau vedea fete de ţăran dansând cu’advocaţi, cu doctori. Stăpânul şi slujnica lui se învârteau în ţarină. Nu se făcea nici o deosebire între oameni. Un singur sentiment îi însufleţea pe toţi: să-şi petreacă. ’ ’Faptul’acesta va fi fost urmarea împrejurării că ţăranii din Văleni aveau toţi bani destui, pe cari nu puneau nici un preţ, ori împrejurării că în Văleni era o singură petrecere pe an a satului întreg, cine-ar putea spune? Poate din amândouă condiţiile acestea izvoreâ aceea sinceră, nefăţărită democraţie, egalitate, care stăpânea şi petrecerea de acum. Şi, din această intimitate izvorau două lucruri de preţ foarte mare: petrecerile erau mai reuşite ca în oricare alt sat, şi ţăranii, ocnaşii ştiau cinsti pe „domni“ cu mult mai bine decât în satele unde pătura cultă formează la toate ocaziile „cerci". X. înserarea se coborî ca o ceaţă fumurie, care clipă de clipă se făcea tot mai deasă. Pe mesele din jurul spaţiului de dans se aprinseră lumânările. Odată cu dansatorii trecură cei mai mulţi în sala vastă dela birtul lui Spiridon şi în celea patru săli laterale. Rămaseră însă destui şi la mesele din lunci, ori că nu mai încăpeau în birt, ori că se încinseră in vreo discuţie pe care nu o mai puteau termină. La o masă învălită cu pânză cerată rămase un băieş fruntaş cu nevasta, cu două surori, cu diacul Gavr’iil, care zăbovi aci, dupăce familia preotului se depărtase. O cană mare, plină cu busuioacă eră pe masă. Patru pahare erau vârfuite, numai al diacului Gavriil eră sec. Fruntaşul eră Vasile Cornean, primarul din Văleni, societarul dela „Arhanghelii". Dela ceasurile două el rămăsese neclintit lâ masa lui. Toată veselia uriaşă care curgea în jurul său părea că nu-1 atinge. El nu jucase o singură ţarină, nu se dusese la masa cea lungă, cu toate invitările notarului Rodeau, nu se mişcă nici chiar când scriitorul Bratu cântă: „Colo’n munţii Ţebei". în faţa lui eră o masă de scânduri de brad şi la masa aceea se aşezase îndată ce el îşi ocupă locul, o văduvioară subţirică, năl-tuţă, cu faţa albă ca de omăt, cu ochii ca doi cărbuni, mari ca doi sâmburi de piersică. Dochiţa veni cu mamă-sa, cu un frate care eră bârdaş, şi cu două-trei rudenii mai depărtate. De-un an eră Dochiţa văduvă, dar nu eră mai în vrâstă ca de douăzeci şi cinci, îndată ce se cuibări, foşnindu-şi poalele, pe laviţa de scândură aruncă, aşa’caîn treacăt, o privire spre masa lui Cornean, dar ochii ei întâlniră fără greş privirile primarului. Se aplecă spre frate-său, îi spuse ceva la ureche, apoi isbucni într’un râs clar, care se auzi până departe. Vasile Cornean ridică paharul, îl zvântă şi-l izbi cu putere de masă. Nevasta lui, Salvina, se cutremură din nemişcarea în care stăteâ, privi la dreapta şi zări pe Dochiţa. Se sgudui din nou, se făcii şi mai paliclă de cum eră, şi-şi plecă privirile în pământ. Un zâmbet de durere îi încreţi buzele, faţa. Dochiţa, veselă şi fericită, se ridică repede dela masă, şi zise, trăgând cu coada ochiului spre Vasile Cornean: „Vreau să-mi petrec! Când vă va fi urît, chemaţi-mă!“ şi trecu repede între dansatori. Primarul îşi muşcă buza şi fără să vrea privi în urma Dochiţii,’ până ce’ aceea dispăru în mulţime. Ochii lui erau aprinşi şi-şi supse buzele. ’ „Nu joci şi tu o ţarină, Vasile?" cuteză să-l întrebe 'nevasta. Societarul dela „Arhanghelii" îi aruncă o privire de ură şi nu-i răspunse. Se răzimâ cu cotul pe masă, îşi întoarse capul spre bătătura jocului, şi rămase aşa nemişcat. ’ Surorile lui începură deodată să vorbească tare, foarte vesele, părând că vreau să însenineze pe Salvina. Dar femeia nu răspundea decât c’un „da" ori „nu", şi din palidă începu să devină vânătă. Durerea din faţa ei se amestecă acum cu liniile desperării. De-un an de când rămăsese Dochiţa văduvă, traiul se învenina în casa primarului Cornean. Salvina se măritase din dragoste după omul acesta; ea-i adusese zestre cinci punţi de aur, Cornean ca flăcău eră lipit pământului. Din banii ei a izvorît toată avuţia lor de acum. Fără de acei cinci punţi Vasile www.dacQFomanica.ro N rul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 225 t nu putea ajunge înainte cu cincisprezece ani societar la „Arhanghelii". îl iubea şi pen-trucă eră frumos şi pentru hărnicia lui. Le închisese de mult gura părinţilor, cari nu voirâ odată cu capul s’o mărite după Cornean. „Un bâieş de bir; un ciocan ş’o iască" obişnuiau să-i zică părinţii, desniântând-o dela căsătorie. Dar ea n’a voit sâ-i asculte. A alergat unde a tras-o inima şi nu-i părea rău. Chiar bătrânii se bucurară în curând de căsătoria aceasta. Salvina eră foarte blândă, foarte evlavioasă, şi-l iubea pe bărbat cu iubirea aceea domoâlă şi vecinică ce o deşteaptă de obiceiu lucrurile sfinte. Iubirea ei eră aproape un cult. Şi nu-şi bănuia că-şi adoară bărbatul. Va-sile Cornean se purtă cu ea cu multă gingăşie. Corect faţă de ea fusese totdeauna în anii cei dintâi. Dar cu vreo trei ani înainte Dochiţa asta, măritată pe-atunci, spălă niăciniş de aur la piuăle lui Cornean. Eră o zi de primăvară, călduţă, luminoasă, şi tânăra nevastă, cu mânecile sufulcate, inundă cântând. Primarul eşi din casă, coborî scările de lemn, se ivi în curte, şi ziua aceea aproape întreagă îşi făcu de lucru pe la piuă. Când Salvina îl chemă la prânz veni mânios şi abiâ îmbucă de câteva ori. Dădeâ mereu târcoale în jurul Dochiţei, o întrebă mereu câte ceva, şi nu se îndură să se depărteze de dânsa. Din pridvor, cu inima răcită, Salvina observă tot ce se petreceâ jos în curte, lângă piuă. Nu-i zise nimic bărbatului, dar, de-atunci, pe Dochiţa n’o mai primi la lucru niciodată. Eră nevastă săracă Dochiţa, bărbatul ei fusese de-asemenea bărdaş, ca şi fratele Do-chiţii, bine plătit pentru piuăle ce le ciopleâ din nou, dar beţiv de n’aduceâ nici o para acasă. Ea munceâ veselă pe la unii, pe la alţii, câştigă bani destui şi părea foarte fericită. Eră o fire veselă care treceâ foarte uşor peste patima bărbatului şi îşi căută mulţumirea de care eră dornică,’ acolo unde o puteâ află. . Din ziua în care munci la Vasile Cornean, Salvina începu să audă şoapte despre bărbatul ei şi despre Dochiţa. De-atunci îi intră un ghimpe la inimă, care nu mai voia să se depărteze cu nici un preţ. De când rămase văduvă Dochiţa, prietini le bune se grăbiau să-i aducă tot mai multe veşti, şi Salvina începu să devie tot mai palidă, sa se usuce pe picioare. Bărbatului nu-i ziceâ o vorbă legănată, dar el, cu cât o vedeâ mai pierită se făceâ tot mai dur, mai brutal, eră gata s’o rănească oricât de adânc pentru toată nimica. Din purtarea lui femeia înţelese adevărul, îngheţă şi mai tare, dar n’aveâ putere să iee nici o ho-tărîre. Din răceala şi neîndurarea bărbatului simţiâ, că inima lui’are alte dorinţi,- muriâ de mii de ori pe^ zi, dar nu se puteâ hotărî să-l părăsească. îl iubiâ şi-şi ziceâ mereu: Se gândeşte la ea, dar.pân’ acum poate că nu-i nimic între ei. Aceasta credeâ c’o înţelege şi: din purtarea câteodată nespus de crudă a lui Cornean. Eră dintre femeile cari iubesc adânc,dar iubesc fără patimă,şi cari totdeauna-sunt bucuroase să ierte bărbaţilor,.să-i creadă nevinovaţi. Eră dintre puţinele femei cari plâng nu atât după omul ce se depărtează de ele, cât mai cu seamă după sufletul pe care şi-l cred prieten, şi pentru care simt o adâncă răspundere. ’ Vasile Cornean rămâneâ serile dearândul, dar ea îşi ziceâ mereu, aşteptându-l: „care dintre societarii dela „Arhanghelii" nu-şi petrece, nu chefuieşte?" şi eră foarte bucuroasă dacă primarul sosiâ acasă odată cu zorile zilei. . Cu orice vorbă ce-i spuneâ voiâ să-i deie să înţeleagă, că ea-1 iartă, pentrucă-1 iubeşte şi acum, şi ocupată mereu cu atitudinile ce voiâ să ie’e faţă de el, nu băgă de seamă cum se ofilise, cum se trecuse, mai ales în anul acesta de văduvie a Dochiţei. . Astfel şi acum, deşi simţi pentru -ce-i necăjit bărbatul ei, totuşi se încumetă să-l întrebe că nu vrea să joace o ţarină, părând a-i spune că trece cu vederea tot ce-a fost. Dar tăcerea lui Cornean o izbi cu mult mai dureros decât de obiceiu. Pân’ acum, între alţii, primarul nu se arătă în duşmănie cu nevasta. Salvina simţi o durere amară, văzându-se batjocorită în faţa rudeniilor. Răspundeâ scurt la flecăririle cumnatelor, şi nu-şi puteâ stăpâni suspinele cari veniau tot ma’i dese. < Din când în când Vasile Cornean îşi în-torceâ capul, îşi umpleâ paharul şi bea.'Apoi priviâ iar spre’horă. ’ Dar Dochiţa rămâneâ puţin între dansatori, veniâ săltând, se aşeză la masă lângă mă-sa, în faţa lui Cornean, bea din paharul proaspăt, râdeâ, vorbeâ cu triluri de fâs, şi aruncă priviri galeşe primarului. Atunci Cornean o priviâ cu lăcomie, fără să se mai jeneze. Cum eră şi tulburat de vinul tare, nici nu se mai gândiâ că soţia sa, surorile, sunt de faţă. Gura, lui sensuală înviâ par’că, buzele lui aveau tremurări nervoase. Când ochiadele celor doi erau prea bătătoare la ochi, Salvina se ridică şi se depărtâ dela masă, palidă, ca şi când acum ar fi scos-o din sicriu. ’ 2 www.dacQFomanica.ro 226 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. Surorile îl rugau să le joace, făceau gălăgie în jurul lui, vedeau şi ele că se întrece cu gluma. Dar primarul 'rămânea mereu la masă, bea, tăcea, şi când Dochiţa se arătă la masa vecină o priviâ cu lăcomie. în răstimpuri rămânea singur la masă. Sal-vina, surorile lui se duceau să privească de aproape dansul. Surorile jucară chiar în mai multe rânduri. Dar pe Salvina nu cuteză s’o învite nimenea la joc. Eră palidă ca o moartă. In multe rânduri îi păru că nu mai poate răbda chinurile cari se sporeau mereu, ca într’un muşoroiu furnicile, li păreâ că toţi bărbaţii, femeile, copiii chiar ştiu ce se petrece la masă. Fiecare ochiu ce se îndreptă asupra ei îi împlântă în inimă o nouă suliţă de durere, li păru tcă numai de aceea s’a adunat mulţimea asta mare de oameni, ca să vadă ce se petrece în inima ei. Până azi ea suferise în tăcere, nimenea nu putea să bănuiască ce patimi o muncesc, şi păru că acum văd cu toţii limpede nenoroc’irea ei. Porni de multeori să meargă acasă, dar abia făcea câţiva paşi şi se întorcea ca fricoasă, tresărind, ferindu-se de privirile oamenilor, ca o căprioară spăimântată, care din toate părţile e încunjurată de vânători. Dup’amiaza aceasta fusese pentru ea un chin cumplit. II vedea pe bărbat mereu nemişcat la locul Iui, înţepenit par’că de scaun, veâeâ că n’are nici o voie de petrecere, că chiar vinul îl bea cu mânie. Ca şi când ar avea în faţa sa un duşman aşa priviâ păhărelul, şi simţiâ cum se răceşte tot mai tare. Când se aprinseră lumânările avu în sfârşit o tresărire de speranţă: Dochiţa trecu în birt cu dansatorii. ’ Dar primarul, dupăce văzu că masa vecină rămâne mereu goală, se întunecă şi mai tare şi zise: ’ ' „Acum e rândul nostru să jucăm! Aşa în întuneric, fără muzică, aşa ni se şade nouă ca la bătrâni, ca la oamenii betegi". La cuvântul din urmă Salvina scăpă un ţipăt. Batjocura asta îi păru grozavă! De mult făcea Vasile aluzii la boala ei, la bătrâneţe. Dar ea nu se simţiâ nici bolnavă, nici bătrână, ci nenorocită. Salvina îşi adună toate puterile şi reuşi să-i zică: „Dar, bine Vasile, cine te opreşte să nu-ţi petreci, să nu joci? Pentruce n’u mergi în birt? Eu pot să merg acasă. Cine te opreşte?" Primarul o privi cu ură adâncă. Beuse singur o groază de vin, şi îşi simţiâ pe sub piele vinele încordate, tari şi groase, încât îl durea. „Cine mă opreşte?" zise el dup’un răstimp, rângind. „Cine mă opreşte? Tu mă opreşti!" Femeia simţiâ că ameţeşte şi se prinse cu manile de scaun. ’ ' In clipa aceasta sosi diacul Gavriil. „Şi mai bună seara, şi mai bună seara!" zise moş Gavriil, apropiindu-se de masa lor în mers clătinător. „Bucuroşi de oaspeţi? — Bucuroşi, diece, bucuroşi", răspunseră deodată surorile lui Cornean. Legănându-se pe picioare diacul se apropie de primarul. „Hristos a înviat", zise el cu limba ’mpie-decată, răsuflând miros de beutură. „Adevărat c’a înviat", răspunse în silă primarul. Bătrânul se lăsă numai decât pe-un scaun. „Nu jucăm, nu ’ntinerim, nepoate?" întrebă iar clipind din ochi. „Poate de-un pahar de vin, diece", răspunse Cornean umplând paharele. Dupăce beură, moşul îşi plesni limba de cerul gurii. „Ce vin e ăsta, nepoate? — Busuioacă, moşule", răspunse surorile primarului. „Mai bine nu-1 gustam, începu diacul, n’o să-mi tihnească petrecania de azi când mă gândesc c’abiâ acum am dat de el". Primarul îi mai puse un pahar, şi moşul îl sorbi numai decât. ’ ’ „Ăsta trebuie că-i de-al lui tata Noe cel bătrân",zise vesel diacul Gavril.Apoi ridicându-şi privirile, văzu pe Salvina palidă, nemişcată. „Nepoţica nu se simte bine?" o întrebă el cu bunătate. „Ba da, moş Gavriil, cine nu-i fericit în sfânta zi a învierii", răspunse nevasta, si-lindu-se să zâmbească. „Adevărat", făcu diacul căscând; pe ochi păreâ că i se lasă ca o ceaţă fină. El începu să cânte încet din troparele învierii, pe po-dobia glasului al cincilea. „Aceasta e ziiiua care a făcut-o Dooomnul să ne bucurăm şi să ne veseliim într’ânsa". Un glas gros, ca dintr’o bute, se auzi în clipa asta la spatele lor: „Hiristos o ’nviat". Nime nu-i răspunse, cei dela masă fşi întoarseră capetele. înaintea lor se clătină încet pe picioare o femeie ca de patruzeci şi cinci de ani, mare, puternică, cu faţa lată, cu ochii injectaţi cu sânge. „Bărbătoiul", — cum îi ziceau oamenii, văzând că nime nu-i răspunde, întinse spre masă o mână uriaşe, luă un pahar plin şi, clătinându-se mereu, mai zise odată: „Hiristos o ’nviat" şi dădu paharul peste cap. Apoi, cu privirile aiurite, porni încet spre masa vecină, repeţându-şi salutul şi bând la fiecare masă câte’-un pahar. De vreo jumătate de ceas începuse să colinde aşa, dupăce se îmbătase întâi la masa unde ospătau nişte rudenii mai îndepărtate de-aleei. „Asta ştiu că ’nghite", zise diacul Gavriil, „asta-i bute nu-i muiere. Când va ajunge talpa www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913 LUCEAFĂRUL 227 iadului ştiu că va băgă în sperieţi pe dimoni, cu vinul cât a beut va stânge focul din iad“. Diacul clătină din cap, îşi umplu paharul şi, după ce-1 beii, zise iar: „Dumniavoastrâ, oameni tineri, ar trebui să vedeţi de joc. Se umple birtul şi nu mai încăpeţi.’ Nu vă stă bine să staţi aici'mânioşi", adause încruntându-şi sprânceana. El băgă numai decât de seamă, că între cei doi soţi este ceva. „Asta cel puţin îşi petrece", zise deodată primarul Corneanu, ca şi când s’ar fi trezit numai acum din contemplarea „Bărbătoiului". „Cine? întrebă diacul. — Sofia asta, „Bărbătoiul". E beată tun, cu ziua de cap, şi cel puţin aşa îşi uită de năcazuri. Vede vieaţa frumoasă şi-i place să trăiască!" El oftă şi faţa lui se întunecă şi mai tare. ’ ’ ’ „Of! aşa vieaţă! suspină diacul. — E o ticăloşie", zise încet Salvina. Primarul o privi crunt şi se ridică deodată dela masă. ’ „Mergem!" zise el c’o voce şuerătoare. Nevasta se ridică numai decât. Surorile lui şi diacul rămaseră la masă. ’ „Treceţi în birt?" întrebă diacul. Salvina zâmbi cu durere, dar nu-i răspunse Se grăbi în urma bărbatului, care înainta cu paşi repezi, largi, alergă aproape. Nu schimbară nici un cuvânt pe drum. Acasă primarul aprinse grabnic o lumânare. Ochii iui fioroşi căutau în toate părţile prin casă. Salvina se îngrozi de privirile,’ de faţa lui: nu mai să-mâna a om. Dar în clipa următoare îi îngheţă sângele: bărbatul pusese mâna pe-o curea groasă, împletită, — un fel de potâng, şi începu s’o izbească. Ea scoase un ţipăt ele spaimă la lovitura cea dintâi, apoi un lung răstimp tăcu sub izbiturile dese. Apoi, deodată, ne mai putând suferi, începu să ţipe ca din gură de şerpe. Bărbatul izbiâ mereu cu furie, eşit din minţi. „Nu mai tia, Vasile, pentru numele lui Dumnezeu! Nu mai da! Mor! O să mă omori! Du-te la Dochiţa! Adu-o aici! Trăeşte cu ea! Dar nu mai da! Valeooo! Oasele mele". După geaniăte îndelungate, ţipetele începeau din nou. Apoi trupul ei începu să se înmoae şi ca atinsă de vânt căzii, izbindu-se de podele. Abiâ-şi mai mişcă o mână, un picior. Bărbatul aruncă cureaua, îşi şterse sudorile, şi-i răcni c’o voce răguşită: „Afară — afară — afară din casa mea! Să nu te mai văd". O voce stinsă, ca la oamenii ce mor, se auzi acum: „O să mă duc, Vasile, mă duc — mă duc — mă duc". r- Salvina închise ochii şi pe-o clipă păru c’a murit: nu se mai mişcă, nu mai respiră. îngrozit c’a făcut moarte de om, primarul o luă pe braţe, o aşeză în pat, începu s’o frece cu oţet pe frunte, pe tâmple, îi ţinu lichidul sub nas. Intr’un târziu Salvina îşi deschise ochii: păreau două răni negre, nu mâi sămănau a ochi. „Dimineaţă mă duc, începu aceeaş voce stinsă. Of! IJumnezeule! Unde-i răsplata dra-gostii ş’a credinţii mele?" Ea începu să suspine, apoi plânsul izbucni cu hohote, cu părae de lacrimi. Vasile Cornean fugi de lângă pat, îşi luă pălăria care-i căzuse pe podele, şi se îndreptă spre uşe. Când uşa cârţăi, plânsul nevestei conteni deodată, ea se ridică într’un cot, îi aruncă o privire de ură nemărginită şi-i strigă: ’ „Bătaia lui Dumnezeu are să te-ajungă!“ Bărbatul pe-o clipă se opri în prag, pării că vrea s’o bată din nou, dar, răsgândindu-se, închise numai decât uşa în urma lui. Ajuns în luncă merse deauna la masa unde-şi petreceau cei doi societari dela „Arhanghelii", Ungurean şi Pruncul, şi fără o vorbă şezîi pe-un scaun. începu să bea c’o sete ne’ mai pomenită. Cei doi tovarăşi îl priviau încremeniţi cum soarbe vin, bere, rachiu, ce-i cădea înainte. Pe la miezul nopţii trei băieşi dela „Arhanghelii", chemaţi a’ici de cei d’oi societari, îl duseră acasă, mort de jumătate. Societarul cel gras cât un butoiu râdea, ţinându-se cu mânile de pântece. „Nu-i nimic de râs, îi zise Pruncul. „Arhanghelii" ăştia o să vă înebunească pe toţi. — Dar o ’să putem bea şi nebuni, iubite, râse Ungurean, asta-i de căpetenie, să putem bea! De-acum, mi se pare, o să ne punem la întrecere: eu, notarul şi primarul! Să ştii că-ini place: pe Cornean încă nu l-am văzut aşa beat!" 'Pruncul nu-i mai răspunse, ci-1 privi numai batjocoritor. Apoi se ridică: „Noapte bună. Eu mă duc de-acum! zise el. — Ce face? Aşa iute? Dela miezul nopţii?" întrebă repede Ungurean, dar Pruncul nu se mai întoarse. XI. In sala cea mare a birtului dansul se continuă cu patimă tot mai mare. Geamurile aburiseră, şi luminau palid în noaptea înstelată. In curând ochiurile de deasupra tre-buiră să fie deschise, căci în sală căldura era tot mai înăbuşitoare. In răstimpuri muzica ainuţiâ, se stropi’â cu apă podeaua de scân- 2* www.dacQFomanica.ro 228 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. dură. Totuş colbul se ridica, pluteâ în nouraşi fini, făcea cercuri mai palide în jurul lampelor spânzurate de tavan, se aşeză, ca o bură surie, pe pânza cerată a meselor, pe pălării. Se simţiâ în nări, în gât, pişcător ca un prav de ardei. ’ In sală se dansară câteva valsuri, se înci-ripă un cadril chiar, pentru feţele domneşti. Până se terminau dansurile acestea ţăranii nu păreau de fel nerăbdători, ci dimp’otrivă erau foarte mângâiaţi, mulţumiţi. La cadril candidatul Voicu dansă cu d-şoara Elenuţa Rodean. Fata nu mai putu scăp’â de el, surorile îi aruncau priviri mustrătoare, văzând-o cum tot cearcă să nu se întâlnească cu tânărul acela strălucitor. Dar notarul Rodean nu mai luă în seamă purtarea fetei faţă de candidat. De când îi şoptise în luncă: „Asta zic şi eu că-i petrecanie", notarul nu-1 mai putea suferi pe tânărul acesta fericit, li eră scârbă de el, deşi nu-şi putea da seama de ce. Poate unde fraza asta banală nu însemnase nimic faţă de marea agitaţie ce stăpânea pe notarul în clipa aceea. încă acolo în luncă îi păru că Voicu e prea mărginit, şi-i fu ciudă că se putuse înşelă aşa de mult în judecata lui de până acum. Dar când băgă de seamă că fata lui dansase atât de mult cu clericul Murăşanu, când crezu că înţelege intenţia fetei de-a ’fi condusă şi în cadril tot de feciorul popii, notarul îşi încruntă sprâncenele, îşi chemă fata şi-i zise: ’ „Ai o datorinţă şi faţă de oaspeţii noştri. Te rog să nu uiţi"’. ’ ’ ’ Cuvintele acestea le spusese c’o voce din care se putea ceti un fel de compătimire pentru Elenuţa, şi fata îi răspunse numai decât cu veselie: ’ „Da, tată, o să fiu în cadrilul ăsta lângă soarele Voicu". Şi, râzând, se apropie de candidat. Vis-â-vis-ul însă îi fu clericul Murăşanu cu sora lui Mărioara. Clericulerâ palid’ un fel de mânie i se desprindea din liniile feţei, din priviri. Din când în când se uită cu’ură la tânărul acela strălucitor, dar mai mult îşi ţinea privirile plecate, silindu-se să nu-1 vadă. Elenuţa băgă de seamă îndată că lui Murăşanu nu-i place că dansează cu Voicu, şi simţi o adâncă bucurie. Totuş prin nimic nu-şi descoperea bucuria aceasta, dimpotrivă, părând că nici nu-1 mai vede pe cleric, ciripiâ mereu cu candidatul, râdea, după toate semnele îşi petreceâ foarte bine. In vremea asta Vasile’Murăşanu se întunecă tot mai tare şi începu să arunce priviri provocătoare fericitului Voicu. La o figură a dansului, când Elenuţa prinse mâna clericului, aceea eră rece ca ghiaţa. „Vai, cât îmi pare de rău că nu eşti în locul meu, domnule Murăşanu, îi şopti ea aproape de ureche. ’ — In locul dumnitale? întrebă clericul, neînţelegând-o. —’ Da. Dumnitale ţi-e frig. Eşti ca ghiaţa şi ai fi lângă soarele’ Voicu. Nu-1 vezi cum străluceşte? Te-ar încălzi numai cu strălucirile". ’ Vasile Murăşanu îşi ridică ochii, voi s’o cerceteze ce vrea să spună, dar Elenuţa trecîi mai departe în lanţul de dansatori, care se schimbă necontenit’. Totuş un surâs fugar îi putu zări pe buze, şi surâsul acesta îl linişti deodată: înţelese că’ vorbise in batjocură ele candidatul Voicu. Soru-sa Mărioara băgă de seamă că frate-său s’a schimbat deodată. Eră vesel, începu să glumească, şi-i ziceâ necurmat „dragă Mărioaro". ’ „Hm! făcu fata, subţiindu-şi buzele. — Ce „Hm"? întreb’ă zâmbind Vasile. — D’apoi cred că nu mie ar trebui să-mi spui „dragă", zise soru-sa. — Nu ţie? Cui dar? — Domnişoarei cu care te-ai întâlnit îna- inte cu câteva clipe". Apoi adause îndată c’o voce serioasă: ■ „Rău faci, Vasile! — Ce fac rău?" întrebă clericul, simţind cum îngălbineşte. „Rău faci că te gândeşti la domnişoara Rodean. Ţi-am mai spus’ odată că-s 'prea acrii strugurii. Vezi bine ce gânduri are tatăl ei. — Domnişoara Elenuţa nu seamănă cu notarul", reuşi să spună cu vocea scăzută clericul. „lntr’adevăr că tu eşti copil! zise Mărioara. Am văzut şi eu că Elenuţa dansează bucuroasă cu tine. Insă, Doamne sfinte! suspină soru-sa, asta nu înseamnă decât că tu eşti băiat frumos lângă care se simte bine orice fată. Elenuţa vrea să-şi petreacă, ş’atât! După ce se vor încheia petrecaniile dela Paşti, o să vezi că nici nu te mai cunoaşte. — Iar eşti răutăcioasă", zise încet clericul. „Nu, dragul meu, ci aş vrea să nu-ţi faci gânduri zadarnice. Planurile astea pe cari le ţesem prea departe de noi, deşi sunt numai visări, au darul să-ţi umplă sufletul de durere când se spulberă. Şi, de obiceiu, se spulberă. Pentruce ţi-ai cauză cu voia o des-amăgire, care va veni cu siguranţă? — Mi se pare că nu te-ai bucură să mă vezi fericit", zise în silă clericul. Ei povesteau în cursul dansului; făceau figurile cari urmau, se depărtau, se întâlneau din nou, şi-şi continuau conversaţia. Clericul www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 229 era tot mai convins că Mărioara îl pismueşte pentru norocul ce poate-1 aşteaptă, şi vortiiâ cu ea tot mai rece. ’ „Nu-mi mai zici „dragă" ?“ îl întrebă Mărioara spre sfârşitul cadrilului. „O să vedem noi, în curând, care vom avea dreptate", răspunse clericul cu răceală. — In curând?" întrebă fata, şi numai decât izbucni într’un râs nestăpânit. Valsul cel dintâi, după cadril, Elenuţa îl dansă cu Vasile Murăşanu. Abia făcură câteva undulări prin sală, şi domnişoara Rodean îl întrebă veselă: „Mi-ai ştii spune, domnule Murăşanu, ce înseamnă:’ înger palid ce te-arăţi în’vise, şi în urma ta laşi toate porţile fericirii deschise. — Nu e citat dintr’o poezie", răspunse Vasile zâmbind. — Nu. E o compoziţie proprie. Nu ştii ce însemnează? — înger palid", repeţi clericul părând că se gândeşte. „îngerii nu-s palizi, nu-i aşa, domnule Murăşanu? — Eu cred că-s albi, domnişoară, răspunse clericul. Mai corect cred că-s cu feţele albe umbrite puţin de gene dese, negre... — Ei, dumneata încunjuri răspunsul", zise repede fata, simţind cum îi înfloresc obrajii. „Deci nu ştii înţelesul „îngerului palid"? — Nu-I ştiu. ’ — Bun. Acum să-mi spui de cunoşti versurile următoare: Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur’ plopii, E ca aminte să te am Şi ’ncep să te apropii. Ea spuse c’o voce tânguitoare aceste patru şire, ca şi când ar imită pe cineva. Părea că chiar un fel de desperare se desprinde din întonare. „E dintr’o poezie de Eminescu, domnişoară. — Adevărat. Dar ia’ să-mi spui: bât ramuri în geam noaptea asta? — N’aud", răspunse clericul, părând că ascultă. „Şi sunt plopi la fereastra birtului? — Nu sunt". Elenuţa îşi înălţă privirile spre tavan şi începu, în vreme ce abiâ-şi putea stăpâni râsul: „E aşa de mare fericirea să fii alături de-o fiinţă’ scumpă. Ah! înger palid ce te-arăţi în vise şi ’n urma ta laşi toate porţile fericirii deschise! Tu nici ’nu bă-nueşti —Elenuţa declamă tot cu mai mare pato’s — tu nici’ nu bănueşti în clipa asta că, „dacă ramuri bat în geam, — şi se cutremur’ plopii, e ca aminte să te am şi ’ncet să te apropii". ’ Cuvintele din urmă abia le mai putu rosti. Ochii ei râdeau de când începuse citatul, pieptul ei tânăr şi curat se vedea dela început în mare agitare, dar încheind citatul izbucni într’un râs atât de sgomotos, încât toate privirile din sală se îndreptară spre ea şi spre clericul Murăşanu. Acesta trebui să contenească dansul pe câteva clipe, Elenuţa, cu capul plecat pe spate râdea cumplit, şi nu mai putea face un pas. Vasile zâmbiâ, pentrucă râdea cu atâta căldură, aşa de fericită Elenuţa, simţiâ o adâncă mângâiere, văzând-o aşa de fericită, dar se jenă, simţind toate privirile aţintite asupra lor. „Pentru Dumnezeu, domnişoară, nu mai râde aşa tare! Are să-ţi strice", zise el c’o căldură deosebită în gl’as. „Nu, nu! Dimpotrivă, are să-mi folosească, domnule Murăşan", zise fata, lăsându-se să fie condusă mai departe în ritmul larg al valsului. „Spune-mi dumneata nu-i o stupiditate citatul ăsta, nu-i cea mai mare prostie? Şi ştii dumneata ce-a vrut să fie frăzoiul ăsta împodobit cu patru versuri? — Nu pot să ştiu, d-şoară, răspunse clericul. Cred că e o imperechiâre încurcată de citate. — Nu, dragă domnule cleric, e un com- pliment! închipue-ţi, e un compliment şi mi-a fost adresat mie! închipue-ţi ceva mai ridicol" continuă Elenuţa tot mai înverşunată, „închi-pue-ţi că un tânăr, pe care până azi nu l-ai mai văzut, te bombardează la cel dintâi dans cu aşa prostii ne mai pomenite! Nu, e într’adevăr revoltător!" sfârşi ea cu ochii aprinşi acum de mânie. ’ „Domnul candidat? întrebă încet clericul. — Da, el! El azi, şi mâne poate altul, şi poimâne al treilea", începu cu mânie domnişoara Rodean. „Fiecare din tinerii aceştia cari vânează numai zestre se cred îndreptăţiţi să se îmbulzească în tine, să te scârbească cu curtea ce-ţi fac! Eu sunt convinsă că dacă în locul meu ar fi fost o păpuşe, şi păpuşa aceea ar fi avut zestrea mea, domnul ăsta ’i-ar fi spus aceleaşi cuvinte". Cum vorbea domnişoara Rodean se însufleţea, cu-vintele-i curgeau tot mai uşor; se vedea îndată că-i foarte iritată, dar că vorbeşte din convingere adâncă. „Oamenii aceştia, continuă ea, deşi-s numai materie, cu trup cu suflet, vreau să-şi îmbrace gândurile în haină poetică şi se fac îngrozitori de ridicoli. Dar ce-i mai greu de suportat e faptul că ei nu pricep ridicolul acesta. . — Se vede că e foarte primejdios să-ţi facă cineva curte d-tale, domnişoara Roclean", zise Vasile zâmbind. „Aşa o curte e o adevărată batjocură, să mă ierţi dumneata. De altfel eu cred că nici nu’e lipsă de prostia asta. Cred că...“ www.dacQFomanica.ro 230 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. Ea nu mai continuă, amuţi deodată, simţi cum se roşeşte. Ar mai fi voit să zică: „Cre’d că două suflete se pot împrietini cu mult mai uşor pe alte căi“. Dar tăcu, părându-i că spune prea mult, şi, dup’ un răstimp de tăcere, adause: „Cred că educaţia d-voastră în seminar c cea mai bună! ’ — Pentrucă nu spunem vorbe frumoase domnişoarelor?" întrebă Vasile privind cu mare plăcere obrajii purpurii ai Elenuţei. „Şi pentru asta, dar nu numai pentru asta", răspunse fata. Cum o privea mereu, cum o simţiâ aproape, clericul îşi zicea necontenit că Mărioara nu avea dreptate! Elenuţa se deosebea aşa de tare de surorile ei, încât nici rudenii’ mai apropiate nu le-ai fi putut crede. îi părea în clipele acestea, că Elenuta ar putea foarte uşor să fie odată a lui, şi la gândul acesta simţiâ o adâncă fericire. (Va urmă.) Dări de seamă. Dr. Silviu Dragomir: Contribuţii privitoare la relaţiile bisericii româneşti cu Rusia în veacul al XVII-lca. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1912. Preţul: 2 Lei. Astăzi, când toată lumea se preocupă exclusiv de mişcările răsboinice şi de chestiunile politice în legătură cu acelea, munca oamenilor de ştiinţă trece aproape neobservată. în astfel de vremuri, o carte ştiinţifică găseşte foarte puţini cetitori. Abiâ vezi câţiva trecători, cari opriţi în drumul lor grăbit de noutăţile vitrinelor, cer librarului cartea nouă, plătesc costul şi se duc acasă cu sentimentul unei mulţumiri sufleteşti superioare. Dar şi aceştia o fac numai urmând impulsurilor răsărite din un interes pur profesional. Ceilal{i se mulţumesc a o aşeză netăiată în rândul volumelor de aceeaşi condiţie ale luxurioasei lor biblioteci, crezând probabil, că atributul de „intelectuali" ce ni-l revendică, se justifică deplin prin o astfel de operaţie simplistă. Aşa se întâmplă, că civilizaţia noastră sufere de meteahna unei superficialităţi, care nu ne foloseşte. Una din cărţile care nu merită acest tratament, este şi aceea a d-Iui Dragoniir. Datoria noastră este — tocmai fiindcă a apărut într’o vreme critică — s’o relevăm, cu atât mai vârtos, că ea prezintă o mare valoare pentru istoria bisericii româneşti. D-l Dragoniir ocupându-se — ca slavist — de legăturile bisericii româneşti cu Rusia, a stat în Moscva mai multe luni studiind arhivele ruseşti. în arhiva ministrului de externe a găsit o mulţime de documente preţioase, necunoscute până acum. Singur d-l Bogdan aveâ ştire de ele, d-sa însă — din diferite motive — n’a ajuns să le publice. Astfel materialele d-lui Dragomir sunt — din punct de vedere ştiinţific — cu totului noui. Legăturile Rusiei cu ţările ortodoxe încep prin veacul al XV-lea. Motivele, cari par a justifică începutul acestor legături numai cu veacul al XV-lea, sunt de două feliuri: politice şi dogmatice. De-oparte nimicirea imperiului bizantin prin Turci, cari la 1453 au luat Con-stantinopolul, periclitând astfel nu numai existenţa popoarelor ortodoxe, ci chiar creştinătatea întregei Eu- rope. Pe de altă parte sinodul de unire dela Florenţa ţinut la 1439 a adus o perturbaţie generală in vieaţa bisericilor răsăritene şi apusene, provocând lupte înteţite din ambele părţi. Ţările ortodoxe situate in răsăritul Europei, erau mult mai expuse, decât cele catolice din Apus, fiindcă aveau să lupte în acelaş timp în două fronturi: pe de-oparte să-şi apere existenţa naţională contra Turcilor cuceritori, pe de alta să-şi susţină neştirbită credinţa ortodoxă atacată din partea Romei. Aceste neamuri primejduite erau: Grecii, Sârbii, Bulgarii şi Românii. Singura ocrotire o puteau găsi atunci numai în Rusia, de care se simţiau legate nu numai prin comunitatea originei, ci deodată şi prin identitatea aceleiaşi credinţe ortodoxe. Astfel începutul legăturilor cu Rusia s’a putut face cu uşurinţă. Mai ales şi din motivul, că Ţarii Rusiei doriau să-şi asumeze rolul politic şi bisericesc ce l-au avut împăraţii imperiului bizantin distrus deTurci: Va să zică să ajungă nişte „reprezentanţi şi apărători ai tuturor creştinilor dreptcredincioşi". Bogăţia de care dispuneau Ţarii, le îngăduia să se preteze la un astfel de rol, a cărui întruchipare a devenit pentru ei veacuri dea-rândul una din preocupările principale. Ţările ortodoxe subjugate de Turci, fiind devastate fără cruţare şi în special mănăstirile, călugării acestora — in scopul restaurării lor — au fost cei dintâi cari au plecat în Rusia să se închine Ţarului şi să ceară milostenie. Pelerinajul acesta la Moscva, a fost făcut de-o infinită serie de călugări ortodocşi, veacuri dearândul. EI a luat proporţii atât de mari, încât a fost nevoie de crearea unor instituţii şi legi speciale. Grecii, Sârbii şi Bulgarii au început aceste peregrinagii încă in veacul al XV-lea. Românii se ivesc abiâ în al XVII-lea veac. Cauza e, că bisericile şi mănăstirile româneşti erau susţinute prin dărnicia largă a Voevozilor şi astfel nu erau avizate la ajutor străin. Mai târziu insă, când iataganul turcesc a ajuns să distrugă şi icoanele mănăstirilor româneşti, rublele Ţarilor au început a deveni o necesitate şi pentru umilii călugări români. Călătoriile acestea la Moscva, au fost in parte descrise de scriitorii Ruşi Kapterev şi Mura vi ev. Nu s’a dat insă o atenţie specială www.dacQFomanica.ro Nrul 7. 1913. LUCKAPĂRUL 231 legăturilor cu Ţările româneşti şi Ardealul nostru. Acest lucru l-a făcut d-l Dragoniir. D-sa îşi grupează materialul în 9 capitole: 1. Cei dintâi clerici din Ţările româneşti peregrini în Rusia. 2. Clerici ardeleni peregrini în Rusia. 3. Iconografi ruşi pentru bisericile moldovene. 4. Legături politice în numele'ortodoxiei între Gheorghe Ştefan şi Ţarul Rusiei. 5. Călătoria mitropolitului Sava Brancovici la Moscva. 6. Legăturile mitropolitului Dosofteiu cu Rusia. 7. Legăturile lui Şerban Cantacuzino cu Rusia. 8. Cei din urmă clerici români în Moscva. 9. Scrisoarea mitropolitului Teodosie cătră patriarhul Adrian (1700). Cel dintâi peregrin a fost mitropolitul Ieremie la 1621. El prezintă un interes şi din punctul de vedere al istoriografiei ardelene, prin împrejurarea, că a fost pe scurt timp şi episcop în Maramurăş. El însă nu s’a mai întors aici, ci a preferat să se ducă în Turcia, unde calităţile sale de grec puteau să-i asigure perspective mult mai trandafirii decât la bieţii iobagi din Ardeal. După el toiegesc spre Moscva alţi călugări greci şi români, împărtăşindu-se de mila Ţarului în proporţie cu valoarea şi numărul scrisorilor de reco-mandatie ce le aduteau cu sine. Din Ardealul nostru cei dintâi peregrini au fost trei călugări din mănăstirea Prislopului la 1629. Scopul lor eră — după cum mărturiseşte mitropolitul Ghenadie din Bălgrad în scrisoarea cătră Ţar — să scoată mănăstirea din mâna Ungurilor, cărora trebuia să le plătească 1000 de galbeni. Sărmanii însă n’au prea avut noroc. Calea lor s’a oprit în Put ivi ia (o adevărată vamă pentru toţi peregrinii), fără a puteâ merge la Moscva să se închine luminatei feţe a Ţarului. Cauza a fost, că în scrisoarea de recomandare nu eră amintit numele Ţarului (şi Ghenadie nu-l ştiâ), iar cea primită dela principele Ardealului n’a putut fi înţeleasă de nimenea, deoarece eră scrisă în ungureşte. în zadar spunea mitropolitul Ghenadie, că trăiesc „toată ziua în lipsuri, strâmtorări şi năcazuri multe", bieţii călugări au fost întorşi dela graniţă cu un dar de câteva ruble. La 1645 găsim în Moscva pe mitropolitul ardelean Io rest. Ştim, că el a plecat în Rusia, pentru a câştigă rniia de taleri făgăduită craiului unguresc în schimbul eliberării sale din temniţă. Inrest a fost bine primit de Ţar, fiindcă aveâ scrisori de recomandaţie dela 4 „niitropoliţi" moldoveni şi dela 4 egumeni precum şi dela Vasile Lupu, Domnul Moldovei. Scrisorile acestea ne întăresc din nou convingerea, că Io-rest a fost una din cele mai luminoase figuri de arhierei ardeleni. „Născut în partea Ţării ungureşti" — fapt neaccentuat până acum — el a crescut în mănăstirea Putnei, de unde — la stăruinţa lui Vasile Lupu şi nu Mateiu Basarab cum se credeâ până acum (vezi Uj Magyar Muzeum pe 1859, voi. I, pag. 223) a ajuns mitropolit al Ardealului. Arhiereii moldoveni o spun limpede în scrisoarea lor, că diavolul a sculat pe Gheorghe Csulai şi l-a clevetit pe Iorest la craiul Râkoczy Gheorghe. „Şi au adus mărturii mincinoase şi i-a făcut mare nedreptate şi tot ce a avut au luat dela el şi l-au legat şi l-au închis în temniţă, nouă luni a pătimit fiind izgonit şi cu el o mulţime de preoţi creştini nu pentru altă vină decât pentru credinţa creştină, voind să-i convertească la luteranism (sic!). „Văzând,'că ţine tare şi neclintit la credinţa sa“, l-au slobozit. Iar Domnul Vasile Lupu scrie în pasportul ce i-a dat în limba polonă: ...„facem cunoscut, că prea cinstitul Iorest merge pentru a cere milostenie in ţara Ţarului din Moscva şi voi să-l primiţi pretutindenea de bună voie şi fără temere, ca pe un călugăr bine credincios şi întru toate credincios". în temeiul acestor dovezi autentice, injuriile nemeritate aduse lui Iorest din partea unor istorici pătimaşi, cad cu desăvârşire. Cu 23 de ani mai târziu, deci la 1668, vedem în Moscva pe mitropolitul Sava Brancovici, întovărăşit de fratele său Gheorghe diplomatul Primirea princiară şi darurile bogate obţinute dela Ţar, dovedesc clar înalta valoare personală a acestui arhiereu. Documentele ne arată, că Sava a fost numai odată în Rusia. Pe lângă scopul restaurării bisericii mitropolitane din Bălgrad distruse de Turci şi dorinţa sa de a luă parte la sinodul arhiereilor ortodoxi din orient adunaţi la Moscva, călătoria sa se pare a fi avut şi o nuanţă politică deşi d-l Dragomir o contestă. Aceasta rezultă din scrisoarea lăsată de Sava în biroul ambasadorilor. In ea se ocupă de chestiunile politice curente, stăruind asupra unei alianţe a popoarelor ortodoxe contra Turcilor. în cazul acesta Sârbii, Bulgarii şi Românii „toţi ar fi cu oaste gata". Istoriografii Dinii-trievici, Kapterev şi Radonic încă sunt de această părere. Chiar singură împrejurarea, că mitropolitul Sava a fost însoţit de fratele său Gheorghe un iscusit diplomat, ar trebui să ne silească a admite, că ei au avut şi o misiune politică. La întoarcere Sava a primit un hrisov de danie, în temeiul căruia tot la 7 ani aveâ dreptul să vie în Rusia după milostenie. Astfel de hrisoave erau rare şi se dădeau numai acelor persoane, cari au câştigat deosebita graţie a Ţarului. Dintre mănăstirile româneşti numai Galata şi Coşulea aveau astfel de hrisoave. Călugări români la Moscva nu mai întâlnim decât pe protopopul Vasile Hoban şi popa Oprea din Braşov cătră sfârşitul veacului al XVII-lea. Luptele împotriva unirii din veacul următor însă, i-a îndrumat din nou spre împărăţia moscovită, dela care aşteptau ocrotirea crc-dinţii lor primejduite prin agresivitatea papistaşilor. D-l Dragomir tratează în două capitole legăturile politice ale Iui Gheorghe Ştefan din Moldova şi Şerban Cantacuzino al Munteniei. Aceste legături cari se îndreptau contra Turcilor, nu s’au putut închegă într’o măsură, care să asigure măcar rezultate mai mici pentru Ţările româneşti. Trimisul lui Şerban a fost vestitul călugăr din Atos Isaia, identic probabil cu acel grec Isaia, care a avut un rol şi in biserica ma-ramurăşană cătră sfârşitul veacului al XVII-lea, devenind din ortodox ce erâ un aprig propoveduitor al unirii ungureşti cu Roma. Această apostazie însă n’a rămas nepedepsită. El a fost ucis de nişte hoţi în mănăstirea Bicsadului. In altă parte d-l Dragomir arată influenţa picturii ruseşti asupra celei moldovene. www.dacQFomanica.ro 232 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. Un capitol frumos zugrăveşte vieaţa sbuciumată şi o parte din activitatea cărturarului mitropolit moldovean Dosofteiu, mort la 13 Decemvrie 1694 in Zolkiew. D-l Dragomir dovedeşte şi cunoştinţe speciale din literatura rusească. Lucrarea mântuie cu scrisoarea din 1700 a mitropolitului Teodosie din Bucureşti cătră patriarhul Adrian din Moscva. în ea se descrie plastic starea religioasă a Românilor ardeleni năpăstuiţi de asupririle papista-şilor, precum şi încercările haine de a-i aduce la „unic" „cuvânt înşelător şi nefolositor" — cum observă Teodosie. La sfârşit se adaugă 56 documente ruseşti transcrise şi în româneşte — pentru a fi accesibile tuturora, precum şi trei facsimile. Lucrarea d-lui Dragomir, — care cunoaşte foarte bine două limbi slave, cea rusească şi cea sârbească — este, după cât s’a putut vedea, o preţioasă contribuţie la istoria bisericii româneşti. încheiem cu aprecierile slavistului I. Bogdan făcute în şedinţa secţiei istorice a Academiei Române: „Constat cu o deosebită plăcere din această întâie încercare mai mare a d-lui Dragomir, că acest tânăr profesor al seminarului An-dreian din Sibiiu, este bine pregătit pentru cercetări de istoria bisericii române, că ştie să lucicze şi are multă râvnă pentru cercetările arhivalice, fără de cari istoriografia noastră bisericească nu poate să facă nici un pas înainte". Dr. I. Mateiu. Cronici. Actualităţi. Un jubileu: Dobra-Sasca. D-l Dr. Aurel Vlad prin căderea dela Şasea şi-a serbat jubileul de zece ani al învingerii dela Dobra. Poate d-l Vlad nici nu şi-a dat seama de acest jubileu trist, pe care îl înregistrăm şi noi cu toată jalea clipelor de îngropare. Căci ce alta e o alegere intr’un cerc curat românesc, când se termină cu înfrângerea flamurei noastre de luptă, purtată de cel dintâiu stegar, de d-l Dr. Aurel Vlad, şi apărată de nişte „eroi", ca alegătorii din Şasea? Gândindu-ne la această înfrângere dureroasă, simţim în suflet fiorul unor prevestiri. După cum prin biruinţa dela Dobra s’a îngropat epoca pasivităţii din vieaţa noastră politică, tot aşa alegerea dela Şasea ni se pare prima cruce pe mormântul activităţii politice sentimentale şi romantice. în mintea noastră căderea dela Şasea ia proporţiile unui memento, care cere o nouă îndrumare a politicei partidului naţional român. Dela Dobra până la Şasea am câştigat o experienţă bogată, care trebuie să ne deschidă ochii spre alte orizonturi, spre alte căi, cari ne înlesnesc mai uşor realizarea idealurilor noastre politice. în cei zece ani din urmă s’au schimbat împrejurările atât in sânul partidului naţional cât şi în sânul puterii de stat, cu care avem să luptăm. Dacă vom căută să. înţelegem şi să ne explicăm căderea dela Şasea, credem că vom găsi mai uşor şi noile mijloace de luptă şi. de apărare. Să avem deci o clipă îndrăzneala de a privi adevărul şi realitatea în faţă. Epoca pasivistă a fost fără îndoială o mare gre-şală în vieaţa noastră politică. Neamul nostru sau mai bine zis reprezentanţii lui politici, cei mai mulţi născuţi şi crescuţi în epoca absolutismului austriac, în care a răsărit soarele libertăţilor noastre naţionale, nu puteau recunoaşte nici dualismul, nici constituţia ungară şi nici subordonarea elementului românesc puterii de stat a Ungariei. Ei considerau pactul Austriei cu Ungaria ca un stadiu vremelnic, visau la autonomia Ardealului sau la autonomia naţională in cadrele monarhiei. Anexarea Ardealului o socoteau de ilegală. Când au văzut, că guvernele ungare nu execută legea de naţionalităţi şi că drepturile garantate prin legea egalei îndreptăţiri sunt rând pe rând ameninţate, au părăsit cu toţii parlamentul, declarând că-i stăpânit de un spirit anticonstituţional. Pasivitatea pentru ei eră singura armă legal-constituţională, care a fost făurită de convingerea, că Austria nu va aruncă pradă Ungurilor pe cei mai credincioşi apărători ai dinastiei. Greşala tacticei şi calculului făcut de antecesorii noştri e a se căută in lipsa de organizaţie şi în lipsa de putere a poporului nostru. Ce s’a întâmplat? Poporul, cu drepturile ce le-a avut, a luat parte la alegerile parlamentare. Cei mai mulţi partizani ai taberei guvernamentale se recrutau do obiceiu din părţile-locuite de Români. Aşa, că pasivitatea eră numai un principiu cărturăresc, pe care poporul nu l-a înţeles şi nu l-a respectat. Ici-colea însăşi cărturărimea călcâ principiul rezistenţei pasive,. luând parte In alegeri şi trimiţând chiar şi deputaţi români în parlamentul anticonstituţional. Pentru Unguri elementul românesc a rămas, însă, învăluit într’o taină, de care aveau un fel de teamă a necunoscutului. De aceea în epoca pasivistă nici n’au îndrăznit guvernele să dea lovituri grele existenţei noastre naţionale. Procesul memorandului şi ordonanţa lui Hieronymi, prin care s’a desfiinţat partidul naţional român, loveau numai in reprezentanţii politici, dar nu in însaş existenţa noastră naţională. D-l Vlad, cu o seamă de tovarăşi de idei au călcat solidaritatea şi disciplina naţională oficială, candidând, în Iunie 1903, la Dobra cu programul partidului, fără autorizaţia şi contra voinţei reprezentanţilor lui. In iarna anului 1902 încetase din vieaţă preşedintele partidului naţional, Dr. Ion Raţiu, în sânul partidului se iviseră o mulţime de neînţelegeri, organul oficial • - v. . ... j, www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 233 al partidului, „Tribuna" din Sibiiu slăbise, aşa că în Aprilie 1903 a trebuit să înceteze. Păşirea d-lui Vlad a fost deci favorizată şi de împrejurări. Dealtfel d-l Vlad avea dreptate, când spunea, că „Solidaritatea naţională a politicei noastre e o frază deşartă" şi când admitea oportunismul politic, scriind: „A face tot ce se poate face pentru promovarea intereselor naţionale, in acest înţeles suntem (adecă gruparea tânără) şi trebuie să fim oportunişti". ' La Dobra guvernul a făcut o alegere cinstită şi d-l Vlad a triumfat şi cu el a triumfat şi ideia activităţii politice. In 1905 s’a decretat oficial într’o conferinţă a partidului naţional român. Şi la alegerile ce-au urmat, Românii au trimis vreo 15 deputaţi în parlamentul terii. însufleţirea eră mare şi nădejdile şi mai mari. De pasivitate nu mai vorbea nimeni. Se consideră ca o epocă moartă în vieaţa noastră politică. Ungurii în acest timp purtau lupte înverşunate cu Austria şi cu dinastia, încercând să pregătească independenta Ungariei. In aceste lupte s’amestecâ şi glasul deputajilor români, cari pe deoparte arătau nedreptăţile ce se fac poporului nostru, iar pe de altă parte protestau energic împotriva aspiraţiunilor maghiare. Parlamentul de pe malurile Dunării simţeâ că are în sânul ei un corp străin, care ii încurcă şi cari la un moment dat poate să fie primejdios. Au încercat să câştige pe Români pe partea lor (tratativele de pace ale lui Tisza cu d-l Mihu şi propunerile noului guvern al partidului muncii), dar n’au reuşit, deoarece deputaţii noştri ţineau morţiş, — împotriva principiului oportunist — la intransigentă, la dobândirea drepturilor pe seama poporului românesc. Atunci, la ultimele alegeri, i-au eliminat din sânul parlamentului aproape pe toţi. Abia au mai rămas cinci. Guvernul a voit să le arete, că lupta lor împotriva puterii de stat e zădarnică. In urma împrejurărilor din Balcani au început noi tratative de pace, cari s’au terminat iarăş fără rezultat, deoarece comitetul naţional n’a obţinut nici o garante că intrând în apele partidului guvernamental se vor respectă drepturile poporului românesc. Activitatea parlamentară a avut un succes mare: a pus chestiunea naţionalităţilor in discuţie. Un moment credeam că va fi spre binele nostru. Astăzi, însă, vedem că a fost în detrimentul elementului românesc din Ungaria. Ungurii au început să ne studieze, să ne cunoască şi prin urmare să ne dea lovituri de moarte. Legea şcolară a lui Apponyi e una dintre cele mai grele. Statificarea notarilor va fi a doua. Şi vor mai urmă multe altele, dacă împrejurările vor fi favorabile Ungurilor. Ce am făcut noi în aceşti zece ani, ca să ne apărăm? Am ţinut adunări poporale, am deşteptat conştiin{a poporului, l-am dus în lupte electorale şi am protestat împotriva tuturor nedreptăţilor, cari ni s’au făcut. Toate aceste sunt fapte pozitive. Dar, când ne dăm seama că lupta unui popor numai atunci poate să fie dusă cu şanse de biruinţe, când acel popor e organizat, când dispune, pe lângă însufleţire, şi de o for(ă de resistenţă, atunci trebuie să recunoaştem că suntem foarte slabi şi incapabili de o luptă faţă de puterea volnică a statului. Când s’a inaugurat activitatea politică se spunea că partidul naţional român nu aşteaptă rezultate dela lupta parlamentară, ci vrea să organizeze poporul politiceşte. Această organizaţie nu s’a făcut nici până astăzi. Lipsa de organizaţie e prima cauză a slăbiciunii noastre. Greşala din epoca pasivistă s’a perpetuat deci şi în epoca activistă. Guvernele ungare au observat că prin corupţie, prin forţa brutală a administraţiei şi a jandarmeriei pot să învingă pe cei mai populari candidaţi naţionalişti şi să-şi sporească numărul aderenţilor din cercurile româneşti, ca şi în vremea pasivităţii. Cazul recent dela Şasea. Reprezentanţii politicei activiste au admis oportunismul politic, renunţând la pasivitate, dap n’au rămas consecvenji sistemului oportunist..Au păstrat ceva din îndărătnicia principiilor pasiviste de câteori eră vorba să pacteze cu guvernul ca partid al poporului românesc, dar de pactări şi compromisuri partale nu au fost streini. Aşa, de pildă, chiar cercul Sas.ca Ia alegerile trecute a trimis în parlament un deputat român guvernamental, iar d-l Dr,-Teodor Mihalyi,- în cercul Ileanda-mare n’a avut contracandidat din partea guvernului şi a. m. d. Prin pactările parţiale s’a clătinat încrederea obştei româneşti în intransigenţa, solidaritatea şi disciplina partidului, iar guvernul ungar a observat că intransigenţa noastră nu se razimă pe o convingere neclintită şi pe o putere reală. Reprezentanţii politicei activiste, dacă erau consecvenţi şi dibaci nu trebuiau să scape momentul favorabil de a încheiâ un pact cu guvernul, când s’a format partidul muncii, şi de a cuceri o situaţie importantă în parlament, care le-ar fi înlesnit realizarea treptată a idealurilor noastre naţionale. Aceste greşeli sunt a doua cauză a înfrângerilor din epoca activistă. Guvernul ungar astăzi a ajuns la convingerea că poate desfiinţa uşor partidul naţional român, alegând in fiecare cerc românesc un deputat român guvernamental fără să mai facă pacturi cu reprezentanţii legali ai poporului nostru. Nu vrem să ne dedăm la profeţii, dar ne aşteptăm ca la viitoarele alegeri cercurile româneşti să aleagă deputaţi români guvernamentali şi ca în toate sau aproape în toate cercurile candidaţii partidului nostru să cadă. In acest caz guvernul ungar va trâmbiţă cu emfază că adevăraţii reprezentanţi ai poporului românesc sunt deputaţii guvernamentali, cari se identifică şi aprobă politica statului chiar şi atunci, când ea ţinleşte desfiinţarea noastră ca neam. Deputaţii români guvernamentali, fiind recrutaţi din elemente inconştiente, nu vor protestă. Astfel partidul naţional român va răr mâncă în aer, va fi un partid înfrânt, care cine ştie câtă vreme va sta în amorţire. Presa va rămâneâ singura armă de luptă. , lată ce semne de prevestire tristă atribuim noi căderii dela Şasea. Bineînţeles că împrejurările externe pot să tulbure calculul unguresc, poate un singur an să creeze situaţii cu totul schimbate. Vrednicia noastră a con- www.dacoromanica.ro 224 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. ducătorilor nu va contribui, însă, aproape cu nimic la aceste schimbări. Numărul nostru va fi poate singurul factor care va trage în cumpănă, dacă din aceste situaţii schimbate va fi să câştigăm ceva. Aceste constatări nu sunt izvorite dintr’un sentiment de disperare şi de neputinţă. Noi, oricâte primejdii şi furtuni trec şi vor mai trece peste capul nostru, nu ne pierdem nădejdea în viitorul poporului românesc. Cunoaştem puterea lui de vieaţă latentă şi suntem adânc convinşi, că un asemenea popor nu va puteâ fi desfiinţat. Dimpotrivă va trebui să biruiască. Dar datoria conducătorilor lui e să-şi dea seama de viforul ce-l ameninţă şi să se gândească din vreme la nvjloacele de apărare. Tânguirile şi protestările sentimentale în vreme de primejdie n’ajută nimic. Se cere muncă conştientă, disciplinată şi neîntreruptă, se cere întruparea unei organizaţii, a unei puteri, pe care să nu o poată înfrânge nici o furtună. Să învăţăm dela Polonii din Germania cum se luptă şi cum trebuie să se lupte un popor împotriva unei puteri de stat. Epoca vorbelor din viea(a noastră politică să fie deci înlocuită cu epoca faptelor! Acest învăţământ îl putem trage din experienţele câştigate dela Dobra până la Şasea. Ion Brad. s Tehnică. Telegrafonul. In secolii trecuţi oamenii erau de părerea, că o maşină nicicând nu va puică îndeplini funcţiuni, cari sunt specifice omeneşti. Se mai înţelegea în un fel oarecare maşina de tors şi răsboiul de ţesut. locomotivele, cari înlocuiau animalele; au luat la cunoştinţă minunile electrotehnicei, telegraful şi telefonul, posibilitatea de a trimite fotografii prin sârma telegrafului, fiindcă toate acestea săvârşesc numai funcţiuni fizice de ale omului, dar s’a pus un hotar pentru funcţiunile spirituale omeneşti. S’a zis: maşina va putea înlocui mâna, dar nu va puteâ înlocui mintea. Iată-ne acum înaintea unei noi minuni, care vine să ne arete din nou, că în fa{a naturii suntem şi noi, cu toată fala noastră, maşini ceva mai complicate! Unele dintre acţiunile facultăţilor noastre psihice pot fi săvârşite şi de o rnaşmă, cu mai multă punctualitate, decât le-ar puteâ face oricare om. Cine mai dubitează că memoria e o facultate a mintii noastre şi că pe ea se bazează toate celelalte facultăţi ale spiritului omenesc? Astăzi această facultate poate fi înlocuită prin o maşină. Ne spune cineva ceva, — nu ştim, dacă ne ajută memoria să reproducem întru toate cele auzite, — maşina numită telegrafon va reproduce nu numai cuvintele, ci chiar şi respiraţia şi cel mai mic sgomot al vorbitorului. Astăzi putem să comandăm maşini cari înlocuesc memoria şi mâne poate se vor puteâ comandă maşini, cari înlocuesc simţul politic, al criticului literar etc. şi cine are maşina... e fruntaş, critic literar ş. a. Ca la toate maşinile, principiul pe care se bazează, e cât se poate de simplu. O bucată de'fier, invălitâ cu o sârmă în care curge electricitate, se face magnet, îndată ce întrerupem curentul, fierul îşi perde magnetismul. Nu e tot aşa cu o bucată de oţel, care şi după întreruperea curentului rămâne tot magnet. Dacă curentul e mai puternic şi magnetul e mai puternic, şi dacă curentul e mai slab, scade şi mangnetismul fierului. Telegrafonul inventat de inginerul danez Dr. Val-demar Poulsen e compus din un microfon (Mf.) din o baterie electrică (B) şi din un electromagnet (E. m.). în faţa electromagnetului e o sârmă de o{el (o.) înfăşurată pe două discuri (D). Dela bateria electrică, curentul e condus la microfon, de aici e înfăşurat în jurul electromagnetului de fier moale şi condus la celalalt pol al bateriei electrice. Ştim că microfonul e din 2 lamele de cărbune, (sau 2 lamele între cari se află câteva cilindre de cărbune). Când vorbim, lamekle se apropie şi se depărtează una de alta, corespunzător sunetului ce-l dăm noi. .Când lamelele de cărbune se apropie una de alta, conduc mai multă electricitate decât atunci, când abiâ se ating. în acest fel, prin faptul că noi vorbim, trece dela baterie în sârmă electricitate mai multă, sau mai pu(ină. Electromagnetul de fier moale va fi când mai puternic, când mai slab. Sârma de oţel, din faţa electromagnetului, se mişcă de pe un disc pe celalalt, purtată de un electromotor. Când trece in faţa electromagnetului, se face şi ea magnetică şi anume, în câte un loc magnetismul ei e mai puternic,— în alt loc mai slab. Prin acest magnetism e însemnată în sârmă vorba omenească. Un disc poate aveâ 5000 m de sârmă de otel de 0'25 mm groasă şi e suficientă pentru 50 minute. Vrem ca să ştim ce e însemnat în sârmă, o lăsăm să treacă înaintea unui electromagnet,^pare conduce la un telefon (Tf.). Magnetismul sârmei influenţează electromagnetul, în a cărui sârmă se produce electricitate, întocmai cum prin electricitate s’a produs magnet. Sârmele conduc la telefonul dela urechea noastră, in care electricitatea face să se mişte o lamelă in acelaş fel, cum s’a mişcat când am vorbit în microfon, redând aceleaşi sunete. Vorbirea, odată prinsă, o putem reproduce de atâteaori de câteori avem trebuinţă. Maşina in sine e destul de complicată, aşa incât www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 235 corăspunde tuturor aşteptărilor: E provăzută cu un indianism şi încopciată la telefon. Dacă nu e nimeni acasă, la o simplă chemare, telefonul se încopciază singur şi se închide singur după o minută, ca să răspundă din nou la o a doua chemare. Când vine stăpânul acasă, spune tot ce i-au încredinţat diferitele telefoane. Telegrafonul înlocueşte şi pe stenografi. Mai ales la congresele internaţionale poate face servicii nepreţuite. Stenografii, chiar şi cei mai exercitaţi, pot prinde bine o vorbire, dacă înţeleg şi ei ce se discută. Telegrafonul prinde orice şi reproduce fidel propoziţie de propoziţie, aşa încât cu ajutorul unei maşini de scris, se pot copiâ toate vorbirile, oricât de străin ar fi accentul pratorului. E de ajuns să apăsăm un buton şi coarda de oţel se pune în curgere, aşa încât reproduce ultimele cuvinte dictate şi continuă să dicteze mai departe până când deschidem curentul. Păcat că maşina aceasta, care ţine aşa de bine minte, nu a fost inventată de un român! * Metale poroase (afănate). Nu aveţi încă un automobil? Puteţi avea unul dintre cele mai elegante. Tinerii vor putea de-acuni şopti domnişoarelor cuvinte, cari promit o vieaţă idilică în viitor. Un automobil la scară nu va mai fi un lux, nici pentru cetitorii noştri. Automobilul de astăzi, cu construcţia lui complicată, cu exploziile benzinei, care îi dă sufletul, cu scumpetea lui, îmi pare foarte potrivit caracterizat prin vorba de spirit a unui Francez: „Automobilul se duce, mirosul rămâne". Cât de mult înţeles au aceste cuvinte, să ne spună un proprietar de automobile. Automobilul viitorului va fi electric. Sunt şi acum astfel de automobile, dar ele nu pot fi întrebuinţate decât în interiorul oraşului; pentru călătorii mai lungi nu sunt destul de perfecţionate. Electricitatea e îngrămădită în acumulatori electrici şi de aici e condusă la un motor, care e in legătură cu roatele automobilului. Mersul automobilului e lin şi spesele sunt mai mici, decât al celor cu motor de benzină. Acumulatorii sunt din câteva lamele de plumb, puse în acid sulfuric diluat. Electricitatea se înmagazinează la suprafaţa lamelelor de plumb. Cu cât c suprafaţa mai mare, cu atât se poate încărca mai bine cu electricitate. Lamelele de plumb nu pot fi prea subţiri, căci se strică, fiind plumbul prea moale; dacă sunt groase, sunt prea grele şi îngreunează prea mult automobilul. Până acum s’a căutat o proporţie înire grosimea lamelelor şi greutatea lor şi, conform acestei proporţii, s’au construit automobilele interurbane cu electricitate. Acest neajuns al acumulatorilor electrici a cercat să-l saneze rectorul politechnicei din Copenhaga H. I. Hannover, producând lamele de plumb poroase. Lamelele de plumb poroase au o suprafaţă cu atât mai mare, cu cât sunt mai mulţi pori in lamelă. El a putut în acest fel să mărească de 130rori suprafaţa lamelei de plumb, aşa încât capacitatea acumulatorilor sistem Hannover, după probele de până acum, e de 5-ori mai mare decât la cele mai bune sisteme din trecut. Cum se produc aceste lamele poroase? înainte de a spune cum se fabrică, să cercăm a înţelege un fenomen din chimia aliagelor. Aliagc numim amestecul făcut din două, sau mai multe metale. Dacă amestecăm plumb şi anlimon, avem aliagiul din care se fac literele tiparului. In acest aliagiu plumbul şi antimonul se combină în anumite proporţii: 87°/o plumb şi 13% antimon. Dacă e mai mult din o materie d. e. din plumb, acesta din urmă va formă mici ducturi în materia destul de uniformă a abagiului. Ducturile acestea au forma unei reţele, sau le-ani puteâ asemănă cu un burete, în porii căruia se află aliagiul. E interesant că aliagiul se topeşte la 228° C până când plumbul se topeşte Ia 328° C, iar antimonul la un şi mai mare grad de căldură. In acest fel d. e. la 300° C ducturile din plumb curat sunt solide, până când aliagiul, ce se află între ele, e lichid. Cu ajutorul unei maşine centrifugale, putem scoate aliagiul lichid dintre ducturile de plumb solid şi avem o lamelă, care are în fiecare mmO 20 de găurele. La ce se vor puteâ intrcbuinţâ lamelele poroase? Probabil în viitor vor aveâ numeroase întrebuinţări la aparatele cu gazuri explozive, la aparatele de uns paturile osiilor va fi un material excelent, dar in primul rând prin acumulatorii electrici va arătă lumii, cât sunt de folositoare metalele poroase. Nu va niai trece mult şi fiecare om va puteâ aveâ automobilul său electric. Mai acum câţiva ani Edison spuneâ că un automobil electric va costă abiâ 500 cor. şi profeţiile lui Edison se cam împlinesc. * Cinematograf ieftin. Venind vorba de Edison, să spunem câteva cuvinte despre noua invenţie a marelui vrăjitor al technicei moderne. La ce nu a lucrat încă mâna lui Edison nu e destul de perfect. American practic ce este, a simţit, că cinematograful de astăzi e prea scump şi nici nu e chiar fără orice pericol. Cel mai mare neajuns al cinematografiei e scumpetea filmelor şi nesiguranţa lor în contra focului. Ce va fi mestecat şi fiert în căldările lui de vrăjitor nu putem şti, dar spune acum, că a inventat un fel de material, care nu arde. poate fi curăţit şi e mai ieftin decât al filmelor de până acum. A micit filmele, iar la aparatul de proecţiune atât a modificat lentilele, încât şi din tablourile filmelor micite putem aveâ proecţiuni tot aşa de mari ca şi din filmele de până acum. Aparatul modificat costă abiâ 350 cor., iar filmele abiâ cât coslau până acum. La oraşe şi sate va puteâ fi întrebuinţat deopotrivă, fiindcă proecţiunile Iui Edison nu sunt condiţionate de mărimea salei. Deşi cinematografele lui Edison au fost arătate şi in Europa, abiâ peste 2—3 ani vor puteâ fi văzute şi la noi, până atunci proprietarii cinematografelor de astăzi pot fi liniştiţi. * Sania cu motor e o invenţie, care mai ales în ţările cn iarnă lungă vor aduce foloase mari. In Rusia, Siberia, Groenlanda, America nordică şi în expediţiile www.dacQFomanica.ro 236 wjukafXkol Nrul 7, 1913. polare aveni un nou mijloc de transport. E o sanie ca toate săniile, însă c mânată de o elice întocmai ca aeroplanele. Vuetul elicei nu poate fi prea plăcut pentru ceice se săniază, dar e vorba că sboară peste câmpiile înzăpezite. * Inovaţiutii în aviatică. Inginerul Otto Baumgartel din Dresda are un aeroplan de o construcţie nouă. Până când aeroplanele cunoscute până acum au la bază principiul smeului înălţat de copii, aparatul inginerului Baumgărtel constă din 2 sisteme de elice fixate pe o osie perpendiculară. Mişcarea elicelor ridică aeroplanul din locul unde se află, fără să alunece pe pământ. înclinând puţin osia elicelor poate să sboare şi înainte* în aer poate sg stea nemişcat şi in cazul.xă motorul refuză serviciul, se poale coborî fără nici o primejduire. Pentru militari aeroplanul are deosebită importanţă, fiindcă poate stă pe loc în văzduh şi nu poate fi văzut aşa uşor ca aeroplanele de-acuni. ■ * * ♦ ■ s ^ Vieaţa culturală. — Centenarul eliberării germane. — Jubileul poetului Teodor Korner. Lumea germană a comemorat zilele trecute cen” tenarul eliberării de sub tirănia franceză, în care-i târise braţul puternic al lui Napoleon. Universitatea din Berlin a aranjat mari festivităţi la cari au luat parte: împăratul, cancelarul, miniştrii şi alţi demnitari ai imperiului. Vorbirea festivă a ţinut-o profesorul de istorie, Dietrich Schăfer. In numele tinerimei academice germane a vorbit un student spunând că, dacă patria ar cerc astăzi dela fiii săi ajutor, atunci studenţii ar fi şi acum cei dintâi la locul de onoare: „Burschen heraus!" — In fine, a urcat tribuna însuş im pârâtul Wilhelni, rostind o foarte memorabilă cuvântare, pe care deşi au adus-o la timpul său şi unele jurnale de-ale noastre, totuş ţinem să o remarcăm şi noi cel puţin în părţile ei mai pregnante. împăratul începe prin a constată, că puternica mişcare de emancipare a poporului german de-acum o sută de ani şi-a avut temeiul ei solid în religiunea Germanilor în credinţa lor neclintită în Dumnezeu. Această constatare, zice împăratul, se impune astăzi cu atât mai mult, cu cât generaţia de-acum pare a-şi fi pierdut cu totul orice simţ faţă de tot ce-i transcendental, şi prin urmare orice interes faţă de religiune ... „Astfel se ridică cu credinţă în Dumnezeu — continuă împăratul — un popor oprimat şi sfâiticat — o minune cum n’a mai fost alta — şi înlătură totul din cale-şi. Astfel avem în faptele trecutului dovezi învederate, că El (Dumnezeu) a fost şi este cu noi, şi din aceste învăţături ale trecutului îşi poate făuri întreagă tinerimea germană scutul nebiruit al credinţei, care. nu poate lipsi niciodată din armatura unui German şi a unui Prusian. Cu astfel de cuvinte voim, fără să căutăm la stânga sau la dreapta, să mergem pe calea noastră drept înainte, cu ochii şi inima ridicate, în credinţa în Dumnezeu. Atunci vom puteâ repetă cu toţii cuvintele puternicului nostru prim cancelar (Bismarck): „Noi Germanii ne temem numai de Dumnezeu, iar de altceva de nimic pe lume!"... împăratul Wilhelni a arătat şi cu prilejul acesta marea primejdie ce ameninţă popoarele prin pierderea credinţei lor religioase, — pierdere care in mod firesc duce la desechilibrare sufletească şi pe urmă la ruină totală. In zilele noastre de complectă anarhie şi de ferventă propagandă nihilistă pe mai toate terenele de manifestare (artă, literatură, ştiinţă, dar mai ales presă cotidiană) merită, în deosebi, atenţia tuturor popoarelor înţeleptul avertisment dat de împăratul Wilhelni poporului german. * In legătură cu serbările comemorative ale eliberării poporului german de-acum o sută de ani trebuie amintit şi centenarul morţii cântăreţului şi martirului acestei eliberări: Teodor Korner, mort in 1813, pe câmpul de luptă dela Wobbelin, în floarea vieţii şi în culmea gloriei Poetul avântatelor „Cântece germane libere" („Freie deutsche Lieder"), cari constitue perlele cele mai alese ale liricei germane răsboinice a petrecut cea mai frumoasă parte a vieţii sale în Viena, care i-a dat nu numai mărire, ci şi fericire. „Despărţirea de Viena — scriâ Teodor Korner părinţilor săi din Dresda la 13 Martie 1813 — îmi zace grea pe inimă ca erup-ţiunea unei vijelii". Şi avea pentru ce să-i cadă atât de greu! Căci deşi avea numai 22 de ani, el ajunsese deja in zenitul mărirei pământeşti — şi aceasta mulţumită societăţii vieneze — poeziile lui se cântau şi se declamau trecând din gură în gură, — cea mai mare fericire ce şi-o poate dori un poet; — tragedia sa „Zrinyi", in care preamăreşte jertfa pentru patrie, a aflat o foarte călduroasă primire pe scena teatrului imperial din Viena („Hofburgth'eater"). Mai mult: El devenise poetul acestui teatru, primind' o subvenţie anuală de 1500 fl. pe lângă îndatorirea de-a prezentă direcţiunei două piese teatrale pe an. Toate uşile şi toate braţele se deschideau- spre a primi pe acest copil favorit al Muzelor. Amintesc numai că el aveâ intrare în mai toate familiile de conţi şi baroni din Viena (Lobkowitz, Geymiiller, Zichy etc.). Tot ce-a dorit deci inima lui de poet, a aflat cu prisosinţă în împărăteasca cetate a Vienei: sprijin şi apreciare călduroasă, prietenii scumpe şi iubire . .. iubire adevărată. Aleasa lui, ca a unui poet ăl teatrului imperial, a fost, natural, o actriţă a acestui teatru, Antonia Adamberger, fiica extraordinar de talentată a unei vechi familii vieneze. Cu 17 ani ca izbutise să-şi facă un nume mare prin creaţiunile ei în nişte roluri ca ■al Beatricei din „Mireasa din Messina", al Desde-mohiei din '„Othello", al Clanţei din „Egmont", al Teclei din.trilogia „Wallenstein", Emilia Galotti etc. www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 237 devenind totodată societara acestui teatru imperial. Dar cu toată rapiditatea înaintării ei pe această a.ner voioasă cărare a artei, n’a dat nici un pas greşit, păstrându-şi mai ales nepătat numele ei bun de fecioară. Tinerii cari o obsedau din toate părţile, i-au dat caracteristica poreclă — pe atunci şi in clasele culte germane se cultivă mai mult limba franceză — „dragon de la vertu" (sgripţuroaică a virtuţii). Ci poetul, fericitul poet a putut-o captivă şi pe Antonia — „Toni", cum o desmierdâ el. — Ca actriţă a caracterizat-o Korner în aceste cuvinte: „E de ajuns ca ea să-şi deschidă gura pentru a utnpleă totul de vrajă"; iar ca iubită, fireşte, a preţuit-o şi mai mult, mai mult chiar decât mărirea şi nemurirea numelui său de poet. In nişte versuri închinate ei zice fericitul poet: Und was ist ewig? Was? — Tief in der Seele Fiihl ich’s, dass nur die Liebe ewig ist, Dass jedes Herz nur einmal, einmal wahle Und dass Du mein, mein Stern, mein Engel bist. Intr’un alt vers spune că arta şi iubirea il înnalţă la ceruri. ...Und Kunst und Liebe trăgt mich himmelwărts. Şi totuş când a venit ceasul sfânt al liberării poporului său de sub jugul tiran, a lăsat totul: prietini şi iubită, mărire şi fericire şi a urmat manifestului atât de simplu, dar atât de innălţător şi însufleţitor al regelui Prusiei Fridrich Wilhelm III. Intr’o epistolă, rămasă celebră, adresată tatălui său la 10 Martie 1813 scrie înflăcăratul Teodor: „Zi-i îndrăzneală, uşurătate, nebunie! — înainte cu doi ani te-aş fi lăsat să vorbeşti aşa; acum însă, când ştiu, ce fericire se poate ajunge pe pământ, acum, când toate stelele fericirei mele îmi luminează blând cărările vieţii, acum mă cutremură un fior superior, acum mă mână o convingere puternică, că nici o jertfă nu-i prea mare pentru supremul bine omenesc, pentru libertatea poporului său. Dar poate că inima Ta părintească străpunsă zice: Teodor are de făcut lucruri mai mari, el poate aduce pe alte terene servicii cu mult mai importante patriei decât pe câmpul de răsboiu. Insă, toată părerea mea este: nime nu-i prea bun, dimpotrivă mulţi sunt prea răi decât să-şi jertfească vieaţa pentru libertatea şi onoarea naţiunei. Dacă mi-a insuflat Dumnezeu într’adevăr un spirit mai mult decât comun, care sub pavăza Ta a învăţat a cugetă, când se va găsi oare un moment mai potrivit ca acesta, în care să mă pot validitâ? — Timpuri mari. vreau inimi mari; şi dacă simt în mine puterea de a fi o stâncă in mijlocul acestui potop de naţii, eu trebuie să opun pieptul meu torentelui de valuri. —, Sau doară să îngân in cinstea fraţilor mei învingători imnuri de laudă cu o însufleţire laşă? — Sau doară să scriu comedii pentru o scenă mincinoasă, când eu n’aş avea curajul să vorbesc şi să păşesc pe teatrul realităţii? — Eu ştiu, că Tu vei aveâ atâtea griji, că mama va plânge. Dumnezeu s’o mângâie! Eu nu vă pot cruţă. Am fost băiat norocos până acuma, cred că nu mă va părăsi. norocul nici de aici inainte... Toni (Antonia) mi-a dovedit şi cu ocaziunea aceasta sufletul ei mare şi nobil". — In 14 Martie şi-a îmbrăţişat pentru cea din. urmă dată mireasa şi a plecat spre câmpul de onoaie. Băiatul atât de noroocts până acum n’a avut noroc de data aceasta, căci ,în 26 August a aceluiaş an (1813), el căzu mort la Wobbetin, lovit de-un glonte duşman. . . Poetul atât de fericit in scurta sa vieaţă pământeană a avut fericirea de-a i se fi împlinit şi cea din urmă dorinţă: Că dacă odată poporul german va ajunge prin biruinţa fiilor săi la bunăstare şi fericire, să nu-şi uite de cei morţi ai săi, ci să Ie împodobească mormintele cu cununi de stejar: „Doch stehst du dann, mein Volk, bekrănzt vom Gliicke, In deiner Vorzeit heil’gem Siegerglanz! Vergiss die treuen Toten nicht und schmiicke Auch unsre Urne mit dem Eichenkranz!" Dorinţa aceasta a poetului a fost şi va fi totdeauna împlinită de credincioşii săi connaţionali. Viena, 13/111 1913. loan Georgescu. E însemnări. ^ Zece ani de activitate politică. In acest an se împlinesc zece ani, de când o seamă de tineri grupaţi în jurul ziarului „Libertatea" din Orăştie s’au hotărit să „spargă ghiaţa" pasivităţii politice, decretate oficial de partidul nostru naţional. In organul lor discutaseră pe larg necesitatea de a părăsi pasivitatea şi. a intră în activitate, cereau chiar convocarea unei conferinţe, care să dea alt nume „partidului naţional român", lărgindu-i programul. Pe partea, lor eră „Tribuna Poporului" din Arad şi „Telegraful Român" din Sibiiu. Toate celelalte organe, de publicitate („Tribuna", „Gazeta Transilvaniei" şi „Drapelul") îi acuzau cu spargerea solidarităţii, cu oportunism politic şi ii numeau aventurieri politici. N.ici autoritatea lui Mo-csonyi nu i-a putut convinge să se abată dela calea. lor. Pe răspunderea lor proprie şi cu programul partidului naţional — dar fără autorizaţia acestuia — au candidat pe d-l Dr. Aurel V|ad laJDobra. In 6 Iunie 1903, a fost alegerea. Vlad a întrunit 256 de voturi, iar candidatul guvernului Dr. Farkas Bela numai 204. însufleţirea a cucerit şi pe adversari. In 1905, în faţa noilor, alegeri, s’a decretat oficial intrarea în activitate a partidului naţional. Peste doi ani se împlinesc decL zece ani de activitate politică şi partidul nostru nu poate lăsă să treacă această dată importantă din. vieaţa lui fără a o serbâ. Noi credem că, pe lângă obişnuitele adunări şi banchete, cu discursuri sentimentale, ar fi bine ca partidul să se gândească din vreme şi la o serbare serioasă. Să însărcineze pe un om priceput, cu pregătiri temeinice şi iubitor de adevăr, să scrie istoria luptelor noastre politice din ultimii zece ani (1905—1915). Lucrarea ar trebui împărţită www.dacQFomanica.ro 238 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. în două părţi. Partea întâi să cuprindă o expunere critică a fazelor prin care a trecut lupta noastră politică dela decretarea activităţii incoace, iar în partea a doua să se adune materialul documentar în ordine cronologică. Această lucrare ar fi o întregire a „Cărţii de Aur", datorită harnicului publicist Teodor V. Pâcăţianu şi credem că ar fi o operă de orientare pentru viitoarele generaţii. 8 Politica externă a României, in aceste vremuri fiecare cărturar, care se respectă, e şi diplomat. în cafenele, in birturi, în tren, ziua şi noaptea, oriunde te-ai duce nu poţi scăpă de discuţiile diplomatice. Şi nu există doi inşi cari să aibă aceeaş pâiere. Din câteo ştire râsleaţă de ziar fiecare iţi făureşte cele mai imposibile combinaţii, pe cari ceialalţi le primesc cu neîncredere, le combat şi, dupăce s’au frământat ceasuri întregi, n’ajung la nici un rezultat. Fiecare rămâne cu părerea lui, care de cele mai inulteori nu se razimă pe nici o cunoştinţă a istoriei şi a împrejurărilor. Se discută mai ales mult politica externă a României. Se critică aspru şi des atitudinea ei faţă de răsboiul din Balcani. Unii spun c'ar fi trebuit să rupă legăturile cu Tripla-alianţâ şi să pacteze cu Rusia, alţii o mustră că nu a intrat in „confederaţia statelor din Balcani". Foarte puţini sunt, însă, aceia, cari caută să-şi dea seama de adevărata situaţie. Unul dintre aceşti puţini e d-l 1. G. Duca, deputat, care intr’o conferinţă ţinută la cercul de studii al partidului naţional-liberal din Bucureşti — un asemenea cerc de studii n’ar puteâ există oare şi în sânul partidului nostru? — dă câteva puncte de orientare asupra politicei externe a României, vrednice de cunoscut şi la noi. D-l Duca ne spune că situaţia externă a României a fost strâns legată de starea de lucruri din Balcani, că această situaţie e in funcţiune directă cu raportul de forţe din Peninsula balcanică. Situaţia geografică a României e foarte desavantagioasă: Incunjurată de o mare de Slavi, aşezată intre două mari împărăţii cu supuşi Români şi cu ieşire numai la o mare închisă. Cu toate' aceste România a avut până acum o situaţie privilegiată, deoarece împărăţia otomană eră prea slabă pentru a constitui un pericol pentru desvoltarea ei, dar destul de puternică pentru a ţinea in frâu naţionalităţile balcanice şi pentru a inspiră frică statelor din Balcani, mai mici şi mai slabe decât România. Politica externă de până acum a României nu puteâ fi deci alta decât aceea de a menţinea cu ajutorul Turciei echilibrul de forţe din peninsulă atât de favorabil ei. Menţinerea cu orice preţ a puterii otomane garantă situaţia privilegiată şi dominantă a României în Balcani. O alianţă a ei cu statele balcanice în actualul răsboiu ar fi fost o greşală, deoarece ar fi contribuit singură la distrugerea echilibrului favorabil ei, la nimicirea situaţiei externe şi la slăbirea influinţei precumpănitoare de care se bucură in Orient. Politica externă a României a fost deci foarte clară, foarte precisă şi justă. România n’a vrut să împiedece statele din Balcani a ajunge Ia înfăptuirea idealurilor lor naţionale, a vrut, însă, ca, după putinţă, să întârzie ceasul îndeplinirii acestor aspiraţiuni, a vrut ca momentul realizării idealurilor urmărite de statele din Balcani să coincidă cu realizarea idealului naţional românesc. . în cursul crizei balcanice România a făcut, insă, mai multe greşeli. Trebuiâ să împiedece mai întâi cu orice preţ distrugerea status quoului balcanic sau, dacă nu reuşiâ, să-şi fi cerut energic partea la rezolvarea chestiunii orientale. Asta eră cu atât mai uşor, cu cât interesele marilor puteri coincideau cu interesele României. Dovada cea mai bună e stăruinţa sinceră a Europei în cursul râsboiului pentru localizarea conflictului şi pentru înlăturarea unei conflagiaţiuni generale. Iar la rezolvarea chestiunii orientale aveâ atâtea mijloace de a interveni. Dar România a scăpat momentul istoric şi prin urmare a pierdut situaţia precumpănitoare pe care a avut-o până acum şi cu greu va mai reuşi să şi-o recâştige. România poate trage învăţăminte cel puţin pentru viitor. Politica ei externă nu poate fi o politică de infeodare, de supuneie oarbă,1 de abdicare a oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiativă, căci o asemenea politică nu este compatibilă cu interesele ei de stat şi cu interesele naţionale a întregului neam. Al doilea învăţământ e să nu mai facă o politică externa de exclusivism, adecă de alianţă cu unii şi de ostilitate cu alţii, căci alianţa cu un stat nu exclude întreţinerea de raporturi amicale şi de înţelegere cu celelalte state. Al treilea învăţământ c câ trebuie să se bizue mai mult pe puterile proptii, decât pe ale altora şi spre acest scop să nu uite spusele lui Bstnarck: „Casă poţi face o bună politică externă, trebuie să ai ntai întâi o bună şi puternică situaţie internă". Iar cât timp are o ţărănime săracă, neştiutoare de carte şi lipsită de drepturi politice, toată politica ei n’are nici un razim şi nici un sprijin în conştiinţa masselor. Aceste sunt adevărurile spuse de d-l Duca. Conferinţa e publicată in „Biblioteca politică" Isr. 2, care apare in Editura revistei „Flacăra". Se vinde cu 50 bani. O recomandăm cetitorilor noştri, căci multe pot invâţâ din ea. (T.). 8 învăţăminte din răsboiul balcanic. Sub acest titlu, d-l C. Stere publică in revista „Vieaţa Românească", Nr. 1, 1913, un articol, care ne-a surprins prin sinceritatea şi îndrăzneala lui. Acest articol împreună cu conferinţa drlui Duca ar trebui răspândit in cercuri cât mai largi, căci numai privind adevărul în faţă putem scăpă de păcatele şi greşelile ce ne împiedecă fatal desvoltarea. DtI Stere arată că la Bulgari există o solidaritate socială şi"o conştiinţă naţională atât de vie, încât întreg poporul e într’adevăr un singur suflet. Acest popor, cu ocazia râsboiului cu Turcii, a jertfit totul pentru întruparea idealului naţional, storcând admiraţia lumii prin vitejia şi puterea lui de vieaţă. Taina acestei puteri e a se căută în însaş organizaţia cuminte a statului şi anume în: proprietatea ţărănească, în www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1913. LUCEAFĂRUL 239 şcoala primară şi în sufragiul universal. în Bulgaria ţăranul e proprietar de pământ (marea proprietate aproape nu există) e crescut în şcoli bune primare, e educat politiceşte şi milităreşte. Clasa conducătoare, dela liberarea de sub jugul turcesc a avut în vedere crearea unui stat ţărănesc şi a reuşit să facă adevărate minuni. Poporul întreg e un singur suflet, o singură conştiinţă. , în România între clasa conducătoare şi intre ţărani e o prăpastie, după cum s’a arătat mai de mult şi in această revistă, în articolul „Două culturi". Proprietatea ţărănească e disparentă faţă de latifundiile boereşti, cari cuprind trei sferturi din pământul ţării româneşti. Şcoala primară, în proporţia locuitorilor, e slab organizată. Nu-ţi vine să crezi că Bulgaria are mai multe şcoli primare ca România, şi totuş acesta e tristul adevăr. în schimb România e mai bogată in analfabeţi. De drepturile politice ale ţăranilor din România nu mai vorbim. în asemenea împrejurări când — cum spune d-l Radu Rosetti — oligarhia atotputernică din România se ridică deasupra obştei, robită economiceşte, lipsită de drepturi politice şi de cea mai elementară cultură — nici o vieaţă naţională sănătoasă nu e cu putinţă. D-l Stere face responsabilă toată clasa conducătoare pentru această situaţie şi face apel la patriotismul conducătorilor, ca cel puţin acum să nu mai trăgăneze introducerea unor reforme, pe cari le formulează in următoarele puncte: 1. Lărgirea dreptului de vot, pe baza colegiului unic, pentru toţi ştiutorii de carte, ca o îndrumare firească spre sufragiul universal, şi reprezentarea minorităţilor. 2. întărirea, pe aceeaş bază, a organelor de autonomie locală, şi ocrotirea lor împotriva abuzului de disolvări arbitrare. 3. Asigurarea pentru fiecare cetăţean a dreptului de apărare legală împotriva abuzurilor administrative şi a încălcărilor libertăţii individuale. 4. înfiinţarea de şcoli îndestulătoare pentru întreaga populaţie şcolară, pentruca învăţământul obligător să fie o realitate. 5. Legislaţia protectoare a muncii şi recunoaşterea sindicatelor muncitoreşti ca mijloc legal de apărare a intereselor profesionale. 6. în sfârşit, întregirea reformelor agrare, atât în ce priveşte ocrotirea muncii, cât şi pentru a trece in stăpânirea ţărănimii, fără întârziere şi la nevoie prin expropriere silită, a cel puţin două milioane de hedfare. Pe această cale numai — încheie d-l Stere — ruptura dintre orâşe şi sate va puteâ dispare şi ţărănimii i se va asigură în stat locul ce i se cuvine după însemnătatea ei reală în vieaţa naţională. D-l Stere e unul dintre cei mai apreciaţi politiciani ai Ţării Româneşti. Autorul mai multor legi — între cari amintim pe cea a băncilor poporale şi o bună parte a legilof privitoare la reformele agrare, — teoreticianul partidului naţional-liberal şi şeful progresiştilor din acest partid. (C.). 88 Ofensiva naţională. înfrângerile pe cari le-a suferit România au început să preocupe serios pe oamenii gânditori din Ţară. Pe lângă părerile celor două personalităţi politice marcante din sânul partidului naţional-liberal, rezumate în însemnările de mai sus, auzim un glas şi din sânul partidului junimist, vrednic de ascultat. E glasul d-lui Simion Mehedinţi (Soveja), care sub titlul din fruntea acestor rânduri publică o broşură de 50 de pagini (Soveja, Ofensiva naţională, Bucureşti, 1913. Preţul: 1 leu). O broşură care trebuie cetită de cei ce vreau să aibă o orientare deplină asupra greşelilor din trecut şi asupra problemelor din viitor a politicei româneşti. D-l Mehedinţi spune, că in perioada dela Plevna până la Ciatalgea „Românii ajunşi Ia neatârnare trebuiau să se bizue mai întâi de toate pe ei şi să se folosească de toate împrejurările potrivit cu interesele lor şi cu pilda altor neamuri", conducătorii trebuiau să-şi dea seartia, că „România nu poate avea sorţi de izbândă în viitor, decât luptând întâi de toate să asigure existenţa şi persistenţa elementului românesc dimprejur". Dar ei au lăsat ca mişcarea ascendentă, pregătită de marea generaţie dela Bălcescu până la Kogălniceanu, să înceteze deodată cu răsboiul pentru neatârnare şi cu împlinirea punctelor din programul divanului ad-hoc. Dela răsboiu şi până astăzi România a trăit o epocă de rătăcire, alături de realitate, dând vieţii de stat o desvol-tare greşită. Cauzele acestor rătăciri de 30 de ani sunt multe. Cea dintâi a fost romantismul politic al tinerilor crescuţi in şcolile apusene, cari au fost copleşiţi de spiritul revoluţionarilor internaţionali, nepotrivit cu împrejurările din Ţară. Aceşti tineri s’au jucat şi in Ţară de a revoluţia (la 8 Aug. 1870 republicanii din Ploeşti au încercat să detroneze pe Carol) şi s’au ridicat împotriva armatei, fiindcă aşa făceau şi Francezii. Altă cauză a fost lipsa de cultură istorică, geografică şi etnografică a celor mai mulţi dintre cârmuitorii României. A treia cauză a fost eterogeneitatea păturii conducătoare, care înlăuntru a exploatat elementul autohton, iar în afară, prin diplomaţie, a căutat să rămâie pasivă. Adunătura din cele patru vânturi ale lumii nu puteâ să se prefacă în sânge românesc, care să se înfierbânte de grija idealului naţional. Altă cauză a fost falşa concepţie despre vieaţa constituţională. Lupta pentru domnie din timpul vazalităţii s’a înlocuit cu lupta pentru şefie politică. Cluburile politice, in cari se ţeseau intrigile şi se făurea strategiile luptei, au devenit adevărate cuiburi de teroare. Pe lângă acestea în vieaţa publică s’a înstăpânit un materialism brutal. în epoca de după răsboiul pentru neatârnare până astăzi, în România s’a înstăpânit deci o direcţie materialistă păcătoasă, armata a fost neglijată, şcoala a mers din erori în erori, biserica din scandal in scandal, iar ţărănimea a fost adusă la revoluţia din 1907 de pătura conducătoare străină sau înstrăinată de ţinta istorică a întregului neam. D-l Mehedinţi cd remediu recomandă: „să legăm firul de unde l-am rupt şi să luăm iarăş ofensiva naţională", având mereu în vedere idealul istoric al neamului. (T.). 88 www.dacQFomanica.ro 240 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1913. Cultura maghiară. Articolul d-lui Octavian Goga despre cultura maghiară a trezit valuri de discuţie în presa maghiară, cari desigur nu se vor potoli in: curând. Conştiinţa poporului maghiar nu poate să se impace cu elementul ovreiesc, care, infiltrându-se în corpul neamului, încearcă să-l falşifice şi să-l slăbească. Nu credem că există suflet neaoş maghiar, care să nu simtă o aversiune faţă de acest sânge străin în—-trodus în fiinţa lui naţională. Cum cea mai mare parte a presei din Ungaria e în mânile Ovreilor, multe glasuri maghiare rămân innăduşite. Dovadă scrisorile particulare pe cari le primeşte d-l Goga. Dintr’o scrisoare a cunoscutului poet şi publicist maghiar, Iuliu Rudnyâszky, cităm următorul pasagiu caracteristic: „Spiritul practic ovreiesc a simţit că teatrul nu e mai mult templul creaţiunii poetice şi artistice, ci e o întreprindere rentabilă. Noi nu invidiem aceste succese negustoreşti pe scenă şi în presă. Convingerea mea este că marile case de negoţ pot să aducă prin vânzări de ghete, de haine, de articole de hrană etc. multe parale oamenilor isteţi de afaceri, dar asta nu are nici o legătură cu litşratura naţională. Tocmai deaceea noi scriitorii naţionali, cu drept cuvânt, ne lâ-pădăm de orice comunitate cu afacerile presei şi a teatiului, suntem străini de orice concurenţă lipsită de gust. Muncitorii de valoare ai literaturii naţionale de aceea nu pot avea succese mai mari, deoarece majoritatea publicului, astăzi, e dedat numai să-şi petreacă, numai să alerge după nimicuri de o clipă. Acest public e incapabil să guste creaţiunile superioare şi nobile ale sufletului. Scriitorii mâghiari mai demult au fost conducătorii naţiunii, şi in presă au rămas scriitori, străjile şi faclele gândirii naţionale. Astăzi partea cea mai mare dintre ei, mânaţi de sărăcie şi de lupta pentru pâne, s’au pierdut între comedianţii şi salariaţii presei". în restul scrisorii accentulază necesitatea apropierii dintre Români şi Unguri împotriva duşmanului comun, Austria. - Din prilejul acestei discuţii bietul domn Isac din Cluj publică în revista d-lui Motru din Bucureşti o scrisoare a lui Ignotus, care, bineînţeles, îl bate pe umere pe reprezentantul modernismului din Ardeal. Dacă ar şti Ignotus româneşte, cum ştie d-l Motru, suntem siguri că şi-ar retracta scrisoarea. Felicităm pe d-l Motru că iscăleşte cu conştiinţa senină mărturisirea lui Ignotus: „sunt cu totul neorientat asupra mişcărilor culturale şi literare româneşti". Ceeace nu-l poate împiedeca pe d-sa să rămână şi mai departe directorul unei reviste, care se numeşte: „socială, critică, ştiinţifică şi literară". Discuţia in jurul articolului scris de d-l Goga In ziarul „Românul" n’a fost înregistrată de acest ziar. Redacţia probabil a fogt ocupată cu studiarea şi înregistrarea epocalelor evenimente externe. Câte mizerii nu sunt într’o redacţie! Discuţia presei ungare in jurul articolului lui Goga a putut să-i scape. De aici din Sibiiu i s’a trimis un singur articol răspuns la cârcotelile lui Emil lsac. Cu toate aceste „Românul" nu se sfieşte să ne facă „mincinoşi". Grosolănia epitetului e a redacţiei oficiale a partidului naţional român. Noi ne obligăm a recunoaşte că întreaga redacţie a „Românului" e compusă din oameni geniali şi din candidaţi la împărăţia raiului, dacă ni se va dovedi că n’am spus adevărul. 88 • „Românismul". E o nouă „revistă pentru politică naţională", care apare în Bucureşti, odată pe lună, sub direcţia d-lor: Virgil Arion, Vasile Pârvan şi G. Bogdan Duică. Judecând revista după cele două numere, pe cari le-am primit la redacţie, ea umple un gol în literatura noastră politică. Nu e o revistă de luptă, de agitaţie, ci una informativă şi redactată in spirit ştiinţific. Tocmai de aceea e cam greoaie şi nu credem câ, menţinându-şi acest caracter, se va putea răspândi în cercuri mai largi. Rubrica informaţiilor ar trebui impărţită după materii-şi după un sistem, altfel se ceteşte anevoie. Dela o asemenea revistă suntem în drept să mai aşteptăm îndrumări politice maî largi şi mai temeinice. Nu ne îndoim că redactorii ei vor căuta să dea vieaţă acestei publicaţii folositoare. în cele două numere apărute până acum se publică un studiu al d-lui G. Bogdan Duică despre Legea electorală din Ungaria — şi alte articole privitoare la Românii din Bucovina. Redacţia şi administraţia e in Bucureşti, str. Italiană 31. Abonamentul: 10 lei pe an. 88 f Cerna. La încheierea numărului primim vestea tristă a morţii poetului Cerna. Tânăr, înzestrat cu un talent distins s’a stâns înainte de-aşi fi desvălit toate frumuseţile sufletului său. Odihnească in pace in împărăţia celor drepţi! “ 88 + Gheorghe Gr. Cantacuzino, fost ministru-pre-şedinte şi actual preşedinte al Senatului român-, a murit în Bucureşti la 5 Aprile n., în vârstă de 76 de ani. Descendent al unei familii vechi — câţiva reprezentanţi ai familiei au fost împăraţi ai Bizanţului — a jucat rol însemnat în politica ţării româneşti, al cărei cel mai bogat cetăţean a fost el. . 88 . Spicuiri... Cetim înlr’un primarticol despre o luptă electorală recentă: „Mâne oştile se vor mobiliza ... Cea dintâi strânsă cu momeala, cu ameninţarea, însufleţită de curajul laşităţii... A doua adunată de smalţul de vrajă al cornului fermecat"... • O scurtă analiză se impune imperios. 1. „Curajul laşităţii". Curaj este curaj, laşitate lipsă de curaj, prin urmare: a aveâ „curajul laşităţii" însemnează a aveâ curajul de a nu aveâ curaj! 2. „Smalţul de vrajă al cornului fermecat". Smalţ e smalţ (materia acea sticloasă ce se aplică şi pe oale), prin urmare smalţul — fie chiar de vrajă — al cornului fermecat este lustrul sticlos al unui corn fermecat care (smalţul, mă rog!) adună massele. Ce adorabilă beţie... de cuvinte, inspirată de... „Cornul de vânat" („Vadâszkiirt" — „Jâgerhorn"). TIPARUL LUI W. KKAFFT ÎN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro Biblioteca scpiitox»ilox* dela noi apare sub auspiciile „HsoriaflunH pentru literatura română şi cultura poporului român" sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tăslăuanu. A apărut al doilea volum: Schiţe şi povestiri de Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu,. aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru. {jPreţul unui volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani). Primul volum: schiţe şi npvele de în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda lui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor Al. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-1 Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura. Preţul unui volum: Cor. 1.60. ===== Se găsesc de vânzare la toate librăriile. =^= W* Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă. www.dacQromanica.ro ■sgîai^s Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc :de= piane, pianine si armoniari asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite. = Şcoalele, reuniunile de cântări şi alte Instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală SS = 10 ani garanţă. == Plfitlre In rate. TIMOTEI POPOVICI profesor de muzică. ■ Sibiiu (NBgyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7. ■S&ÎS* Ca administraţia „Cuceafărur st găsesc de vânzare următoarele Lionardo da Vinci . Cina cea de taină „ „ „ . Frumoasă Florentină „ „ „ . Monna Lisa Raffael.............Nunta Măriei cu iosif „ ..........Madona Sixtină „ ..........Frumoasă grădinăreasă A. Diirer...........isus pe cruce |an Van Eyck . . . Altar. Preţul fiecărui exemplar 20 bani plus porto .... 10 bani. Cel ce comandă toate tablourile le primesc franco cu 1.60 ban!. > Administraţia „LUCEAFĂRUL» SIBIIU (Nagyszeben). Capital social Copoane X,200.000. ~ ~ ~ — Glro-Conto la „AI.B1NA“. = Postsparkassa ung. 29.349. ■■ — = CD CD ▲ AA „Banca generală de asigurare" societate pe aeţii în Sibiiu — Nagyszebeu este prima bancă de asigurare româneasca, înfiinţată de Institutele financiare (băncile) române ...........- — • ■ ■ din Transilvania şl Ungaria. ■ -------------- Prezidentul direcţinnei: Partenin Coenia, directorul executiv al .Albinei, şi prezidentul .Solidarităţii., Roripo rrpnprală Hp îiQicriirîirp** tot felul de asigurări, special asigurări „DdllUd gCIICI dld Uo dolgUldie contra focului şi asigurări asupra vieţii în cele mai favorabile oombinaţinni. ~r-=-rr-— . -- ■ ■ - --------r ■■ - Asigurările se pot face prin oricare bancă românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi iuformaţiuni se dau gratis şi imediat. Persoanele cunoscute ca acvizitori buui şi cu legături pot fi primite oricând în serviciul societăţii. ,.Banca generală de asigurare11 dă informaţiam gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri suut făcute la ea sau la altă societate de asigurare. o O co oo Cei interesaţi să se adreseze cu încredere la: Centrala Bacii generale ie asignrare Sibiiu — Nagyszebeu. Edificiul ,,Alblnet“ ori Ia agenturile ei principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad (J6zseff6herczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro