Ediţie de lux. luceafărul ■ . , ■ 5 ■■■■■■■■ ■■■■■■■■■ * ■ ■ Z ■■■■■■■ ■ mmmummm ■ i Revistă pentru literatură, j z ■■■■■■ ■ ■ | a 0 artă si ştiinţă 00: z ■■■■■ ■ ■ ■■■■ ■ ■ ■ 5 ■■■■ ■ mmmm ■ « ••••#••••••• 1 ■ ■■■ m : Apare de douăori pe lună ■ : ! V in ■ ••••«••••••• ■ j ! Z ■ nm m ■ ■ M m Z : Redactor: Oct. C. tăslăuanu i ■ ■■ ■ z ■ • ■ ■ ■■■ ■ ■■■■■ 2 ■ ■ z ■■■■ r ■■■■■■ 2 ■ ■ ■■ --- --- --- ---- --- ---.......... ■ a ■■■■■ z ««■■■■■ " : An. XII. fir. 6. 1 I ■■■■■■ 2■■*■■■■■2 m m = ■■■■■■■ ■ - ■ 2■■■■■■■■ m \ s :: Cuprinsul: s s ■ Octavian Goga . £)ouă sujleie: două lite- Maria Cunţan . Strofe neisprăvite (poezie). ■ râturi. Victor Stanciu . Omul altor vremuri. ■ Jtfaria Cunţan . Yieaţa (poezie). Ecaterina “pitiş . J3olnav (poezie). ■ 1. Aâârbiceanu . In Raresemi... I. Aâârbiceanu . Arhanghelii (roman). ■ G r 0 n 1C i: c. Codru: Jrtuzica românească. * * ^: băncile poporale, planul de opera-- ■ ţiune al conferenţiarului cooperativ. însemnări: Coarde simţitoare. Revoltatul dela ■ „Românul", f rideric Jtebbel. portretul lui Gh. J)ima. Rruseşte... „Revista teatrală". ■ Ropulaţia României la 1 Ianuarie 1913. Spicuiri... --- foşta redacţiei. --- bibliografie. ■ --- Şahul. S Tlustraţiuoi: Gheorghe J)ima (adaos artistic) şi 16 desenuri. : - Slbllu, 16 ffiartle o. 1913 -- Preţul unui număr: 1 cor. 20 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Ag&rblceanu, D. Angliei, Z. Bârsan, G. Bogdan-Dnleă, Dr. T. Bredieeanu, Dr. C. Bticşan, Al. Cazaban, II, Chendi, I. Ciocârlan, V. Cloflec, D. N. Clotori, Al. Ciura, Otilia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragontir, I. Duma, Victor Eftimiu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Qârleanu, Dr. Onisifor Gttibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun. A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. 1. Matelu, Octav Minar, Cornelia Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Os va dă, I. Paul, Clnclnat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gb. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotlcă, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Sâulescu, M. Simionescu-Râmniceanu,*V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: Ediţia de lux în Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simpiă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. Scclamaţiile sunt a se fac* in curs de 14 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru oriee jll |n schimbare de adresă se ror trimite 30 bani in mărci postate. =] j= Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: ^ Adm. rev. „Luceafărul", Sibfiu (Nogyszeben). m iH5E5rasm5H5H5a5H5HirHEHSE5H5H5H512SH5H5HSra5HSH5H5H5H5a5BSH5H^ ! Un nou op despre casa regească a României! De curând a apărut în limba germană: SCHLOSS PELESCH und seine Bewohner von PAUL LINDENBERG. Cu ca. 250 ilustraţiuni, între ele priviri originale ale Principesei Maria din România şi Principesei Sophia de Wied, precum şi desemnuri originale de Dora Hitz, de Emil Llmmer, Hans Rud. Schulze ş. a. Cartea In format mare şi cam de 200 de pagini costă în legătură de lux Cor. 14.40. Se află de vânzare la librăria 91. Krafft în Sibiiu. Expedierea se face mai uşor trimiţăndu-se banii înainte, adingAndn-se la preţul cărţii încă 80 fii. pentru expedierea francată. www.dacQromanica.ro GHEORGHE DIMA. www.dacQFomanica.ro Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. Două suflete: două literaturi. — Un răspuns scriitorilor din Budapesta. — Trebuie să mărturisesc că-mi vine cu oarecare greutate să mă apuc acum să răspund la multele comentare, critici si atacuri ce mi-a pricinuit în presa maghiară un articol despre cultura ungurească, publicat în numărul de Crăciun al ziarului „Românul". îmi vine peste mână să reiau discuţia asupra aceluiaş subiect cu risicul de-a repetă o seamă de păreri şi mi se pare, la dreptul vorbind, şi cam ingrat din punctul nostru de vedere, rolul de apreciator amănunţit al recentelor năzuinţe culturale ungureşti. O fac însă totuş, fiindcă am înaintea mea şi răspunsul unor condeie distinse, cari nu numai că se împotrivesc obiceiului înrădăcinat în presa budapestană de-a trece peste opiniile noastre cu cunoscutul laconism trufaş sau injurios, dar judecă cu seninătate şi cu delicateţă uneori constatările mele, scoţând astfel la suprafaţă câteva probleme de interes şi pentru noi. Nu pot păstră tăcerea însă nici din anumite îndatoriri de politeţă, întâmplarea a voit, ca zilele trecute, fiind la Budapesta când cu discuţiile comitetului naţional, să cunosc personal o seamă de scriitori tocmai din cei vizaţi în articolul meu şi să mă depărtez ducând cele mai bune impresii pe urma primirii lor colegiale, care mi-a inspirat simpatie prin accentele de sinceritate şi toleranţă europenească cu care au privit în faţă pe unul din agitatorii răbdu-riului nostru popor de ciobani. Mă socot chiar dator să fac acum amendă onorabilă pentru unele note de ironie personală strecurate în articolul meu polemic, a cărui teză funda- mentală o susţin, fireşte, şi astăzi şi voiu căută pe-alocurea s’o lămuresc mai deaproape în aceste rânduri. Mă dispensez însă de-un răspuns pe seama acelora cari, orbiţi de pasiune, nu-mi trimit decât judecăţi tulburi sau injurii mediocre. Deasemenea, străin de cercetări de ordin -cum să zic — scatologic, nu-mi trece prin gând să-l trag de urechi din obscuritate pe junele nostru amfibiu literar Isac dela Cluj, acest vechiu pacient al clinicelor noastre literare, al cărui caz mi se pare perfect fixat în tratatele de medicină si nu mai reclamă y o elucidare specială, l-am suportat liniştit insultele în româneşte, e natural deci să-l primesc cu aceeaş seninătate şi acum când mă înjură pe ungureşte. Cel mult aş puteâ spune câteva cuvinte despre inconştienţa patronilor la cari trage în gazdă la Bucureşti, dar negustori de marfă stricată sunt atâţia pe malul Dâmboviţei încât numai o razzie generală ar aveâ rost. * Cetitorii îşi aduc aminte, poate, de teza ce-am susţinut în articolul din „Românul". Pornind dela un discurs al fostului ministru de instrucţie Zichy, care cu un patos banal proslăveâ cultura naţională maghiară, ale cărei cărări i se păreau la fel orânduite cu drumul stelelor din cer, am afirmat, că faza actuală a literaturii lor e lipsită de caracter specific unguresc şi fiind determinată de cli-şeuri internaţionale e mai mult expresia spiritului local budapestan, îmbibat de semitism. Concluzia constatărilor mele erâ, că printr’o 1 www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL N ml 6, 191 :i. i?8 asemeni cultură improprie, care nu purcede din notele de rassă ale acestui popor, noi nu putem fi desnaţionalizaţi tocmai astăzi, când talente superioare îndrumă la noi în sens naţional mişcarea literară. Scopul cuvintelor mele eră, cum se vede, să aduc un nou argument împotriva utopiei guvernanţilor noştri, cari cred în ideia maghiarizării. Eră un avertisment, care apelă la raţiunea adversarului: nu vedeţi, că e o nebunie a crede că puteţi şterge de pe faţa pământului un popor de câteva milioane cu caracterul lui etnic atât de distinct, tocmai voi, cari pe lângă că sunteţi puţini la număr, prin înfrăţirea cu un element străin, în faza actuală a evoluţiei voastre culturale nici nu găsiţi expresia sufletului genuin maghiar? Renunţaţi deci la lozincele răsunătoare ale unei ficţiuni păgubitoare, căutaţi o platformă de întărire a patriei în bunăînţelegerea cu celelalte neamuri pe cari slăbiciunea voastră nu le poate supune şi, dacă ţineţi aşa de mult la notele particulare ale descendenţei voastre turanice, atunci băgaţi de seamă să nu vi le pierdeţi în vârtejul pestriţ al metropolei de pe malul Dunării, care nu prea are a face cu aluatul milenar al neamului celor şapte viziri... Aceasta eră ţinta scrisului meu, care, fireşte, în tonul fragmentar al unui articol de gazetă nu putea luă proporţiile unui studiu menit să puie la cântar cu severitate critică toate fluctuaţiile trecătoare, ori să răscolească tainele de culise din actuala literatură maghiară. Constat dela început că şi cei mai distinşi dintre scriitorii budapestani cari s’au ocupat de articolul meu, Ignotus în revista „Nyugat" şi Braun Robert în „Huszadik Szâzad“j — interpretează greşit părerile mele, când mă acuză de antisemitism si îmi atribuie t un conservatism reacţionar în fata i > ideilor de progres. Ori şi cum mi-ar fi alunecat din condei anumite ironii la adresa spiritului de ghetto, ori cât aş fi subliniat simpatia mea pentru poezia romantică a lui Petdfi, nu sunt de felul meu nici antisemit, nici un detractor al progresului uman. — Dar să le luăm pe rând ... Ceeace spuneam eu despre semitizarea literaturii maghiare, — aş dori să fiu înţeles dela început nu e o injurie, ci o constatare. Greşeşte foarte mult Ignotus când crede că eu aş socoti inferioară cultura semită celei maghiare, dar tot atât de mult greşeşte şi când crede că prin încrucişarea evreo-maghiară din Budapesta nu se falsifică caracterul tradiţional al spiritului unguresc autochton. Ceeace se întâmplă astăzi la vecinii noştri Unguri e un proces fatal de încrucişare etnică, cu momentele lui de criză firească şi cu urmări ca şi în alte părţi. Sunt puse în faţă două elemente eterogene cari vor să se asimileze unul pe altul, se plămădesc reciproc şi se adaptează împrumutat. Deoparte Ungurii băştinaşi cu caracterul lor bine determinat, de alta Ovreii emigraţi cari dease-menea păşesc pe arenă în plenitudinea însuşirilor lor de rassă. Procesul de amalgamizare a celor două fermente e abia la început, aşa, că în toate păşirile lor de astăzi se poate distinge încă marca specială a caracterului etnic deosebit. Ce e mai firesc deci decât manifestarea acestui paralelism pe terenul literar, unde fiecare personalitate se înfăţişează în armura moştenirii ei milenare. • f Ce s’a petrecut în vremea din urmă aici în sânul neamului unguresc e un lucru lămurit şi se poate judecă limpede. Până acum câteva decenii acest popor care formă un bloc etnic deosebit, o insulă exotică cu flora ei particulară, şi-a păstrat intact caracterul de rassă. Strecurându-se printre veacuri, neam de ţărani agricultori şi nemeşi cu însuşiri răsboinice, Ungurii şi-au fixat sufletul lor aparte, care eră rezultanta descendenţii şi condiţiilor lor specifice de vieaţă istorică. Acest suflet tipic maghiar a cerut cuvânt şi în creaţiunilc literare, găsind întrupare în anumite opere, cari sunt monumente de artă naţională. Aşa e poezia lui Petofi în care se răsfrânge solul frământării lor — cu toată vâltoarea lui de patimi, cu jocul de lumini şi umbre al pustei întinse, cu sălbătăcia romantică a voluntăţii turanice. Ungureşti, tipic ungureşti, sunt deasemenea şi creaţiunile epice ale lui Arany, cari reoglindesc sufletul maghiar sub ocrotirea de veacuri a întocmirilor feudale, sau în proză cărţile lui Jdkai şi Mikszăth, unde se reconstruieşte pulzaţia www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1913. LUCEAFĂRUL 179 istorică a acestui mediu cu totul particular. Aşa cum apar din aceste opere, ţărani lăr-muitori şi bătăioşi, copii nedomesticiţi ai naturii, haiduci din codrul dela Bakony, temperamente pasionate şi generoase, hoţi de cai dela Kecskemet, sau mândri gentilomi uşuratici, dornici de traiu bun pe nemuncite, aşa sunt Ungurii veritabili, Ungurii de un sânge, cari s’au bătut la Mohâcs, au detronat pe Habsburgi la Onod şi Debreţin, şi au făcut istoria de veacuri a triburilor arpadine. Aşa s’au păstrat ei până astăzi şi însuşirile lor de rassă se plimbă acum sub ochii noştri încorporate în te miri ce renitent conductor de tren, sau funcţionar trufaş dela comitat, straşnic de solemn cu haina lui roasă în coate, în poza marţială a cutărui solgăbirău care ne împuşcă la alegeri, sau, dacă vreţi, în politica de forţă brachială a contelui Tisza. Pot să-ţi trezească simpatie sau zâmbete de compătimire, pot să ţi se pară mai potriviţi în stepele Lebediei decât în mijlocul unor curente de civilizaţie neînrudită cu dânşii, — dar ei sunt Ungurii, aşa cum se desfac din vieaţa lor de-o mie de ani. Structura intimă a sufletului unguresc cu origina lui deosebită, modelat în cursul vremii de coloritul local cu întâmplările lui, — această taină care se desface în faţa ochiului priceput de artist, — e zestrea fatală a sângelui. Sufletul doar e o urmă în care generaţii de strămoşi si-au aşezat moaştele, în noi tresar îndemnuri nedesluşite, cari vin de departe, de dincolo de conştiinţa realităţii. Simţim la tot pasul reţeaua misterioasă a celor cari s’au dus şi, — vorba filozofului francez, — ne cârmuiesc mai mult morţii decât viii. De aceea > oricât de adaptate formelor străine, aceste manifestări organice ale psihologiei ungureşti se disting şi nu se pot ascunde de privirea pătrunzătoare a unei minţi obiective, cu deosebire nu se pot ascunde în literatură, în acest domeniu implacabil a! sincerităţii. Iată de ce, cum spuneam, în poezia de astăzi a lui Ady Endre, cu toată influenţa formelor de lirică modernă franceză, se iveşte la toată strofa factura particulară a creerului turanic. Moştenirea sufletească a originei nu se poate înlătură, ea ne urmăreşte, ca un blestem, ori ca o binecuvântare, ne urmăreşte la tot pasul. Să lămurim însă mai departe ce s’a petrecut în timpul mai nou în sânul poporului maghiar, ca să-i desluşim actualul proces de plămădire etnică. La începutul erei constituţionale în Ungaria prin acordarea de libertăţi s’au deschis porţile largi elementului ovreiesc, care în urma persecuţiei din provinciile învecinate, unde se găsea în număr mare, a început să se reverse asupra ţării. Această revărsare a dat naştere unui fenomen » cu totul particular de încrucişare a două popoare, unic în felul său. Anume ovreii s’au aşezat la oraşe, unde cu însuşirile lor culturale superioare, cu inteligenţa sprintenă inerentă rassei lor, au acaparat vieaţa comercială şi industrială a patriei proaspete, au întrodus formele de civilizaţie occidentală pe pământul care păstră neatinse toate notele unor rosturi patriarhale. Ei au pus stăpânire definitivă, ei au înfiinţat, se poate spune, capitala ţării, căreia i-au impregnat caracterul lor de rassă, în vreme ce descendenţii maghiarismului istoric şi-au continuat mai departe vieaţa lor cu tiparele tradiţionale: au ţinut cuvântări, au săniănat grâu, au împrumutat bani pe camătă grea, şi-au neglijat ţărănimea şi ne-au pus nouă genunchiul în piept. Astfel împrejurările au dat naştere unui fenomen unicj ne-au dat un popor care în sânul lui a fost necesitat să primească la el acasă toate alcătuirile vieţii moderne prin i n t e r m e d i a r e a unui alt popor, cu alt caracter de rassă. Ceeace e mai curios, însăşi capitala ţării, centrul de pulsaţie a întregului organism naţional, retorta prin care se răsfrânge spiritul public şi preceptele culturale ale vieţii multiple, Budapesta, nu s-a înfăptuit, ca alte capitale la altenea-m u r i, d i n d e p o z i t a r e a n o r m a I ă ani nor elemente din sânul poporului auto c h t o n în drumul lui spre progres, — ci din reprezentanţii unei rasse străine imigrate. în acest chip s’a început procesul actual de încrucişare a celor doi factori, s’a început o luptă surdă de adaptare între autochtoni şi nou veniţi, între Unguri şi Ovrei. Fiecare cu aptitudinile lui, cu trecutul lui aparte, cu impulsurile 1* www.dacQFomanica.ro 180 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1913. sufleteşti deosebite. Ni s’a pus deci în faţă manifestarea paralelă a două neamuri şi e natural că această întrecere se înfăţişează şi pe terenul literelor. Diferenţiarea e evidentă încă, nefiind decât abia la început procesul de încuscrire şi neputându-se fixă încă o rezultantă a celor două elemente — un caracter etnic deosebit: al treilea. S’a dat naştere deci în aceeaş limbă la două literaturi paralele: literatură maghiară şi literatură semită. Una scrisă de Unguri, alta de Ovrei. în mod organic fiecare e expresia caracterului de rassă distinct. Câtă vreme Ungurii şi-au încorporat în creaţiunile lor spiritul lui Arany Jânos, prin condeiele semite a cerut cuvânt talmudul Ahasverului bimilenar, viziunile de ghetto şi neastâmpărul meridional. S’a croit deci o literatură nouă la Unguri, care n’are nici în clin nici în mânecă cu sufletul maghiar. Alte patimi, alte culori, note proaspete, frământări necunoscute. într’o limbă nouă vorbeşte glasul lui lehova... Elementul semit fiind mai accesibil formelor de cultură a dat un număr covârşitor de scriitori şi a ajuns cu vremea să stăpânească literele ungureşti, inundând presa şi piaţa literară. în fata actuală a evoluţiei lor cui» y turale e atât de exorbitant numărul scriitorilor ovrei, încât aceştia prin talent şi prin puterea lor de muncă înăscută făuresc astăzi spiritul public al societăţii maghiare. De sigur că alături de dânşii sunt si o seamă de ta> » lente ungureşti, cari însă nu pot determină caracterul general al producţiei de gândire. Acest adevăr l-am constatat eu în articolul meu, unde rectificam falşul contelui Zichy, care vorbiâ de caracterul naţional maghiar al culturii lor, şi aduceam în pripă câteva argumente din mulţimea care-mi sta la îndemână. Constatarea acestui fapt de sigur că nu poate fi socotită drept antisemitism, fiindcă a-i spune Ovreiului pe nume nu înseamnă a-I urî sau a-l înjură. Ţin să fixez în toată claritatea lui acest adevăr, fiindcă ura preconcepută împotriva unei rasse mi s’a părut totdeauna un sentiment de ordin inferior, pe care eu nu-1 nutresc şi nu mi l-aş iertă nici faţă de Ovrei, dacă nu de altceva, măcar de dragul cadenţelor Iui Heinrich Heine... După aceste lămuriri e superflu, cred, să mai insist asupra replicei d-lui Braun, care caută să-mi dovedească cu date statistice că şi populaţia din Bucureşti prezintă cincisprezece procente de Ovrei, că ia laşi sunt peste cincizeci de procente şi aşa mai departe. Destul de trist, răspundem noi, dar asta n’are a face cu subiectul acestui articol şi în nici un caz nu poate servi ca argument pentru stările din Ungaria şi pentru limpezirea curentelor literare din Budapesta. De altfel, probabil şi d-1 R. Braun a scormonit aceste date mai mult în credinţa că atinge un punct vulnerabil care doare şi Ia noi, decât pentru a da o explicaţie situaţiei de-aici. Dar trebuie să mai înfrunt o acuzaţie la aparenţă cu mult mai gravă, învinuirea de conservatism reacţionar ce mi se impută. în articolul meu din „Românul" spuneam că aşazisa literatură maghiară actuală nu porneşte din impulsurile organice ale sufletului maghiar, că nu mai e oglinda sbu-ciumării de veacuri a acestui popor, că şi-a sacrificat nota tradiţională de sănătate rustică, a pierdut contactul cu mediul unguresc şi lucrează cu clişeuri internaţionale. Arătam cum ţăranul aproape a încetat de-a fi subiect literar, cum nemeşul autorilor clasici unguri nu se mai iveşte în scrisul celor de azi, cum literatura actuală îşi găseşte singurul izvor de inspiraţie în lumea sufletească a burgheziei orăşeneşti care e străină şi de trecutul neamului lui Arpad şi de sângele Iui. Explicam aceste stări prin cele spuse mai sus despre procesul de încrucişare etnică a Budapestei. Aceste opinii dau prilej criticilor mei să mă prezinte drept un detractor al civilizaţiei, un spirit reacţionar prea puţin împrietenit cu ideile de progres. Cum, — aşa par a se întreba dânşii — adecă literatura maghiară să ră-mâie pe veci încătuşată în atmosfera vieţii patriarhale, să plângă pe ruinele ciardelor, să rătăcească pe puste printre păstori de oi, un fel de muză populară cu pletele în vânt, sau să se plimbe îndurerată prin coridoarele dărăpănate ale curiilor nemeşeşti? Nu simţim noi fiorii civilizaţiei moderne, frigurile asfaltului nu ne ard, vârtejul problemelor nouă nu ne agită? Cum îşi închipuie valahul www.dacQFomanica.ro LUCEAKÂKUL 181 N ml G. 1913. ăsta că sub cupolele de bronz ale unui furnicar mondial, pe parchetele lustruite, în reflexul lampelor electrice, se mai poate furişă ozonul pădurilor de brad care rumeneşte obrazul şi-i dă cugetului seninătatea împăcării cuminţi? Nu cumva vrea inocente idile de dragoste rustică pe Andrăssy-iît, nu cumva s’ar aşteptă ca divele dela Folie Caprice să aibă ochi de mironosiţe şi la Palais de danse să răsune chiotele ciobanului lui Petofi, care a lovit măgarul în cap cu măciuca când şi-a găsit iubita moartă? Nu e o lipsă de simţ pentru aspectele vieţii moderne, daltonismul firesc al ţăranului în faţa progresului, această îngrădire a scriitorului român? Dar mai e şi-o degradare a concepţiei de vieaţă, un conservatism rău plasat, care ne arată cât de înapoiată e societatea românească, unde pot prinde astfel de credinţe fosile peste cari noi, slavă Domnului, am trecut demult... în această ordine de idei, se ’nţelege într’o formă îndulcită de eufemismele omului cult, mă vede şi d-l Braun şi lgnotus. Cel dintâi îmi atribuie o ură declarată împotriva oraşelor şi mă prezintă ca pe-un element reacţionar faţă de Eminescu, a cărui concepţie socială se razimă pe „tânăra Românie ce se îndreaptă spre ideile din Apus, îna-i n t and şi i n d u s t ri a 1 i zân d u-se“... Celalalt vede în judecăţile mele o estetică determinată de motive politice şi se întreabă cu mirare, cum voiu fi în stare cu poezia mea să rămân încremenit într’o asemeni „concepţie de vieată ţărănească"... Si unul şi altul sunt de părere, că literatura care răscoleşte vieaţa modernă e tot atât de tipic ungurească ca şi arta clasicilor maghiari. Şi în interpretarea acestei părţi din articol, criticii mei comit aceeaş greşalâ: confundă constatarea pe care o fac eu de dragul adevărului, cu principiile mele. în articol eră vorba de lipsa de caracter naţional a literaturii actuale din Budapesta, nu de curentele de idei pe cari concepţia mea estetică le admite sau ba. Eu nu caut în literatura ungurească ţărani de pe pustă şi nemeşi cu ciubucul între dinţi, fiindcă lumea lor de gânduri ar fi mai înrudită cu simpatiile mele, ci fiindcă mă interesează caracterul naţional al acestei literaturi şi vreau să trag o concluzie din această constatare. Dacă ar fi naţională literatura actuală, care se chiamă ungurească, atunci ea ar purcede în mod fatal din atmosfera acestui mediu patriarhal, nu de dragul unor îndrumări de estetică conservatoare, ci din simplul fapt elementar, că poporul unguresc de pur sânge nu are alt mediu nici astăzi decât cel din care a răsărit poezia lui Petofi - Arany şi novelele lui Mikszâth. A face deci literatură naţională maghiară astăzi înseamnă a te apropia de realitatea vieţii poporului unguresc, care trăieşte si acum ca odinioară în miile de ţărani dela sate şi în proaspăta burghezie a oraşelor provinciale ridicată din nobilime. Scriitorul ungur va răscoli sufletul acestor pături sociale, nu fiindcă aşa ar pretinde o anume lozincă la modă, ci fiindcă involuntar e receptacolul mediului din care a ieşit la suprafaţă. Fireşte, că întrucât se găsesc Unguri între scriitorii dela Budapesta, vei găsi şi în scrisul lor note smulse din vieaţa specific ungurească. Cinc-ar contestă d. e. caracterul naţional al > paginilor lui Moriez Zsigmond, sau fondul maghiar din strofele lui Ady? Dar, cum spuneam, cei mai mulţi din actualii scriitori, majoritatea hotărîtoare, sunt de origine ovreiască şi astfel caracterul dominant e Impregnat de dânşii. De aci mulţimea de cli-seuri internaţionale, accentele de ahasverism modern, orăşenizarea pripită a literaturii ungureşti. Vorbesc doar, Ovreii au tot trecutul şi prezentul lor, cer cuvânt îndemnurile moştenite, organizaţia lor socială, nivelul lor cultural. Ce interes sau înţelegere pot avea aceşti oameni pentru vieaţa tipic ungurească, de care sunt absolut străini şi pe care acolo în babilonul lor improvizat n’au s’o cunoască niciodată? Vor scrie deci în mod firesc din lumea lor de gânduri, vom avea astfel comediile lui Molnâr, piesele lui Szomory, baladele lui Kiss, sau strofele lui Szep Erno. Incontestabil, lucrări de talent, dar toate lipsite de caracter unguresc; toate purtând pecetea originii autorului şi a mediului din care au răsărit. înrudirea organică între scriitor şi mediul din care face parte se manifestează pe toată linia şi astfel e firesc că acest adevăr se www.dacQFomanica.ro 182 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1911. răsfrânge şi la noi. N’ar trebui deci să se mire d-l Braun, că găseşte în scrisul meu popi şi ţărani şi dragoste de câmp. Nu, fiindcă eu, ca şi alţii, nu trăiesc suspendat între cer şi pământ, ci în mod foarte firesc — sau fatal — vin cu moştenirea din bătrâni pe arena literară. Aşa vine şi dânsul, aşa şi Ignotus. Cu toţi ne avem morţii noştri. Eu nu scriu de freamătul pădurii de brazi, nu mă încântă fata popii Irimie ori creasta munţilor în amurg, — fiindcă te miri ce principii de concepţie conservatoare m’ar îndrumă în acest sens,— ci fiindcă aceste sunt crâmpeie din organismul meu sufletesc închegat într’un asemenea mediu. Nu pot înfiripă poveşti de ghetto, fiindcă n’am trăit niciodată în lumea asta posomorîtâ, nici aventuri galante de rococo, fiindcă pe pământul urmaşilor lui Horia nu s’a dansat nici un menuet. Eu înţeleg foarte bine pe d-l Braun, care îmi spune, cu toată sinceritatea, că nici nu mai există vieaţă patriarhală la Unguri, că dânsul într’o excursie la ţară, la un conac ciobănesc pe pustă, a găsit un număr din gazeta „Friss Ujsâg“ şi o perie de dinţi. îl înţeleg foarte bine. D-sa, orăşanul atâtor generaţii, care n’are nici o legătură cu câmpia ungurească, d-sa excursionistul pripit, cu volumele de sociologie subsuoară, n’a simţit nici o clipă fiorii nemărginirii pe cari ţi-i dă întinderea vastă, n’a putut prinde farmecul din care creerul lui Petofi a brodat capodopere. Asta nu înseamnă însă că frumuseţile naturii au apus. Nu, domnule Braun Sunt câmpiile aceleaşi, orizontul la fel, tot aşa se înjură, se bea şi se cântă pe Alfold ca acum cincizeci de ani... Tisa îşi leagănă undele în acelaş ritm ca pe vremea curuţilor, pitpalacul cântă în grâu, greerii ţârăie, caii nechează privind departe, funigeii tremură în aerul cald, fata morgana vrăjeşte cetăţi călătoare... Toate astea erau cu întreg caleidoscopul lor magic şi când d-ta te-ai dat jos acolo în gară, dupăce probabil ţi-ai vizat mai întâi biletul pentru trenul următor. Dar, vezi d-ta, domnule Braun, n’ai remarcat din toată panorama imensă decât numărul din „Friss Ujsâg“ — şi peria de dinţi — singurele atribuţii rătăcite din lumea de unde veneai d-ta. Şi sunt sigur că dacă vei fi fost ispitit, la întoarcere, să înfiripi o strofă în murmurul ritmic al trenului, strofa d-tale n’a furat nici o taină a pustei ungureşti... E natural şi explicabil procesul de gândire al d-tale, şi aş fi un spirit mediocru orbit de sovinim, dacă ti-as cere să scrii dintr’o lume pe care nu o cunoşti... Am să-ti recunosc talentul cu dragă voie şi poate să mă încânte strofa d-tale, dar nu înţeleg deloc stăruinţa asta ingrată de a-i da cu orice preţ etichetă tricoloră ungurească... Mi se pare deci foarte clar adevărul înrudirii organice între artist şi origina lui, între creatiune si mediul scriitorului. Ar luâ > » proporţii prea mari acest articol, dacă aş căută să-i arăt aici d-lui Braun, cum se răsfrâng prin prizma mea de gândire anume probleme de vieaţă occidentală şi până la ce limită m’a smuls oraşul din liniştea senină y t a naturii la sânul căreia m’am pomenit. De sigur ar fi un capitol în care s’ar putea prinde multe nuanţe din prefacerea noastră socială, dacă ar încercă cineva să zugrăvească dualitatea sufletească a unui intelectual ridicat din mijlocul poporului nostru şi aruncat în clocotul fierberii culturale a civilizaţiei moderne. La lumina unei astfel de analize s’ar descifra multe taine şi tragedii cari se petrec în umbră. Dar asta nici n’are interes pentru lămurirea curentelor de idei din literatura dela Budapesta şi nici n’ar puteâ fi apreciată de d-l Braun, care e aşa de departe de înţelegerea lui Eminescu, încât îi atribuie acestui spirit, în adevăr conservator, o concepţie socială răzimată pe preceptele „României noi ce se industrialiseazâ“, - lui Eminescu care a scris Satira a treia... De altfel nici nu putem cere o adâncire deosebită a literaturii noastre la vecinii unguri în mijlocul cărora un Şeghescu reprezintă stiinta românească si între cari orientarea y * y de până acum chiar a d-lui Braun e o notă lăudabilă şi surprinzătoare. Din cele spuse până aici rezultă limpede faptul că aprecierile făcute de mine asupra literaturii ungureşti nu purced nici din porniri antisemite, — nici din reacţionarismul ce mi se impută. Am spus un adevăr şi dovadă că am atins coardele simţitoare e chiar însăşi discuţia neobişnuită ce s’a pornit www.dacQFomanica.ro Nrul 6 1913. IX'OEAFĂKUL 183 acum în ziarele lor, dintre cari multe îmi dau dreptate. E un aspect de sigur interesant pentru noi, privitori oarecum obiectivi, harja ce s’a început acum între scriitorii din Budapesta pentru revendicarea unui caracter naţional pe seama operei lor. Dar tocmai fiindcă suntem lipsiţi de patimă, vedem chiar şi în această harţă manifestarea paralelă a celor două suflete, cu două literaturi deosebite. Suntem chiar de credinţa că acest adevăr elementar e remarcat si de talentele mai de » seamă de pe malul Dunării şi poate va fi accentuat, mai curând sau mai târziu, pentru a se curmă odată sentimentul de jenă morală ce trebuie să trezească în firele mai distinse accentuarea continuă a unui nationa- » lism cu care n’au nici o înrudire... Voiu încheia deci aceste rânduri oprin-du-mă iarăş la contele Zichy şi la guvernanţii maghiari dela cari am pornit. Din faza actuală de desvoltare a literaturii maghiare nu se poate desluşi un caracter naţional şi cu o astfel de cultură fără rădăcini nu se poate desfiinţa poporul românesc, din vecinătatea României, în epoca lui de renaştere culturală. Ar fi deci timpul suprem ca tocmai în aceste vremuri agitate oamenii politici maghiari să lasă stelele contelui Zichy şi să judece realitatea. Numai o astfel de judecată poate crea stări suportabile aici. Un lucru e cert: de astfel de astronomi politici noi nu temem steaua de pază a neamului românesc ... Octavian Goga. Vieata. » S’a clătinat vreo piatră ’n temelie Şi se dărîmă vatra ori altarul, Tu le-ai sfintit dar nu eşti tu de vină — » » A tale sunt dar n’ai fost tu zidarul. Tu însuţi eşti sămânţa unei taine, Alergi după norocul ce te minte. în sbuciumul durerei pământene__________ Se sting cu ’ncetul flăcările sfinte. Te lupţi până ce tâmplele-ţi asudă, Aduni ori risipeşti cu lăcomie, în alergarea ta după izbândă Se clatină vreo piatră ’n temelie, în urma ei cad altele desprinse. Nu le ’ntregeşte munca ta nici varul, Se rup mereu ca răni nevindecate________ Ti se dărîmă vatra ori altarul. Se clatină credinţa şi iubirea Frângându-se cu pietrile ’n ruine, De patimile ce-ţi supune firea. A tale sunt dar ţiu eşti tu de vină. Cobesc în juru-ţi paserile morţii, Părerile de rău, se stinge farul, E noapte ’n jurul visurilor tale.... Tu le-ai sfintit dar n’ai fost tu zidarul. t Zadarnic stăpâneşti adânc şi apă, Cer şi pământ şi ’n strălucite haine îmbraci visând iluziile tale. Tu însuti eşti sămânţa unei taine. > t t Acum clădeşti biserică iubirei Şi mâne-o sfarmi cu vrăjitoarea-ţi minte, în patima unei dorinţi deşearte Alergi după norocul ce te minte. Şi te sfărîmi cu sete de credinţă Luptându-te cu viscole viclene, Nădejdei când şi când îi baţi în poartă Din sbuciumul durerei pământene. Jăratec eşti căzut de sus din soare Dar n’ai tăria bunului părinte, Când te iubeşti mai mult pe tine însuţi, Se sting cu ’ncetul flăcările sfinte. în sbuciumul durerei pământene Se sting cu ’ncetul flăcările sfinte, Căci însuti eşti sămânţa unei taine. > > » Alergi după norocul ce te minte. Tu l-ai sfinţit dar nu eşti tu de vină Al tău eră dar n’ai fost tu zidarul — S’a clătinat vreo piatră ’n temelie Ţi se dărîmă vatra ori altarul. Maria Cunţan. www.dacQFomanica.ro 184 LUCKâK'AKUL Ai nil 6, 1913. In Paresemi... în anul acela eram preot într’un mic orăşel de munte. 0 piajă mică, rotundă, cu pardoseala ştirbă, în husdoapele căreia multe care încărcate cu povară ş’au frânt roatele. Case vechi, case tăcute şi melancolice, dădeau roată pieţii şi pe celea trei uliţi cari răspundeau în centrul acesta orăşenesc se puteau vedea destule case cari nu se deosebeau prin nimic de cele săteşti. în tot orăşelul numai trei clădiri îşi înălţau singurul cat mai cu fală în văzduh, care însuşi eră destul de strâmt, îl tiveau repede munţii înalţi din apropiere. Dintre acestea trei clădiri, una eră gimnaziul. Judecând după înfăţişarea locuinţelor omeneşti ai fi putut crede cu uşurinţă că cetăţenii de aici sunt cei mai tăcuti, mai ascunsi şi mai melancolici oameni. Dacă ai fi judecat aşa te-ai fi înşelat amar. Pot să-ţi spun că n’am întâlnit în vieaţa mea oameni mai plăcuţi, mai vioi, mai iubitori de voie bună. Fie că aerul de munte le păstră o vecinică vioiciune, fie că contactul des cu tinerimea din gimnaziu le împrumută o vecinică tinereţă, adevărul e că parohienii mei erau numai inimă. Numai în treacăt îţi voiu spune că odată, punându-se în grevă studenţii din clasa a şaptea şi a opta împotriva unui profesor cu manieri nu prea fine, întreg oraşul a trecut de partea studenţilor, a manifestat cu ei pe uliţi, în piaţ, în faţa gimnaziului, a cântat cu ei, a beut cu ei. Sfârşitul a fost că inumanul profesor — care nu mai căpătă un păhar de bere în nici un birt — a fost silit să-şi dee dimisia. îţi poţi închipui ce prietenii am legat eu în orăşelul acesta! Ceeace mă nemulţumeâ eră o singură împrejurare: trăiam din deşte! Aveam venite foarte ticăloase, şi înţelegi ce vrea să zică a fi la oraş, cu preoteasă, cu fetiţe măricele şi cu un salar ridicol. Gândul acesta nu mi-a dat o clipă de ho-dină cât au ţinut câşlegile din anul despre care vreau să-ţi povestesc. închipue-ţi, Pastile cădeau în Maiu, dulcele ţinuse peste şase-sprezece săptămâni şi în toată vremea asta numai două cununii! De câteori veneam de pe undeva, întrebam, nădăjduind, pe preoteasa: „Nu s’a mai anunţat nici o cununie?" Şi, dupăce trecusem peste cele două, ea îmi răspundea regulat, cu aceeaş voce obosită: „Nici una!" Şi câtă nădejde-mi pusesem eu în câşlegile acestea, fiind aşa de lungi! Socoteam cel puţin cincisprezece cununii; numai cu zece coroane una şi ajungeam la o sumă de o sută cincizeci de coroane. „Am să-mi cer transferarea" ziceam preotesei în clipele grele. Şi fiindcă acestea erau destul de dese, îi anunţam, bietei femei, de multeori hotărîrea mea. Ea nu s’ar fi despărţit bucuroasă de oraş, ca orice femeie, dar se vede se săturase şi ea să aşteptăm mereu să ne „pice" o moarte ori o cununie şi, cătră sfârşitul câşlegilor, îmi zise: „Cere-ţi-o, poate va fi mai bine". Dar cum eră sfârşitul dulcelui si cununii ) ) nu mai aşteptam, nu mi-am cerut transferarea, cu atât mai vârtos că fetitele melc încă nu ajunseseră fete mari şi — câne-câneşte — tot puteam răsuflă încă. Se poate însă că mă legasem şi eu prea tare cu prieteniile, mă obicinuisem poate prea mult cu vieaţa dela oraş. Apoi veniau Paresemile... Oricum, sfântul post tot aduce mai mult în punga preoţilor decât dulcele. Mai o liturgic, mai un sărindar tot mai veniâ dela câte-un bun mes- » teşugar ori mai ales dela soţiile lor. Aveau să urmeze apoi spovedirile obligătoare dela Paşti. Pe la sate ce se capătă? Iacă un ban ori doi de om, dar la mine dela douăzeci de bani în jos nu se pomenea. Apoi coroana, două coroane... Hai? Eră ceva! Trebuie să ştii că ’n cele şapte săptămâni de post mergeam, nu numai în anul acela, în fiecare dimineaţă la biserică. în săptămânile dintâi veneau şi nu prea creştinii, dar cu cât se apropiau Pastile, biserica eră tot mai plină. în anul acela însă, cum Paresemile cădeau adânc în primăvară, biserica mea eră aproape goală. Mulţi dintre parohieni purtau şi economie de pământ şi se începuseră arăturile de primăvară. www.dacQFomanica.ro Nrul G, 1913. LUCEAFĂRUL 185 Afară eră un raiu. De câteori eşiai din casă răsuflai din adânc, ca şi când ai fi scăpat de-o povară mare. Un cer senin şi înalt, un văzduli limpede, un aer plin de răsuflat dulce şi parfumat al primăverii, nişte adieri de să te laşi într’un cot pe pajişte să sorbi mai bine răsuflul pământului, mireasma verdeţii şi-a viorelelor. în jurul bisericii aveam un mic cimiter, părăsit de mult, plin cu pruni, în iarba rară, în umbra prunilor, aici răsăreau cele dintâi viorele. Duminecile veniau studenţii cu zecile să le culeagă, ca pe nişte comori scumpe. în Lunia din săptămâna cea dintâi a Pa-resemilor, după ce s’a sfârşit slujba şi am eşit cu diacul — un învăţător trecut la pensie — din biserică, nu m’am putut stăpâni să nu-i zic: „E o batjocură să nu avem în cea dintâi zi de post decât doi moşnegi şi cinci babe. — De, e primăvara în putere, părinte, şi oamenii se mişcă". t Soarele ne băteâ ’n faţă; căldura lui, lumina de-afară, covorul verde de sub prunişte mă bătură şi pe mine, care luasem această slabă cercetare a bisericii în ziua cea dintâi de post, ca un semn rău pentru tot răstimpul Pare-semilor. Zisei deci mai împăcat cu soarta: „Adevărat. Vor veni ei când se va apropia vremea spovedirilor." Diacul zâmbi şi zise: „De altfel nu e adevărat c’am fi avut azi la biserică numai babe. Domnişoara Magda mi se pare că nu-i babă. — Domnişoara Magda? — Dumneata n’ai văzut-o? — Nu, şi cu siguranţă te-ai înşelat şi dumneata. Nu mai vezi bine." Fiindcă în orăşelul nostru eră un singur director de gimnaziu şi Magda — Magdalena — eră fata lui, toată lumea dela noi stiâ de cine-i vorba când ziceai domnişoara Magda. Mie mi se părea însă cu neputinţă, că chiar ea, cea dintâi domnişoară din oraş, să fi ascultat slujba în tinda femeilor, între cele cinci babe. Diacul zâmbi din nou. „Am fost cu ochelarii, părinte, şi n’am putut să mă înşel, zise el. De altfel am şi o probă. Pofteşte în biserică si la icoana Fecioarei i » din tinda femeilor vei putea vedea un buchet de viorele. Cred că babele noastre nu se pricep la aşa ceva." Am intrat în biserică si am văzut buchetul. > Un simţământ ciudat m’a oprit să-l ating. Parfumul micilor floricele, cari în umbră păreau întunecate, catifelate, plutea aşa de dulce, aşa de tainic în liniştea bisericii! „Ei?" făcu vesel diacul când mă văzii.- „E adevărat", i-am răspuns eu cu mare silă. Nu ştiu pentruce, aş fi voit ca, la ieşirea mea, să nu-l mai aflu pe diacul. îmi eră silă de vorbă. Om în toată firea, începusem par’că să visez. în dimineaţa următoare am văzut-o si eu t t pe domnişoara Magda. Veniseră, acum, mai multe femei, dar ea fu între cele dintâi. Nu eră uşor s’o deosebeşti în semiumbra din > ♦ tinda femeilor; nu eră uşor mai ales pentru faptul că domnişoara Magda se oprise în faţa icoanei Preacuratei, unde asezase ieri buchetul, şi nemişcată a rămas, ca o statue sveltă, cu privirile în pământ. A părăsit biserica aproape de sfârşitul slujbei. Când să eşim, diacul se opreşte înaintea icoanei din tinda femeilor. „Acesta nu-i buchetul de ieri" zise el. „Da, e un buchet nou," zic eu apropiin-du-mă. Parfumul proaspăt se răspândea îmbătător din florile tinere. Şi, de-aici în colo, vreme de cinci săptămâni, domnişoara Magda veni regulat în toate dimineţile, şi în fiecare dimineaţă, un buchet proaspăt de viorele aromă la icoana Preacuratei. Din săptămâna a treia tinda femeilor începu să se umple, dar puteam totuşi se desluşesc statura fină şi sveltă a fetei directorului. îmi părea rău că n’o puteam întâlni, că nu aşteptă până la sfârşitul slujbei. Grozavă dorinţă aveam s’o laud pentru delicata ei purtare creştinească. Mai mult, păreâ că trebuie chiar să-i mulţumesc pentru ceva. Nu pricep nici azi pornirea aceasta de recunoştinţă, dar adevărul e că de când ştiam că domnişoara Magda vine regulat la biserică si asază câte-un buchet de viorele la » > icoana Preacuratei, mergeam mai cu tragere de inimă la slujbă. Delicateţa ei păreâ că-mi deşteptase în măsură mai mare credinţa în Dumnezeu. Poţi să te miri, dar poate pentru 2 www.dacQFomanica.ro luceafărul Nrul 6, 1913. 186 asta aş fi vrut să-i mulţumesc domnişoarei Magda. Cum însă n’o puteam întâlni, o încărcăm cu laude înaintea preotesei şi a fetiţelor mele. La început m’am declarat foarte laconic în-naintea preotesei: „Asta zic si eu că-i creştere!" Ea a făcut ochii mari şi nu m-a priceput până ce nu i-am spus din fir în păr toată purtarea Magdei. „Iată o pildă, care ar fi vrednică de urmat" am adăugat la sfârşit. „E într’adevăr frumos" mi-a zis c’un fel de sfială preoteasa. „O să vezi că are să se spovedească şi să se cuminece la urmă", am mai adăugat, voind prin aceasta să fac aluzie la alte domnişoare din oraş, cari nu mai vreau să ştie de astfel de datorinte. y „Ar fi într’adevăr o frumoasă pildă", îmi răspunse mai cu inimă preoteasa. Sâmbătă, în săptămâna a cincia, cum eşi-sem din cimiterul cu pruniştea, zăresc pe domnişoara Magda plimbându-se foarte neliniştită pe-o ulicioară care trăgea la stânga dela biserică. Nu ştiam ce aşteaptă, dar vesel că mi se dă în urmă prilej să-i pot spune mulţumirile mele si s’o laud, am luat-o în direcţia aceea. Dar n’arn făcut decât vreo câţiva paşi şi m’am oprit înspăimântat: domnişoara Magda veniâ spre mine însoţită de profesorul Negrea, de d-1 Negrea, tânărul profesor care numai din toamna trecută eră la gimnaziul nostru, şi pentru care, cât au ţinut câşlegile, a fost o nesfârşită discuţie, cu ce fată din oraş se va căsători. » Tinerii erau foarte veseli, păreau foarte fericiţi: de pe partea lor aş fi putut trece pe lângă ei că nu m’ar fi văzut, ochii lor se sărutau într’un suris luminos, veşnic. Totuşi eu m’am întors îndată, şi rar voiu fi ajuns aşa de repede acasă ca atunci. Şi în drum eram înspăimântat par’că, deşi nu văzusem nimic ce să-mi deştepte acest simţământ. y Din săptămâna a şasea a Paresemilor buchetul de viorele pus la icoana Preacuratei în Sâmbăta săptămânei a cincia începu să se ofileasă, să se veştejească, să se usuce. Bietele floricele se sbârciseră, se adunaseră, încât în urmă n’a mai rămas din ele decât un fel de scrum. Nime nu le mai schimbă: domnişoara Magda nu mai veniâ la biserică. Prilej de gânduri, de combinaţii pentru mine, zici? Şi asta, dar mai mult prilej de durere. în sfârşit nici nu m’am putut stăpâni şi-i spun preotesei cum m’am înşelat în purtările Magdei. „Nu mai vine la biserică! închipue-ţi de Luni din săptămâna a şasea n’a mai venit. — Nu mai are vreme", îmi răspunse liniştită preoteasa. „Cu m? — După Paşti ştii bine că se mărită. — Se mărită Magda? — Da, cu profesorul Negrea. Se poate să nu fi auzit nimic? — Nu, n’am auzit, şi nici nu cred, zic eu cu răutate. Poate că tinerii se plac, dar ştiu bine că directorul nu se învoeste la căsătoria y asta. El tine la mai mult. » — A ţinut, îmi răspunse zâmbind preoteasa. A ţinut în câşlegi, dar se vede că în Paresemi toti oamenii se schimbă". într’adevăr în dulcele Crăciunului se discută cu multă aprindere combinaţia: Negrea-Magda. Dar nime n’a primit-o, nici chiar părinţii fetei. Asta o ştiam eu bine. Preoteasa mea ştia însă multe şi începu să-mi povestească printre surisuri cu multe înţelesuri. Aflai ceeace nu mă gândisem, deşi puteam să gâcesc îndată ce am văzut-o pe domnişoara Magda cu Negrea. Profesorul trecea spre gimnaziu totdeauna cătră orele opt dimineaţa, şi drumul lui ducea pe la biserică. Eu începeam slujba la şapte şi aproape de opt d-şoara Magda eşiâ totdeauna din biserică, înainte de alte femei, cu puţin înainte de-a termină cu slujba. Preoteasa-mi istorisi că aproape de câteori treceâ profesorul pe dinaintea bisericii eşiâ şi Magda, că la început ea-i aruncă o pri-vire-două, că dela o vreme Negrea începu s’o salute, mai apoi se plimbau chiar amândoi. Ştiam şi eu că directorul o ţineâ pe domnişoara la mare distantă de alţii, ştiam că cei doi tineri nici n’au avut cunoştinţă până în Paresemile acestea, şi poate de-aceea m’am înspăimântat când i-am văzut mai întâi împreună. www.dacQFomanica.ro Nrul O, 1913 JjUCEAFĂKUL 187 Ce nu ştiam era scandalul ce-1 făcuse directorul când află despre purtările fetei, şi despre care îmi povestea acum preoteasa. Ci că a plâns şi fata şi directoriţa, până ce în urmă directorul a zis: „Faceţi cum vă place". Şi atunci ci că au sărit amândouă ş’au început să-l pupe. A văzut slujnica, iar ce vede o slujnică într’un oraş mic ca al nostru, peste-un ceas ştie toată lumea. Şi preoteasa se miră că eu nu ştiu nimic. Eram însă în toiul spovedirilor şi nu-i mirare că nu ştiam nimic. Dar eră mai bine să nu fi ştiut nici acum. Pierdusem par’că un razim moral, si simţiam un fel de descurajare când treceam pe lângă icoana Preacuratei din tinda femeilor. . Deprimarea asta ţinu până în Vinerea patimilor. Atunci, la noi în biserică se cântă Paraclisul Născătoarei,şi lumea veniâ aproape aşa de multă ca în ziua de Paşti. Icoana Preacuratei se ducea atunci în mijlocul bisericii, se aşeză pe trapod, se aprindeau în jur lumânări. O slujbă frumoasă şi înălţătoare. în Vinerea aceea, intrând în biserică, am rămas uimit de pompa în care eră aşezată icoana Preacuratei pe tetrapod. în sfeşnice de argint ardeau lumânările, cusături scumpe erau pe tetrapod, iar icoana eră încununată de-o largă cunună mirositoare, împletită din cele mai frumoase flori ce-am văzut în vieaţă. Pe tetrapod asemenea erau buchete de flori. Când m’am apropiat — eră îmbulzeală mare în biserică — văd că d-şoara Magda caută un loc potrivit pentru cel din urmă buchet. „Am voit să fie frumos Paraclisul de azi, părinte", zise ea cu privirile în pământ. Abiâ am putut să spun: „E o adevărată frumuseţe. îţi mulţumesc". Un gând, o întrebare mi se ridică însă numai decât, şi mă apăsă cu greutate. Domnişoara Magda, ca şi când mi-ar fi gâcit gândul, îşi ridică privirile — erau — acum — nişte ochi cum poate îngerii cei curaţi să aibă, si-mi zise c’o voce tremurată: „N’am putut să mai viu. Am avut de lucru". Şi, zicând acestea, desfăcu un pacheţel şi scoase de-acolo un patrafir de pură mătasă, înflorit cu motive naţionale. i „Te rog să-l primeşti şi să-I îmbraci încă astăzi, dacă se poate. L-am pregătit în aceste două săptămâni din urmă. — în cinstea Preacuratei? — Da", zise ea c’o voce adâncă, apoi, abiâ şoptit, adause: „Ea mi l-a câştigat". Şi numai decât ochii' i se umplură de lacrimi. într’o clipă mi-am recâştigat toată seninătatea si dorinţa de a-i mulţumi care-mi um-> ) > pluse mai înainte inima faţă de fetiţa asta. îmi păru că-i copilul meu ş’am întrebat-o cu lacrimi în ochi:- „Când serbăm logodna, d-şoară Magda? — A treia zi de Paşti", răspunse 6a, destul de tare acum, aşa că mulţi au putut-o auzi. Oricât mă gândesc, frate părinte, nu aflu în amintirile ce m’au legat de orăşelul acela alta mai frumoasă decât aceasta din Paresemi. I. Agârbiceanu. Strofe neisprăvite. 1. t Coboară undele ’nserării S’adoarmă sbuciumul pustiu, Aş vrea să fiu la malul mării Culcată pe năsip auriu. Să văd -.în valuri cum se ’neacă Târziul soare la apus, Din strălucirea lui să treacă Pe faţa apii ’n jos şi ’n sus. Să-mi pară că şi-a sorţii-mi goană Se depărtează cu vreun vas Ce-ar trece ca printr’o icoană Nemărginită de pervaz ... 2. La ce mai baţi pustie în inimă de lut — Că ti-au suris si tie y f f O rază argintie? Te ’nşeli ţi s’au părut. La ce mai baţi pustie Să nu pot adormi, De-au fost — e prea târzie N’o mai chemă să vie — Noi nu mai ştim iubi. Maria Cunţan. 2* www.dacQromanica.ro 188 luceafărul Nrul 6, 1913. Omul altor vremuri. — Epoca de piatră. — E scurtă vieaţa unui om. Ne-o arată aceasta milioanele de morminte proaspete şi vechi, ce se înşiruie cu mormane de o şchioapă în lungul şi latul cimitirelor, de cari e plin pământul. Stăm înaintea unui mormânt necunoscut, în faţa lui ne putem închipui tot ce voim: o vieaţa fericită trăită în splendoarea, ce o poate da pământul, sau o vieaţă năcăjită în cea mai neagră mizerie. Tăcerea mormântului învălue şi vieaţa şi faptele, celui ce s’a sălăşluit în el. Mormintele străinilor ne lasă de cele mai multeori reci, si chiar si ale cunoscuţilor abia dacă ne pun pe câteva minute în fata veciniciei. i La anul 1856 s’a găsit în Valea Neander câteva rămăşiţe din oasele unui necunoscut. i f Oasele lui aveau oarecare deosebire de scheletul omului de astăzi. Necunoscut si abia a fost desgropat, o lume întreagă se interesă de osemintele lui. Cine ştie cu câte mii de ani mai înainte, a închis ochii pentru veci-nică odihnă? A fost găsit în o peşteră din Valea Neander între Diisseldorf şi Elberfeld. Peştera abia de 5 m. de lungă şi ceva mai mult decât 3 m. de largă, va fi fost locuinţa lui şi a altora, cari au trăit cu el. în o peşteră vecină, între aceleaşi pietrii, s’a găsit scheletul unor animale, cari azi au dispărut cu totul. Scheletul, din care s’a păstrat abia o parte a oaselor, nu putea dovedi, dacă stăpânul lui a fost un om, sau o maimuţă mai desvoltată. între învăţaţii vremii a început o discuţie, care nu putea aduce nici un fel de lumină în chestiunea aceasta dificilă. Unii credeau, că s’a găsit în acest schelet o formă de trecere între maimuţă si om — formă i j mult căutată pe vreme — alţii mai sceptici, erau de părerea, că neandertalianul e scheletul unei maimuţe. i Ca toţi morţii, a fost apoi uitat, până în 1886, când s’au găsit 2 cranii în Belgia lângă Spy. Craniile erau prinse în o brecie tare, împreună cu alte oase de animale din epoca Diluviului. Se putea deci presupune, că aceste rămăşiţe de schelet erau din aceeaş epocă. Dar au ieşit la iveală si alte lucruri de mare > » importanţă. Nu se mai putea trage la îndoială, că ele erau ale unui om din un timp foarte îndepărtat de noi. Se adeveriâ — ceeace se presupuse când au descoperit craniul dela Neander, — că înainte vreme trăia în Europa noastră oameni, cari se deosebeau foarte mult de cei de astăzi: O strasină a orbitelor Fig. 1. Neandertalianul dela Chapellc-aux-Saints. de deasupra ochilor, o frunte turtită, ne aminteau întrucâtva măimuţele, sau cel puţin dovedeau o mai mică capacitate intelectuală, în acelaş loc s’au găsit urme de foc, cari arătau, că omul acesta, cât de primitiv, cunoştea focul. S’au aflat în jurul lor tot felul de oase de animale, cerbi, elefant mamut, rinoceri şi altele. Câteva unelte de piatră ne spuneau, că omul dela Neander şi Spy nu cunoştea metalele. t Scheletele dela Spy erau coperite cu dărî-mături de stâncă. Se poate că bătrânul şi tânărul, a căror oase au fost găsite, odihneau înaintea peşterei după o vânătoare obositoare şi au fost surprinşi de stâncile, ce s’au prăbuşit deasupra lor. între ce împrejurări s’a desfăşurat drama, nu ne putem închipui. Va fi fost o înainte de amiază cu soare, sau o dupăamiază furtunoasă, sau poate s’au prăbuşit stâncile noaptea, pe când ei durmiau. www.dacQFomanica.ro Nrul G, 1913. LUCEAFĂRUL 1S9 Cine ar putea spune? Chiar dacă ar fi rămas mai multe victime cu ocaziunea surpăturii, ele au fost cărate în toate părţile de hienele şi răpitoarele, cari le făceau vizite dese. Lumea a început să se pasioneze de descoperirile acestea, cari desvăleau misterele unui trecut foarte îndepărtat. în Croaţia a început să sape profesorul geolog Gorjanovic-Kramberger la Krapina în graniţa Ştiriei şi a putut arătă urme omeneşti în 9 pături; ceeace însemnează, că desvoltarea omului, în decursul timpurilor, a ţinut aici secoli de-arândul. Interesant e, că în acest loc, oasele omeneşti sunt amestecate cu ale animalelor, de niulteori arse la câte un capăt şi aruncate cătră păreţii peşterii, dimpreună cu ale animalelor. Oare ce s’a întâmplat aici? Avem urme neîndoioase ale canibalismului. Omul, care a locuit în diluviu la Krapina, a fost un neam de canibali. Vână tot ce i-a ieşit în cale, animale şi oameni, pe cari întocmai ca la canibalii noştri, îi frigeâ, iar oasele le aruncă deoparte şi de alta a peşterii. De linişte, de siguranţă şi tihnă în o astfel de vieaţă nu putem vorbi. Aceste urme, precum şi altele găsite în pământul Franciei în Valea Vezere departamentul Dordogne, în Chapelle-aux-Saints şi în Charente, aduc contribuţii tot mai valoroase pentru cunoaşterea omului din zorile vieţii omeneşti. O lungă şi aventurioasă dramă e întreagă desfăşurarea vieţii acestea, scrisă în păturile glaciale ale pământului. Să cercăm să-i pătrundem puţin decorul dramei. Nu ne putem da bine seamă prin ce împrejurări, calota gheţoasă dela capetele pământului îşi întinde hotarele mai înspre ecvator, şi Europa noastră ajunge în mare parte sub o pătură de gheaţă. Scandinavia şi Anglia, cari pe atunci erau legate nu numai de trunchiul continentului nostru, ci stau în legătură cu Islanda, Groenlanda şi America nordică, erau întregi coperite cu gheţari. Alpii şi Carpaţii aveau gheţari până la poalele lor. Germania în partea nordică eră inundată de mare, iar gheţarii, desprinşi de pe coastele Scandinavici, înotau ca munţi de gheaţă, până în apropierea soţilor lor din Alpi şi Sudeţi. Marea Mediterană pare a-şi fi luat forma ei de acum în aceeaşi epocă. Ghiaţa, care a învăluit pământul în epoca glacială, pare că a fost generală şi a venit să nimicească o parte a vegetaţiei tropice, ce eră mai înainte şi pe plaiurile noastre. Ar fi de ajuns să scadă temperatura medie anuală cu 2—3°C şi am avea din nou epoca glacială numită şi Diluviu. Am vedea din nou glecerii stând de pază în vârful munţilor noştri. y O sumedenie de ipoteze cearcă să esplice epoca gheţarilor. După unii savanţi ar fi de explicat prin fenomene cosmice. Un corp străin, sau poate chiar luna, ar fi ajuns între pământ şi soare, oprind razele acestuia să răsbească la pământ. Alţii cred, că Sfântul Soare ar fi căpătat mai multe pete în faţă, şi păcatele lui, le-ar fi ispăşit vieţuitoarele de pe pământ. Iarăşi alţii sunt de părerea, că pământul ar fi avut vreo aventură galantă şi a vagabundat prin univers, influinţat de vreo planetă, îndepărtându-se de centrul dătător de căldură si vieată. Aceştia din urmă nu-şi pot închipui, să se facă ceva, în care să nu fie amestecată şi femeia. Sunt şi păreri, după cari timpurile glaciale se vor întoarce peste un timp oarecare, fiindcă polii pământului fac o mişcare periodică, în decursul căreia întoarce tot altă şi altă parte cătră soare. Dar sunt şi ipoteze, după cari epoca glacială se explică prin fenomene curat terestre: Ploi mari şi abundente, au putut răci temperatura cu cele 2 — 3 grade necesare pentru formarea gheţarilor şi în munţii noştri. Mari sguduiri de pământ şi câte alte catastrofe, au putut mări împărăţia gheţii pe coaja globului nostru. Mai curând suntem aplicaţi să credem, că mai multe cauze vor fi pregătit venirea gheţii pe pământ. Ce a făcut globul nostru în acest frig? Şi-a strâns mai bine haina în jurul lui. Scoarţa pământului a început să se contragă, presio-nând mai mult asupra păturilor dela ecvator. Mulţi învăţaţi cred, că o mare parte a munţilor noştri cu direcţiunea ost-vest, cum sunt Pireneii, Alpii, Carpaţii, Caucazii, Himalaia, în această epocă de frig, s’au înălţat mai mult decât în toate epocele anterioare. Tot atunci s’au format şi mările, cari au direcţiune ost-vestică, cum e Marea Mediterană. www.dacQFomanica.ro 190 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1913. De câteori se înalţă în un loc pământul iar în alt loc scade, în linia de despărţire dintre celce se înalţă şi celce se smereşte, se deschide scoarţa pământului şi lasă la suprafaţă lichidul cald al pietrilor topite din interiorul lui, şi se formează ventilele de siguranţă: vulcanii. De fapt, în acest timp Hefaist are număroase cămine pe suprafaţa pământului. Gheţarii coboară de pe munţi până în apropierea mărilor zimţuite pe la margini cu vulcani. întreagă natura va fi avut ceva din măreţia fiordurilor din Nor» vegia. Din vârful munţilor vor fi coborît în cataracte superbe râurile adunate din topirea gheţarilor şi vor fi albit apa de un azur întunecat a mării, în care se afundau. Vulcanii dela ţărmuri slobozeau din pipele lor uriaşe colburile de gazuri. Plantele sudice, cari se găseau în epoca precedentă, vor fi coborît tot mai la vale până când şi-au înecat neamul în mările, a căror plutitori erau munţii de gheaţă. Speciile brazilor vor fi pus stăpânire pe o mare parte a pământului. Dintre animale acelea, cari s’au putut împăca cu noul fel de traiu, au rămas şi mai departe, cari nu s’au putut acomoda, se vor fi ascuns mai înspre sud, sau au pierit stângându-se de pe faţa pământului. în o astfel de dimineaţă friguroasă s’a trezit omenirea si în acest decor s’a scurs y vieaţa celor găsiţi la Neander, Krapina, Dor-dogne, Chapelle şi atâtea alte locuri în timpul mai nou. — în jurul vulcanilor, în apropierea izvoarelor de apă caldă, în adăposturi ce le îmbiâ natura, în peşteri şi stânci scobite de râuri, şi-a furişat şi năcăjit vieaţa acei, cari azi au furat meşteşugul lui Vulcan întrebuinţând în folosul lor fulgerele lui Joe, cari silesc vaporii apei încălzite să-i împingă locomotivele, şi cari conduc râurile în casele lor şi Ie răpeşte prin turbine energia. Câtă deosebire între armele făcute din piatră cioplite la întâmplare şi între armele noastre de astăzi! Armele sunt atât de felurite, pe cât de felurite sunt gradele de cultură, la care a ajuns omul epocei de piatră. La început abia dacă ascuţiâ puţin cantele pietrei ce o întrebuinţa ca armă. Mai târziu le-a dat o formă prin care luptătorul eră mai îndemânatic. în tot locul, unde au trăit oameni putem vedea urmele lor din cremenile, ce ni s’au păstrat. S’au găsit peşteri, în cari se Fig. 2. Palaeolit. Fig. 3. Palaeolit. pare că omul epocei glaciale avea un mic laborator, în care despică pietrile şi le întocmea după anumite principii. în zilele lungi ploioase, în cari zădarnic ar fi încercat să vâneze, fiind şi animalele pe la adăposturile lor, singurile îndeletniciri ale Neandertalianului vor fi fost pregătirea armelor. Pe cele mai reuşite Ie-a luat cu sine, pe când cele mai neîndemânatice le-a lăsat în peştera, în care au fost despicate. Nici să nu credem că e chiar asa de uşor să des» y picăm o piatră şi să-i dăm forma pe care o au aceste palaeolite. Ele dovedesc o lungă experienţă şi iscusinţă. Dacă sunt din timpuri mai nouă, din pături superioare, palaeolitele au forme tot mai perfecte şi tot mai bine lucrate. De sigur numai aceste arme erau singura lor avere. Aşa încât ele însoţeau pe stăpânul lor şi în mormânt. Fig. 4. Elefant mamut din peştera Combarcllcs (Valea Vezere, Franţa). în 1908 a început elveţianul Hauser să sape în platoul Le Moustier (departamentul Dor- www.dacoromanica.ro Nrul G, 1913. LUCEAFĂRUL 191 dogne). în marea gheţarilor din timpul glacial, acest loc plin cu vulcani şi izvoare calde, eră un adevărat asii al rassei omeneşti. în o f peşteră a găsit rămăşiţele pământeşti ale unui copil de 16 ani. în jurul mortului erau tot felul de unelte de piatră. Erâ astfel aşezat, încât nimeni nu putea trage la îndoială, că înmormântarea lui s’a îndeplinit cu oarecare ceremonie. Era culcat în partea dreaptă cu mâna sub cap, iar mâna stângă întinsă, cu picioarele sgârcite. Sub cap avea o perină din arme de piatră. în apropiere au găsit oase de zimbru arse, aşa încât putem crede, că după înmormântarea lui, rudeniile au ţinut şi o pomană. Câte de toate nu spun câteva oase! Ici-colea putem vedea urmele morţii silnice, de care s’a sfârşit. Dinţii şi fălcile arată Fig. 5. Urs speleu din peştera Conibarelles. că limba se mişcă greu şi de aici putem şti cât de puţin variat erâ graiul Neandertalia-nului. Filierele picioarelor puţin încovoiate, ne lasă să credem, că statura nu erâ cu totul dreaptă, ci puţin plecată. Coloarea roşie de pe unele oase ne îndeamnă să presupunem, că la înmormântări aveau unele obiceiuri, de cari nu ne putem da seamă. Oricât de primitivă puteâ fi vieaţa în vecinătatea gheţarilor, dragoste erâ şi atunci pe lume. Femeile acelor vremuri cercau şi ele să se facă mai frumoase. Vedem la unele moarte în jurul grumazului scoici găurite. Sigur sunt rămăşiţele colierului dăruit celei mai dragi din partea adoratorului. Scoicile nu mai ţin minte, şi nu ne mai pot spune, dacă s’a căzut în genunchi şi s’au îngânat şi pe atunci cuvinte amoroase şi jurăminte pentru p veginiţie, Probabil însă că jurămintele, chiar dacă nu se făceau, atunci se ţineau, căci aşa-i îndemnă vieaţa. Dorul de ducă îl aveâ şi omul altor vremuri. în unul si acelas loc vedem sucesin- » i du-se diferite tipuri de oameni. Pe lângă Neanderfalieni găsim tipul omului Au-rignacian şi rassa Cro-magnon numite aşa după locurile unde s’au găsit primii lor reprezentanţi. Rassele acestea din urmă seamănă mult cu cea neandertaliană, dar capul e mai prelungit şi orbitele ochilor nu au o straşină bine desvoltată. Fiecare an aduce la lumină câte un om din alte vremuri; tot oameni a căror neam a pierit, s’a stâns până la cel din urmă. Acum nu de mult s’a găsit lângă Menton doi indivizi din rassa Gri-maldi. Aceştia se apropie foarte mult de rassa neagră, — şi probabil au venit din Africa — dar arată şi unele semne caracteristice pentru Europenii de astăzi. E interesant că — după cunoştinţele de până acum, — migra-ţiunea ginţilor a fost tot dela ost înspre vest, ca şi migraţiunea popoarelor din timpurile istorice. Văzând succesindu-se în unul si acelas > > Fig. 7. Taranzi pictafi in peştera Font-de-Gaume. loc' mai multe tipuri de oameni, trebuie să admitem o migraţiune a lor. Traiul greu în www.dacQFomanica.ro 192 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1913. patria veche le va fi dat toiagul în mână, să caute alte locuri, unde vieaţa e mai uşoară. Acestea câteva date aruncate pe hârtie, cu aceeaşi grabă cu care au fost aduse în timpul din Paris mai multe resturi din timpurile preistorice. Ajungând acasă şi-a propus, să cerceteze peşterile din jurul oraşului său natal Santander. A avut norocul, să sape chiar în peştera Altamira. A găsit mai multe oase de animale preistorice, mai multe pa- Fig. 10. Taranzi din peştera Laugerie-basse. din urmă la cunoştinţa lumii noastre, ne pot face un tablou despre lupta, ce a purtat-o omul pentru existenţă în dimineaţa vieţii sale. Atâţia secoli şi mii de ani dearândul s’a mulţumit cu mijloacele, ce i le-a dat natura şi nu s’a plâns de greutăţi. în piatră nu sunt însemnate plângerile, dar se înseamnă luptele, ce se dau pentru vieaţă. Imboldurile fireşti şi sfinte ale artei se manifestează şi în vieaţa sărăcăcioasă a peşterilor din diluviu. Câteva palaeolite poartă dovada unui gust artistic. Dar această artă e ca primul surâs al copilului, eră inconştientă. Găsim însă şi dovezi de artă conştientă. în bucăţi de piatră şi oase găsim scobite diferitele figuri de animale şi figuri Fig. 9. Zimbru desemnat în peştera dela Nieaux cu săgeţile şi rancle colorate cu roşu. laeolite si statuete de os. într’o zi a dus cu i sine şi fetiţa Iui de 8 ani. Copila nu se interesă aşa de mult de pietrile tatălui său şi în plictiseală a aruncat o privire pe tavanul peşterii. Tavanul peşterii e şi azi împodobit cu picturi din timpurile glaciale, când peştera eră locuită. Ochii Don-ului Sautuola nu credeau ce-i arătă fetiţa pe tavanul peşterii. A cercetat mai deaproape peştera şi a găsit o mulţime de picturi: în parte ornamentale, în parte picturi de animale. Nu mai puţin decât 30 de bouri, mulţi cai sălbatici şi alte animale din timpul diluviului, erau pictate în figurile săpate în piatră şi colorate cu coloare roşie şi neagră. Sautuola a descris secretele peşterei dela Altamira şi a spus şi alte câteva cuvinte despre vieaţa omului locuitor în peşteri. Spuneâ că acest om a cunoscut lumina artificială, căci picturile nu le-a putut desemnă fără lumină în întunerecul peşterii. înzadar a scris Sautuola. Lumea eră ne- ....,/.*ihohmiimu- —r Fig. 11. Cârd de taranzi din peştera de lângă Teyac. ornamentale. E interesant că în acestea desemne nu putem vedeă figuri de oameni. în o peşteră din Spania au fost descoperite primele desemne diluviene. Don Marce-lino de Sautuola a văzut la o expoziţie credincioasă. Nu vrea să admită că omul primitiv mai aveă timp şi simţ pentru pictură. Din partea contimporanilor Sautuola eră privit ca un şarlatan, deşi ar fi fost foarte uşor să se adeverească, că aici nu poate fi www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1913. LUCEAFĂRUL vorba de o înşelare a lumii. Desemnele erau ale animalelor dispărute de mult şi erau desemnate cu atâta fidelitate, încât asemănate cu oasele, ce s’au găsit în pământ, se putea vedea, că acel care Ie-a desemnat, a trebuit să fie un contimporan al lor. Un alt om, care după scheletele animalelor ar fi putut reconstrui cu atâta fidelitate figurile lor, nu poate fi un om de rând, sau un om care ar putea înşelă lumea pictând tablouri din timpuri preistorice, ci ar trebui să fie un om de ştiinţă. Căutarea adevărului, care e ţinta omului de ştiinţă, cere cinste şi sinceritate şi cine le nesocoteşte aceste două, nu e un om pregătit să intre în templul ştiinţei. Dar au trecut 15 ani până când s’a adeverit, că descoperirea lui Sautuola nu e o Fig. 12. Bastonul comandantului din peştera Laugerie-basse. falsificare. în 1895 au găsit şi în Francia în mai multe locuri peşteri, pe a căror păreţi sunt picturi din timpul glacial. S’au găsit chiar şi în peşteri până atunci necunoscute, aşa încât nu mai putea fi vorbă de falsificări. Până acum s’au găsit picturi în 49 de peşteri, dintre cari 23 în Francia şi vreo 26 în Şpania. Afară de aceste două ţări numai în Italia se mai găsesc picturi diluviene. Cele mai frumoase se găsesc în Altamira numită şi „capela sixtină a picturilor glaciale". Arătând câteva dintre aceste picturi, cunoaştem totodată animalele din timpul nean-dertalienilor. Elefantul mamut, desemnat pe păreţii pe-şterei Combarelles din Valea Vezere (Francia), ne arată pe cel mai mare mamifer de pe pământ. Eră cu mult mai mare decât elefanţii noştri de astăzi şi coperit cu păr, corespunzător climei din epoca glacială. Elefanţii din 193 Asia şi Africa nu au păr şi se credea că desemnul e o mistificare recentă. Nu a trecut mult şi din Siberia vine vestea, că s’a găsit în ghiaţă un mamut bine conservat. Mare a fost mirarea, când s’a văzut, că acest mamut Fig. 13 Cal sălbatic nechezând (din peştera Mas d’Azil). e coperit cu păr întocmai ca şi cel desemnat în peştera dela Combarelles (fig. 4). în aceeaşi peşteră se găseşte desemnul unui urs speleu săpat în piatră şi colorat (fig. 5) şi a unui cal sălbatic (fig. 6). Animale de casă nu se găsesc în această vreme. Omul trăia din vânatul animalelor, ce se găsesc astăzi desemnate în peşteri. Taranzi şi bouri, capre sălbatice, rinoceri, cerbi şi animale răpitoare, toate îşi au tablourile în peşterile diluviului. în deosebi de frumos şi artistic prezentaţi sunt taranzii din peştera Font-de-Gaume (fig. 7), bourii din peştera Marsulas (fig. 8) şi mamuţii desemnaţi în mai multe peşteri. Desemnele nici nu sunt aşa de simple, ci dovedesc o mare îndemânare. La pictarea lor pictorul, a fost avizat să le reproducă din Fig. 14. Locuin|e omeneşti din epoca de piatră. memorie, sau în cazul cel mai bun după schiţe făcute la lumina zilei. în unele desemne vedem exprimate anumite idei. în unul dintre bourii dela Nieaux (fig. 9) vedem şi săgeţile, cari au răpus animalul. Se pare, www.dacQFomanica.ro 194 LUCEAFĂRUL că în acest tablou e eternizată isprava unuia dintre vânători. Se arată cum a fost vânat bourul. Alte desemne ne prezintă taranzi în şir (fig. 10) sau un cârd întreg prins în câteva trăsături (fig. 11). Vedem coarnele şi mai multe linioare: picioarele. Cine putea să reproducă aşa de bine figurile animalelor şi ideile sale, trebuia să fi fost un pictor eser-citat. Să nu ne închipuim, că toţi erau pictori şi aveau înclinaţiuni pentru pictură. Probabil va fi fost şi atunci câte un măestru, care colindă peşterile dearândul şi desemna rugat de locuitorii speluncei. De ce desemnau ei tablourile animalelor? Sigur, că nu cu scopul Fig. 15. Unelte de piatră din timpul mai nou. să aibă tablouri pentru orele de istorie naturală, ci desemnele acestea au avut o însemnătate mai mare. Stau în strânsă legătură cu cultul lor religios. Picturile se găsesc în unele locuri la 100 m. depărtare dela gura peşterii, poate anume ca străinii necredincioşi să nu prindă secretele cultului şi să împrumute ceva mistic tablourilor. Totem ismul triburilor sălbatice ne va putea face o părere despre religiunea primilor oameni. Triburile sălbatice din Australia adoară şi acum „clan-ul“ patronul, sub a cărui protectorat stau. Acest patron nu are formă de om, ci de animal. Animalele desemnate în interiorul peşterilor probabil sunt astfel de clan-i ai cultului religios, care eră o specie a totemismului. în unele peşteri s’au găsit anumite bastoane frumos înfrumseţate cu chipurile danilor. Le-au numit mai înainte „bastonul comandantului", astăzi suntem dispuşi a crede, că Nrnl G, 1913. ele erau întrebuinţate la serviciile cultului, la jertfe. (Fig. 12.) Probabil tot la jertfe se întrebuinţau sculpturile mici din fildeş între cari calul sălbatic nechezând din fig. 13 e un adevărat cap d’operă. Resturile, cari sunt azi în mânile noastre, nu pot să reconstruească deplin tabloul vieţii de atunci. Va fi fost însă cu mult mai completă decât ne putem noi închipui. Vor fi fost şi ei cu toată simplitatea vieţii lor de vânători şi pescari, suflete cu mult mai complicate, dar o icoană a acestui suflet nu ne-a putut păstră piatra. Nimic nu e mai greu decât să poţi da o astfel de icoană. Literaturile lumii, cari cearcă să o facă, vor găsi întotdeauna părţi nouă şi lucruri nespuse şi nu vom puteâ avea niciodată un tablou complet al vieţii sufleteşti. Cum am vrea Fig. 16. Săgeţi şi harpune din os. deci să pătrundem spiritul acelora, cari sunt despărţiţi de noi prin atâtea mii de ani, din câteva palaeolite amuţite şi ele. Sârguinţa cercetătorilor, va desvăli şi alte secrete ale păturilor de pământ, dar va rămânea necunoscută scânteia, cari i-a condus si însufleţit pe acei, cari au frământat cu paşii lor nisipurile întinse. încetul cu încetul gheţarii munţilor dispar, şi cu râurile împreună coboară şi omul lângă mări şi lacuri. în apropierea ţărmurilor, dar totuş destul de departe să fie păziţi de atacurile duşmane, încep oamenii să clădească locuinţe pe stâlpi de lemn bătuţi în pământul din fundul lacului. (Fig. 14.) Rămăşiţele găsite în mai multe locuri din Elveţia, ne-au adus la lumină uneltele perfecţionate ale epocei de piatră. Ciocanele şi buzduganele (fig. 15), ce se găsesc atât de des şi la noi, ne pot povesti romanticele întâmplări ale „istoriilor pe apă". Harpunele şi săgeţile www.dacQFomanica.ro Nrul G, 1913. LUCEAFĂRUL 195 (fig. 16) găsite la fundamentul locuinţelor ne pot spune de goanele, ce le purtă acest om în contra animalelor şi a semenilor săi din alte locuri. Locuinţele pe lacuri s’au păstrat mult timp, chiar după ce omul a cunoscut metalele. Columna triumfală a originei noastre, în care sunt săpate vitejiile împăratului Traian, dă şi câteva schiţe de case dace. Pare că supuşii regelui Burebista se apărâu de atacurile triburilor duşmane în locuinţe clădite pe locuri mocirloase, de cari vor fi fost destule în acele vremuri. Pe lângă uneltele de bronz şi fer Dacii vor fi folosit şi buzduganele de piatră. Dela ei şi alţii, cari au locuit pe plaiurile noastre înaintea lor, ne vor fi rămas unelte de piatră, cunoscute la poporul nostru sub numele de „ciocănele şi mărgele de măiestre." Prin forma lor, ele se deosebiau aşa de mult de celelalte pietrii, încât eră la mintea omului să admită, că ele sunt făcute de ci- neva. Cine să se ocupe cu lustruirea şi gău-rirea pietrilor, decât măestrele, cari nu au altceva de făcut? Cum să poată sburâ mintea la vremuri de mult apuse şi să privească gaura din mijlocul mărgelei sau a ciocanului, ca un mare progres al omului, care ştia pune în aplicare legile pârghiei? Până când mai înainte, piatra prinsă în mână nu putea fi izbită cu putere, prinsă în un mâneriu de lemn sau corn de cerb, ea împrumută mânei slabe a omului ceva din energia inepuisa-bilă a firei. Dar e cu mult mai uşor să explici forma pietrilor prin măestre, cari nu au altceva de lucru decât să le găurească şi să le netezească, lăsându-le în nopţile senine în preajma râurilor sau izvoarelor ca un semn al horei, ce au rotit-o la cântecul fluerului. Si cine ştie dacă unele din datele, pe cari noi le credem ştiinţifice, nu cuprind în explicarea ce le-o dăm tot atât de multă poezie. Victor Stanciu. Bolnav. Am adormit o clipă ş’am visat Că frigurile-mi grele-au încetat, Şi prin puterea ne’ntrecută-a firii S’au rumenit frumos ca trandafirii Obrajii mei — iar trupul istovit Simţeam că mi-e vioi şi ’ntinerit, Si ochii stinsi de boală-mi sunt senini — f » — Visai că mă ’ntorsesem din străini La tine, mamă. Dar apoi deodat’ Părea că ceru ’ntreg s’a despicat Si m’a orbit cu valuri de lumină. i Tresar din somn. — Prin geamuri luna plină Se uită lung la mine ’n aşternut; Simt raza ei în părul desfăcut Şi ’mprăştiat bogat pe căpătâiu, O simt pe ochi, pe tâmple şi rămâi în nemişcare-aşa şi nu-mi dau samă — Sub mângâierea razei albe, reci Ţin ochii strânşi, visând că tu eşti, mamă, Si mâna ta pe crestetu-mi o treci. Ecaterina Pitiş. www.dacQFomanica.ro ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" .w ftr^-recreftC5s:-_Eia mar; raarrau->g=r m-snrn-TsgrnryyHr-Tgraresî^^ Arhanghelii <& mM. wmet. de IX. Clericul Vasile Murăşanu scrisese şirul acela cu intenţia anumită ca s’o facă pe Elenuţa să sufere şi s’o pună pe gânduri. La început, când luâ condeiul în mână, îl urmărea încă sentimentul care-1 copleşi de îndată ce se depărtă de cei doi fraţi, să scrie sentinţa aceea ca s’o jignească pe Elenuţa, pentrucă şi el se depărtă rănit adânc’ de cei doi. Adevărat că rănirea lui veniâ numai din gândurile ce-şi făcuse, că cei doi se ţin de protectori ai lui, dar el o credea reală, el se depărtă de ei cu răceală, ca de doi străini ce-i voiesc răul. Când luâ însă condeiul, hotărîrea de-a o jigni pe Elenuţa se topi îndată şi el mai simţiâ numai dorinţa s’o facă să 'sufere cât de cât. Nu avea 'nici un drept, nici un razim pe care sprijinindu-se să fi putut cere dela d-şoara Rodeau vreun fel de apărare, de consideraţie pentru el. Totuşi, nici el nu ştia cum, — poate răzimat pe visările-i îndelungate — el aşteptă ca Elenuţa mai ales, din întreaga familie R’odean, să-l părtinească. Şi dacă judecata lui ar fi fost destul de clară ar fi putut înţelege că într’adevăr Elenuţa e binevoitoare faţă de el. Ar fi trebuit să-şi aducă aminte cum i-a aprins luminiţa la încunjuratul bisericii, şi n’ar mai fi trebuit să stee la îndoială. Dar sărmanul cleric nu mai vedea limpede. Chiar noaptea aceea, întâlnirea neaşteptată cu domnişoara Rodean îl tulburase aşa de adânc, încât gândurile lui nu mai erau decât o învăluire cumplită. Intâlnindu-se cu cei doi fraţi pe drum simţi iarăş că, adânca tulburare ce-i stăpâniâ sufletul, din noaptea prohodului, îl cufundă în discursul acela nesfârşit, care-i părea tot mai ridicol. Numai câteva clipe reuşi să se smulgă din vârtejul ameţitor ce-i vuia în cap: când îi spuse domnişoarei Rodean că-i va trimite cartea. Atunci’ îi păru că între el şi ea n’a fost şi nu va fi nimic, că-i o străină. Dar în drum spre casă căzu din nou în nenorocirea sa. Şi voia să se răsbune. ’ O nesfârşită părere de rău simţi însă când luâ volumul în mână. Cu alte intenţii cumpărase el cartea aceasta! Ce sensaţii de fericire avuse gândindu-se cum îi va prezentâ-o! Ce dedicaţie frumoasă, sentimentală se gândi I. Agârbiceanu. (Urmare.) să scrie pe fQaia albă! Şi iată, trebuiâ să-şi îngroape acum toate planurile. Ce copil fusese că se încrezuse în visuri! Repetă însă de nenumărateori în gând sentinţa pe care o avusese de mult gata, care-i veni aproape dela sine. I se părîi ciudat că mai înainte când se gândi să-i scrie o dedicaţie sentimentală, nu ştiâ pe care s’o aleagă dintr’atâtea, iar acum maxima: „Adevărata fericire e în noi înşine", îi veni deodată limpede, hotărîtă. Simţiâ că altceva nu puteâ să-i scrie. Totuş nu se putu hotărî s’o scrie încă. Muie de m’ulteori condeiul în călimară până ce în sfârşit îi veni un gând luminos să-l hotărască: '„N’arn dreptul, îşi zise, nici s’o jignesc nici s’o fac să sufere. Cred însă că-i pot rămâneâ un binevoitor care o face băgătoare de seamă la o primejdie". In convingerea aceasta se linişti, şi scrise şirul acela. Dar simţi îndată o adâncă sfăşiare, ca şi când i-ar fi pătruns o sabie prin trup. Avii sensaţia că cu şirul ăsta se desparte pentru totdeauna de Elenuţa, şi-i pării bine când recetindu-l se gândi că va ’aveâ să sufere cât de cât în urma acelei sentinţe. închise cartea, i-o dădu slugii’s’o ducă Ia „domnişoara Elena Rodean". Deşi învălmă-şala simţeniintelor sale ţineâ încă, el fii totuş mai liniştit dupăce trimise volumul. întâia zi de Paşti trecu în silă, îl enervă veselia surorilor şi a părintelui Murăşanu. Aproape ziua întreagă se gândi la seminar, la colegi, la profesori. Ar fi dorit mult să fie între zidurile reci ale bătrânei zidiri, şi ziceă că ce prostie e să se dorească cineva acasă. Acolo erâ adevărata vieaţă! Astăzi, a doua zi de Paşti, după predică, după discuţia ce-o avii cu tatăl său se simţiâ mai vesel. îndată ce prânzi se strecură pe uşe, şi se duse să privească petrecerea băieşilor. ’ Când ajunse Vasile Murăşanu în luncă, Lăiţă încă nu se întorsese. Clericul zări la una din mesele acoperite cu pânză cerată pe diacul Qavril, şi răzbind prin mulţime şezîi lângă bătrân. ’ ’ „Hristos a înviat", zise el întinzând mâna diacului. „Adevărat c’a înviat!" răspunse bucuros bătrânul. Apoi îl întrebă repede: „lai o bere ori un pahar de vin? www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1913. LUCKAFARUL 197 — Un pahar de vin“, răspunse clericul, şi îşi turnă într’un păhărel din vinul roşu. ’ „E car bănet, zise vesel moş Gavril. — Da-i tare! făcu Vasile după ce-1 gustă. — Ce vreai! Odată-s Pastile pe an, zise cu bucurie diacul. Dar dumnialor nu vin ?“ întrebă apoi, punându-i paharul vârfuit: „Cine? — Părintele şi preoteasa şi domnişoarele? — Cum nu, vin toţi“, răspunse clericul. Ciocniră din nou păhărelele şi beurâ. „Prea des! zise Vasile zâmbind. — Las’ să fie des! Nu-mi place mie să beau înainte de biserică, asta nu!“ începu diacul clătinând din cap. „Dar de-acum pot să mă veselesc şi eu! Ce zici, îţi place petrecania?" şi diacul ridică ochii’ spre păre-chile de dansatori cari se învârteau ca vijeliile. „Place!" răspunse cu însufleţire clericul, care se însenină deodată în mijlocul mulţimei acesteia setoasă de vieaţă, în lumina dulce a primăverii. ’ . „Să-ţi şi placă, zise diacul Gavril, petrecere de Paşti ca la noi nu s’a mai pomenit. Odată ’n an se răsbună şi băieşii noştri". ’ ’ In clipa asta se auziră strigăte de „vivat" şi „ura". Lăiţă cu cei şase sosi, şi se începu numai decât hora. ’ ’ „Nu te-avânţi şi dumneata?" îl întrebă diacul pe Vasile Murăşanu. „Mi se pare c’o să mă avânt", răspunse clericul, care simţi o furnicare prin tot trupul la acordurile horei. „Aruncă-te că se şi cade, zise cu bucurie diacul, alţi domni ’ nu-s aici pân’ acum, după cum văd eu“, şi el cercă să afle pe cineva. ’ — Nu-i nime, zise iar, nici notarul cel nou, nici scriitorul din cancelarie, nici domnii învăţători. De-o vreme încoace se pun care mai de care să vină mai în urmă. Toţi se iau după notarul Rodeau." Clericul nu mai auzi cuvintele din urmă ale diacului, între două fete s’a prins şi el în lanţul horei. Cât ţinu dansul diacul Gavril se ridică si privi însufleţit. Se simţiâ mângâiat că ciericul îi ascultase sfatul. „Şi tatăl său e om de omenie, îşi zicea, dar băiatul lui e şi mai minunat". Bătrânul eră şi înfierbântat de „carbanetul" ce-1 beuse, şi se pomeni că-şi balansează domol capul în tactul horei. Când se întoarse clericul lângă diac eră aprins ca para focului, ochii îi străluceau, îi păru că se scutură de pe el o haină grea de lut pe care o purtase de câteva zile. Nu se mai dori acum în seminar, nu aşteptă să i se termine cât mai în grabă vacanţa, nu se mai gândi nici la notarul Rodean, nici la Elenuţa, nici la „Arhanghelii". însufleţirea, bucuria, fericirea sutelor de tineri şi tinere, a satului întreg, păreâ că-i atinse, ca un puternic curent electric, şi sufletul său. „Straşnică petrecanie!" zise el şezând lângă diac. ’ „Intre tinereţe şi voie bună să tot trăeşti, zâmbi diacul. A’cum o tablă", zise el umplând paharele. „Tabla" însemnă să bei paharul dintr’odată. Clericul nu se aşteptă îmbiat. Beii repede vinul ainăriu. „Taraful ăsta nu mai are păreche!" zise iar Vasile, care nu se potolise încă de aprinderea întâiului dans în anul ăsta. „Unu-i Lăiţă, domnişorule Vasile, şi odată cântă pe an în Văleni la tot satul.’ D’apoi încă fetele! Ai pişcat-o un strop pe cea dela dreapta?" întrebă diacul mai încet apie-cându-se spre cleric şi trimiţându-i sub nas un cald răsuflu de vin. „Ce stai să spui, moş Gavril", zise Vasile simţind că se roşeşt’e până după urechi. „Ce să spun! E puţin ce zic, ştii dumneata cântecul ’ ’ Fetele săracele Gura dulce place-le, De le-ai da cu lingura Nu le-ai putea sătura." Diacul spuse versurile acestea în câte două tacturi fiecare, clătinând capul la dreapta, la stânga, le spuse cântându-le încet. Apoi văzând că Vasile tace, zise iar: „Ştii pe cine-ai avut la dreapta? — Mi se pare că a fost fata Pruncului", zise Vasile. „Că bine-ai văzut-o! oftă moşul. Vezi, aceea-i fată cu zestre nu glumă.’ De n’aş grăi într’un ceas slab, mi se pare c’o să aibă zestre mai mare ca oricare din fetele notarului Rodean. — Decât domnişoarele Rodean?" întrebă uimit Vasile. „Da, da, n’ai să te miri de nimic, răspunse diacul. Pruncul are două părţi la „Arhanghelii" de cinsprezece ani. Apoi banul care ajunge în mâna lui nu mai vede lumina soarelui, mai ales dacă-i galben. Pe când notarul nu prea strânge băierile pungei. Păcat că n’a purtat-o la şcoală", sfârşi bătrânul. „Pe cine?" întrebă Vasile. „Pe Mărioara. Pruncul nu sărăcea dac’o da prin şcoli vreo trei-patru ani. Minunată preoteasă s’ar fi putut alege din ea. Eu, în locul lui, aş fi ţinut acasă feciorul. — Pe lla’rie? — Da pe llarie", răspunse diacul turnând în păhare. „Mi se pâre că va ajunge advocat odată cu mine. www.dacQFomanica.ro 198 LUCEAFĂRUL Nrul O, 1913. — O să se cuminţească, moş Gavrilă, e tânăr încă inânzul“ zise zâmbind cu puţi-nică răutate, clericul Murăşanu. * „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, domnişorule, începu diacul. Acum eu mi-am luat orice nădejde dela llarie. Şi mi se pare că şi tatăl său, Pruncul." ’ E’i ciocniră păhărelele şi băură din „car-banet". La spatele lor se auzi în clipa aceea un râs plin şi sonor. „Că bine vă petreceţi, un bătrân şi-un copil" zise Mârioara cuprinzând cu braţele grumazii lui Vasile. Diacul se ridică, înclină din capul alb ca neaua: la spatele lor eră toată familia preotului. „Să poftiţi la noi, să poftiţi!" zise diacul vesel. „Vai’de mine, cum să nu fie loc?" adause îndată, băgând de seamă că preoteasa se uită la o masă vecină. Intr’adevăr la masa diacului eră loc destul, dar mai lipseau două scaune. Bătrânul luă repede două dela masa vecină, le aşeză să nu se clătească. Băieşii ocupară numai mesele celea de scândură albă; celea învălite cu pânză cerată ştiau că sunt rezervate pentru „domni". In fiecare an, la petrecerea dela Paşti, pe lângă inteligenţa din sat veniau mulţi domni dela oraş să-şi petreacă aici sub cerul liber, să se amestece în hora bă-ieşilor. Familia preotului şezii la masă, spre marea bucurie a diacului. Părintele Murăşanu porunci numai decât unui ficioraş de serviciu care se ivi repede lângă ei s’ă-i aducă o păreche, un chilogram de vin ş’o apă. „Să-ţi aducă „carbanet" părinte, cu un vin! — Să-mi aducă!" zise părintele vesel. „Numai pentru dumneata nu-i prea tare vinul ăsta, diece? — Bătrânii au lipsă de putere, părinte, las’ să-l beau, c’acuşi nu-1 voiu mai bea!" zise diacul oftând cu durere. „Oho! dumneata ne poţi cântă la groapă încă, diece. Nu te văd eu roşu ca un măr domnesc?" zise părintele cu faţa zâmbitoare. Vinul sosi, se umplură păhărelele, îşi închinară cu „Hristos a înviat". Fetele abiâ-şi muiară buzele, preoteasa beîi paharu de jumătate, cei trei bărbaţi sorbiră vinul până la un strop. ’ Mărioara svâcni de pe scaun, îl luă repede la braţ pe Vasile, smâncindu-1 de pe scaun. „O ţarină, iubite, cu tine-aş vrea să joc, să-nii fie de noroc", zise fata’c’o voce sentimentală, apoi izbucni într’un râs răsunător, curat şi dulce. „Cu’o condiţie, zise Vasile vesel, să joci corect". El ştia că Mărioara dansează cu multă pasiune şi eleganţă. In clipa următoare se amestecară între părechile de dansatori. Larma veseliei se înălţă din toate părţile ca un vuet sgomotos ce im se mai sfârşeşte. Tot mai des se auziâ câte-un „ura", câte-un „vivat" ridicându-se ca un signal de alarmă prin clocotul acesta de glasuri. Lâiţă cu vioara sub bărbie, drept ca un ostaş, cu ochii închişi de jumătate, cântă cu patimă, cu uşurinţă, ca şi când acum ar fi început numai să-şi joace arcuşul. Fecioraşii de serviciu alergau neîntrerupt pe la mesele în cari tot mai mulţi ciocăneau, strigând să vie părechile. Aerul eră domol şi blând, prea cald par’că pentru o zi de primăvară. în restim-puri treascurile mai trăsneau şi acum pe Părăul caprii. Erau băieţaşi cari voiau să folosească pulberea rămasă. Feciorii şi bărbaţii veniră pe vremea asta cu toţii în luncă. Birtaşul cu nevastă-sa nu mai vorbeau acum: răcneau cu feţele desperate, cu ochii încruntaţi, alergau şi erau aproape să-şi piardă capetele. Nici într’un an nu angajară atâtea ajutoare, şi totuş nu mai răzbeau. Cu două căruţe trimiseră încă de pe la un ceas, după bere proaspătă. Cea adusă în ajun eră pe isprăvite. Ei tropoteau mereu alergând, aruncau cuvinte de jumătate, şi în restimpuri îşi îndreptau pe-o clipă trupurile făcând: ’„Uf!“ şi îşi ştergeau repede sudorile. ’ Să nu fi avut nenorocul să-l întrebi acum ceva pe bădicul Spiridon; scriitorul din cancelarie, un tânăr înalt şi palid, c’o umbră de mustaţă, cuteză să-i zică: „Trece apa, trece, nene Spiridoane! — Uf! dă-mă dracului, zise cu furie birtaşul, ăştia-mi scot sufletul". In celea patru părţi ale luncii fură trăvălite al treilea rând de butoiaşe. Oamenii alergau în cete în-tr’acolo, se îmbulzeau s’ajungă mai în grabă la o sorbitură. Erau destui cari înstăpânin-du-se odată pe pahar, nu-1 mai lăsau din mână până nu-1 deşertau de treiori dup’o-laltă. Băieţi de pe la anul al patrusprezecelea în sus se izbeau prin iarbă, jucau, nu prea ştiau cum să-şi mai poarte mânile. Gustară şi ei binişor până acum; dela douăzeci de zloţi în sus avea fiecare bani de tocat pentru sărbători. Ici, colo, se putea zări câte^unul şezând palid şi abătut pe pajişte; băură pe semne prea mult şi berea băută eşî pe a&elaş drum. ’ ~ ’ Foarte puţine ouă roşii se puteau vedea; mai ales băieţi, copile sub zece ani se îndeletniceau cu ciocănitul lor; pentru ceilalţi mai mărişori datina aceasta nu mai avea nici un farmec, eră par’că prea neînsemnată pentru ei. Sub o salcie mai la o parte se rătăcise un băieţaş ca de vreo patru ani; în mână www.dacQFomanica.ro Nml G, 1913. LUCKAFÂitUL 199 c’o jordiţă lovea mereu în salcia bătrână, cântând încet: „Ghistos-a-în-viat din morţi". In ceealaltă mână avea un ou roşu, cântă neauzind, nevăzând nimic, pârând că el e persoana principală în toată lunca asta. La masa diacului părechea întâie era pe sfârşite. Mai trecea pe lângă ei vreun fruntaş şi trebuia să le zică un: „Hristos a înviat". ’ Vasile şi Mărioara nu se întorsese încă. Lâiţă păru că nu mai are de gând să frângă ţarina asta. ’ „Tinereţele săracile! oftă diacul Gavril, oare cu cât le-aş mai putea cumpăra, părinte? — C’o pâreche de ciubote vechi", râse popa Murâşanu neluându-şi ochii dela cercul de dansatori. „lini place de domnişorul Vasile! Uite, aşa jucăuş eram şi eu în vremea mea. Acum începe, diece, e dornic de-un strop de desmorţire, zise preoteasa. — Ba să am iertare, a tras o horă pân’ aculn! zise diacul. — Aşa?" făcu părintele, care se bucură din suflet că-1 vede pe Vasile mai înseninat, îşi bănui destul că i-a dat lecţia aceea despre predică. Credea că din pricina asta fuse Vasile şi azi indispus. „Da, 'avuse Ia dreapta pe fata Pruncului. Ştii ce mă gândesc eu, părinte? — La „Arhanghelii" de bună seama, zâmbi popa. — Nu. De-acum poate la cei din cer; aici pe pământ eu mi-am mâncat ce-a fost al meu, zise diacul Gavril. Mă gândeam la fata Pruncului! adause el. Ce potriveală ar fi cu domnişorul. Păcat că n’a purtat-o tat'-so pe la şcoli. Ar fi eşit din ea o preoteasă să le fie Vălenilor fală’. — Hoho! râse părintele, d’apoi eu, diece? Pe mine m’aţi scoate din sat? — încap şi doi popi în Văleni, părinte. Mai ales dacă cel tânăr e ginerele Pruncului". In clipa asta sosiră cei doi fraţi, aprinşi la feţe ca doi bujori. „Am dansat c’un tânăr îndrăgostit, de-acum o să mi se aprindă şi mie călcâiele!" strigă Mărioara şezând pe scaun. „Pentru sfântul, Mărioaro, cum poţi vorbi aşa?" zise cu mânie preoteasa. ’ Fata se cuibări pe scaun, sorbi un pahar întreg de borviz. Ea nu-i răspunse măsii ci numai înălţă din umeri. Vasile se făcu a n’auzi nimic, şi chemă pe Anastasia la o ţarină. Fata se ridică îndată, zâmbi spre mă-sa, şi se depărtă cu clericul. ’ Mărioara n’apucă să i se liniştească palpitările pieptului tânăr, gingaş, şi îndată se închină înaintea ei vătavul petrecerii, un bărbat ca la treizeci şi şase de ani, cu faţa palidă, cu ochii negri foarte vioi. Mărioara se ridică repede, şi se depărtă cu vătavul. „De-acum e lumea ei", zise zâmbind preoteasa; apoi, dup’ un răstimp începu să râdă cu lacrimi. „Nu se mai satură de joc fata asta" spuse ea ştergându-şi ochii. „Pentruca Dumnezeu să vă îmbucure în toţi copiii dumneavoastră", glăsui diacul punând mâna pe pahar. „Amin", răspunse preotul. Ciocniră şi băură. „Tabla, doamnă preoteasă, pe asta se bea tablă", zise moş Gavril văzând că preoteasa abia gustă din vin. „Până voiu bea pentru fiecare copil, îl golesc, n’ai grije", zâmbi preoteasa. Părintele ceru a doua păreche. Fetele veniră, dar numai decât alţi dansatori le invitau şi astfel la masă 'râmaseră bând şi povestind numai cei trei. Vasile aprins acum, părându-i că ritmul muzicei curge în însuş trupul lui, chemă o vălişoreancă, o fină de-â popii, la joc, apoi o fată şi alta; — numai în restimpuri depărtate se mai iviâ pe o clipă la masa diacului, sorbind un pahar de vin cu, apă. între dansatori se puteau vedea tot mai mulţi domni. Notarul Popescu, scriitorul său Bratu, vreo trei studenţi de gimnaziu, apoi domni străini, advocaţi,’doctori, ofiţeri chiar, cari veniră din oraş anume pentru petrecania asta. Aveau fiecare vreun cunoscut în Văleni la care intrară trăsurile. La o masă lungă, care fusese liberă până acum, cu toată îmbulzeala de pe la alte mese, se aşeză familia notarului Rodean, cu toţi oaspeţii. Advocatul Stoica nu terminase încă discuţia cu universitarul Ungurean, şi ei rămaseră în picioare măsurându-se cu privirile, în vreme ce Petru Stoica spunea cu însufleţire: „Nic’iodată nu se va întâmplă ce spui dumneata! Mă ’nţelegi? Niciodată. Comunismul femeilor ar fi’ cea mai oribilă imoralitate, mă înţelegi, ar fi recăderea la starea de animal din care prin atâtea lupte a reuşit să se smulgă omenimea. Ar fi denaturalizarea fiinţei noastre celei mai intime, pricepi dumneata? Dar e o absurditate ce susţii dumneata!" sfârşi el printr’un gest, care însemnă, că nu mai are gust de vorbă pe chestia asta. „Colosal!" zise Ungurean arătându-şi dinţii mari, puternici. ’ Advocatul îi aruncă o privire furioasă, apoi şezîi, începând îndată să converseze cu doctorul Prinţu. Lângă masa asta se ivi îndată însuş bir-taşul Spiridon, închinându-se adânc înaintea notarului Iosif Rodean. Făcea impresia, că nu mai are nici o grabă acum. www.dacQFomanica.ro 200 LUCEAFĂRUL Nrul C, 1913. „Ce spui că ai?“ întrebă notarul. Birtaşul mai repeţi odată numele vinurilor. „Adă rizling. — S’aduci iubite cu vadra" zise Pruncul. Vimi-i vecliiu şi cupa-i plină Vino lângă inin’ vecină, începu să fredoneze Ungurean, pe-o voce adâncă de bas. Cei doi logodnici trecură cu Eugenia şi Octavia între dansatori. Elenuţa sta tăcută, privind cu admirare frământarea asta uriaşă, li păru, că nu se bucură numai mulţimea asta mişcătoare, ci şi pământul şi văzduhul senin. Nu auziâ cuvintele celor din jurul ei şi-i păreâ că o învăluie încet-încet un nor de lumină. Nu mai simţiă povara oaspeţilor. Aici sub cerul acesta limpede, înalt, între pădurile de brad, cari luminau metalic, cât de neînsemnate îi părură deodată micile ei mizerii. Ce depărtare prăpăstioasă eră între casa lor şi lumea largă a lui Dumnezeu! Simţeminte noui, de continuă admirare, îi creşteau în suflet. ’ Tresări când Ghiţă o atinse uşor pe umăr. „Se ’ncepe hora a doua, zise el, pe cea dintâi am scăpat-o. Să ne grăbim." Elenuţa jse ridică repede şi porni la braţul lui Ghiţă. îi păru că pluteşte într’acelaş nor de lumină ce-i învăluia fiinţa întreagă. Două cane mari le aşezară băeţii de serviciu pe masa cea lungă. în urma lor răsări numai decât şi birtaşul Spiridon, c’o sticluţă, în care luminâ’un lichid, care nu avea nici o coloare. Se apropie de notarul Rodean şi-i şopti: „Te rog să guşti dintr’ăsta. ’ * — Ce vin e?“ întrebă notarul încruntând sprânceana şi cercetând sticluţa. „Nu vă spun. întâi să vedem de vă place?" Notarul gustă încet, îl mestecă par’că, îşi plecă puţin pleoapele. Apoi îi înapoie sticla fără să-i spună o vorbă. „Să gust eu, tătucă, o să-ţi spun îndată cât plăteşte", zise universitarul Ungurean. El trase o duşcă zdravănă, plesni din limbă, îşi supse buzele. ’ „Mă ’mbată cu mirosul. E busuioacă!" zise el c’un fel de descurajare. „Pentruce n’ai spus înainte ?“ întrebă notarul. „Nu ştiam de vă place ori ba. Nici eu n’am mai avut în pivniţă până acum." Ungureanu fu numai decât de părerea, ca rizlingul să fie dus înapoi. Dar universitarul Pruncul şi doctorul Prinţu se opuseră din toate puterile. „O să-l amestecăm noi!" se mestecă în vorbă advocatul Poplăcean şi numai decât necjieză de bucurie. „îl bem ăsta şi pe urmă ne aduci busuioacă, zise Iosif ’Rodean birtaşului. Dar de altă dată când ai o marfă bună, arată-ne-o dela început. -- înţeleg", răspunse birtaşul şi în clipa aceea par’că l-a şi înghiţit pământul. Cei doi universitari nu se mişcară dela masă până ce nu supseră câte trei pahare de rizling curat. Apoi se amestecară şi ei în vârtejul jocului. Hora se terminase şi acum se continuă ţarina. Dansul acesta’avea o mulţime de variante. Lăiţă treceâ dintr’una într’alta, re-veneâ la cea originală, cea bătrână, şi-i făcea pe dansatori când să tropotească încet, domol, când să se legene abia, ţinându-se de-o mână sau de peste mijloc, când iarăş îi făcea să se învârte ca prinşi de vijelii rotitoare. îndată ce intrară cei doi universitari în fierberea dansului începură să s’audă strigăturile. O bucată de vreme ei nu dansară, ci tot fe-rindu-se de roatele de poale ce le sburau pe dinainte, băteau în palme şi strigau alternativ, unul un vers, celalalt altul. Lele nu te legănă, Că rochija nu-i a ta, Nici rochiţa nici polcuţa Numai ochii şi guriţa! Dansatorii şi publicul de pe la mese primiră chiuitura cu urale: „Bravo! Trăiască". Pentru mândra care-mi place Trei zile de bir aş face, Pentru care mi urit Una fac şi pare-mi mult! Mult mă mustră măicuţa Lele pentru dumneata, Că bat seara uliţa. Ei însoţeau versurile lor de bătăi în palme, în ritmul strigături!. Pe la mese unii se ridicară să-i vadă, alţii se suiră pe scaune. Din toate părţile se auziau uralele. Lăiţă zâmbiâ şi-şi jucâ arcuşul mai cu foc. Cei doi se prinseseră acum pe după cap şi strigau tot alte versuri. Se păreâ că o patimă nouă se înstăpâni pe inimile dansatorilor. Se învârteau tot mai vijelios, părechi noui se apropiau, scaunele, laviţele se goleau mereu, şi în curând uriaşa roată unde dansau erâ prea strâmtă. Şi în roata asta uriaşe nenumărate vârtejuri,’ nenumărate cercuri de poale. Dupăce între manifestaţiile de plăcere ale publicului cei doi tineri chiuiseră un răstimp, îşi luă fiecare câte-o fată şi începură şi ei ţarina. Strigătele lor se auziau acum mai rar. Dragu-mi cu cine joc Că miroase-a busuioc! Du-mă Doamne şi mă lasă Unde nevasta-i frumoasă Şi bărbatul nu-i acasă! www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1013 I.IJCKaKÂKUI. 201 Sub călcâiul cizniii melc Zace dracu’ ş’o muiere Şi mă ’nvat’ a face rele. După cei doi universitari se îndemnară şi dintre feciori, dintre bărbaţi, şi începură să se audă strigături din toate părţile. Dar ocnaşii din Văleni îşi isprăviră în’ curând bagajul, şi iar se auziau numai cei doi. Din când în când se arătă lângă masa notarului când Pruncul, când Ungurean, şi se adăpau cu câte-un pahar mare de vin. Tot pocnind din degete. Pruncul se apropia cântând: Şi cu cupa plină Orice dor s’alinâ. Ungurean se apropia c’o faţă aprinsă, mare cât o lună. El începuse să se îngraşe de tânăr. Notarul le umplea paharele râzând sgomotos. Bătrânul Poplăcean îi întâmpină cu însufleţire, făcând să se audă un: „He-he-he, he-he-he-he“ mai prelung decât cel obişnuit. De altfel la masă rămaseră numai bărbaţii; doamnele, conduse de notărăşiţa, porniră să vadă mai de aproape dansul şi toată mulţimea asta în culmea veseliei. Din când în când veniâ şi Ghiţă şi Elenuţa. Dar pe fată o învitau mereu la joc feciorii din sat, bărbaţi, logodnicii surorilor. Numai candidatul Voicu nu. El şedea lângă bătrânul Poplăcean şi-i umplea mereu paharul cu aceeaş fericire pe faţă. El nu ştia dansă ţarina, iar când se cântase la început hora, înainte de-a o cere el, Elenuţa trecu la braţul lui Ghiţă. Elenuţa dansă fericită, părându-i că visează mereu. In horă încă îl zări pe Vasile Murăşanu, se salutară în treacăt, apoi, schimbându-se mereu ceice treceau la mijloc, trecîi şi Elenuţa şi aici, în cercul ce unduia domol, mânile lor se atinseră. O înfiorare ciudată trecu prin trupul fetei la această atingere, care nu se asemănă întru nimic cu sensaţia ce o avu pân’ acum de câteori dăduse mâna cu tânărul. Ei îi păru că înfiorarea aceasta e asă-mănătoare cu fericirea, cu sărbătoarea pe care o admiră în jurul ei, în văzduh chiar. Ca şi când s’ar fi strecurat înfiorarea aceea în trupul ei nu din atingerea tânărului, ci din norul de lumină ce-i păreâ că o învălue. îndată după horă Vasile o în vită la o ţarină. Elenuţa primi cu bucurie şi-i întinse braţul. „Volumul ce mi-ai trimis a fost foarte frumos, zise repede Elenuţa. — Da? V’a plăcut?" întrebă Vasile părându-i că domnişoara asta e cu totul străină şi de aceea la care a visat atâta, şi de fata căreia i-a promis că-i va trimite’ ceva de cetit. El se sgudui căci înţelese numai decât de unde o cunoaşte. Eră domnişoara care-i aprinsese luminiţa la încunjuratul bisericii. „Mi-a plăcut! zise fata. Atâtea lucruri noui, nebănuite am descoperit în ea". Clericul nu se mai zăpăci ca atunci când o zărise pe neaşteptate la prohodul Domnului Hristos. Dar la cuvintele din urmă ale domnişoarei Rodeau, îi veni deodată în minte maxima ce-o scrisese pe carte, şi crezu, că fata face alusie la şirul acela. Ii păru nespus de rău că-1 scrisese, şi nu ştia ce să răspundă. „Mi-a plăcut bunătatea ce transpiră din toate nuvelele acestea", zise iar fata. Vasile Murăşanu învie numai decât. „într’adevăr, zise el, e un volum foarte curat. Te simţi mai înălţat par’că dupăce l-ai cetit, şi nesmintit te simţi cu mult mai bun. Dumneata ai obseivat foarte bine. — Da, începu zâmbind Elenuţa, mie nu-mi scapă nimic neobservat dintr’o carte. Asta cred că trebuie s’o mulţumesc împrejurării că am cetit foarte puţine cărţi". Cum dansau, într’o clipă Elenuţa îşi ridică privirile şi-l întrebă: ’ ’ „Ştii ce-am mai descoperit în volumul ce mi-ai trimis? O dedicaţie. — Şirul acela? întrebă cu groază Murăşanu. — Da! Şirul acela mărunt, râse fata. — Nu-i ’o dedicaţie. E o simplă sentinţă, cercă să se scuze clericul. ’ — N’a fost scris pentru mine? întrebă râzând încă Elenuţa. — Nu!" răspunse Vasile cu ochii în pământ. Elenuţa deveni deodată serioasă. II privi cum stă genat înaintea ei, îl privi îndelung, şi simţi par’că o linişte, o pace adâncă în suflet. N’aveâ nimic rău într’ânsul tânărul acesta, li zise ca şi când ar vorbi c’un prieten vechiu, încercat: ’ „Nu-i frumos să făgăduim ce-am făcut odată". Clericul nu răspunse, dar Elenuţa simţi cum braţele lui se înmoaie par’că, şi dansul lor aproape conteni: „Zic că nu-i frumos să ne făgăduim faptele. Dumneata nu răspunzi nimic?" îl întrebă din nou domnişoara Rodean. „A fost ’o clipă nenorocită, domnişoară", şopti clericul. Eră foarte palid. ’ ’ „Pentruce să fie clipă nenorocită? Pentrucă mi-ai scris adevărul acela? — Nu. Pentrucă mă siniţiam umilit şi l-am scris c’o intenţie rea!" reuşi el să zică. îndată continuară dansul mai cu inimă. .. „Şi pentruce te-ai simţit umilit?" îl întrebă zâmbind acum Elenuţa.’ ~ „Mi s’a părut că fratele d-tale îşi bate joc de mine. Vai, eu am unele clipe, domni*- şoară, când nu pot judecă limpede. Acum ^Lvăd bine că însuşi eu m’am făcut ridicol cu ^ discursul acela." www.dacQFomanica.ro 202 LUCEA FĂ IU.'L N iul 6, 1!)13. Elemiţa pe-o clipă păru că nu pricepe nimic. Dar îndată îşi aduse aminte de Sâmbătă seara, de plimbare. „Şi pentrucă nu-ţi plăcea de frate-meu ai ţinut să te răzbuni asupra mea?“ îl întrebă ea c’o voce caldă, plină de cântec, par’că chiar de-o anumită mireasmă. Clericul zâmbi. „Sunt răutăcios uneori, zise el. Mi-a părut rău îndată ce-ani trimis volumul, dar mă mângâiam cu credinţa că şirul acela dumneata îl vei putea luă ca o simplă însemnare." Elenuţa se apropie mai tare de cleric. Ii zise cu o tremurare de durere în voce: „Ai putea să mă cunoşti mai bine, domnule Murăşanu. Ştii dumneata că eu nu dau nimic pe avere? Nimic, nimic, nimic! Şi cu mine seamănă foarte mult Ghiţă. Noi, adevărata fericire o căutăm în noi înşine, cum zici dumneata. — O, n’o spun eu asta, domnişoară, nu-i din capul meu, răspunse cu vocea scăzută clericul. — Se poate, zise fata, dar îţi spun că mie nu mi-ai cauzat nici o suferinţă’cu şirul acela. Pentru mine a fost chiar o descoperire fericită. Cercam de multeori să înţeleg depărtarea la care te ţineai mereu de noi, şi nu puteam. Acum ştiu, dar te-asigur că ai fost în rătăcire. Cred că alte piedeci pot să-i ţină departe unii de alţii pe oameni, nu averea. — Pentru credinţa asta eu vă sunt foarte mulţumitor, domnişoară, zise încet clericul. — Mă afli creştină bună şi ai asigurată mântuirea unui suflet? întrebă zâmbind Elenuţa. — Nu pentru asta! Deşi doresc să rămâi totdeauna bună creştină,"’ răspunse Vasile, simţind cum i se suie sângele în faţă. îi păru că spusese prea mult. ’ „Vai ce copil eşti dumneata" zise zâmbind Elenuţa văzându-î cum roşeşte. Dar tăcu şi ea îndată şi până la sfârşitul’dansului, care ae-aici încolo fusese plin de noui sensaţii pentru cei doi tineri, ei nu-şi mai vorbiră. Domnişoara Rodean dansă apoi cu cei doi logodnici’ cu scriitorul Bratu, apoi cu mai mulţi ţărani. Vasile Murăşanu îi mai ceru un joc, apoi încă unul, şi dela o vreme cei de pe la mese băgară de seamă că dansează aproape numai amândoi. „Hm! nici cu asta n’ar fi păreche rea," zise diacul clipind din ochi. „Dansează foarte bine domnişoara Rodean," răspunse c’un fel de mângăere,’ de satisfacţie, preoteasa. ’ Popa Murăşanu făcu numai: „Ei, aş!" Larma eră tot mai mare, notărăşiţa Marina se întorsese cu doamnele la masa cea lungă, gustară din vin.abiâ şezură, când Lăiţă, dup’un scurt repaos, începu ţarina cea bătrână. O mişcare neobişnuită se născu pe la mese, prin mulţime. Se ridicau de pe la mese, de pe laviţi bărbaţi în vrâstă cu femeile de mână, se ridicau moşnegii bătrâni şi se apropiau de spaţiul de joc. Unii pocneau în degete, cei mai mulţi făceau ponturi cu picioarele, figuri, mişcări ciudate, îşi băteau cu palmele turecii lăcuiţi ai cizmelor. Erau ceasurile patru, şi cei m’ai mulţi erau aprinşi de beutură. îşi mişcau în ritmul muzicei trupurile îmbătrânite’, domol, în tacturi ciudate. Eră ţarina cea mai veche şi cea mai frumoasă. Diacul Gavriil se ridică şi el şi zise cătră preoteasă: ’ ’ „Nu mă vei face de râsul lumii, doamnă preoteasă?" Femeia se ridică zâmbind şi trecu cu bătrânul în ceata dansatorilor. Afară de popa nu mai erau douăzeci de inşi cari să nu joace. Notarul Rodean îşi luă de mână soţia şi trecu în mulţime Trupul lui uriaş se ridică deasupra tuturor. Advocatul Stoica dansă cu nevasta mai Ia o parte. Se observă îndată că nu ştiă ţarina asta. Doamna Poplăcean se necăjâ zadarnic să-şi scoale bărbatul dela masă; îl trăgeâ de mână, îl îndemnă. Dar bătrânul ori că eră prea comod, ori, mai ales, că eră prea beat, râdeâ să se prăpădească şi ziceâ mereu: „Eu nu 'mai pot. Eu nu mai pot. He-he-he, nu mai pot, he-he-he-he!" losif Rodean jucâ cu multă precisiune ţarina cea bătrână, dansă cu patimă; ochii îi străluceau. Câţiva veniră aproape să-l vadă cum dansează.’ Deodată se auzi vocea lui puternică: „Ei Ungurene, ei tinere!" Universitarul îl auzi şi începu numaidecât: Mândra mea de mândră mare... Şi îndată dintr’altă parte se auzi răspunsul lui Pruncul: Nici o iie bună n’are Că ş’asar* am fost la ca tună vocea notarului Rodean. Cea mai rea eră pe ea se auzi iarăş Ungurean. Cea mai bună ş’o cârpiâ încheie Pruncul. Şi de-aici încolo strigăturile le chiuiau toţi trei, alternându-se. Veselia începu acum să vuiască. Se auziau corale, chiote! Iu ho, iu ho, iu ha, ha! Tot aşa şi iar aşa! www.dacQFomanica.ro N nil 6. 1913. LUCEAFĂRUL 203 Lăiţă cântă acum cu ochii închişi. Veselia mare ’a petrecerii eră cea mai tare beutură pentru el. Se repezi pe-o clipă şi birtaşul Spiridon. Asudat de atâta alergătură, de’ atâta zoală, el se învârtea jinându-şi capul în sus, şi suflând ca dintr'un foiu. In răstimpuri cei trei aruncau în slavă altă strigătură, oamenii chiuiau, băteau în turecii cismelor, se frământau, şi sudoarea curgea de pe feţele cele mai multe. . Ţarina cea bătrână ţinu aproape o jumătate de ceas. Când o sfârşi Lăiţă, mulţi începură să strige „cum a fost“,’ dar el’ nu-i mai ascultă. Şi îndată după ţarina asta urmă o pauză. O jumătate de bute de vin şi cinci butoaie mari de bere trecură în pauza asta scurtă. Pe toate mesele se întinseră merindeţe albe, şi femeile le umplură îndată cu fripturi reci de miel, de raţe, de purcel. Felii mari, albe de colac luminau între cărnuri. De mult aşteptau bunătăţile acestea învăli'te în merindeţele curate. Marea mulţime nu încăpu pe la mese. In grupuri de câte patru, de câte şase, mai mulţi, se lăsară pe pajiştea verde, desfăcură bucatele şi începură să se înfrupteze. (Va urmă.) Cronici. Artă. Muzica românească. — Dl* vorbă cu d-l Gh. Dima. — într’o zi cu soare primăvăratic zăresc pe stradele Sibiiului figura simpatică a măiestrului Gh. Dima. Mergeă în tovărăşia unor prietini, vorbind despre „Paulus", oratoriul lui Mendelssohn, pe care are de gând să-l cânte şi in Sibiiu. Am profitat de acest prilej, să-l rog să binevo-iască a comunică cetitorilor „Luceafărului" părerile d-sale despre muzica românească. A doua zi nii-a împlinit cu o deosebită amabilitate rugămintea. „Mă întrebi, dacă am cetit părerile d-lui Enescu şi Dinicu despre muzica românească?" începu măiestrul cu graiul lui cadenţat şi apăsat. „Da, căci, după cât ştiu, mai ales opinia d-lui Enescu a produs un resens la noi şi cred că sunteţi unul dintre cei mai competenţi să lămuriţi chestiunea. — Părerea mea e că muzica noastră, aşa după cum există în diferite părţi, îşi are un caracter specific al ei. Un popor cum este neamul românesc, care după atâtea veacuri de vijelie îşi are în toate locurile comoara de poezie poporală, a trebuit să aibă dela început şi o muzică proprie poporală. Fără îndoială că această muzică in cursul vremii a fost influinţată de muzica popoarelor cu cari am venit in atingere, după cum a fost influinţată întreagă fiinţa noastră etnică, în muzica noastră, ca şi în limbă, găsim multe elemente orientale, slave şi ungureşti, dar aceste in-fluinţc nu i-au putut schimbă caracterul ei naţional. Am eu un butoiaş cu vin vechiu în pivniţă. îl primenesc din vreme in vreme cu fel şi fel de vinuri noi, dar tot vin vechiu, cu gustul şi aroma lui originară, am pe masă. Aşa dispar şi influinţele străine în caracterul specific al muzicei noastre naţionale, care are notele ei distinctive de ale celorlalte popoare. Aceste note distinctive Ie simţim şi le purtăm în sânge, şi noi compozitorii le imprimăm, fără să vrem, chiar şi în lucrările noastre străine. Existenţa unei muzici româneşti e deci în afară de orice discuţie. — Nu credeţi, cu toate acestea, că există o deosebire între melodiile poporale dela noi şi între cele din România? — O deosebire fundamentală nu există. Deosebirile sunt poate numai nişte nuanţări ale unor stări sufleteşti deosebite. La noi, de pildă, melodiile sunt mai duioase, mai jalnice, accentele viguroase lipsesc aproape cu totul. în melodiile noastre plânge sufletul unui popor obidit şi neîndreptăţit. în cele din ţară e mai mult orientalism tânguitor şi resignat. De altfel depinde foarte mult dela modul cum cânţi o melodie. Cunoşti cântecul „De când mândra m’a lăsat". îţi aduci aminte ce deosebire e intre interpretarea ce-am dat-o versurilor Şi de-or bea duşmanii mei Crepe inima în ei şi între celelalte versuri. Felul de interpretare al melodiei determină de nuilteori şi haina ci armonică. Unele dintre melodiile noastre se aseamănă cu cele ungureşti, numai fiindcă sunt interpretate în spiritul muzicei ungureşti. Apropos. Adinioară aminteam de influirţa muzicei ungureşti asupra muzicei noastre, care se resimte mai ales la periferii, unde contactul cu Ungurii e mai vechiu şi mai statornic. Muzica ungurească, la rândul ei, are şi ea foarte multe in-fluinţe slave. Inii aduc aminte că regretatul Augustini îmi dăduse, pe vremuri, un caiet cu melodii poporale slovăceşti, cari mi s’au părut curat ungureşti. Augustini m’a asigurat, însă, că melodiile sunt slovăceşti, culese din gura poporului, şi că Ungurii le-au împrumutai dela Slovaci! Influinţele reciproce dela popor la popor se resimt deci şi în felul de interpretare al melodiilor". Măiestrul mi-a adus multe exemple, cu ajutorul cărora se pot dovedi aceste influinţe. Conversaţia noastră devenise un adevărat curs despre muzica www.dacQFomanica.ro 201 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1913. poporală. Nevoind să abuzez de amabilitatea măiestrului, l-am rugat să bincvoiască a-mi spune ce crede despre influinţa muzicei poporale asupra desvoltării muzicei artistice superioare. După puţină răsgândire, netezindu-şi barba argintie, măiestrul mi-a răsj uns cu accente de siguranţă şi deplină orientare in materie: „Noi Românii avem o comoară de motive poporale, cari sunt cullivabile. După cum Ruşii au reuşit să creieze cu ajutorul motivelor din melodiile lor poporale o muzică superioară, cu cari au cucerit lumea, introducând in muzica universală nota nouă a sufletului lor, aşa vom reuşi şi noi. Se aşteaptă numai geniul creator, care, sintetizând melodiile noastre in compoziţii artistice, va introduce şi muzica românească în arta universală. D-l Enescu stăruc mai mult asupra lucrărilor cu extensiune mare. instrumentate pentru orchestră, şi exclude muzica împreunată cu muzică vocală sau direct vocală. Eu cred că extensiunea lucrării nu hotăreşte valoarea ei artistică. O dramă din punct de vedere artistic poate fi inferioară unei poezii lirice. Tot aşa şi in muzică. Un cântec poate întrece o simfonie. Părerea mea e că trebuie cultivată deopotrivă muzica simfonică, oratorică şi cântecul, pe care în ţară l-au schimonosit numindu-l lied. Toate trei genurile sunt egal de importante. Fiecare compozitor îşi va alege genul care i se potriveşte mai bine cu firea şi însuşirile lui artistice. E adevărat că noi avem puţine poezii potrivite pentru cântece, dar nădăjduim că poeţii ne vor veni în ajutor. Aş vrea să mai stărui asupra unui lucru. Eu cred că acei compozitori cari vreau să creeze o muzică superioară românească trebuie să trăiască in contact cu poporul, trebuie să-l cunoască şi frecare fibră din sufletul lor să fie îmbibată de spiritul genu n al poporului, căci numai aşa vor putea reuşi să fie expresia artistică a neamului lor.“ Am strâns mâna măiestrului şi i-ain mulţumit in numele cetitorilor acestei reviste pentru preţioasele desluşiri, cari pot servi multora spre îndrumare. T. Codru. s Economie. Băncile poporale. Planul de operaţiune al conferenţiarului cooperativ. Băncile poporale în forma lor de astăzi sunt fără îndoială instituţiile cele mai sănătoase, chemate să ridice ţărănimea din situaţiunea economică şi morală inferioară, în care se află. Bărbaţii de stat din toate ţerile au dat o deosebită atenţie însoţirilor săteşti şi astăzi cele mai multe state din Europa, graţie avântului tot mai puternic al cooperaţiei, s’au smuls din braţele sărăciei, care le cuprindea tot mai mult în urma inmulţirei forţelor de muncă în raport indirect cu posibilitatea de a le putea plasă. Anglia, Suedia, Norvegia, Germania, Franţa, Italia, România, sprijinesc cu toate mijloacele posibile mişcarea cooperativă, prin luarea ei sub scutul statului şi prin ocrotirea ei prin legi protectoare. La noi, din nenorocire, mişcarea aceasta a fost prea puţin părtinită şi iniţiativa privată cu desăvârşire lipsită de energie. A trebuit să se ivească şi aci îndemnul marelui mecenat Vasile Strocscu, care prin darul lui de 50 de mii de coroane şi prin păşirea sa energică în favorul însoţirilor săteşti a căutat să pornească un început serios de tovărăşii la sale, singura operă, cum zice dânsul, care poate scăpă neamul nostru de dezastrul economic ce-1 ameninţă. Dar pentru ca această ideie măreaţă să poală fi realizată cu deplin succes, nu este de ajuns numai sfatul unui singur om, ci este necesară conlucrarea tuturor acelora, cari se interesează de soartea acestui neam oropsit. Mai cu seamă cărturărimea noastră este obligată să dea tot concursul ei curentului cooperativ, pentrucă ei îi incumbă datorinţa educaţiunei morale şi economice a poporului. O ţâiăninte fără conducători destoinici este pierdută, dar nu e mai puţin adevărat, că şi conducătorii, fără o ţărănime întreţinută cu mijloace moderne de educaţie morală şi economică, îşi pierd rostul in vieaţa poporului. Iată de ce punem la inimă fiecărui cărturar de-al nostru mişcarea cooperativă, ca singurul mijloc de a eliberă poporul dela sale din lanţurile sclăviei economice in care se sbate. . * In şedinţa ultimă a „Asociaţiunei" d-l G. Stoica, conferenţiarul economic al acestei instituţiuni, a prezentat planul său de activitate pentru primele şase luni, cuprinzându-1 în următoarele puncte: Pentru familiarizarea poporului cu ideia cooperaţiei şi pentru lămurirea părţii administrative a băncilor poporale, d-l Stoica şi-a propus să scrie două cărţi, una pe înţelesul tuturor, tratând într’o formă uşoară şi atractivă foloasele însoţirilor săteşti, şi alta formând obiectul instrucţiilor necesare comptabilităţii practice. Amândouă lucrările vor apărea în curând în biblioteca poporală a „Asociaţiunei". Conferenţiarul va ţinea apoi în lunile Maiu şi Iunie o şefie de cursuri la institutele noastre pedagogice şi teologice, căutând să pregătească viitoarea generaţie de intelectuali pentru o propagandă cât mai intensivă a mişcării cooperative. Lunile de vară, Iulie şi August, vor fi folosite pentru câteva întruniri de preoţi şi învăţători în centrele mai de seamă ale părţilor locuite de Români, unde conferenţiarul va căută să arate importanţa acestei mişcări pentru bunăstarea ţăranului şi să trezească în sufletul acestor fruntaşi interesul pentru desvoltarea noastră economică. Pentru studiarca cât mai temeinică a acestui nou curent de activitate economică, d-l Stoica a propus şi Comitetul Central a admis instituirea unei comi-siuni permanente compusă din domnii Profesor Ne-gruţiu, I. Lăpădatu, I. Enescu, V. Osvadă, V. Tordă-şianu, membrii ai secţiunei economice; d-l Dr. Borcea, www.dacQFomanica.ro Nrul (5, 1913. LUCEAFĂRUL 205 în calitate de jurisconsult, apoi d-1 Tăslăuanu şi d-l Simu din partea „Asociaţiunei"; şi d-l lancu, fost inspector al însoţirilor bucovinene, cu vot consultativ. Comisia aceasta va discuta de câte ori va cere trebuinţa necesităţile, ce se vor ivi în mersul acţiunei noastre cooperative. In aceeaş şedinţă d-l Stoica a prezentat Comitetului Central statutele-tip pentru înfiinţarea de bănci poporale, dimpreună cu instrucţiunile şi formalităţile legale, cari se vor tipări în câte 3000 de exemplare şi se vor distribui spre studiare celor interesaţi, in primul rând despărţămintelor instituţiunei noastre, înfiinţarea de bănci poporale şi de tovărăşii de tot felul, ca de pildă: însoţiri de exploataie, de valorizare şi de producţiune, va formă preocupaţia de căpetenie a conferenţiarului. In mod sistematic dânsul va cultiva părţile Făgăraşului, ale Bihorului şi Săt-marului şi după trebuinţă acolo, unde se va simţi necesitatea întemeierii unor astfel de însoţiri. Mişcarea cooperativă este creată de nevoile multiple ale poporului, formează deci baza existenţei lui. De aceea toate statele ii atribuie o deosebită însemnătate şi de aceea la noi ea este chemată să creeze o epocă nouă în vieaţa noastră economică. A Însemnări. Coarde simţitoare. Articolul publicat de d-l Octa-vian Goga în numărul de Crăciun al „Românului" („Un anahronism: cultura naţională maghiară") a avut darul de-a stârni în publicistica maghiară o discuţie vie, care nici azi nu s’a terminat... dovadă că acest bine inchiegat articol a atins coarde simţitoare, a căror vibrare nu se poate potoli aşa uşor. „Dacă acest articol n’ar fi apărut în Ungaria, ci spre pildă în un ziar german sau francez, mai de mult ar fi atras atenţiunea publică pe care o merită" — scrie d-l Robe rt Braun în revista „Huszadik Szâzad", în care publică întreg articolul în traducere maghiară. Fireşte, articolul numai de-o parte a scriitorilor maghiari a fost întâmpinat cu aprobare. Dar chiar şi cei ce nu-l aprobă, cum este şi d-l Braun, recunosc că este bine scris, „cu temperament şi avânt", un articol peste care nu se poate trece în tăcere. însuşi ignotus (Hugo Veigelsberg), la adresa căruia d-l Goga în articolul din „Românul" scrisese câteva rânduri de-o ironie muşcătoare, răspunzând în „Nyugat", vorbeşte cu respect despre acest „intelect cald şi colorat", căutând în acelaş timp să-l combată. în „Az Ujsâg" scriitorul Quintus (Dr. Kennedy Geza) ii exprimă d-lui Robert Braun mulţumirile publicului maghiar pentrucă a tradus articolul d-lui Goga şi l-a făcut accesibil şi Maghiarilor. Quintus ii dă multă dreptate d-lui Goga. Revista „Az Elet" (a episcopului catolic Dr. Pro-hâszka) aprobă articolul fără nici o rezervă, recunoscând însemnătatea lui şi limpezimea cu care este scris. Poetul Szabolcska Miliâly vorbind în adunarea jubilară a societăţii literare „Arany Jânos" (ţinută la Timişoara) despre acest articol, „constată cu durere că d-l Goga are dreptate atât în ce priveşte stricarea limbii, cât şi in ce priveştd direcţiunea imorală şi anaţională a literaturii maghiare". în afară de „Peşti Naplo" (Szinyi Gyula) şi „Bu-dapesti Hirlap" din Budapesta, acest articol a fost discutat de un şir interminabil de ziare maghiare din provincie. Ca să fim complecţi — şi nu pentrucă ar aveâ oarecare importanţă — înregistrăm şi scrisoarea deschisă adresată de d-l Emil Isac, prin „Vilâg", lui Ignotus, in care caută să insulte — fără succes — literatura românească modernă. Ca încheiere mai amintim că „Românul", în care a apărut articolul d-lui Goga, nici n’a înregistrat măcar discuţia ce s’a pornit pe urma unui articol publicat in coloanele sale. # Revoltatul deîa „Românul". Ziarul „Românul", care în halul actual din o mie şi una motive ar trebui să fie cuviincios, publică întFun număr recent o seamă de rânduri insolente la adresa d-lui Parteniu Cosma, despre care afirmă că ar fi „col portând" (!) pe-aici o scrisoare, în care se vorbeşte de banii pentru aeroplanul lui Vlaicu, şi constată apoi cu straşnică emfază că banii sunt la banca „Victoria" şi nu şi-au găsit altă destinaţie. Luăm act cu mulţumire de fericita descoperire, dar nu înţelegem de ce atâta vitejie şi laudă pentru nişte bani cari şi-au păstrat menirea şi au rămas intacţi. Când ni se va da alarma că şi miile adunate pentru inundaţii din Bănat au ajuns la destinaţie, atunci iar nu vom pierde ocazia de-a ne bucura. Cât despre scrisoarea ce „colportâ" (auzi limbaj!) d-l Cosma, le putem spune d-lor cu supărarea din „Românul", că d-l Vasile Slroescn este autorul ei şi că d-sa văzând că nu se mai aminteşte nimic de „aeroplanul Ardealului" a aruncat vorba glumeaţă: să nu sboare mia mea înaintea aeroplanului ... Această glumă spusă prieteneşte a burzuluit pe semne demnitatea te miri cărui domn cu epiderma delicată care îşi dă drumul in gazeta partidului ... 88 Frideric Hebbel. Bogata literatură nemţească ar puteâ să serbeze în fiecare zi câte un sfânt literar. Şi şi serbează nemţii, dacă nu in fiecare zi, dar tot cam la o lună câte o amintire literară, cu cunoscutul lor entuziasm şi practicism în aceeaş vreme. Numai acmn vreo câteva săptămâni s’a terminat serbătorirea lui Gerhart Hauptinann, distinsul scriitor despre care s’a scris cu acest prilej şi în revista noastră, a urmat apoi Wieland, romancier, poet şi tată alor patrusprezece copii. Fiindcă Gerhart Hauptinann trăieşte, afară de obişnuitele banchete, i s’au tipărit operele complete inlr’o ediţie populară frumoasă care se vinde cu 20 mărci. Asupra lui Wieland s’au scris www.dacQFomanica.ro 206 LUCEAFĂRUL Nrul 6. 1916. 0 mulţime de articole în toate revistele şi ziarele de seamă, cercclându-i-se din nou vieaţa, opera, sco-ţându-se lucruri noui la iveală. Acum e Frideric Hebbel la rând. in 18 Martie n. s’au împlinit o sută de ani dela naşterea lui. in întreagă viea|a literară germană s’a serbătorit această zi. Presă, societăţi literare, istoricii şi mai ales teatrul au fost la culmea chemării, cum s’ar zice în termini de riporter. Frideric Hebbel este unul dintre puţinii autori germani care este cunoscut şi la noi — dacă pesle tot se poale vorbi despre o cunoştinţă a literaturii garmane în rândurile noastre. Drama lui, „Inelul lui Gyges", a fost tradusă de d-l G. Bogdan-Duică şi publicată în „Convorbiri Literare", pe vremea când d-l G. B. Duică făcea şi literatură pură — anul nu ni-l aducem aminte, în volum nu ştim să fi apărut. Traducerea e făcută frumos, în metrul original. Ar putea fi retipărită acum şi ar putea fi şi jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, unde nu trebuie să domineze numai spiritul uşor al noutăţii. „inelul lui Gyges" este cea mai frumoasă dramă a lui Hebbel. Tradusă a fost şi „ludita şi Holofern" şi publicată în „Biblioteca pentru toţi". Traducerea aceasta e făcută în proză, de mântuială, şi nu are alt merit decât că aduce la cunoştinţa mulţilor cetitori ai acestei biblioteci, că a existat un Hebbel, care a scris o dramă cu titlul „ludita şi Holofern". E cam puţin atât, rttai ales când te gândeşti că Hebbel a scris unsprezece drame, intre cari „Nibe- 1 u ngi i“,cea mai specific germană,dartotuş este ceva. Frideric Hebbel e un scriitor interesant. Fiu de muncitor, ridicat la suprafaţă, pe lângă ambiţia lui şi de ajutorul drăgăstos al unei femei mai bătrâne ca el, autodidact veşnic chinuit de probleme mari, a scris totdeauna cam greoiu, cam împiedecat, totdeauna insă spunând sau nizuindu-se sâ spună ceva nou. Peoziile lui nu sunt prea cetite astăzi, deşi, credem, fără motiv, în poezii se lămureşte mai bine personalitatea lui de neamţ cu fruntea lată, cu buzele cărnoase, cu ochii vineţi şi cu părul blond ca coloarea spicului de grâu. Fie că vorbeşte de dragostea lui. Fie că face filozofie, cum eră la modă — frumoasă şi trecută modă! — atunci. Filozofia lui îşi găseşte exprimarea într’un dualism ce, după părerea lui, există în toate manifestările vieţii, dualismul individualităţii şi al mulţimii, intr’un rând a crezut că acest dualism este in defavorul tragic al individualităţii. Atunci va fi scris în memoriile lui frumoasa cugetare: — „Fecioria şi mândria nobilă sunt lucruri cari se pierd: niciodată s’au pentru totdeauna". Mai târziu, după nenumărate succese, şi-a mai îmblânzit insă gândurile. Atunci a scris poezii ca cea pe care o cităm ca pe una ce e caracteristică pentru marele poet: Welt und Ich. Im grossen ungeheuren Ozeane Willst du, der Tropfen, dich in dich verschliessen? So wirst du nie zur Perl’ zusammenschiessen, Wie dich auch Fluten schtitteln und Orkane! Nein! Offne deine innersten Organe Und mische dich im Leidcn und Geniessen Mit allen Strdmen, die vortiberfliessen; Dann dienst du dir und dienst dem hochsten Plane. Und fiirchte nicht, so in die Welt versunken, Dich selbst und dein Ureignes zu verlieren: Der Weg zu dir fiihrt eben durch das Ganze! Erst wenn du kiihn von jedem Weiu getrunken, Wirst du die Kraft im tiefsten Innern spiiren, Die jedem Sturm zu stehn vermag im Tanze! ss Portretul lui Gh. Dima. E lucrat de un simpatic picior italian, contele Guiscardo de Sbrojavacca, care şi-a făcut studiile la academia de pictură din Veneţia şi Viena, unde şi trăieşte. A făcut şi portretul Iui Avram lancu, care se păstrează în casa lui lancu. In portretul lui Gh. Dima a căutat să fixeze expresia sbuciumărilor de compozitor. Cutele din faţă, privirea concentrată şi seriositatea liniilor reuşesc să ne dea impresia unui cap de creator. Acest portret, făcut de altfel fără ştirea măiestrului Dima, deci şi fără şed nţele necesare astorfel de lucrări, e o operă care poale împodobi casa fiecărui Român. ^ Pruseşte... intr’un număr trecut al revistei noastre arătam într’o notiţă cum cancelariul Bethmann-Hol weg a primit vot de blam în Reichstag, pentru brutala politică ce face faţă de Polonii din Posnania. Bet h m a n n - H o I weg nu s’a simţit însă câtuşi de puţin sinchisit de acest vot de blam. N’a avut curajul să răspundă nimic in Reichstag la interpelările ce i s’au adresat, în schimb îşi urmează calea lui strâmbă de până acum acasă la el in parlamentul prusiac. Acest parlament alcătuit in stil junkcresc —60,000 de voturi aleg 60 de deputaţi aristo- şi plutocraţi; 600,000 aleg 6, zi şase, deputaţi socialişti — este locul unde-şi poale face mendrele după plac reprezentantul lăudaţilor baroni prusiaci şi, neapărat, şi al Kaiserului care şi-a serbat tocmai acum 25 de ani de domnie, fără o prea mare participare a populaţiei, în acest parlament s’a cerut şi s’a dat în zilele din urmă un nou credit de 250 milioane de mărci pentru aşa zisa colonizare internă. Această colonizare nu este altceva decât o armă împotriva bieţilor Poloni, o colonizare de familii nemţeşti pe teritoriul deţinut de Poloni. Până acum, de 27 de ani, s’au cheltuit 725 milioane cu această colonizare şi au fost colonizate 21,000 de familii. Cu toate aceste Polonilor, dela 1896 până la 1912, prin acţiunea energică a băncilor lor puternice şi conduse exclusiv în spirit polonez, le-a succes să-şi mărească teritoriul naţional cu 994 km. □ — un triumf frumos al lor, o ruşine a Prusiacilor şi o pildă pentru noi. A fost extrem de interesantă discuţia care a precedat votarea acestui enorm credit nou. La învinuirea unui deputat polon, că neamul lui este asuprit cu ajutorul banilor pe cari îi plăteşte şi el în lada ţării — Polonii fac 10% d:n populaţia Prusiei — ministrul de finanţe a răspuns că în felul acesta şi criminalii www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1913. LUCEAFĂRUL 207 pot să învinuiască guvernul, fiindcă şi ei plătesc dare. Ipsissima verba Şi nu s’a găsit decât un — socialist să veştezească dupăcuviin|ă această adevărată obrăznicie. Tot cu prilejul acestei discuţii s’a desvelit, că 30milioane de mărci din suma votată se vor folosi pentru aşa zisul Besitzbefestigung, ceeace nu este altceva decât cuprinderea în forme legale ale unei mari imoralităţi: scoaterea marilor proprietari prusiaci din datorii private prin bani publici. 25 milioane din cele două sute cincizeci vor fi folosite pentru adevărata colonizare internă atât de necesară în Prusia latifundiilor. Cum am spus, creditul s’a votat întimpinând numai o slabă rezistenţă la puţinii socialişti şi un protest energic la Poloni. El a devenit lege şi nimeni nu poale să-l mai întoarcă. In faţa acestui fapt ruşinos singura mângâiere a omului cult este că se găsesc totuşi Germani cari îl condamnă cu hotărîre. Sunt multe ziare cari nu găsesc cuvinte destule pentru înfierarea lui. Iar Reichstag-ul, după cum am văzut, şi-a formulat părerea destul de categoric. — Tot mai mult ca la noi. 2g „Revista Teatrală". Noul secretar al „Societăţii pentru fond de teatru român", d-nul Horia Petra-Petrescu, a pornit o nouă revistă, cu scop de a populariza teatrul la noi. Revista apare ca organ oficial al societăţii în şase numere pe an şi se trimite gratuit tuturor membrilor societăţii. în numărul prim d-l H. P. Petrescu îşi desfăşură programul de muncă, din care reţinem următorul pasagiu: „Şi, iată, modificarea, care am făcut-o ideii teatrului la noi: sub mişcare teatrală să ’nţelegem cu cea mai mare liberalitate toate manifestaţiunile culturale, cari se dau la reprezentaţii publice: declamări, cântări, concerte, conferinţe din domenii apropiate mişcării teatrale, la sate şi la oraşe". Numărul cuprinde începutul unui interesant studiu al d-lui Aurel P. Bănuţiii despre „Teatrul românesc in Ungaria" (1869 până 1913), câteva amintiri despre Caragiale de U. P. Petrescu şi alte articole şi îndrumări. Viitorul va dovedi, dacă entuziastul secretar al societăţii pentru fond de teatru va reuşi să-şi întrupeze bunele intenţii ce le are. sg Populaţia României la 1 Ianuarie 1913. Rezultatele recensământului general făcut pe ziua de 19 Decemvrie v. 1912 (1 Ianuarie n. 1913) în Regatul României constată un spor de 1,291.371 de suflete, sau 21%, faţă de populaţia României cu prilejul ultimului recensământ general, în 1899. România, cu o întindere de 131.353 km*, a avut la 1 Ianuarie 7,248.061 locuitori, sau 55 de locuitori pe 1 km’. Sporul acesta de 21 % se datoreşte în rândul întâiu sporului natural, excedentului naşterilor asupra morţilor, şi numai în rândul al doilea inrgrării. Sporul e mult mai mare în comunele rurale (22-5%: 5,918.928 locuitori în 1913 faţă de 4,831.418 in 1899), decât in comunele urbane (IS'l % : 1,329.133 faţă de 1,125 278 în 1899). Judeţul cel mai populat este judeţul Ilfov (cu capitala Bucureşti), urmează apoi judeţele Dolj (Craiova) şi Prahova (Ploieşti). România are 6 oraşe cu o populaţie mai mare de 50.000 locuitori; 8 cu o populaţie intre 20 şi 30.000 şi 15 cu o populaţie între 10 şi 20.000. Oraşele mai mari sunt: capitala Bucureşti cu 338.109 (276.178 în 1899); laşi cu 75882 (77.759 în 1899); Galaţi cu 71.719(62.545); Brăila 64.730 (56330); Ploieşti 56 594 (45.107); Craiova 51.973 (45.579). Afară de Iaşi, care dela ultimul recensământ a scăzut cu 1877 de locuitori, toate celelalte oraşe arată un spor însemnat. Spicuiri... Cetim la „Poşta Redacţiunii" a unei foi săptămânale: „Colaboratorii şi corespondenţii noştri sunt rugaţi să ne scrie legibil, căci e adevărată tortură a ceti şi a îndreptă un manuscript aproape imposibil atât ca concept, cât şi ca ortografie şi pe de-asupra — i legibil..." Noi credem că este mai mult decât o tortură . .. Este chiar o minune a ceti un manuscript care nu se poate ceti şi pe de-asupra este şi „imposibil atât ca concept cât şi ca ortografie”. * Dinti’un prim: „în sfârşit Comitetul Naţional s’a grăbit să dea clarificarea pe care de mult o aşteptam". în sfârşit — s’a grăbit. . . Vorba vine: melcul fuge... ’ncet. * Un strateg electoral scrie intr’un apel: „Avem cuvânt a crede că aceeaş însufleţire va grupă în jurul steagului desfăşurat toate... cetele conştiente ale alegătorilor noştri." Apelul este o discretă şi subtilă mărturisire a lipsei noastre de organizaţie. Dacă am fi organizaţi, am aveâ rânduri închegate, aşa avem numai... cete! * Cea mai nouă publicaţie românească anunţă că „apare bilunar sub conducerea etc..." Ca să nu rămână nici o indoială, adaugă intic paranteze: „în Ianuarie, Martie, Mai, Iulie, Septemvrie şi Noemvrie." Bilunar însemnează de două ori pe lună, nu odată în două luni. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — F. M. «Durerile înăbuşite» — sunt fidel descrise. Ca începătoare, nu putom decât să vă felicităm şi să vă îndemnăm la lucru. Trebuie să vă străduiţi a vă însuşi o limbă mai curgătoare şi mai bogată, să vă daţi silinţa sa descrieţi mai concis şi mai plastic stările sufleteşti. O întâmplare oarecare pornită ou vervă şi cu măiestrie se preface uşor în bucată literară. Forma, felul de a povesti e prima condiţie a artei. T. B. Da, este o greşală de tipar. Din numărul de faţă puteţi vedea ce probleme publicăm. Mulţumiri pentru interesul ce ni-1 purtaţi. www.dacQFomanica.ro 208 LOCEAEĂh’UL Nrtil 6. 1913, V. Casmir. »La izvor» e cea mai slabă poezie romanească a celor din urmă două veacuri. Ca document publicăm două strofe, cu ortografia originală: Sub ceriul iubiri în iaze de aur Plîngea o copilă Sburind o ceată de Unturi în jur 1‘rivindo cu milă Vocea ei dulce cristaliza iubirea Vibrând sonor întocmai ca o zină Cîntînd din mandolină Lîngă un izvor. E. A. Oh. Am cetit anunţul d-tale publicat în foi'e-tonul Oazetei Nr. 21, sub titlul «Dorinţa». Vrei ca viitoarea d-tale să fio: »0 diăgălaşe, sprintenă făptură, blajină ca o floare, cu mers uşor de ciocârlie, harnică la lucru şi cu spor, însfărşit, a vieţii înger scump de pază». Vrei şi exclami: Să-mi spuneţi de veţi întâlni vr’odată în calea voastră o asemeni fata. Să fie la oricâtă depărtare, O mie leghe (!) dincolo de mare: Apuc toiagul meu de pribegie Şi nu adast pân’ nu mi-o ştiu soţie. Deşi eşli cam pretenţios, noi totuşi ţi-ain găsit fericita. JSicî nu e la o mie leghe. E aici în Sibiul. A terminat tocmai acum şcoaD de menaj. I’rin urmare: harnică la lucru şi cu spor. întruneşte toate calităţile dorite de d-ta. Atâta că fata noastră nu are «mers uşor de ciocârlie», ci unul săltăreţ, de vrabie. Dar ce viei şi d - ta ?! Nu e dat tuturora să-şi împlinească toate dorinţele. Mai ales poeţilor. — Vino, deci, nu adastă I I. Al. (I. «Dacia felix», publicată, ni-ar ferici cu câteva luni de închisoare ungurească. Vine primăvara şi ne place şi nouă libertatea... Bibliografie. * * * La Roumanie ei la question balcanique. Opi-riions nationales-liberales. Bucureşti, 1913. Vintilă I. Brătianu, Criza de siat, 1900—1907 până 1913. „Biblioteca politică". Edit. Flacăra. Bucureşti, 1913. Preţul: 60 bani. Dr. Petru P i p o ş,/eur? Jaques Ronsseau. Ideile sale pedagogice şi critica acestora. Arad, 1913. Preţul: 1 cor. - Sa va N. Şoim eseu, Legende, balade şi poezii. Edit. Librăriei Ciurcu. Braşov, 1913. I. 1. Ciurcu, Versuri alese. Edit. Librăriei Ciurcu. Braşov, 1913. Ion Pop Reteganul, Poveşti ardeleneşti. Partea 1, 11, III, IV, V. Edit. Librăriei Ciurcu. Braşov, 1913. Preţul: 2 cor. 50 bani. A. Cehov, Drăguţa, cu un studiu asupra nuvelei de L. Tolstoi, trad. din ruseşte de Dr. I. Duscian. Biblioteca „Lumen" Nr. 86. Preţul: 15 bani. Şahul. Problema nrul 1. de S. Fateiew. Mat după două mişcări. NB. Trăsătura iniţială o are întotdeauna jucătorul cu piesele albe. La rezolvirea problemelor să se noteze, că trăsătura iniţială nu poate fi şah (+). Partidă siciliana. — Jucată la New-York, 1912. — Alb: Whitaker; Negru: lanowski. 1. c3 --- e4 cT- Cj 2. Cg,-f. Cb8 -c„ 3 d3 --- d4 c5Xd4 4. Cf8Xd4 Kr- 5. ca --- c4 Ff„- -gr 6. Fc, - e3 Cg8 -f. 7. Cb, --- c, 0-0 8. Ff, ~e. d7 d8 9. 0-0 Fc„- -d, 10. fa --- fs Ta„ -c8 11. Dd, ---d. i Dd„ --- as 12. Ta, ---d, Das --- h5 13. h3 --- h3, pentru a trage apoi când Fd, ---g4. Tf» - e8 14. Cd4Xc„. Albul pierde timpul umblând să câştige un pion. Fugarul, pe care se sprijineşte apărarea, este izolat. Acum reiese desavantagiul trăsăturii 13. h. — h.t, fiindcă Alb nu mai poate trage f3 — f4. b,Xc„. Foarte bine! 15 Fe3Xa, c8 —cD. Fugarul alb trebuie să se retragă. 16 Fa, — b8 Tcs — b„ 17. Fb„-a.-, Dhj-ln 18. Fe3 — d„ Cffl—hj 19. Cc3 — bj. Trăsăturile Dda- f., Dlj4Xf2 + etc. sunt imposibile, fiindcă Negru atacând cu Turnul şi mutând Fd, — c„, ar câştigă Fugarul alb. Alb nu ar puteâ mută b, —b4, pentrucă ar urmă Fg,Xc3. Tb8Xb3 20. c4Xbf, Fg, —d4 + 21. Ff, — f3. Fd,Xh3 22. Fa3 —c3. Prea târziu. FhaXg.j 23. Rg.Xg, Chs — f4+ 24. Dd..Xf4 Dh4Xf4 şi câştigă. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro Biblioteca scpiitopilop dela, noi apare sub auspiciiîe „flsociaţlunii pentru literatura română şi cultura poporului român* sub îngrijirea d-lui Oct. C. Tâslâuanu. ' A apărut al doilea volum: Schiţe şi povestiri de & Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru. > oane X,200.000. ===== Glro-Conto la „ALBINA". ■" -r-" — Postsparkassa ung. 29.349. ' — 00 00 „Banca generală de asigurare" societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben este prima bancă de asigurare românească, înfiinţată de Institutele financiare (băncile) romăne - —din Transilvani, şl Ungaria. ■ ■ --- == Prezidentul direcţiimei: Parteniu Cosma, directorul executiv al «Albinei* şi prezidentul «Solidarităţii*. Rnnra rronorală rta aeimiraro» face tot felul de agrari, special asigurări „DdlILd feliei ala Uc doliul ale contra focului şi asigurări asupra vieţii în cele mai favorabile combinaţiuni. --—-----=—-v..; ■, ■ —------------: .. ■ - Asj|urările se pot face prin oricare bancă româuoaseă, precum şi Ia agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi iuformaţiuni se dau gratis şi imediat. Persoanele cunoscute ca aevizitori buni şi cn legături pot ii primite oricând in serviciul societăţii. ,.Banca generată de asigurare" dă informaţisni gratuite în orice afaceri de asigurare fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ea sau la altă societate de asigurare. -4 a_ a o 03 03 ——------ cu încredere la: Centrala Iacii parale da aspre *“îLi?3SS*“» ori la agenturile ei principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad (Jozseff6herczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro