S8F* Ediţie de lux, eafăru! ■■■■■■■■ ■■■«dna ■■■■■■ ■ saaa ■ ■■ ■ ■ ■ v av IVIIBB ■■■■■■■■ Revistă pentru literatură, 0 0 artă şi ştiinţă 0 0 Apare de douăori pe lună ■ Redactor: Oct. G. tăslăuanu An. XII. Ar. 5. ■■■■■■■ ■■■■■■ ■■■■■ ■ ■ ■ ■■ ■ ■■■ ■ ■■■■ ■■■■■■ ■■■■■■■ ■■■■■■■■ Ion Borgovan . Maria Cunjan Veniamin Negru Z. Bârsan . . Victor Sianciu 1. Agârbiceanu A. C. ... s: :s Cuprinsul: ■■ ■■ Oimltrle Dinicu. Cântec (poezie). Carmen vulgare. Tristia (poezie). Legenda funigeilor. Arhanghelii (roman). Pagini streine. Ed. Harau-court: Cântecul funebru. Maria Cunţan T. Codru . V. Stanciu . Pro memoria (poezie). Concertul Lucia Cosma. Bpre al şaselea continent: Expedifiunea căpitanului Scott. Expedifiunea căpitanului Roald Amundsen. Cronici: N. 1.: Teatrul modern: „Ziua din urmă“. Adrian Corbul: Scrisoare din Franţa, însemnări: O aniversare. Danii) P. Barcianu. Dr. Ion Borcia. Concertele de iarnă din Bucureşti. La frontiera româno-bulgară. — Poşta redacfiei. —■ Şahul. , Tlustraţiuni: Dimitrie' Dinicu, violinist şi conducătorul „Orchestrei Ministerului instrucţiei" din Bucureşti. 2 vederi la frontiera româno-bulgară. Domnişoara Ana Voileanu. Doamna Lucia Cosma. I Sibliu, 1 tiîartic v. 1913 ■SSHdififUBIBIiĂ Preţul' unui număr: 1 cor. 20 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Dulcă, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Cbendl, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otllia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimlu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Parago-Fatma, Em. Gftrleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Octavlan Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. loslf, 1. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. I. Matelu, Octav Minar, Cornelia Moldovaa, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Clnclnat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotlci, M. Sadoveanu, C. Sandu-AIdea, M. Săutescu, M. Siralonescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanclu, Caton Theodorlan, D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: 1 an Ediţia de lux în Austro-Ungaria: 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. RedamaţiUt sunt a se face in curs de 14 sile după apariţia fieeărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se cor trimite 20 bani in mărci poştale. . Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Jjj Adm. ret?. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). ^sasasHsaHHsasHSHsasEsasasasasasrasasHsasasasasasasaErasasasasasasHi t. u a tn o a o u o tî> Prin Librăria W. Krafft, în Sibiiu se pot c omandâ: Cristescu, FI. şi I. G. Bratu., Metodica Pâcătian, T. V., Cartea de aur sau învăţământului primar. Cor. 6.---. luptele politice-nationale ale Romă- Constantinescu, E., Problema în¬ nilor de sub coroana ungară, 6 voi. văţământului secundar în Franţa. â Cor. 10.---. Cor. 3.---. Vreo câteva exemplare din „Cartea de aur“ O Cos te seu, Gh. N., Metodica istoriei voi. I---V laolaltă cu preţul redus la o şi Geografiei. Cor. 7.---. Cor. 30.---. sO Lupu-Antonescu, A., Metodica lira- Şuiutiu, I. St., Din Memoriul, partea bii româneşti. Cor. 5.---. VI. Cor. 1.50. Ghibu, Dr. 0., Anuar pedagogic (1913). --- Din Memoriul, adaus la partea Vl. o Cor. 2.50. Cor. 1.50. Comenius, I. A., Didactica magna, Onitiu, V. Din cele trecute vremi. In- f6 tradusă şi insoţ. de o precuvântare semnări despre începuturile graiului, şi o introducere de P. Gârboviceanu. culturii şi literaturii neamului romă- Cor. 3.---. nesc. Cor. 2.---. O Cri şan, I.,, A magyar beszeigetes a B ari ţiu, Gh., Studii şl articole cu o (O nemmagyar tannyelvti nepiskolâk I., prefaţă de Dr. 1. Lupaş. Cor. 1.50. II. es III. osztâly szămâra. Manual Enescu, I., Cooperativelesăt. Cor. 1.50. ^4* pentru învăţători. Cor. 1.40. Moldovan, S. şi N. Togan, Dicţio¬ (/> Rădulescu-Motru, C., Elemente de narul numirilor de localităţi cu po- Metafizică. Principalele probleme «W porajiune românească din Ungaria. ale filozofiei contimporane pe înţelesul Cor. 5.---. tuturor. Cor. 4.---. Noul Ster ian, Dr. E., Cum putem mări Coranul, trad. de Dr. S. 0. Isopescul. cantitatea de vieaţa şi paradoxele P Cor. 10.---. - longevităţii. Cor. 1.50. P n Pârvan, V., Contribuţii epigrafice la Nou! R o set ti, R. D., Prin pravos¬ o istoria creştinismului daco-roman. lavnica Rusie, note de călătorie. Cor. 3.50. Cor. 2.---. Elefterescu.E., Cartea Neamului (1913). Nou! Dumbrava, B., Pandurul, roman. Cor. 2.---. Cor.' 3.---. Expedtarea se face mai uşor trimlţându-so banii înainte, adăngăndu-se la preţul cărţii încă www.dacQFomanica.ro Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită Dimitrie Dinicu. O uşe deschisă şi un val de fum şi de aer cald în cafenea; ochi ce ne privesc o clipă indiferent şi apoi dispar sub pleoape; o masă liberă cu două scaune îmbie, ca o mamă cu două fete slabe şi nemăritate. Urcăm scara ce duce Ia rândul de sus; într’un colţ, ascuns de un cuier plin cu haine, două canapele roşii şi o măsuţă, ca două fete frumoase cu o guvernantă discretă şi binevoitoare, ne atrag. — Un ceai cu lapte!... — Fără!... — Aici e bine şi prielnic să vă întreb şi să vă aud. După câte se ştiu, sunteţi fiul renumitului naist Anghel Dinicu, acel lăutar admirat de toţi câţi l-au auzit, pentru talentul său de executant în dulcele instrument care, vai, piere: naiul. — Da. Tatăl meu a avut opt copii; eram aşa de mulţi şi aşa de săraci... Eu m’am născut în Bucureşti, la 13 Iunie 1868. De copil, tare îmi plăceâ muzica şi multă neplăcere îi făceâ tatei treaba asta. Uite, ţin minte: eram de vreo opt ani; locuiam prin Tei. Hoinăream pe o uliţă, când deodată auzii cântând într’o cârciumă. M’am oprit şi apoi am intrat înăuntru. Taraful ţiganilor eră bun şi mare; dar lipsiâ violoncelistul. Am pus cu mândrie mâna pe arcuş şi am început să cânt cu vervă. Când eram mai grozav, uşa se deschise şi tata intră în cârciumă; m’a văzut si atât mi-a trebuit... Mă luă de urechi, mă duse acasă şi mi-a tras o sfântă de bătaie... Şi Dimitrie Dinicu zâmbi; amintirea îl lăsă cu privirile ţintuite într’ale mele şi cu un surâs pe buze. - Aş putea şti câteva date din cariera D-voastră ? - Am urmat clasa de violoncel a profesorului Dumitrescu dela conservatorul din Bucureşti şi am luat premiul întâi. Apoi, am plecat la Viena, unde am trăit cu o bursă dată de conservatorul din acest oraş. în } clasa de violoncel a lui Helmesberger mi s’a dat premiul întâi, iar în clasa de teorie a Iui Fuchs mi s’a oferit medalia de aur. Societatea muzicală „G. v. F.“ mi-a dat în 1889 marea medalie de argint; par’că văd sărbătoarea cea mare pentru mine: sala de recepţie luminoasă, raze de soare, lume, fete, flori, voie bună, entuziasm... Aşa frumos... Am isprăvit cursurile în 1889 şi m’am întors la Bucureşti. Timp de un an, am dus o vieată... Dam lecţii de violoncel si câ-♦ » » ştigam 40 lei pe lună. Ce mai vremuri... Dinicu tăcu şi îşi trecu o mână pe frunte. O umbră îi acoperi ochii; un moment numai şi îşi reluă firul vorbirei. - Am cântat însă la Palat; M. S. Regele a binevoit să-mi dea o bursă pentru Viena. M’am reîntors în oraşul muzicei şi doi ani am retrăit acolo, poate, cei mai frumoşi ani din vieaţa mea. Impresarul Guthmann mă angajă şi am cântat în concerte alături de Adelina Patti, de Bărbi... Când m’am înapoiat în capitala noastră, d-l Take Ionescu, pe atunci ministru de instrucţie, mă numi inspector general de muzică al şcoalelor secundare. Puţină vreme am funcţionat cu acest titlu. în 1892 mi s’a creat la conservator catedra de violoncel, pe care o dirijez şi acum; iar mai târziu, catedra de muzică de cameră. 1 www.dacQFomanica.ro 146 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. în anul 1904, un comitet de muzicanţi iii— strumentalişti, în numele a 50 de executanţi, m’a rugat să primesc direcţia „societăţii filarmonice române"; peste un an, aceasta deveni „orchestra ministerului istrucţiei publice", subvenţionată de stat cu 70.000 de lei anual. De şapte ani o conduc. Am înţeles că, fără o „popularizare" a preţurilor, nu toată lumea va fi în stare să guste muzică bună; de aceea am ieftinit intrarea la concertele simfonice până la suma de 1 leu, de unde, înainte vreme, minimul loc costa 3 lei. Efectul a fost frumos şi general, de atunci concertele româneşti au fost tot- f deauna frecventate, iar teatrele celelalte urmând pilda, au popularizat şi ele preţurile spectacolelor. Am dat însemnătate muzicei clasice, căci nu se poate făptui o educaţie artistică fără cultul » clasicismului; Beetho-ven, Bach, Haydn, Mo-zart au avut locul de cinste în programele concertelor simfonice. Acest lucru însă nu m’a împiedecat să dau importanţa cuvenită şi romanticilor, mai ales genialilor Wagner, Schumann şi Berlioz şi apoi compozitorilor Mendelssohn, Brahms, Cesar Fran... Şi alături de muzica romantică, aceea modernă, mai viguroasă Ia francezi — pe când cea clasică e mai mult germană — muzica celor mai mari autori contimporani: Massenet, Saint-Saens, Debussy, D’lndy, FaurS şi muzica rusească, atât de tânără şi de pitorească, desvoltată pe baza cântecului popular. Am angajat conducători de orchestră iluştrii; la noi au dirijat rând pe rând- Mas-cagni, Lassalle, Ysaye, Weingartner, Enescu. Nădăjduesc ca în curând să aduc şi pe Ni-kisch, celebrul maestru din Leipzig. La rampa Ateneului, au apărut executanţi renumiţi, dintre cari amintesc numai pe violoniştii: Ysaye, Enescu, Thibaud; pianiştii: Pugno, Tereza Carenno şi cântăreţii: Van Dyk, Na-dina van Brandt... în sfârşit, am căutat să dau tot sprijinul orchestrei si al meu y muzicei noastre româneşti, „în faşe", cum se exprimă Enescu. Muzica acestui sef al y simfoniei româneşti,cel dintâi, care a dat cântecului nostru o formă superioară: simfonia, compoziţiile tinerilor noştri autori: Ottescu, Andreescu, Cremer, au fost auzite şi aplaudate la concertele simfonice; în curând si audiţia > * unor bucăţi de Cuclin i si Alexandrescu. > lată-mi, în scurt, programul pe care am căutat să mi-1 fac si să-l » urmez: întâi de toate asigurarea traiului pentru executanţii din orchestră şi apoi popularizarea preţurilor, muzică serioasă la temelia căreia stă aceea clasică, pentru muzicalii „aristocraţi" - pe cât se poate — concerte extraordinare cu artişti mari şi toate silinţele pentru muzica românească. Bazat pe principiul, că numai atât timp, cât avem măcar o orchestră stabilă si socie- > tăţi corale bine conduse, dacă nu şi o operă naţională, cântecul înăscut într’un popor poate înflori, am luptat şi lupt pentru înfăptuirea acestei idei. Trebuie să spun, că un mare merit îl are distinsul nostru maestru de coruri: Kiriac, care cu societatea corală „Carmen" a însemnat pasul hotărîtor al muzicei populare româneşti. Şi fiindcă e vorba de muzica populară... Dimitrie Dinicu, violinist şi conducătorul „Orchestrei Ministerului instrucţiei" din Bucureşti. www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 147 — Tocmai. Maestrul Enescu crede, că muzica noastră e un amestec de muzică rusească, arabă şi ungară, posedând însă şi o „atmosferă" proprie românească. Noi, Românii, avem credinţele şi obiceiurile noastre, o limbă, un port deosebit, o poezie populară anumită. Cu un cuvânt manifestările noastre etnice sunt vădite; fiindcă, fatal, trebuie să avem deci şi „cântecul nostru", împărtăşiţi şi D-voastră părerea maestrului Enescu, care nu pare a susţine existenţa logică a unei muzici româneşti, bine caracterizate? — în parte. Fireşte, sunt influenţe străine în muzica noastră, dar nu mai mult. Caracterul muzicei noastre există; i se simte lămurit expresiunea în muzica din Ardeal şi mai ales în partea sud-vestică a acestui pământ românesc. Compozitorii, cari i l-au găsit şi l-au stabilit sunt; rostesc numai două, trei nume: Dima, Vidu, Brediceanu — acesta din urmă numai în unele din compoziţiile sale. Dar nu a răsărit încă acel artist, care să dea o formă superioară acestei muzici ardelene, caracteristic românescă. Compoziţiile Iui Enescu se resimt de influenţele străine, pe cari însuş le accentuiază, dar acest mare artist al nostru şi mare prieten al meu, a superiorizat muzica noastră din ţară şi în special aceasta românească a „Capitalei" şi nu pe aceea pură din Ardeal. Şi în treacăt să spun ceva: în Ardeal e o cultură muzicală populară superioară celei din ţara românească. Noi nu avem „reuniunile" muzicale din oraşele ardelene, decât în Bucureşti şi în vreo două, trei oraşe mari, unde există societăţi corale bine organizate. Noi nu avem coruri de ţărani; unde găseşti la noi ţărani, cari să descifreze note şi să cânte cu partitura dinainte?... Am toată încrederea, că viitorul, poate şi prezentul, ne va aduce pe acel mare om de artă, care va făptui îndoita muncă de analiză şi sinteză şi de exteriorizare cultă a acestui travaliu, cu alte cuvinte va crea „marea" muzică românească. Ol... dar m’am întins la vorbă... — Spre mulţumirea sufletească a acelora, cari vor şti acest adevăr rostit de o autoritate muzicală: că avem un cântec românesc, al nostru! Dimitrie Dinicu se sculă în picioare; am făcut şi eu ca dânsul; chemarăm ţalul, am plătit, ne-am îmbrăcat paltoanele şi cobo-rîrăni încet scara cafenelei. Am trecut printre mese, eşirăm în stradă, frig... Am ridicat amândoi gulerele la paltoane, ne-am strâns mâinile şi o luărăm, unul într’o parte, altul în cealaltă. Ion Borgovan. Cântec. Sunt copil fără noroc Jalea nu-mi ştiu spune, Şi-adorm seara lângă foc Fără rugăciune. Dimineaţa-mi dau soroc Gândul şi durerea, Sunt copil fără noroc Nu ştiu mângâierea. Prin fereasta casii ’mi bat Razele de lună... Mama care m’a lăptat Nu-mi e mamă bună, Şi cea care m’a purtat Două luni cu sine, E departe-acum de sat Poate... nu mai vine. 1=3 Am ortac un dor pribeag Inima mi-o frânge — N’are cum să iese ’n prag N’are cum se stânge. N’am iubire să-l împac A săcat izvorul... Voi muri copil sărac Nădusindu-mi dorul. > Maria Cunţan. 1* www.dacQFomanica.ro 148 LuceakIkuL Niul 5, 1918. Carmen vulgare. Ce mai chiote, ce mai urlete! Se cutremura curtea sfatului. Unii se trânteau pe jos, alţii înjurau în gura mare. Toţi erau beţi. Numai Ion sta într’un colţ, treaz, zâmbind pe sub mustaţă. Pe el l-au strigat a treia-oară. Pe el nu-1 mai ia nici dracul. El n’o să mănânce pita ’mpăratului. Şi cu toate astea, poate că... Neamţul... Te pui cu neamţul... Aşi, prostii! Om însurat!... Dacă nu l-au luat până acum?!... Când a intrat în sală n’aveâ nici o teamă. Aşteptă numai să-l aşeze la măsură şi să-şi caute de treabă. Om însurat!... Dar ce să vezi?! Abia a scăpat de sub mâna căprarului care, strigându-i înălţimea: 168, i-a făcut vânt înspre comisie c’un pumn în ceafă, şi... l-a luat doctorul în primire. L-a sucit, l-a, învârtit, l-a muştruluit la dreapta, la stânga, l-a oprit apoi în loc, i-a întors pleoapele pe dos şi fără multă vorbă, bătându-1 pe umeri, i-a strigat în urechi ca un... ca un... tâlhar: t a u g 1 i c h! Lui Ion i s'a părut mai întâi că-i glumă: „Domnule doftor a... am aci la inimă ceva" ... Zâmbiâ. „Unde?... Aci?" l-a pipăit stomacul. „Las’ că-ţi trece ’n cătănie!" Şi a prins pe altul în horă. Ce s’a întâmplat dup’aceea, nu mai ştie nici el. L-or fi scris în nişte protocoale, l-or fi întrebat ce meserie are, cum îl chiaină, i-or fi ajutat pe după cap să iese mai de vreme din sală. Nu mai ştie, fiindcă nu s’a trezit decât după jurământ. — Aşa să-mi ajute Dumnezeu! — şi c’o hârtiuţă în mână, cartea de chemare, a pornit prostit spre stradă. Aci, vântul de primăvară, l-a mai desmetecit. S’a uitat la hârtiuţă. I s’a făcut negru dinaintea ochilor. A trântit-o la pământ, a călcat-o în picioare, s’a răzimat de-un stâlp de telegraf şi... taurii rag cum rag, dar el!... S’a pus apoi pe fugă ca un nebun, cu pălăria ’n dinţi. Şi fugi şi fugi, până... acasă. Căsuţa lui, a lor, era tocmai la marginea oraşului, aproape de ţigănie. Căsuţa veche, plecată puţin la o parte. Aşa a moştenit-o din părinţi, toţi zidari ca şi el. Veta îl aştepta în pragul tinzii. Bănuia ea ce bănuia. Când l-a văzut intrând pe portiţă, ca un iureş, s’a îngălbinit. în Ioc să-i fugă înainte, s’a retras în casă tremurând. „Unde-i tesla?" Ştiâ Veta ce-o aşteaptă. A bolborosit ceva. „Unde-i tesla să te...“ Pliosc!... Abia de sub masă a putut să-i răspundă biata femeie. „în şură, chire-a-l dracului, hai şi mă taie!" Şi plângi. „Unde?" A prins-o de cosiţe, a scos-o de sub masă şi, repetându-i mereu întrebarea, i-a cărat: unu-una, doi-două, şi aşa mai departe, pumni şi palme. Genul masculin, ca de obiceiu, vorbiâ gros şi îndesat. Femeninele se succedau cu glas subţire şi tăios. „Unde-i?" ’ Dar nu mai eră să-i răspundă. Cu toată cascada de note profunde cari o loveau, Veta a reuşit să se strecoare în cealaltă odaie, de cătră stradă. S’a încuiat acolo. Urlă: „De te-ar duce, chire-a-l dracului, de te-ar duce să nu te mai văz, să te ducă învârtit să nu mai auz de tine niciodată. Tâlhariule, tâl-hăroiule, hoţule!... Mi-ai mâncat vieaţa. Tâlhariule!... Hiiii!... Săriţi că mă omoară!"... Ţipetele Vetii ar fi răsculat, fără îndoială, vecinătatea, dacă ele n’ar fi fost obişnuite, ca cântecul de rândunele dimineţile, ca suie-râtul fabricilor, dimineaţa, la amiazi şi seara. Ion s’a aşezat în păcel cu mânile sub cap. Se mai uşurase. Răsuflă greu, cum răsuflă bestiile supărate. „Chîîî!"... Şi s’a făcut apoi, într’un târziu, tăcere. Veta va fi adurmit în dureri si ’n lacrimi. El a rămas întins în păcel. Multă vreme a stat, aşa, prost. Tocmai la vreun ceas dacă a simţit că-i vorbeşte ceva la capul pieptului. 1 se făcuse foame. Atunci numai a început să se gândească: Adecă, mă!... S’a sculat repede şi a bătut în masă. „Dă-mi să mâne!" www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 149 Aveâ şi rugăminte în glas? Ori i s’a părut Vetii ? „Dă-mi să mâne!" Obrajii Vetii, când s’a arătat în tindă, erau roşii-vineţii. Părul? Lână. „Să-ţi dau să rnânci!“ Plângea Veta şi acum. Suspinând i-a pus pe masă mămăligă şi brânză. A dat să plece. „Un’ te duci? — Un’ e să mă duc? In groapă. Ori un’ e să mă duc? — Stăi aci şi pune rachiu’ pe masă, nu mă!... — Care rachiu? — Care rachiu! — L-ai beut azi dimineaţă. — Adecă, l-ai beut tu. — O, chire-ar!... — Lasă-lasă... Du-te şi adă altu’. — L’o beu-beut, şi-a zis Ion dupăce a eşit Veta, da’... de ce n’ar bea şi ea... săraca?" Săraca! Cât a fost dusă, s’a gândit. „Mă, al dracului neamţu’, mă! M’o ştem- pălit, mă!... Hăi-hăi-hâi!___Şi-am cârpit-o şi eu pe asta. Păi... păi, nu-s eu ghinărar în casa mea? Ăi!...“ Sticluţa, până să încurce limbile, le descurcă. Abia a scos-o Veta din mânecă, abia a pus-o pe masă şi... cu glas deschis: „Ce-ai fi zis, tu Veto, să nu mă fi luat? — N’aşi fi zis nimic. Ba, aş fi zis că rău o făcut că nu te-o luat... — Hm! — Că nu m’o scăpat de tine. — Şi aşa te-o scăpat! — M’o scăpat!" Veta s’a aşezat pe-un scăunel aproape de pragul tinzii. Prevedere!... îşi ştergea nasul şi ochii cu mâneca iii. Iar a început să plângă. Acum lin şi dela inimă, că, zău, nu eră de glumă cu Ion. Bătaie, nebătaie, dar’... oricum!... Cam aşa se gândiâ şi el. înfulicâ bucăţi mari de mămăligă, se ’nţelege, dupăce le aducea în politicos contact cu brânza, în-fulica şi se gândea: Hm!... „Ia-1 de-aci, tu!" I-a turnat şi Vetii un păhar de rachiu. „Nu beau că eu am beut azi dimineaţă. — Nu te face cătră dracu’, tu muiere, ia-1 de-aici!“ Si a beut Veta. Ce eră să facă? A beut ) şi... s’a dat oarecum mai aproape cu scăunelul. „Da’, acum că m’o luat, ce zici? — Ce să zic, dacă mă baţi? — Te bat! Par’că nu te-am mai bătut? Nu-mi eşti tu muierea mea? — Ba-s muierea ta, da’ nu-s... lasă-mă ’n pace." Ion şi-a ridicat... privirile asupra ei. I-a turnat încă un păhar. „Ia-1 de-aci! — Nu beau, c’am-c’am... c’am mai beut. — Tu, muiere!..." Şi l-a beut Veta şi pe ăsta. Şi s’a mai apropiat o lecuţă. S’a început apoi vorba în toată legea: Ce se va alege din povestea cu purcelul, ce-o să fie la iarnă fără el, cum va fi în cătănie, unde-I vor duce? „Tu, Veto, tot o făcut bine puia noastră, c’o murit. — Bine, săraca, că să hodineşte-acolo. — De hodinit, ca de hodinit, da’... ce te făceai cu ea?" Cu fiecare păhărel de rachiu Veta se apropia tot mai mult de masă. Cu fiecare păhărel ochii lui Ion se tulburau mai mult. „Ce-o fi, o fi, tu muiere! Dacă m’o băgat în cătane, băgatu-s şi n’am ce să-i mai fac. Da’ tu să nu crezi c’ai scăpat de cătănie. Auzi?... Dela margi... Râzi, râzi!..." Nu râdea Veta. Aveâ numai un zâmbet uşor pe buze. S’a sculat de pe scăunel şi * şi-a turnat ea de astădată în păhar. „Să fii sănătos, Ioane! De pe partea aia..." Dar ce dracu? A beut el prea mult, ori?... Hm. „Tu, Veto, hai aici! — Ba, că mă baţi." în hărţuiala lor i se rupseseră copciile dela grumazii iii. „Te bat?... Tu Veto?... Te bat?!" Râdeau grumazii Vetii cu pielea lor arămie. „Te bat?!" A prins-o de mână, a smâncit-o şi a aşezat-o lângă el. A oftat Ion din baierile inimii. „A dracului muierea, mă. Câne. — Câne, câne, că rabdă toate." Şi a oftat şi Veta. www.dacQFomanica.ro 150 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. în inima lui Ion s’a mişcat ceva. Ceva dureros şi plăcut. Nu ştia nici el ce e. Aşa ceva ce poate să aibă asemănare cu copilul care se mişcă în pântecele sfânt al maicii lui. Ceva aprins. Dar numai o clipă, căci repede s’a împrăştiat acel ceva. Ion s’a întors spre Veta, şi-a micit ochii şi a privit-o lung, cu răutate. Fără să vrea a întins braţul şi a cuprins-o pe după mijloc. Fraged mijloc, ca în vremurile bune de fetie! A mai privit-o odată: „Tu Veto, cumu-i aia?...“ îi tremură glasul. „Care? — Care! Aia... Neam... — Aiâa!...“ Şi s’a desfăcut Veta uşor de el. Şi şi-a dres Veta glasul. A tuşit şi el în palmă: Neamtule, mă ei, mă duci Tocma’n graniţă la Turci, Să-ţi port caii de căpestre, Să duc doru’ la neveste. Frumos cântă Veta! Subţire şi pe nas. EI mormăiâ după ea, gros şi tot pe nas. Când au isprăvit, Ion a repetat rândurile din urmă, Ie-a repetat spunându-le mai mult, spunân-du-i-le Vetii. Să-ţi port caii de căpestre, Să duc doru’ la neveste. Scrâşniâ din dinţi. A împins-o dealungul pe păcel, i-a prins obrazul în palma stângă, i l-a mototolit în ea şi aşa i le-a spus. I-a dat apoi cu degetul arătător dela dreapta o frişcă sdravănă peste nas, să-i răsară lacră-mile în ochi, să nu vadă că... că şi lui i-au răsărit. Veniamin Negru. Tristia. Cum s’a ’ntunecat de-odată Din pământ şi până ’n stele... Cum s’a desfăcut pe vânturi Salba gândurilor mele! Din atât potop de floare N’a rămas decât un fir Şi când fu mai cătră seară Mi l-ai dat... un trandafir! M’ai gătit cu el şi singur Am plecat în lume iarăş... Câte nu i-am spus pe cale întristatului tovarăş: — „Trandafire... trandafire Fii cuminte, frăţioare, ‘ Când s’o face ziuă, mâine, Am să mi te scald în soare!" Toată ziua, toată noaptea Legănatu-l-am în vise... Dar a doua zi sărmanul De urît se prăpădise. Şi când deschisei fereastra Razelor îndepărtate Lumea s’a umplut întreagă De miros de flori uscate... Z. Bârsan. Mi-am durat o primăvară Dintr’o rază; nebunie!... Din adânc de suflet mare Ţi-am adus podoabe ţie... Te ’nveliam în zori de ziuă Numa ’n umbre şi lumine Şi-mi păreai ca o domniţă Rătăcită pe la mine. Inima ţi-am dat-o toată S’o ceteşti ca pe o carte, Ţi-alungai din zare norii Ca să vezi şi tu departe... Şi din gândurile mele Ţi-am făcut, frumoaso, salbă Ca să-mi pari pe zi ce trece Tot mai albă... tot mai albă... www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 151 Legenda funigeilor. De Victor Stanciu. Dacă ’n 20 de toamnă-i Zi frumoasă şi senină, De-un văl alb ca de mireasă Sfârticat, e lumea plină. Fire lungi plutesc în aer, Fire lungi de funigei; Cine ştie să ne spue Fiecare fir de ce-i? Funigei! Văluri sfârticate de mireasă sau giulgiuri de mort rupte şi împărţite vânturilor! Câte neveste nu-si sfârtică asa de des t » pachiolul ce şi l-au ţesut din visurile de mireasă, sfărîmate îndată ce au trecut pragul tainei a sasea! Câte nu trebuie să vadă, că vara dorită în visurile de mireasă, cade în zodia recelui Brumărel, când merele pârguesc ca să fie culese şi frunzele se usucă şi pălesc în lipsă de soare şi căldură. De ce nu s’ar putea ca funigeii poleiţi de razele'soa-relui să fie întruchipaţi din aceste visuri sfărîmate?... Sau,... câţi morţi are lumea? Morţi de aceia, cari nu au încă pe faţă giulgiul mormântului fiind încă neîngropaţi. Morţi cari au avut o sorioară în gândurile lor. Morţi a căror sorioară a dăruit altuia dragostea, care e un fel de „cămaşă fără de moarte" pentru acei cari o îmbracă. Cum pribegesc aceşti morţi prin lume, de ce nu ar putea tot asa? ’ „S alerge, fără de noroc Fir după fir, tot tortul Pân’ vor găsi in care loc Neîngropat slă mortul0. Oricare legendă am primi-o pentru noi să explicăm funigeii, e curios să ştim că de fapt acei cari urzesc funigeii, sunt sau mirese desiluzionate, sau voinici sfăsiati. Aţi privit vreodată mai deaproape firele de funigei? Au aceeaş materie ca şi pânza păianjenului şi de fapt nici nu sunt altă materie decât aceleaşi fire însă cu altă menire. Firele acestea sunt un aparat de sburat fără motor şi fără elice. Păianjenii sunt de mult timp aviatori iscusiţi şi bunele econoame când le lasă câte un loc în colţul casei după oglinzi şi icoane, sprijinesc în mod indirect aviaţiunea... păianjenilor. Adevăraţii aviatori sunt însă păianjenii din higeturi şi lunci, unde neîmpedecaţi de nimeni trăesc toată vara întinzându-şi şi albindu-şi la soare pânza ţăsută cu mult meşteşug şi iscusinţă. Vieaţa lor e atât de variată, încât ar trebui descrisă fiecare varietate separat ca să putem pătrunde în intimităţile vieţii. De astădată ne mulţumim cu câteva cunoştinţe generale. Păianjenii sunt animale răpitoare. Răpitoarele toate trebuie să aibă anumite însuşiri, ca să poată prinde şi ucide prada. Unele animale răpitoare sunt sprintene, aşa încât cu o singură săritură pot prinde prada ce o pândesc; altele sunt foarte tari, aşa încât cu puterea lor subjugă animalele ce le vin în cale; iar altele pot să sboare şi anume să sboare mai iute decât prada; altele, dacă nu au destulă putere să se lupte cu acelea, la a căror carne râvnesc, le-a înzestrat natura cu anumite arme: unora le-a dat veninul care omoară, altora minte să-si poată perfecţiona armele. Dintre toate acestea ce au păianjenii? De sburat nu pot sburâ, sprinteni şi puternici încă nu se pot numi. Aici natura s’a îngrijit în alt mod, tot aşa de invenţios ca să aibă şi păianjenii un mijloc de a-şi câştigă hrana în un fel oarecare. Ei sunt ca rentierii noştri. Stau acasă şi o parte a capitalului ce-1 au îl pun în o întreprindere şi aşteaptă căci câştigul îi vine singur acasă. întreprinderea lor e o ţesătorie. Pânza lor însă e aşa făcută, că ceice se îmbracă cu ea, devin robii ţesătorului. O fabulă ne spune că păianjenul, acuzat de muşte că le stă în cale cu rociul lui, începe să se desvinovăţească spunând, că el niciodată nu s’a dus la cineva acasă să-l omoare cum face bunăoară ursul şi lupul, nici nu iese la drumul mare tocând la moalele capului pe cei ce-i ies în cale şi nici nu face gardă oilor dela stâni, ci stau liniştiţi acasă şi nu atacă, decât pe ceice le calcă nepe- www.dacoromanica.ro 152 LUCEAFĂRUJ Nrul 5, 1913. La frontiera româno-bulgară (vezi Cronica). www.dacQFomanica.ro Nrul 5 1913. LUCEAFĂRUL 153 La frontiera româno-bulgară (vezi Cronica). www.dacQFomanica.ro 154 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. dcpsiţi moşiile. Iar cât e vorbă de moşiile lor încă se deosebesc atât de mult de celelalte bidigănii, cari toate aleg un anumit loc pe pământ şi de muiteori acest loc îl câştigă alungând pe altele. Ei, păianjenii îşi fac moşiile în aer din propria lor putere şi materie; cum vor «lăsă deci nepedepsite gâzele, cari încearcă să le strice moşia? Judecătoria gâzelor a dat dreptate păianjenului, deşi nici aceştia nu sunt tocmai aşa de nevinovaţi. Se vede că muştele nu au avut apărători pricepuţi şi au pierdut procesul şi-I pierd totdeauna când ajung în mreaja păianjenului. Chiar dacă ar purtă cruce pe spate, cum e la păianjenul cruciat, dacă e păianjen odată, e răpitor. Stă în un colţ de odaie ori înaintea unei uşi deschise, pune perdele bolţilor de frunze din o pădure, sau închide trecerea prin un tufiş, o face totdeauna cu gândul de a prinde insectele, cari nebănuitoare se izbesc în pânza lui. Pânza lui e din cea mai fină materie, si o pregăteşte la fel cu vermele de mătase. Partea dinapoi a corpului are la unii păianjeni peste 100 găurele mici, din care iese un suc, care la aer se solidifică. Păianjenul poate ca să stoarcă deodată din toate găurelele sucul sau numai din anumite glandule secreţionare. Astfel firul poate să fie mai gros şi mai subţire. Firele diferitelor găurele le toarce cu ajutorul piciorului de dinapoi împreunându-le într’unul singur. Ce material admirabil e păianjenişul ne putem face o idee, dacă-1 asemănăm cu materialele de cari dispunem noi. Ca să legăm două lemne deolaltă avem lipsă de daltă, de sfredel, şuruburi şi altele; păianjenişul poate fi legat cu o singură atingere a firului de acum format cu unul mai vechiu. Vrea să-l prindă de părete, de plafon, de o ramură, e de ajuns să-l atingă de respectivele obiecte şi să-şi vază de lucru; se rupe în un loc, ca să-l cârpească, nu trebuie să înnoade şi lucrează totdeauna cu spor. Vrea să-şi pregătească o pânză, leagă firul cu un capăt de anumite obiecte: părete sau ramură, iar celalalt capăt îl atârnă de altă parte a păretelui sau de o altă ramură. îndată ce şi-a pus prima traversă, celelalte urmează fără mult năcaz şi-şi ţese o pânză fixată de cele mai muiteori în trei puncte de obiectele din jur. în mijlocul mrejei lui ca în un leagăn, sau în un tub anume pregătit, aşteaptă el până când începe să i se mişte şi să se neliniştească pânza. Când simte cutremurile pânzei lui, iute se îndreaptă înspre locul sguduiturei. Noi oamenii, când simţim un cutremur de pământ, socotim mai întâiu epicentrul sguduiturei sau locul de unde a pornit cutremurul, apoi din compoziţia geologică a locului, facem unele deducţii ce a putut fi cauza cutremurului; toate acestea ne cer multă muncă şi bătaie de cap. Păianjenul, îndată ce simte un cutremur în pânza lui e în curat cu cauza sguduiturei şi se îndreaptă înspre locul unde nefericita gâză a dat cu capul în gardul păianjenului. Corpul păros al gâzei, se încurcă în păianjenişul fin şi numai uriaşii se pot sbate sfărmând legăturile în cari se încurcă câteva secunde. Dar e deajuns dacă păianjenişul o opăceşte un timp oricât de scurt, căci cât ai bate în pălmi, stăpânul rodului e la locul accidentului şi îi dă primul ajutor, înveninând prada ce se sbate înaintea lui. Par’că i s’ar fi tăiat puterile, biata gâză, după înveninare îndată se lasă în voia ţăsătorului, căci veninul acţionează foarte repede. Dar nemilosul stăpân o zăvoreşte şi o ţintueste şi mai mult legându-o cu funiile împletite în 6 ce le poartă totdeauna la el. Trece de câtevaori asupra pradei, îi mai dă odată, de douăori venin şi iute se reîntoarce în casă de unde a plecat, sigur de acum de prada ce i-a venit acasă. Mişcările şi sgu-duirile tot mai slabe ale pradei, ce se sbate cu moartea îl leagănă şi mulţumit cu isprava ce a făcut-o, aşteaptă ivirea unui alt nefericit. Veninul păianjenului, ca şi al şerpilor veninoşi, pe lângă că omoară prada mai ajută şi mistuirea. Sub influinţa veninului părţile interne ale insectei ajunsă în păianjeniş se descompun, se fac moi aşa încât la ospăţul, ce şi-l îndinte păianjenul din pradă nu trebuie să mai mărunţească hrana. Cu câtă plăcere consumă hrana proaspătă, putem să ne facem o părere, dacă privim cum o frământă cu picioarele de dinainte. Stomacul lor e anume întocmit ca să sugă hrana; e provăzut cu câteva (10) pumpe, cu ajutorul cărora absorb tot ce e lichid. Tot ce e de mâncat suge şi nu mai Iasă decât pielea chitinoasă şi vâr- www.dacoromanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 155 loasă de care se scapă în curând, căci desle-gând-o din pânză o aruncă. Cei nevoiaşi ai neamului lor nu pot trăi. Păianjenişul e — dacă am vrea să explicăm în termini omeneşti — o afacere rentabilă. » Oricât de mic ar fi un păianjen, e un mic capitalist; are o cantitate de suc în organele de secreţiune. Păianjenişul între toate împrejurările e mai subţire decât firul ce-l produce vermele de mătase. Fiind foarte subţire se şi întrebuinţează la telescoape, ca să fixeze anumite puncte în telescop. Dacă păianjenul e bine hrănit, poate produce mai mult din această materie decât dacă rabdă foame. Trebuie deci să-şi bată şi el capu, cum îşi învesteşte capitalul ce-l are. Dacă-şi croeşte rociu în un loc în care nu se abate nici un fel de pradă, sărăceşte şi nu mai poate face rost de material pentru ţesut şi falimentul e gata. Iar aceşti ţesători dacă au dat odată faliment, plătesc nesocotinţa de a nu şti învârti capitalul, cu propria lor vieaţă. în casă, în jurul locuinţelor omeneşti, pare că aduce întreprinderea lor mai multe procente, fiind aici cele mai multe insecte, dar e lucru riscat dacă d-na căsii nu are milă pentru aceşti ţesători si le strică locuinţele si le încurcă » y y t firele de pe râzboiu. Dacă mai înainte a fost bine hrănit îşi mai poate face o a doua sau chiar şi o a treia locuinţă, dar falimentul tot se apropie cu paşi repezi. Dacă e destul de invenţios şi-l mai ajută şi împrejurările, îşi caută alt loc, unde nu i se abzice locuinţa fără pic de milă. Furtunile îi nelinişteşte mult. înainte de • > furtuni se întâmplă adesea, că-şi nimicesc singuri locuinţele îşi sfarmă războaiele şi se retrag cu groază în vreun colţ. Unii atri-buesc această stare de nebunie nervozităţii, ce o produce electricitatea în corpurile lor gingaşe. Aceştia cred că şi la ei trebuie să fie generalizată nervozitatea ca boală a timpului în care trăim. Alţii sunt de părerea că firele higroscopice ale păianjenişului simt umezeala, se întind şi bietul ţesător nu mai poate alergă cu uşurinţă pe firele lui. Ghia-rele şi picioarele păroase se prind de fire şi le rupe. De altfel, ca prevestitor de timp, păianjenul e din cele mai vechi timpuri pus între acei, cari nu mint, deşi când e vorba să prezici vremea, uşor te faci de minciună. Ei chiar şi au lipsă de acest simţ prin care prevăd furtunile. înainte de furtuni niciodată nu-şi clădesc locuinţe, cari s’ar putea nimici tot aşa de uşor, căci e ştiut, ei niciodată nu se vor puteâ asigură în contra dezastrelor Ia „Banca generală de asigurare". Vremea o prezice cu cel puţin 6—8 ore mai înainte. Când se retrage în locuinţa lui tubulară şi-şi întoarce partea ulterioară a corpului în o anumită direcţie, putem aşteptă vânt puternic din partea arătată. Cu vânt puternic vine de cele mai multe ori şi furtună. Când ise din tub şi-şi ia o poziţie de atac întinzându-şi picioarele în lături, putem aşteptă iar vreme frumoasă. în timpul încurcăturilor din revoluţia franceză ataşatul francez Quatremere d’Isjonval eră aruncat de cătră Olandezi în temnita » dela Utrecht. Conducătorul armatei revoluţionare franceze Pichegru eră de părerea că în contra tuturor ţărilor poţi luptă numai în contra Olandiei nu se poate, fiindcă această ţară în multe părţi e situată mai în jos decât marea şi oricând poate fi năpădită de potopul de apă al Mării nordice. Voiâ să facă întoarsă a sa cale, când prizonierul dela Utrecht, trimite veşti că păianjenii închisorii lui prevestesc, că peste 10 zile va fi aşa de frig, încât armata revoluţionară nu va trebui să » se teamă de vărsări de ape. Pichegru a aşteptat şi de fapt după 10 zile a putut trece peste podurile naturale, ce le-a întins gerul peste ape. Ataşatul francez a fost adus în triumf la Paris, graţie cunoştinţelor preţioase ce le avea cu păianjenii. Un mare poet a zis că dragostea pândeşte în colţuri de odaie. Păianjenul încă e în astfel de locuri. Să vedem cum stă el cu dragostea? Ne aducem aminte de filozoful umorist al vechei Elade, Demokrit. Fiind întrebat cum de şi-a luat o nevastă aşa de mică, când el e aproape uriaş, a răspuns: „Dintre rele îmi aleg pe cel mai mic". La bieţii păianjeni lumea e întoarsă! Bărbătusul e mai mic > decât cocoana. La unele specii bărbătusul e abia a treia parte cât păianjeniţa. Aşa e de înţeles că la ei bărbatul cerşeşte dragostea. Este un timp în vieaţa fiecărei vietăţi când dragostea e dorită din tot sufletul, când se face totul pentru un dram de dragoste. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. 156 Primăvara de ce se şi topeşte zăpada, dacă nu de călcâiele celor îndrăgostiţi! Păianjenului încă îi sfârâie călcâiele şi umilit şi sfios se apropie de templul adoratei. Dă de câteva ori târcoale cuibului si nu cutează t să se apropie, căci ştie ce-I poate aşteptă. Puţină atenţiune şi lipsă de respect se răsplătesc amar dacă-l împinge păcatul să se apropie de dânsa, când nu e aplicată să primească curtea cavalerilor. Astfel de cavaleri pot să cânte cunoscuta romanţă: „O crudo, crudo, m’ai sfâşiat!" Gingaşa adorată se aruncă Ia piperniciţii îndrăgostiţi şi-i sfâşie în două sau trei bucăţi şi-i aruncă în nisipul pământului. — Câte drame amoroase, câte crime de felul acesta nu se comit între ramurile pădurilor, între firele de iarbă, în colţuri de odaie, unde adoratele păianjeniţe îşi au casa! Dar dragostea este biruitoare şi săgetează şi inima păianjeniţei. Iată că în o bună zi pleacă urechea rugăminţilor şi declaraţiilor svăpăiate. Se întoarce cu capul în o altă parte, lăsând drum liber adoratorului. Cavalerul se poate cunoaşte destul de uşor de femeiuşcă: pe lângă că e mai mic, mai are la gură pe una dintre maxile o punguliţă. Cu paşii lini şi tacticos se apropie de idealul visurilor lui si în loc de un buchet de flori, deşertează conţinutul pnnguIiţei în partea din jos a abdomenului şi se retrage în fugă nebună în un loc ascuns, să nu fie şi el sfâşiat de draga lui. După ce a dezertat cavalerul, păianjeniţa în un fel sau altul îngrijeşte de creşterea puilor. Ouăle şi le depune sau în un în-văliş mătăsos în o parte a pânzei, sau în un tub făcut în pământ ori în părete anume pentru aşezarea ouălor, sau le depune sub frunze, sub petri, dar întotdeauna aşa, ca să fie în apropierea şi sub grija mamei lor. Micii păianjeni, îndată ce văd lumina soarelui, se resfiră în toate părţile şi se duc atât de departe cât de departe îi duc picioarele şi în un loc potrivit, încep să-şi ţeasă şi ei câte un rociu. Ce ar face mulţimea păianjenilor, dacă nu s’ar lăţi pe toată suprafaţa pământului ? Sigur că unul ar luă prada celuilalt. Orân-duiala admirabilă din natură se afirmă şi de astădată, dându-le un mijloc prin care pot să-şi schimbe locul sburând cu un aparat, ce singuri şi-l pot construi. Nu toţi păianjenii au cunoştinţele necesare să-şi facă aparate de sburat. între păianjenii dela noi o specie de câmp şi pădure se distinge ca constructori de aeroplane. Aeroplanele lor se numesc fu n i ge i. în zile frumoase de toamnă e plină câmpia de fire lungi, albe, lăsate în voia boarei ce adie în o parte sau alta. De cele mai multe fire vedem atârnând aviatorul păianjen, care prin acest sbor îşi schimbă locuinţa. Cum fac ei acest aparat? Se prind cu picioarele de o ramură sau un obiect mai înalt şi ridică partea dinapoi a corpului în vânt. Din glandulele secreţio-nare de păianjeniş, împroaşcă o cantitate de suc, care la aer se întăreşte. Se pare, că din aceste glandule împuşcă un fir lung de 2—3 metri. Rupe firul la capătul prins de un obiect, se prinde de el şi să lasă în voia întâmplării. Se întâmplă că ascensiunile de acest fel să nu rcusască, face o a doua sau o a treia încercare; de aceea vedem şi funigei fără aviatori. Cârma e lăsată vântului şi se poate să cadă în apropiere, dar poate să facă drumuri cu mult mai mari de cum ne închipuim. Se spune, că s’au putut vedea funigei pe mare la 50 mile departe de ţărm şi la 140 m. în-nălţime. Călătoresc spre vreun colţ tăinuit de pădure, sau spre un ocean cu ape întinse şi valuri, cine o poate spune? Sunt prea multe vieţi pe lume lăsate în voia întâmplărilor! Cine ştie dacă merge spre rău sau spre bine! Când voesc să întrerupă călătoria se prind cu un fir de funigel şi se lasă în jos fără teamă că vor cădea. Ajunşi în pământul făgăduinţei caută un Ioc potrivit unde vor pauză peste iarnă ca la primăvară să continue vieaţa părinţilor lor din anul trecut. în zilele frumoase şi senine de toamnă, câteodată de primăvară, când plutesc funigei arginţii spre cerul curat şi albastru, nu ştim dacă avem înaintea noastră sfârticatele văluri ale miresei părăsite, sau tortul de mort al cavalerului sfâşiat de draga lui şi ne gândim fiecare la câte un văl de mireasă sfârticat, sau la vreun giulgiu de mort din trecutul sau viitorul apropiat, şi croim din sentimentele noastre poveştile şi legendele altora. www.dacQFomanica.ro ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" rgn3Tft,^Tajrxj\ogbr "TAtrYan&gr-v&rtvjrytki tth htt -gag reCTHr-T’grrKrar-'TgTrerT^ Arhanghelii VIL Notarul Iosif Rodean avea oaspeţi. Ii picară azi dimineaţă pe la nouă. Doi erau logodnicii celor două surori mai mari a Elenuţei, advocaţii Albescu şi Târnăveanu, pe cari Elenuţa nu-i cunoscuse încă. Eugenia şi Octavia se logodiră în Martie, abiâ la câteva săptămâni dupăce se descoperi aurul cel mult dela „Arhanghelii". Candidaţii se anunţară în cete, dar notarul Iosif Rodean pusese de mult ochii pe aceşti doi tineri, la cari, eră într’adevăr de mirat, că decoperise calităţi mari. Elenuţei dela întâia vedere îi fură nesimpatici. Erau doi tineri de duzină, fără nici o expresie deosebită în faţă, în privire, pentru cari nu schimbă nimic faptul că-s blonzi sau că-s bruneţi, doi tineri îmbrăcaţi după moda din urmă, ’a căror cărare era aleasă cu îngrijire. Avem amândoi acelaş zâmbet prevenitor pe buzele cari păreau unse. Advocatul Albescu era înalt, slăbuţ, cu ochii de-un albastru şters, cu celea dintâi semne de chelie. Vorbiâ domol, elegant, apăsă cu multă grije anumite părţi ale frazei. In restimpuri îşi mângâia mustaţa blândă, bine îngrijită. ’ Celalalt, Târnăveanu îi ajungea lui Albescu numai până la umăr, era asemenea blond, mai plin, mai gras, foarte vioiu şi în mişcări, şi în vorbire, îmbrăcat cu aceeaş eleganţă. ’ Când îi zări mai întâi Elenuţa, din Albescu nu văzii decât faţa lui lungureaţâ, cu linii de împietrire şi aceasta i-l făcu deodată nesimpatic; Târnăveanu o respinse pe fată cu nasul lui răsfrânt puţin, care într’adevăr îi da o expresie ciudată întregii feţe, părea că fiinţa lui întreagă se concentrează oarecum în jurul acestui nas resfrânt. Si când priviâ, şi când vorbiâ, şi când mâncă chiar păreâ că nasul acesta e’ la el persoana principală. Nici nu-i trecu Elenuţei prin gând să cerceteze ce impresie făceau aceşti doi surorilor sale. Dacă ar fi băgat de seamă ar fi putut vedeâ, că Eugenia şi Octavia se simţiau fericite Cât ce-i văzu, gândul cel dintâi ce-i veni fu acesta: „iată cum poate un părinte să-şi nenorocească copiii". Dar n’avii vreme să gândească mai departe căci lângă cei doi zări pe-un al treilea necunoscut, care, când îi fu prezentat se înclină înaintea ei cu deosebită graţie. ” I. Agârbiceanu. (Urmare.) „E prea fericit domnul Voicu!" atâta îi rămase în minte Elenuţei din prezentarea lui şi din cuvintele ce-i mai spusese cu multă eleganţă. Erâ aproape să isbucnească în râs de toată înfăţişarea acestui tânăr, care nu erâ deloc urît,’d’ar care ştiind aceasta, zâmbea par’că şi prin urechi; privirile, faţa întreagă îi râdea de bucurie, de căldură lăuntrică, pe care nici decum nu o puteâ ascunde. Dar în clipa următoare îşi zise cu hotărîre: „Pe soarele ăsta l-a comandat tata pentru mine", şi numai decât îi trecu toată pofta de râs. Mai veniră apoi doi advocaţi şi un doctor cu nevestele lor — cunoscuţi vechi ai notarului, cari aproape la fiecare Paşti, a doua zi, veniau în Văleni să vadă „petrecerea sătească", dar cari nutreau zadarnic an de an nădejdea că notarul i-a face părtaşi la „Arhanghelii". ’ Unul dintre ei, Gheorghe Poplăceanu, erâ advocat de legea veche, fără doctorat, un bătrân pufăios şi la faţă şi la mâni, cu barba albă rătezată scurt, cu mustaţa tunsă care, de câteori i se păreâ că spune cineva o glumă, deschideâ o gură largă şi făceâ mereu: „He-he-he! He-he-he-he!" Celalalt, Dr. Petru Stoica, să fi avut la vreo patruzeci de ani, fusese în tinereţe o fire cam romantică, făcuse versuri, şi slăbiciunea lui spre poezie îl împinsese să se însoare c’o fată săracă. Cum însă nu-i prea plăceâ să stee in birou, ci mai mult în birturi şi cafenea, blăstămase pân’ acum de nenumărateori clipa de avânt în care se însurase, sau mai corect, în care promisese căsătoria, li mergeau prost afacerile, erâ încurcat şi pe la bănci, şi începu de câţiva ani să-l’urmărească o idee fixă: Pe el numai băile de aur îl vor mântui. Nici nu slăbiâ, cu toate ocaziunile, să se pună bine pe lângă directorul „Arhanghelilor". Dar Iosif Rodean rărnâneâ mut ca stânca la toate aluziile advocatului. Dintre aceşti trei oaspeţi doctorul Prinţu erâ poate mai amator de frumuseţile naturii şi de priveliştea petrecerii de Paşti din Văleni. Aveâ o păreche de ochelari foarte mari şi grei, cari mereu îi alunecau de pe nas. Se vorbiâ că-i un doctor bun, care se pricepe www.dacQFomanica.ro 158 LUCEAFĂRUL firul 5, 1913. de minune la toate boalele, un om care-şi iubeşte cariera. Eră adevărat că avea clientelă număroasă, dar bani nu făcea, ori apoi care îi adună treceau ca făina prin sită în mânile nevestei sale. Aceasta eră cu vreo cincisprezece ani mai tânără decât el, dar încă de zece ani avea mai multe chilograme decât bărbatul său. Eră o femeie durdulie, roşie, umflată par’câ din cimpoiu, hainele păreâ’câ în toată clipa stau să crape pe ea. Cincisprezece suflete, ascunse toate într’o formă trupească după cum le-a fost rânduit, se bucurau a doua zi de Paşti în casa frumoasă, în camerele încăpătoare ale notarului Rodeau. Adecă ar fi trebuit să se bucure, dar deoparte Elenuţa, de altă parte doamna Marina, notărăşiţa — şi slujnicile nu erau mulţumite. ’ ’ Notărăşiţa trebuiâ să se împartă în zece, Eugenia şi Octavia îşi uitaseră, lângă logodnicii lor, că oaspeţii mai trebuiesc şi serviţi. Doamna Marina avea noroc cu Elenuţa, care abia apucă să iese din casă, să fugă în bucătărie, în pivniţă. Notarul Rodean îi zise odată, şoptindu-i aşa cum puteâ el şcpti, încât se auziâ la doi păşi: ’ ' „Bagă de seamă, o să te afle tinerii nesuferită". Spusese „tinerii", dar Elenuţa înţelesese foarte bine că eră vorba de „'tânărul", de „soarele Voicu", cum şi-l poreclise îndată dela prezentare. înţelesese şi căută cât mai des prilej să lipsească d n casă. Mai simpatic dintre toţi prietinii tatălui său îi eră doctorul Prinţu, şi’ asta numai pentru ochelarii, cari îi lunecau mereu de pe nas, şi pentru faptul, că nu veniâ odată la ei să nu-i zică: „Pagubă că fratele dumnitale nu a îmbrăţişat cariera medicală". . Ii zisese şi astăzi, şi cum Ghiţă eră aproape, fata-l trase de mânecă. ’ - „Auzi, Ghiţă, ce zice domnul doctor. — Ce zice? — Pagubă că nu ţi-ai ales cariera medicală, dragă d-le Rodeau", îi spuse doctorul aplecându-se spre el, căci eră înalt cât o prăjină. „Şi pentruce să fie pagubă, d-le Prinţu? întrebă tânărul. — S’alegeâ un doctor bun din dumneata. — Dar tot aşa poate să iese din mine un inginer bun, după cum sper, zise universitarul. — Asta se ’nţelege, numai cât pentru ome-nime e mai salutară praxa doctoricească decât măsurăturile inginerilor". Tânărul Rodean ştiâ că doctorul Prinţu, deşi mai pe departe’ da târcoale tatălui său să-l primească acţionar la „Arhanghelii". „Dar dacă prin măsurăturile mele voiu descoperi aur nebănuit încă de băieşii din Văleni?" îl întrebă el râzând. ’ „Ho-ho! făcu doctorul, dumneata te faci inginer de păduri şi şosele nu de băi de aur". Advocatul Poplăceanu cum treceâ pe lângă ei auzi numai cuvintele din urmă ale lui Prinţu, dar asta nu-l împiedecă să-şi deschidă gura largă şi să-şi necheze obişnuitul: „He-he-he; he-h’e-he-he!“ ’ Pe Elenuţa o bufni râsul, şi alergă în bucătărie. Bărbaţii gustau mereu din diferite licheu-ruri, îmbucau din şuncă, din ouăle de Paşti, fumau. Cei doi logodnici se hotărau cu mare greutate să părăsească pe fetele notarului, să soarbă şi ei câteun păhărel. Aşteptau ca acelea să-i’îmbie, să-i împingă de spate. Tânărul Voicu păreâ mereu fericit, deşi Elenuţa nu-l învrednici de zece cuvinte. Eră din ceată fericită a oamenilor cari deşi par’ aşa de fini, aşa de transparenţi totuşi sunt obduşi c’o epidermă foarte groasă, şi răbdarea lor pare a nu avea nici o margine. El eră numai candidat de advocat, dar în preajma examenului prin care să obţie libera practică advocaţială. Chiar faptul acesta eră pentru el — în ochii lui - prerogativă: se simţiâ cel mai tânăr dintre toţi, şi numai pentru asta aveâ motive de-o fericire îndelungată. Sorbiâ şi el din păhărele — făcând impresia unei păsări exotice care-şi umezeşte pe-o clipă pliscul, luă o bucăţică, dar numai 0 bucăţică de şuncă! — zâmbiâ tuturor şi eră gata să continue din orice loc o conversaţie purtată de alţii. Pe la unsprezece se puse cepul unui bu-toiu de bere şi doamnele avură întâetate. Dar ele se mulţumiră cu câte un pahar, afară de doctoriţa Prinţu. „Eu sunt amatoare de bere, înzadar râ-deţi. Trei halbe mi-e măsura. — Da, bea trei halbe într’un interval foarte scurt", întări bărbatul său. „E uşor dumniei, zise advocatul Stoica, cu dumneata aproape nu ni se poate teme să 1 se întâmple ceva. — As! făcu scandalizată doctoriţa. De trei pahare? ’ — într’adevăr, trei halbe e o cantitate ne- însemnată, întări iarăş bărbatul. Berea, adause el, stiti cu totii, că conţine foarte puţin alcool’." ’ ’ ’ ’ Aici se auzi iarăş nechezatul advocatului Poplăcean, şi nu se ştie de ce, toţi cei de faţă începură să râdă cu hohote. 'Chiar şi notarul Rodean nu se putu stăpâni. Atunci Elenuţa, care încă eră de faţă, băgă de seamă, că domnul Voicu, nu poate râde. Da, tânărul acesta plin de fericire şi de zâmbet nu puteâ www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 159 râde ca lumea. Pe lângă toate sforţările lui nu putea decât să scoată din partea cea mai superioară a gâtlejului un fel de „me-ke-ke“, ca o capră. Acum nu numai că nu-i eră simpatic, dar îi era scârbă de el. Voi să deschidă uşa să iese iar, dar notarul îi zise: „Unde te duci? Rămâi odată şi tu în casă!“ Ea mai rămase până ce ta’tăl său privi într’altă parte, apoi se strecură pe uşe. Notarul voi să fie prevenitor faţă de candidatul Voicu, pe care logodnicii cei doi îl aduseră la expresa dorinţă a lui Rodean. „Fetiţa mea trebuie să mai ajute mamei sale. Pofteşte cu noi în camera asta", îi zise lui Voicu directorul dela „Arhanghelii". „O, te rog, e foarte bine aici, e foarte bine. Mă rog, tinerii nu-s pretenţioşi! Tinerilor nu le stă bine să fie pretenţioşi", zise el repede c’o voce zaharisită, zâmbind mereu. Notarul îl privi o clipă încruntând din sprânceană; nu-1 înţelesese, dar nu eră omul, care să-l întrebe a douaoară. îl lăsă şi intră în camera vecină, unde pe o masă lungă se aduceau necurmat paharele cu bere spumoasă. Puţină vreme zăboviră aici şi cei doi logodnici, apoi se strecurară pe nesimţite afară, se întâlniră în verandă cu Eugenia şi Octavia şi le propuseră să facă puţină plimbare prin grădină. De când sosiră oaspeţii între bărbaţi, între femei conversaţia se învârtea în jurul ace-luiaş subiect, in jurul „Arhanghelilor", a vâne’i de aur celei noui descoperită de curând. Ca şi când ocna aceasta ar fi fost un uriaş glob de lumină din jurul căruia fluturii nopţii nici cum nu se pot depărta, căci flacăra îi’ atrage cu o putere neţărmurită. iosif Rodean vorbea cu însufleţire, cu ochii aprinşi de ocna asta. Le povesti până ’n amănuntele cele mai neînsemnate metodul său de exploatare, spunea că au să descopere cu siguranţă peste trei-patru săptămâni o vână nouă, care merge paralel cu cea aflată şi la care va ajunge ^prin gangul nou ce-l taie acum în stâncă. înaintează destul de greu, căci piatra e ca cremenea de vâr-toasă, drumul spre aur e încuiat straşnic. Dar pân’acum gangul are trei sute de irtetri, încă zece, cel mult cincisprezece şi vor ajunge. Spunea că trebuie bani, mulţi bani, că lucră cu şaptezeci de băieşi, şi, că la săptămână plăteşte de multeori peste o mie de zloţi. Oaspeţii îl ascultau cu evlavie, ca şi când ar auzi ^o destăinuire sfântă. Privirile lor ardeau. îndată ce rămâneau pe-o clipă singuri începeau să şoptească. Ei erau siguri, că notarul nu le descoperise tot adevărul; advocaţii Poplăcean şi Stoica afirmau că vâna cea nouă e şi descoperită, numai no- tarul nu vrea să le spună, ci dimpotrivă, ca să-i sperie, le vorbiâ de cheltueli enorme. într’un rând Dr. Petru Stoica zise: „Ce mai calea-valea! Eu pentru o acţie dela „Arhanghelii" îmi dau în orice clipă diploma de advocat. — N’ai avea gust rău, zâmbi doctorul Prinţu, numai mi se pare că nu vei ajunge niciodată să-ţi vinzi diploma." Bătrânul Poplăcean necheză, apoi zise: „Pe legea mea, că ştiu băi şi să mâ primească notarul, aş munci în rând cu cei şaptezeci. Eu pot jură, că într’un an toţi lucrătorii aceia vor fi mai bogaţi ca oricare din noi. — Asta poate să fie foarte adevărat", zise în silă doctorul. Ei tăcură trimiţând în gol priviri melancolice. Candidatul Voicu deschise încet uşa, privi înlăuntru, şi-şi retrase repede capul.’ „Pe cinstea mea de n’aş vrea să fiu june", zise Stoica. ’ „Asta o credem foarte bucuros", răspunseră ceilalţi în cor. „M’aş însura cu una dintre domnişoarele Rodean’. ’ — Cât despre asta, prietine, mi se pare că înzadar ai fi burlac, zise doctorul. Notarul îşi alege ginerii pe sprânceană. După un pierde-vară ca tine niciodată nu ş’ar mărită o fată. Lui îi trebuie oameni serioşi, oameni de muncă, cum sunt Albescu şi Târnâveanu. Tu nu te pricepi să înnozi paraua în zece noduri. — Of! făcii Stoica, dar să trăieşti ca ăştia doi, ca ursii ’n vizunie, încă nu-i o plăcere! Câte-un strop de băutură înseninează vieaţa omului. — Bravo! strigă bătrânul, ciocnind cu ceilalţi. Eu de-un păhărel, nu m’aş putea despărţi uşor, adause apoi ştergându-şi mustaţa. Dar pentru o acţie dela ,’,Arhanghelii" aş lăsă să mă joare popa pe sfânta Evanghelie să nu mai gust băutura cât voiu trăi. — Ce să faci! nu e dat la tot omul să fie avut", oftă doctorul potrivindu-şi ochelarii. Se auziră paşii grei ai notarului, în curând intrară şi logodnicii, numai Elenuţa întârzia pe-afara. Candidatul Voicu zâmb’iâ graţios celor două surori, nu păru deloc indispus pentru lipsa Elenuţei, dar notarul când îl văzu iar singur, se mânie, îşi chemă fata, şi, între patru ochi, îi zise: „Nu-mi place cum te porţi. Ce vor gândi oaspeţii despre tine ? — tiândească ce le-or plăcea! Puţin îmi pasă", răspunse fata. ’ „îţi spun eu, că trebuie să-ţi pese". El o luă de mână şi o duse în casă. Complimentarea, apropierea lui Voicu îi făcu im- www.dacoromanica.ro 160 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. presia unui cocoş, care se apropie căzând par’că pe o lăture, cu aripa întinsă. Spre fericirea Elenutei chiar în clipa aceea veni Lăită. ’ ) VIII. în camera în care se încuiase Elenuţa se simţi nenorocită, gândindu-se la ceata aceasta de oaspeţi dintre cari abia doctorul Prinţu îi eră cât de cât simpatic. Totuş îi păru bine că se putuse ascunde aici, unde avea să rămână până la ceasul prânzului. Ah! cât i-ar fi plăcut să nu mai iese de aici ziua întreagă! îşi spuse, câ-i o adevărată nebunie să-ţi strici în chipul acesta sărbătorile, cine i-’a adus pe toţi oamenii aceştia în casa lor? Mai înţelegea prezenţa celor doi logodnici, deşi îi erau tot aşa de străini ca şi ceilalţi, dar Poplăcean şi Stoica şi nevestele lor şi doctoriţa cea cuptuşită cu perini par’că, ce căută la ei să le tulbure sărbătorile învierii? Cum sta cufundată într’un fotei se gândi cu cât vor fi mai fericite fetele popii, clericul Murăşanu, cari pot să se bucure de mângâierea sărbătorilor în liniştea familiei. Şi-atunci deodată îi veni în minte ocna de aur „Arhanghelii". Pricepu îndată, că oaspeţii aceştia n’au venit la ei din prietinie curată, ci atraşi de acel puternic magnet, care eră baia „Arhanghelii". Urî din tot sufletul ocna asta, o urî mai ales pentrucă le adusese în casă şi pe candidatul Voicu. Ce presimţise de când l-a văzut mai întâi, ştia acum c’u siguranţă: pentru ea venise tânărul acesta nesuferit în casa lor. Şi ea nu l-a putut ademeni aici, căci n'o văzuse niciodată, n’o cunoştea; ocna „Arhanghelii" îl târîse aici pe Voicu. Dacă a fi avut înseamnă a te lăsă plictisit de toţi lacomii, a le suferi glumele şi privirile linguşitoare, atunci nu-i fericire a avea o zestre mare. Elenuţa îşi aduse aminte, că în societate, la petreceri, la şcoală chiar eră privită de toţi cu un zâmbet de mulţumire par’că, i se spuneau vorbe măgulitoare, mai mult ca altor fete. Atunci nu pricepuse nimic, dar acum simţiâ, că toată bunăvoinţa ce i-o arătau oamenii izvora din baia „Arhanghelii". Şi cu cât se gândiâ mai mult la vieaţa sa, simţiâ cum „Arhanghelii" o apasă tot mai greu, ca o povară uriaşă. Avu o sensaţie de scârbă, de groază, îi păru pe o clipă că-i legată de ocna asta, că în jurul ei miroase a fosfor şi a .stâncă pătrunsă de umezeală. Domnişoara Elenuţa Rodean chiar în familia lor nu simpatiza decât cu Ghiţă. Pe mamă-sa o iubise în anii copilăriei, pe când Marina se purta încă îmbrăcată româneşte, în portul femeilor din Văleni. Dar de vreo şapte ani de când mamă-sa purtă toalete ca orice cocoană dela oraş, încet-încet se înstrăină de dânsa. ’ Când o văzu mai întâi în noul port îşi aduce aminte cum se speriase, şi, alergând afară începu să plângă. Surorile mai mari însă erau încântate. Băteau în pălmi şi o sărutau. Chiar notarul o privi cu multă satisfacţie. De atunci Elenuţa începu să-şi închidă inima şi înaintea mamei sale şi a surorilor. Numai cu Ghiţă se mângâia. Nu putea suferi larma continuă, daraveriie multe, învălmăşala aceea necurmată, care era la ei acasă.’ De-o vreme încoace surorile ei începură să facă un lux îngrozitor, să meargă în fiecare zi cu trăsura la plimbare în oraş, mai departe, ba se dedaserâ la sportul vânătului şi al călăritului. Costume peste costume se grămădeau în dulapurile din camerele lor. Eugenia şi Octavia umblau, râdeau sgomotoase, părea, că lumea întreagă e a lor. Elenuţa erâ dela fire liniştită şi visătoare, părea chiar aplicată spre melancolie. O irită fericirea sgomotoasă a surorilor şi se simţiâ fericită când trebuiâ să se înapoieze la şcoală. Din an în an se simţiâ tot mai străină acasă. De câteori se înapoiâ află un număr tot mai mare de slugi, de slujnice, feţele necunoscute sporeau mereu în jurul său, odihna şi liniştea se depărtau tot mai tare de^ casa lor. îşi ziceâ de multeori: „l-ar puteâ fi şi tatii destul". Dar notarul erâ mereu după trebi, mereu agitat, vocea lui aspră, puternică răsună prin curtea largă de pe la ceasurile trei din noapte, de îndată ce se des-primăvărâ. Cu Ghiţă simpatizâ chiar pentru faptul, că tânărul vorbiâ totdeauna cu ironie, cu dispreţ chiar de baia „Arhanghelii", de notarul chiar. Ceeace aproape nu mai puteâ suferi erâ faptul, că în casa lor nu auziâ vorbindu-se decât de aur, de „Arhanghelii", de chilo-gramele puse de-oparte, de băieşii, cari mai trebuiesc angajaţi. Eugenia şi Octavia se amestecau în discuţiile ce priveau băieşagul cu uşurinţa aceea uimitoare, cu care vorbeau ’şi de toaletele lor. De multeori Ghiţă ziceâ revoltat: „Să vedeţi numai, o să ne schimbăm cu toţii în statui de aur!" Cum stâ cufundată în fotei domnişoara Rodean auziâ veselia necurmată, care pă-trundeâ din camerile vecine şi ştiâ, că izvorul acestei veselii e aceeaş ocnă afurisită, care par’că nu mai erâ în muntele Corăbiuţa ci se ascunsese la ei în casă. „Ce veselie stu- www.dacoromanica.ro Nrul 5. 1913. LUCEAFĂRUL 161 pidă“ îşi zise ea gândindu-se la deosebirea enormă’ce eră între larma asta şi fericirea ciudată pe care o întrezărise ieri, în ziua întâi de Paşti! Vasile Murăşanu îi trimisese încă Sâmbătă seara volumul’de nuvele pe care-I cumpărase în oraş. Dar sluga lor i-1 dădu doamnei Marina, iar notărăşiţa uită să i-1 arete fetei până ’n ziua de Paşti, după ce veniră dela biserică. Fata luă repede volumul şi fugi în camera ei şi a surorilor, unde Eugenia şi Octavia se priveau încă în oglindă, adnu-rându-şi toaletele. Fără să le privească se aşeză pe divan şi începu să cetească. Surorile, cântând încet, fericite, eşiră îndată. Elenuţa ceti aproape într’u’n răsuflet bucata întâie, apoi obosită, începu să frunzărească prin carte. Vedea bine, că nu-i eră gândul liniştit şi nu prea ştia ce cetise. Cântările dela’ înviere răsunau par’că mereu aproape de dânsa. Desluşiâ prin fumul de tămâie pe preotul Murăşanu, pe clericul Vasile. Cântase frumos şi acum, deşi nu cu farmecul din noaptea înmormântării. Deodată cum frunzărea mereu foile, pe faţa albă, care veniâ îndată după scoarţă, zări un şir scurt scris cu literă măruntă.’ O adiere 'plăcută, ca o mângâiere, simţi că-i atinge obrajii albi şi în suflet simţi cum îi creşte un simţământ nou de bucurie, de curiozitate. Ea ridică volumul şi ceti c’un fel de teamă: „Adevărata fericire e în noi înşine“. Nu eră nici iscălitură nici dat 'lângă acest singur şir, închegat din slove foarte mărunte şi fine. ’ „Adevărata fericire e în noi înşine", repetă Elenuţa. Eră aceasta o dedicaţie neiscălită, eră 'scris şirul acesta peste 'tot de Vasile Murăşanu? Eră o aluzie la poziţia ei de fată avută? Eră o înfruntare din partea clericului, ori o sentinţă ca oricare alta pe care Vasile în vreo clipă de meditare a aruncat-o fără nici o ţintă pe faţa aceea albă? Domnişoara nu-şi putea da seama cum ajunsese şirul acela acolo, întoarse câteva foi să cetească mai departe, dar îi fu peste putinţă. Şirul acela o interesă acum mai mult decât întreg volumul. Ea-1 ceti din nou, şi acum băgă de seamă regularitatea cu care fuseseră aşternute slovele acelea mărunte. Văzu, că scrisul eră proaspăt şi-şi zise deodată c’un fel de revoltă: ’ „E prea mare cutezanţă din partea lui. — Dar e oare cutezanţă ceeace a făcut?" întrebă numai decât un glas dintr’ânsa. Ea se gândi, îşi aduse aminte de toate cuvintele ce le vorbi cu Vasile, de toată înfăţişarea şi purtarea lui şi nu puteâ să afle nimic cutezător într’ânsuf. Dimpotrivă, cum observase şi Ghiţă, eră prea sfiicios, prea retras, stângaciu în toate mişcările, în toate gesturile lui când eră cu dânsa. Dar dacă şirul acesta nu vrea să fie o aluzie la poziţia ei de fată avută, ce vrea să zică? Şi iar se gândi, că poate e o convingere intimă a lui Vasile, pe care o însemnă aci fără de nici un gând ascuns. Ea îşi spuse mai departe, că în seininarii sunt prea chinuiţi tinerii cu filozofări de acestea, cu sentinţe; trăesc din scriptură şi din predici, şi nu-i mirare să aibă totdeauna la îndemână’câte-o maximă. Dar ce se cuprindea în şirul acesta eră un adevăr, care priveşte numai vieaţa preoţească? Cât ce-şi puse întrebarea aceasta Elenuţa simţi din nou, că şirul e scris pentru dânsa. Da,’acum nu se mai putea îndoi. într’o clipă se gândi, că ea are tot ce poate să facă fericirea unei fete, şi totuş nu e fericită, simţi într’o clipă, că adevărul acesta a stat de multă vreme ascuns chiar în sufletul său. Şi deodată simţi o mare prietinie pentru clericul acela sfiicios, ruşinos ca o fată mare, la care privise până acum cu o plăcere copilărească. Iată el îi gâcise gândul! Ceeace vorbise de multeori cu Ghiţă, îngroziţi de cultul aurului, care luă proporţii tot mai înfricoşate în casa lor, iată, că e spus aşa de limpede în cinci cuvinte de clericul Vasile Murăşanu! Nici nu-şi putuse da seama bine până ’ acum pentruce se simţiâ nefericită, pentrucă în sfârşit tot cultul viţelului de aur din familia lor putea s’o ţină departe de ai lor, nu însă s’o facă pe ea nefericită. însă acum înţelegea tot mai bine pentruce se simţiâ nenorocită: sufletul ei eră pustiu. Simţi cu atâta intensitate golul acesta din suflet încât avu un simţământ de nesfârşită milă. pentru sine însaş. Avea şaseprezece ani şi încă nu avusese ’ nici o mare bucurie în vieaţă, nu cunoştea nimic, afară de convorbirile pătimaşe 'despre aur, din taina ce o învăluia din toate părţile. Zilele de internat erau par’că singurele puncte de lumină în vieaţa ei. Vai, cât era de adevărat şirul ce-l tipări pe foaia aceea albă Vasile Murăşanu! Adevărata fericire e în noi înşine! Da, ea simţiâ cât ar puteâ să fie de fericită căci sufletul ei erâ dornic de tot ce e frumos şi curat, simţăminte nenumărate pot încăpeâ în’tr’ânsul! Şi âu să încapă de aici încolo! Da, ea va de-lăturâ piedecile ce i se pun mereu în drumul, care duce spre o ieşire luminoasă. Dacă părinţii ei, surorile sunt îndestulite cu vieaţa asta de necurmate agitări, în care „Arhanghelii" aruncă pe fiecare zi flăcări noui, îi priveşte pe dânşii! Ea, mână în mână cu 2 www.dacQFomanica.ro 162 LUCEAFĂEUL Nrul 5, 1913. Ghiţă, pe care acum îl iubiâ şi mai tare, fiindcă îl înţelegea mai bine, va porni pe un drum nou spre fericire. Care va fi anume drumul acesta nu-şi putea da seama, dar gândindu-se la feric’irea nouă ce o aşteaptă îşi petrecîi într’o visare dulce ziua întâi de Paşti. îi părea, că vieaţa îi deschide nenumărate drumuri, cari duceau printre covoare de flori, îi părea, că un suflu nou pluteşte în aer, pe care ea îl sorbiâ cu lăcomie. Ceti cu uimire volumul de nuvele, simţind în tot cursul zilei întâi de Paşti o adâncă recunoştinţă faţă de clericul Murăşanu, care par’că zăboviâ pe undeva aproape de dânsa, numai cât nu-1 puteâ vedea. In seara zilei întâi adurmise fericită; azi dimineaţă se trezi cu hotărîrea să-şi facă vieaţa tot mai frumoasă. Din visarea aceasta fericită, senină o tulburară, o deşteptară aproape brutal, oaspeţii cari sosiră azi dimineaţă. La început făcu sforţări uriaşe să fie pe voia tatălui său, dar simţi înclată că-i cu neputinţă. Ceeace vedeâ azi în casa lor eră departe ca cerul de pământ de ce visase. Si oamenii, şi vorbele, şi toaletele şi mâncările chiar îi erau nesu’ferite. Sufletul ei se doriâîn mari înălţimi dela pământ, dela vieaţa aceasta închegată din lăcomie, din fală şi prostie, şi tot ce vedeâ eră potrivit numai ca să-i frângă aripile albe, pe cari sufletul său le deschise, deşi nu ştia anume unde va sburâ. Şi apoi prezenţa acelui Voicu, acelui „soare" o umpleâ de-o scârbă deosebită. De bună seama tatăl său îl credea frumos, deştept, îi şopti chiar că-i dintr’o familie fruntaşe şi avută, dar Elenuţa prin instinctul acela'care pe unele fete nu’le minte niciodată, prin un fel de „vedere clară", descoperi îndată că tânărul acesta ş’a pus toate strălucirile pe faţă, în priviri, în păr, astfel că în suflet nu i-a mai rămas nimic. O uimiâ mereu contrastul izbitor care eră între cuvintele lui şterse şi faţa strălucitoare şi îşi zicea, jude-cându-1 cu cruzime: „ăsta e un păun". Dar când băgă de seamă că Voicu nu puteâ râde ca oamenii, disgustul ei faţă de candidat nu mai aveâ margini. „Aşa dar acesta e prinţul de care-mi vorbise tata", îşi zise c’un adânc dispreţ faţă de toată lumea, par’că. ’ ’ Cum stă cu camera încuiată se gândi cu groază că la masă va trebui să şadă lângă Voicu. ’ Nici nu-şi putu da seama cât va fi rămas singură, când prin camerile vecine auzi vocea mamei sale: „Dar unde să fie, frate! Aşteptăm cu prânzul de-un sfert de ceas după ’ea“. Sufletul Elenuţei i-1 inundă deodată o bucurie adâncă, o căldură deosebită. „Ah! de nu m’ar aflâ! Cât ar fi de bine să nu mă găsească", îşi zise ea. Insă bucuria ei fu zadarnică. In clipa următoare se auzi vocea lui Ghiţă, care se apropia de camera încuiată. „Poate va fi aici, zise el, se va fi cufundat în cetit ca si ieri". Apoi dup’ un scurt ciocănit întrebă: „Aici eşti, Elenuţo?" Fata eş’i palidă.’ înaintea ei sta Ghiţă şi mamă-sa. Abiâ eşi, când sosi şi notarul. ’ „Unde comedie umbli pe vremea asta?" o întrebă el foarte iritat. „M’a durut capul, zise fata, şi la prânz nu viu decât sub o condiţie. — Sub condiţie? întrebă uimit notarul. — Da, să nu mă puneţi lângă d-1 Voicu. Nu-1 pot suferi". Notarul dădîi drumul unui râs puternic, cu hohote. „Bine, zise el liniştinde-se, lângă cine doreşti să fii ? — Lângă doctorul Prinţu dacă se poate", răspunse Elenuţa care rămase mereu palidă şi părea într’ad’evăr suferindă. ’ „Asta nu se poate, iubito, ar fi prea mare ofensă pentru tineri, zise Ghiţă. — Mai sunt şi alţi tineri?" întrebă fata repede, cu obrajii aprinşi într’o clipă. Nu-şi puteâ da seama de ce, dar la numele de „tineri" se gândi numai decât la clericul Murăşanu. „Pruncul şi Ungurean, zise Ghiţă zâmbind. — Atunci’ ori lângă Pruncul,’ ori lângă Ungurean", zise Elenuţa c’un fel de deprimare în voce. „Ei, bravo, strigă notarul. Tot cei dela „Arhanghelii" sunt mai preferiţi". Ei trecură prin trei camere până ce ajunseră în sala largă unde se servi prânzul. Mâncară pe ’ndelete, udând mereu bucatele cu vinuri vechi din pivniţa lui Iosif Rodean. Erau băuturi tari, cari biciuiau în grabă sângele. Advocatul Poplăcean nici nu mai puteâ vorbi; limba i se încurcă mereu, chiar când sloboziâ obişnuitul nechezat îşi des-chideâ foarte larg’gura, în valurile de râs ale tuturor. Advocatul Stoica se cufundase într’o dispută filozofică cu universitarul Ungurean, care-1 ţineâ mereu în respect prin obişnuita lui exclamare: „Colosal"! Petru Stoica de multeori nu ştiâ ce să creadă: că-1 aproabă acest tânăr care vărsă mereu paharul pe gâtu-i larg, ori că-I batjocoreşte, şi într’o clipă de furie, îi zise: ’ „Pricepi dumneata ? Mie să nu-mi mai strigi „colosal"! Am discutat eu şi cu alţi oameni! — Colosal!" oftă din n’ou Ungurean, şi www.dacQFomanica.ro Nml 5, 1913. LUCEAFĂRUL 163 toţi izbucniră în hohote înfricoşate, numai candidatul Voicu îşi trimetea din gât, ca o batjocură, al lui „me-ke-ke“. Doctorul Prinţu se încurcase în enumărarea avantagiilor şi a dezastrelor cari se pot datori alcoolului. Furculiţele, cuţitaşele, farfuriile lărmuiau necurmat. Doctoriţa Prinţu înghiţi singură o jumătat’ de tortă. Bărbaţii nu cruţară vinul. „Mai izvoreşte destul din „Arhanghelii" zicea la fiecare cană nouă ce se aducea, advocatul Stoica. La vreo jumătat’ de ceas după ce terminară, notarul zise: „De-acum să mergem la petrecerea din luncă". • (Va urmă.) Pagini străine. Edmond Haraucourt. Prin 1892, când literatura franceză prezintă un învălmăşag de şcoli şi de secte: naturalismul, parnasianismul, simbolismul, etc. — un ziarist a întreprins o anchetă memorabilă asupra evolu(iunei literare. Augustul Leconte de Lisle eră pe vremea aceea şeful cel mai venerat al poeziei franceze. întrebat fiind, care este poetul din tânăra generatiune, care promite cel mai mult, ilustrul moşneag a răspuns fără şovăire: „Edmond Haraucourt!" De atunci până astăzi, d-l Haraucourt şi-a cucerit statornic un loc din cele mai strălucite în poezia franceză. Căci Edmond Haraucourt este intâi de toate un poet. Versurile d-sale, păstrând veşnic o formă clasică din cele mai severe, sunt totuş independente, originale, personale. Un lucru putem prevedeâ aproape cu siguranţă, că numele acestui poet va trăi cât va dură limba franceză, legat fiind mai ales de o mică poezioară, de una din acele poezii rare, scrise intr’un moment de inspiraţiune genială, şi cari au adeseori şansa de a'face nemuritori pe autorii lor. Sunt, într’adevăr, versuri cari exprimă aşa de admirabil o stare de lucruri, sau o stare sufletească, încât trec numai decât în limba curentă a unui neam. în Franţa, fenomenul acesta se repetă des in Corneille, în Racine şi mai ales in Moliere şi în La Fontaine. Sonetul faimos al lui Felix Arvers a avut aceeaş soartă; deasemenea şi „Rondel de l’Adieu" al lui Edmond Haraucourt, care începe cu magnificul vers pe care poporul îl citează la orice prilej şi pe care mulţi il cunosc fără să-i ştie origina — cu versul de mai jos: Part ir, c’est mourir un peu D-l Edmond Haraucourt azi in vârstă de 54 de ani a scris multe volume de versuri, printre cari unele de o frumuseţe strălucită, dar nici o poezie a d-sale nu a contribuit la popularitatea sa ca „Rondel de l’Adieu". în legături de confraternitate cu Carmen Sylva, poetul francez este unul din artiştii cei mai conştiincioşi ai vremurilor noastre. Edmond Haraucourt şi-a pus de două-ori până acum candidatura la Academia franceză şi este neîndoelnic lucru, că în curând va purtă vestita haină verde şi spada de academician. Actualmente, poetul este eruditul conservator al muzeului Cluny. Dar Edmond Haraucourt mai este şi un admirabil prozator. Romanele şi nuvelele sale înfăţişează calităţi rare de preciziune, de sobrietate şi de cugetare. Cele mai multe din operile în proză ale d-lui Haraucourt conţin idei filozofice din cele mai preţioase. Una din acestea din urmă voiu traduce şi eu pentru cetitorii „Luceafărului". Nuvela de mai jos face parte dintr’o serie de nuvele în cari autorul studiază, cu o intuiţie siguri şi cu un simţ filozofic minunat, cele dintâi dibuiri ale omului preistoric în lumea noastră sub-lunară. Hock şi Daah, femeia şi bărbatul, eroii povestirei de mai jos, trăiesc in zorile epocei cuaternare, în acele veacuri de ploi şi de brume, cari precedează perioada glacială. Oamenii abia au apărut pe pământ şi nu trăiesc încă nici măcar în triburi. Bărbatul şi femeia rătăcesc în imensa pădure virgină, care acoperă platourile, căci grozava inundaţie s’a întins peste şesuri şi fiarele sălbatice, întocmai ca şi oamenii, s’au refugiat pe înălţimi. Vieaţa aceasta tulbure, nesigură, atroce, ne-o va zugrăvi în parte Edmond Haraucourt în: Cântecul funebru. Prin imensa pădure virgină, Hock şi Daah înaintau sub ploaia neîncetată. In acele timpuri, când lupta constituia unica funcţiune a vieţuitoarelor, forţa brutală eră în mod logic stăpâna lumei; numai ea era venerabilă şi regală; nici o putere spirituală nu părea susceptibilă a contesta despotismul ei suveran. Inteligenţa nu se manifestă dealtfel decât prin vicleşugurile atacului şi ale apărării; Daah le cunoştea pe toate ale celorlalte animale şi-şi avea 2* www.dacQFomanica.ro 164 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. şi el pe ale lui: le ştia mai numeroase şi mai ingenioase, dar nu se mândrea cu ele. Dimpotrivă, simţiâ mai degrabă un fel de necaz, şi aproape o umilire, de-a se vedea silit să recurgă prea adeseori la mijloace de şiretlic pentru a complectă insuficienţa puterii lui; el ar fi preferit să nu-şi datorească biruinţele decât forţei lui musculare, ca ursul din caverne, bunăoară. De câteori reuşeâ să ucidă vreun colos al pădurei, îşi înălţă cu mândrie trupul lângă cadavrul învinsului, şi se băteâ cu pumnii în piept, celebrân-du-şi astfel victoria; atunci, atribuiâ cu măgulire succesul său numai valoarei lui fizice, si, în mintea sa, căută să ascundă cât mai mult, si căută să disimuleze si fată de Hock importanţa ajutorului pe care îl datoră com-binaţiunilor spiritului său. Inteligenţa-i încă prea confuză pentru a luă noţiune de el însus, nu i se revelă nicidecum ca o superioritate, ci ca un accesoriu de inferioritate, si el nu căută de fel să se deosebească de duşmanii săi printr’ânsa. Ignorând că facultatea lui de-a cugetă eră mai desvoltată decât la celelalte fiare, el nu se făleâ cu ea. Cu toate acestea, fără să ştie de ce, el se simtiâ deosebit de ceialalti, şi eră mulţumit de această deosebire, cu un vag dispreţ faţă de alţii şi cu o stimă greoaie fată de el însus. Sentimentul acesta eră în » i el profund, intuitiv şi trebuincios ca o necesitate a firii; el îl încercă si îl menţinea, cu toată slăbiciunea lui relativă, ca pe o protestare în contra dovezilor aşa de numeroase ale acestei slăbiciuni, în mijlocul monştrilor ale căror staturi, ghiare şi colţi afirmau fără încetare propria sa neputinţă. El nu consimtiâ de-a fi umil; ideea de-a fi în această lume o pradă fiindcă eră gol şi mic, îl revoltă, nu ca o nedreptate, ci ca o injurie; cu toate demonstrările vieţii, îi veneâ par’că să se creadă cel mai puternic, cel mai frumos, biruitorul iumei, stăpânul! Pentru a justifică această trufie nativă, el îşi descoperi un avantagiu fizic, care îi apar-ţineâ exclusiv lui, şi care îi păreâ mai ostentativ decât inteligenţa: între toţi oaspeţii pădurei, numai el eră Acela — care — merge — în — două — picioare, numai ei singur! Facultatea aceasta, nimeni nu i-o discută; cu toţii îşi dădeau seama de ea întocmai ca şi el. Insuş ursul, în stângacele-i încercări de-a stă un moment în două labe, eră caraghios de neputinţă, şi supremaţia lui, incontestabilă în alte direcţii, se opreâ aci. Daah, care-l admiră pe acest rege al Iumei, se bucură de a-i fi superior în ceva, şi nimic nu-i păreă mai preţios ca acest avantagiu. De fapt, atitudinea lui verticală îi cueereâ un prestigiu pe platou. Toate fiarele pe cari le întâlnea în cale-i, se arătau tulburate, intimidate, neliniştite văzându-I; toate şo-văiau în fata omului, cu un efort vădit de a-şi da seama dacă ciudăţenia atitudinei lui nu ascundeâ cumva vreo primejdie necunoscută si multe din ele, cari erau cu toate acestea mai bine armate decât el, se fereau cu prudenţă din drumul său, fără a-1 fi atacat. — Haaah! Heeh! El îsi urlă sfidarea îndărătul lor, lovin-du-şi torsul pentru a le batjocori, şi râdeâ sgomotos; apoi se întorceâ cu faţa spre Hock şi, bătându-se mereu peste pieptul sonor, îi arătă astfel în el, pe învingătorul fiarelor. Arareori întâlneau alţi oameni, şi întâlnirea aceasta eră penibilă; ea îi pricinuiâ veşnic lui Daah o emoţiune completă, în care iritarea se amestecă cu un interes simpatic. In fond, el nu-şi ură semenii din fundul inimei; dimpotrivă, admiră în ei propriul său chip, şi îi stimă de a fi asemănători lui; dar tocmai din această pricină se temeâ de ei, şi numai prezenţa lor constituiâ în ochii săi o provocare. Nici un alt animal nu-1 excită aşa de mult la luptă; nu puteâ zări un om fără a tresări de mănie, de o nevoie specială de violenţă şi de năpustire; la vederea semenilor săi, frenezii răsboinice îi scuturau muşchii, îi crispau nervii: un instinct de gelozie şi pofta de a birui, aşa, numai de dragul luptei şi al victoriei, îl împingeau la atac. îşi strângeâ măQiuca în mâni şi scrâşnea din dinţi, privindu-şi rivalul cu un ochiu oblic. De cele mai multeori, celălalt se purtă la fel, şi ei îşi vedeau de drum ca doi buldogi cari ştiu că nu au nimic de câştigat, ci totul de pierdut dacă s’ar ciocni. Dar ambii nu se îndepărtau decât încet, cu părere de rău, şi ispita eroismului www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 165 lor bestial îi mână adeseori pe la spate, readucându-i la luptă. Hock, muierea, se temeâ mai mult ca de orice de întâlnirile acestea, veşnic înverşunate, şi ale căror rezultate nesigure şi costisitoare nu promiteau nici un profit. Căci, la ce bun să omori un om ? Daali, întocmai ca si dânsa, simtiâ o silă bizară de a mânca din carnea învinsului; îi eră scârbă aproape tot aşa de mult ca de hoitul de hienă; de foarte multeori ei se îndepărtaseră fără a se atinge de cadavrul celui biruit. Nu numai că nu se atingeau de el, dar simţiau chiar părăsindu-1 un fel de oboseală sau tristeţă pe care nu şi-o explicau şi care îi făceâ să întârzie lângă mort, la care Daah priviâ fără ură. O curiozitate neliniştită îl ţintuiâ acolo, în nemişcare, silindu-1 fără de voia sa a contemplă fiinţa aceea, care semăna atât de mult cu dânsul şi pe care în curând îl vor sfăşiâ lupii şi hienele. Atunci simţiâ un necaz de a fi lucrat în folosul bestiilor puturoase; o turbare surdă îl muncea împotriva lor, şi niărăiâ căutând în jurul său, gata a se năpusti asupra-le dacă s’ar apropia mai înainte ca el să se fi depărtat. In sfârşit plecă, rostogolind nişte ochi furioşi, şi în inimă aveâ o părere de rău. Odată chiar, după o luptă mai aprigă ca de obiceiu, se îndepărtă cu multă încetineală; deodată se întoarse, ascuţindu-şi urechile: i se părîi că auzise la spatele său, şi prea curând după părerea lui, nişte sgo-mote suspecte; se întoarse în fugă. Şi într’a-devăr, mâncătorii de hoituri înconjurau trupul mortului; deja, boturile lor însângerate sfă-şiau pântecele, trăgând afară măruntaiele calde. Fără a se sinchisi de mulţimea lor, Daah se năpusti; niciodată nu se avântase la atac cu atâta furie. Măciuca lui agilă sfărâmă craniile, rupse coastele, sparse boturile, şi ceata de fiare se risipi. El se regăsi singur, lângă trupul acela mare şi gol care zăcea pe dos. Mortul eră imens, cu braţele întinse în formă de cruce, cu picioarele ţapene şi lungite; sub ploaie, pântecele lui se umplea cu o apă roză, ce se scurgea înafară; dar pumnul lui strângea măciuca într’o sfidare supremă, şi ochii lui mari deschişi ameninţau încă spaţiul. Daah se minună de această atitudine răs-boinică până dincolo de moarte; el se recunoştea într’ânsa; el simţiâ că mânia aceasta nu eră îndreptată în contra Iui, ci în contra bestiilor imunde, şi el pricepea cu hotărîre că mortul ar fi voit să se apere de muşcăturile lor. Numai turbarea de a le vedea sfăşiindu-i carnea şi groaza de a nu se putea mişca sub insulta atingerei lor, dădeau învinsului acea privire furioasă. Şi Daah îl aprobă; cu gestul lui familiar, el îşi lovi torsul, pentru a arătă omului nemişcat pe acela care gonise în locul Iui pe duşmanul comun. Şi pentru ca celalalt să-l admire mai bine, el se aplecă deasupra feţei lui. O ceaţă albastră pluteâ în rotundul pru-nelelor fixe, şi ceaţa aceea eră jalnică... Daah o priveâ aşa de intens încât, puţin câte puţin, ea îi păru că se mişcă, şi el văzu gândul mirtului. întocmai după cum ghicise, abiâ desluşite în bruma albăstrie, el zări siluetele carnivorelor, întreaga hoardă de laşi cari se vor întoarce după căderea nopţii; deasemenea pe ursul greoiu care va trece, răsturnând trupul cu o lovitură de bot, şi pe leul dispreţuitor care abiâ de se va opri ca să-l miroase... La acest defileu de injurii, Daah îşi încruntă sprâncenele: un instinct de mândrie se revoltă în el în contra atentatului Ia speţă; insultele pe care le va îndură semenul lui îl ofensau în propria lui carne, şi un vag regret, care nu eră nicidecum mila, ci mai degrabă egoismul, îl înştiinţâ de solidaritatea lor în luptă. Deodată, se ridică: pădurea trozneâ la spatele lui; ochi lucitori sclipeau sub frunzişul ce acopereâ pământul; mâncătorii de hoit reveniseră. Ca să-i îngrozească, el scoase strigătul Iui de răsboiu: — Haaah! Heeeh! Hock îi veni fuga într’ajutor. Cu vârful măciucei, el îi arătă pe cel mort, si cu o mişcare ameninţătoare a armei, îi arătă apoi cercul de mâncători ascunşi prin tufiş; apoi, din nou, îl arătă pe omul cu pântecele deschis, strigând cu desgust: — Maah! Meeeh! Deschizând şi închizând rând pe rând gura, el imită cum mestecă animalele: femeia înţelese că nu voiâ să lase mortul 1 www.dacQFomanica.ro 166 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. pradă fiarelor. Spre a-l pune la adăpost, ea propune pământul, făcând gestul de a scormoni; dar munca ar fi durat prea mult, şi ghiarele patrupedelor ar înlătură prea uşor obstacolul pe care unghiile omeneşti l-ar îngrămădi cu atâta trudă. Daah propuse copacul, şi la această ideie Hock deschise nişte ochi râzători. Daah, hotărît, prinse mortul pe după gât. Cu o singură opintire el aruncă cadavrul pe spatele său. Capul mortului se odihnea pe umărul celui viu, iar părul se răspândea în jurul gurei lui. Daah îl adună într’un moţ pe care-l prinse cu dinţii; apoi deschise braţele ca să cuprindă trunchiul stejarului pe care se urcă. Hock nu-l putea desluşi prin stufoasele ramuri, ci-l auzea numai cum sufla; bucăţele de crăci uscate cădeau pe dânsa odată cu ploaia. Omul reapăru; ea îl văzu prinzând mortul în furca unei crăci. Daah se coborî, şi, cu nasul în sus, cercetă cu privirea prin desiş. Hock îi arătă cu degetul capul negru şi sburlit, ce părea un rod monstruos, în cuibul de frunze ude: — Ta! Ta! El îl descoperi în sfârşit, şi numai decât izbucni în râs: cadavrul erâ într’adevăr inaccesibil; de-acum fiarele se pot întoarce. El vedea mai dinainte desamăgirea şi mânia lor, târcoalele lor împrejurul stejarului, gurile lor deschise gemând după pradă şi salturile lor inutile. Ca să-i arate şi lui Hock, el sărea ca şi -ele, da târcoale copacului, se punea pe şezut, sărea, recădeâ în patru labe, se ridică, scutură din cap, svârleă din mâni şi din picioare. In curând, contagiată de această veselie, femeia sări şi ea: unul în faţa celuilalt, ca să imite fiarele, ei dansau. Când fură obosiţi şi plini de năduşală, se opriră. Atunci, aceeaş ideie le veni amândurora în acelaş timp: întinseră gâtul spre înălţime şi, în picioare la poalele copacului, gâfâind încă, ambii începură să parodieze cu un glas lugubru, în umbrele serei care cădeâ, urletul hienelor desamăgite. A. C. Pro memoria. Cetatea noastră e ’ntărită De chinuri şi izbânzi pierdute, Se frâng atâtea patimi grele în stânci de unii nevăzute. Ea are ’n piatra temeliei Săpat cuvântul sfânt iubire, Catapiteasma ei e cerul Ea trece marginea ta fire. Cu zarea ei nebănuită De ceice nu vor să o ştie, îmbracă culmea ’n strălucire, Pustiurile reînvie. Martirii ei într’o cântare Adună vise spulberate, Neluminaţi de zarea sfântă Nu intră ’n veşnica cetate. i Dar ceice au intrat odată Şi le ’nţeleg deplin cuvântul, Văd marginea care desparte Ca fulger — cerul şi pământul. Maria Cunţan. www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 167 Concertul Lucia Cosma. Doamna Lucia Cosma e o apariţie neobişnuită în societatea noastră priponită de conservatismul străinosesc. Fiinţa d-sale dela > > prima vedere îţi face impresia unei flori exotice rătăcite pe plaiurile frumosului nostru Ardeal. Eleganţa distinsă, ritmul mişcărilor, naturaleţa aristocratică a gesturilor te opreşte Domnişoara Ana Voileanu. şi fără să vrei te întrebi: „Cine o fi străina asta?“ Nobleţă înfăţişării pare a-ţi spune, că e o frumoasă fică a Albionului, iar fineţa graţiilor, că e o drăgălaşă fiinţă de pe malurile Seinei. Şi mirarea ta nu mai are hotar, când afli, că e o Româncă din Ardeal, din Sibiiu... Te-apropii, şi după câteva frânturi de conversaţie, te convingi că şi sufletul e în cea mai desăvârşită armonie cu exteriorul. > Vezi imediat, că ai în faţa ta o femeie cultă, cu scăpărări şi fineţe de inteligenţă, cu suflet european. Mirarea ta creşte în măsura admiraţiei ce-o simţi că începe să te stăpânească. Doamna Lucia Cosma e una dintre acelea femei rare dela noi, care n’a cruţat nici o jertfă pentru a ajunge o artistă în adevăratul şi cel mai larg înţeles al cuvântului. Dumnezeu a înzestrat-o cu o voce frumoasă, pe care a cultivat-o cu sârguinţă, acasă şi în străinătate, reuşind să atingă maximul ce ţi-I poate da şcoala. A reuşit să ajungă o emi- iDoamna Lucia Cosma. nentă cântăreaţă. Ar trebui să fiu şi eu un eminent critic, ca să pot aprecia după vrednicie toate calităţile artistice ale cântăreţei Lucia Cosma. Cum nu sunt decât un modest şi puţin priceput admirator al frumuseţelor muzicale, nu pot să spun despre concert decât impresii subiective, poate prea subiective... în seara concertului, am simţit o adevărată curiozitate artistică. Eram curios s’aud cum se destăinuieşte sufletul acestei femei frumoase în melodiile cântecelor. Avea un program bogat, poate chiar prea bogat, cu bucăţi din Verdi, Mozart, Schumann, Grieg, Hugo Wolf, Debussy şi alţi compozitori moderni. Alegerea cântărilor şi măiestria cu cari le-a www.dacQFomanica.ro 168 LUCEAFĂRUL Nrul 5. 1913. interpretat m’a convins şi mai mult despre calităţile artistice şi despre adânca pricepere a cântăreţei de a alege acele compoziţii cari se potrivesc mai mult cu însuşirile vocii si ale sufletului ei. Melancolia, cu tinetele » J t tainelor ei de dor şi de durere; misticismul, cu umbrele lui discrete şi cu nuanţele lui infinite; iubirea, cu toate gamele ei de tristeţă, de veselie şi de strengărie - au încântat publicul din imensa sală dela Gesellschaftshaus. Stăpână desăvârşită pe voce şi pătrunzătoare în cele mai fine nuanţe, d-na Lucia Cosma a dovedit că e în apogeul carierii d-sale artistice. Şi buchetele şi jerbele de flori ce-au împresurat-o au fost numai o slabă recunoştinţă a publicului pentru clipele de adevărată plăcere artistică ce i le-a procurat. A cântat si câteva cântece româneşti de Dima > » şi Brediceanu. Când a ajuns la fermecătoarea melodie poporală — fermecătoare în simplitatea ei — cu refrenul „Hai, pe sub flori mă legănai", cântăreaţa par’că se prefăcuse într’o zână a doinelor noastre. Şi Saşii au avut satisfacţia lor naţională. Delicata cântăreaţă i i f a ţinut să-i delecteze cu cântece din Berta Bock şi Artur Stubbe. Acompaniamentul la pian l-a ţinut d-şoara Anicuţa Voileanu, minunata noastră pianistă, care a mai executat singură,şi cum numai d-sa ştie, câteva bucăţi din Beethoven. D-şoara Voileanu e o întrupare fericită a artei. Fiecare fibră din sufletul ei are ceva din tre-murul, din vibraţia muzicală a firii. în fiinţa ei, iarăş exotică pe plaiurile Ardealului, par’că trăeşte o simfonie a primăverii, care trezeşte atâtea nădejdi... Concertul d-nei Lucia Cosma a fost cred, pentru Sibiiu, o adevărată sărbătoare artistică. Toţi cei ce-au lipsit, pot să regrete. Mai amintesc că venitul acestui minunat concert e destinat pentru şcoala de industrie a reuniunii femeilor române din loc, în care se cultivă cu atâta pricepere arta noastră poporală. T. Codru. Spre al şaselea continent. Expediţiunea căpitanului Scott. Bătrâna şi ceremonioasa Anglie e in jale. In 15 Febr. a. c. clopotele bisericilor din Londra cântau tânguios pierderea unora dintre cei mai buni fii ai terii. Catedrala Sfântului Pavel era ticsită de lume. Regele cu toată splendoarea curţii regale, toţi miniştrii, ambasadorii tuturor terilor, lordmaiorul şi tot ce are Londra mai bun ascultau slujba morţilor, ce se făcea pentru un umilit căpitan al marinei engleze şi pentru soţii lui, pierdu{i pentru totdeauna în câmpurile îngheţate ale Antarticei. In ziua morţii căpitanului Scott şi a soţilor lui căpitanul Oates, zoologului Wilson şi Boo-vers pe cari îi jelesc acum compatrioţii, nimeni nu ştiâ trista veste şi toţi Englezii aşteptau vestea învingerii, ce se da pentru stăpânirea polului sud. In 1910 Antartica, continentul din jurul polului sud, nu aveâ încă stăpânire cunoscută de toţi. Locotenentul englez Shackleton a pătruns printre munţii gheţarilor din acest continent până în apropierea polului sud, dar steagul englez nu l-a putut împlântă decât la 88°23’ de lăţime sudică. Trebuia să mai facă un drum de 179 km până la pol. Vânturile şi foamea, groaza călătorilor prin acest ţinut, l-a silit să se reîntoarcă, aducând lumii vestea despre'^împrejurimile polului. Cât a făcut acest inimos călător, eră suficient pentru cunoaşterea ţinuturilor de lângă pol. Prin călătoria lui s’a adeverit că osia pământului are la capătul sudic al ei pământ uscat. Ar fi fost de interes să se ştie, dacă acest continent este întreg pământ uscat, sau e numai un archipelag cum crede şi acum o parte a geografilor. Dar ce e pentru lumea mare vestea, că Antartica ostică e despărţită de cea vestică prin un archipelag, sau că sunt legate laolaltă prin vreo limbă de pământ? Ce răsunet poate aveâ o astfel de veste? Cine să plece, exilându-se din lumea noastră croită pentru o cât mai mare comoditate, ca să cerceteze cel puţin 2 ani în câmpiile ghe{oase ce e şi cum e pământul de sub săniile lui, ca apoi să vie şi să spue lumii, că între Antartica vestică şi între Antartica ostică e un archipelag de atâţia şi atâţia km, incunjurat de atâţia şi atâţia şiruri de mun(i. Lumea întreabă, dacă poate aveâ folos din o descoperire, sau dacă a putut face ce nu a mai făcut altul înaintea lui. Aşa e de înţeles emularea expediţiilor, de a pune steagul ţerii lor, pe cel mai sudic punct al globului. In timpul din urmă, pe lângă Norvegieni, cele mai multe descoperiri din ţinuturile polare sunt ale Englezilor. Societatea lor geografică, care pune la cale aceste expediţiuni, e una dintre cele mai puternice www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 169 Nrul 5, 1913. societăţi de acest fel. Englezul cu corăbiile lui stăpâneşte mările şi uscatul de pe lângă mări. Mările le poate stăpâni numai acei, cari se pot orientâ bine în întinsul valurilor uniforme. Cine vrea să călătorească pe mare.va trebui să cunoască nu numai suprafaţa şi direcţiunile pământului uscat, ci va avea lipsă şi de afunzimea mărilor şi de direcţiunea vânturilor şi de atâtea alte cunoştinţe din domeniul geografiei. Societatea aceasta de geografie, prin munca ei stăruitoare, a tipărit şi pe hartele noastre ca meridian prim meridianul care trece prin observatorul dela Grenwich; iar prin acest meridian ne-a impus Englezii şi nouă timpul lor. Minutarul ceasurilor noastre arată timpul din Grenwich. Prin influinţa acestei societăţi, limba mărilor, e cea englezască. Expediţiunile trimise de societatea geografică, le trimite întreg poporul şi ţara englezască. Primejduirea unei expediţiuni e un dezastru naţional pentru Englezi. Aşa vom înţelege doliul Angliei pentru Scott şi soţii săi. Locotenentul Shackleton a pătruns până la 88° 23' lăţime sudică, dar pământul dela pol nu aveâ încă un steag englezesc. Cinstea naţiunci engleze, de a nu lăsă ca altă naţiune să culeagă roadele, profitând de experienţele expediţiunilor, pentru cari s’a adus atâtea vieţi şi averi ca jertfe, a sprijinit pe inimosul Scott să plece din nou spre continentul tăcerii, unde a mai fost cu abiâ câţiva ani mai înainte. Corabia lui Scott „Terra Nova" a străbătut Oceanul Atlantic, a trecut Graniţa zaiului şi a munţilor de ghiaţă plutitori în marea din jurul continentului an-tartic, a trecut spre Marca Ross şi a debarcat pe ţernturii acestei mări. Expediţia şi-a împărţit-o in 2 părţi. O parte trebuiâ să se îngrijească de transportarea proviziilor în staţiuni anumite, iar o altă parte a pornit înspre sud în 25 Ianuarie 1911. In curând a trebuit să facă câteva experienţe triste: Căluşei, duşi ca să transpoarte săniile, nu erau prea potriviţi pentru aceste locuri, prin zăpada moale şi mormanele de ghiaţă înaintau anevoie; un criveţ strajnic, care a ţinut fără întrerupere 3 luni de zile, încă i-a împiedecat şi abiâ a ajuns până la 79*/»° de lăţime şi s’a reîntors prin alte sute de peripeţii. Sania în care eră Scott cu un camerad se prăbuşeşte în adâncul unei deschizături de ghiaţă. Mirare că a scăpat cu vieaţa. Ghiaţa de pe mare, peste care treceau, a început să crepe şi odată au rămas pe o bucată de ghiaţă, ce se depărta de cătră celelalte, aşa încât eră în pericol de a nu mai putea comunică cu staţiunile de provizie. Abiâ au trecut de pe o tablă de ghiaţă pe o altă tablă, când să dea de pământ stabil, barierele de ghiaţă s’au conjurat în contra bieţilor oameni. Numai în 17 Aprilie s’au putut reîntoarce în Hut-Point, unde aveau staţiunea de iarnă. In 19 Noemvrie a plecat din nou spre sud, dar nici de astădată nu eră mai uşor de înaintat. In viscolele cele mari, corturile erau dimineaţa aproape coperite cu zăpadă, şi caii trebuiau desgropaţi de sub omăt. Nu peste mult se încălzeşte, topind zăpada, care şi mai înainte eră prea moale. Crăciunul anului 1911 l-a petrecut în viscolele ţinutului dela gradul 86 de lăţime. In 18 Ianuarie 1912 a ajuns la pol în apropierea căruia, a găsit cortul şi insigniile norvegianului Amundsen, care cu 32 zile mai înainte a fost în aceste locuri. La reîntoarcere marinarul Evans Edgar, cel mai robust membru al expediţiunii, a căzut, şi-a sdrobit capul şi a murit. Căpitanul Oates l-a urmat cu o lună în urtnă, jert-findu-se singur, ca să ajute biruinţa celorlalţi. Cu picioarele şi mânile îngheţate a putut să trăească până in 16 Martie transportat de ceialalţi soţi. In fiecare zi se rugă de tovarăşi să-l lase înapoi să moară in câmpurile acestea, căci vieaţa lui e şi aşa finită, iar prin ajutorul, ce-l dau Iui, se opâcesc in drum şi se pot ei înşişi periclita. In 16 Martie când un viscol îşi deslănţuiâ toată furia, îngheţând şi măduva in oasele celorce călcau prin această ţară a lui, căpitanul Oates, cu toate rugăminlele colegilor, de a nu părăsi cortul, a ieşit in viscol pe când ceialalţi dorniiau, şi s’a dus iar înspre sud, şi dus a fost pentru totdeauna. Au mai rămas trei inşi şi au mai năcăjit vieaţa incă 5 zile. In 21 Martie, au făcut t ea din urmă a lor cale şi in depărtare de 18 km dela proxima staţiune cu proviant, au poposit peste noapte şi pentru totdeauna. Aici l-au găsit pe Scott stând pe un scaun, cu ziarul lângă el, iar pe Wilson şi Bowers coperiţi cu piei culcaţi la pământul acoperit cu ghiaţă In ziar spunea cauza întârzierii lui în acest loc: frigul cel mare de 45° C, moartea colegilor, i s’a terminat combustibilul şi merindea, iar din cauza viscolului nu s’a putut gândi să părăsească cortul. In o scrisoare, ce o lasă in carnetul lui scrie: „Noi suntem peste mă- www.dacQFomanica.io 170 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. sură de neputincioşi. Scrisul ne e grozav de anevoios. Ne plecăm înaintea provedinţei, dacă trebuie să ne dăm viea|a pentru cinstea patriei. Apelăm la nobleţă patrioţilor noştri să grijească de ceice ne rămân în urmă. Dacă am fi rămas in vieaţă, am fi putut povesti fapte de un mare eroism, împreunat cu o mare răbdare. Aceste notiţe şi trupurile noastre vor spune in parte ce am fi spus noi". Cuvintele din urmă le spune unul care în gândul lui, s’a îndepărtat din vieaţă. Expcdiţiunea de salvare a întârziat 6 luni din cauza iernii, ce se apropia. La polul sud e noapte şi iarnă când la noi e vară. Se crede că foamea a răpit puterea oamenilor din expediţie. Lângă ei nu s’a găsit decât 2 pacheţele cu ceaiu. Oameni robuşti ca membrii expediţiei între împrejurări normale, nu se puteau prăpădi din cauza orcanelor, mai ales că din experienţele expediţiunei trecute ştiau, cu ce se vor luptă la această nouă încercare a lor. La ce va fi sburat ultimele lor gânduri? Sigur că la cei lăsaţi acasă. Scott îşi va fi făcut bilanţul schimbat prin nereuşita expediţiei sale. Pentru înzestrarea expediţiei cu cele trebuincioase a trebuit să facă şi datorii mai ales, că nu a primit ajutor din Australia precum sperase înainte de expediţie. Se va mai fi gândit la mamă-sa bătrână, la nevasta şi la micuţul Petru, feciorul tatii de 3 ani. Toţi şi-au lăsat câte o măicuţă, câte o mireasă sau soră şi frate, şi vor fi simţit în acele ultime momente ale vieţii lor toată durerea şi mândria, ce o simt astăzi cei rămaşi în urmă. Ei au murit în un răsboiu ce-l dau pentru lumină popoarele cari au linişte şi pace in ţara lor. ® Expediţiunea căpitanului Roald Ainundsen. Nu toţi câţi pleacă în răsboiu mor. După răsboaie învingătorii vin in car triumfal. Unul care s’a întors acum câteva luni în triumf c norvegianul Roald Amundsen. Lumea eră pregătită să-l vadă la polul nord şi a rămas surprinsă, când a auzit, că în năvala ce se da la polul sud, a luat şi el parte. Toată lumea ştia cât de serios e pregătit Amundsen in tot ce întreprinde, ştia de câtă energie e în stare acest bun cunoscător al ţinuturilor gheţoase dela capetele pământului şi cum până la plecare nu se făcuse svon despre intenţiunile lui, nu-şi prea putea explică faptul, că-l vede şi pe el la sud. Toate expediţiunile recunoşteau însă, că Amundsen e un rival serios în emu-laţiunea de a arboră steagul ţerii la polul austral. In toate lucrurile mari, lucrurile mici şi nebăgate în seamă de alţii, au partea lor la reuşită. Punctul de plecare al expediţiei a fost astfel ales, încât nu a întâmpinat prea multe greutăţi la început. Expediţiile anterioare au avut de lucru cu Barierele de ghiaţă, ce sunt trase în jurul continentului dela sud. Cum ghiaţajnu se topeşte niciodată in Antartica, zăpada veacurilor se înmagazinează în pături tot mai groase şi curge dela mijlocul continentului înspre litoralul mării gheţoase ce-l imprejmue. De mii şi mii de ani, de când zace îngropat, zăpada s’a făcut ghiaţă în urma apăsării păturilor superioare, şi a ajuns înălţimea de 40—100 m. Până când gheţarii ajung la marginea mării, mai creapă, se mai sdrobesc, dar rămân încă împreună. Îndată ce au ajuns în mare, nu mai eşti sigur ce va face bucata de ghiaţă de sub picioare. Se poate rupe, şi mânat de lopeţile vântului, să călătorească spre nord cătră ecvator. Intre intări-turile şi turnurile ce le formează munţii de ghiaţă in jurul continentului, corăbierii nu indrăsnesc să se apropie, căci corabia s’ar putea izbi de partea de sub apă a muntelui. Barierele inalte de zeci de metri încă nu pot fi trecute, decât in foarte puţine locuri, cari pe hartă nu sunt înseninate, fiindcă aceste bariere să schimbă aproape in fiecare an. Multe expediţiuni au trecut pe sub ferestrile turnurilor de ghiaţă, dar nu au putut pătrunde în interiorul cetăţii atât de bine păzită. Amundsen asămănând hartele diferitelor expediţiuni, cari s’au abătut în marea Ross, a putut constată, că unul dintre suturi, numit de diferiţii călători cu alt şi cu alt nume, (S. Ballon, Balenă) din 1841, când a fost acolo căpitanul Ross, şi până acum nu s’a schimbat aproape de loc. Din acest fapt el a dedus că in acel loc trebuie să fie pământ uscat. Înspre acest sin şi-a îndreptat el corabia şi a putut ajunge cu ajutorul vaporului „Fram" mai înspre sud decât oricare altă expediţie. Presupunerile lui s’au adeverit şi a mai avut şi noroc că barierele tocmai în acest loc erau mai prolungate şi aşa a putut folosi săniile la transportarea celor necesare în acest continent, in care nu se capătă nimic de ai da toate bogăţiile lumii. La început credeâ, că staţiunea de iarnă să o zidească in depărtare de mai multe mile, nu cumva să pornească ghiaţa înspre mare cu baracă cu tot şi să facă preumblări pe apă fără voia lor. Dar fiindcă locul, unde au debarcat ei, eră prins de pământul uscat de desubt, au putut zidi casa in apropierea ţărmurilor şi timpul, ce-l mai aveau până se apropia noaptea polară cu frigurile ei, l-au întrebuinţat pentru transportarea cât mai înspre sud a proviziilor. Din 10 Februarie până în 11 Aprilie au dus peste 3000 kg. mâncare în trei staţiuni la gradele 80, 81 şi 82. Staţiunile acestea le-au însemnat, ca să nu le peardă in omătul fără urme. Frigul eră de — 50° C încă inainte de a dispăreâ soarele de pe orizont. Se puteau deci aşteptă la un frig cu mult mai mare atunci, când soarele se va retrage şi noaptea polară va îmbrăcă pământul pentru */> an. S’au îngrijit deci, ca în contra frigului să fie apăraţi cânii, cari aveau să transpoarte săniile spre sud. A zidit deci şi pentru cei 97 de câni corturi de jumătate în zăpadă şi fiecare om aveâ să îngrijească de 12 câni. In curând a căzut zăpadă groasă în care şi-au săpat peşteri şi coridoare până la magazinele combustibilului şi până la corturile cânilor, aşa încât în viscolele cele mari, nu trebuiau să iasă pe afară, decât ca să facă unele măsurări şi observaţii meteorologice. In casă aveau toate comodităţile ce le www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 171 putea da o casă alcătuită in grabă din lemnele aduse cu corabia din Norvegia. In o peşteră săpată în zăpadă şi-au făcut baie de vapori, — va fi fost destul de plăcută şi călduroasă —, aşa încât Aiuundsen in descrierea călătoriei sale, zice despre „Framheim", cum a numit el staţiunea de iarnă, că eră „un adevărat sanatoriu". In 21 Aprilie soarele a venit mai aproape de Europa şi a dispărut cu totul de pe orizontul celor dela Eramheim. A urmat o noapte lungă, de 6 luni, in cursul căreia s’au pregătit bărbăteşte pentru vara următoare. Bjaaland, care între ei se pricepea mai bine la cioplit, a transformat săniile, cari erau prea groase şi prea grele, reducându-le greutatea la ’/a parte. Căpitanul Johansen a pachetat merindca în lăzi uşor de transportat. Până când a pachetat el cele 42 000 de pârii, alţii se îngrijeau de bucătărie, de observaţiuni astronomice şi meteorologice şi aşa s’a scurs pe neobservate cele 6 luni de noapte. Când soarele a apărut iarăş pe orizont, toate erau în cea mai bună rânduială. In primele zile ale lui Septemvrie a plecat expediţia spre sud, dar după câteva zile a fost silită să se reîntoarcă. Temperatura dela 30° C frig s’a coborît la 55° C. Oamenii s’ar mai fi apărat ci cumva, dar bieţii câni nu ar fi putut suportă acest frig. Până pe la mijlocul lui Oclomvrie, au vânat, câştigând in felul acesta carne proaspătă. in 20 Octonivrie temperatura eră 1° C de căldură. Amundsen cu 4 oameni, 52 de câni şi 4 sănii a plecat spre pol. în 5 Noemvrie ajung la gradul de lăţime 82 unde eră ultimul magazin de provizii. Începând dela acest loc au însemnat drumul prin bulgări de zăpadă. Câtă muncă a dat acest fel de însemnare, ne putem închipui dacă vom şti, că au făcut 9000 de astfel de bulgări. La gradul 83 de lăţime au observat în direcţiune sudvestică un şir de munţi ce se întideâ înspre Ţara Victoria. Până aici au mers mai mult pe şes, dela acest loc începând părea un munte aruncat peste celalalt in înălţimi de câte 3000—5000 m. Vârfuri spintecate şi ascuţite ieşau ca acele spre cer din marea gheţarilor strălucitori în razele soarelui, ce rotea ziua întreagă deasupra orizontului. Urmând direcţiunea sudică, trebuiau să treacă peste aceşti munţi. A urmat greutatea drumului. Din un ţanc de munte a coborit in adâncurile de gheţari ale unei văi, ca să urce din nou cealaltă coastă a muntelui. Peste gheţariul numit „Axei Heiberg" a trecut pe lângă vârfurile numite „Fritjof Nansen" şi „Don Pedro Christo-phersen." în 22 Noemvrie ucid 24 de câni ca să hrănească cu carnea lor pe ceilalţi. In cele patu zile cât au stat la aşa numitul „Abatoriu" chiar Amundsen şi tovarăşii săi s’au ospătat cu carne de câne. Trec peste un alt glecer numit Gheţarul dracului — botezat aşa de bine ce să poate trece peste el — şi ajung in o înălţime de 2850 la Pavilonul-dracului. Deodată scena se schimbă din nou. In o înălţime de 3360 m. întâlnesc un platou întins in care vânturile au încetat. Eră o împărăţie a vremei frumoase acest loc, precum dovedeâ aceasta şi zăpada aşezată frumos în pături uniforme. In acest şes eră şi polul sud. L-au numit deci Platoul sau Ţara Regelui Haakon VII. In 14 Decemvrie ajung la ţinta călătoriei, cu teamă în suflet oare nu cumva a fost altcineva înaintea lor în acest loc? Cu aparatele astronomice măsoară înălţimea soarelui în fiecare oră ca din ele să socotească, dacă de fapt sunt la pol. Ridică în locul unde cred că e polul pământului un cort şi arborează pe el steagul Norvegiei. Trec peste acest punct încă 9 km şi in jurul cortului fac un cerc cu o rază de 8300 metri. In cort lasă o scrisoare adresată regelui Haakon VII, in care se spune ce au făcut, şi mai lasă câteva aparate astronomice, ca acel care va veni după ei să poată socoti că de fapt ei au fost aici la pol. Parecă un om, care nu ar duce cu el un astfel de aparat s’ar putea rătăci pe acolo. Cum s’a adeverit prin scrisorile expediţiunei lui Scott cortul şi steagul Norvegiei nu erau tocmai la pol. Chiar şi din socotelile făcute la universitatea din Cristiania au trecut pe lângă pol în depărtare de 119km. in 17 Decemvrie se reîntorc lăsând platoul Haakon VII şi pe el „mica Norvegie". După 99 zile se reîntorc din nou în Franiheim de unde au plecat. în timpul cât Amundsen a fost la sud, locotenentul Prestrud cu alţi doi membri ai expediţiunii au studiat terenul în spre ost cătră Ţara Regelui Edward descoperită de Scott cu ocaziunea primei sale expedi-ţiuni. Acestă parte a expediţiei, a adunat o mulţime de date ştiinţifice de cea mai mare însemnătate geografică. Corabia „Fram" nu a stat nici ea in loc. intre gheţarii Antarticei poate ar fi fost spartă de presiunile uriaşe ce le exercită apa îngheţată asupra corăbiei ce se află în ea. A cşit deci dintre gheţari şi a vâslit intre America sudică şi Africa măsurând afunziniile oceanului Atlantic .intre aceste 2 continente. Folos practic abia dacă se poate închipui pe urma acestor măsurări, dar pentru ştiinţă, pentru înaintarea geologiei şi geografiei, nu vor fi fără însemnătate. Şi toate acestea le-a făcut fiii unui popor, care nu trece ca număr peste 2‘/i milioane. Dar dintre acestea 2'/» milioane doar copii mai mici decât 6 ani să nu ştie vestea şi să nu simtă fata, ce a adus-o ţerii lor corabia „Fratn", care a dus pe Amundsen la polul sud şi îl va duce în curând şi cătră nord, ca să desăvârşească cercetările întreprinse şi să mântue planurile, ce şi le-a făcut spre binele ştiinţei omeneşti. V. Stanciu. www.dacQFomanica.ro 172 LUCEAFĂRUL Nrul 5. 1913. Cronici. Teatru. Teatrul modern: „Ziua din urmă“ piesă într’un act de: Ca ton Theodorian. Sntr'un gest a cărui semnificaţie nu a putut să treacă necomentală, compania dramatică a d-nei Voiculescu a reprezentat lucrarea d-lni Caton Theodorian. „Ziua din urmă". Se ştie într’adevăr, că prezentată Teatrului Naţional din Bucureşti, piesa fusese primită de rătră directorul acestei instituţiuni cu o duşmănie ce nu-şi puteâ găsi îndreptăţirea decât în preocupări extra-artistice sau -literare; după cum iarăş se ştie, că felul acesta de procedare a fost unul din punctele slabe ale atitudinei d-lui Davila. Dată fiind aşa dar atmosfera creată de împrejurări lucrării acesteia, premiera ei la teatrul modern eră aşteptată cu o curiozitate lesne de înţeles. Trebuie să însemnăm din capul locului, primirea pe care i-a făcut-o publicul a fost mai mult decât simpatică. în împrejurările speciale însă în care a avut loc reprezentarea — şi pe cari le-am notat mai sus — aprecierea publicului poate să fie mai puţin ca oricând un criteriu de valorificare artistică. Atenţiunea noastră deci va trebui să fie îndoită, pentruca buna noastră credinţă să nu fie surprinsă. Cadrul în care se desfăşoară drama este vieaţa unei familii formale din mamă — d-na Boldur — şi trei copii Luca, Paul şi Petre. Unul din ei, Paul, tip de tânăr risipitor, care a recurs uneori şi la anumite escrocherii, se hotăreşte să se piardă în lume, după ce va fi luat însă dela mama lui o nouă sumă de bani. încercarea aceasta de extorcaţiune însă nu are şanse de reuşită, pentrucă refuzul d-nei Boldur este sprijinit de opoziţia lui Luca — acesta un adevărat om de treabă. — în neînţelegerea ce urmează intre cei doi fraţi, şi care în urmă ia un caracter cu deosebire violent, Paul ameninţă cu revolverul. Se iscă o luptă, in care Luca încearcă să-l desarmeze; arma se descarcă şi loveşte pe Petre, un bolnav incurabil, care atras de sgomotul luptei tocmai intrase în cameră. Situaţia destul de dramatică prin ea însăş, se complică în acest moment prin sosirea magistraţilor, cari fuseseră convocaţi la ceasul acesta pentru punerea lui Paul sub interdicţie. Pentru a scăpă numele familiei şi de ruşinea unui asasinat Luca are o soluţie pe care o şi înfăptuieşte imediat: vâră în buzunarul lui Paul un pumn de hârtii de bancă, îl scoate neobservat din cameră şi explică magistraţilor, că fratele său Petre, neurastenic, se sinucisese. Actul acesta, strâns închegat şi cu deosebire „sai-sissant" prezintă o particularitate destul de specifică in aceea, că conflictul nu se desfăşoară prin însăş momentele principale ale fabulaţiei, — ci paralel cu acestea. El constă în faptul, că Luca — singurul om cu adevărat întreg între cei trei copii — crede că el e mai puţin iubit de d-na Boldur, şi încearcă să câştige iubirea aceasta pe care o merită. Trăsătură iarăş caracteristică, acest conflict, care se rezolvă la sfârşit prin plecarea lui Paul şi prin moartea lui Petre, se rezolvă prin împrejurări absolut independente de voinţa lui Luca. Cu toate acestea, personajul cel mai tragic şi adevăratul erou e Luca, pe care altfel — sub raportul fabulaţiei — nu l-am puteâ socoti, decât ca un element oarecare al întâmplării. Grija cu care autorul a ţinut să-şi precizeze per-sonajiile piesei este pretutindeni cu prisosinţă răsplătită. Ea este însă uneori — din pricina întinderii prea mici a dramei (un act) — pe punctul de a micşoră interesul acţiunei. De fapt însă, expoziţiunca situaţiei nu puteâ să lipsească, iar subiectul prin însăş natura lui schematică, nu puteâ ocupă — sub anumite primejdii — mai mult de un act. De exemplu: Pentruca rezolvirea conflictului să se facă simpatic în favoarea lui Luca, eră necesar ca ceilalţi doi fraţi să fie prezentaţi ca cel puţin inutili. Acţiunea îngăduie lui Paul să se precizeze ca atare prin chiar felul său de a se purtă. Petre însă, bolnav şi istovit, nu puteâ luă parte la acţiune şi nu se puteâ defini prin insăş curgerea fabulei, lată de ce prin urmare intervine scena dintre Nina (soţia lui Luca) şi Petre, în care acesta se dovedeşte ca aproape definitiv desumani za t de boală. Din dilema pe care o puneam mai sus, talentul d-lui Caton Theodorian scapă printr’o meşteşugită tratare dramatică a situaţiunilor. Aceasta e drama în miezul ei şi în liniile ci mari. Mijloacele de realizare ale formei nu pot fi nici ele însă neglijate. Nuvelistul Theodorian eră mai dinnaintc cunoscut între altele şi prin darul apreciabil, care conslâ într’o emoţionantă adecuare a stilului la culoarea momentului. Theodorian, omul de teatru, adaugă la aceste calităţi curgerea vie a dialogului intuită din vieaţa cotidiană şi un fel de „ştiinţă" a acestei vieţi. Însemnăm aceste lucruri pentrucă ele sunt o garanţă pe care ne-o dă d-1 Theodorian in noua d-sale hi-postază. Căci intr’adevăr, dacă piesa are succes, dacă emoţiunea este meşteşugit gradată, aceasta se dato-reşte in primul rând acordului remarcabil al ideei cu forma în principalele momente ale acţiunii. Interpretarea, care a fost un succes pentru compania Voiculescu, ne-a revelat pe d-na Elvas, pe care ne obişnuisem să o vedem in roluri episodice şi care s’a achitat mai mult decât conştienţios de acest rol dificil. Aproape foarte bine d-l Florea Simionescu, care în Paul a dovedit calităţi de adâncă înţelegere. Tot aşa de înţelegători d-l Storin (Luca) şi Mano-lescu (Petre). O singură notă discordantă d-şoara Faliero, care a fost pe punctul de a face inapreciabil sfârşitul piesei. ^ f S ■ ' www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 173 Vieaţa culturală. Scrisoare din Franţa. Pierre Loti despre răsboiu! din Balcani. — Sălbâlăcie bulgărească. — Noul poem dramatic al d-şoarei Elena Văcărescu. — O nouă campanie a umanitariştilor francezi. — Apărarea crimei. — Maurice Maeterlinck despre moarte. — Nemurirea sufletului. — Misterele mor(ii. Paris, Martie. Volumul cel mai recent al d-lui Pierre Loti a apărut de puţine săptămâni. Titlul său, de mare actualitate, este „La Turquie agonisante". Cetitorul se aşteaptă, mai înainte de a deschide cartea, la două lucruri: a regăsi stilul admirabil al ilustrului romancier şi cunoscuta simpatie a d-lui Pierre Loti pentru neamul turcesc. Şi cetitorul nu se va înşelă. Dar insăş coperta volumului în chestiune e făcută să ne pregătească la lucruri oribile. Pe ea figurează un clişeu înfiorător. Clişeul acesta il infă|işează pe un ofiţer turcesc, căruia Bulgarii i-au tăiat buzele, urechile şi nasul, pe care l-au retrimis in tabăra sa, imagine a unei răsbunări mizerabile, atroce şi barbare. Şi opera lui Loti ne informează despre ferocitatea beligeranţilor creştini din Balcani, cărora Franţa le-a arătat până acum o simpatie pe cât de exagerată pe atât de nejustificatâ. Academicianul francez îşi arată, in fraze armonioase, indignarea pe care i-o inspiră nedreptatea cu care Europa a luat fără încetare partea slavilor, in vreme ce nu a găsit faţă de Turci decât indiferenţă şi răceală. Partizanii cei mai calzi ai creştinilor din Balcani şi mai ales ai Bulgarilor, încă se vor cutremură de groază şi de desgust, cetind „La Turquie agonisante" a lui Pierre Loti. Şi antipatia pe care li-o vor inspiră Bulgarii va fi cu atât mai aprigă, cu cât îşi vor da seama de ipocrizia cu care acest neam şi-a ascuns apucăturile-i sălbatice şi crude. Trimişii presei europene in Balcani ne-au obişnuit până acum cu descrieri prolixe ale cruzimelor comise de bajibuzuci şi de arnăuţi. Când ne vorbiau de cadavre decapitate şi mutilate, de femei ucise şi de prunci ciopârtiţi ne aşteptam ca autorii acestor grozăvii să fie musulmani. Victimele erau întotdeauna creştine. Dar corespondenţii de răsboiu nu au pomenit niciodată de atrocităţile săvârşite de Muntenegrini, de Sârbi şi mai ales de Bulgari. D-l Pierre Loti şi-a luat sarcina să ne reveleze adevărul. D-sa o face în mod hotărît, documentat, incontestabil. De-acum nu ne mai este permis să ne indoini. Şi îi vom urî pe Bulgari cu atât mai viguros, cu cât ne vom convinge că reputaţia de popor civilizat şi leal pe care şi-o câştigaseră în Europa, a fost usurpată. Turcii au săvârşit monstruozităţi — de acord — dar barbaria lor nu a fost complicată cu făţărnicie. Bulgarii, dimpotrivă, au fost cruzi şi odioşi in umbră, pe când în faţa luniei au avut numai cuvinte de jale pentru atrocităţile turceşti şi linguşiri mieroase pe lângă presa şi conducătorii marilor puteri. Faimosul lor reprezentant, doctorul Danew, ne face din această pricină, impresia unui al doilea Piksuiff, admirabila creaţiune a lui Dickens. Reflecţiile de mai sus le va face oricare cetitor imparţial al cărţii lui Loti. Afară de aceasta, marele romancier ne pune în curent şi cu virtuţile poporului turcesc, cu cinstea, cu lealitatea acestui neam oropsit. Şi afirmările acestea nu mi-au părut exagerate. * Noul poem dramatic al d-şoarei Elena Văcărescu ne pare şi el oportun, cel puţin ca rezultat. Titlul lui este „Maolea". Opera pare de actualitate, acum cu prilejul răsboiului balcanic. Nu ştim dacă d-şoara Vâ-cărescu a avut în vedere această actualitate. Poemul ei a fost cetit la cercul „Analelor" din Bucureşti. Aceeaş revistă parisiană publică intr’unul din nume-rile ei trecute un fragment din poemul scriitoarei franco-române. Ştiţi poate că subiectul acestei opere este o poveste de iubire, care se petrece in evul mediu, pe malurile Dunărei, pe vremea splendorilor bizantine. Maolea, prinţesă bizantină, fiica unui voevod fanariot il iubeşte pe Fuior, tânăr boier român. Dar tatăl tinerei fete îl ureşte pe Fuior şi îi mărturiseşte fiicei lui că îl va înecă în Dunăre din porunca sultanului. Maolea, se aruncă şi ea in unde, după iubitul ei. Dar amândoi scăpară de moarte. Tânărul boier rătăceşte ca un vagabond pe întinsurile terii, în vreme ce iubita lui se reîntoarce la palatul princiar, lntr’o zi, Maolea vede in faţa ei pe acela pe care-l credeâ mort. 1 se pare că are de-a face cu fantoma lui şi îşi străpunge pieptul cu un pumnal. Fuior se omoară şi el. După cum vedeţi, regăsim în acest poem violenţele romantice, aşa de scumpe-d-şoarei Văcărescu. Ca şi in Cobzarul, vedem numai sânge şi omoruri, dar nici un adevăr etern, nici o ideie, nici un sentiment profund uman. Nu putem Gontestâ o oarecare armonie în versurile poetei. Pe alocuri însă, declamaţiile emfatice şi goale ne întristează. Unele versuri ne izbesc printr’o acumulare de adjective violente şi rău sunătoare, printr’o străduinţă penibilă de originalitate. Bunăoară: Veninieux carrefour de races et de flux, Perfide, enchanteresse, et debout et ployee, Sur ses nombreux coteaux mollement deliee, etc. D-şoara Văcărescu posedă admirabil limba franceză, lucrul e cunoscut. Dar în oricare limbă ar scrie d-sa, sunt sigur că i-ar răni din când în când pe cetitorii dornici de frumos. Operile d-şoarei Văcărescu îmi apar ca acele obiecte de fier şi de zinc, destul de iscusit lucrate, dar inconsistente, peste cari s’ar aşterne un strat subţire de aur sau de argint, sclipitor la soare. O simplă sgărietură e însă de ajuns pentru a ne da seama de adevăratul metal din care sunt făurite. , In aplicarea legilor întocmai ca şi în exerciarea apucăturilor născute şi consacrate de nevoile societăţii, trebuie să se ţină socoteală, mai înainte de orice mediu, de împrejurări şi de valoarea omenească. Ri- www.dacoromanica.ro 174 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. gorismul se preschimbă uşor în pedantism, şi pedantismul în defect. Polemica încinsă în jurul cazului Ganzy e cea mai bună pildă a rigidităţii şi a excesului umanitar. Numitul Ganzy, al cărui proces a fost înglobat in vestita afacere a bandiţilor tragici al căror verdict s’a dat zilele trecute, este cârciumarul în al cărui han s’a adăpostit asasinul Bonnot de tristă memorie, şi unde şeful siguranţei Parisului d-l Yonin a aflat în vara tiecută o moarte aşa de tragică. Tovarăş de principii cu redutabilul anarchist, Ganzy i-a oferit lui Bonnot o ospitalitate criminală. In vreme ce banditul se credea la adăpost, Yonin, însoţit de trei agenţi poliţieneşti s’a prezentat la hanul lui Ganzy şi l-a somat să-i spună în ce odaie se ascunde tâlharul. Ganzy, care ştiă prea bine cine eră mizerabilul său mosafir precum şi de ce eră capabil, s’a mulţumit să răspundă şefului siguranţei că el are un singur oaspete, pe care nu-1 cunoaşte, intr’o odaie din catul întâiu. Cârciumarul l-a trimis astfel pe Yonin la o moarte sigură, în loc să-l prevestească că banditul eră veşnic înarmat până în dinţi. Reprezentanţii autorităţei au pătruns aşa dar fără nici o bănuială in odaia aceluia pe care Ganzy îl reprezentase ca nefiind Bonnot, şi Yonin a fost ucis cu trei gloanţe de revolver, iar agentul Colmnr rănit grav. Bonnot a putut scăpă graţie confuziunei produse de actul său criminal. Cârciumarul Ganzy a fost arestat şi judecat ca complice. Dar nu aceasta ne interesează, ci incidentul care a avut loc la el o jumătate de ceas după asasinarea lui Yonin. înştiinţat prin telefon de moartea şefului şi a prietenului său, d-l Guichard, subşeful siguranţei Parisului, a dat fuga numai decât la cârciuma lui Ganzy, la Choisy-le-Roi. Când a văzut cadavrul şefului său şi dupăce află cum se petrecuseră lucrurile, mânia şi durerea îl scoaseră din fire şi într’un gest spontaneu el îl pălmui pe mizerabilul Ganzy. Actul acesta a stârnit protestări grozave şi exagerate, în recentul proces. Advocaţii acuzatului şi întreaga presă socialistă au scos ţipete de indignare, au exploatat cazul, au urlat, au răcnit că Guichard a săvârşit o infamie, că a călcat legile demnităţii omeneşti. La şedinţă, subşeful siguranţei a recunoscut în sinceritate că, într’a-devăr, în faţa cadavrului şefului şi amicului său durerea şi mânia l-au făcut să redevină pentru câteva clipe un simplu cetăţean şi că l-a pălmuit pe Ganzy într’un irezistibil impuls de indignare. Dar amatorii de dezordine şi de vorbe mari, dul-ciii umanitarişti, aşa zisele sentinele ale civilizaţiei nu aşteptau altceva pentru a protestă. Şi e ridicolă, într’adevăr revolta lor. A-l acuză pe un funcţionar superior de infamie fiindcă a pălmuit într’un avânt de furie pe complicele banditului care-i ucisese şeful; a-l veşteji în numele civilizaţiei şi ai demnităţii omeneşti — iată o acţiune desgustătoare şi stupidă. Căci e imbecil spiritul care-i animă pe domnii socialişti a luă apărarea unui ucigaş împotriva unui om cinstit pe care actul criminalului l-a umplut de indignare. Aceasta însemnează a răsturnă fără de noimă noţiu- nile cele mai elementare de judecată şi de bun simţ. Aceasta mai denotă o vinovată simpatie faţă de tot ce e criminal. Excesul umanitarist ne-a obişnuit până acum cu multe ciudăţenii, dar niciodată el nu a mers aşa de departe. Niciodată el nu ne-a părut mai îngust şi mai stupid. El e făcut să desguste de civilizaţie pe oamenii cu scaun la cap. Ceeace e mai trist, e că aceia care admit acest punct de vedere s’au arătat a fi destul de numeroşi în Franţa. * Maurice Maeterlinck a fost ridicat de guvernul Re-publicei la demnitatea de mare ofiţer al Legiunei de onoare şi această decorare a marelui poet coincide cu apariţia volumului său: „La Mort". Chiar înainte de a deschide volumul, ne-anr puteâ închipui aproape cu siguranţă, că un spirit adânc şi veşnic preocupat de problema fiinţei, cum e acela al lui Maeterlinck, va şti scrie despre moarte fraze fas-cinatoare şi nespuse. Autorul „Păsărei Albastre1*, pe care l-au atras întotdeauna legăturile misterioase cari merg dela om la om şi dela om la necunoscut, priveşte moartea ca pe cel mai mare mister. Dar în vreme ce ii place să creadă că din misterul sufletelor vii inteligenţa omenească va reuşi să degajeze cu timpul cât mai multe din elementele neştiute, el este hotărit sigur, că moartea nu va fi niciodată înţeleasă şi nici măcar aproximativ bănuită de pătrunderea umană. La Rochefoucauld are, printre altele, o maximă admirabilă: „Sunt două lucruri pe cari omul nu le poate privi în faţă: Soarele şi Moartea". Maurice Maeterlinck e de aceeaş părere, cu rezerva însă că moartea nu are nici faţă nici dos, nici formă, nici culoare, nici dimensiune nici temperatură, aşa că ea nu poate fi, nu privită, dar nici măcar bănuită de nicăiri. Desigur că Maeterlinck ajunge la această concluzie după capitole frumoase, după consideraţiuni filozofice numeroase, după studii multilaterale ale sufletului omenesc. El studiază mai ales nemurirea acestui suflet cu toată întinderea de care este capabil, şi care c vastă, într’adevăr. El se plasează în acest scop în afară de orice religiune, formând ca să zic aşa o siluetă izolată pe fondul multiplu şi haotic al existenţei universale. Şi marele poet nu poate să admită nemurirea sufletului cu supravieţuire conştientă, adecă existenţa noastră într'o lume viitoare, având noţiunea perfectă a ceeace am fost în trecut. Cât despre transformarea noastră, adecă risipirea noastră după moarte în mii de elemente străine unul de altul, Maurice Maeterlinck o admite dacă voiţi, dar cu reflecţia că, devenind cu totul altceva decât ce am fost şi neavând nici o conştiinţă a existenţei noastre trecute, nu putem să afirmăm că suntem nemuritori ca oameni, adecă ceva întregit, personal, de sine stătător. Maeterlinck nu crede nici în supravieţuirea sufletelor noastre în alte fiinţe căci, spune el, in acest caz ne-ain aduce aminte de existenţele noastre anterioare, ceeace nu ni se întâmplă niciodată. El ajunge la melancolica concluzie că odată cu noi dispar toate misterele cari ne-au alcătuit, şi cel mai bun lucru pe www.dacQFomanica.ro Nrul 5, 1913. LUCEAFĂRUL 175 care-l avem de făcut e să accentuăm cât trăim instinctul nostru de vieaţă, să ne educăm sufletul, trupul, voinja fără să ne gândim că vom muri vreodată, în-chipuindu-ne cât vom putea mai mult că existenta noastră va dură o eternitate. Şi în această privinţă flamandul Maeterlinck se găseşte a fi de acord cu rusul Tolstoi. Cu toate acestea Maeterlinck recunoaşte că gândul morţii nu e uşor de alungat, căci el spune: „în vieaţa, în universul nostru un singur eveniment contează pentru noi: moartea noastră. Ea este punctul unde se adună şi conspiră împotriva fericirei noastre, tot ce scapă supraveghierei noastre. Cu cât gândurile noastre se silesc mai mult s’o alunge, cu atât mai mult se strâng în jurul ei. Cu cât o redutătn mai mult, cu atât mai redutabilă este, căci ea se hrăneşte din temerile noastre." în frumoasa lui carte, Maeterlinck se fereşte cât mai mult să afirme; un spirit de o modestie, de o timiditate curat filozofică învălue opera sa. El scrie: „Este bine să dobândim pu{in câte puţin obiceiul de a nu înţelege nimic" — ceeace este admirabil când e vorba de un subiect ca moartea. Ideile lui Maeterlinck în cel din urmă volum al său sunt îmbrăcate în fraze discrete, în cuvinte surde, în tonuri transparente, care se potrivesc minunat cu subiectul pe care îl tratează. Şi oricât nc-ar spune că a ajuns să înţeleagă din ce in ce mai puţin, el naşte în noi, dimpotrivă, gânduri multe, reflecţii multiple, sentimente curioase va^'- __ Adrian Corbul. 0 A însemnări. O aniversare. Miercuri, 12 Martie n., s’a împlinit anul de când a apărut cel din urmă număr al „Tribunii", cea mai bună gazetă românească pe care am avut-o noi Românii. Pentru a răpune acest ziar românesc modern, s’a cheltuit atâta energie şi atâta amar de bani, încât şi a zecea parte ar fi ajuns ca să se înlăture cauzele nemulţumirilor generale a căror expresie a fost „Tribuna". Dar nu înzadar trăim în mediul politic unguresc... Am adoptat şi noi procedeul unguresc: să înăbuşim cu orice preţ ţipetele de durere, ca tăcerea să-i facă pe toţi să creadă că nu este suferinţă şi nemulţumire... Glasul nemulţumirii a dispărut... Au dispărut oaje şi nemulţumirea şi cauzele ei? 88 Daniil P. Barcianu. Zece ani s’au împlinit dela moartea acestei figuri reprezentative în vieaţa noastră culturală. Şi cu cât se scurge vremea, cu atât se desluşeşte mai limpede şi mai mare sufletul acestui om de carte, care a fost şi un model de caracter. Modesta reuniune a sodalilor din loc, de sub conducerea d-lui Victor Tordâşianu, a ţinut să-i sărbătorească memoria printr’o şedinţă literară. D-l Dr. loan Lupaş, protopopul Săliştii, a vorbit aproape un ceas zugrăvind, cu măiestria-i cunoscută, activitatea multilaterală şi personalitatea lui Daniil P. Barcianu, care poate servi de model generaţiei de astăzi. După cuvântarea d-lui Lupaş au urmat declamaţiuni şi coruri. Atât d-l Tordăşianu cât şi d-l Lupaş au săvârşit un frumos act de pietate, care merită recunoştinţa tuturor intelectualilor idealişti. ^ • Dr. Ion Borcia. A trecut un an de când ne-a părăsit acest prietin scump şi nu ne putem împăca cu lipsa lui dintre noi. Senina şi blânda lui figură pluteşte şi astăzi în mijlocul nostru, dându-ne îndemnuri de muncă şi sfaturi prietineşti. Lipsa lui c simţim pas de pas şi o regretăm din toată inima. Dacă sufletul lui blând şi distins nu mai e cu noi, ne-a lăsat opera lui, care, după cum suntem informaţi, va apărea în trei volume, în editura librăriei naţionale din Orăştie. Primul volum va cuprinde poeziile lui, al doilea piesele de teatru originale şi traduse, iar al treilea studiile şi articolele lui publicate în diferite ziare şi reviste. Opera lui ion Borcia îi va inveşnici mai bine amintirea frumoasei lui vieţi. 88 Concertele de iarnă din Bucureşti. La începutul lunei Decemvrie, celebrul quator de coarde bruxelez a lui Franz Schorg a dat două concerte cu muzică de cameră din Haydn, Beethoven, Schubert, Borodin şi Tschaikowsky. O unitate de timbru cum rar se aude, nuanţări subtile, o variaţie infinită de expresiuni alcătuiau un vis de sunete, învăluit într’o particulară personalitate de interpretare. Mai ales cvartetul de Beethoven în f-dur, a arătat de ce forţă muzicală e capabilă această reuniune de oameni de artă. Tereza Carreno, o renumită pianistă tehniciană, soţia compozitorului D’Alberl, a avut un succes mare în trei concerte, dintre cari unul cu concursul orchestrei Ministerului de culte. Cari Flesch, marele violonist berlinez, fost profesor la conservatorul din Bucureşti, s’a produs in două audiţiuni cu o tehnică frumoasă şi un stil serios. Fără îndoială însă, concertul pianistului Slivinsky a fost o sărbătoare. Distinsul interpret al muzicei lui Chopin, — poate şi cel mai sincer — şi-a desvălit în faţa unei săli nu aşa de pline cum ar fi trebuit, intimitatea artistică a sufletului său, filtrată prin o sensibilitate de cxpresiune extraordinară. într’unul din concertele de orchestră duminicale, profesorul Nona Ottescu şi-a condus poema simfonică „Narcis", al cărei subiect l-a extras din metamorfozele lui Ovid. Programul anunţă: „Narcisse", poemă sim fonică (Metamorfose Ovide); cam curioasă limbă românească, aplicată la muzica unui autor român! Desigur insă, vina culegătorului de litere ... Tânărul compozitor s’a produs a treia oară în faţa publicului. Deşi poema s’a arătat cu o superioritate vădită faţă de lucrările simfonice precedente, publicul a cam făcut mofturi la aplauze. Dcbussysmele, par’că au mai dispărut din armonia expresiunilor muzicale ale autorului, tot aşa castaldismele din orchestraţie. însă, puccinis-mele continuă să ia locul unor gândiri muzicale proprii şi să se exteriorizeze ca atare; mai ales frazarea metodică e inspirată de Puccini. Desigur, cauza e o www.dacQFomanica.ro 176 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1913. educaţie mai Îndelungată din muzica acestui autor de opere a cărui „vogul" s’a cam dus ... însă. Stilul d-lui Ottescu, negreşit, e mai purificat, ideile muzicale sunt în continuitate, personalitatea i se afirmă din ce in ce. Celelalte concerte simfonice, sub conducerea d-lui Dinicu, au continuat să-şi urmeze regulat cursul. Un festival Wagnerian urmat de un altul francez, cu muzică de Frank, Debussy şi Massenet, au ridicat din nou protestările criticei bucureştene. Ceeace e nostim, e faptul că părerile criticilor nu se potrivesc deloc laolaltă. Unii acuză pe conducător că nu ştie să interpreteze pe Beelhoven şi Wagner, în schimb e un bun dirijor al lucrărilor simfonice franceze; alţii, că şeful orchestrei e un bun Wagnerist — deşi numai Wagner nu se poate cântă la noi, din motive de insuficienţe scenice şi instrumentale — şi un slab de-bussist; unii cronicari, şi aceştia poate fac mai bine, scriu recensii mai obiective şi mai mult descriptive decât impresioniste, mai mult cronici decât critici; în fine, beethovenistul Weingartner, care a condus la noi vreo două concerte simfonice, s’a exprimat ceva mai binevoitor faţă de d-l Dinicu: execuţia simfoniilor lui Beelhoven e foarte bună, lăsând în afară câteva nuanţări de intensitate şi culoare a frazelor, nu de expresiune. Chestiune de detaliu, de sigur. Societatea corală „Carmen" şi-a dat obişnuitul concert de Crăciun; aproape acelaş program, ca în concertul de mai-an. Prof. Kiriac s’a înfăţişat — ca întotdeauna — ca un maestru în conducere: cu personalitatea exteriorizată şi ca nuanţâtor de detalii. (I. B.) 88 La frontiera româno-bulgară. Diferendul româno-bulgar preocupă şi presa streină. Dovadă cele două tablouri — reproduse după revista ilustrată engleză „Graphic" — pe cari le publicăm in acest număr. Tablourile originale s’au lucrat la Londra, după schiţa-desen a corespondentului englez din Bucureşti şi reprezintă unul: Un ţăran român dând explicaţii la frontieră unui ofiţer român; al doilea: interogatorul unui Bulgar, arestat pentru bănuiala de-a fi spion. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — C. S. F. Bunul meu prieten «FageţeU mă insultă în revista sa Ramuri. Pentru siguranţă se ascunde sub ritmi-forma literă S. La început, am crezut că rândurile acelea vor fi fost scrise de către S. Spâtaru, personajul de care se leagă atâta humor naţional. Dar am văzut că nu poate fi decât Făgeţel. Alt răspuns nu va avea dela mine niciodată. Mă respect şi îl cunosc... La duel nu-l provoc, fiindcă n'am permis de vânătoare. Regret doar că prietinul meu, profesorul Lazăr Toma dela Craiova a murit, căci altfel i-aşi fi scris să-l ia puţin de urechi. I). N. Oiotori. Şahul. începând cu acest număr, cedând numeroaselor dorinţe exprimate din partea cetitorilor, revista „Luceafărul" deschide această pagină nouă, în care va publică probleme şi partide de şah, contribuind astfel la răspândirea, în cercuri cât mai largi, a acestui joc frumos şi nobil. Drept introducere vom da câteva explicaţii. a b c d e f g h Coloanele verticale, comune atât pieselor albe cât şi negre, se 'însemnează cu literele dela a—h; coloanele orizontale se insemnează cu numerele dela 1—8. Se întrebuinţează următoarele abreviaţiuni: C (Cal); F (Fugar, Nebun); D (Damă); R (Rege); T (Turn), — comune atât pentru piesele albe, cât şi pentru cele negre. Semnul + însemnează şah; semnul X insemnează că se ia o piesă contrară. întrebuinţarea abreviaţiunilor este următoarea: 1. es —e4; eT — e6 însemnează că pionul alb din coloana e, rândul al doilea, a fost mutat până în rândul al patrelea, aceeaş coloană. Negru a răspuns mutând pionul din aceeaş coloană, rândul al 7-lea, până în rândul al 5-lea; 2. Ffj —c4; Cga — f7 însemnează că Fugarul alb din coloana f, rândul 1, a fost mutat până la coloana c, rândul al 4-lea. Negru a răspuns mutând Calul din coloana g, rândul 8, până în coloana f, rândul al 7-lea. 3. Cg, —f»; Ffe —cs: Calul alb din coloana g, rândul 1, a fost mutat în coloana f, rândul al 3-lea. Negru a răspuns mutând Fugarul din coloana f, rândul al 8-lea, in coloana c, rândul al 5-lea. 4. 0 — 0; 0 — 0: însemnează rocada mică (Rocada mare se însemnează cu 0 — 0 — 0). 5. d, —d<; e3Xd( însemnează că Negru a bătut cu pionul său de pe e.4 pionul alb de pe câmpul d4. în ce priveşte aşezarea tablei, este de notat că întotdeauna câmpul din colţul drept trebuie să fie câmp alb. Trăsătura iniţială e întotdeauna a jucătorului care joacă cu piesele albe. TIPARUL LUI W. KRAKFT ÎN S1B1JU. www.dacQFomanica.ro I qHl=-^Q^g=iHF 5®S Biblioteca. scr»iitor»ilor» dela noi apare sub auspiciile „flsociaţiunlî pentru literatura română şi cultura poporului român" * sub îngrijirea d-Iui Oct. C. Tăslăuanu. A apărut al doilea volum: Schiţe şi povestiri (5 de Volumul cuprinde 17 schiţe şi povestiri ale talentatului scriitor din Ardeal, care zugrăveşte în colori sugestive vieaţa dela ţară. Povestirile cuprinse în acest volum sunt selecţionate din întreaga operă a lui Agârbiceanu, aşa că ele dau o icoană a talentului viguros cu care e înzestrat scriitorul nostru. Preţul unul volum: 2 Cor. (2 lei 50 bani).! § Amintiri Primul volum schiţe şi novele de în care se zugrăvesc crâmpeie din vieaţa de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda lui copilărie. E cel mai bun volum a talentatului scriitor AI. Ciura. Volumul e precedat de o recensiune critică scrisă de d-1 Oct. C. Tăslăuanu şi de portretul lui Ciura. I Preţul unui volum: Cor. 1.60. Se găsesc de vânzare la' toate librăriile. Din casa nici unui cărturar român dela noi să nu lipsească această Bibliotecă. '^V www.dacQromanica.ro 1] EEEEBBBjx^aiF^ Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc ■ ---de = - plane, pianine si armoniari asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite. = Şcoakle, reuniunile de cântări şi alte instituţii culturale primesc favor special. Armoniuri de şcoală ££ = IO ani garanţă. = Plătlre In rate. TIMOTEI POPOVICI ---: profesor de muzică. ■: Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7. Ca administraţia „Ciueafărur se gSses; de vintre următoarele Lionardo da Vinci . n v n • n n n • Raffael............ n ...........• r» ............ A. Dlirer.......... Jan Van Eyck . . . Preţul fiecărui exemplar 20 hani plus porto .... 10 bani. Cel ce comandă toate tablourile le primesc franco cu 1.60 bani. Administraţia „LUCEAFĂRUL44 SIBIIU (Nagyszeben). Cina cea de taină Frumoasă Florentină Monna Lisa Nunta Măriei cu losif Madona Sixtină Frumoasă grădinăreasă isus pe cruce Altar. • ...................... .............. i . ■ Capital social Coroane X,200.000. ■ — Giro-Conto Ia „ALBINA11. _ Postsparkassa ung. 29.349. ====== CD 00 a © h* „B^ca generală de asigurare" societate pe acţii în Sibiiu — Nagyszeben este prima bancă de asigurare românească, înfiinţată de institutele financiare (băncile) române i din Transilvania şl Ungaria. ' ■ -------- .— Prezidentul direcţiune!: Partenin Co&nia, directorul exeoutiv al *Aibinei* şi prezidentul 'Solidarităţii*. Rarma o-onprală Hp n<îimirarpu face tot feIul de asiS',rari. sPeoiai asigurări ,,DdllLd feliei dla Uc dolgUldltS contra focului şi asigurări asupra vieţii în cele mai favorabile combinaţiuui. -----—.- i —-----—— Asişurăiile se pot face prin oricare bancă românească, precum şi Ia agenţii şi bărbaţii de încredere ai societăţii — Prospecte, tarife şi infoimaţiuni se dau gratis şi imediat. Persoanele cunoscute ca acvizitori buni şi cu legături pot fi primite oricând in serviciul societăţii. „Banca generală de asigurare" dă informaţiani gratuite în orice afaceri de asigurate fără deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ea sau la altă societate de asigurare. CD co ▲ ▲A —■—------ cu încredere la: Centrala Băncii generale le asigurare ori la agenturile ei principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad (Jdzseff&herczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro