Ediţie de lux. a •> ■ lOIBIIMIDIIIIIIINHRBIIBBCOttBBaSSaRIMRIieillllBIBIIDBBIIIBIIIIIIBBIII ■■■■■■B9 BBBKIRBB IBIQBI BIHBI IBR1 RBB mm m a m M ■ ■ ■ n n s : .v. ■ ■ ■«Bl 2 £ aman* 5 J BBRBBB I " IBIEBlIi " ■■■■■■■■ ■ ■■■■■■■■■■■ * ■ ■ ■ ■ a ■ « ■ mm iiiiBiMiKiiiBiiBBaikiaaaaaBiiiaiaRiRaiQiii ' a ■ Revistă pentru literatură, \ ni h. artă şi ştiinţă s ® \ a •••••«•••••• a Apare de douăori pe lună ■ i m Redactor: Oct. G. tăslăuanu : a _______________________________ ■ BBKIBBflinil 2 BBBBaill J " RKBIBBB 3 z ■■mm 2 2 bbbb ; H ■■■ 2 a V ■ B 2 ■ a Z ■ b ; ■ ■ s ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ Au. XI!. !3r. 3. a a a ■ ■■■■■* «alama BBiiiiatsiBBiiiiiiii bbbibhiibbi BBS BBBB BBBBB ■ « • ■ ■ B 2 bVbV■"IR 2 2■■■■■■■■2 amaaaaammma BBBIIIBRIBRBRBBRIIBRBRHIRHH■■■■■■ IHSIBB ■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■ 9 . ■ 8 ■ ■■ ■■ Cuprinsul: G. Murnu . . Othmar . . Octavian Goga Liviu Marian . Aromânii în primejdie. Cântec (poezie). Mi-am făcut un cântec (poezie). Bătaie de joc. * * * .... Decadenta Turciei.., Ecaferina Pitiş . . Cântec (poezie). Maria Cunjan . . Foi în cânt (poezii). 1. Agârbiceanu . . Arhanghelii (roman). O. C. T. . ’. . . Graniţele Dobrogii. Cronic): D. N. c.: Sărbătorirea lui Grigore Alexandrescu. Bustul Iui Ion Maiorescu. Adrian Corbul: Scrisoare din Franja. însemnări: Cursurile Asociatiunii. Statele din Balcani. — Bibliografie Tlustraţiunti: Comuna aromânească Gopeş (din Macedonia). Comuna aromânească Nevesca sau Neveasta (din Macedonia). Aromâni din Pind prinşi ia horă. Grup de Aromâni din comuna Livezi (din vilaetul Salonic) cu revizorul şcolar d-l Dan (fotografiaţi cu ocazia obţinerii autorizării pentru deschiderea şcoaiei româneşti). Popasul Aromânilor nomazi pe drumul lor spre iernatic. Păstor aromân din Pind. Femeie din tribul Fărşerojilor (Aromâni din Albania). Ceinicul Năsica dintr’o comună din Pind. Unul din păzitorii comunelor din Pind, bântuite de Antarţi (în port de haiduc albanez). Clisura, orăşel românesc în Macedonia. Sultanul Mahomed al 11-lea care a cucerit Constantinopolul. 2 vederi din Constantinopol. Harta Dobrogei. Harta delimitârei fruntariei româno-bulgară la Silistra. Tache lonescu, ministru de interne al României, care a tratat, la Londra, cu Dr. Daneff, delegatul Bulgariei. Dr. Daneffj preşedintele 5obraniei bulgare. Kiamil-Paşa, fostul Mare-Vizir al Turciei, pe care tinerii Turci l-au silit să prezinte demisia cabinetului turc. Nazim-Paşa, ministru de răsboiu, împuşcat în revolu(ia din Ianuarie. Raymond Poincard, noul preşedinte al republicei franceze. Sibiiu, 1 Februarie v. 1913 ura, ro Preţul unui număr: 1 cor. 20 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârblceanu, D. Anghel, Z. B&rsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Ghendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilla Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu. Dr. Onlsifor Ghibu, Octavian Goga, Eugen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Liviu Marian, Dr. I. Mateiu, Octav Minar, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Clucinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simlonescu-Râinniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Trlteanu. ABONAMENT: Ediţia simplă în Austro-Ungaria: 1 an . 20 cor., 6 luni . 10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an . 16 cor., 6 luni . 8 cor. în România şi străinătate: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. Reclamafiile sunt a se face in curs de li zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se ror trimite 30 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. ret?. „Luceafărul", Sibliu (Nagyszeben). Ediţia de lux în Austro-Ungaria: 1 an . 26 cor., 6 luni . 13 cor. în România şi străinătate: 1 an . 32 cor., 6 luni . 16 cor. O u Kt u Jta 3 05 O O o o fc) Almanachul societăţii scriitorilor români 1913. Cor. 1.25. Cazaban, Al., Tovarăşul de drum. Cor. —.30 Dăianu, Dr. E., Dr. Augustin Bunea şi Unirea noastră cu Roma. Discurs. Cor. —.40. — La mormântul Mitropolitului Ata-nasie Anghel, întemeietorul Unirii cu Roma. Cor. 1.—. — Problemele ,Asociaţiunii‘. Cor. —.50. — Vasile L. Baron Pop (1819—1875). Cor. —.40. Doyle, C., O crimă celebră, în româneşte de P. Ionescu. Cor. —.30. Falewski, B. F. Th., Concepţia catolică despre lume in trăsăturile ei fundamentale cu specială privire la morală. Trad. după V. Cathrein S. 1.: Cartea l-a: Omul, origina, ezenţa şi ţinta lui din punctul de vedere raţional. Cor. 2.—. Cartea a Il-a: Creştinul în lumina relevaţiei supranaturale. Cor. 1 80. M i c h a e I i s, K., Vârsta periculoasă, jurnalul unei femei. Trad. de H. Carp. Cor. 1.50. Modestu, C., Calde şi Reci, pagini umoristice, versuri şl proză. Cor. 1.—. Nădejde, H. I., Educaţia în Anglia, Cor. —.50. Negru, N., Mărturisiri, nuvele. Cor. 2.—. Patiţia, R.> Ţara Ţopilor. Despre trecutul Munţilor-Apuaeui ai Transilva-. niei. Cor. 1.60. Pop, V., Poveşti hazlii. Cor. 1.50. _ Raicoviceanu-Fulmen, în treacăt, schiţe şi impresii. Cor. 1.—. R o s e 11 i, R. D., Prin Pravoslavnica Rusie, note de călătorie. Cor. 2.—. Sadoveanu, M., Bordeenii şi alte povestiri. Cor. 2.—. — Floare ofilită, roman, ed. II. Cor. 2.—. Sandu-Aldea, C., Pe Mărgineanca, nuvele şi schiţe. Cor. 2.—. Shakespeare,Neguţătorul din Veneţia, comedie in 5 acte, trad. din englezeşte de C. A. Ştefănescu. Cor. —.75. Stern, D., Bulgaria sângerândă. Roman modern din vieaţa bulgărească. Cor. —.80. Teuţu, A., Vieaţa sfântului împărat Constantin cel Mare şi a maicei sale Elena. Cor. —.25. — Vieaţa şi minunile sf. loan cel Nou dela Suceava. Cor. —.20. Vazoff, I., Sub jugul turcesc. Roman din vieaţa Bulgarilor în ajunul Iiberărei lor, trad. de M. Argeşeanu. Cor. —.30. : o : o ca 3 n ta ta ta to 'i o »—*• (/) H/> ^ î o : a ; o : Se află în depozit la librăria lui 0. Krafft în Slbiiu. Expedlarea se tace mat uşor trlmlţându-se banii înainte, adăugAndu-se la preţul cărţii încă - - - ■ ■ - -- 30-40 fit. pentru expedlarea francată. ■ 1 ■■ ■ ■ ■ wwwdaoenBanieafro* ■■•mwmaniNmmif Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită Aromânii în primejdie. Mai deunăzi aveam în faţa mea pe doi compatrioţi ai mei din Macedonia de sud, din ţinutul Veri ei (Karaferia), pe doi din acei cari au scăpat ca prin minune de sabia furiei greceşti. Sunt doi tineri, mai bine zis doi bărbaţi în floarea vârstei, cu mai multă sau mai puţină ştiinţă de carte, dar unii din acele preţioase elemente care au adus astfel de slujbă neamului lor din acele părţi, încât îi asiguraseră întâetatea economică şi culturală într’un însemnat centru grecesc. Păstorii de-acum douăzeci-treizeci de ani nu cuceriseră numai împrejurimile Veriei cumpărând pământuri întinse şi înfiinţând comune noi cum este Do li ani (comună înfloritoare de peste 200 de case, clădiri frumoase şi solide de piatră), ci ameninţau să puie mâna pe tot negoţul şi industria din oraşul Veria. Amândoi îmi povesteau marile izbânzi ce câştigaseră în acele părţi mâi ales prin energia desfăşurată de tineretul aromân deşteptat de bunii învăţători din localitate. Iniţiativa o luaseră câţiva, dintre cari făceau parte şi ei. Au întemeiat în rândul întâiu o societate numită „Părintele Averchie", după numele călugărului aromân naţionalist, care a adus în ţară pe cei dintâi tineri din Macedonia spre a fi crescuţi în şcoalele din Bucureşti ca viitori apostoli ai neamului lor. Societatea urmăreâ întărirea economică a Românilor din Veria şi împrejurimi pe calea împrumutului cu dobânzi uşoare şi, cu produsul dobânzilor, susţinerea şcoalelor şi bisericelor româneşti. Mulţumită organizării care a pus în fruntea întreprinderii tot ce eră mai bun între Românii acestui ţinut, şi mulţumită patriotismului desinteresat si neobositei hărnicii si stăruinţe • * » a membrilor din consiliul administrativ al Societăţii, mai nici un Român n’a refuzat sau n’a putut refuză obolul său. Tovărăşia aceasta, care datează abia de vreo cinci ani, a fost mobilizarea, minunat de bine condusă, a forţelor româneşti împotriva puternicei şi străvechei cetăţui greceşti, care erâ Veria; steagul românesc erâ aici împlântat pentru totdeauna; îl înfăţişă simbolic „Flambura" (flamura), întâia revistă macedoneană provincială, redactată cu pricepere şi gust de tinerii scriitori aromâni localnici. Grecii din Veria cu mitropolitul lor, descurajaţi cu totul în faţa invaziei Valahilor setoşi de bunuri mai mari, de vieată si lumină, văzând că n’o scot la capăt în luptă dreaptă cu ei, au cerut ajutor din Grecia, de unde s’a răspuns cu trimiterea faimoaselor bande de antarţi, acea adunătură de puşcăriaşi şi criminali, organizată de statul grecesc şi pusă sub comanda ofiţerilor greci deghizaţi şi sub po-vaţa directă şi indirectă a arhiereilor greci din Turcia; scopul lor erâ să înnăbuşe în sânge mişcarea naţionalistă a Românilor. Ce au făcut aceste bande, din nenorocire încurajate de autorităţile turceşti sub pretext că duc luptă cu Bulgarii, e cunoscut astăzi de oricine. Comune româneşti întregi au fost trecute sub sabie sau arse de antarţi. Sute de Români, printre cari chiar bătrâni, femei şi copii, au fost măcelăriţi, mai cu seamă din părţile Veriei, unde rezistenţa a fost mai îndârjită. Ruperea relaţiilor diplomatice ce a avut loc cu acest prilej între România şi Grecia n’a micşorat câtuş de puţin pericolul. ~ l www.dacQFomanica.ro 82 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1913. Populaţia românească desarmată n’aveă nici un ajutor din ţară ca să se poată înarma şi răspunde cu aceleaşi mijloace la atacurile duşmanului. Ea a fost avizată prin urmare la iniţiativa sa proprie. Cu toate acestea Ve-rienii noştri au ştiut să respingă şi să ţie în frâu bandele de sute de oameni, ba chiar şi-au răsbunat cu prisos, căci la ciocnirile dese ce s’au întâmplat între ei şi antarţi n’au căzut mai puţini Greci decât Români. mijlocul bandelor, împrăştie groaza şi pustiul, pe alocuri omorând căpeteniile Românilor — şi, năzuind spre Salonic,'ocupă ţinutul Veriei; fruntaşii români sunt bătuţi până Ia moarte, schingiuiţi, târîţi în lanţuri până la Salonic — alăturea de regele Greciei! — şi aruncaţi în temniţă între cei mai din urmă criminali; cărţile româneşti sunt arse, bisericile şi şcoa-Iele închise, preoţii şi dascălii români înlocuiţi cu Greci. Şi în scurt timp, tot rodul şi > Comuna aromânească Gopeş (din Macedonia). Cei doi refugiaţi îmi citau cazuri cari sunt pilde uimitoare de îndrăzneală şi bărbăţie din partea Românilor şi de netrebnicie şi laşitate din partea Grecilor. Rezultatul, mai ales în cei din urmă doi ani, când Românii aveau aproape făţiş sprijinul Turcilor, a fost atât de nefavorabil Grecilor, încât ei înşişi începuseră să se încredinţeze de zădărnicia luptei lor. Şi acum când se înfiripaseră şi începeau a se înfăptui cele dintâi mai îndrăzneţe nădejdi ale mult încercatului popor aromânesc, izbucneşte catastrofa — răsboiul balcanic. Oştirile greceşti, neîntâmpinând decât piedeci slabe din partea Turcilor, înaintează în Macedonia, ocupă ţinuturile româneşti din Pind — unde, mai ales prin toată floarea dragostei de neam şi a vredniciei şi a jertfelor româneşti de ani îndelungaţi s’au scuturat într’o clipă şi s’au spulberat poate pentru totdeauna. — Ce s’a întâmplat la noi, îmi spunea unul din ei, e trist, e din cale afară trist. Noi suntem ca si omul care îsi zideşte o > » î casă gospodărească, frumoasă şi îndemânatică, dar înainte de a-si vedea sălasul acoperit, vine o vijelie, o surpă şi o risipeşte, de i se pare că totul n’a fost decât un vis! Compatrioţii îmi povesteau amănunţit toate acestea cu lacrimile în ochi. Eu urmăream elocvenţa gesturilor lor stăpânite, duioşia aproape amară a graiului lor, nobleţă des-nădejdii lor resignate descrisă pe faţa lor, www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1913. LUCEAFĂRUL 83 cu toată suferinţa, cu toate pierderile ce înduraseră. Tipuri caracteristice de „Valahi" nu numai în energicile trăsături ale feţii, ci şi în toată fiinţa lor dinnăuntru, oţelită de furtunile vremilor, ei îmi apăreau ca nişte documente vii ale unui popor, care eră menit să aibă un viitor strălucit, dacă soarta nu l-ar fi osândit dela început ca să încapă în cătuşele fatalităţii. Şi în adevăr, afară de Românii din Istria, aproape nici un grup de Români n’a fost astfel rupt de matca sa, primejduit şi hărţuit din toate părţile de vrăjmaşi, ca Aromânii. Vlahie, Mare Românie, nume recunoscut şi adoptat de chiar istoriografii greco-bizantini, al căror tradiţionalism şi pedantism nevindecat păstră cu sfinţenie toponimia clasică a tării lor. j Ocupând în masse destul de compacte mai tot teritoriul dela nordul Greciei, pornind din inima Eladei, din Etolia si dela muntele Orthrys până dincoace de munţii Gramostei în Macedonia, ei au putut să reziste numai mulţumită conservatismului lor păstoresc şi organizării lor patriarhale. în veacul de mijloc exclusivismul faţă de tot ce e străin Comuna aromânească Ncvesca sau Nevcasta(din Macedonia). Şi cu toate acestea ei au putut duce o existenţă milenară în mijlocul lor. încă din veacul al 10-Iea îi găsim la nordul Greciei, în Epir şi în Macedonia, pe unde i-au împins dinspre mează-noapte, dela Dunăre, valurile Slavilor şi nevoile turmelor. Şi atunci nu pierduţi în massa popoarelor din imperiul bizantin ca nişte nomazi fără locu-inţi statornice şi fără nici un rost politic, fără o deschilinită aşezare în tăriie amintite. ) > Numărul lor a trebuit să fie destul de mare pe acele vremi, şi cu deosebire pe la mijlocul veacului al 11-lea, când ei au îndrăznit a porni răscoala în Tesalia împotriva Bizantinilor, cu peste un veac ’nainte de revoluţia fraţilor Petru şi Asan în Bulgaria. Mulţimea lor se ’nţelege dela sine, dacă mai ţinem seamă, că în nordul Greciei au înfiinţat trei Vlahii, trei Romanii, şi că în deosebi Tesalia a căpătat numele de Mare şi ura de moarte faţă de Greci i-au ferit de contopire din partea acestora şi a Slavilor, pe câtă vreme massa de populaţie slavă cu mult mai mare, care potopise Grecia şi îi dăduse o fizionomie slavă-barbară cu câteva veacuri înainte de ei, a fost asimilată de Greci, chiar înainte de venirea Turcilor. Că solidaritatea şi puterea lor de rezistenţă nu slăbise nici până la năvălirea irezistibilă a Sultanilor, ne-o arată capitnlaţiunile ce au încheiat cu aceşti Sultani Românii din Pind, adecă massa centrală a Aromânilor, asigurându-şi o vieaţă ca şi autonomă, în vreme ce restul creştinilor din imperiul semi-lunei, prefăcuţi în raiale, gemeau şi duceau un traiu de plâns sub jugul robiei. Cu toate acestea de acum începe să bată ceasul decăderii şi risipei lor. întâi şi întâi o parte mare de Români, neadăpostiţi în munţi, au apucat drumul pri- 1* www.dacQFomanica.ro 84 Luceafărul Nrul 3, 1913. begiei cu turme cu tot, de-au hălăduit până în Croaţia şi Slavonia de groaza Turcilor (alţii desigur că pe atunci şi mai târziu au trecut încoace peste Dunăre). Această descentralizare şi pribegire a continuat aproape în tot decursul domniei turceşti, şi mai cu deosebire în veacurile din urmă, când imperiul otoman eră bântuit de anarhie, când bandele înarmate ale rebelilor, ale başibu-zucilor, neînfrânate de nimeni, cutreerau peninsula balcanică dealungul şi dealatul terorizând şi despoind populaţia creştină. în această vreme n’au plecat numai singuratici ţionalităţile creştine din peninsulă au uitat patimile şi ura de rassă dintre ele, izvor nesecat de lacrimi şi de sânge vreme de sute de ani înainte, şi s’au apropiat unele de altele unindu-se sub sceptrul spiritual al patriarhiei şi rezistând cu puteri unite în faţa duşmanului comun. Contrastul naţional, prăpastia ce le despărţea înainte, în această vreme dispare; nu mai existau Greci, Bulgari, Sârbi, Români şi Albanezi, ci numai creştini. Apropierea, ca să nu zic înfrăţirea, aceasta dintre Români şi Greci a fost fatală celor dintâi. Ea a spart zidul solidarităţii româ- Aromâni din Pind prinşi la horă. Românii cu miile dela vetrele lor, împrăşti-indu-se în ţările vecine şi în străinătăţi, ci şi multe centre aromâneşti din cele mai mari şi bogate din Albania şi Macedonia au fost părăsite si în urmă dărîmate din temelie. Astfel y s’au dus Niculiţa, Linitopea, Fraşari, Şipisca, Grabova, şi, mai presus de toate, floarea oraşelor aromâneşti, mândria neamului aromânesc, vestita Moscbpole, patria multor bărbaţi distinşi, cel mai însemnat focar de lumină pentru popoarele balcanice, după Constan-tinopol. Tot în această vreme se iveşte şi un alt rău nu mai puţin primejdios pentru româ-nimea din Turcia: eră activitatea mai conştientă şi mai bine organizată a bisericei şi şcoalei naţionale greceşti. De ura şi teama insuflată de puternicul păgân cuceritor, na- neşti, ea a hrănit pe neştiute în inima Românilor idealuri străine şi chiar duşmane intereselor lor de vieaţă; ea a pus forţele lor, sângele, averile şi toată munca inteligenţii şi toată puterea lor de jertfire în serviciul elenismului. Cauza creştină erâ din nefericire tot una cu acea a elenismului, şi aici a fost una din marile pricini de nenorocire a Aromânilor. Sute de eroi din munţii Pindului, nemuriţi astăzi în cântecele poporului şi în istoria naţională a Grecilor, au luptat şi au căzut în numele crucii şi deci pentru cauza Grecilor. Sute de învăţaţi şi de dascăli aromâni au propovăduit idealul grecesc şi astfel, fără ştirea lor, au lucrat la desfiinţarea neamului lor propriu; sute de patrioţi bogaţi, de „binefăcători ai neamului" şi-au lăsat tot câştigul muncei lor şi chiar milioane pentru www.dacQFomanica.ro Grup de Aromâni din comuna Livezi (din vilaetul Salonic) cu revizorul şcolar d-1 D. Dan (fotografiaţi cu ocazia obţinerii autorizării pentru deschiderea şcoalei româneşti). Popasul Aromânilor nomazi pe drumul lor spre iernatic. www.dacQFomanica.ro 86 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1913. Păstor aromân din Pind. întemeierea de aşezăminte culturale greceşti, ridicând astfel tot atâtea redute puse la îndemâna vrăjmaşului lor. Popor evlavios, sentimental, mândru din fire şi gata să îmbrăţişeze cauzele mari, Aromânii au devenit unealta bisericei şi culturii greceşti şi astfel în chip inconştient îşi pregăteau singuri mormântul. La toate acestea si ca o coroană a tuturor > relelor s’a mai adăugat, la începutul veacului trecut, şi pacostea iui Ali-Paşa, vestitul tiran din Ianina, care, în năzuinţa-i de a se rupe de Sultan şi a înfiinţa un regat liber în Albania, Epir, Macedonia şi Grecia, îngroapă prin intrigă şi trădare libertăţile Românilor din Pind, singurul grup de Români, care fusese mai ferit de grecizare şi de valul nenorocirilor ce bân-tuiseră peninsula. Urmează constituirea regatului grecesc, care încorporează Ia Grecia teritorii întregi ocupate de Români; după răsboiul din 1877 Tesalia cu o parte însemnată din Pind e anexată Greciei, şi astfel se dă lovitura cea mai puternică grupului central al aromânimii. Femeie din tribul Fărşerotilor (Aromâni din Albania). în schimb de atunci, cu ajutorul ţării româneşti şi prin stăruinţele bunilor patrioţi aromâni şi din ţară, începe a se întări printre aromâni curentul naţionalist şi a se deşteptă conştiinţa lor de neam deosebit prin înfiinţarea de şcoale româneşti în diferite comune şi prin organizarea unei propagande naţionale. E drept că licăriri de naţionalism, începuturi de introducere în scoală a dialectului aro- i mânesc şi de trezire a simţului naţional nu au lipsit şi înainte, îndeosebi dela sfârşitul veacului al 18-lea şi la începutul veacului următor; încercările însă, cari au avut o frumoasă, manifestare cu deosebire în Austro-Ungaria în legătură cu învăţaţii şi marii patrioţi din Ardeal, n’au dat roade din pricina măsurilor reacţionare ce a luat patriarhia din Con-stantinopol. Dela 1866 încoace lucrurile se schimbă. Tinerii din Macedonia aduşi la Bucureşti de călugărul Averchie, care a fost sprijinit din ţară, au venit la timp şi au slujit cu mult folos cauza românească. Cu toate prigonirile şi uneltirile clerului fanariot, www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1913. LUCEAFĂRUL 87 Celnicul Năsica dintr’o comună din Pind. care avea cu sine sprijinul autorităţilor inconştiente sau venale ale Turcilor şi cu toate piedecile întâmpinate chiar din partea Aromânilor interesaţi sau fanatizaţi de acest cler. cei dintâi învăţători naţionalişti au izbutit • iii să câştige o parte însemnată de Aromâni şi să dea avânt mişcării de deşteptare a neamului lor. Această mişcare eră să ducă la o izbândă sigură, dat fiind în cele din urmă şi interesul ce-l purtau Turcii pentru triumful ei, întru cât se încredinţaseră de comunitatea intereselor lor cu cele ale Românilor; dar ea a fost ţinută pe loc şi a vegetat vreme îndelungată din motive interne, căci propagandei româneşti i-a lipsit dela început o organizare serioasă. Din nenorocire, nu s’au găsit oameni cari s’o conducă şi să-i dea o îndrumare sănătoasă, iar cei din Bucureşti s’au interesat în genere foarte superficial şi Unul din păzitorii comunelor din Pind, bântuite de Antarţi (în port de haiduc albanez). nu au ştiut să dea decât mijloace băneşti. In capul şcoalelor şi bisericelor a fost pus un singur om cu titlul formal de inspector, dar în fond un fel de paşă cu putere discreţionară, mai presus de orice control şi orice răspundere. Aceasta eră în contrazicere cu starea de fapt din Macedonia, unde comunele sunt constituite în eforii cari se bucură de autonomie în administraţia şcolară şi bisericească. De această stare de fapt nu s’a tinut seamă, asa încât în loc de o cauză naţională, adecă a poporului aromân interesat de întreagă conducerea lucrurilor, s’a creat o cauză personală, biurocratică, bugetară, cu toate consecinţele ei deza-stroase, stare care s’a perpetuat aproape până nu demult, când, în sfârşit, cercurile hotă-rîtoare din Bucureşti, dându-si seamă de greşelile din trecut, s’au gândit a luă măsuri www.dacQFomanica.ro 88 LUCKaFĂKUL Nrul 3, 1913. pentru a pune pe adevăratul ei teren această mare cauză naţională. Şi tocmai acum, în mijlocul pregătirilor (bietul Român nu e niciodată pregătit!), tocmai acum când patrioţii aromâni aveau toată siguranţa că începe şi pentru neamul lor o eră nouă, eră de renaştere, de organizare solidă a forţelor, căci interesul mai mare din Bucureşti pentru Aromâni mergea alături cu sprijinul dat de autorităţile otomane, se des-lănţue urgia răsboiului şi porneşte potopul de pustiire şi nimicire a celor din urmă speranţe ale lor. » Toată nădejdea rămăsese în ajutorul şi mijlocirea României. Crearea unei Macedonii autonome cu diep-turi egale pentru toate naţionalităţile — o alcătuire politică analoagă cu aceea a Elveţiei — ni s’a părut ca singura ancoră de mântuire a Aromânilor, întru cât în cuprinsul acestei ţări sunt aşezate cele mai compacte grupuri de-ale lor, şi întru cât această ţară e un mozaic de naţionalităţi, cari nu se pot împăca sub o domnie unică naţională. Am propus-o şi am susţinut-o în scris şi din viu graiu. Ideea aceasta s’a găsit atât de firească şi impusă de împrejurări, şi locale şi generale, încât a fost adoptată şi rostită mai la toate mee-tingurile din ţară şi peste hotare. în această privinţă puteam avea alăturea de noi pe înşişi Bulgarii macedoneni, cari joacă un mare rol în vieaţa publică din Bulgaria şi cari nu pot admite ca patria lor să fie stăpânită de Greci şi de Sârbi, acei cari, precum se ştie, au ocupat în cea mai mare parte teritoriul Macedoniei. Pe lângă aceasta, autonomia Macedoniei o ceruseră şi statele balcanice înainte de a declară răsboiul cu Turcia. Dat fiind faptul acesta ca şi principiul de naţionalitate, cu care au motivat ele declararea războiului, oricine înţelege, că România putea şi avea tot dreptul să intervie pe aceeaş bază pentru connaţionalii din Turcia (în formă cel puţin, iar în fond pentru interesele sale vitale), mai ales că aceştia nu sunt mai puţini la număr decât în parte „fraţii" pentru cari se băteau statele balcanice, căci Sârbii şi Bulgarii nu luptau decât (după însăşstatistica lor) pentru vreun milion de slavi (cari însă trebuiesc împărţiţi în două părţi, mai mul', sau mai puţin egale, de Sârbi şi Bulgari), iar Grecii pentru vreo 200.000 de fraţi de-ai lor din Epir şi din sudul Macedoniei, în vreme ce.România îşi putea îndreptăţi intervenirea nu numai pe faptul că ea a jertfit zecimi de milioane pentru chestiunea macedo-română (şi că deci eră la mijloc o chestiune de demnitate pentru dânsa), ci şi pe numărul mai mare al Aromânilor, cari, în toată Peninsula Balcanică, după cele mai cumpănite calcule, nu pot fi în nici un caz mai puţin de 700,000, adecă aproape un milion de suflete (cu Românii din Sârbia şi Bulgaria). Se pare însă că, din împrejurări ce nu suntem încă în măsură a le cunoaşte, cei din Bucureşti, preocupaţi mai mult de rec.ificarea hotarelor ţării în sudul Dobrogei şi nevrând să treacă drept stat balcanic, au găsit inoportună intervenirea pentru Aromâni în înţelesul cerut de întreagă opinia publică românească, şi s’au mărginit a cere pentru ei dela statele balcanice unele concesiuni culturale naţionale, care însă, avându-se în vedere trecutul acestor state si cu deo- ) sebire şovinismul bolnav şi intransigent al tuturor si mai cu seamă al Grecilor, nu ar putea fi decât o slabă chezăşie pentru asigurarea viitorului naţional al Aromânilor. A mai rămas încă o iluzie. Se asigură că s’a stăruit şi se stărue ca puterile să lărgească spre Macedonia şi Epir hotarele viitorului stat al Albaniei, astfel încât să cuprindă o cât mai mare parte de Români, cu credinţa că cel puţin în Albania Românii se pot bucură de drepturi deosebite şi-şi pot asigură rostul lor naţional în viitor. Dar aceasta e o simplă iluzie. E un singur lucru îmbucurător: crearea unui stat albanez, un stat neslav, care poate contribui întru câtva pentru menţinerea echilibrului în Balcani, ceeace e si un interes românesc. Dar e cu totul > greşit de-a se crede că Aromânii oploşiţi în Albania vor aveă alt viitor decât cei din celelalte state balcanice; cel mult o pot duce ceva mai îndelung decât bunăoară sub Greci, fiindcă în starea lor actuală Albanezii nici nu se pot gândi la o desnaţionalizare a Românilor, neavând nici ei şcoale şi fiind cu totul primitivi. Şi apoi, ce e mai rău, e că la statul albanez cu greu vor puteă fi încor- www.dacoromanica.ro Nrul 3, 1913 LUCEAFĂKL'J. 89 porate cele mai valoroase şi mai populate ţinuturi ale Românilor din Macedonia, înţeleg ale celor din Pind, din Veria, din Meglenia şi din Bitolia, iar fără aceste grupuri de Aromâni neamul nostru din Peninsula Balcanică e ca şi înmormântat pe vecie. în legătură cu Albania, dacă o Macedonie autonomă în întregimea ei nu este cu putinţă, ar fi o singură măsură de luat pentru mântuirea Aromânilor: crearea unei provincii deosebite, care să cuprindă amintitele grupuri de Aromâni şi alăturarea ei la Albania sub formă de dualism (în miniatură o Austro-Ungarie) sau de provincie cu administraţie potrivitănevoilor locale, în capul căreia să fie un prefect sau guvernator român şi un mitropolit atârnător de biserica din România. înafară de ac iste două modalităţi propuse de noi pentru rezol-virea chestiunii macedonene aşa cum o cere interesului demnitatea noastră naţională, nu există decât paliative, care ar salvă poate unele aparenţe, dar n’ar putea ascunde sângeroasa şi adânca rană de moarte ce ar pri- mi-o şi din această parte românismul, şi deci înfrângerea României. întrebarea e, şi aceasta preocupă aproape toată tara în momentele de fată, dacă această înfrângere (din fericire încă nu definitivă) provine din slăbiciunea României, din neputinţa la care o osândesc eventual grelele împrejurări externe sau, ceeace e şi mai du^ reros, din lipsă de pregătire, de prevedere şi de preîntâmpinare a primejdiilor din afară? Sentimentul celor mulţi din tară, si acest sentiment devine din ce în ce o convingere, este că răul e încuibat în noi înşine, se da-toreşte crizei noastre sufleteşti. De-aici şi semnele de reacţie — murmurul surd ce s’aude ca un început de furtună dela un capăt la altul al ţării. Se aşteaptă ţâşnirea unui fulger — semnalul unei trâmbiţi pentru ca furtuna să sbucnească ca să ne spele ruşinea şi păcatele trecutului. Ne trebuie un suflu eroic de înviorare, care să ne dea o izbândă înafară şi o premenire înăuntru. Altfel ne înnăduşim. G. Murnu, profesor la Universitatea din Bucureşti. Clisura, orăşel românesc în Macedonia. Cântec. — Din Heine. — Din plânsul meu de jale Fac cântece uşoare, Şi aripi le fac ca să sboare, La pragul porţii tale. Dar ele-abiâ mă Iasă Şi iar vin pe raze de lună, Şi plâng că nu pot să spună Ce ţi-au văzut în casă... Othmar. www.dacQFomanica.ro 90 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1913. Mi-am făcut un cântec. Mi-am făcut un cântec dedemult odată, Mi-am făcut un cântec ne’njeles şi dulce, Leagăn pentr’o veche taină vinovată, Ziua să m’alinte, noaptea să mă culce. Mi-am făcut un cântec şi l-am dus cu mine, Printre anii tulburi singura mea zestre: Floare ’ntârziată, prinsă pe ruine, La o casă mută pusă ’ntre ferestre. Cântec de ispită, cântec de otravă, Smuls din nedormirea viselor fugare, Mi-ai crescut cu vremea ca un râu de lavă, Mi-ai crescut ca noaptea viforul pe mare. Cum te-a ’nchis zăvorul tăinuirii mele, N’ai căzut în mreaja gureşelor rime, Împletit din patimi, coborît din stele, Cântec de-o vieată, nu te ştie nime. . .. Totuş astăzi mintea vine să mă ’ndemne, Să-fi deschid fereastra, să te-alung din casă ... — Când ţi-e mort copilul, ce să mai însemne, în odaia goală — leagăn de măfasă?... Octavian Goga. Bătaie de joc. Se întâmplase să fie în societatea mare şi aleasă în care petreceam acea seară de An nou în casa prietenului nostru Cernescu — şi un profesor. Şi a fost destul să rostească cineva în treacăt vorba „educaţie", ca să-l trezească ca un trăsnet din muţenia şi piroteala ce-l cuprinsese. Atunci, în puterea obiceiului urît, izvorît fatal din meseria sa de a dăscăli toată lumea, începu să ne vorbească cu un entuziasm exagerat despre ceeace ar trebui să fie educaţia noastră fa- t miliară. „Tinereţele, ne spuneâ el, au nevoie de ochiul neadormit, de Argus, al mamei şi mâna îndrumătoare, de fier, a tatei. Numai aşa se poate ocoli mulţimea de ispite, ce duc pe căi rătăcite, pe cari va pierde copilul şi sănătatea şi sufletul şi numele cel bun al părinţilor săi...“ » Şi văzându-se aprobat de cocoane, cari îi sorbeau vorbele de pe buze, se crezu dator a le câştigă definitiv simpatiile, uşurându-le de o parte a vinei, pe care o dăduse Ia început amânduror părinţilor, fără deosebire. „Dar, în sfârşit, încheiă grav, răspunderea, vina grea a celor mai multe rătăciri o poartă numai bărbaţii, prin faptul că dau pildă rea copiilor proprii. Şi, poate, ar putea fi desvinovăţiţi, dacă n’ar fi, chiar din tinereţele lor, o veşnică ispită spre păcat a fetelor, cari apoi la rândul lor nu mai pot fi mame ideale...“ Dacă nu l-au aplaudat cocoanele pe acest advocat improvizat al intereselor şi orgoliului lor femenin, care Ie vorbise par’că din inimă, a fost de mulţumit numai împrejurării, că se temeau să-şi blameze în public bărbaţii, cari, la urma urmei, chiar dacă n’ar fi avut de partea lor dreptatea, dar desigur aveau puterea, în faţa căreia amuţesc orice argumente. Dar nici dintre bărbaţi nu s’a ridicat nime, să-l desaprobe formal pe îndrăzneţul vorbitor. Şi aceasta din dispreţ faţă de acest moralist limbut, ce nu îndrăznise încă să-şi întemeieze o căsnicie, în care să prefacă teoriile sale educatorice în faptă;r sau poate din teamă, de a nu da de bănuit, că sunt într’adevăr aşa de răi, precum fuseseră zugrăviţi. Atunci, ca o uşurare pentru toţi, cari nu ştiam cum să rupem tăcerea chinuitoare, ce se întinsese, după viforosul rechizitoriu, ca o ghiaţă groasă asupra izvorului de vorbe al ascultătorilor, ce stă gata să izbucnească, fie ca aprobare sgomotoasă, la unii, fie ca protest solemn, la alţii, — îşi drese prie- www.dacoromanica.ro Nrul 3, 1913. LUCEAFĂRUL 91 tenul nostru Măgureanu, tuşind, glasul dulce şi începu, domol şi binefăcător pentru ureche, după şivoiul asurzitor al vorbelor profesorului: „Să-mi daţi voie, să vă povestesc, în legătură cu chestiunea aşa de grea şi încurcată, pe care a atins-o domnul profesor, o întâmplare din vieaţa mea, care, cred, o să vă arate lămurit ce depărtare straşnică este între teoria şi practica educaţiei; care să vă strecoare poate în suflet îndoiala amară despre izbândă oricărui sistem de educaţie; sau să vă facă cel puţin a crede că de cele mai multeori nu ajunge bunăvoinţa şi gândul curat, pentru a-1 aduce pe cineva pe calea cea dreaptă, de vreme ce natura nesimţitoare şi capricioasă, ce nu sufere amestecul mânei omeneşti în tainele sale veşnice, îşi bate joc de noi, ori de câteori ne credem ajunşi stăpâni pe legile şi puterile sale oarbe... Azi, dupăce au trecut atâţia ani de atunci, pot s’o spun fără să roşesc, ca un fel de spovadă, care, dacă nu aduce pe urma ei iertarea, aduce cel puţin uşurare şi mângâiere. Eram băiat tânăr, să fi avut douăzeci şi patru de ani. Serios din fire şi prin creşterea primită, moral prin pilda frumoasă a căsniciei părinţilor mei şi nu mai puţin prin paza lor binefăcătoare, dar discretă, ajunsesem să judec la acea vârstă lumea ca un bătrân, care a văzut şi trăit multe, o vieaţă întreagă de ani. Azi, zâmbesc gândindu-mă la acea seriozitate stearpă, şi câteodată îmi vine necaz mare, Ia gândul că ea m’a lipsit de atâtea plăceri dumnezeieşti, pe cari numai primăvara fugară a vieţii ni le îmbie. Cetisem o sumedenie de cărţi, ce tratau diferitele probleme sociale şi începusem să cred în chimera, că ajunge voinţa de fier şi gândul curat al câtorva puţini, ca să se schimbe peste noapte faţa scârboasă şi totodată aşa de tristă a vieţii noastre omeneşti. Şi cum puterile necheltuite ale tinereţii mele îmi dădeau veşnic zor spre fapte, am căutat şi am aflat repede prilejul, de-a începe activitatea mult dorită de reformator social. în vremea lipsei mele Ia studii în străinătate, se ridicase în vecini fetiţa unui biet copist şi la întoarcere m’a uimit prin trupul ei svelt, faţa drăguţă şi privirile de o cu- minţenie seducătoare. Dar, cât m’am întristat, când am aflat că acest măr rumăn, ce păreâ plin de vieaţă sănătoasă, treceâ în ochii lumii drept putred, ros în taină de un vierme hain la trup şi suflet deopotrivă. Ba că a trebuit să-si curme studiile din i pricina unor legături scandaloase cu un profesor al ei; ba că fusese dată afară din serviciul poştelor, din cauza uşurătăţii sale; ba că a început să pregătească examenul de institutoare şi l-a dat dracului de dragul pintenilor unui ofiţer; ba că se lasă curtată de toţi donjuanii oraşului, cari îi plătesc luxul hainelor — si câte alte vorbe rele, ce se iscodesc peste noapte despre o fată, care nu este destul de prevăzătoare şi cumpătată în vorba şi purtarea ei cu lumea. Şi de câteori priveam această vedenie dulce trecând ca un vis frumos în preajma ferestrii mele, mă cuprindea un tainic fior de durere şi-mi ziceam în gând: „să nu fie într’adevăr nici o mântuire?" Şi cu puterea mea de imaginaţie, care ştie să afle totdeauna, pentru orice fel de sbucium sufletesc, o icoană înrudită în lumea realităţii, mi-am zugrăvit deodată înaintea mintii sbuciumate un sivoiu > » tulbure, sălbatec, ce târâ cu sine în goană nebună trupul moale al unei femei, pe al cărei chip încremenit de desnădejde se putea ceti desluşit rugămintea de ajutor, pe care gura ei încleştată n’o mai putea rosti prin cuvinte. Treptat, apele flămânde îi cuprindeau cu gura lor lacomă şi înspumată de goană nebună trupul gingaş. O clipă — două numai şi vâltoarea avea să înghită şi capul, ce plutiâ încă la suprafaţă şi mă ţintuiâ cu ochii săi mari, încremeniţi de fiorii morţii îngrozitoare... M’am hotărît numai decât. Trebuie s’o mântuiesc, mi-am zis, s’o scot la liman Nu e prea târziu. E încă tânără şi apoi ştiinţa şi elocvenţa mea, puteau ele oare să rămână biruite de un biet creer fraged de fetiţă sprinţară, care rătăcise desigur nu din vină proprie, cu ştiinţă, ci fusese mai curând târîtă de lumea cea rea pe povârniş şi acum nu putea află în sufletul său plăpând tăria de a se opri în loc şi de a se întoarce înapoi fără ajutor străin. Ne-am cunoscut Ia o serbare oarecare. O văd par’că şi acum: cu priviri strălucitoare www.dacQFomanica.ro 92 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1913. de beţia fericirii, încunjurată de o ceată gălăgioasă de tineri îndrăzneţi, - ca o roză neputincioasă, în jurul căreia roiesc fără astâmpăr fluturii îmbătaţi de miresmele sale rare. Mi-am făcut repede planul de luptă; mi-am rânduit în gând toată oştirea oţelită de vorbe şi argumente, în faţa cărora trebuia să se dea învinsă şi in'ain apropiat apoi de ea cu sfiala şi modestia omului sigur de biruinţă. A rămas la început cam nedumerită de această hotărîre neaşteptată a mea, ştiindu-mă om prea retras, serios şi mândru. Am ştiut însă să-i alung în curând din suflet bănuiala că m’aş fi apropiat de ea cu aceleaşi gânduri rele ca mulţimea celorlalţi tineri. j ) Vorba mea aşezată, demnă, cuvintele alese şi desigur nerostite de gura altor tineri ca mine au biruit-o repede şi atunci i-am spus tot ce trebuia să-i spun, fără teamă că voiu jigni-o. Mă ascultă cu atâta evlavie copilărească, iar pe chipu-i palid şi ’n ochii frumoşi izvorîse pe nesimţite atâta tristetă mută, încât mi-am zis triumfând: „am biruit!" Atâta îi lipsiâ: mâna binefăcătoare de ajutor, ca să se căiască de păcatele săvârşite de ticăloşia altora şi să revină pe alte căi, ferite de ispitele veninoase ale celor răi. Apoi, când i-am văzut, după câteva clipe, chipul deodată înseninat şi i-am auzit râsul argintiu, n’am mai stat la îndoială să cred că s’a lepădat de tot trecutul scârbos şi s’a hotărît pentru o vieaţă nouă, curată. Nebunul de mine! Abia târziu de tot am înţeles că tristeţea ei deatunci n’a fost decât compătimirea slujbei mele de Samaritean nechemat şi fără rost; că râsul ei n’a fost decât izbucnirea bucuriei sale tainice la gândul că dintre toţi tinerii, cari îi dădeau târcoale, a descoperit pe cel mai viclean şi mai diplomat în urmărirea scopurilor sale ascunse, acoperite cu atâta meşteşug. Ne-am împrietenit repede şi m’am făcut stăpân desăvârşit pe gândul şi voinţa ei. Nu mai umblă hoinară drumurile la orice oră, ca altădată; ^ ocoliâ cu desgust ispita tinerilor obraznici, ce-i tăiau calea; nu mai făcea luxul, ce dăduse atâta de vorbit lumii; îşi cântăreâ bine vorba şi fapta când ieşiâ între oameni şi începu a pregăti din nou şi serios examenul de institutoare. Se’nţelege, că simţiam o mulţumire adâncă privind la opera de salvare pe care o săvârşisem, şi o duioşie neînţeleasă mă cuprindea când stăteam alături de această fiinţă nouă, pe care începeam acum s’o iubesc, fără să vreau. Ei! Ce să vă mai spun? Cred că aţi ghicit cu totii cum s’a sfârsit această frumoasă » j A idilă a tinereţelor noastre sglobii. într’o neuitată noapte de Maiu, cu miros păgân de liliac şi lumină blândă de lună, ne-am apropiat înfioraţi unul de altul, fără nici un gând ascuns, muţi şi neputincioşi ca doi robi, sub aceeaş straşnică poruncă a dragostei tainice, pe care ne-a picurat-o firea fără ştirea şi voia noastră în vine... Când ne-am trezit cu minţile aiurite din acest vis scurt şi fără păreche de frumos, o privighetoare cântă undeva aproape aşa de dulce, de par’că ar fi îmbătat-o sărutările noastre pătimaşe. Iar frumoasa copilă, ce tremură la pieptul meu, a început a plânge. Suspinele, ce-i sguduiau trupul, mă treziră ca un cutremur din vraja şi beţia acelor clipe de fericire şi atunci mi-am dat cu groază seama că făptuisem însuş marele păcat, împotriva căruia căutasem să lupt, ca s’o mân-tuesc pe ea. Stăteam cu gândurile pustii în faţa acestui greu şi de neiertat păcat, săvârşit într’una din acele multe clipe de slăbiciune omenească, în care firea răutăcioasă pare a ne întunecă anume minţile, a înăbuşi în noi cu brutalitate glasul conştiinţei, pentru ca să-i urmăm orbi poruncile vecinice, fără să ne putem da seama de urmări. Atunci am aflat din vorbele sale slabe, rostite cu un glas ca din altă lume sub sbu-ciumul viforos al suspinelor, pe cari zădarnic se încercă a le înăbuşi, că i-am fost întâia iubire adevărată, curată, că nu se dăduse nimărui înaintea mea... Am rămas ca trăsnit la această destăinuire neaşteptată. în creerul meu se făcu un gol nemărginit, întunecat şi fioros, asemeni unei nopţi de toamnă târzie, în care glasul slab al gândurilor răsleţe, ca cel al unor sburători rătăcite, zădarnic căută lumina înţelesului. Auziam numai asa ca un vuet y ) surd, nelămurit de valuri şi pe încetul răsări www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1918. LOCEAFAROl. 93 în preajma ochilor mei încremeniţi de durere acelaş şivoiu sălbatec, ce voise cândva să înghiţă un suflet nevinovat de femeie, pe care am răpit-o valurilor şi i-am redat vieaţa pe preţul aşa de scump al cinstei sale... Eu cred, că vina n’a fost nici de partea mea şi nici de partea ei, cu toate, că pe calea, pe care apucase, nu se putea să nu ajungă la acelaş sfârşit trist. Dar m’a rănit adânc gândul, că a trebuit să cază tocmai prin mine, care pornisem cu gândul curat să o scap de peirea sigură, pe care i-o pregăteau alţii; că a trebuit să primească lovitura cea mai crudă tocmai din partea, care-i făgăduise mântuirea. Şi de aceea stau câteodată uluit şi mă întreb: ce ne foloseşte voinţa de fier şi gândul curat, cu care pornim să prefacem în bine ticăloşiile vieţii acesteia, dacă firea aceasta răutăcioasă şi vicleană îşi bate joc de noi, ca şi când ar voi să zică cu glasu-i aspru de mamă vitregă: ce îndrăzniţi, neputincioşilor, să-mi prefaceţi rosturile mele? Nu vă ajunge, că vă las să trăiţi?" Demult pierise ecoul ultimelor cuvinte ale povestitorului şi ghiaţa muţeniei ameninţă să nu se mai rupă. Atunci o cucoană sentimentală, ce nu ştia cum să-şi ascunză lacrimile, cari izbucniseră nestăvilite pe urma unei amintiri din tineretele sale, la fel cu cea povestită, se aşeză la pian şi trezi glasul sonor al clapelor. într’un târziu acesta înviă ca un ecou slab pe cel al musafirilor adunaţi, cari îşi coborîseră cu toţii, într’o muţenie ca de cimitir, gândul evlavios în tainiţa trecutului, pentru a vărsă câte o lacrimă fierbinte la crucea uitată a atâtor greşeli nevinovate ale tinereţelor apuse pe veci. Liviu Marian. Decadenta Turciei... ♦ — O prorocire a lui Mazzini. — In ziua de 23 Ianuarie, pe când consiliul de miniştri al Turciei redactâ declaraţia prin care cedează Adrianopolul şi preface armistiţiul în pace, — Enver Bey, eroul revoluţiei turceşti din 1909 şi apărătorul viteaz al Tripolitaniei, se pune în fruntea mulţimii nemulţumite cu atitudinea guvernului, intră în sala de consiliu şi sileşte guvernul turcesc să-şi prezinte dimisia. Sultanul cedează stăruinţelor nemulţumiţilor şi numeşte un nou guvern, alcătuit din oameni ai partidului junilor Turci, care declară că vrea şi el pacea, dar o pace cinstită, o pace fără cedarea Adrianopolului. Schimbarea aceasta de guvern pune capăt tratativelor de pace urmate la Londra. Delegaţii aliaţilor denunţă armistiţiul şi anunţă reluarea ostilităţilor în seara zilei de 3 Fe-» bruarie. Răsboiul alianţei balcanice cu Turcia intră acum într’o nouă fază, care poate ascunde încă surprinderi — vremelnice. Oricare ar fi însă rezultatul acestor ultime sforţări tur- ceşti: învingeri de-ale armatei turceşti, conflagraţie europeană sau răsboiu izolat între Austro-Ungaria şi Rusia, — zilele stăpânirii turceşti în Europa sunt numărate şi descendenţii puţin iluştri ai ilustrului Osman vor trebui să se întoarcă în Asia, de unde înaintaşii lor au trecut în Europa înainte cu 600 de ani. Istoria turcească, întrucât nu povesteşte frământările dinăuntru cu detronări şi asasinări de Sultani, este un lanţ nesfârşit de lupte, norocoase şi nenorocoase, pentru păstrarea teritoriilor cucerite în Europa. Semnificativ este, însă, că chiar şi răsboaiele din cari Turcia a ieşit victorioasă s’au sfârşit în veacul din urmă întotdeauna cu câştig — pentru învinşi. Turcii au pus piciorul pe pământuIjEuropei în veacul al 14-lea, când au cucerit (1337) Gallipoli. Mu rad I. (1359—1389) cucereşte Tracia şi mută scaunul domnesc la Adrianopol (1365). Bajazid I. cucereşte după lupta crâncenă de pe câmpul Mierlii (1390) Serbia, face vasală Muntenia, deşi fusese învins de Mircea cel Mare (Rovine, 1394) şi bate armata cruciată Ia Nicopole (1396). www.dacQFomanica.ro 94 LUCEAFĂKUL Nrul 3, 1913. în veacul al 15-lea năvălesc în Ungaria. Moha-med 11. câştigă două mari lupte împotriva Regilor Ungariei la Varna (1444) şi Cosova (1448) şi ocupă apoi, 1453, Costantinopolul. La 1476 Turcii pătrund până în Stiria şi ajung înaintea Salzburgului. în veacul al 16-lea Turcii îşi întind împărăţia tot mai spre Apus. La 1526 înfrâng armata ungurească, la Mohâcs, şi asediază, 1529 şi 1532, Viena fără a o putea ocupă, dar Ungaria ajunge provincie turcească. Răscoalele împotriva Turcilor nu reuşesc. La 1595 Mihaiu Viteazul bate la Călugăreni oastea turcească, dar tot nu poate scăpă ţara românească de sub jugul turcesc. Armata austriacă aliată cu armata românească este bătută la Nicopole (1596). Turcia şi-a ajuns zenitul. Veacul al 17-lea este pentru Turci un veac de stagnare. Neînţelegerile şi frământările revoluţionare din-năuntru slăbesc imperiul. La 1664 contele Montecu-culi bate la St. Gotthard (Ungaria) armata turcească împătrit mai mare decât armata austriacă. La 1683 porneşte o armată uriaşă să cucerească Viena. Turcii însă sunt înfrânţi şi pierd, 1684, şi Buda, care 150 de ani fusese capitală turcească. Prinţul Eugen bate armata turcească la Zenta (1697). Se încheie pacea dela Carloveţ (1699), prin care Ungaria şi Transilvania cad Austriei. Veacul al 18-lea şi 19-lea înseamnă pentru Turcia declinul. Prinţul Eugen câştigă luptele dela Peter-wardein şi Belgrad (1717). în pacea dela Pasaroveţ (1718) Austria mai primeşte Serbia şi Oltenia. Turcii încetează de-a mai luă ofensiva şi se mărginesc să apere rămăşiţele teritoriilor europene. în 1739 Turcii recâştigă Serbia şi Oltenia. în veacul al 18-lea intră în acţiune împotriva Turcilor şi Rusia. Numai dela Ca-tarina a 11-a încoace a ajuns în circulaţie lozinca naţională de-a luă Constantinopolul. în răsboiul ruso-turc dela 1768—1774 Ruşii ocupă Moldova (1770), dar în pacea dela 1774 o cedează din nou Turciei. Răs-boaiele cu Napoleon preocupă toate statele şi Turcia are pace o verme oarecare din partea vechilor ei duşmani. în veacul al 19-lea Rusia începe răsboaie nouă cu Turcia şi câştigă, în pacea dela Adrianopol (1812), Basarabia, care se rupe din teritoriul Moldovei, în 1821 izbucneşte mişcarea revoluţionară grecească, care după înfrângerea flotei turceşti la Navara (1827) prin flota aliată a Franţei, Angliei şi Rusiei se termină cu proclamarea independenţei Greciei. în 1853 Rusia declară Turciei răsboiu şi ocupă principatele române. Turcii, bătuţi in repeţite rânduri, solicită ajutorul marilor puteri. Franţa, Anglia şi Austro-Ungaria intră în răsboiu care se termină cu cucerirea Sebas-topolului (1855) şi pacea dela Paris (1856). în 1877 Rusia începe un nou răsboiu cu Turcia. E nevoită însă să ceară ajutorul României. După cucerirea Plevnei (1878) se încheie pacea dela San-Stefano, care se modifică în confcrenţa dela Berlin: Se proclamă independenţa Montenegrului, a Serbiei şi României (care pierde Basarabia primind drept compensaţie Dobrogea); Bulgaria primeşte autonomie, Sultanul Mahomed al 11-lea care a cucerit Constantinopolul. rămânând tributară Turciei, iar Austro-Ungaria ocupă Bosnia şi Herţegovina. La 1885 Bulgaria se uneşte cu Rumelia răsăriteană şi începe răsboiu cu Serbia, care este bătută. La 15 Iulie 1895 este asasinat, prin agenţii Rusiei, marele bărbat de stat bulgar Stambulow, care voia să facă politică independentă de Rusia. în răsboiul Greciei cu Turcia (1897) Grecia este bătută, dar insula Creta primeşte autonomie sub un guvernator creştin. Noul veac al 20-lea precipită evenimentele. La 24 Iulie 1908 Sultanul Abdul Hamid dă Turciei constituţie; la 6 Octomvrie, acelaş an, Bulgaria se proclamă Regat independent şi tot in aceeaş zi monarhia austro-ungară proclamă anexarea provinciilor ocupate Bosnia şi Herţegovina. La 2 Aprilie 1909 partidul junilor turci detronează pe Sultanul Abdul Hamid şi Turcia ajunge sub un regim constituţional. în Iunie 1912 isbucneşte răscoala în Albania. La sfârşitul lui August cade guvernul junilor turci şi se disolvă parlamentul. Turcii încheie pace cu Albanezii. La graniţa Montenegrului au loc ciocniri între trupe montenegrine şi turceşti. La 28 Septemvrie guvernul turcesc opreşte, la Usclib, un transport de muniţie destinat pentru Serbia. La 30 Septemvrie Serbia, Bulgaria, Grecia şi Montenegro mobilizează. La 1 Octomvrie mobilizează şi Turcia. La 8 Octomvrie Montenegro declară răsboiu Turciei, — câ- www.dacoromanica.ro Nrul 3, 1913. LUCEAFĂRUL 95 Vedere din Constantinopol. teva ciasuri înainte de ce i s’a prezentat nota colectivă a marilor puteri prin care statele din Balcani sunt sfătuite a nu începe răsboiu. La 16 Octomvrie se iscăleşte pacea între Italia şi Turcia, la 17 Octomvrie declară răsboiu Serbia, iar la 18 Octomvrie Bulgaria şi Grecia. La 30 Octomvrie Sir Edward Grey, ministrul de externe al Angliei, declară că Anglia nu mai recunoaşte principiul Statu-lui quo. in luna lui Noemvrie armatele turceşti sunt bătute pretutindeni. Turcia încheie armistiţiu cu aliaţii. La 6 Decemvrie încep tratativele de pace în Londra. La 23 Ianuarie 1913 junii turci silesc guvernul turcesc să dimisioneze şi noul guvern declară, că nu cedează Adrianopolul. La 28 Ianuarie se întrerup tratativele de pace, la 30 Ianuarie se denunţă armistiţiul, iar la 3 Februarie se reiau ostilităţile între puterile beligerante. Este interesant că răsboiul acesta între elementul slav şi elementul turcesc din peninsula balcanică şi căderea imperiului turcesc au fost prorocite, înainte cu 42 de ani, de marele revoluţionar italian Giuseppe Mazzini. Intr’o scrisoare publicată la 1871 (reprodusă acum în „The Review of Re-views“, Londra, Decemvrie 1912) Mazzini prorociâ: „Populaţia slavă va predomină în Turcia şi imperiul turcesc este condamnat, fără apel, la disoluţie înainte de imperiul austriac; dar căderea unuia dintre aceste imperii va fi semnalul căderii apropiate a celuilalt imperiu. Imperiul austriac este o administraţie, şi nu stat. Imperiul turcesc în Europa este o tabără streină, izolată pe teritoriul altor popoare, fără orice comunitate de credinţă, tradiţie, interese şi activitate; fără orice capacitate administrativă, odinioară încunjurată de Greci, azi încunjurată de Armenieni, risipiţi peste Bosfor, cari sunt ostili guvernului pe care îl slujesc. încăpăţînaţi şi conservativi în urma fanatismului lor tnohamedan, rassa aceasta cuceritoare, împiedecată şi strânitorată de Vedere din Constantinopol. www.dacQFomanica.ro 96 LOCEAFĂKUL Nrul 3, 1913. populaţia creştină, mai bine de un veac n’a dat lumii nici o ideie, nici un poem, nici o descoperire industrială. Şi rassa aceasta nu este nici de 2 milioane şi este încunjurată de 13-14 milioane de oameni de rassă europeană, Slavi sau Greci, însetoşaţi de vieaţă şi predispuşi pentru răscoală. Şi singurul lucru necesar pentru a provocă această răscoală şi a oschimbâînovictorie rapidă este o înţelegere între cele 3 elemente (Greci, Sârbi, Bulgari) cari azi se privesc încă cu gelozie, izvorîtă din vechile uri provocate de răsboaie şi asupriri. Mir siunea este să propună şi să facă posibile bazele acestei înţelegeri". * * * Cântec. Mi-e sufletul jertfelnic Uitat lângă-un altar — Şi cântecele mele Sunt boabe de tămâie, Ce ard si ’n fum albastru învăluie ’nzadar Altarul lor, ce vecinie De piatră-o să rămâie. Ecaterina Pitiş. S Foi în vânt. Mă prinde dor Să te mai văd odată înduioşat, Să te ’mpresor Cu dragoste ’nfocată Cum am visat. I. Tu să mă ’nfrâni Cu graiul tău de frate Milos dar drept, Cu faţa ’n mâni Cu vise spulberate Să mă deştept. Să plec aşa Cum pleacă din ruine Cei arşi de foc, Inima mea Acolo ’n prag la tine Să stea pe loc. Nu te lega, nu te legă Cu dragoste pribeagă, Orbiş de avuţia ta O clipă poate sfărîmâ Ce-ai strâns o vieaţă ’ntreagă. Atunci tu dacă n’ai comori Din alte lumi senine, La care sărăcit să sbori Ce-ţi mai rămâne? Cazi şi mori, Strivit între ruine. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro ROMANUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" j ng^7^n-?aar5r^rh-sf --mri^rf^srrs^cx^cysi n~M~M~rrEgr srm«TTgrjCpg^g :T^o^Q3an~g>g^?iFţn j< Arhanghelii de V. De când preoţia părintele Murăşanu în Văleni în nici într’un an nu i-a rămas biserica plină de credincioşi în Sâmbăta Paştilor, până la sfârşitul liturgiei. A treia parte din creştinii cari’încunjurară biserica mai intrară şi acum, dar cu cât se lumină afară, tot mai mulţi se strecurau pe uşe. Când se cântă priceasna abiâ mai erau în biserică vreo douăzeci de bărbaţi şi câteva femei, cari aveau să se îm-împărtăş’ească. Ceilalţi ieşiră zoriţi, apucară veseli, sprinteni, pe drumul cătrâ orăşelul din apropiere. în Sâmbăta Paştilor eră aici o piaţă foarte bine cercetată. Cârduri întregi de miei aduceau ţăranii din satele vecine; găini, raţe, pui cârăiau, gâgăiau, chiunau cu picioarele legate, pe două uliţi largi, de amândouă părţile. Orăşencele se ’grăbiau să cumpere cât se poate de dimineaţă în Sâmbăta mare până nu începeau să sosească băieşii din Văleni şi din alte două sate cu ocne de aur. Oamenii aceştia nu prea obişnuiau să se târguie: dădeau banii c’un fel’de satisfacţie, c’un fel de fală, şi numai decât ridicau preţul tuturor articolelor de ''ânzare. In Sâmbăta Paştilor din anul acesta drumul îngust, pietros, care ducea din Văleni în orăşelul vecin eră plin de bărbaţi şi de femei în haine de sărbătoare. Ziua eră senină, şi în lumina soarelui mânecările bărbaţilor, iile femeilor păreau de zăpadă. Şiragul alb unduia pe drum, în răstimpuri se feriâ de-oparte, lăsând să treacă vreo trăsură sbârnăitoare. Cei mai mulţi mergeau pe jos, căci ajungeau într’un ceas. Eră aproape numai o plimbare până la oraş. Apoi soarele sbicise bine drumul, cărările de munte, şi erau poteci pe cari se putea ajunge şi într’o jumătate de ceas. Bărbaţii purtau pălării mici, rotunde, în-cunjurate de şinoare galbene, din fire aurite, cari păreau un şerpe subţire de aur încolo-căcit de treiori în jurul pălăriei negre. Cişmele lăcuite străluceau ca nişte dungi de oglinzi negre în reflectările soarelui. Femeile purtau lungi şi grele năfrămi, de mătase celea mai multe,’ghete cu tocuri înalte ca şi doamnele dela oraş. Printre ele se zăriau unde şi unde, pletele castanii ori negre ale fetelor. Feciori mergeau câte doi, câte patru, prinşi pe după cap, cântând domol ori povestind veseli. în I. Agârbiceanu. (Urmare.) răstimpuri se opreau pe câteva clipe grupuri mici, povesteau aprinşi, gesticulând nervos ca şi când ar vrea să se convingă unii pe alţii’ despre un lucru foarte important. ’Abiâ când soarele eră sus, începură să se împuţineze oamenii pe drum. Cei mai mulţi ajunseră în piaţ, spre marea bucurie a vânzătorilor. Vreo douăzeci de băieşi din Văleni încunjurară un cârd de miei. ’ „Ce cereţi pe ei? întrebă unul pe ţăranii cari stăteau răzimaţi pe bâte. ’ — Pe toţi? făcu uimit un ţăran roşcovan, înalt şi puternic, cu mustata stufoasă! — Pe toţi! ’ — Două sute de zloţi, răspunse roşcovanul. — Sunt ai dumnitale? întrebă altul dintre băieşi. —’ Ai mei şi alor doi tovarăşi. — Câţi miei sunt? ’ —Cincizeci. Patru zloţi mielul. Nu-s scumpi. Sunt graşi şi tineri." ’ Băieşul care vorbi mai intâiu privi o clipă Ia ceilalţi, scoase apoi o pungă şi numără mustăciosului cele două sute. ’ „Fire-ai tu al dracului, Petre, zise alt băieş satisfăcut, mândru par’că. ’ — Ce să mai alergăm atâta? Noi suntem aici douăzeci, cinci ortaci aflăm îndată şi ne vine pe fiecare doi miei, adecă opt zloţi. N’am făcut bine?" întrebă acela isprăvind cu număratul. „Aşa, putem să ne odihnim într’o berărie undeva, zise alt băieş. Mie nu-mi place să cumpăr nimic." Cei mai mulţi porniră spre berăria din apropiere. „Nu rămânem mult, să nu să încingă cumva vreun chef să ne-apuce Pastile aici", zise unul intrând. „Ţi-e frică de popa, ţi-e frică de spovadă!" râseră ceilalţi. „Trebuie că te-a pus la greu canon părintele." In birtul în care intrară nu erau cei dintâi. Erau numai ceasurile zece, dar sala eră plină de consumători, de larmă, de nori de fum. Erau aproape numai bărbaţi pân’ acum. Femeile aveau mai multe de cumpărat. Ele umpleau prăvăliile, şetrele din piaţ, alegeau mereu, cumpărau, pachetaşele se grămădeau tot mai multe în traiste sau desagi. 2 www.dacQFomanica.ro &8 LUCEAFÂRDl. Nrnl A, 191H. Calfele, stăpânii din prăvălii, ucenicii chiar, deosebiau numai decât prin mulţime pe femeile, pe fetele din Văleni, le pofteau înainte, vorbiau cu ele surizând, închinându-se la fiecare clipă înaintea lor, ca şi când ar fi doamne de frunte din oraş. Zâmbetele, vorbele lor pline de măguliri nu-şi greşau ţinta: femeile din Văleni alegeau lucrurile celea mai scumpe, le plăteau fără nici o încercare de-a mai scăriţă din preţ. Celea mai multe umblau cu banii ’fâră nici o sfială, ca şi bărbaţii lor, altele, cari ajunseseră de mai puţină vreme la creangă verde, desfăceau biletele de zece, de douăzeci, mai mari chiar, c’un fel de teamă, de sfială. Pe feţele lor însă, îndată ce dădeau banul, se întipărea un zâmbet de covârşitoare satisfacţie: ştiau că vor avea deacurn scum-peturi deacelaş preţ cu celelalte femei din sat. Calfele, stăpânii’prăvăliilor, le petreceau cu vorbe măgulitoare pe celea ce ieşiau cu târgaşul, pe unele Ie petreceau chiar până la uşe, făcându-le loc prin mulţime. Chiar şi ucenicii nu uitau să le zică: ’ „Sărbători fericite, poftim.“ Multe femei şi fete târguiau pe la şetrele din piaţ. Slovacii cari poartă negoţul acesta ambulant prin Ardeal desfăceau vrafuri întregi de stofe, de pânză de in, de năfrămi, de ciorapi, cu cea mai mare grabă înaintea femeilor şi fetelor din Văleni. In răstimpuri strigau lâ alte femei sătence cari se îmbulzeau de dinapoi: „Ce pofteşti dumneata?" Femeia arătă cu mâna o cârpă de bumbac, ori altceva, dar neguţătorul nu o mai luă în seamă, ci continuă să laude mai departe calitatea articolelor pe cari le pipăiau femeile din Văleni. Pe una din cele două străzi unde chiunau puii şi gâgăiau raţele se născîi deodată o mare’învălmăşală. Oamenii alergau tot mai mulţi spre o cotitură a uliţii unde mulţimea eră grămădită. ’ ’ Doi sergenţi de stradă grăbiră să facă ordine şi abia putură să deseaere două femei. Eră o ţărancă din Văleni şi soţia unui birtaş de aici. In vuetul pieţii abia se putea desluşi ceeace strigau deodată aceste două femei înverşunate. Birtăşiţa avea lipsă de multe păre’chi de pui pe ’ sărbători, cumpărase de dimineaţă, dar acelora trebui să Ie taie gâtul îndată. Avea oaspeţi mulţi. Veni, în fugă, să cumpere alţii. Chiar’ dădu pe câteo păreche câte un zlot şi treizeci, voia să cumpere treizeci de părechi de pui. Se mai ciorovoiâ cu ţărancele pentru cinci bani la pereche. Atunci din mulţimea care priviâ se desprinse o femeie uscăţivă, brunetă, trecu înaintea crâşmăriţii, şi zise, privind ţărancele şi dându-le îndată arvună: „l-am cumpărat eu pe toţi, cu doi zloţi perechea." Crâşmăriţa îi zise veninoasă: „Ce să faci dumneata cu atâţia pui? — Treaba mea! răspunse femeia. O să trimit îndată după ei“, adause apoi privind spre ţărance şi voi să plece. Dar orăşanca se învineţi ca’ pruna. ' „Se vede că eşti o proastă de pe sate. Svârli banii numai de fală. — Am de unde, răspunse cu linişte femeia. -- Ai în oraş, dar acasă mânci mâlaiu, mânci mălaiu şi ceapă şi-ţi pute casa", şueră ca o furie birtăşiţa. „Lasă-mi puii", adause făcând un pas spre ea. Dar femeia începu să numere liniştită banii. „Acum i-am’cumpărat. Ce te-ai scumpit pentru cinci bani?" In clipa asta birtăşiţa văzând că-i scapă din mână cele treizeci de perechi pe cari le putea cumpără destul de ieftin, dacă nu se certă pentru cei cinci bani, se repezi la femeie, îi împlântă manile în păr, risipindu-i banii. Deaici, larma şi mulţimea curioşilor. Birtăşiţa eră mai voluminoasă, mai puternică, îşi arătă cu patimă superioritatea musculară, darţăranca reuşise s’o sgârie adânc pe amândoi obrajii. ’ Cei doi sergenţi dupăce cercetară cazul, voiră să-i fie de folos birtăşiţii care îi ospătase de multeori. ’ ’• „Lasă-i duinniei jumătate din pui, zise unul. — Acum nu-i mai las, doamne fereşte. Asta-i ţigancă nu doamnă", răspunse femeia dregânclu-şi hainele. Doamna’ cea voluminoasă începu să ţipe din nou: „Nime nu mai poate trăi de voi, golanelor! Svârliţi banii, ne scumpiţi toate celea. Nu-i mai de trăit în oraşul ăsta!" Celalalt sergent se apropie de proprietarele aripatelor. „Daţi-i dumniei jumătate", le zise. „Vai, doamne sfinte, dar mai sunt pui nu numai Ia noi. Ăştia-s cumpăraţi acum," zise una. ’ ’ Celelalte tăceau, dar din feţe li se puteâ ceti că nu vor vinde niciodată puii cu un zlot şi treizeci, când căpătară doi. în celea din urmă crâşmăriţa se îndepărtă cu sergenţii, înjurând mereu. Eră roşie acum de mânie şi de operaţiile musculare, ca o sfeclă. ’ ’ în piaţ eră fierbere mare chiar şi când se apropia ceasul prânzului. Dar birturile erau tot mai pline, gemeau de oameni. Intrau acum şi femei, cercetau mesele la cari erau bărbaţii lor şi se apropiau de ele. Chelnerii Ie aduceau numai decât paharele cu bere încununate de spumă albă şi groasă. www.dacQFomanica.ro Nml 3. 1913. LLCl!..i f’ĂROL 99 Tarafuri de lăutari cântau în toate crâşmele. La „Ursul negru“ trăseseră băieşii cei mai fruntaşi din Văleni, unii societari la „Arhanghelii", alţii la „Brezeşti“ şi la „Gura Văii liră birtul cel mai de seamă din oraş, un fel de liotei. Taraful de lăutari cel mâi vestit cântă aici. Dintre societarii dela „Arhanghelii" erau aici Vasile Cornean, lonuţ Ungurean şi Gheorghe Pruncul. Povesteau, ’cu halbele înainte, în fruntea mesii. Toţi trei erau aproape de aceeaşi vârstă — la patruzeci şi şase-şapte de ani, dar după înfăţişare părea’că-i'despart cu mult mai mulţi ani. Vasile Cornean, cum şedea la masă, eră cu un cap mai înalt decât’ ceilalţi doi. Eră brunet, c’o mustată groasă, neagră, cu obrajii palizi, cu nişte ocfii vioi, ageri, cari nu aveau stâmpăr nici o clipă. Avea o gură largă, sensuală. Nici un fir alb nu-i eră preserat pân’ acum în părul ca tăciunele. lonuţ Ungurean purtă o burtă cât un butoiaş, obrajii îi erau mari, sloboziţi puţin. Purtă mustaţa rătezată scurt, dar el eră jumătate cărunt. Ochii lui erau mici, gălbenii, şi păreâ că înoată mereu în ceva unsuros, în ceva călduţ şi plăcut. Cel mai mic, care în toată clipa făceâ sen-saţia că pândeşte după ceva, eră Gheorghe Pruncul, un omuleţ cu obrajii supţi, brăzdaţi, cu ochii bulbucaţi ca la iepuri, c’o frunte palidă şi încreţită. Societarii dela „Arhangelii" şedeau în fruntea mesei. Dupăce povestiră cu capetele aplecate un lung răstimp, începură să vorbească tare; cei doi dintâi când râdeau îşi lăsau capetele pe spate, Pruncul zâmbea numai, şi zâmbetul lui îi înmulţeau pârâiaşele de pe obraz. ’ „Prânziţi la noi, nu-i aşa, domnilor?" îi întrebă birtaşul zâmbindu-le. „Vai, vai! ’făcii Ungurean, ce-ai stat să ne întrebi. — Friptură de miel, tocană de pui avem, un iepuraş, ce-ţi pofti dumneavoastră", zise birtaşul. ’ ’ Societarul cel gras dela „Arhanghelii" se grăbi să iee iarăşi cuvântul. „Mielul mie, puii lui Pruncul, iepurele pentru domnul Cornean! Porţii mari, frate, din toate trei, că flămânzim câ lupii în iernile grele. Să le vedem!" Crâşmarul porni repede. „Stai, strigă Cornean. Vin de ăla mai este? — Mai este, cum să nu! — De care am băut acum două săptămâni ? — Este, este", răspunse crâşmarul alergând. Vorbiau tare căci taraful de lăutari cântă, pe la mese oamenii se aprinseseră de băutură. „Azi putea lipsi Lăiţă", zise Gheorghe Pruncul. „în Sâmbăta Paştilor ar putea şi el să ne dee pace. — Ba lasă-1 frate, lasă-1 să cânte, răspunse Ungurean. Cine poate bea cum se cade făr’ o „horă", făr’ o „ţarină" ? — Nici n’am venit noi azi să bem aici. Mâne luăm Pastile doar", spuse c’o voce înceată Pruncul. ’ „Acum tu nu vei bea, dacă n’ai poftă! Tu te-ai spovedit! Mi-a spus nevasta că te-ai spovedit", zise înflăcărat băieşul cel gros. „Adevărat?" întrebă Vasile’Cornean. „Ei, astea-s lucruri cari nu se întreabă şi nu se spun", răspunse Pruncul. Li se servi prânzul şi ei începură să mănânce cu poftă de lup. Ochii lui Ungurean priveau cu aceeaşi lăcomie mâncările, cu care le înghiţea gâtlejul. Conducătorul tarafului, Lăiţă, se apropie încet, zâmbind, de cei trei societari dela „Arhanghelii". Se opri la spatele lui Cornean şi îndată se auzi un dulce „pi-pi-pi“. Cei trei băieşi îşi ridicară capetele. „Astăzi nu, Lăiţă dragă, astăzi nu facem chef", zise Cornean scoţând un portofel mare, negru din haină. „Dar iată să ai şi tu de sărbători!" adause dându-i o hârtie de-o sută. „Numai o ţarină!" zâmbi ţiganul, văzând suta în buzunar. Nu păreâ surprins de cinstea asta. „Lasă-1 frate, dacă-i ăsta meşteşugul" zise Ungurean. „Nu s’a face gaură’îi cer pentr’o zicală. — Astăzi nu, Lăiţă, s’ar încinge un chef ş’ar fi păcat", zise iar Cornean. Lăiţă le pofti sărbători fericite, se închină şi voi să plece. „Stai, sărace, stai să te cinstesc şi eu“ zise cu gura plină Ungurean, şi-i dâdii o hârtie de cincizeci. ’ Fără nici o impresie deosebită, ţiganul luă şi hârtia asta şi-o vârî lângă cealaltă. ’ „A doua zi de Paşti eşti la noi, nu-i aşa?" întrebă Cornean. ’ ’ ’ „La dumneavoastră, să trăiţi", răspunse Lăiţă, depărtându-se. ’ în vremea asta Pruncul tot căută dar nu află nici un ban mărunt. Avii un uşor zâmbet, când ţiganul se duse în sfârşit. Ei lâăură o pereche, băură trei, băură şase, în larma care creştea necontenit, până ce în urmă veniră slugile să le spună că sunt prinşi caii. Cei trei vorbeau de mult acum iarăşi despre „Arhanghelii". ’ „O să mai ţină un an", zise Cornean. „Un an? Şi zece! Măi, de-acolo să ştii tu că aurul nu se mai gată", spuse Ungurean cu silă, căci limba i se împiedecă mereu. „Da. L-am văzut şi eu alaltăeri! E o vână foarte puternică. O sa vedem!" şopti Gheorghe Pruncul. 2* www.dacQFomanica.ro 100 LUCEAFĂRUL Nnil 3, 1913 „Să trăiască dar „Arhanghelii", fraţilor", zise ridicându-se şi închinând Vasile Cornean. „Pe domnul notar nu l-am văzut azi", bâlbăi Ungurean ridicându-se. „N'o fi venit oare ? — Ştii că dumnealui vine de obiceiu după prânz , răspunse Gheorghe Pruncul. Cei trei ieşiră. Mulţi se găteau acum de ducă. Erau ceasurile trei după amiazi. Fum greu plutea în sală, capetele de ţigări umpleau podeala, strivite, împrăştiind un miros greu. Pe la mese mai rămaseră destui, cari cântau, ţinându-se pe după cap. Lăutarii îşi puseseră ochii pe patru ficiori cari băiau la „Arhanghelii", aceştia băuseră foarte mult şi se vedea că nici gând n’au să meargă acasă. Piaţa eră aproape deşartă, oamenii se îm-prăştiâseră, unii zăboveau încă în birturi, dar’cei mai mulţi plecară spre casă. Pe drum se puteau vedea destui cari se împiedecau şi se clătinau mereu. Se reîntorceau în grupuri mai mari acum, vorbeau aprinşi, şi cei mai mulţi îşi bănuiră că nu veniseră cu căruţa, ori priveau cu ciudă în urma acelor cari îşi luaseră trăsuri din oraş, şi cu femeile, cu fetele, ori cu vreun prieten, ’treceau în goana cailor pe lângă ei. Deodată pâlcurile de oameni începură să şe ferească repede deoparte, şi ici şi colo. înainte alergau spre ei doi cai negri, cu gâturile încordate, sforăind pe nări. „E notarul, domnul Rodean!" ziceau băieşii. Ca ’ntr’o vijelie trecea trăsura pe dinaintea oamenilor cari salutau cu pălăriile în mână. „Noroc! Noroc! Noroc!" le strigă c’o voce aspră uriaşul răsturnat în trăsură. Nu-şi ridică nici braţul’enorm care odihneă pe genunchi, nici nu făceâ vreun semn din capul acela întunecat, care-i da o înfăţişare de zimbru. Umpleâ aproape întreg scaunul de dinapoi al trăsurii. Vis-â-vis, pe scaunul de dinainte, şedeau doi tineri. Aceia ridicau pălăriile pentru notarul Rodean. „Merge curat ca prorocul Ilie", ziceau unii. dintre băieşii pe lângă cari sfârăiâ trăsura. „Ar fi bun de sfânt Ilie, dar ar trebui să cioplească mult din el. Eu l-am văzut în chip de proroc, da-i slab ca o scândură!" răspunse un bătrân. „Are să se prăpădească odată cu cai, cu căruţă cu tot", ziceau alţii. „Cei doi par’c’ar fi ficiorul Pruncului ş’al lui Ungurean? ’ — Parecă!" * Cei doi tineri erau într’adevăr universitarii Pruncul şi Ungurean. Notarul nu putu înduplecă pe ficiorul său Gheorghe, care sosise cu cei doi tineri numai Sâmbătă dimi- neaţa din capitală, să-I însoţească la oraş. Caii băteau neastâmpăraţi din copite, sluga se uită cu mânie şi la notarul şi la Gheorghe, cei doi universitari încă erau în curtea notarului. „Veniţi voi cu mine!" le strigă înfuriat notarul. „Suntem obosiţi, păcatele noastre!" se scuzară tinerii. ’ Atunci Iosif Rodean prinse c’o mână pe unul, cu cealaltă pe al doilea, îi aruncă în trăsură şi sări şi el îndată. „Mână, mă", strigă apoi slugii. Gheorghe Rodean şi cu Elenuţa rămaseră în curte. Trăsura dispăru numai’decât. „Face rău tata că-i duce fără voia lor", începu Gheorghe. „Sunt într’adevăr foarte obosiţi. Toată noaptea n’am durmit. ’— Trebuiâ să durmiţi în X până dimineaţa. Azi la amiazi puteaţi ’fi totuşi acasă", zise Elenuţa. ’ ’ Tânărul, care sămănâ mult cu Elenuţa, tăcu puţin, apoi zise: „Ştii tu de când puteam noi să fim acasă? — De când? — Mai de grabă ca tine. De Miercuri. Nu mai aveam gust să mai rămân o noapte în X. — Dacă puteai să fii de Miercuri acasă, de ce-ai întârziat?" întrebă Elenuţa. „Pentru ce! Trebuiâ să călătoresc singur. Pe ceşti doi n’a fost chip să-i culeg de prin birturi’ până nu şi-au tocat paralele." Fata nu răspunse. Dup’un răstimp Gheorghe o luă la braţ. . „Facem o plimbare, nu-i aşa? Mor după aerul ăsta! ’ — Facem, Ghiţă, cu plăcere. ~ — Uite ce eră să-ţi spun — începu tânărul dupăce ieşiră în uliţă şi înaintară câtva în tăcere — să’nu mă judeci greşit. Eu ştiu că nu se cade să ne vorbim prietenii de rău, dar nici nu ştiu dacă-i mai pot numi prieteni pe aceşti’ doi. Totuşi nu ţi-aş spune nimic dacă nu mi s’ar părea că tata’are un plan pentru viitor cu careva dintre ei. Elenuţa se împurpură la faţă, apoi păli îndată, fau răspunse, deşi ştia ia ce ţinteşte frate-său. ’ ’ ’ „Nu ştiu de care-i mai place, continuă Ghiţă, de Pruncul ori de Ungurean, dar că pe unul şi-l vrea de ginere mi-aş pune mâna ’n foc. Ij>i... numai tu eşti liberă între fetele lui. Ei bine, eu Ia lucrul’acesta nu m’as putea învoi niciodată". ’ Fata zâmbi acum: „Nu te tulbură, Ghiţă, eu n’o să mă mărit nici cu unul dintre prietenii tăi, nici cu altul. Am să rămân fată bătrână. — Ş’o să te faci călugăriţă", râse tânărul. Domnişoara Rodean păli din nou şi zise, cu convingere: www.dacQFomanica.ro Nrul 3. 1913. LUCEAFĂRUL 101 „Nu glumesc. Eu presimt de mult că nu mă voiu mărită niciodată. — Bine. Cel puţin mă scapi de-o da-torinţă neplăcută. Să crezi că nu-mi eră uşor să-ţi'descriu pe diavolii ăştia", zise frate-său. „Oho! de sarcina asta’ nu scapi. Vreau să-mi spui mai departe. Dacă nu mă mărit cu ei, îi întâlnesc aproape zilnic în vacanţa asta şi ’ntr’altele. Vreau să ştiu cu cine vorbesc. ’ — Cu prietenii fratelui tău", zise Gliiţă înclinându-se în faţa Elenuţei. „Nu, te rog să-mi spui. Pe cât ai fost tu de sincer pe-atât vreau să fiu şi eu. Sunt curioasă să ştiu dacă ş’au făcut rigorosul cel dintâi în anul acesta? Se iscălesc amândoi: „rigorosant în drepturi." — Sunt tot acolo unde-i ştii de-acum e anul", răspunse Ghiţă. „Nici al doilea examen fundamental? — Nici! — Atunci ce fac anul întreg în capitală? — Sfinte Doamne, d’apoi ce-au făcut şi până acum! Chefuesc! — Şi nu se mai satură?" întrebă râzând Elenuţa. „îţi poţi închipui dacă banii de drum a trebuit să le împrumut eu! Pruncul mai ales par’că a mai căpătat un gâtlej decând s’a îmbunătăţit vâna cea nouă la „Arhanghelii." Şi apoi’ să nu crezi că-i cheltuesc singuri: au o gardă de sase grenadiri cari îi însoţesc pretutindenea. l/ngurean spune la toată lumea că asta-i suita arhanghelului Gavril. Părinţii lor fac rău că le trimit atâţia bani. — Părinţii ce ştiu, până ’pot trimit cât le cer. Ei fac'rău că cer", zise Elenuţa. „Mulţi şi deseori. Cred că unul 'dintre ei cheltueşte' cel puţin de zece ori mai mult decât mine. Le-a mers vestea. — Aşa dar avem de-a face cu oameni renumiţi", râse Elenuţa. „Tu poţi râde, dar tata nu judecă aşa, nici mama, nici surorile. Eu, drept să-ţi’ spun, dragă Elenuţo, continuă Ghiţă cu vocea abătută, eu înţeleg tot mai puţin pe oamenii ăştia. Spun adevărate prăpăstii. ’— De pildă! — De pildă azi m’a luat tata la o parte şi mi-a zis: Ştii tu, mă Ghită, cât valorează azi o acţie la’ „Arhanghelii" i Mai mult decât toate diplomele câte le dă universitatea voastră în zece ani. A vorbi aşa cred că e cel puţin ciudat. — Da, zise în silă Elenuţa, tata pune nă- dejde foarte mare în „Arhanghelii". Dar poţi să fii pe pace. Mie mi-a spus că are să mă mărite după un prinţ. Deci prietenii tăi, oricum ar fi, sunt candidaţi prea puţin serioşi pentru mine." ’ ’ ’ Băieşii începeau să sosească dela oraş. Albeau pe drum costumele de sărbătoare. Veniau căruţe încărcate cu miei, cu pasări. Din două care cu coşuri adânci gruiţau purceii grămădiţi unul într’altul, cu râturile ridicate. Cei mâi săraci îşi aduceau mielul în spinare. Fierarul satului, un ţigan trunchios, cu ochii încruntaţi, veniâ pe'două cărări. în fiecare mână aduceâ câte-un cocoş, mari şi grei ca snopii. îi ţinea de labe, şi paserile rămâneau un răstimp în linişte cu capetele în jos, apoi deodată, ca cuprinşi de furii, băteau din aripi, se smânceau să scape, cucurigau înspăimântaţi. Fierarul îşi depărta atunci mânile de trup si tot zicea: „Hâss păsărea! Hâss păsărea".’ ” ” „Au devastat înc’odată piaţa, oamenii noştri", zise Ghiţă, răspunzând mereu la bine-ţele oamenilor cari treceau. „Ştiu că vor fi trei zile de petrecanie!" răspunse Elenuţa. „Două! ’ — Două! Pentrucă în ziua întâie nu-s de- schise birturile, nu-i joc, — nu serbează în schimb patru zile de paşti, ba şi o săptămână? ’ — Asta e adevărat. Şi, după toate semnele, sărbătorile acestea vor pune vârf la toate celea de pân’ acum! zise tânărul. Purcei nu ştiu să fi cumpărat pân’ acum pe Paşti". Ei tăcură şi priviră amândoi înainte pe drum. Părea că zăresc un cunosuct printre oamenii cari veniau dela oraş. „Mi se pare e feciorul popii", zise Ghiţă. „Da, e domnul Murăşanu",răspunse Elenuţa c’o voce în care se putea simţi un fel de reproş pentru frate-său. ’ „Dacă nu vrei să-l întâlnim, ne întoarcem", zise tânărul care băgă de seamă numai decât schimbarea din vocea soru-sii. „Te rog, de ce ne-am întoarce? Eu nu mă feresc de nime!" răspunse fata. „De clericul ăsta nici n’ai avea de ce te feri! Vezi, eu sunt foarte sincer, şi-mi spun părerea despre toţi tinerii cari sunt aproape de tine. Aştept câ odată şi tu să fii tot atât de sinceră faţă de mine. — Când? întrebă Elenuţa zâmbind. — Când voiu fi încunju’rat şi eu de fete ca tu acum de candidaţi. ’ — Of! făcu iarăş Elenuţa. Ţi-am spus că nu mă voiu mărită.’ ’ — Să zicem că nici eu nu mă voiu însura; totuş aştept să fii sinceră. Deci, mă execut numai decât, adause Ghiţă. Nu-ţi cade bine că-ţi vorbesc de candidaţi, dar’ ce să faci dacă ei există şi fără voia ta? Ei nu-şi bat capul cu hotărîrea ta de-a rămânea’ fată bătrână! O, cât îl priveşte pe teolog, cu el e altceva. El e foarte inofensiv. www.dacQFomanica.ro 102 LUCEAFĂRUL Nrul 3 1913 — Cum ai spus? întrebă repede Elenuţa. — In-o-fen-siv! — Si ce vrei să zici cu asta? i — Că n’ai să te temi de el. E ruşinos ca o fată mare şi n’are să te plictisească niciodată cu cuvinte de dragoste. De altfel îl cred un tânăr foarte cumsecade. N’aşteaptă, ca alţii, să-i cadă mură ’n gură, ci s’a obişnuit de tânăr cu munca." ’ Fata tăcu. Vasile Murăşanu eră aproape acum, dar cum veniâ cu capul în pământ nu-i zări pe cei doi. Când îi observă în sfârşit, se opri o clipă şi făcu o mişcare, ca şi când ar fi voit să se întoarcă. Dar Gliiţă Rodeau înţelese ce gând are clericul, şi strigă îndată: „Bună ziua; bună ziua, domnule Murăşanu. Aşteaptă-ne puţin". ’ Cu paşi înceţi clericul îşi continuă drumul spre cei doi. Dar se putea vedea c’ar fi fost cu mult mai bucuros dacă s’ar fi putut întoarce. Vasile Murăşanu dupăce veni, ziua albă, dela biserică, ’se întinse îmbrăcat în pat să doarmă, să viseze, ori să moară, — tot una-i era. Ar fi putut să-i fie somn căci noaptea întreagă abia aţipise, şi odihna lui chiar atunci fu tulburată de vis. Ar fi putut să viseze, căci fetiţa Ia care s’a gândit deatâteaori, izvorî deodată din întunerec, în carne şi oase, lângă dânsul. Şi ’n sfârşit ar fi putut să moară, căci deşi 'fata îi vorbise cu atâta dulceaţă, cu atâta’ prietenie, el s’a purtat cu ea aşa de prost, i-a vorbit cu-o voce aşa de seacă, abia i-a spus trei cuvinte, n’a pomenit nici c’o vorbă că i-ar împrumută o carte de cetit. Şi pe deasupra, când fata-i spuse că ea de-acum va rămânea acasă, că nu mai merge la şcoală, el scăpase în locul oricărui cuvânt frumos, potrivit, pe acel nefericit: „Aşaaa?“, care-i sună şi acum în urechi şi-l’ mustră în fiecare clipă. Dar nu putîi nici să doarmă, nici să viseze, nici să moară. Dupăce se svârcoli în pat vreo două ceasuri, cu ochii în tavan, ieşi pe uliţă, se plimbă, stătu de vorbă c’un bătrân, care începu să-i spună o poveste lungă despre doi băieşi cari s’ati dus în noaptea Paştilor să fure aur; intră iar în casă, se uită vreme îndelungată cum încondeiază sorioarele lui oauele celea roşii. Apoi la prânz mâncă puţin şi ieşi din nou la plimbare. Numai un lucru pricepea cum se cade: golul pustiu din cap. „Nu vei fi fost şi dumneata până ’n oraş?" îl întreba zâmbind Ghiţă, stringându-i mâna cu căldură. „Aproape", zise Vasile părându-i că revine la realitate, auzind vocea prietinoasă a lui Ghiţă, dar mai ales simţind strângerea lui de mână. „Am apucat pe drum în jos şi m’am tot dus!" adause îndată. ’ Ghiţă băgă numai decât de seamă că clericul n’a aruncat o singură privire spre soru-sa. „Aici, am onoarea să-ţi prezint pe d-şoara Elenuţa Rodeau, soru-mea, zise el întorcân-du-se spre fată. — Ne-am întâlnit astă dimineaţă la biserică, zise Elenuţa roşindu-se şi intinzând mânuţa albă lui Vasile. — Ai durmit, d-le Murăşanu? îl întrebă apoi. — N’am putut durmi, domnişoară. Slujba a durat până s’a făcut ziuă albă", răspunse clericul simţind o dulce mângâiere la cuvintele ei. ■ Elenuţa mergea între cei doi tineri. Băieşii veniau necurmat pe drum, pe cărări, singuratici, câte doi, mai mulţi, în pâlcuri, — şi se împrăştiau pe cele trei văi pe cari eră răsfirat satul. „Azi numai copiii şi bătrânii au rămas în Văleni", începu Vasile Murăşanu, care, vă-zându-se pornit cu cei doi fraţi, simţiâ cum îi creşte curajul. „Intr’adevăr mulţi bani vor fi lăsat în oraş", zise Gheorghe Rodeau. „Oamenii noştri nu mai pun nici un preţ pe bani. — Cum îi câştigă de uşor aşa-i şi dau, adause clericul la observarea lui ’Ghiţă. Sunt departe ca cerul de pământ de ţăranii agricultori. Aceia înoadă paraua cu zece noduri. Nu e, de altfel, nici o mirare. Cei cari trăiesc din plugărie au coşurile pline de bucate, dar pungile mai totdeauna goale. Pentru ei banul e aproape un lucru sfânt." Clericul spuse frazele aceste cu claritate, cu hotărîre, fără nici o tremurare în voce. Ghiţă îşi ridică pe-o clipă privirile la el, apoi se uită la Elenuţa. Dar fata priviâ în pământ, părea că se gândeşte la altceva. Chiar clericul fu surprins de cutezanţa cu care-şi spuse părerile înaintea Elenuţei. Dar surprinderea aceasta nu-1 nelinişti, dimpotrivă îi crescîi curajul. „Aşa dar dumneata crezi, începu Ghiţă, că băieşii împrăştie banii ca şi când ar risipi nisip, pentrucă au mulţi, iar economii îi cruţă pentrucă au puţini.’ Ar urmă ca economii să împrăştie bucatele, de cari au din abundanţă. Nu-i aşa Elenuţo? râse Ghiţă. — Mai este ceva, de sigur, zise repede clericul. Mai întâiu coşurile pline conţin atâta cât e de ajuns unei familii pe-un an. Puţini pot să vândă din recolta unui an. Cei mai mulţi îşi plătesc birurile vânzând vreun cap de vită. Muncitorii pământului de-un lung şir de ani au umplut acelaş coş toamna, şi au băgat de seamă că în cursul anului nu se adaugă nimic, dimpotrivă prin August e gol. Cantitatea necesară pe-un an la ei e bine stabilită, pe când băieşii nu-şi pot da niciodată seama cu cât s’ar ajunge pe-un an, www.dacQFomanica.ro forul 3. 1913. LUCRA fIrui, 103 trăind cinstit. Apoi, când sunt băile bune, recolta băieşilor e în fiecare săptămână, aproape în fiecare zi. împrejurarea asta cred eu că contribuie mult să-i zăpăcească, să nu mai cunoască adevărata valoare a banului. - Ah! nici nu credeam că dumneata observi atâtea, d-le Murăşanu", zise zâmbind Ghiţă, care află foarte’ comică însufleţirea clericului pentru tema asta. El simţiâ că Vasile se avântă în aprecierile acestea numai ca să nu fie silit a vorbi cu Elenuţa. Fata îşi ridică în clipa asta ochii şi zărind surâsul pe faţa fratelui său, se tulbură. Ghiţă băgă de seamă numai decât că soru-sa îi ia în nume de rău observarea asta, şi zise repede, cu vocea schimbată: „De altfel sunt interesante observările dumnitale." Gheorghe Rodean se gândise şi el de multeori la risipa nebună ce-o vedea de câţiva ani în Văleni, ajunsese chiar la aceleaşi convingeri aproape pe cari le spunea acum clericul. Dar simţiâ că nu-i acum potrivit să vorbească despre teorii economice. Ceeace-1 jigniâ mai ales, fără să spună, eră dorinţa lui ca clericul să converseze cu soru-sa. Ar fi dorit foarte mult să vadă cum ştie un cleric să facă curte. Şi, în deosebi, la clericul acesta el ţinea mult şi-i păru jignitor că nu-i spune nici o vorbă Elenuţei. Simţiâ şi Vasile Murăşanu că se cufundă în aprecierile acestea, ca’ ’ntr’o vâltoare, din care nu mai poate ieşi, dar lui nu-i păreâ rău. Erâ o mântuire pentru dânsul. „Iată ce cred eu, continuă el cu însufleţire, munca la suprafaţa pământului îl leagă mai tare pe om de roadele pentru cari munceşte anul întreg, decât munca din sânul pământului. E o legătură mai puternică între ţăran şi holdele de grâu şi de porumb, decât între ocnaş şi vâna de aur. Dragostea face să fie mai tare. Văzut-aţi vreodată cu câtă plăcere, c’un fel de alintare chiar, încarcă un ţăran un car de grâu ori de fân? Umblă domol cu snopii ca şi când ar fi nişte fiinţe vii, cu palele de’fân asemenea. Chiar pentru bani, aşa de greu se desparte un ţăran de claia de fân pe care a făcut-o cu mâna lui, a greblat-o, a netezit-o! Si cred că simţământul acesta al plugarului se poate pricepe cu uşurinţă. Ia să luăm de pildă o luncă! De când dă colţul ierbii plugarul vine ş’o priveşte, o cercetează cu dragoste. Cum creşte iarba’— creşte şi nădejdea lui, încet-înc’et, zi de zi, lună de lună. Plugarul par'că-i împrumută o parte din fiinţa lui. In urmă iarba ajunge la brâu, miroase până departe, cosaşul intră ’n ea ca într’o apă verde. Dacă aţi văzut cosind veţi fi trebuit să observaţi în mişcările legănate ale cosaşului o mare satisfacţie. De când aşteaptă el după clipa asta! Cât s’a temut că poate s’a rupe-un nor şi-i va înecă nutreţul ! Mireasma ameţitoare’ a fânului, până-l usucă, până-1 vede în ogradă, îi pătrunde aşa de mult fiinţa, încât îi pare că în claia de fân este şi o bună parte din el. Am auzit ţărani cari vorbiau după ani de mirosul fânului pe care l-au avut în cutare colţ din ogradă atunci ş’atunci! Şi în chipul acesta îi leagă şi celealalte produse ale câmpului. Muncesc îndelungat, nu câştigă nimic deodată, dar muncesc în lumina care îm-bună şi înduioşază par’că sufletele oamenilor. Muncă din sânul pământului e mai grea şi mai amară. Aici nu caută nimeni să culeagă roadele unei săminţe aruncate de ei, ci aproape totul se razimă pe noroc, pe întâmplare. Nu e o muncă, e o vânătoare. Caută toţi cu aprindere, izbesc cu ciocanele, sfarmă stânca, şi dacă, după multă trudă în întunerec şi miros de groapă află aurul, nu-l culeg ci-1 răpesc cu lăcomie. II privesc mai mult ca pe-un duşman după care au alergat de-atâta vreme, decât ca pe un prieten. De aceea când plugarul îşi vede clăile de fân înşirate în ogradă, coşurile pline, simte prietinia lor şi-şi zice liniştit: „E bine! Mulţăniită ţie Doamne", iar ocnaşul, când îşi vede două-trei chile de aur ori şi mai puţin, îşi zice: „In sfârşit! O să vezi ce am să fac cu tine!" Şi, ca pe-un duşman, după care a alergat atâta, nu-l cruţă. Cred că acesta e imboldul de căpetenie c’are-i face pe sătenii noştri să fie risipitori." Gheorghe Rodean bătu în pălmi când sfârşi clericul. „Dar dumneata ne ţii un adevărat curs de psihologie socială" zise el. ..Adevărat, scuzaţi", zise clericul aprins la faţă de însufleţirea cu care vorbise. „Domnul Murăşanu şi cântă şi vorbeşte frumos", zjse cu faţa luminoasă clomnişoâra Rodean. „însuşirea din urmă nu i-am cunoscut-o până acum", adause îndată privindu-l c’un fel de sfială. „Dumneata eşti prea bună, domnişoară", răspunse cu vocea scăzută tânărul. „O, nu sunt bună de fel, domnule cleric, întreabă-l pe Ghiţă. Sunt o fată foarte rea, dar pentru aceea am totdeauna curajul să spun adevărul. — Frumoasă însuşire, dragă, dar cam primejdioasă", zise Ghiţă zâmbind. Elenuţa se roşi, coborî privirile’ în pământ, dar numai decât şi Ie ridică iar. „îţi poate păreâ rău, zise ea, că n’ai fost la slujba înmormântării azi noapte. A fost de-o frumuseţă deosebită, şi domnul Murăşanu a cântat mai frumos ca ori şi când", zise ea. www.dacQFomanica.ro 104 loceafArul Nrnl 3, 1913 „Cântările acelea sunt frumoase, domnişoară. E o muzică divină", se scuză clericul. „Eu n’atn zis, că nu-mi pare rău, începu Ghiţă, dar tu ştii că nu s’a putut. Sunt convins, adause cu seriozitate, că aş fi rămas cu o impresie puternică. îmi place şi mie taina! De altfel discursul de-acum al’ domnului cleric îmi dă de gândit!" El băgă de seamă, că Elenuţa îi spionează expresia feţii. ’ „Nu glumesc acum, adause el repede, şi-mi pare foarte rău, că ii’am învăţat şi eu logică". „Logică?" întrebă fata cu neîncredere. „Da. Multe din observările cari ni le-a spus acum domnul Murăşanu le-am făcut şi eu, dar n’am fost niciodată în stare să trag concluziile. La asta se cere o judecată obicinuită cu disciplina, iar mintea noastră o disciplinează logica." Căruţa lui Ionuţ Ungurean trecu în clipa aceea pe lângă ei. Tovarăşul cel gras dela „Arhanghelii" salută până departe cu pălăria, strigând tare: „Bine-aţi venit! Bine-aţi venit!" Cei trei’ se întoarseră căci ajunseseră departe. „Omul ăsta e tot mai roşu la faţă", zise cu disgust Elenuţa. ’ „Dacă mai ţine mult aurul la „Arhanghelii" va plesni cu siguranţă într’un chef", râse Gheorghe Rodean. ’ Clericul simţi cum se schimbă la faţă. Numele acesta îl făcu să vadă iarăş realitatea, care pe câteva clipe se depărtase. El se plimbă cu copiii acţionarului celui mai de frunte dela „Arhanghelii". îşi aminti deodată de lungul lui discurs, simţi acum observările ironice ale lui Ghiţă, pe cari mai înainte nu le luase în seamă, nu Ie pricepuse, şi-şi zise: „Pentru ce mă plimb cu oamenii aceştia? Ei îşi bat joc de mine! Cum n’am putut observă până acum aerul de protector ce şi-l dă acest tânăr?" ’ Spunând că trebuie să meargă până la un om căruia îi dase să-i cumpere ceva din oraş, el îşi luă seara bună dela cei doi şi se de-părt’ă. Dar numai decât auzi în urma sa un glas argintiu: „Domnule Murăşanu, domnule Murăşanu!" El se uită înapoi. îl strigă Elenuţa. îi păru foarte curios, că străina aceea strigă după dânsul. „Domnule Murăşanu, zise fata apropi-indu-se, nu mi-ai putea împrumută ceva de cetit? Ştii că mâne în ziua de Paşti nu iasă nimeni pe uliţă si mă tem că mă voiu plictisi de moarte, bî’ai fi bun să-mi împrumuţi o carte. ’ — Cu plăcere, domnişoară, o să vă trimit încă în seara asta. — Mulţumesc!" zise Elenuţa şi fugi spre Ghiţă, care o aşteptă. ’ ’ Amândoi merseră un răstimp în tăcere. Apoi Elenuţa zise: „Tu, Ghită, eşti răutăcios câteodată. — Eu ? ’ ’ — îţi place să-ţi baţi joc de oameni", adause fata. ’ ’ „Să mă ierţi! Nu-mi bat joc. De Murăşanu mai puţin ca de alţii. ’ — Ei, mai şi minţeşti! Par’că nu te-aş fi auzit si nu te-aş fi văzut! — £ frumos să bănueşti pe un frate! — însuţi ai spus că-i fricos şi sfiicios şi totuş în loc să-l ajuţi să se apropie şi el de societate, îl înfrici şi’ mai tare. — Să-mi dai voie să nu cred aşa ceva! E adevărat, că nu-i umblat în lume, dar te asigur, că pe omul ăsta nu-l poţi înfricâ cu nimic. E cu mult mai tare, decât cum îl crezi tu. C’am râs? Dar trebuiâ să râd, ori cât l-aş ţinea de om vrednic. Aşteptam să-ţi facă curte, când colo el se apucă de discursuri filozofice! — Pentruce să-mi facă curte?" întrebă Elenuţa. „Aşa din complezanţă cel puţin, aşa se cade, ambiţia mea de frate al unei surori’frumoase cerea asta! — Vai, nebuniile!" zise Elenuţa şi-l izbi cu palma peste gură. „însă adevăr zic ţie, adause el vesel, că acest cleric sfios tot cu atâta însufleţire cu care tie-a vorbit acum, va sti declară odată şi dragoste alesei inimii saie. — îţi spun eu, că eşti bun să-ţi baţi joc de oameni!" zise Elenuţa mâhnită de emfaza cu care frate-său spuse cuvintele din urmă. „Greşeşti. Adevărul e limpede: cine e capabil sa ’se însufleţească pentru o chestie aşa depărtată cum e psihologia băieşului şi a’ plugarului, se va însufleţi şi cânci va fi vorba de-o chestie care-I priveşte pe el personal. Eu sunt mai bătrân cu patru ani ca Murăşanu. Pot deci să prorocesc, că din tânărul ăsta se va alege un bărbat straşnic. Cât îl vezi de timid, e o fire de luptător. — Acum vorbeşti serios?" întrebă Elenuţa gata să se mănie.’ ’ „Cât se poate de serios. Şi-ţi voiu aduce două probe: mai întâi a fost în toţi anii de şcoală cel mai bun elev în clasa lui, a doua şi-a isprăvit aproape cariera cheltuind foarte puţin de-acasă. De când a fost în clasa a patra de gimnaz a început să deie lecţii. Asta n’o poate face ori şi cine. ’ — Din clasa a patra? întrebă1 Elenuţa surprinsă. ’ — Tu n’ai ştiut? ) www.dacQFomanica.ro Nral 3, 1913. LDCEAFÂRDL 105 — Nu! De unde era să ştiu? — Adevărat! răspunse c’un fel de silă Ghiţă. Suntem dintr’un sat, dar suntem aproape străini. Nu prea ne interesăm unii de alţii, ni-e frică să nu ne infectăm de... sărăcie! Da, din clasa a patra a început să se susţie aproape din puterile proprii! Acum, anul acesta termină. Se va căsători, va preoţi undeva, va luptă mai departe, va birui, va ajunge departe. Am mai cunoscut eu oameni de aceştia sfiosi ca fetele mari, dar i » 7 plini de multă râvnă, de multă ambiţie nobilă. îţi spun curat: Mie-mi place de tânărul ăsta! îl voiu mai necăji câte-odată, căci îmi place să-i dau impulsuri noi, să-l văd cum se manifestează. Ţi-am spus că-s cu patru ani mai bătrân ca el.“ Eîenuţa îl ascultă cu plăcere. O ceaţă care-i păru că pluteşte undeva aproape de ea, începu să se împrăştie. Peste puţin intrară veseli în curtea notarului. ’ (Va urma.) Graniţele Dobrogii. Dobrogea de astăzi a fost cedată României din partea Rusiei prin tratatul dela Berlin din 1878 (13 Iulie), în schimbul Basarabiei, pe care România o redobândise prin tratatul dela Paris (1856). România a luat în posesiune Dobrogea în 18 Noemvrie 1878, când a fost evacuată de ostile rusesti. întinderea y y Dobrogei e de 15.536 km pătraţi. Dobrogea care înseamnă „Ţară bună" (dela slav. dobro = bun) adecă productivă, din cauza poziţiei ei geografice a fost expusă în cursul vremii la numeroase năvăliri barbare cari ţinteau cucerirea Constantinopolului. De aceea încă împăratul Traian, îndată după cucerirea Daciei şi-a gurilor Dunării a durat un val de apărare, ale cărui urme se pot vedea şi astăzi între Cernavoda şi Constanţa. Sub Mircea cel bătrân şi mare Dobrogea ajunsese sub stăpânire românească. In cele dintâi chrisoave ale sale, Mircea se numeşte: „mare voivod şi domnitor a toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg, şi bănatului dela Severin domn, si de amândouă părţile pe toată Dunărea până la marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor", iar în documentele latineşti el poartă titlul: „Voivod Transalpin, duce al Făgăraşului şi Amlaşului, comite (sau ban) al Severinului, despot al ţării lui Dobrodici şi domn al Si-listrei". Dobrogea şi Silistra au fost cucerite de Dan I (1385-1386), care voind să recucerească Severinul, a năvălit cu oştire în Banat şi a căzut în luptă cu ţarul bulgar Şişnian. Stăpânitorul de mai înainte al Do- brogei, Dobrotici (mort cam pe la 1386) a fost tributar Turcilor, cum eră si Sisman, ţarul bulgar. Din pricina acestei ţeri, Mircea s’a încurcat în multe lupte cu Turcii. După o vitejească resistenţă, Mircea pierde Dobrogea şi Silistra în 1387 *), cari de atunci au rămas tot sub stăpânire turcească până la 1878. Cetăţile Rusciuc, Silistra, Şumla şi Varna au alcătuit cadrilaterul de apărare al Turcilor împotriva numeroaselor invasiuni ruseşti. îndeosebi Silistra, numită de Ţarul Nicolae al Rusiei „cheia Dobrogei" a jucat un rol însemnat în răsboaiele dintre Ruşi şi Turci dela 1828—29 şi dela 1854, când ea a resistat asediului rusesc, fără să poată fi cucerită. In răsboiul din 1877—78 armatele ruseşti au evitat să o atace, trecând prin România. Silistra, încunjurată de întăritori puternice are trei poziţii mai importante: Medjidie-Tabia, Ordo-Tabia şi Arab-Tabia. Prima poziţie, la înnălţime de 108 m. deasupra nivelului mării predomină celelalte poziţii. Cetatea Silistra predomină şi teritoriul dincolo de Dunăre şi oraşul românesc din faţa Silistrei Călăraşi. Lăţimea Dunării între aceste două oraşe e de » » 2600 m. Silistra a fost evacuată de armatele turceşti în Februarie 1878 şi cedată prin tratatul dela Berlin Bulgariei, cu îndatorirea să-i dărîme întăriturile, ceeace Bulgaria n’a făcut. Dimpotrivă a întărit-o şi mai mult. Silistra astăzi are 12.055 locuitori, dintre cari jumătate sunt mahomedani, iar cealaltă jumătate Bulgari, Greci şi Ovrei. ') Cf. D. Onciul, Din istoria României, Bucureşti, 1906, p. 19-20. www.dacQFomanica.ro DaaoDoooaooanaaQDooDooaooooaooQooaaaaoooooaooQaaoaoDaoooaoooDoaaaaaoQOOOODODOfloooaaDaaDQOOOOQooooo Legenda: Graniţa trasă de comisiunea din 1878 şi comisiunea tehnică din 1879 — - — - — - — - — - - . Graniţa trasă de cabinetul din Viena la 1880 +-1---|- — + - + -+ - + - + - + - + -+ - + -+ - Harta Dobrogei. A Suprafaţa cuprinsă între aceste două graniţe, suprafaţă lăsată Bulgariei în WWW.daCOromaniea.ro urma mijlocirei Austro-Ungariei, este de 48 km pătraţi. Nrul 3, 1913. LUCEAFĂRUL 107 Tache lonescu, ministrul de interne al României, care a tratat, la Londra, cu Dr. Daneff, delegatul Bulgariei. Pentru stabilirea actualei graniţi a Dobrogii spre Bulgaria a fost multe neînţelegeri şi multe tratative, cari se pot ceti în cartea Principelui Gh. Bibescu, Istoria unei fruntarii. Comisiunea de delimitare din 1878 şi comisiunea tehnică din 1879 fixase graniţa Dobrogei pe lângă zidurile Silistrei pe la poalele înălţimii Medjidie-Tabia, dând României două din poziţiile mai însemnate din jurul Silistrei Arab-Tabia şi Ordo-Tabia. Cabinetul din Vietia, la 1880, a modificat această graniţă, cedând României numai Arab-Tabia şi dând Bulgariei 48 km pătraţi. Această graniţă, prin care România a rămas în inferioritate strategică faţă de vecina sa dinspre Sud, a şi fost impusă guvernului român de puterile europene. La congresul dela Berlin, Waddington, ministrul de externe al Franţei si contele Corti, ministrul de externe al Italiei au propus să se anexeze şi Silistra României şi să se fixeze o graniţă naturală Dobrogei. Propunerea fusese acceptată şi de comisiunea europeană de delimitare, cu excepţiunea Rusiei, care câştigând pe partea sa şi pe Austria, a reuşit în cele din urmă să impună României graniţa actuală. România crede de sosit timpul ca să rectifice graniţa dobrogeană în înţelesul hotărîrii congresului dela Berlin. Bulgaria întărin-du-se prin nouăle cuceriri, constitue pentru Dobrogea un pericol permanent, mai ales, că dânsa nu a renunţat la visul de a încorpora şi Dobrogea la marea Bulgarie. întărirea cetăţii Silistra, câmpul întărit de Bulgari la Dobrici (între Silistra şi Vama), hărţile militare ale statului major bulgar, manualele pentru soldaţii armatei bulgare') dovedesc lămurit intenţiile Bulgariei. în aceste hărţi şi manuale Dobrogea e înşirată între provinciile bulgare subjugate României. Nici iscusitul Daneff n’a putut desminţi aceste dovezi, arătate de pressa din România. Din punct de vedere geologic şi geografic, frontiera naturală a Dobrogei e depresiunea Rusciuc-Sumla-Varna, formată de cele două cursuri de apă opuse, Lom, afluent al Dunării şi Provadia, afluent al Mării-Negre.2) întreg cadrilaterul ar trebui să treacă deci în posesiunea României. Dar numai un triumf al armelor române va putea cuceri această graniţă naturală. Acest cadrilater balcanic, numit după cele patru cetăţi Rusciuc - Silistra-Şumla-Varna, este de o deosebită importanţă strategică. La adăpostul celor patru cetăţi armata bulgară se poate concentra în linişte împotriva României şi poate trece graniţa fără nici o resistenţă, ameninţând podul dela Cernavodă şi linia atât de importantă Cerna-Vodă-Medgidia - Constanţa, linie care într’o zi poate fi tăiată de cavaleria bulgară, iar în cel mult 2 zile de celelalte arme.2) ‘) „Tovarăşul soldatului", manual pentru tinerii soldaţi de toate armele, de căpitanii de rezervă Gujgolow şi Kotew, aprobat de statul major general al armatei şi recomandat de ministerul de răsboiu. s) Informaţii luate din: Un ofiţer. Frontiera Dobrogei, „Minerva", 2 Ianuarie 1913. Dr. Daneff, preşedintele Sobraniei bulgare. www.dacQFomanica.ro 108 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1913. Frontiera actuală dobrogeană e deci o poartă deschisă pentru Bulgari. în tratativele cu Bulgaria, România a cerut întâiu cetatea Silistra, fără de care apărarea graniţei dobrogene e imposibilă, şi 10—20 km spre Rusciuc dealungul Dunării, iar de aici linia dreaptă până la Balcic, după cum se vede în harta ce o publicăm. în timpul din urmă România cere linia de frontieră dela Turtucaia, aşezată pe coline, la mijloc între Silistra şi Rusciuc, 60 km departe de Bucureşti, iar de aici linie dreaptă până la o depărtare de 20 km spre Nord dela portul Varna. Acest teritor cam de 3000 km □ cu 250 mii locuitori cuprinde porturile Cavarna şi Balcic, apoi târguşorul Dobrici, întărit de Bulgari. Regiunea e săracă şi teritorul e locuit de foarte puţini Bulgari, aşa că din punct de vedere etnic Bulgaria nu pierde aproape nimic. Sub stăpânirea românească ar progresă desigur şi acest ţinut, după cum a progresat şi Dobrogea, care dela 1878—1906 dela 147 mii locuitori s’a urcat la 298.000, producţiunea pământului s’a duplificat, iar numărul elevilor dela şcoalele primare a crescut dela 3.100 la 19.531.') Din cele mai sus înşirate se vede lămurit că ce importanţă are pentru România rectificarea graniţei dobrogene. ') Cf. 1. N. Lahovari: „Progresele Dobrogii dela anexare până astăzi, 1878—1906“. Bucureşti, 1907. =i O. C. T. Cronici. Din România. Sărbătorirea lui Grigore Alexandrescu. Noul comitet al Soc. Scriitorilor români a început să dea dovadă de intenţii bune. A luat iniţiativa să sărbătorească împlinirea a o sută de ani dela naşterea lui Grigore Alexandrescu. Se pare că data naşterii acestui mare scriitor nu c încă stabilită. Unii spun că s’a născut la 1812, alţii, la 1813. Lucrul acesta n’arc însă mare importanţă. Important e faptul că s’a gândit cineva să cinstească memoria unuia dintre cei mai mari poeţi români, fie chiar şi la un an după împlinirea veacului dela naşterea sa. Prea ne preocupăm de atâţia „maeştrii" cari umplu cafenelele şi fac să geamă gazetele şi revistele de informaţii pe cari şi le scriu singuri preamărinflu-şi lipsa de bun simţ. Prea ni se aruncă tot felul de producţii literare cari sunt declarate „monumente, capo-d’opere, mărgăritare" ale literaturii universale de cătră acei grupaţi în societăţi de admiraţie mutuală. De aceea evocarea unei figuri întregi ca a lui Grigore Alexandrescu aduce înviorare, dă curaj şi avânt. Am fi dorit ca, după îndemnul dat de Soc. Scriitorilor, să se fi ţinut şezători literare în cinstea lui Grigore Alexandrescu şi în alte oraşe din România, unde ne place să credem că se ceteşte şi se ştie ceva de opera acestui poet, unde ne spune statistica minist. de instrucţie şi budgetul că sunt mulţi profesori, directori de teatru etc. etc. Mai sunt in unele oraşe de provincie şi directori de reviste, cari nu cruţă nimic pentru literatura sănătoasă, dar cari se vede că n’au voit să contribuie la întunecarea propriei lor glorii, preamărind pe Grigore Alexandrescu. Faptul că abia la Bucureşti s’a ţinut, cu chiu cu vai, o şezătoare în cinstea autorului „Toporului şi pădurii" denotă că încă nu putem pretinde că avem cultul oamenilor mari ai neamului nostru. * S’ar fi putut adună tot ce ne-a rămas dela acest scriitor într’un mic muzeu provizoriu. Eră interesant să se vadă primele ediţii ale operilor lui, manuscripte, fotografii etc. Aşa fac străinii cari ştiu să-şi cinstească pe cei aleşi. La nici o librărie nu s’a văzut expusă măcar o carte a lui Grigore Alexandrescu. In schimb, vitrinele lor gemeau de toate noutăţile Parisului, plus Trimbiţc de aur, Limanuri albe, Imnuri sacre şi alte sacrificări ale frumosului şi ale bunului simţ. * Serbarea dela Bucureşti s’a ţinut in Palatul Ateneului. Orchestra ministr. de instrucţie a dat concursul, executând „Eroica", minunata simfonie a lui Beethoven. Muzica îmblânzeşte ... Poate că la lucrul acesta s’a gândit şi comitetul Soc. Scriitorilor când a hotărit să înceapă serbarea cu muzică, ştiind că se vor urcă Ia tribună unii oratori cari vor avea absolută nevoie de un public cât se poate de blând. D-l Dissescu, ministrul instrucţiunii, a ţinut o cuvântare cu adevărat oficială. Din această cuvântare s’a desprins consideraţia pe care oficialitatea a dat-o totdeauna literaturii române. D-sa a fost aplaudat foarte mult de cătră tineretul şcolar, chiar atunci când uită să pună în concordanţă subiectul cu predicatul. D-l Delavrancea, ca un violinist virtuos, care nu cântă după note, ci improvizează, a fermecat auditorul prin cuvântul său cald, prin caracterizările minunate, prin armonia frazei. E singura cuvântare complectă care a dat tineretului 0 icoană luminoasă a figurii lui Grigore Alexandrescu. www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1913. LOCRaFÂROL 109 Kiamil-Paşa, fostul Mare-Vizir al Turciei, pe care tinerii Turci l-au silit să prezinte demisia cabinetului turc. D-l Delavrancea a pus în legătură vieaţa poetului cu vieaţa culturală de pe acele vremuri; a arătat starea poeziei române care eră reprezentată doar prin Văcăreşti, ca cei mai de seamă, a stăruit asupra limbii care nu-şi căpătase mlădierea care trebuie la înveşmân-tarea gândurilor poetice; a pus în evidenţă energia care se desprinde din opera acestui poet. „Ca o figură de marmoră neciselată, schiţată doar în linii tari de marele Rodin al Franţei, ne apare Grigore Alexandrescu", a zis d-l Delavrancea. Mi-a părut foarte rău că marale artist n’a insistat asupra vieţii sociale de pe atunci, care de sigur a făcut pe Grigore Alexandrescu să scrie satirele. Tineretul ar fi putut învăţă ceva din aceste lucruri. Poate că şi azi dacă s’ar ivi un talent nu mai mare ca Grigore Alexandrescu ar avea destule modele pentru alţi „Boi şi viţei", ori pentru „Câni şi căţei". După d-l Delavrancea a urmat cuvântarea d-lui G. Bogdan-Duică. Regretăm foarte mult că d-l Drago-mirescu, preşedintele Soc. Scriitorilor români, împreună cu comitetul nu şi-a putut închipui că publicul nu va puteâ ascultă şapte (7) oratori cari vor vorbi despre acelaş subiect. Noroc că doi dintre cei anunţaţi (d-l Scurtu cu Naţionalismul lui Gr. Alex. şi D. Arion) au lipsit, altfel am fi fost nevoiţi să stăm la Ateneu până în zorii zilei. Se vede că societatea scriitorilor, ori nu comemorează de loc — cum a cam făcut până acum — ori comemorează până ucide publicul. Nazim-Paşn, ministru de răsboiu, împuşcat în revoluţia din Ianuarie. Regretăm, zic, că d-l Bogdan-Duică nu şi-a putut ţinea conferinţa pe care o începuse şi care cuprindeă un studiu foarte serios asupra vieţii lui Grigore Alexandrescu. D-sa începeâ prin a pune în legătură des-voltarea firii marelui poet cu mediu! fizic şi cu împrejurările de vieaţă. Publicul n’a putut ascultă nici pe d-l Lovinescu care şi-a redus conferinţa cu totul. D-l Bulandra a declamat „Ucigaşul fără voe", iar d-l Radovici „Satira Spiritului meu". Amândoi aceşti artişti ai Teatrului naţional au obţinut un deosebit succes. Inutile şi supărătoare au fost cetirile cari au urmat după aceste minunate declamaţii, cu atât mai mult cu cât unul dintre zeloşii comemoratori pierduse rostul cetirii. Nu putem încheiâ această informaţie, fără să amintim de cuvântarea d-lui Dragomirescu, cuvântare care nu numai că n’aduceâ nimic nou, dar eră cetită şi într’un ton de pristav. Publicul eră atât de enervat, încât d-l preşedinte al Soc. Scriitorilor eră nevoit să încerce a-l interesă prin voce. Dacă această serbare n’a reuşit, spre adânca mâhnire 'a oamenilor de bun simţ, aceasta se datoreşte lipsei de prevedere a organizatorilor, cari au ţinut Ia expunerea vanităţii câtorva inşi, aducând totdeodată şi o jignire acelor oameni de seamă cari primiseră să vorbească la această sărbătorire, dar cari n’au mai putut vorbi unui public care fusese obosit cu inutilităţi oficiale şi cu conferinţi din domeniul metafisicei... erotismului. Nu încape nici o supărare pentru nimeni, ci dimpotrivă, pe viitor trebuie să se alcătuiască bine astfel de şezători literare, căci altfel n’avem dreptul să ne plângem de „indiferenţa" publicului faţă de literaţi. Bustul lui Ion Maiorescu. Craiova primeşte, într’un scurt interval, două monumente de seamă: Statua domnitorului Barbu Stirbey www.dacQFomanica.ro 110 luceafărul Nrul 3, 1913. şi bustul lui Ion Maiorescu. Se pare că eră şi timpul ca acest oraş bogat şi în oameni politici şi în instituţii de cultură să înceapă a aşeză câteun simbol de vieaţă vrednică de cinste la câteo răspântie a străzilor sale încă orientale. Nu ştiu dacă nu s’a împlinit al doilea deceniu de când se constituise şi o societate pentru ridicarea unei statui lui Mihaiu-Viteazul. După sgomotul pe care îl făceâ această societate, ai fi crezut că ea va ridică monumentul Marelui Voevod în câteva zile. Nu se ştie însă nici până azi unde se va fi ridicat monumentul acelei societăţi. Bustul lui Ion Maiorescu a fost ridicat prin stăruinţele duse la extrem ale unui om prigonit de autorităţile şcolare, hărţuit de colegii cari se ocupă cu politica, ameninţat de fruntaşii politicei locale, ca şi de agenţii electorali: de profesorul Vasile Mihailescu. Acest om periculos, odios chiar, s’a încăpătinat, în naivitatea lui, să-şi facă datoria, să fie, înainte de toate, un om de o cinste rară. Pentru toate acestea nu puteâ să-şi atragă decât epitetul de „odios" şi mă mir cum până acum n’a fost scos din învăţământ. Banii pentru monument i-a adunat, cum a putut, din toată (ara. Evident că oraşul Craiova a contribuit cu ceva, dar şi şcoalele şi elevii multor oraşe au trimis obolul lor pentru a se împodobi cel mai bogat oraş din România cu bustul unuia dintre învăţătorii cei mai de seamă ai neamului. Odată cu desvălirea bustului (7 Ianuarie) s’a dat la iveală şi o publicaţie de mare valoare, „Ion Maiorescu", alcătuită de profesorii Bănescu şi V. Mihailescu. Această publicaţie constitue una din cele mai bune monografii scrise până acum. Bustul lui Ion Maiorescu a fost aşezat în grădina Bibescu. Se zice că provizoriu. Locul bustului ar fi în fafa Liceului Carol I. întâmplarea a făcut ca să nu se poată aveâ un loc suficient acolo. De altfel, până se va face locul, poate nu va mai răsună glasul certelor politice în acest locaş de culturi şi atunci bătrânul dascăl va puteâ întâmpină cu privirile Iui de îndemn la muncă pe acei cari vor intră şi vor ieşi deacolo pătrunşi de adevăratele sentimente de împlinirea datoriei. Până atunci cel mai bun loc pentru bustul său îl oferă liniştea parcului Bibescu. La desvălirea monumentului au luat parte câ(iva miniştri şi tofi profesorii,— cred, — precum şi delegaţii de membrii ai corpului didactic din alte părji. S’au ţinut discursuri din care salvează câteva o revistă locală foarte generoasă. Pentru Craiova, bustul Iui Ion Maiorescu va fi, încă multă vreme, înfăţişarea severă a muncii şi idealului care va face să tremure şi să roşească, măcar pentru o clipă, atâţia inşi cari ocupă locuri de cinste înzadar şi stăvilesc mersul cătră progres. D. N. C. s Vieaţa culturală. Scrisoare din Franţa. Piesele patriotice în Franţa. — Reprobarea patriotismului găunos. — Munca şi disciplina activă a Alsacienilor şi Lorenilor. — Raymond Poincare şi noua generatiune franceză. — Foştii şi noul preşedinte al republicei. „ „ Paris, Februarie. Poate că nu sunt oportune în Europa noastră însetată de pace, sau poate că formula lor este într’a-devăr învechită, dar piesele aşa zise patriotice nu au mare succes în Franja. In jurul piesei „Alsace" care se joacă la teatrul Rejane au avut loc în presa franceză polemici lungi şi viguroase. Dar se pot numi oare polemici un şir de păreri şi de reflecţii cari ajung toate la aceeaş concluzie? Cugetători şi artişti eminenţi sunt de acord să contesteze autorului meritele şi morala operei lui. „Alsace" este una din acele piese, în cari adevărul şi observaţiunea sunt adeseori sacrificate unor efecte scenice din cele mai ieftine. Ea este construită după bătrânele reţete patriotice de o simplicitate copilărească. Miezul lor e antetiza. In „Alsace" bunăoară, avem eroi francezi şi avem şi eroi germani. Francezii sunt buni, germanii antipatici. Arbitriul d-Iui Gaston Leroux i-a hărăzit pe cei dintâi cu toate calităţile, pe ceialalţi cu toate defectele. El a mai întrebuinţat mijloacele clasice şi lesnicioase pe cari le face să intervină pe scenă la anumite momente, intervenjiuni cărora aplauzele din sală le sunt mai dinainte asigurate. Aşa, spre pildă, este de aşteptat ca publicul să aclame „Marsilieza" şi să fluere „Die Wacht am Rhein". El se va entuziasmâ cu certitudine, când va auzi tiradele francezului asuprit la adresa neantului asupritor. Pe german îl va hudui, pe francez il va aclamă. Şi este firesc că la căderea cortinei spectatorii vor resimţi acea ferbinteală, acea excitare nervoasă trecătoare, care îi va face să strige şi să aplaude, şi care nu este decât drojdia patriotismului adevărat. A vaincre sans perii, on triomphe sans gloire a spus marele Corneille. Entuziasmul stârnit de piesele de felul lui „Alsace" se obţine cu prea mare uşurinţă, pentruca meritul lor să însemne ceva. Trăim întFo epocă în care frazele sforăitoare şi goale, invocările emfatice au pierdut mult din valoarea lor. Astăzi, se preţueşte fapta, adecă sentimentul pus în acţiune. Cu prilejul piesei dela teatrul Rejane, francezii eminenţi şi al căror patriotism stă mai presus de orice bănuială, şi-au spus cuvântul în acest sens. Ei condamnă entuziasmul facil; ei repro-bează pe acei cari îl suscită. Ei nu admit nicidecum solu(ia prea uşoară a patriotismului „braillard". Adevărata operă patriotică este numai aceea care, in loc de a măguli vanitatea unui popor arătându-1 plin de toate virtuţile şi pe rivalul său plin numai de păcate, caută dimpotrivă să-i pună dinaintea ochilor defectele pe care Ie are, ajutându-l astfel a le coiigâ. Este bine înţeles că trebuie să ne ferim de excese de orice fel. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 111 ttrul 3, 1913. Raymond Poincare, noul preş. al republicei franceze. Cei cari, ca d-nii Leroux şi Aristide Bruand îi arată pe francezi ca pe nişte fiinţe perfecte, sunt tot atât de puţin veridici ca un Octave Mirbeau, bunăoară, care târit de temperamentu-i prea violent, îşi chel-tueşte magnificul talent denunţându-i pe compatrioţii săi ca pe oamenii cei mai mizerabili pe care îi pcartă pământul. Şi unii şi ceialalţi se abat din calea adevărului chibzuit. Niciodată ca acum, cu prilejul discuţiei întreprinse în jurul pieselor „patriotice", nu mi-am putut da aşa de bine seamă de binefacerile curentului regenerator în Franţa. Ceeace actuala generaţiune franceză pre-ţueşte înainte de orice este munca organizătoare. Întrebat ce crede despre Alsacia-Lorena subjugată, Gambetta a răspuns: „Pensons-y toujours, n’en parlons jamais". Poporul francez de astăzi a luat memorabilele lui cuvinte drept deviză. Nu mai auzim decla-niări şi nici strigăte de revanşă; în schimb însă vedem muncă, muncă, muncă. Şi când vreun autor dramatic încearcă să reînvieze vechile formule ale unui patriotism facil, primirea care i se face nu e tocmai favorabilă. Necesitatea unei munci serioase, a unei solide organizări prin acţiune, au înţeles-o admirabil de bine şi alsacienii-lorenii din provinciile anexate. Disciplina lor etnică este aşa de bine stabilită, unitatea niuncei lor aşa de rodnică, încât asuprirea germană se loveşte de ea ca de un bloc indestructibil. La cafeneaua în care îmi ocup cotidianul loc, cetesc în fiecare zi ziarele din Alsacia-Lorena — şi rămân încântat de tonul lor aşezat, de o energie concentrată, în dosul căruia ghiceşti însă o organizaţie şi o disciplină de fier. Nici o frază goală, nici o perioadă bombastică in coloanele lor; ci convocări calme de pro- testare, liste de subscripţii — repede umplute — pentru opere patriotice, şi o propagandă liniştită dar îndrăcit de încăpăţînată întru cultivarea şi păstrarea limbei şi a obiceiurilor naţionale. Şi propaganda aceasta o întâlneşti pretutindeni, o vezi cu orice prilej, ea izbucneşte în fiecare frază, în fiece cuvânt. Şi cetitorul îşi spune că în faţa acestei voinţe de fier, orice prigonire trebuie să se frângă. Astăzi, Alsacienii-Lorenii nu mai emigrează în Franţa ca odinioară. Ei s’au convins că acesta este cel mai bun mijloc de triumf al gernianizărei. Ei nu-şi mai părăsesc căminul; ci rămân pe loc, muncesc,- se in-struesc şi defensiva lor este mai teribilă decât orice deslănţuire de înfierbinţeală patriotică, decât acel entuziasm special, aşa de uşor de aprins, dar şi aşa de lesne de stins. * D-l Raymond Poincare, noul preşedinte al republicei, este reprezentantul nouei generaţiuni franceze. El înfăţişează — lucru pe care l-au constatat dealtfel în unanimitate ziarele englezeşti — el înfăţişează calităţile de muncă serioasă, de spirit măsurat, de sânge rece, cari ii caracterisează pe Francezii din ziua de azi. De aceea şi alegerea lui a fost primită în Franţa cu o iubire aşa de unanimă. Domnia pescuitorilor în apă tulbure e pe sfârşite; steaua religiei umanitariste a pălit; imensele progrese pe cari le realisează Francezii în toate domeniile este o dovadă a solidarităţii cu care muncesc. în politică, în economie şi în artă învinge azi spiritul critic în sensul cel mai favorabil al acestui cuvânt. Şi d-l Poincare este admirabilul reprezentant al acestui spirit critic. în ziua de 17 Februarie, pe care corpurile legiuitoare dela noi au decretat-o ca serbătoare naţională, d-l Raymond Poincare se va instalâ de fapt în palatul Elyseului pe care bătrânul Armând Fallieres îl va părăsi. Niciodată până acum nu am avut în Franţa curiosul fenomen al existenţei simultane a trei preşedinţi ai republicei: D-nii Loubet şi Fallieres, retraşi, şi d-l Poincare în activitate. Până acum, erâ obiceiul ca preşedintele în activitate să viziteze la anumite date ale anului pe preşedintele retras. D-l Fallieres îl vizită deci pe d-l Loubet. Ce va fi însă cu d-l Raymond Poincare? îi va vizită el pe d-nii Loubet şi Fallieres, sau numai pe acesta din urmă? Situaţie interesantă, într’adevăr. Nu cred deplasat, acum cu prilejul instalărci la Elyseu a noului preşedinte, să întocmesc aci o mică listă a tuturor preşedinţilor din cea de a treia republică. Ei au fost: Thiers (1871 — 1873). Mareşalul de Mac-Mahon (1873-1879). Jules Grevy (1879-1887). Sădi Carnot (1887—1894). Casimir Perier (1894—1895). Felix Faure (1895-1899). Loubet (1899-1906). Fallieres (1906-1913). Poincare (1913). Dintre toţi aceşti şefi ai statului francez, oamenii cu cea mai mare valoare personală au fost desigur Thiers — şi astăzi Raymond Poincare, amândoi membrii ai Academiei. Cazuri particulare ne prezintă mai ales Sădi Carnot, ucis la Lyon de anarhistul italian Caserio www.dacQFomanica.ro 112 LUCEAFĂRUL Ninl 3, 1913. Santo, şi Felix Faure, care a murit de moarte subită în palatul Elyseului. Moartea sa a fost complicată cu prezenta, in odaia lui, a fostei lui iubite doamna Steinheil, „văduva tragică" — cum i se spune aici. Vă aduceţi poate aminte de răsunătorul ei proces din 1909, acuzată fiind că a ucis pe mama şi pe soţul ei, pictorul Steinheil. D-na Steinheil a fost achitată, dar cazul ei lungeşte cu un nume lista enigmelor judiciare din Franţa. Alegerea d-lui Raymond Poincare însemnează o eră nouă in Franţa Până acum preşedinţiile republieei, afară de Thiers, jucau un rol pur reprezentativ, şi nu se amestecau nici decum în treburile interne şi mai ales în cele externe ale naţiunii; de unde, vădita inferioritate a republieei faţă de monarhii. Inferioritate, intr’adevăr, căci republica eră astfel lipsită de acea unitate directivă în legăturile diplomatice. Cu Poincare, lucrurile vor luă o altă întorsătură. Fără a aveâ nevoe să calce legile cari-1 privesc, eminentele d-sale calităţi îi asigură o influenţă decisivă in politica externă a Franţei. Miniştrii afacerilor străine cari se vor succede în admirabilul palat de pe cheiul Orsay nu vor neglija desigur sfaturile pe cari le va sugeră d-l Poincare. Şi cu toţii cunosc vederile noului preşedinte din punctul de vedere al politicei externe: O Franţă puternică şi demnă în interior, respectată în afară, o Franţă dornică de pace, dar pregătită de răsboiu. Se prevăd aşa dar timpuri fericite pentru Franţa. Adrian Corbul. s însemnări. Cursurile Asociaţiunii. în sala festivă a Muzeului Asociaţiunii, cu începere dela 9 Februarie st. n., Duminecă, dela orele 5—7 p. m., se ţin următoarele cursuri aranjate de biroul Asociaţiunii: în 9 Februarie n.: 1. Andreiu Bârseanu: Cuvânt de deschidere. 2. Dr. Silviu Dragomir: Revoluţia religioasă a călugărului Sofronie, 1761. în 16 Februarie n.: 1. Dr. Silviu Dragomir: Revoluţia iobagilor români: Horia, 1784. 2. Dr. Emil Precup: Literatura poporană. în 23 Februarie n.: 1. Dr. Aurel Crăciunescu: Trecerea dela păgânisni la creştinism. 2. Dr. Silviu Dragomir: Revoluţia luptătorilor pentru naţionalitate: Avram Iancu. în 2 Martie n.: 1. Victor Stanciu: Zilele creaţiunii. 2. Ioan Oţoiu: Latifundiile şi mica proprietate. în 9 Martie n.: 1. Dr. Eleonora Lemăny: Evoluţia teatrului francez dela drama liturgică până la cea clasică. 2. Oct. C. Tăslăuanu: Grigorescu (cu proiecţiuni de schiopticon). în 16 Martie n.: 1. Ascaniu Cri şan: Fizica în desvoltarea ei de azi. 2. Dr. Eleonora Lemeny: Drama clasică şi romantică franceză. în 23 Martie n.: 1. E. Todoran: Formarea repre-zentaţiunilor şi a noţiunilor. 2. Dr. Pavel Roşea: Stările sufleteşti anormale. în 30 Martie n.: 1. Dr. Vasile Stan: Originea limbei române. 2. Dr. Ioan Mateiu: Organizaţia învăţământului primar în Ungaria, legea din 1868. în 6 Aprilie n.: 1. Dr. Nicolae Bălan: Creştinismul şi Răsboiul. 2. Dr. Ioan Mateiu: Organizaţia învăţământului primar în Ungaria, legile din 1879 şi 1907. în 13 Aprilie n.: l.Dr. Lucian B o reia: Psichologia martorului. 2. Dr. Vasile Stan: închegarea limbei române. Dialectele ei. în 19 Aprilie ti.: 1. Dr. Nicolae Bălan: Natura, o minune a lui Dumnezeu. 2. Gheorghe Stoica: Cooperativele la noi şi în străinătate. Preţul de intrare: 30 bani, pentru studenţi 10 bani. 88 Statele din Balcani. Rezultatul răsboiului care a reînceput în Balcani esle cert, oricare va fi sfârşitul lui: întărirea teritorială a aliaţilor în contul Turciei, întinderea de azi a statelor din Balcani este: Bulgaria 96.345 km1 cu 4,329.000 locuitori. Grecia 64.679 km1 cu 2,632.000 locuitori. Muntenegru 9.080 km1 * cu 250.000 locuitori. Serbia 48.303 km5 cu 2,922.000 locuitori. Turcia (numai în Europa) 169.300km5 cu 6,130.000 loc. Turcia întreagă (Europa şi Asia) 2,936.UX) km1 cu 23,030.000 locuitori. Dintre aceste state Bulgaria este cel mai puternic, atât în ce priveşte întinderea, cât şi în ce priveşte numărul locuitorilor. Bulgaria cere ca preţ al păcii vilaietul Adrianopolului, cu o întindere de 38.000 km* şi 1,006.500 locuitori. în schimb ar cedă României, drept compensaţie, o făşie de pământ dealungul frontierei româno-bulgare, cu o întindere de vreo 3000 km’ şi 250.000 locuitori. România are azi o întindere de 131.353 km* cu 7.500.000 loc. Primind compensaţia de 3000 km’, ar aveâ o întindere de 134.353 km’ cu 7,750.000 loc., de vreme ce Bulgaria, primind vilaietul Adrianopolului, ar aveâ o întindere de 131.345 km= (96.345+38.000-3000) cu 5.185.000 locuitori (4,329.000+1,006,500 -250.000). a a • ■ a Bibliografie. Dr. Onisifor Ghibu, Anuar pedagogic (I. 1913). Sibiiu, 1912. Preţul: 2 cor. 50 fii. — 3 lei. Alex. Lăpădatu, Activitatea istorică a lui Nic. Densuşianu (1846—1911). Bucureşti, 1912. Gabriel Compayre, Pestalozzi şi Educaţiunea elementară. Trad. de Teodor Popovici. „Biblioteca pentru toţi" Nr. 768—69. Preţul: 60 bani. V. D e m e t r i u s, Puterea farmecelor şi alte nuvele. „Biblioteca pentru toţi" Nr. 825. Preţul: 30 bani. Calendarul muncii, 1913. Preţul: 25 bani. Calendarul copiilor, Suceava, 1912. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro Bilanţul general. ACTIV: încheiat la 31 Decemvrie 1912. PASIV: Monetă metalică ( Aur................... 155,504.865-55 < Argint................ 1,031.91876 Cassa ţ l Trate aur............. 63,430.277-50 Efecte predate Cassei spre tncassare............................... Portololiul roman şi străin Centrala............................... . „ Sucursale şi Agenţii............................... Efecte publice . . >............................................... , fond de rezervă statutar...................................... . , . amort. imobil, mobilier şi maşini................... Cupoane ........................................................... împrumuturi pe efecte publice { sS^sale 'şi' Agenţii ’. ! ! împrumuturi pe efecte publice In ct. crt. Centrala, Sucursale şi Agenţii Imobile............................................................ Mobilier şi maşini de imprimerie................................... Dobânzi datorate la împrumuturi pe efecte publice.................. Depozite libere.................................................... Compt. de valori......................................... ... » curente....................................................... , diverse ...................................................... 219,967.061 81 220,779.900 --- 440,746.961 81 --- --- 9,258.972 55 102,005.653 65 55,120.104 52 157,125.758 17 _ _ 11,933.704 --- --- _ 17,319.977 68 --- --- 4,149.821 .58 --- _ 250.995 16 6,825.500 --- 10,688.990 --- 17,514.400 --- --- 15,640.283 68 --- --- 6,338.170 10 _ 853.252 54 _ 284.155 09 --- 109,710.492 ' -- --- 29,236.382 30 , - _. 54,653 209 65 --- --- 100,386.038 23 --- --- 976,002.574 54 i 1 OFIT ŞI PI Capital .................................... Fond de rezervă............................. r , amortis. imobil, mobilier şi maşini Bilete emise de Bancă....................... Bonuri de Cassă Reescomptul semestrului viitor Deposite de retras........... Compturi diverse 12,000.000 34,219.790 4,993 400 645,960.640 9,134.100 1,341.318 109,710.492 158,642.833 976,002.574 60 06 54 . DEBIT: încheiat la 31 Decemvrie 1912. CREDIT: Salariile personalului de administraţie............................... . , . imprimerie.................................. Cbeltueli de administr., imposite / Centrala .... 671.103 38 câtră Stat, şi dif. taxe şi indemn. \ Sucurs. şi Ag. . ■ 151.385-61 Cbeltueli de imprimerie . ........................................... Fondul amortizare! imobilelor......................................... . „ mobilierului şi maşln. de imprimerie................... Luminat şi încălzit...................-............................... Drepturi de prezentă.................................................. Material pentru fabricarea biletelor (uzat) . ........................ , , imprimerie............................................. Benlficiu net. Lei 7,555.506*71 aparţinând: Fond de rezervă. Partea rezervei de 20% as, Lei 6,835.506"71 . . . Restul de Lei 5,468.405-37 se va distribui: 20% Minist. de finanţe. Partea cuvenită Statului din beneficiu . . 7% Tantiemele consil. de administraţie şi censori..................... 1% Casei de pensii şi ajutor a funcţionarilor Băncii.................. m „„ mio / Acont de dividend Lei 50 de actie Lei 1,200.000 Dividende pe 1912 ţ Rest < < , 144 „ . „ 3,456.000 Dividend intregal Lei 194 de acţiune. De reportat pentru anul viitor . . . ----, ---- ---- - 680.411 12 55.096 70 822.488 99 6.042 44 50.000 --- 15.000 --- 49.145 44 25.340 --- 84.134 44 11.130 90 1,367.101 34 1,093.681 07 382.788 37 54.684 05 4,656.000 _ ___ - ' 1,798.790 7,554.254 1.251 03 Soldul semestrului I. . . . Dobânzile portofoliului comercial şi diverse beneficii. Trate şi remise şl diverse operaţiuni cu străinătatea . Venitul efectelor publice l ..ro 5,004.634 1,024.822 289.828 3,035.011 6,319.285 10 64 9,354.296 74 Guvernator: Anton Carp, Director: Comeliu Cioranu. I JISSÎail Când veniţi la Sibiiu, cercetaţi primul depozit românesc : de = piane, pianine siarmoniari asortat cu instrumente din cele mai bune fabrici, în nuc mat sau poleit, negru, mahagon, palisandru veritabil, construcţie modernă, cu preţ mai ieftin ca ori unde. = Transportul şi pachetarea gratuite. = Şcoalele, reuniunile de cântări şi alte instituţii culturale primesc favor special. Armoni.uri de şcoală Kte S IO ani KaranţS. = Plătlre Ir rate. TIMOTEI POPOVICI ■■.. . profesor de muzică. ■■—-— .... Sibiiu (Nagyszeben), Str. Cisnădiei Nr.7, Ca administraţia „Luceafărul" se găsesc de vânzare următoarele Lionardo da Vinci . Cina cea de taină „ „ „ . Frumoasă Florentină „ „ „ * Monna Lisa Raffael...........Nunta Măriei cu Iosif „ ...... Madona Sixtină „ ..........Frumoasă grădinăreasă A. Durer..........lsus pe-cruce Jan Van Eyck . . . Altar. , Preţul fiecărui exemplar 20 bani plus porto .... 10 bani. Cei ce comandă toate tablourile le primesc franco cu 1.60 bani. 99 Administraţia LUCEAFĂRUL» SIBIIU (Nagyszeben). ’ Capital social Coroane 1,200.000. — Giro-Conto ia „ALBINA". ■■ , — Po.stsparkassa ung. 29.349. ======= Telefon Nr. 188. „Banca generală de asigurare" ▼▼ societate pe acţii în Sibiiu --- Nagyszeben ▼ este prima bancă de asigurare românească, înfiinţată de Institutele financiare (băncile) române H . --- --- - ■■ ■ din Transilvania ştvţjngaria. - ■ ..... ....... O 1 Prezidentul direcţiunei: Parteniu Cosma, © directorul executiv ui .ALliinei» şi prezidentul «Solidarităţii.. ---H RanPîi rrpnprală Hp HtvKTlirîirP» ^ace ^ esigurări, special asigurări O „DdllliQ feliei ala Uc aoigUI al O contra focului şi asigurări asupra vieţii în 3 cele mai favorabile combinaţiuni. --- z Asigurările se pot face prin oricare bancă românească, precum şi la agenţii şi bărbaţii “t de încredere ai societăţii --- Prospecte, tarife şi informaţiuni se dau gratis şi imediat. GO Persoanele -cunoscute ca aevizitori buni şi cu legături 03 pot fi primite oricând în serviciul societăţii. ▲ „Banca generală de asigurare" dă informaţiuni gratuite în orice afaceri de asigurare fără ▲▲ deosebire că aceste afaceri sunt făcute la ea sau la altă societate de asigurare. Cei jjjyj ggjjjj jjg jjjpfjfj Sibiiu-Nasyşzebe». ori la agenturile ei principale din Braşov (fii. „Albina") şi Arad (J6zseff6herczeg-ut 1/a). www.dacQFomanica.ro