Luceafărul ................................ ........£ ■ £ ........ ■■■■■■■ 2 ■■»■■■ = IUBI 2 £ ...... ■■■« 2 z ..... ■■■ s Revistă pentru literatură, j ■ V-V l ! b b artă şi ştiinţă b b \ i î ! ! flpare de douăori pe lună ■ | 1 ! ■ l Redactor; Oct. C. tăslăuanu î I - : m 1 ■■ a . ■ ■■■ ■■■ £ . 2 ■■■■ ..... £ Un. XI. llr. 32. Voi. II. : £ ..... ■■■■■■ Z £ ...... ■■■■■■■ Z £ ....... ■■■■■■■■2 ■ a........ s s Cuprinsul Oct. C. Tăslăuanu . Monarhia habsburgică şi Rusia. Octavian 6oga . . Toamnă nouă ... (poezie). ). Aflârbiceanu . . Ce nu se poate spune. 6h. Pădure . . . Reînchegarea partidului naţional. Daria Cun|an . Liviu Marian . . llie Bărbulescu . Daria Cunjan . i. Agârbiceanu . Ştrofe neisprăvite (poezie). Clipa fericirii visate. Literatura bulgărească actuală. Poezie. Povestea unui vlefl (roman). Cronici: T. C.: Gerhart Haupimann. 1. T. Laie: Unitatea noastră culturală. însemnări; Funerariile lui Caragiale. Datoria morală a Bulgariei cătră România. Dr. Woodrow Wilson. Cauzele înfrângerilor turceşti. Sifuafiunea economică a Turciei. O revistă pentru familiile noastre. Isprăvile lui Păcală. „Sânziana". Un nou Roman. — Poşta redacţiei. — Bibliografie. Ilastraţluni: Episod din lupta dela Cumanovo (24 Oct.), dală între Sârbi şi Turci. In această luptă Albanezii mahomedani au intrat cu un steag alb. 5cena reprezintă ultima lor apărare, având în fa|ă un morman de leşuri. Răsboiul din Balcani; Atacul de noapte al Duntenegrinllor asupra muntelui Taraboş aproape de Scutari. Retragerea Turcilor după bătălia dela Lule Burgas. Un avanpost al infanteriei bulgare în Valea Măritei. Flota turcească. 5cenă din fuga Turcilor la Lule Burgas. Colera împăcând pe Turci şi pe Bulgari. Vieaja corespondenţilor din răsboiu. Un soldat montenegrin visând triumful tării lui. Gerhart Haupimann. Dr. Woodrow Wilson. Sibilu, 1 Decemvrie v. 1912 Preţul unui număr: 80 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATA PENTRU LITERATURA, ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Ag&rblceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, O. Bogdan-Dulcă, Dr. T. Bredleeanu, Dr. C Bucşan, Al. Cazaban, II. Cbendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Clotori, Al. Clara, Otilla Coz* ataţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, L Dama, Victor Eftimiu, I. Eneacu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatraa, Era. Oârleann, Dr. Onisifor Gklbu, Oc ta vi an Goga, Engen Goga, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt O. Iosif, I. I. Lăpădatu, E. Lorlnescu, Dr. I. Lupaş, Livtu Marian, Dr. 1. Mateiu, Octav Mlnar, Cornelia Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nano, V. C. Osvadi, I. Paul, Ciucinat Paveleacu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcăria, Dr. P. Roşea, O. Rotică, M. Sadoveana, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. . Soricu, Victor Stanciu, Caton Tbeodorian, D. Tomeacu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: Ouslro-iHnflaria: I an.............20 cor. 6 lani............to cor. Pcntra preoţi, învăţători şi stadenţi: 1 an 16 cor. România şi în Străinătate: ' 1 an.............23 cor. 6 lani............13 cor. Heclamaţiile runt a st faee im curs de li sile după apariţia ţieeărui număr. Pentru triee schimbare ie adresă se tor trimite 20 bani in mărei postate. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibliu (Nagyszeben). .5H5E5E5ESH5ESa5cL5HSH5H5H5E5E5H5a5E5E5H5H5aSH5EJ Cmosoitele şl Mm apreciatele calendare dlo editară 0. Krafft In Slbiiu au apărut pe anul 1913: Amicul poporului, anul 53 întocmit de I. Popovici, ca în-totdeuna, aşa şi acum aduce articoli originali din pene alese, şi frumoase ilustraţiuni. în frunte are ilustraţia frumos executată: Monumentul lui Gheorghe Bariţiu, ridicat în grădina şcoalei civ. de fete a „Asociaţiunii" în Sibiiu, şi desvălit cu ocaziunea adunării generale a „Asociaţiunii“ în 13 Octomvrie 1912. O particularitate esceientă a acestui calendar — care-1 ridică peste toate celelalte — sunt între altele lecjiile dela cursurile de vară din Vălenii-de-Munte, din cari şi acum aduce câteva foarte frumoase şi instructive, în rezumat. Cea despre, „Cultura naţională", e „rezumată într’o pagină" de însuş autorul ei, d-I N. lorga. Aduce un articol despre Caragiale, cu portretul acestuia, un aii articol (de Dr. Lupaş) despre loan cav. de Puşcariu, cu portret. Un frumos articol din igienă de Dr. Beu, o poezie de S. Bornemisa. Apoi raport despre desvăiirea monumentului lui Vodă-Cuza în Iaşi şi o cronică bogat ilustrată etc., apoi Şematismul Românilor din Ungaria. ' E cel mai serios şi mai bine compus calendar dela noi, cu material de valoare durabilă. Preţul 70 fileri. Poznaşul, popularul calendar umoristic ilustrat al lui Haralamb Căiămăr (Ermfi Borcia) e junişan de 18 ani, ca todeauna cu straiţa plină de glume menite a alungă urâtul şi gândurile grele. Când eşti mai năcăjit, ia o doză din Poznaş şi-ţi va trece de năcaz. Că la apotecă nu capeţi leac aşa bun şi ieftin cu numai 60 fileri. Calen.dL£tK»ul Sâ.'teaiU.'U.lui apare în anul al 22-lea cu articoli anume scrişi pentru popor, şi cu unii reproduşi. E cel mai ieftin calendar pentru popor. Preţul 30 fileri. I Monarhia habsburgică şi Rusia. Conflictul între cele două puteri mari e o urmare firească a răsboiului din Balcani, doarece schimbările teritoriale provocate de succesele statelor aliate vor fi hotărîtoare pentru viitoarea deslegare a chestiunii Orientului, care nu se mai poate amână multă vreme. Având ambele puteri interese vitale în Balcani, o aplanare pacinică a coflictului e aproape cu neputinţă. Mai curând sau mai târziu cele două rivale vor trebui să-şi măsoare puterile armate şi să jertfească mii de vieţi omeneşti, ca una dintre ele să cadă îngenunchiată, iar ceealaltă să-şi impună voinţă în îndrumarea istoriei. Luptele de acuma din Balcani sunt numai un preludiu al acestui răsboiu, ce ameninţă pacea Europei. Monarhia habsburgică îşi pune în cumpănă toată greutatea ca să împiedece pe Sârbi a ajunge la mare, fiindcă deocamdată o flotă de comerciu, iar mai târziu o flotă de răsboiu sârbească, susţinute în taină de Rusia, înseamnă o slăbire a influinţei ce o are monarhia în Marea-Adriatică şi primul pas al Slavismului pentru a tăia calea Germanismului spre Orient. O Sârbie puternică, alături de Muntenegru, constituie pentru monarhia habsburgică o primejdie permanentă, o statornică ameninţare de a întrupa, la un prilej binevenit, visul unei Serbii mari. Austria stăruie mult şi pentru independenţa Albaniei din două motive. O Albanie independentă, sub epitropia Austriei, e chemată să tulbure unitatea stăpânirii slave din Balcani, să fiel'un duşman al Sârbiei la Sud şi să-i îngreuneze ieşirea la mare, căci demnitatea unei ţări independente nu va suferi coridorul fâşiei de pământ, pe care-1 cere Sârbia pentru a ajunge la cele două porturi adriatice. Iar Rusia sprijineşte şi aţâţă aspiraţii!nile Sârbilor, sperând, că aceste porturi îi vor pregăti ieşirea prin Dardanele, influinţând simţitor, împreună cu Bulgaria din Marea-Egeică, comerţul mediteran şi micşorând deci stăpânirea actuală a acestei mări din partea celorlalte puteri. Rusia mai are lipsă de o Sârbie înfloritoare la Sudul monarhiei habs-burgice pentru a-i veni într’ajutor în momentul, când se va hotărî să desfiinţeze statul, care desparte pe Slavii de Nord de cei de Sud. Dacă privim chestiunea prin caleidoscopul acestor planuri din viitor, vom înţelege mai uşor pentruce sunt gata să se încaiere la luptă cele două împărăţii şi pentru ce reclamă Sârbia cu atâta îndărătnicie cele două porturi, cari pentru ea sunt de altfel şi o condiţie de existenţă economică. Monarhia habsburgică şi Rusia se luptă de mult pentru supremaţia din Balcani şi e greu de profeţit, care dintre împărăţii va ieşi învingătoare din această luptă. Până acuma, ca mandatare ale Europei, au veghiat la căpătâiul Turciei, au încercat să potolească flăcările răscoalelor din Macedonia şi fiecare şi-a îndeplinit misiunea cum îi dictau interesele. Acest rol de surori de caritate acum s’a terminat. „Omul bolnav" e aproape mort pentru Europa, iar Macedonia va trece probabil sub stăpânirea Bulgarilor. Nu le mai rămâne decât să cucerească fiecare ce poate sau să-şi pregătească cuceririle viitoare. 1 www.dacoromanica.ro 714 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. Rusia se pare a crede că e sosit momentul de a aplică monarhiei rivale prima lovitură de graţie. Cu toate că aliatele, mai ales Germania, apără energic monarhia habsburgicâ, ameninţând că se identifică întru toate cu ea, totuş e mai probabil că eventualul răsboiu se va localizâ între cele două mari puteri, fiindcă altfel o conflagraţie europeană înspăimântătoare va fi inevitabilă. Dar şi în cazul acestei conflagraţii raporturile de putere vor rămâneâ tot cam aceleaşi. Armatele ce le pot mobilizâ şi pune în acţiune cele două împărăţii duşmane ating cam cifra de câte 2 milioane de oameni. Rusia va aveâ, însă, o armată mai omogenă, pe când dintre cele două milioane ale armatei austriace 35% sunt Slavi, socotind numai pe Cehi, Ruteni, Sârbo-Croaţi, Slovaci şi Sloveni. într’un răsboiu împotriva Rusiei aceste elemente nu pot fi demne de încredere cu toată disciplina din armata austriacă. Popoarele în cari se poate încrede monarhia sunt numai Germanii, Ungurii şi Românii, cari împreună dau 52% ale armatei. Tulburările interne, pe cari vor căută să le provoace Slavii din Austria, deasemenea vor legă o bună parte a armatei, aşa că într’un răsboiu austro-rus, monarhia noastră ar rămâneâ în inferioritate ca putere militară. în urma vizitei lui Conrad de Hbtzendorf la Bucureşti, se ştie că România va intră în luptă alături de Austria. Ceeace înseamnă 400 de mii de soldaţi mai mult, cari vor şi hotărî răsboiul. Cu cele 5% de Români din armata austriacă, Ruşii vor aveâ deci în faţa lor peste o jumătate de milion de Români. întreg neamul nostru ar intră în luptă pentru întâiaoară împotriva unui duşman comun. Această frăţie de arme ar pecetlui pentru totdeauna aspiraţiunile noastre naţionale din viitor. Sângele ce-ar curge din întreg trupul neamului românesc, ar consfinţi primul pas spre „visul lui neîmplinit"... Se întreabă mulţi: de ce trebuie să se înfrăţească armata Regelui Carol cu armata împăratului Francisc Iosif? Ce interese pretind să apere Românismul integritatea monarhiei habsburgice? De ce să vărsăm noi sânge pentru o împărăţie, în care jumătate din neamul nostru e năpăstuit şi ameninţat în existenţa lui naţională? Nedumeririle sunt îndreptăţite şi ceice-şi pun asemenea întrebări au multă dreptate. Noi Românii din monarhie deşi am dat mereu dovezi de lealitate faţă de dinastie, deşi am fost cei mai credincioşi apărători ai tronului, totuş am fost socotiţi ca o can-tite neglijabilă, ca o marfă în transacţiunile ce Ie-a făcut dinastia şi Austria cu Ungaria: E deci firesc să ne ridicăm glasul nemulţumirilor, cerând dreptate. Sentimentele jicnite şi dorinţa ispititoare de răsbunare ne-ar impune altă atitudine, tocmai potrivnică celei de astăzi. Cu toate aceste, poporul nostru dă din nou dovezi de cinste şi de maturitate politică. Rămâne credincios dinastiei habsburgice, fiindcă e convins că existenta ei mai e necesară în centrul Euro-> pei. Şi îşi dă seama că interesele unui neam nu se pot călăuzi întotdeauna de sentimente; în politică, mai ales, aproape niciodată. în acţiunile mari, în cari e în joc însăşi existenţa neamului nostru, sentimentele trebuie să fie subordonate raţiunii rece, altfel greşurile fatale sunt inevitabile. Asta înseamnă maturitate politică. In actuala situaţie o schimbare a atitudinei i noastre ar puteâ aveâ urmări catastrofale şi numai siliţi de împrejurări o vom schimba-o. Noi trebuie să ne dăm seama că cel mai mare pericol pentru noi, ca neam, e Slavismul, împotriva acestuia trebuie să ne apărăm cu toate puterile noastre. Marea de Slavi ce ne încunjură nu ne poate inspiră decât îngrijorări şi nu ne poate impune decât o alianţă cu duşmanii fireşti ai lor, cu Germanii. Regatul român nu e încă aşa de consolidat, ca să se poată răzimâ numai pe puterile lui proprii. Mai are nevoie de Basarabia ca să-şi întărească poziţia în Marea-Neagră şi îi trebuie timp ca să se întărească înlăuntru, pentru a-şi puteâ întoarce mai târziu privirile spre Apus. Noi, aici în cadrele monarhiei, avem lipsă de libertăţi naţionale pentru a ne întări poziţia şi pentru a pregăti prin muncă încordată posibilitatea întrupării idealului nostru. Dacă ne cumpănim puterile, dacă nu vrem să ne dedăm la aventuri, atunci prietinia, în împrejurările date, cea mai strânsă a României cu monarhia habsburgicâ se impune ca o etapă a aspiraţiunilor noastre. www.dacoramamca.ro Nral 32, 1912. LUCEAFĂRUL 715 O prietenie cu Rusia — a cărei putere e dubie — ar însemnă pentru România să-şi piardă şi importanţa şi poziţia ce-a câştigat-o, să fie mereu expusă conflictelor cu Slavii de Sud, pe partea cărora ar fi şi Rusia; ar însemnă să se arunce de bunăvoie în oceanul slavismului, atunci când nu e destul de tare, ca să poată înfruntă primejdia de a fi înghiţită de valurile lui cotropitoare. Germanismul pentru neamul nostru nu prezintă şi nu va prezintă niciodată nici un pericol. Interesele de vieaţă ale Germaniei şi ale Austriei pretind să întărească nu numai România ci întreg elementul românesc din Orientul Europei. Cele două puteri vor trebui să ne sprijinească, nu fiindcă ne iubesc, ci fiindcă au lipsă de noi. Interesele lor în orient sunt periclitate de Slavi şi vor face mari jertfe ca să şi le apere. întotdeauna îşi vor şi pune pe picior de răsboiu toată puterea, ca să împiedece tendinţele de expansiune ale Rusiei. Iar noi Românii trebuie să le dăm mână de ajutor, fiindcă interesele noastre sunt mai apropiate de ale lor. Intr’un viitor răsboiu va trebui deci să mergem alături de Austria. Această alianţă ni-o impune şi credinţa că cei mai mulţi sorţi de izbândă într’un viitor răsboiu îi are Monarhia noastră, sprijinită de Germania. Noi din acest răsboiu numai câştigă putem! O mărire teritorială a României până la Nistru în cazul unei învingeri e sigură şi, după cum am mai spus, e o condiţie primă pentru întărirea noastră din viitor. In schimbul jertfelor de sânge ce i le oferim monarhiei habsbtirgice, cerem să-şi caute alte temelii constituţionale, cari să garanteze tuturor elementelor ce-i doresc integritatea o libertate naţională. Revenind la principiile pe cari le-a adoptat la 1848, cuprinse în lozinca împărătească: egala îndreptăţirea tuturor naţionalităţilor, ea va găsi în poporul românesc un străjer neadormit în cetăţuia Carpaţilor. Sibiiu, 5 Decemvrie n. 1912. Oct. C. Tăslăuanu. Toamnă nouă ... Atât de tristă-i dimineaţa Acum când plânge-o toamnă nouă, Când cade din copaci vieaţa Şi frunze galbene mă plouă. O lume ’ntreagă simţi cum moare într’o tulpină ce se ’ndoaie, în orice svbn o aşteptare Şi-un vis în fiecare foaie. Abia o brumă fără milă Şi vara mi-a fugit departe, Răsar movilă de movilă în jur de mine frunze moarte. Ce taină le-a desprins în şoapte Hai multe azi ca altădată, Ce visuri au murit azi noapte Cu-atâta frunză spulberată? Icoane negre mi s’arată Şi nu ştiu cum, dar mi se pare, Că ’n noaptea asta ’ntunecată 5’a prăpădit o fată mare. Octavian Goga. 1* www.dacoromanica.ro 716 LUCEAFlRUL Nrul 32, 1912. Ce nu se poate spune. (Tatăl. Mama. Fata. O vecină. O prietenă. — O cameră sărac mobilată). Fata (cu linişte). Bine c’aţi venit! Tatăl (privind-o îndelung). Am venit să vedem ce mai faceţi. Mama (neslăbind-o din ochi). Ne-a fost dor de tine, Mario. Fata (cu aceeaş linişte, privind spre geam). Aţi făcut foarte bine c’ati venit! Tatăl şi mama. Eşti numai singură! Fata. Da. Aveţi dreptate. Eu sunt numai singură. (Bate un tact rar, cu degetul alb, osos, pe mescioară). Mama (neliniştită, privind-o mereu). Unde-ţi sunt copiii? Fata (puţin agitată). Vai, i-am trimis în grădină să se joace. Tatăl. N’aţi ştiut că venim? Fata. Eu ştiam dar el n’a vrut să creadă. Mama (tot mai neliniştită). Te lasă el de multe-ori singură, Mario? Fata (pironeşte ochii mari, sticloşi spre mă-sa). De unde ştii ? Mama (tulburată). Eu nu ştiu nimic. Eu te întreb. Tatăl (cu vocea înceată). Noi am venit să vedem cum mai trăiţi. Fata (liniştită iar). Cum să trăim? Nicicum. (Priveşte din nou spre fereastră. — Un răstimp tac toţi trei. Tatăl priveşte întrebător, cu durere la mama). Tatăl (oftând). Ai slăbit mult de când nu Cte-am mai văzut! Mama. Ai fost bolnavă, dragă Mario? Fata (privind mereu spre geam). Nu ştiu să fi fost bolnavă. Tatăl. Unde e lerotei acum? Nu ştii? Fata (nemişcată). Nu! Tatăl. Nu-ţi spune niciodată unde se duce? Fata. Nu! Mama. Şi tu nu-1 întrebi ? Fata. Nu. (Se ridică, se apropie de geam. în grădină se aude un plâns de’copil. Ea priveşte mult prin geam, şi abiâ intr’un târziu, deschide fereastra şi strigă c’o voce slabă: „Anicuţo, grijeşte de Puiu, AnicuţoP — Cei doi părinţi privesc sărăcia din casă. Mama işi usucă lacrimile c’o batistă). Mama (voind a păreâ veselă). Pentruce nu chemi copiii, Mario? Fata (şezând iarăş lângă părinţi). Voiţi să-i vedeţi ? (un zâmbet trist ii flutură o clipă pe buze, în ochi). Tatăl. Da. Ni-e dor de ei. Fata (uimită). Vi-e dor de ei? Mama (neliniştită). Da, ni-e dor. Fata. Lui niciodată nu-i e dor. Mama. Nu-i place de copii? Fata (recâştigându-şi liniştea). Nu-i poate suferi. Când vine acasă trebuie să-i ascund. Nu vrea să-i vadă. Tatăl (cu durere). Aşadar e adevărat! Fata. Ce să fie adevărat? (Mama şi tatăl nu răspund. Tac toţi trei un răstimp). Mama (oprindu-şi cu greu lacrimile). Când am fost mai pe urmă la voi, aveaţi altă mobilă, Mario. S’a stricat? Fata (nepăsătoare). Nu. Am vândut-o. Tatăl. A vrut el? Fata. Am voit amândoi. De trei ani am vândut-o. Mama (izbucnind in plâns). Aşadar e adevărat! Fata (neliniştită priveşte lacrimile mă-sii). Ce să fie adevărat? Tatăl (c’o voce adâncă). Aţi sărăcit îngrozitor, Mario! Fata (cu nepăsare). Asta da. Asta e adevărat. Mama. Am văzut, când am intrat, pustiu prin curte. Fata. Asta e adevărat. Mama. Nici o pasere cel puţin. Fata. Da, e foarte adevărat! Tatăl. Şi casa e dărăpănată. Cade tencuiala. Coperişul de şindilă s’a putrezit. Fata (cu mânie). Şi pentru ce-mi spuneţi toate acestea? Tatăl(hotărît). Pentrucă le-am văzut cu ochii, fata mea. Pentrucă tu nu ne-ai scris nimic de trei ani încoace, decât că vă merge bine. Fata (tulburată puţin). Vai, cu sărăcia se obişnueşte omul. Eu toate celea ce-mi spuneţi, nu le mai văd. (Tac toţi trei). Tatăl. Au sărăcit şi socrii? Fata (priveşte cu ochii mari, cari sticlesc rece, şi nu răspunde). Mama (îngrozită de privirea ei). Le merge şi lor tot aşa de rău ca şi vouă? www.dacoramamca.ro Episod din lupta dela Cumanovo (24 Oct.), dată intre SIrbWWfr’riticPrnimartichura Albanezii mahomedani au intrat cu un steag alb. Scena reprezintă ultima lor apărare, având in faţă un morman de leşuri. 718 LUCKA.FĂKOL Nrul 32, 1912. Fata (îi fixează cu aceeaşi privire şi tace). Tatăl (înfiorat, cercând să-şi ascundă gândurile), înzadar taci. Noi am văzut şi casa lor. E o ruină. Tu nu ne-ai scris un singur şir de toate acestea. (Fata tace. Cei doi părinţi se privesc cu groază). Fata (se ridică deodată zâmbind; vălul de tris-teţă ii cade pe-o clipă de pe faţă). Dragii mei părinţi, (li imbrăţişază şi-i sărută). Dragii mei (i se ivesc lacrimi în ochi, în vreme ce amândoi bătrânii plâng). Mi-am şi uitat să vă îmbiu cu ceva de mâncare. Veniţi de departe şi veţi fi flămânzi. Vă cer iertare, şi vă rog să aşteptaţi O clipă. (Ea dispare, într’o toaletă neagră, pe care se vede vechimea, pe uşa din fund. Amândoi bătrânii privesc in urma ei şi dupăce se închide uşa. Apoi mama începe să plângă deodată cu hohote, dar tatăl îi ia capul, i-l pune la piept şi-i inăduşe suspinele). Tatăl (vorbind cu greu). Pst! Să nu te-audă! Nu plânge! Nu plânge, când îţi spun. Mama (ştergându-şi ochii înroşiţi). Copila mea, copila mea! Tatăl (cu desnădejde). Buna ei prietină ne-a scris adevărul. (Priveşte sărăcia din casă). Aici e cel din urmă iad. Cine s’ar fi gândit? Mama (plângând din nou). Vai, noi am nenorocit-o. Tatăl. Asta să n’o spui! Cum noi? N’a fost atunci putred de avut? Noi am putut să vedem în viitor? Mama (încetând din plâns. Cu Întărire). Trebuie s’o ducem acasă. Tatăl. Asta se ’nţelege de sine. Şi, cât se vede, lui n’o să-i pară rău. Mi se pare că în omul ăsta, de când a sărăcit, s’a ascuns un demon. Prietena Măriei nu cred să fi minţit. Dacă nu poate suferi copiii, de bună seama o chinue şi pe fata noastră. Mama (cu groază). Vai, şi cred că şi surorile lui. Pe fetele acelea niciodată nu le-am putut suferi. Fata (vine zâmbind, dar nu cu zâmbetul senin de mai inainte Aduce o bucată de pâne uscată şi două bucăţele de peşte sărat). Va fi cam puţin, dar n’am ce vă face. Au mâncat copiii. (Ea şade la locul de mai înainte, dupăce, indiferentă, a pus bucatele sărace pe masă). Mama (cu ochii plini de lacrimi, privind bucatele). E din prânzul vostru, Mario? Fata (cu nepăsare). Da, dintr’al meu şi al copiilor. Tatăl. Dar el? Fata. El prânzeşte la... (limba i se opreşte şi nu poate rosti cuvântul). Mama. La părinţii lui? Fata. Da. Mama. De mult? Fata. De doi ani. (Stă puţin pe gânduri.) Aşa mi se pare că de doi ani. Tatăl. Şi voi trăiţi aşa? (arată pânca uscată şi peştele). Fata. Nu-i nimic! Tatăl. Cum ? Fata. Asta nu-i nimic. (După puţină pauză). Nu mâncaţi? Tatăl. Nu suntem flămânzi (îşi reţine cu sila lacrimile). Fata (veselă se ridică şi ia farfuria). Şi mai bine. O să le rămână pe seară de cină copiilor. (lese cu farfuria). Mama (cu spaimă, frângându-şi mânile). Dumnezeule, scrisoarea nu ne-a spus totul! Tatăl (îngrozit, privind uşa pe unde a dispărut fata). Pst! Să nu te audă. (Frânt). Poate e numai o nervozitate extremă. Poate nu e nimic decât stăbiciune. Mama (cu desnădejde). Vai, eu m’am;temut. Cât ce-am cetit scrisoarea aceea am presimţit ... > Tatăl (poruncitor). Nu mai cobi! Să vedem s’o mângăiem şi s’o ducem acasă. Are să se facă bine.ţ t Fata '(reintră cu farfuria; e de-o veselie ciudată). Puteţi mânca! Acum mi-am adus aminte că de seară avem altă cină. Nu vedeţi cum sunt îmbrăcată? (Bătrânii o privesc amândoi încremeniţi. Poartă tot toaleta veche de mai înainte). Fata (privindu-şi toaleta). E nuntă azi. Tatăl (uimit). Unde ? Fata. La ei. Tatăl. La socri ? Fata. Aşa! Voi nu ştiţi nimic? Mama (uimită). De unde să ştim? Fata (cercetător). N’aţi auzit muzica, trecând pe lângă casa lor? Tatăl. N’am auzit nimic. Fata (neîncrezătoare). Vedeţi, asta nu se poate. El e dus la nunta soru-sii. Mama. Şi pe tine nu te-au chemat? Fata (după tăcere scurtă.) Nu. Nu m’aş fi dus, ştiau! www.dacoramamca.ro Răsboiul din Balcani Atacul de noapte al Muntenegrinilor asupra muntelui Taiaboş aproape de Scutari. . www.dacQFomamca.ro Retragerea Turcilor după bătălia dela Lule Burgas. 720 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. Tatăl. Care se mărită? Fata (după ce priveşte cu adâncă duşmănie la bătrân). Una dintre furii. Da! (strigând sare de pe scaun şi gesticulând desmăţat cu braţele osoase, strigă mereu). O furie, o furie, da o scorpie! (Faţa, ochii i se aprind, pieptul i se ridică vijelios. Apoi deodată o cuprinde un plâns adânc şi se lasă in braţele bărânului). Alt! tată, tată! Tatăl (cu putere). Nu-ţi fie teamă, copila mea! De acum nu te mai las, nici furiilor nici demonilor de aici. Fata (plânge mereu). Ah! tată, tată! Mama (plânge cu amar). Ne-mer-nicii; păgânii ! Tatăl (cu lacrimi). Linişteşte-te copila mea. Are să fie bine. Vii cu noi. Fata (plânge necurmat în durerea mută a părinţilor. Dup’un răstimp îşi ridică ochii. Privirile, faţa ei s’au limpezit. Cei doi bătrâni o cunosc mai bine aşa), îmi pare că mi-a căzut ceva greu de pe minte şi de pe inimă. Mama (plânge şi-o îmbrăţişează). Copila mea, cât eşti de nenorocită. Fata (sărutând-o cu lăcomie). Adevărat, dar acum mă simt bine. Uite, mi s’a făcut deodată aşa de limpede lumea! N’am plâns de mult! Ce bun e plânsul! Cât de buni sunteţi voi c’aţi venit la mine! (Ea plânge iar şi-i sărută pe bătrâni. Apoi se duce la fereastră şi strigă cu vocea dulce de mamă): Anicuţo, veniţi sus, Anicuţo. Tatăl. Faci bine că-i chemi; să-i vedem şi noi. Fata (cu tristeţă). Vai, săracii, sunt cam slăbuţi, cam fără putere, tată! Voi nu ştiţi ce iad e la mine în casă! (Suspină iar la pieptul mă-sii). Tatăl. Nu mai plânge. Are să fie bine! Fata. Lasă-mâ să plâng! E aşa de bine să poţi plânge, să ai înaintea cui plânge. (Două fetiţe şi un băeţaş, între 8 şi 3 ani intră încet pe uşe şi se opresc sfioşi). Mama (cu dragoste). Veniţi drăguţilor, e tata moşu şi bunicuţa aici. (Copiii vin tot codindu-se Bătrânii îi sărută, le îm-părţesc bomboane şi prăjituri. Copiii încep a ciripi drăgălaş şi cântecul ăsta nou umple casa. Mama lor se întoarce spre geam şi-şi şterge lacrimile. Dar plânsul stă s’o învingă şi ea trimite copiii afară). Fata. Nu vreau să plâng în faţa lor. Nu m’au văzut niciodată plângând. (După ce plânge încă un restiinp se linişteşte deplin). Priviţi haina mea, aşa e? Bătrânii (neliniştiţi din nou). Nu dragă, ne uităm la tine. Ai slăbit foarte mult. Fata. E adevărat că am slăbit. Sunt zile când nu ntai simt nici un strop de putere în mine. Par’că nu atâta trupul, cât sufletul mi-a slăbit. Haina asta n’o cunoşti, mamă? Mama (cu silă). O cunosc. E de când ai fost fată. Fata. Da, eram odată bine îmbrăcată. Chiar şi în anii cei dintâi ai căsătoriei. Nu vă puteţi închipui cât mă invidiaţi pentru asta. Mama. Cine? Fata (cu silă). Cumnatele. Mi-e peste putinţă să le spun pe nume. Ele n’au avut o creştere mai aleasă. Aş putea spune, că numai avuţia părinţilor le-a făcut domnişoare. (Oftând). Ce să vă spun: se furişau la mine, îmi presărau cenuşe pe prăjituri şi cărţile din cari ceteam mi le aruncau în foc, de câte ori puteau. Ele nu ştiu pregăti o mâncare mai aleasă, nici prăjituri! Mă invidiau. Mama. Nu ’nzadar eu nu le-am putut suferi niciodată. Tatăl. Un neam ticălos de oameni, pe semne. Fata. Invidia lor am putut s’o sufăr, deşi, păreâ că şi bărbatul meu se molipsise de ea. Deseori îmi făcea reproşuri când pregăteam ceva mai bun la masă. Vai, dar toate acestea le-am putut suferi. Insă de când au sărăcit cu toţii nu mai am zi bună. îmi pare că trăiesc cu toţii, şi bătrânii şi fetele si bărbatul, numai ca să mă chinue pe mine. Ca şi când eu aş fi cauza sărăciei lor cumplite. Tatăl. Sunt foarte săraci şi bătrânii? Fata. Cred că sunt zile când nu mănâncă nimic. Mama. îngrozitor! Fata. Pentru alţii ar putea să fie îngrozitor, pentru ei, nu! Ei îşi hrănesc cu toţii din lipsa asta cumplită, ca dintr’un cadavru, răutatea ce le creşte din zi în zi. (Ea tace înfiorată, cu scârbă par’că). Mama. Aşadar e adevărat ce ne scrie prietena ta Eugenia! Tatăl. Că eşti înconjurată de duşmani. Mama. Că te fac să-ţi urăşti zilele. Fata (îi opreşte cu un gest desperat). Vai, nu le mai spuneţi acestea, lăsaţi-le, lăsaţi-le! (O şuferinţă adâncă o cuprinde). www.dacoramamca.ro Nrul 32, 1912. LUCEAFĂRUL 721 Tatăl. Bine dar, o să le lăsăm. Până dimineaţă nu e mult. Dimineaţă vii cu noi. Asta e hotărît. Fata (il imbrâ(işazâ). Dragă tată! O să viu! O să ducem şi copiii ? Mama. Nesmintit. La noi puteţi trăi cum vă place. Foarte rău ai făcut, fata mea, că nu ne-ai scris nimic! De mult puteam face aceasta. De ce nu ne-ai scris? Ţini şi acum la Ierotei? (Tata face un gest de disgust şi dispreţ). Mama. Ai crezut poate că o să se întoarcă binele dela început? Fata (cu hotărîre). Niciodată n’a fost bine aici. Tatăl. Aşadar de ce nu ne-ai scris din bună vreme? Fata (cu durere). Vă rog nu mă întrebaţi. N’am putut. (Se cutremură de scârbă). E bine, pentru liniştea noastră, să nu ştiţi niciodată ce-a fost aici. Pentru ambiţia voastră e de t lipsă asta. (Se agită iar). Mama. Las’ dragă, nu te mai nelinişti. Noi ştim atâta: ne eşti fată şi te iubim. Şi vrem să te vedem fericită. Fata (zâmbeşte trist). Cât eşti de bună, mamă! (O îmbrăţişează.) Acum o să vedem de cină şi de paturi. N’aveţi teamă! Am eu ceva pus deoparte şi vă pregătesc ceva bun. El a spus, ducându-se, să nu pregătesc nimic în seara asta: o să trimită dela ospăţ. Dar ştiu că nu v’ar tihni să mâncaţi dela ei. ) Mama (o opreşte). Las’ dragă. Noi aducem o jumătat’ de gâscă. Nu te mai osteni! Am fript-o ieri după prânz. E foarte gustoasă. Fata (şade, priveşte cu dragoste la bătrâni). Cât sunteţi voi de buni! Cum vă gândiţi voi la mine! E aşa de bine să ştii, că se gândeşte un om care te iubeşte. (îşi şterge lacrimi de fericire). (Afară pe scări se aude un tropotit greoiu de cisme. Uşa se deschide încet şi intră o ţărancă, o vecină, c’o farfurie mare acoperită cu un şervet alb). Vecina. Bună seara. Fata. Bună seara, lele Vuţo (zărind farfuria, tresare) Ne aduci ceva? Vecina. Da. A trecut mai adineaori domnul Ierotei pe la poartă, cu blidul ăsta acoperit. Mi l-a dat să vi-1 aduc că-i dela nuntă. Dumneata văd că n’ai fost! Cam bolnavă, cam bolnavă, cum e muierea cu copii. Seara bună! (Vecina iese). Fata. Mulţumesc, lele Vuţo. (Se ridică şi in-cepe a umblă agiială prin casă. Ochii ei par’că se măresc, se tulbură). Mama (inspăiniântală). Ce ţi-e, Mario? Tata (înghefat) Linişteşte-te, dragă. Fata (oprindu-se, arată farfur a c’un deget lung şi slab. Cu vocea râguş'tă, sclrmbatâ). Miroase a mort! Mama. Unde? Fata. Aici. Nu descoperi. Vai, nu descoperi! S’o aruncăm pe fereastră! (Mama insă ia repede şervetul s’o încredinţeze că nu-i nici un stârv acolo. !n aceeaş clipă insă amândoi bătrânii se retrag îngroziţi: farfuria eră plină cu oase goale, oase de păsări ce se serviră la ospă{. Gemând prelung fata căzu pe scaun. Rămase cu ochii deschişi mari. in cari tremură o lumină rece. Bătrânii se reculeg târziu. Când vreau să-i vorbească Măriei, aceasta îi priveşte cu ochii tulburi ca pe nişte streini. 0 tăcere adâncă. Deodată la uşe se aude un ciocănit uşor, şi fără să mai aştepte răspunsul, intră prietena Eugenia. Ea vine, se opreşte înaintea Măriei. Aceasta cât ce-o vede, svâcneşte de pe scaun. Fata (cătră Eugenia, ţipând ascu(it,cât putu de sus), închipuie-ţi, închipue-ţi, închipue-ţi! (Nu mai poate zice nimic. Furii răsvrătite o cuprind şi se aruncă Ia prietena Eugenia. Bătrânii sar cu moartea în sân. O prind, şi cu ajutorul prietinei cearcă s’o pună pe canapea. Se întunecă. Când se lasă cortina pe uşa din fund se iveşte bărbatul, Ierotei; un om pu^n, cu fa{a plină de răutate. Prin mustaţa neagră 1 se zăresc doi colţi de deasupra, lungi şi galbeni.) 1. Agftrbiceanu. www.dacoromanica.ro 722 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. Reînchegarea partidului naţional. Prin declaraţia apărută zilele trecute în fruntea „Românului" şi iscălită de foştii colaboratori ai „Tri bu n i i", conflictul dintre comitetul naţional şi scriitorii tinerei generaţii a luat un capăt mult aşteptat. Deocamdată cel puţin, reprezentanţii nouei generaţii au renunţat de a reluă acţiunea lor şi de a-şi creiâ un nou organ de propagandă publică, în locul „Tribunii". Noua împăcare este însă departe de a fi o capitulare şi jertfire a convingerilor din partea acelor ce au iscălit „declaraţia". Nimeni dintre noi nu se gândeşte să renunţe la idealul ce urmărim şi la dreptul de critică obiectivă şi necesară oricărei vieţi publice. După convingerea noastră lipsa spiritului critic fusese cauza relelor publice de cari sufeream şi a conflictului ce răsărise pe urma lor. Prin lipsa dreptului de critică francă ajunsesem într’o stare de tânjire şi desorien-tare, aproape la falimentul politicei noastre; prin covârşirea culturii şi mentalităţii înstrăinate, hibride, ajunsesem să luptăm pentru drepturile mari ale limbii şi culturii naţionale adese sub conducerea unor oameni lipsiţi de aceste atribuţii elementare ale reprezentanţilor oricărui popor; prin lipsa spiritului de discernământ si de seriozitate diletantismul i superficial şi sterp ajunsese să dea problemelor celor mai vitale solutiuni diametral opuse intereselor noastre naţionale şi adevărului politic. Un discurs patetic şi falş uneori acordă titlul de „luptător naţional", o petrecere sau serbare eră socotită drept muncă pozitivă şi o hotărîre proclamată cu sgornot, dar nerealizată, eră confundată cu o faptă mare. Nu a fost de mirare că tineretul a hotărît să smulgă masca asta de ipocrizie şi enfemism cu care învăluisem, printr’o tacită învoială, faţa adevărată a lucrurilor, şi părăsind drumul bătucit al adormitoarelor amăgiri de sine, a ridicat arma criticei. Până atunci principiul autorităţii şi disciplinei de partid ne ţinuse condeiele încătuşate. Câtă vreme ele asigurau prosperarea şi bunul mers al treburilor publice, pâzirea lor a fost necesară şi utilă. De îndată ce însă deveniră o piedecă de progres, cauza chiar a unei stări de amorţire şi tânjire generală a trupului naţional, nu mai putea fi îndoială că trebuiesc înfrânte chiar şi cu risicul acuzaţiei de „trădare naţională". Ni s’a făcut mustrarea că prin acţiunea noastră am adus o ştirbire principiului de solidaritate şi unitate a partidului şi că am stingherit energia acţiunii noastre politice. Nu avem cuvinte destul de energice pentru a desminţi asemenea afirmaţiune. Solidaritatea şi unitatea unui partid nu se manifestâ^nicăiri mai bine cu în faţa vrăşmaşului politic. Ei bine, nicăiri şi nici o clipă noi nu ne-am afirmat ca partid sau măcar ca nuanţă deosebită în faţa guvernului şi a partidelor ungureşti. Dacă învinuirea ar fi fost întemeiată, atunci gruparea noastră ar fi urmărit închegarea unui nou partid, cu organizaţie şi cu program politic deosebit. Cel dintâiu lucru ar fi fost de a ne afirmă în faţa ungurilor ca un partid nou, spre a nu fi confundaţi cu acei de cari ţinem să ne deosebim. In eventualitatea unor alegeri parlamentare generale sau parţiale am fi opus candidaţii noştri celor oficiali ai partidului sau, cel puţin, am fi sfătuit pe prietinii noştri să le refuze orice concurs. Nimeni din noi nu s’a gândit însă la asta. Unitatea şi solidaritateajparti-dii 1 lii în faţa vrăşm aş i I or (singurul sens exact al acelui principiu) nu a fost atinsă nici o singură clipă în tot timpul conflictului. Ne este şi mai uşor a ne apără de a doua obiecţiune, în aparenţă serioasă, că prin critica noastră energia acţiunii politice a patidului a fost slăbită şi paralizată şi că, luptând în două fronturi, partidul nu a putut desfăşură avântul şi vigoarea cuvenită. în realitate partidul nu a luptat „pe două fronturi", căci din frontul al doilea nu primiâ lovituri duşmănoase ci un stimul. Faptele ne arată,într’adevăr, că în timpul conflictului energia acţiunii politice nu a fost slăbită ci tocmai dimpotrivă sporită. în tot timpul conflictului comitetul naţional a desfăşurat o intensitate de acţiune mai mare decât înainte şi după conflict. S’au ţinut adunări de popor, relativ nume- www.dacoromanica.ro Nrul 82, 1912. LUCEAFĂRUL 723 roase si reuşite, s’au făcut silinţe de a se creiâ o bună gazetă de partid, în deosebire de ruşinea „Luptei", şi ici-colo, s’a auzit şi glasul solilor noştri din parlament. Unii fruntaşi fură siliţi a mai luă în mână şi condeiul, altădată cam despreţuit, şi a face deprinderi de stil si limbă românească. > Alţii încercară să mai umple, prin lectură, golurile cunoştinţelor lor de literatură naţio- situaţia politică internaţională. Mai mult ca oricând ea cere să ne îndreptăm privirile înafară pe o clipă, oricât, în alte timpuri, tăria şi progresul nostru dinlăuntru trebuie să formeze preocuparea noastră obişnuita şi statornică. Afară de situaţia politică generală, să mărturisim că şi altă consideraţie ne-a călăuzit în clipa când am iscălit declaraţia. Nu pregetăm a recunoaşte că în lupta tre- Răsboiul din Balcani: Un avanpost al infanteriei bulgare in ValeaVMariţei. nală, a-şi însuşi câte un termin, câte o locuţiune sau construcţie gramaticală mai literară, din Regatul dispreţuit, sau cel puţin a-şi îndreptă accentul prea ardelenesc. Dacă, în asemenea sforţări, i s’a putut întâmplă cutărui fruntaş să ceară Ia librărie „volumul de poezii al lui Caragiale”, asta desigur face parte din micile accidente comice ale începătorului care trebuie încurajat. Acţiunea noastră critică nu a fost deci zadarnică. Dimpotrivă, încetarea ei a putut fi regretată nu numai de ironişti. Pentru conducătorii noştri ea a fost un stimulent. » Atunci, care a fost motivul nouei împăcări şi a declaraţiei recente? Mai întâiu desigur cută ce s’a dat pentru şi contra „Tribunii”, marginile un'ei discuţii folositoare şi cuviincioase au fost depăşite de amândouă părţile. Dela necuviinţe s’a trecut repede la insulte şi în urmă la calomnii. Violenţa de limbă nu mai cunoşteâ margini, deşi trebuie să constatăm că din parte-ne totdeauna ne-am ferit a face pasul din urmă de a lăpădă ultima cruţare şi rezervă a acuzaţiilor publice compromiţătoare pentru persoane ca şi pentru partid şi cauză. O dovadă mai mult că niciodată nu ne-am socotit făcând parte din altă tabără politică decât a partidului naţional. Urmând însă discuţiunea în tonul de mai înainte, trebuiâ să ne întrebăm dacă ea mai permiteâ o cercetare obiectivă şi rodnică a www.dacoromanica.ro 724 LUCKaKÂKUI. problemelor noastre politice. Nu riscăm dimpotrivă să provocăm o desbinare adâncă şi permanentă şi să otrăvim vieaţa publică întreagă cu spiritul urilor şi disentimentelor personale? Reluând tonul de mai înainte nu am fi creiat, dacă nu un nou partid, dar vrăjmaşii cari au împiedecat în viitor orice colaborare armonică si fructuoasă în vederea » marelui ideal căruia ne închinăm cu totii ) deopotrivă ? Teama de aceste orgii ale violenţei de limbaj, ale insultei şi calomniei, adânca re-pugnare faţă de ele ne-a determinat mai ales să renunţăm la reluarea acţiunii noastre sub forma ei de mai înainte. în conflictul nostru sufletesc, revolta bunului simt si a demnităţii publice a corvârşit glasul intransigenţii neîmpăcate. Am căutat o formulă care, fără sacrificii intelectuale pentru noi, să salveze totuş interesul „raporturilor normale11 din vieaţa noastră publică (ca să întrebuinţăm un termin actual). Aşa a luat naştere „declaraţia" în care ni se garantează dreptul de a manifestă „toate curentele de gândire scoase la suprafaţă de interesul pentru cauza naţională, câtă vreme acestea nu se împotrivesc adevărurilor programatice ale vieţii noastre politice şi unităţii partidului naţional", intenţie care totdeauna ne-a fost străină. împăcarea a doua nu este prin urmare o capitulare, şi „declaraţia" nu implică un pater peccavi, o retractare plină de căinţă a trecutului nostru. în deosebire de împăcarea întâie, nesinceră, ea nu cunoaşte învinşi şi învingători. Reintrăm în cadrul organizaţiei de partid, păstrând deplina autonomie, mândră şi neştirbită, a credinţelor noastre. Ele nu se împotrivesc programului naţional, ci -1 completează, îl adâncesc şi-l vivifică. Supu- Nrul 32, 1912. nându-ne disciplinei de partid, nu am înţeles să renunţăm la factorul de ferment si de j » progres al criticei, al criticei drepte şi loiale, nu al criticei cu orice preţ. Va lipsi poate elementul caustic al ironiei necruţătoare, vor lipsi violenţele de limbaj, dar nu vom renunţă la curajul opiniei noastre şi nu ne vom da înapoi dela desvălirea adevărului care în cele din urmă îşi face totdeauna cale, prin fapte, dacă nu prin cuvinte. Vremurile monocorde ale veşnicelor osanale, timpul societăţilor de laudă mutuală au trecut pentru totdeauna. Admiraţia cu orice preţ nu mai poate constitui o datorie publică şi o virtute naţională. în balta stagnantă a bătut vântul înviorător al criticei. După conflictul în jurul „Tribunii", o întoarcere la vremea fericită şi patriarhală a lipsei de critică este cu neputinţă. Am atins o nouă scară a progresului şi nu mai putem să facem un pas înapoi. Ac,esta e folosul frământărilor din jurul „Tribunii". Vieaţa oricărui popor merge, odată cu progresul, spre tot mai- multă diferenţiare în tabere şi partide. Situaţia de constrângere fatală în care ne pune asuprirea naţională ne sileşte să cuprindem în cadrul aceluiaş partid toate temperamentele şi convingerile, toate mentalităţile şi metodele adesea diametral opuse. Conducătorii neamului au datoria de a lărgi cadrul acesta, a-l face cât mai încăpător pentru toţi şi a interpretă principiul de disciplină politică în sensul cei mai liberal cu putinţă. Intoleranţa oarbă şi fanatică opreşte avântul, ucide iniţiativele individuale şi creiază o atmosferă îmbâcsită de stagnare înăbuşitoare; libertatea fecundează şi multiplică energiile şi naşte progresul. Gh. Pădure. Ştrofe neisprăvite. i. 11.5 Zadarnic am cercat In lupta vieţii Să ’nvăţ a mă ’nchinâ şi-a niă supune, Păcate strămoşeşti mă vor răpune Poate ca mâne ’n zarea dimineţii, îmi vor ceti preoţii deslegare Din pomi vor picură pe iarbă stropii Şi tu o să te-apleci asupra gropii Ca să-mi arunci pământ ca fiecare ... Simt că zadarnic m’am luptat Zadarnic m’am învins, De dorul tău neîmpăcat Mi-e sufletul aprins. Deschide larg a tale porţi Şi-altarul dragostii, Ţi-aduce sufletul meu morţi Şi cere să-i învii. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro Flota turcească. 720 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. Clipa fericirii visate. A fost una din acele întorsături neaşteptate ale sorţii, care, ca o încârnitură pripită la un colţ de stradă, i-a sfărâmat visul în bucăţi. îi murise tata şi odată cu moartea lui intră în casa lor nepoftită şi batjocoritoare, ca mutra obraznică a unui cămătar nemilos, grija zilei de mâne. Cu o biată pensie şi o mamă slabă, bolnăvicioasă, care nu fusese deprinsă nicicând cu greul vieţii, nu eră cu putinţă să înfru *te viitorul. Şi din supunere fiiască faţă de maică-sa iubită deoparte, de alta din dorinţă de a se şti la adăpostul unui braţ bărbătesc, care s’o scutească de umiliri, îşi călcă pe inimă şi se hotărî. Petre Marinescu nu eră cine ştie ce băiat i de duh, cu cultură superioară sau din neam ales. Un biet perceptor, care-şi păziâ slujba şi ştiâ să trâească amăsurat cu leafa sa hi-tioană, din care-şi acoperiâ toate nevoile, fără a fi nemulţumit sau a pofti chiar mai mult. Atât! Şi de aceea s’a mirat cu drept lumea, când a auzit de căsătoria lui cu d-şoara Anicuţa Rovină, fată din părinţi aleşi, care cetiâ reviste franceze şi visă la pian. Fata, care n’a voit să-l ia, aude par’că şi acum glasul blând al maicei sale, care nu s’a putut bucură mult de „norocul" copilului său drag: „Să mulţumeşti, puiule, lui Dumnezeu, că ţi l-a scos în cale, tocmai când începea să ne bată la uşe nevoia. Ce s’ar fi ales biata de tine, dacă ai fi rămas fată bătrână, sau ai fi încăput slugă în casă străină? Dar aşa, alături de acest bărbat muncitor, modest şi nepretenţios, o să trăieşti în ticnă ,şi fără griji!" Şi inima ei, sărmana, care nu visase numai ticna, mulţumirea poftelor trupeşti, se strângeâ mută de durere, ori de câteori stă să judece pe tovarăşul vieţii sale, care, oricât ar fi scutit-o de grijile grele ale vieţii, totuş nu-i puteâ da fericirea visată. Nu-i puteâ află nici o vină, oricât ar fi căutat. Dimpotrivă! Trebuiâ să-i fie recunoscătoare. Petre îi scăpase căsuţa părintească dela mezat, îi îngrijise cu iubire fiiască mama, până în clipa morţii sale, muncise din greu şi fără să cârtească, pentru a-i face toate voile, o ascultă şi o adoră ca un copil bun. în orele lungi şi plictisitoare de lipsă a bărbatului său, Anicuţa cetiâ sau visă la pian, ca ’n alte vremuri. Şi notele înviau ca prin farmec toată tinereţa sa luminoasă, cu râsetele sale arginţii şi visările sale nebune. Şi lacrimi fierbinţi îi izvorau pe nesimţite la colţul ochilor închişi, când se gândiâ la soarta prietenelor sale. Toate au ajuns ceeace au dorit, unele chiar mai mult. Numai ea a fost sortită, se vede, să rămână jos, cu aripa frântă de săgeata crudă a sorţii, fără nădejde de a se puteâ avântă vreodată la înălţimile visate. De aceea zadarnic îi zâmbeşte Lică, băieţaşul de trei anişori, pe care i l-a dăruit cerul, fără să-i poată însenină faţa. I se pare a fi bietul un puiu de leu, care a deschis ochii în umbra zăbrelelor coliviei şi de aceea nu va puteâ gustă niciodată fiorul sfânt al zărilor nesfârşite. Şi privirile lui, de o cuminţenie tristă, o rănesc par’că, cerându-i socoteală pentru păcatul de neiertat, că l-a născut fără iubire, l-a adus cu sila într’o lume, care-i va fi veşnic străină, protivnică. Când a întâlnit Petre Marinescu într’o zi posomorîtă de toamnă pe vechiul său prieten de copilărie advocatul Ştefan Măgură, hoinărind pe străzile oraşului, i s’a înseninat faţa şi n’a ştiut ce să facă de bucurie. Şi îndată i-a oferit adăpost în casa sa, până să-şi afle o cancelarie potrivită în centrul oraşului, în care venise să se stabilească. Mai mult poate decât Petre s’a bucurat însă Anicuţa, pentrucă acum aveâ cu cine să stea de vorbă, după placul inimii sale şi să izgonească astfel plictiseala, ce se încuibase în casa sa în vremea orelor lungi, de birou ale bărbatului său, în care rămâneâ singură, şi a veşnicilor dialoguri banale despre nevoile zilnice, cari începeau, îndată ce se întorceâ acesta obosit dela lucru. Acum Anicuţa se schimbase par’că cu totul. www.dacoramamca.ro Nrul 32, 1912. LUCEAFĂRUL 727 Vieaţa-i începuse să capete înţeles şi farmec şi nici nu ştia când îi treceau orele până la prânz şi cină, în care vreme se îngrijiâ mereu cum să mulţumească mai bine pe noul prieten, care ştia să vorbească aşa de frumos despre atâtea lucruri, de cari bărbatul său habar n’aveâ, şi o înţelegea aşa de bine, fără ca ea să-şi fi destăinuit cândva durerile sale ascunse. Şi Petre eră fericit. îşi dăduse el curând după căsătorie seama, că nevastă-sa nu-1 luase de bărbat decât la dorinţa maicei sale, supunându-se astfel resemnată împrejurărilor grele, în cari trăia atunci, cari o împingeau cu deasila la acest pas. Eră aşa de încurcat, de nemulţumit adeseori, fiindcă nu afla nici vorba, nici fapta, care să alunge din sufletul nevestii sale durerile tainice, pe cari ea n’ar fi îndrăznit nicicând să le îmbrace în cuvinte plângătoare sau mânioase. înţelegea el bine din tăcerea ei resemnată că o lume întreagă îi desparte, cu toată apropierea, pe care o făcuse între ei mâna neghioabă a sorţii de dragul unui biet adăpost şi-al unei bucăţi de pâne. De aceea îşi iubiâ acum mai mult prietenul, care coborîse cu sosirea lui în sufletul nevestii sale câteva raze senine, menite să alunge din el -ceaţa rece şi chinuitoare, că-1 învăluise, înăbuşindu-l în taină, fără ca el s’o poată mântui. Când i-a făcut într’o zi nevastă-sa propunerea să serbeze onomastica advocatului, Petre nu ştiu ce să zică de bucurie. De mult dorise şi el câteva clipe de veselie sgomo-toasâ, ameţitoare, sub coperişul mut şi trist ca un mormânt al casei sale, ca răsplată pentru nesfârşiţii ani de muncă grea, întunecată, care-i înăcrise par’că mai mult sufletul, ştiindu-şi nevasta veşnic tăcută şi întristată. în dimineaţa zilei sale onomastice Ştefan Măgură primi din mâna lui Lică un frumos buchet de flori, care-l făcu să uite că afară eră o zi posomorită de iarnă, ce întunecă privirile şi sufletul deopotrivă. Când îl felicitară apoi şi amândoi soţii, oferindu-i în semn de atenţiune prietenească şi câteva daruri, advocatul rămase înduioşat de această iubire şi pentru întâia oară în vieaţă regretă faptul că nu se însurase încă. La cină Anicuţa, care tăcuse atâta vreme, fu atât de vorbăreaţă şi veselă, că soţul ei nu mai ştiâ ce să creadă. Şi într’un moment de reculegere sufletească, care străfulgera www.dacoromanica.ro 728 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1!»12 pe neaşteptate cerul minţii noastre tocmai în clipele de supremă fericire senină, când orice nor de grijă întunecată pare departe, perceptorul se întrebă înfiorat ce-ar putea urmă din clipa, când ar plecă advocatul din casa sa. Şi în vreme ce-şi chinuia zădarnic creerul ca să poată răspunde la această întrebare grea, ce-1 pusese pe gânduri, nevastă-sa se aşeză la pian şi începu să cânte la dorinţa advocatului „Sonata lunii". Apropierea acestui prieten al muzicei, care ascultă evlavios capodopera maestrului, deşteptă în sufletul Anicuţei acea furtună de patimi, pe care marele compozitor a îmbrăcat-o par’că anume în acea haină bogată şi minunată de sunete pentru sufletele celorce nu ştiu decât să tacă. Şi-a fost firesc să se trezească în aceste clipe în sufletele lor înrudite aceleaşi gânduri, aceleaşi simţiri. Ea strecură în cascada sonoră, ce izvorâ tumultuoasă de sub clape, toată durerea mută, îngrămădită de ani în sufletul său chinuit, iar el îşi înăbuşiâ zădarnic bătăile inimii, cari răspundeau fără voie, ca un ecou puternic, la acest minunat cântec al iubirii netălmăcite. Când isprăvi cântarea şi întâlni privirile umede ale advocatului, cari o învăluiau cu dragostea lor adâncă şi mută, ea avu un fior neîncercat până atunci. Şi unde până nu de mult eră mulţumită, acum o cuprinse o nelinişte neînţeleasă şi prezenţa bărbatului său, care stă cuminte alături, fără să înţeleagă patima, pe care o răscolise cântecul în sufletul celor doi, începu să o chinuiască. Vorbele calde ale advocatului despre muzica divină alui Beethoven îi sunau aşa de curios în urechi în aceste clipe sfinte, când ar fi trebuit să vorbească la adăpostul privirilor străine numai ochii şi inima. Ar fi voit să-i răspundă, dar nu ştia ce. îşi dădeâ bine seama din neliniştea ce-o cucereâ pe fiecare clipă, înnecându-i vorbele şi încurcându-i gândurile, că stă în faţa uneia din acele clipe rare din vieaţa sa săracă în farmecile unei iubiri ideale, de care trebuiâ să se folosească repede, înainte de ce avea să-şi ia sborul pentru totdeauna, adăogând la durerea mută de până atunci şi glasul tânguitor al regretului, care s’o certe veşnic, că n’a gustat din cupa fericirii visate, pe care o soartă capricioasă i-o îmbiâ târziu aşa de ispititor. O luptă straşnică de-o clipă îi răscoli minţile aiurite. Apoi luă hotărîrea cea mare şi grea. înzădar căută s’o oprească dela acest pas neiertat chipul de slugă bună şi credincioasă a soţului, ce pirotiâ alături obosit, neîndrăznind să le strice petrecerea; nici umbra desnădăjduită a mamei moarte, ce-i fulgeră o clipă în preajma ochilor tulburi de patimă, aducându-i par’că încă odată aminte de toate binefacerile soţului şi de chipul de înger al micuţului, nu-i putură înăbuşi glasul sălbatec al sângelui. C’un ţipăt scurt, tăios, ce făcu pe amândoi bărbaţii să sară ca muşcaţi de şarpe în sus, căzu cu sgomot surd la pământ, în nesimţire. Apoi, după câteva clipe lungi, chinuitoare îşi deschise leneş ochii frumoşi, înrouraţi şi-i pironi adânc în privirile speriate ale advocatului, ce stă plecat deasupra-i, ţinându-i mânile. Iar în loc de răspuns la întrebările tremurate ale bărbatului, ori de se simte mai bine, ea îl trimise cu glas scăzut, înăbuşit de bătăile repezi ale inimii, ce ameninţau acum să o înnece în adevăr, după doctor... înfiorat de frica mare, ce trebuie să încerce din senin, şi de frigul aprig al iernii, perceptorul înaintează gâfâind prin nămeţi spre locuinţa doctorului, care o să-i însănătoşeze nevasta, iar în urmă-i crivăţul hain hohoteşte înfundat, ca glasul înăbuşit al unui duh rău, ascuns în negura nopţii, ce-şi bate joc de prostia bietului om înşelat. . . Liviu Marian. www.dacoramamca.ro Nral 32, 1912. LUCEAFĂRUL 729 Literatura bulgărească actuală. Vieaţa socialo-politică a Bulgariei de acum se caracterizează prin votul universal şi organizarea politică a ţărănimii la sate, prin atârnarea vieţii ei politice, în cea mai mare parte, de voinţa sau dorinţele'Rusiei, dar şi prin existenţa unui curent cu tendinţi proprii bulgăreşti şi antiruseşti, — acesta, pe cât eu îmi dau cu gândul, rod mai cu seamă al ideilor şi acţiunii partidului politic stambulovist. Corespunzător acestui mediu social, pe cât mi se pare, şi literatura bulgărească de acum se înfăţişează sub trei aspecte deosebite, cu tot atâtea idei călăuzitoare. De altfel, chiar un critic bulgar, Spas Qanev, in revista „Bălgarska Sbirka" (dela 1 Febr. 1910), constată că la Bulgari fiinţează: o literatură tendenţioasă, o literatură modern istă şi in sfârşit o literatură propriu naţională. I. Literatura tendenţioasă e, pe cât se pare, o importaţie din Rusia, împărăţia „ţarului liberator" care, precum am văzut, a acaparat în mare parte vieaţa socialo-politică a Bulgariei. Ţărănismul pesimist de acolo a trecut şi aici, prin mijlocirea ideilor politice ale narodnicilor Ruşi. Caracteristica acestei literaturi e, la Bulgari, că scriitorii ei urmăresc, în lucrările lor, nu atât emoţia estetică cât anumite idei şi tendinţe cu deosebire politice şi sociale. Această literatură e împotriva oricărei tradiţii; şi de aceea ea duce luptă pentru anumite reforme sociale, prin cari crede că se vor îndreptă relele şi nevoile de astăzi ale vieţii şi se va întronă binele, egalitatea şi frăţia între Bulgari. Operele acestei literaturi tendenţioase pare că mai mult dărâmă, dar fără să poată creâ ceva; fiindcă ea pune vieaţa bulgărească în cadre luate dela alt popor, o pune in calupuri, în formule, care ar puteâ trăi in Bulgaria numai dacă s’ar evită anumitele caractere, particularităţile naţionale ale vieţii bulgăreşti. Aşa crede, cel puţin, despre această literatură curentul naţionalist şi critici din cuprinsul acestuia, ca Ganev. De altfel această literatură tendenţioasă nu e mare, în Bulgaria, nici prin cantitatea produselor ei şi nici barem prin puterea talentelor care o clădesc. Ea n’are romane şi drame. Dar are mai cu seamă nuvele. Cel mai de seamă reprezentant al nuvelisticei acestui curent literar e A. Karima. Produsele lui, tendenţioase peste tot şi pesimiste, ca la Ruşi, nu văd decât proletari în mizerie, desculţi şi nevoiaşi, pe care ii inventează numai spre a-şi susţinea teza-i socialistă de răsturnare a organizărei sociale actuale bulgare. Nu e vorbă că nuvelele acestuia sunt slabe, relativ, poate nu atât din pricina tendenţionismului social dintPân-sele, cât mai ales fiindcă el, scriitorul lor, n’are un talent însemnat. Lipsa lui de talent puternic se vede şi din lipsa de vieaţă a personagiilor şi scenelor din nuvelele sale. Această literatură tendenţioasă e însă ceva mai fericită în poezie. Aici are un talent mai puternic, pe Poljanov, reprezentantul curentului. In volumul său cu titlul „Dela răsărit la apus" („Ot Iztok do zapad"), poetul acesta a adunat floarea gândirei omeneşti răsărită în sufletul lui Socrate, al Cleopatrei şi robului ei, şi ’n sufletul Mântuitorului Hristos. Poljanov trâeşte numai in gândirea şi simţirea acestora, deci intr’o lume care nu mai este sau care, in parte, nici n’a fost vreodată; şi, din acea inchipuită lume el aruncă dispie|ul său câtră mediul de acum in care — crede Poljanov — nu vor mai fi nici apăsaţi, nici robi, nici nevoiaşi, nici mizerii, dar şi nici bogaţi. Sunt în acest volum al lui Poljanov bucăţi de o înaltă poezie, cu toate că ele sunt mai de seamă prin gândirea din-tr’ânsele decât prin simţirea poetică ce le însufleţeşte. Şi, cu tot tendenţionismul lor care, se crede, le scade valoarea poetică şi le slăbeşte căldura, „ele (zice un alt Bulgar Nic. Atanasov în „Bălgarska Sbirka" dela 1 Ianuarie 1910) îţi vin in minte multă vreme; avântul lor le ţinejung timp încordat şi te fac să gândeşti, aşa cum nici unul dintre literaţii noştri nu te impinge să gândeşti şi să simţi". Acest curent literar tendenţionist nu are realitatea vieţii bulgare drept temelie, zic unii Bulgari; de asta el nici nu poate aveâ mai mulţi reprezentanţi-scriitori, şi tot de aceasta nu va puteâ trăi multă vreme. „In nici una din literaturile Europei apusene, — zice Spas Ganev — literatura tendenţioasă nu a fost puternică multă vreme şi nu a dat ceva trainic. Aşa va fi şi la noi. Viitorul ei e limpede. Totul, ce va râmâneâ intr’o zi dintr’ânsa va fi numai „fum", — „fumul" lui Tur-geniev. lată de ce noi o privim pe ea şi produsele ei ca pe o boală, de care cu cât ne vindecăm mai repede cu atât va fi mai bine pentru noi". II. Literatura modernistă nu porneşte nici ea din vieaţa şi sufletul poporului bulgăresc, ci e tot imitatoare. Numai că, pe când cea tendenţionistă imi-tează spiritul politico-literar al socialismului şi ţărănismului rusesc, aceasta modernistă imitează apusul şi in deosebi literatura franceză. Acest curent literar nu este altceva, după aprecierea unor critici Bulgari, decât imitarea Parnasienilor, a decadentismului şi simbolismului apusean. Precum literatura aceasta din apus e aristocratică in apucăturile sale, tot aşa la Bulgari ea desprcţueşte massa cea mare a poporului şi puţin ii pasă de gândirile, aspiraţiile şi nevoile bulgăreşti. Tendenţioniştii simt numai pentru popor, pe care nu-l văd decât in mizerie; iar moderniştii aceştia nici nu se uită la popor, ca şi cum ei nu trăesc pe pământul bulgăresc, ci intr’o lume abstractă, şi fac numai artă pentru artă. Curentul acesta are drame şi poezii numeroase. El formează, de altfel chiar o şcoală in care infloresc mulţi din generaţia cea mai nouă bulgară, ca lavorov şi Kiril Hristov sau Trajanov. Aceştia deseori scriu a. um in urmă în prea ‘luxoasa revistă dela Sofia Hudozestvena Kultura. Dar deasupra tuturor acestora se ridică, prin talentul său, Penio Slavejcov, directorul Biblioteceî 2 www.dacoromanica.ro 730 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. Naţionale din Sofia, dascălul chiar al moderniştilor-simbolişti ai Bulgariei şi ceva mai In vârstă decât ceilalţi din şcoala lui. Din simţirea aristocratică a sufletului său, acesta scoate la anul 1888 intâiul său volum de poezii Landiăi, adecă buchet de Lăcrămioare, culese de el, departe de mulţimea pe care o despreţueşte, in câmpiile patriei sale, atât in dimi-neţele înrourate, cât şi în nopţile întunecoase ori luminate de lună. După opt ani, la 1896 tipăreşte EpiCeskija Păsni, adecă Cântece Epice; apoi la 1898: Blănove, adecă Iluzii, mai în urmă Săn za ătastie, adecă Visul după fericire. A mai scris Penio Slavejkov şi altele. In toate el apare un idealist, care ironizează vieaţa societăţii in care trăeşte, şi, pentrucă o dispre{ueşte acolo, din pricina ordinarului în care înoată, el, suflet aristocratic se retrage departe în câmpuri aerisite, răcoroase şi curate. Interesant e a se şti cum apreciază generaţia cultă a Bulgariei pe acest Slavejkov. Unii îl socotesc cel mai mare poet al poporului bulgăresc de astăzi. In creaţiile lui moderniste văd cea mai înaltă evoluţie literară, cătră care s’a des-voltat şi la care trebuie să se menţină literatura bulgărească. Un bulgar Dr. K. K. Krstev-Miroljubov, scriind despre „Die neue bulgarische Literatur" in revista germană „Internationale Wochenschriftflir Wissenschaften, Kunst und Technik" din 1909, ziceâ că P. Slavejkov e cel mai mare poet al Bulgarilor, cu firea unui Goethe, atât după plasticitatea creaţiilor cât şi după adâncimea observaţiilor lui artistice. Alfii însă, şi anume partizanii celui de al treilea curent literar naţional de care vom vorbi, văd în el pe un simplu versificator. Astfel criticul Spas Ganev zice: toti care privesc obiectiv la lucrarea poetică a lui P. Slavejkov, nu pot să creadă decât că el e un obişnuit imitator, versificator de versuri moderne, un „pisar" cu gustul şi vederile rafinate ale Apusului trecute prin calupul european, dar cari nu corespund vie{ii bulgăreşti. Produsele tehnicei artistice a lui P. Slavejkov, zice Ganev, vor rămâneâ întotdeauna neînţelese şi nevăzute de marele public pentru simplul motiv că ele sunt numai nişte ficţiuni. De aceea, continuă Ganev, curentul, pe care-1 reprezintă Slavejkov, nu-1 considerăm decât ca o boală a vremei, şi ne bucurăm că n’are caracter cronic şi că în curând ne vom lecui de el". III. Literatura naţională e rodul curentului celui mai puternic din Bulgaria. Ea se îndeletniceşte cu vieata ţăranului şi a orăşanului, cu ceea a bogatului ca şi cu săracul umilit, aşa cum îi găseşte pe aceştia in poporul bulgăresc. Curentul acesta dar se fereşte de pesimismul ţărănist al şcoalei tendenţioase ca şi de aristocratismul celei modernisto-simboliste. Astfel, cel puţin, o apreciază partizanii ei. Principiile călăuzitoare ale acestui curent sunt că: creatiunile artistice bulgăreşti trebuie să stea afară şi peste orice şcoală şi modă streină; artistul bulgar poate luă ceva din toate şcolile literare, dar totul să-l asimileze şi să-l transforme în şcoala bulgărească, singura dela care se cuvine să se inspire; creatiunile artistice bulgare să aibă caracter naţional, precum caracter naţional au avut creaţiile tuturor geniilor popoarelor, ale lui Omer, Molifere, Goethe, Victor Hugo, Mickevicz, Puăkin, Gogol etc., cari au fost expresia sufletului poporului lor; artistul bulgar n’are nevoe să treacă hotarul ţării sale, spre a-şi luă subiecte şi materiale pentru lucrări, căci vieaţa de acum şi trecută a Bulgarilor îi poate oferi destule, dintre care multe chiar nelucrate, iar natura Bulgariei îi desfăşură destule frumuseţi; literatul bulgar trebuie să lumineze ca o făclie nenumăratele rane ale organismului neamului său şi să fie ecoul celor ce suferă; scriitorul bulgar trebuie să stea în cât mai strânsă legătură sufletească cu gândul şi simţirea poporului său, şi de asta să ia drept temelie a inspiraţiilor şi creaţiilor sale pe cele ale milioanelor de Bulgari; literatura frumoasă bulgărească trebuie ca pe de o parte să se silească a da cetitorilor bulgari hrană sufletească rodnică pentru vieaţă, iară pe de alta să deştepte şi să întreţină într’ânşii iubire pentru poporul şi tara lor. Numai lucrând astfel, literaţii bulgari nu se ciocnesc cu idealul naţional al poporului lor, — spun criticii şi partizanii acestui curent literar naţional de care vorbim. Pecând curentul tendenţionist şi cel modernist sunt cu totul noui in literatura bulgărească, acesta na(ional e mult mai vechiu; el se naşte odată cu deşteptarea poporului bulgăresc în întâia jumătate a veacului al XIX, şi încă de atunci avu reprezentanţi de seamă mereu până astăzi, în poezia lirică, nuvelă, dramă, roman. Acum cel mai însemnat reprezentant al acestui curent e lvan Vazov, care, în acelaş timp, e socotit de marea majoritate drept cel mai mare poet al Bulgarilor (afară, fireşte, de cei, ceva mai putini, cari dau acest titlu lui Pen£o Slavejkov). Ivan Vazov s’a născut la 1850, şi scoate întâiul său volum de poezii lirice la 1878, după care apoi urmează altele. In ele poetul se întraripează dinaintea frumuseţilor naturii câmpiilor şi pădurilor Bulgariei, şi ascultă cu înviorătoare duioşie cântecele poporane ale guslei. El scrie şi epopei. „Epopeja Zabytyh", adecă „Epopeia celor morţi", cuprinde între altele nişte ode închinate eroilor care au murit pentru libertatea Bulgariei; ele sunt de un aşa puternic avânt şi armonie a versului, încât sunt apreciate că nu mai au păreche în literatura bulgărească. Şi romane a scris Vazov, toate relative la vieaţa istorică a Bulgarilor. Intre altele să cităm romanu-i „Pod igom", adecă „Sub jug", în care se zugrăveşte vieata poporului bulgăresc în vremea robiei sub Turci. Iar dramele-i, sunt şi ele creaţii ale aceluiaşi curent na{ional, care cere ca scriitorul să nu treacă hotarele tării sale în alegerea subiectului şi a motivelor de tratare. Dintre dramele lui Vazov să cităm pe cea mai nouă, de anul trecut, „Borislav", care a stârnit şi oarecare violente atacuri din partea curentului literar modernist al lui Pen£o Slavejkov. Acţiunea se petrece în seci. XIII, anume sub domnia lui Asan II, {arul Bulgarilor, a cărui ficăTamara iubeşte pe Borislav, eroicul voevod biruitor al Cumanilor şi al altor duşmani ai Bulgariei. După multe piedeci, izvorîte mai www.dacoramamca.ro Nrul 32, 1912. LUCEAFĂRUL 731 Vieaţa corespondenţilor din râsboiu. cu seamă din pricina combinaţiilor politice ale lui Asan care se hotărî la început să mărite peTamara după regele Neapolului, acţiunea se isprăveşte cu biruinţa dragostei dintre ea şi Borislav. Atunci Asan îşi căsătoreşte fiica cu acest viteaz al oştirilor sale. „Bălgarska Sbirka" din Maiu 1910 ne spune că niciodată n’a fost pe scena teatrului bulgăresc atâta en-tusiasm ca la reprezentarea piesei „Borislav" a lui Vazov. Numai în Sofia, drama aceasta s’a dat de 30 de ori, în sezonul trecut. Iar in alte oraşe şi pe la sate, ea s’a dat de 80 de ori de călră diferite trupe de actori. In oraşele Filipo-poli şi Stara-Zagora s’a reprezentat de 20 de ori pe rând. In total, în acest sezon teatral, „Borislav" s’a dat de 150 de ori în Bulgaria. Din mai toate oraşele, pe unde ea s’a reprezentat, Vazov a primit telegrame şi scrisori de preamărire şi felicitări. Curentul pentru această dramă se întinse aşa de larg în Bulgaria, încât multor băeţi atunci născuţi li se dete numele de Borislav, iar fetelor Tamara; chiar localurilor publice din Sofia li se dete numele „Borislav". Ba şi unei maşini de cusut, lucrată în Germania, i se puse eticheta „Borislav". „Haita de nenorociţi însă şi socialişti — spune numărul pomenit din „Bălgarska Sbirka" — s’a năpustit cu pisma lor împotriva lui Vazov, iubitul poporului". „Secretul acestei mari izbânzi a lui Vazov stă însă — spun criticii pomeniţi Ganev şi Atanasov — în aceea că el, prin această dramă, ca prin toate lucrările sale, de altfel, a deşteptat sentimentele naţionale ale poporului, desfăşurând dinainte-i trecutul. Iar acest trecut e bogat in subiecte dramatice, e plin de înalte învăţături pentru generaţia de astăzi, cu deosebire pentru tânăra generaţie, care şi-a pierdut credinţa din pricina învăţăturilor moderniste antinaţionale". Iar Vazov însuşi, într’un interviev, spune: „am căutat, prin această piesă, să înfăţişez in puternice forme artistice puterea sufletului bulgăresc în mijlocul acestei bolnăvicioase mode de a se lepădă de tot ce e al nostru". Aluzii cu deosebire la curentulmodernist al lui Pen£o Slavejkov, care-i acea „haită de nenorociţi şi socialişti" şi care găseşte că nici talent şi nici artă nu e în lucrările lui Vazov şi ale curentului naţionalist al lui ci numai goale declamaţii patrioticei De altfel, n’ar strică, poate, ca, până ce ne vom ocupă mar amănunţit de feluriţi scriitori ai acestor curente, să reliefăm acum o clipă felul artei lui Vazov. Se ştie că la 24 Iunie c. s’a început la Sofia congresul slav. Comitetul organizator al congresului a pus un premiu, pentru cea mai bună poezie de salutare adresată oaspeţilor Slavi cari aveau să vie in capitala Bulgariei. Congresul a fost considerat de literaţii modernişti ca operă a Rus'ei şi tendinţelor ei panslaviste, — influenţă a Rusiei, pe care moder- niştii o combat nu numai în literatură ci şi in politică. De aceasta, fireşte, moderniştii n’au luat parte la concurs. Au concurat insă poeţi din curentul naţional. Premiul s’a dat lui Vazov, care a scris următoarea poezie, publicată de „Bălgarska Sbirka" ’n nu-măru-i dela 1 Iunie 1910: Cftntec de salutare. (Cu prilejul celui de-al doilea „Congres slav pregătitor" ţinut tn Sofia tn Iunie 1910). Bine-aţi venit, o oaspeţi dragi, Bine-aţi venit, o fraţi Slaveni I Vouă — saluturile noastre dulci, Vouă — prinos inimile noastre. Veniţi, ca inimile noastre — de rude, frăţeşti, Încălzite de iubire să ni le lipim: Aceleaşi simţiri pe toţi ne mişcă, Precum şi acelaş nobil gând. Prin truda noastră a tuturora, prin mintea Şi puteri unite, putem să ne vedem, Şi împreună să clădim puternic Tăria culturală slavă. Iar o curată bucurie astăzi Sufletul lumii slave întregi cuprinde. Bine-aţi venit o oaspeţi dragi, Bine-aţi venit, o fraţi Slaveni. Cam în acest sens panslavist se reliefează întreagă activitatea literară a lui Vazov, cu toate că, la dreptul vorbind, se simte in ea bine filorusismul întregului curent al lui, filorusism pe care violent îl combate curentul modernist al lui Penâo Slavejkov. De altfel moderniştii bulgari, in deobşte, numesc, cum pomenirăm mai sus, „goale declamaţii patriotice" productele literare ale întregei şcoale a lui Vazov. Cu aceste trei aspecte, aşa dar, ni se înfăţişează literatura frumoasă bulgărească astăzi. („V. R.“ 1910). Ilie Bărbulescu. -----, 2* www.dacoromanica.ro 732 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. Poezie. Vino — uite că ţi-am pus Strune aurite lirei, Uită câte ţi le-am spus Cântă-ne povestea Mirei. O ridică ochii grei Pice lacrăma amară, Spune-ne iubirea ei Fără nici o primăvară. Aur îţi vom dărui Laur verde şi renume —-Spune-o după cum o ştii Ai trăit-o doar în lume. De va fi păcătuit Nu te teme de lumină, Pentru sufletul robit Nici păcatul nu e vină. — Cum s’o spun cu ochii grei Şi cu inima ’ntristată ... Nu mai ştiu povestea ei N’am stiut-o niciodată. > De-aş uita-o şi pe-a mea De-as uită că mai e soare, Şi că mai răsare-o stea Ca si mine — călătoare. Cum aş vrea din văi adânci, Prin a codrilor desime, Să mă urc în sus pe stânci S’arunc lira ’n adâncime. Maria Cunţan. Povestea unei vieţi. Roman de I. Ag&rbiceanu. XX. Ion Florea sosise în oraşul T. M. noaptea târziu. Luă o cameră la hotel, lăsă să-i ducă bagajul, şi intră să cineze. Erâ rupt de foame. De când plecase nu se întâlni cu feţe cunoscute. In tren călători într’un cupeu c’un singur călător. Un domn gras, cu bărbia lucie. Domnul acela sforăi în tot cursul călătoriei. Din când în când părea că se înneacă. Dar Ion Florea îi erâ foarte recunoscător: acela erâ străin şi-şi mai ţineâ şi ochii închişi. La gară un furnicar de lume necunoscută. Vizitiul asemenea erâ străin. Hotelul îi păru simpatic, deşi erâ o clădire veche c’un aranjament ca vai de el. Dar servitorii, chelnerii, stăpânul, toţi erau străini. Lui Ion Florea îi păru că-i într’altă lume. Respiră uşurat, şi intrând în restaurant să cineze, văzu cu satisfacţie că nu-l salută nime. Câteva capete se întoarseră spre el, îl priviră o clipă, apoi oaspeţii îşi continuară nepăsători conversaţiile. El mâncâ cu poftă de lup, ca şi când ar flămânzi de zile întregi. Simţeâ goluri mari, lacome într’ânsul. Bău şi vin, aprinse şi o ţigaretă. El priveâ cu fruntea ridicată în jurul său. Gustă cu deliciu situaţia lui de (Urmare.) om necunoscut de nime în sala aceasta. Cum i se înseninau gândurile, cum îi creşteau puterile! EI sorbeâ mereu din pahar, şi se interesă tot mai tare de conversaţiile dela mesele vecine. Simţeâ şi el gust de vorbă. Ii plăcu atât de mult primirea aceasta ce i s’a făcut, încât, se hotărî să rămână cu locuinţa la hotel. Când se aşeză în pat în camera strâmtă dela catul întâi, simţi o nespusă mulţumire. Aveâ sensaţia că nu s’a întâmplat nimic, c’a fost prada unui vis înfricoşat, că-i iarăşi candidatul de mai de mult care trece dintr’un oraş într’altul. Adurmi fericit şi în noaptea aceea se visase acasă în Broş’teni, student tânăr. Văzu pe bădicul Petru Florea, pe sluguliţa lor deacasă. Visul acela fu plin de râs, de străluciri. De mult nu se mai visase Ion Florea acasă. Dimineaţa următoare se sculă târziu, suri-zător. Visul de azi noapte îl mângăiâ mereu. El plăti hotelierului chiria pe o lună şi eşi să vadă oraşul. Oraşul erâ vechiu, cu uliţi strâmte, rău pardosite, cu edificiile întunecate. Ion Florea însă îl află foarte simpatic. Ii păreâ chiar că încă nu a trecut printr’un oraş aşa de drăguţ. El rătăci mult, cutrieră şi străzile www.dacoramamca.ro 733 Nrul 32, 1912. LUCEAFĂRUL Un soldat montenegrin visând triumful ţării lui. celea mai dosite, mai murdare. Apoi se întorcea mereu în piaţ. Aici se învârteâ lume mai multă, trotoarele erau asfaltate. Aici erau celea mai de seamă prăvălii. Candidatul re-veniâ mereu în piaţ voind să pună la încercare pe trecători: îl cunoaşte cineva? Nu-1 cunoştea nime şi curajul lui cre-şteâ tot mai tare. Se opriâ în faţa vitrinelor, cuteză chiar să fixeze pe cutare trecător. Dar, nime nu-1 cunoştea. Trei zile în şir gustă deliciul acestei situaţii de om necunoscut, şi Ion Florea se simţea mai fericit ca niciodată. Ii părea c’a ajuns undeva la capătul lumei, că-i pe un alt tărâm. Dar în ziua a patra, trebui să-şi, deschidă 'geamantanul să-şi iee o cravată şi un guler. La vederea, la ’pipăirea acestor obiecte neînsemnate, fugi deodată tot farmecul din jurul său, şi el văzu, înspăimântat, realitatea. El fugise dinaintea domnişoarei Grecu, înşelase şi pe Olimpia! De când i se coborî această conştiinţă în suflet el eşiâ rar pe stradă. Vedea că oamenii nu-1 cunoşteau, totuş plimbările Iui îi deveniră chinuitoare. Se aşteptă ca în orice clipă să întâlnească vreun cunoscut. Chiar feţele acestea străine începu să le privească bănuitor. Cum nu se gândise nici să studieze pentru examen, nici să intre în vreo cancelarie, el stă cu ziua de cap gândindu-se. Spunând adevărul, el mai mult urmăreâ gândurile cari se treziau în el, izvorau mereu ca dintr’un izvor nesecat. Eră minciună că înşelase pe d-na Olimpia. Sentinţa aceasta i se cristalizase mai întâi. El fugise dinaintea Mărioarei. Cu ea nu puteâ să se mai întâlnească. Poate se temeâ şi de domnul Grecu. De aici din depărtare, lucru ciudat, el se puteâ gândi, ş’o puteâ închipui pe Mărioara. El rămâneâ ceasuri întregi gândindu-se la toate amintirile ce-1 legau de domnişoara Grecu. începând cu grădina internatului de fetiţe şi până la seara despărţirii, el se vedeâ în zilele acelea de fericire. Ion Florea urmăreâ în tăcere desfăşurarea acelor tablouri nespus de frumoase, de curate. O nemărginită părere de rău îi umplea sufletul când Mărioara deschideâ poarta şi intră repede în noapte. Apoi deodată se cutremură, şi ascultă îngheţat de spaimă. Din adâncurile fiinţei lui începeâ să vorbească un duşman ’ neîndurat. Vorbeâ rar, cu glas adânc ca de clopot. La fiecare cu- vânt sufletul lui Florea tremură de durere, simţeâ chiar olnesfârşită suferinţă fizică, în cap, în membre, în tot trupul. Duşmanul ziceâ: „Nu te mai gândi că e ’nzadar. Vieaţa ta puteâ să fie strălucitoare, fericirea ta nemărginită. Copiliţa aceea n’a minţit când îşi săltă rochiţele prin grădina internatului, ca un înger aripioarele. Eră un înger! Şi te iubeâ. Ţi-ar fi umplut vieaţa c’o nesfârşită fericire. Ştii cum se alipeâ de tine, ca mlă-diţa de un stejar puternic? ^tii cum îi înfloreau obrăjorii când te zăreâ de departe? Iţi aduci aminte de sărutul ei? Aşa-i, par’că te-a sărutat o păsărică a ceriului. Ei bine, toate acestea au trecut, nu mai sunt. Din vina ta. Tu ţi-ai întunecat vieaţa. Tu ai înşelat-o pe Mărioara scârbos. Da, scârbos! Să nu te mai poţi întoarce niciodată Ia ea! — Niciodată!" repetă cu spaimă Ion Florea. „Da, niciodată, începe cel din adâncuri. Gândeşte-te şi nu vei află cale de întoarcere. Ea, pe urma ta se va ofili, se va veşteji. Pentrucă te-a iubit. Tu ştii că te-a iubit mult. Cum să te ierte? Te-ar puteâ iertă? Intre voi stă o femeie, care e mama Mărioarei. Dacă ar stă o altă femeie, te-ar mai puteâ iertă. Dar aşa tu vei rămâneâ ceeace eşti, veşnic departe de fată, vei rămâneâ un mişel, şi te vei cufundă adânc şi tot mai adânc în noroiu. — Tot mai adânc!" repetă Florea privind speriat prin casă. „Da, nu te miră. Ca tine mai sunt’destui. Olimpii mai sunt destule". Dar când ajungeâ aici glasul din adâncul fiinţii lui, Ion Florea se ridică de pe scaun si cercă să-l înnăduşe pe acel duşman din făuntru. Nu puteâ suferi ca cineva să o atingă pe doamna Olimpia. Olimpia? Ah! în câte www.dacoramamca.ro 734 LDCEAFifîUL Nrul 32, 1912. seri o doriâ acum şi-o aşteptă să-i cadă în braţe. „Doamna Olimpia? Dar o femeie ca asta n’ai văzut încă, biet ticălos din sufletul meu“, îi zicea duşmanului. Intr’adevăr, dupăce pricepu realitatea, Ion Florea aşteptă serile, nopţile să sosească doamna Olimpia. Simţurile’lui puternice, tinere, otrăvite odată de dulceaţa ucigătoare a patimilor se treziau, se răsculau împotriva lui, îi pricinuiau suferinţe cumplite. El păreâ că nu mai poate s’o aştepte. Şi camera lui din hotel se schimbă în loc de tortură. In ceasurile de aşteptare toată vieaţa lui se concentrâ într’o singură dorinţă: s’o aibă în braţele sale pe Olimpia. El simţeâ că femeia aceea eră deacum stăpână pe toată părticica din trupul lui. Aşteptând-o râdeâ îngrozitor de duşmanul de mai înainte. Cu Olimpia nu-i păsâ să se cufunde cât de adânc. El îşi simţeâ justificată căderea, când se gândea numai la doamna Olimpia. Nu vedeâ nici o greşală în faptul că va trăi cu femeia aceea. Dar spre nenorocirea lui, vechiul duşman din suflet tot mereu îi arătă că la spatele doamnei Olimpia plânge Mărioara. Aici în depărtare vechea lui conştiinţă care-1 mustră de păcat, creşteâ în puteri şi cu limpezimea argumentelor sale îl atacă mereu, cu neîndurare. Erau clipe când Ion Florea simţiâ cum i se rătăceşte mintea, şi ar fi dorit din toată inima să înnebunească’. D-na Olimpia îl robiâ serile şi nopţile, dar ziua la lumina soarelui i se arătă necontenit Mărioara, şi glasul din adâncurile fiinţei lui îl înspăimântă tot mai mult. Intr’o zi spre seară Ion Florea eşi să se plimbe puţin. Capul îi vâjâiâ. Se gândeâ la doamna Olimpia. Primise o scrisoare dela dânsa, în care îi mărturisiâ dragostea ei nemărginită. Cuvintele din acea epistolă fură ca de foc. Ii umplu toate simţurile lui Ion Florea cu delicii şi chinuri. ’ Cum mergeâ cu capul plecat, deodată zări înaintea sa o doamnă care umblă cu eleganţă. Formele pline ale trupului se distingeau rotunde. Ion Florea merse mult în urma ei. O priviâ cu lăcomie, ca un om flămând. O doriâ. Când fu conştiu de ceeace voeşte, el se opri cu inima scârbită, şi se întoarse numai decât în camera lui întunecată. O baltă grea de venin greţos îi inundă inima. „Aşadar aici aş fi ajuns", îşi zise el scârbit de sine însuş. Dar în conştiinţa lui se făcu lumină: „Dacă n’ar fi domnişoara Grecu eu n’aş aveâ nici o mustrare de cuget. Aş trece la braţ cu doamna Olimpia, aş râde şi aş fi fericit , îşi zise într’un târziu. El se siliâ s’o urască pe Mărioara, să blasteme ceasul în care a văzut-o. Dar inima Iui rămâneâ mută. El simţiâ că de fata aceea nu se poate prinde nici ura’, nici blăstămul lui. Zece zile nu s’a întâlnit cu nici un cunoscut, dar dela o vreme nici nu mai cercetă oamenii. Chinurile cari îi înviforau sufletul îl făceâ să observe tot mai puţin din ceeace se petreceâ în jurul lui. In seara zilei de unsprezece August Ion Florea cină ca de obiceiu singur la o masă în restaurantul hotelului. Mâncâ încet, cu silă. Deodată simţ! pe umărul lui mâna unui om. Trăsărind îşi ridică capul. „Ce doriţi?" îl întrebă repede. In faţa lui rângeâ un tânăr slab, cu umerii obrajilor eşiţi, cu ochii foarte vioi. „Iar nu mă cunoşti Ioane Floreo", zise acela c’o voce răguşită. „Să vede că aşa mi-e scris: de câteori mă întâlnesc cu tine, după un restimp mai îndelungat, nu mă cunoşti". El rânjiâ, arătându-şi dinţii laţi. Florea îl cercetă cu deamănuntul. Ii veni ceva în minte, dar foarte neclar. „Intr’adevăr nu te cunosc! Cel puţin nu-mi aduc aminte", răspunse Ion Florea. „Dar gândeşte-te, frate, Ia seara aceea, în capitală, la locuinţa ta. Erai tu şi Roşu, când intrând la voi nu’m’aţi cunoscut". ’ Ceeace-i veni mai înainte neclar în minte lui Ion Florea, acum se limpezi deodată. „Petru Botezan", zise el cu vocea înfiorată, căci deodată cu numele îşi aminti şi de scena aceea îngrozitoare. Simţi în braţ o durere vie unde-1 încolţise acela cu degetele. „Da, eu, iubite prietine. îmi dai voie să-mi iau un scaun?" întrebă aşezându-se la masă. „De-atunci au trecut mulţi ani. — Mulţi", răspunse încet Florea. „Tu eşti advocat?" îl întrebă Botezan ciocănind c’un inel în paharul de pe masă. „Să vie vin", zise el chelnerului. „încă nu! — Ah! da, ai venit aici pentru censură". înţeleg, înţeleg!" făcfi acela ducându-şi un deget la frunte. „Şi eşti de mult aici? — De vreo zece zile numai", răspunse înfiorat Ion Florea. „Tu vei fi deci advocat, începu Botezan. Eu, prietine, n’am nici o carieră. Pentru vieata asta nu se plăteşte să-ţi faci o carieră". £l tăcu, umplu repede păhărelele şi sorbi cu poftă lichidul auriu. ’ „Tu nu ţi-ai luat doctoratul?" îl întrebă Florea. „Aş de unde! Ce-mi trebuiesc mie doctorate. Eu mi-am făcut, prietine, o lege pentru vieaţă: ori buni ori răi acelaş pământ ne va astupă. Eu, aşa cum mă ştii, adause rânjind. Dar nu cu bătrâna! Ah! s’o fi luat dracul www.dacoramamca.ro Nrul 32, 1912. LUCEAFĂRUL 735 Scorpia aceea eră să-mi pună capul! Abia am putut să-i scap din ghiară. Atunci când am fost la voi v’am băgat în sperieţi, aşa-i? Eram bolnav atunci, foarte greu, dragă prietine. Ştii tu boli urîte! Dar mi-a trecut peste vreo două luni. Şi acum trăesc c’o jidovoaică. El rânji arătându-şi dinţii laţi şi galbeni. Nu-ţi place ? întrebă îndată. ’ — Ce să-mi placă?“ zise Florea, simţind cum disgustul îi treceâ prin sânge ca un venin. „Doctoratele mele! râse Botezan. Ei prietine, tu poate ai alte păreri asupra vieţii decât mine. Fiecare om vede vieaţa într’alt chip. Dar vieaţa ne face robii ei pe fiecare". Botezan umplea des paharele. Florea abiâ gustă vinul, dar celalalt îl golea totdeauna. „E o femeie durdulie, caldă. Da, e ca o blană", rânji Botezan. „Cine?" întrebă cutremurat Florea. „Ei, cine! Jidovoaica mea. îmi am culcuşul de un an şi jumătate la ea. E văduvioară, adecă bărbatul său e internat într’o casă de sănătate. E bogată şi darnică. El rânji Iăr-gindu-şi gura enormă. Ştii ce-mi spune? îmi spune: nu credeam că un creştin să poată iubi aşa! Splendidă femeie!" ’ Ion Florea se ridică palid dela masă. Ii părea că omul acesta vorbeşte anume ca să-l rănească pe dânsul. ’ „Cum, te ş\ duci?" întrebă uimit Botezan. „Da. Îmi pare răujdar trebuie să-mi văd de carte", răspunse Florea. „Ei, apoi la revedere. O să ne mai întâlnim!" zise Botezan strângându-i mâna. Ion Florea plăti, şi din uşe îşi mai întorsese odată capul şi privi pe Botezan. Apoi eşi. Cinismul omului acesta îl revoltă. în noaptea aceea doamna Olimpia nu se apropie de el. Ion Florea se gândiâ mereu la acel om respingător. Şi, din când în când, duşmanul din adâncurile fiinţei sale îi şoptea rece: şi tu poţi ajunge ca Botezan! Dar candidatul îl sugrumă repede. „Niciodată", zicea el cu spaimă. Insă omul acesta începu să-l intereseze, încă în ziua următoare îl aşteptă cu nerăbdare în restaurant, în acelaş loc. Botezan sosi târziu. Mirosiâ tare a băutură, si din ochii lui clipiâ viţiul. „îmi pare bine că nu te-ai culcat. îmi pare bine că te întâlnesc! LIf! am avut cu dumneaei o scenă! Ce scenă! rânji el şezând lângă Florea! Inchipueşte-ţi e geloasă! O ju-mătat’ de zi dacă nu dau pe-acasă stă să-mi scoată ochii! Ş’acum, eu mai rămân aşa Ia un pahar cu vin. — Penfruce nu te ’nsoţeşte?" întrebă cu interes Ion Florea. ’ ’ „Nu vrea să iese în lume c’un creştin", în- cepu acesta privind după băutură pe masă. „Peste tot femeile află un deliciu nespus în dragostea ascunsă. Ah! s’o vezi cum mă îmbrăţişează şi mă muşcă cu dinţii ei mărunţi, de câteori intru în casă. Femeile, dragul meu, sunt celea mai mari egoiste de pe faţa pământului. — Dar bărbaţii, ei nu sunt egoişti? Mi se pare că nu-i mare deosebirea", zise Ion Florea. „Nu, frate, e o deosebire enormă", începu Botezan. Chelnerul le puse vinul pe masă. Dupăce bău sorbind cu bucurie vinul, continuă: „Să mă iei de pildă pe mine. Acum eu iubesc o femeie o zi, o săptămână, dar în urmă o pot părăsi fără nici o durere când mă aşteaptă alta. Eu nu mai sunt un băiat frumos. Am fost. Eu o ştiu asta. Şi totuş, prietine, femeia care m’a îmbrăţişat odată ar vrea să mă cufunde pentru totdeauna în fiinţa ei. Da, eu am cunoscut multe femei. Şi pot să-ţi spun că femeia e, cum să-ţi spun, ca plantele acelea grase, carnivore, care simţind bucăţica de carne, se adună, se ’nchid şi o mistuie. Femeia e cel mai mare egoist din lume!" sfârşi el cu mănie, izbindu-şi păharul de masă. Ion Florea îşi simţiâ sufletul scârbit. Des-preţuiâ pe acest străin din toată inima. Dar îi plăcea să-l cunoască tot mai deaproape. „Şi, pe urmă, cum v’aţi împăcat? îl întrebă. — Ca totdeauna! M’a pus în genunchi şi a trebuit să jur pe ce am mai sfânt că-s nevinovat. Ah! ce gâscă e femeia! Ea crede în jurăminte, ori cel puţin îi place să se înşele. Şi, ştii pentruce? C’o singură ţintă: să guste cât mai adânc din cupa plăcerilor. Egoismul lor Ie face oarbe şi pe urmă Ie nenoroceşte. Eu jur, cuvintele pentru mine nu mai au nici o valoare. Dar dacă văd o femeie frumoasă, alta, crezi că n’o urmăresc? Nu-mi place? Dragă, toţi bărbaţii iubesc un regiment întreg de femei frumoase! Şi, poate că femeia nici să nu fie frumoasă. Eu pot să nu-i zăresc faţa. Dar să-i văd o formă rotundă, tare, pe care o scoate la iveală haina. Crezi că n’o iubesc pentru această singură formă?" El rânji înfiorător, deschizând o gură largă de peşte. Ion Florea simţi o tulburare adâncă în suflet. îşi adusese aminte de femeia pe care o urmări într’o seară trecută, şi numai decât glasul cel ascuns îi şopti: „Vezi, şi tu poţi ajunge ca Botezan". De data asta el nu cuteză să zică: „Niciodată". Se simţiâ ruşinat în faţa acestei lăpădături omeneşti, în faţa lui Botezan. Pentrucă deşi da dreptate glasului dintr’ânsul, pe tânărul acesta care respiră viţiu îl dispreţuiâ din adâncul sufletului. EI însă nu mai cuteză să-l întrebe nimic. Acela, ameţit de vin, spuneâ lucruri înfio- www.dacoromanica.ro 736 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. rătoare. Nu putea vorbi despre altceva decât despre femei. Ion Florea cercă de câtevaori să abată conversaţia, însă nu reuşi. Atunci, târziu, se ridică şi-l părăsi. Ducea cu sine ceva din fiinţa acestui om în descompunere. Se simţiâ trist ca niciodată. Doriâ să adoarmă, să nu se mai trezească. Dar in celelalte două zile următoare el fu atras de Botezau ca de un magnet puternic. II căută prin restaurante, prin cafenele până îl află. Şi dupăce ascultă aiurările aceluia se întorceâ’ acasă cu sufletul tot mai trist. El nu mai auziâ lupta celor doi duşmani din-tr’ânsul. Numai unele sentinţe, spuse mai tare, îi ajungeau la conştiinţă. Şi atunci simţiâ dureri vii în creeri. In seara zilei de cincisprezece August Ion Florea primi telegrama prin care d-na Olimpia îl aviză despre sosirea ei cu trenul de trei dimineaţa. Vreo patru ceasuri viforul îi cântă înfiorător prin suflet. O doriâ pe Olimpia cu toată puterea simţurilor flămânde de aşteptare vedeâ prăpastia în care va cădeâ pentru totdeauna dacă se va întâlni cu doamna Olimpia. Patima lui creşteâ sălbatică, dar tot pe atât de puternică se ridică conştiinţa ticăloşiei sale. Chinurile lui erau cumplite. Ar fi voit să-şi smulgă inima din piept, s’o calce în picioare. Plăcerile ce i le puteâ da doamna Olimpia îi aprindeâ sângele şi-l făceâ să respire greu. Vieaţa ge-I aşteptă, mai ticăloasă decât a lui Botezan îngheţă îndată focul din trupul său. Sufletul său se îngroziâ de o aşa vieaţă. Capul îi vâjâiâ, îl dureâ cumplit. Ah! dar nu puteâ, nu puteâ să n’o aştepte! Nu puteâ să n’o vadă! Cadă cât de adânc! El îşi luă paltonul, pălăria, descuie uşa, şi începu să se strecoare, furişându-se pe scări, pe stradă. Sufletul lui i-1 apăsă acuma conştiinţa unei crime, şi el se strecură pe străzi dosite, întunecoase, spre gară. Dar mai erau trei ceasuri până să sosească trenul. El, cum se furişă pe-o stradă laterală văzu clipind geamurile unei cafenele şi intră. Ii eră frig. I se sbăteau dinţii în gură. I se păreâ că de departe se apropie un chiot îngrozitor. Ca şi când ar fi mii de oameni şi ar strigă din depărtare: „prindeţi-l, nu-l lă-saaaţi!" ’ Cafeneaua eră de mâna a treia. Erau puţini oaspeţi. Abiâ se asezase însă la o masă, şi Petru Botezan fu lângă dânsul. ’ „Ah! dragul meu prietin, cât mi-a fost de dor de tine. Azi nu te-am văzut. Mă laşi să te sărut?" EI se aplecă cu gura lui largă de peşte să-l sărute. Eră beat. Ion Florea se sguduî, şi-l împinse. „Nu-i nimic, dragul meu prietin!" zise acesta târând un scaun lângă Ion Florea. El eră îmbrăcat cu paltonul. Obrajii săi luceau galbeni ca la un mort. „Nu-i nimic, repeţi el. Vom află noi copilite să le sărutăm. Ai dreptate! Aci mă închin înaintea ta. — Eşti beat, Petre, eşti beat ca un porc", zise brutal Ion Florea, în care viforul cel cumplit de-acasă începu să urle din nou, îndată ce-1 zări pe Botezan. „Nu face nimic, prietine, că-s beat, rânji acesta. Pe unii ne îmbată vinul. Pe alţii femeile, adause surizând cu răutate: De pildă, eu mă prind pe capul meu beat că ’n noaptea asta tu umbli dup’o muiere". Pe fiecare clipă cuvintele lui măreau viforul din sufletul lui Ion Florea. El voi să se ridice, să plece, dar picioarele nu-l slujiră, începu să-l privească înspăimântat peBotezan. Acesta îşi adusese băutura, ceva lichioruri tari, şi şezând iarăş lângă Florea începu, aruncându-i în faţă acreala băuturii. „E înzadar, dragă prietine. Buni şi răi suntem robii femeilor. Ele ne ticăloşesc pe noi. Şi nu-i bărbatul care, prins odată în braţele lor, să mai aibă tăria de-a le părăsi. Nici nu se mai poate. Da — adause el după un restimp de tăcere — s’ar puteâ la început. Cine ştie! Pe urmă tot un drac! Eu, de pildă, am avut ceasuri teribile în vieaţă. Ce crezi tu că eu am fost un fleac de om? Eu am avut gânduri de sinucidere, da, dragă prietine, gânduri de sinucidere. Pricepi tu ce-i asta? Tu nu pricepi! Dar eu, deatunci port revolverul acesta mereu cu mine", adause el şi scoase din buzunarul paltonului un revolver de oţel negru. Privirile lui Florea se lipiră par’că de arma aceea mică, ciudată, pe care Botezan o pusese pe masă. II priviâ mereu, în vreme ce Botezan vorbiâ mai departe. „Tu taci! Tu poate eşti supărat pe mine că ţi-am vorbit aşa. Eu, prietine, sunt un ticălos. Da, un mare ticălos. Tu poate ai o domniţă tânără, care te aşteaptă! Ah! aceea-i o vieaţă de înger, nu de om. Atunci apoi, am greşit şi mă iartă". El tăcu puţin şi-şi goli păhărelul cu lichid verziu. „Dar iarăş, cine m’ar puteâ asigură pe mine, că tu nu te învârţi dup’o rochie în noaptea asta? Ei drăcie, nu stă ca un sfânt. Toţi suntem oameni. — E plin?" întrebă deodată Ion Florea cu vocea limpede, vibrătoare, arătând revolverul. „Da, e plin. Eu îl ţin totdeauna încărcat. Ei, nu te teme, nu vreau să mă puşc. N’am cutezat niciodată. Dar uneori mi-e frică. De cine? Nu ştiu! Mi-e frică! Dar pe mine nu cutez să mă omor. Nici nu mai doresc acum să mor. îmi place în balta mea, îmi place un www.dacoramamca.ro Nrul 32, 1912. LUCEAFlRUL 737 strop de băuturică. Ei, ce te uiţi la mine aşa de uimit? Nu eu, dar nici un om nu cutează să-şi ia vieaţa pentrucâ se ticăloşeşte. Ca mine mai sunt destui. Şi, fiecare ne tăvălim în tina noastră, şi ne place. Azi nu mai sunt oameni cu voinţa’tare". El tăcu. Bău din nou. Ion Florea luă’ revolverul, îl cercetă puţin, apoi îl puse pe masă. „Iţi place? întebâ cu bucurie Botezan. Da, îmi place, răspunse liniştit Florea. — O armă ca asta e de nepreţuit. Eşti cu ea în siguranţă oriunde ai fi. Mai ales“... El se opri şi privi spre uşa care cârţâi. Intrau noi oaspeţi. Dar, în aceeaş clipă ion Florea luă arma, şi, aşezându-i ţeava rece la tâmpla dreaptă, o descărca. Detunătura răsună în sală, ţicăni în geamuri. Botezan ţipă îngrozit şi se răsturnă pe podele. Lumea se adună înspăimântată, palidă. Trupul lui Ion Florea se mai svârcoli puţin. Apoi îl cuprinse liniştea morţii. (Va urmă.) Cronici. Literatură. Gerhart Hauptmann. — A împlinit 50 de ani dela naştere şi a fost distins cu marele premiu Nobel. — Gerhart Hauptmann e cel mai mare şi cel mai original scriitor în vieaţă al Nemţilor. în opera lui a înveşnicit nota specifică a sufletului german. Valoarea operei lui Hauptmann a fost multă vreme discutată şi adversarii lui n’au amuţit nici astăzi, când întreaga Germanie i-a serbat cu însufleţire jubileul de 50 de ani dela naştere şi când a fost distins cu marele premiu Nobel de 250.000 cor. Gerhart Hauptmann s’a născut în 15 Noemvrie 1862 în Salzbrunn (Silezia) unde tatăl lui eră birtaş. Vieaţa lui e pe larg descrisă de un prietin al său Paul Schlenther, critic şi fost director al „Burgtheater“-ului din Viena. Acum de curând a apărut o nouă ediţie din această lucrare, ce poartă titlul „Gerhard Hauptmann,Leben und Werke", care ne spune că marele scriitor al nemţilor a fost un student mediocru, aşa de mediocru încât abia a terminat patru clase liceale. A încercat mai multe cariere. Mai întâiu a vrut să se facă agronom pe moşiile unui unchiu bogat, dar fiinţa lui plăpândă nu s’a impăcat cu munca grea a câmpului. Cu sprijinul fratelui său mai mare, Carol, el însuş scriitor, a studiat doi ani academia de Belle-arte din Breslau, vrând să se facă sculptor. Firea lui neastâmpărată, însă, nu şi-a găsit odihnă nici aici. A trecut la Jena, unde a ascultat cursuri universitare — mai ales ale lui Haeckel — şi a cetit mult, punându-se în curent cu mişcarea culturală modernă. Pe urmă a făcut o călătorie prin Italia, stabilindu-se în Roma, unde şi-a deschis un atelier. Din această epocă (1883) datează prima lui lucrare literară „Promethidenlos", o imitaţie după „Child Harolds Pilgerfahrt" (Pelerinajul lui Child Harold). îmbolnăvindu-se a fost silit să se întoarcă din Italia. La vârsta de 22 de ani se însoară cu o fată bogată, Maria Thienemann, devine om independent, îşi continuă studiile la Berlin, ceteşte necontenit, se familiarizează, cu şcoala natu- ralistă şi începe să scrie. In 1889 publică piesa „Vor Sonnen Aufgang" (Răsăritul soarelui), care a şi fost reprezentată de Otto Brahm, care a întrezărit talentul mare al noului scriitor. Cu „Hannele" a ajuns pe scena teatrului „Berliner Schauspielhaus", iar cu piesa „Die Weber" (Ţesătorii), reprezentată în 1894, a repurtat un succes strălucit. Tot aşa succes a avut cu piesa „Die versunkene Glocke" (Clopotul cufundat), reprezentată In 1896. De aici încolo Hauptmann Începe să fie unul dintre cei mai mari scriitori ai Germaniei, dedicându-şi întreagă vieaţa artei. Fiecare operă nouă e o pagină nouă din sbuciumările lui sufleteşti, din frământările lui artistice. www.dacoramamca.ro 738 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. Asupra operei artistice create de Hauptmann a avut o puternică influinţă pământul in care s’a născut, ţărişoara, care astăzi se mândreşte cu numele lui. Hauptmann inainte de toate e un poet al Sileziei. un poet al vieţii şi al mediului, pe cari le-a cunoscut în copilărie. în scrierile lui se reoglindesc: frumuseţile Sileziei, lupta pentiu traiu a micilor industriaşi din satele Sileziei, credinţa ce stăpânea aceste suflete năcăjite şi voinţa acestora de a învinge toate greutăţile. Moştenirile sufleteşti l-au călăuzit în toate. Mai târziu şi-a lărgit orizontul, inima lui a început să palpite şi de durerile sociale umane, dar sufletul lui german a imprimat operilor în cari s’au manifestat aceste, nota specifică a rassei din care face parte. Chiar şi faptul că creaţiunele lui sunt inegale şi aşa de variate, par’că indică truda sufletului burghez german de a atinge culmile artei. Poporul din care face parte se poate mândri că prin creaţiunile lui a îmbogăţit literatura universală, aducând o notă nouă şi originală. Acest fapt a îndemnat Academia din Stockholm să-l distingă pe Hauptmann cu premiul Nobel.’) T. C. s Vieaţa culturală. Unitatea noastră culturală. Se vorbeşte atât de mult la noi despre unitatea culturală a tuturor Românilor, care se zice, că e supremul ideal al vremurilor noastre! Bărbaţii entuziaşti dela 1848 şi 1859 încă au accentuat aceasta, ca un punct de program al activităţii lor; — Kogălniceanu şi-a numit revista: „Dacia literară", Alecsandri a scris simbolica horă a unirei şi asemenea şi Costache Negri a strigat: „Să trăiască unirea tuturor Românilor". Se ’nţclege, că ei nu s’au mulţumit numai cu câteva manifeste şi articole platonice, ci atât Alecsandri, Kogălniceanu, Russo, Bălcescu, cât şi mai târziu Emi-nescu au cutrierat întreg cuprinsul pământului românesc, au adunat poezii populare, au scris note frumoase şi interesante despre „fraţii", cari gem sub jugul greu al străinismului, indicând astfel calea, pe care ar aveâ să meargă urmaşii. „Bucovina" fraţilor Hurmuzachi, ca şi revistele lui Kogălniceanu, accentuâ şi ea „adevărul cel mare" al unităţii culturale a tuturor Românilor şi întemeietorii ei întreţineau legături foarte strânse cu un Gheorghe Bariţiu, întemeietorul „Gazetei Transilvaniei". Prin serbarea dela Putna din anul 1871 alcătuită de Eminescu şi loan Slavici părea a se fi ajuns culmea acestor străduinţi! însă după ce zilele de sărbătoare au trecut, după ce glasul marilor luptători a amuţit, au uitat şi intelectualii români de pretutindeni gândul, care le în * 24 ') Celor ce se interesează de opera lui Hauptmann, le recomandăm „operile lui complete" — lipsesc numai câteva neesenţiale — apărute de curând în editura Fischer din Berlin, în 6 volume, cari se vând cu 24 coroane. călzise tinereţa, urmărindu-şi fiecare scopurile sale particulare mai mult sau mai puţin „vajnice" şi ne-interesându-se mai mult de mişcarea culturală, chiar şi când a reînviat cu atâta putere şi însufleţire tinerească in coloanele „Sămănătorului". Şi astfel şi acest gând, ca şi multe altele din idealurile generaţiei, care ne-a dat unirea principatelor fără să aibă răgaz a-şi săvârşi opera, a rămas neînfăptuit, fiind şi azi încă o taină a viitorului, o problemă nerezolvită decât în teorie de sărbători. Că nu există o undate culturală a tuturor Românilor, că nu există o opinie publică românească conştientă, care să nu se mărginească numai la câteva formule ruginite şi fraze slereotipe, oricine are ochi poate s’o vadă, şi ca dovadă vă cităm numai diferitele „păreri" despre evenimentele actuale hotărîtoare pentru noi, pe cari le puteţi ceti in diferitele ziare româneşti şi cari se bat cap in cap. O unitate politică, un organism unitar între limite hotărite şi definitive, presupune o unitate de obiceiuri, de forme juridice de drept şi administraţie, o unitate de interese economice şi înainte de toate o unitate sufletească, culturală, care tuturora le impune aceleaş aspiraţii înalte, pentru cari trebuie să se jertfească. Fiecare neam caută să-şi împlinească astfel fiinţa şi într’o formă şi între hotare definitive, după ce sufleteşte e legat acuma de mult prin o cultură unitară şi aceleaşi aspiraţii ideale. Acesta e un principiu fundamental al alcătuirei sociale a lumii, pe care numai noi Românii, nu voim să-l recunoaştem intru toate. Şi nici nu e mirare! Suntem împărţiţi în atâtea fracţiuni, am luptat pentru atâtea împărăţii ale lumii, fără să ne alegem cu ceva, îndurăm atâtea influenţe străine stricăcioase, fătă să reacţionăm, încât sub astfel de împrejurări de bunăseamă, că ar fi foarte greu să susţinem o organizaţie naţională unitară, să pornim cu toţii o acţiune hotărîtă. în Ardeal şi Ţara ungurească influenţa culturei germane şi maghiare, la noi in Bucovina influenţa „culturei" superioare germane reprezentate prin ziarele evreieşti din Cernăuţi, în România influenţa spiritului şi culturei franceze, — nu ştim întrucât viguroasa cultură rusească a înrâurit vieaţa socială a Românilor basarabeni, — în Macedonia cultura grecească ne stăpâneşte sufletul, ne sugrumă, ne asimilează, ne corupe. Un popor, care devine deabia o fiinţă etnică unitară şi deplină, se ’nţelege, că trebuie să împrumute dela străini, ceeace e bun, numai binele. El trebuie însă să asimileze diferitele cuceriri ale civilizaţiei, diferitele îndrumări noui ale culturei, numai întrucât ii permit puterile intelectuale, căci dacă va încercă prea mult, atuncia sau fiinţa naţională i se va corupe printr’o cultură străină şi va ajunge seacă şi nefecundă, cum a ajuns cultura evreiască sau se va precipită şi va cădea. In cazul întâiu va vegetâ numai, fără să contribuie cu ceva real la progresul omenirei, în cazul al doilea, va perl, fără să lase o urmă cât de mică. Asfel liberalismul şi democraţia franceză la el va degenera în demagogie de stradă şi corupţie politică, propaganda pacifistă şi „huma-nitaristă", pe care statele pe deplin formate o pot www.dacoramamca.ro Nrul 32, 1912. LUCEAFĂRUL 739 tolerâ, fiind dealtminterea destul de inofensivă, îl va duce la însaş negarea ideii naţionale şi atunci cultura va fi un templu gol, care numai pe vremea propagandei „electorale" se va împleâ. Şi noi Românii ne-am precipitat întru adoptarea formelor civilizaţiei apusene, şi pe noi ne ameninţă căderea, dacă nu ne vom primeni, cât mai este vreme! Ce concluzii ciudate trag unii dintre intelectualii români, din ceeace au învăţat în străinătate, puteti vedeâ din faptul, că în România „cercurile analelor", cu menirea de a răspândi cultura franceză, într’o vreme, când statistica ne arată, că avem mai mult decât 80° 0 de analfabeţi, că Românii pier în oraşele Moldovei, într’o vreme, când Românii din tarile înstrăinate se sbuciumă să-şi zidească o temelie sigură pentru şcoala viitorului! Nu e aceasta o concepţie pe dos despre aceea ce se zice „civilizaţie" şi „cultură"? La noi in Bucovina... O! Dar veniţi de ne vizitaţi 1 Dacă voiţi să cetiţi în sufletele intelectualilor noştri, vi se va înfăţişă o privelişte de tot edificătoarel... Cum vedeţi, unitatea noastră culturală e mai mult negativă: aceleaşi scăderi în cuprinsul întregului pământ românesc, pe când foarte rar dăm de un gând, care se străduie să răsbată la lumină. Cât despre o opinie publică disciplinată sufleteşte, despre o propagandă culturală, cuprinzând toate clasele sociale şi toţi indivizii, nu poate fi vorbă, — doar de câteva indicaţii, de o apropiere desemnată în linii foarte vagi! Aceleaşi scăderi, aceleaşi păcate peste tot locul,— şi atunci de ce oastea să nu capete o organizaţie unitară? Ea trebuie disciplinată, educată în acest sens, — şi să nu aşteptăm să ne cadă din cer spiritul de disciplină şi solidaritate! Alcătuirea noastră socială de azi ne arată toate simptomele unei boale organice adânci şi noi trebuie să grijim ca indolenta şi ignoranta, care Turcilor pentru vecinicie le-a creat un renume atât de rău, să nu ne ajungă proverbială şi nouă. Simţim şi noi influenta unui „om bolnav" înlăuntrul organismului nostru şi trebuie să nu ne sfiim a operă rana acolo unde trebuie. Medicii chemaţi din toate părţile să se întrunească cât de des, să stabilească diagnoza, ca apoi să poată combate cu mai mult succes boala de care sufer bravii fii ai neamului românesc. * Un neam răsleţit care luptă pentru libertate sau pentru un ideal cultural totdeauna caută să-şi strângă forţele spre a putea ajunge cu atâta mai degrabă idealul, ce şi l-a impus. Vedem că Cehii, Polonii, ba chiar şi Rutenii, pe cari atât de adese ne place a-i despreţul îşi au societăţile lor de lectură, de gimnastică şi sport, de excursii, cari toate au un scop bine determinat şi cari prin întâlniri cât de dese caută să stimuleze şi să sporească spiritul de frăţie şi disciplină al tuturora. Dar ce facem noi? Nu ne cunoaştem trecutul, nu ne cunoaştem pământul şi alcătuirea sa geografică, ba nu ne cunoaştem nici fraţii cei mai apropiaţi 1 Intelectualii noştri dint^un colt al terilor româneşti n’au nici o idee despre preocupările celor din celalalt colţ, — ba putem afirmă cu tărie că chiar dela oraş la oraş preocupările şi „idealurile* sunt cu totul diferite, — tinerimea noastră în cea mai mare parte nu cunoaşte nici cele mai Însemnate locuri ale pământului românesc, fie ele însemnate prin frumuseţea lor naturală, fie prin trecutul lor. Ar fi natural, ca tocmai tinerimea să pornească in munţi, să pele-rineze spre lăcaşurile sfinfite prin amintirile glorioase ale trecutului, să se înfrăţească intreolaltă. Şi faptul că nu o face, e aceasta o influentă a semitismului, care propagă aplicarea spre desfrâu şi desordine morală, cum ziceâ cândva un distins scriitor al nostru, sau numai o apariţie, să zicem ... spontană fără cauze adânci şi fără urmări hotărîtoare? Pe lângă o înviorare fizică, astfel de excursii — la început în stil mic, apoi şi în depărtări mai mari — ne-ar apropia pe toţi, şi abiâ astfel ne-am simţi într’adevăr fraţi. Că nu se face, fată de indiferenţa ce-i stăpâneşte pe cei mai mulţi, nu trebuie să ne mire şi să-l întrebi pe cutare profesor, pedagog cu principii moderne, îţi va răspunde că încă... nu s’a gândit la aşa ceva,—mai ales că e cuprins de atâtea griji ale familiei, ale că-pătuielei cât de degrabă a copiilor şi câte alte necazuri mărunţele? Faţă de un astfel de răspuns se înţelege că ai rămâneâ cu totul desarmat: faţă de atâta cuminţenie ce să-i mai zici? Mă mir numai că însuşi tinerimea nu simte o pornire de-a porni in depărtările albastre nu doară tot fraţi de-ai noştri ne aşteaptă? Unde e entuziasmul, de care — ne arată istoria şi ne-o dovedesc evenimentele de faţă — de obiceiu sunt cuprinse popoarele cari luptă pentru cultură şi pentru libertate? Unde e hotărîrea dârză a luptătorului care ştie pentru ce moare? Unde e acţiunea conştientă a conducătorilor fireşti ai poporului, cum o vedem de-o pildă la Polonii, asupriţi cu tot atâta cruzime in Rusia reacţionară, ca şi in Germania civilizată? Strămoşii să se scoale să ne arete calea, pe care noi nu o putem afla? Zorii vremurilor mai bune se arată. Opera însă nu va fi deplină, câtă vreme conducătorii chemaţi nu vor îndrumă o apropiere culturală hotărîtă intre toţi Românii, câtă vreme tinerimea nu se va apucă să cu-triere întreg cuprinsul pământului românesc bogat in atâtea frumuseţi naturale şi monumente istorice, câtă vreme sufletul neamului nostru nu va reînviâ in fiecare din noi, câtă vreme nu ne vom înfrăţi întrujace-eaşi luptă contra duşmanului de afară, viclean, şi celui dinlăuntrul nostru, de zeceori mai viclean. Să ne apropiem, să ne cunoaştem, să biruim 1 I. T. Lais. s însemnări. Funerariile lui Caragiale.* Rămăşiţele pământeşti ale maestrului au fost transportate dela Berlin la Bucureşti şi, in săptămâna trecută, aşezate cu mare pompă in cimiterul Belu. Bărbaţii cei mai distinşi din Ţara românească erau in cortegiul ce-a însoţit sicriul până la mormânt. In biserica Sf. Gheorghe. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1919. 740 după serviciu divin s’au ţinut niai multe cuvântări, din care reproducem părţile esenţiale. D-l Tache lonescu a vorbit în numele guvernului, caracterizând cu clocven|a-i cunoscută opera lui Ca-ragiale. »A fost desigur un teatru românesc si înainte şi in vremea lui Caragiale — a spus d-sa. Dar cântărit alături de opera lui. atârna aşa de puţin, încât geniului acestuia, chiar de va fi vreodată întrecut, rolul de creator nimic şi nimeni nu îl va putcâ răpi. Geniul, pentruca Caragiale a ştiut să dea naştere la atâtea fiinţe care nu numai caracterizează de minune o ţară şi epocă, dar reprezintă în acelaştimp eternul adevăr omenesc. In aceste creaţiuni ale lui Caragiale s’a manifestat şi primul lui contact cu vieaţa politică, ridiculizând cu o ironie maestră, neajunsurile guvernărei libere. Caragiale apărea drept un vrăjmaş, sau cel puţin un neîncrezător in mişcarea democratică care este evenimentul de căpetenie al timpurilor moderne. Adevărul eră altul. Sub scrisul lui aşa de dispreţuitor, se ascundea o dragoste caldă pentru năzuinţa maselor de a-şi îmbunătăţi cât mai mult conştientele de traiu, şi o încredere neţărmurită îu putinţa lor de a se salvă prin ele însăşi. La lumina groaznicei văpăi dela 1907 s’a văzut limpede şi gândul intim al lui Caragiale». D-l Barbu Delavrancea, unul dintre cei mai intimi prietini a lui Caragiale, a rostit o cuvântare înduio-şetoare şi plină de avânt: •Ori unde a pus mâna a săpat în cremene urme neşterse, că pe acolo a trecut el, uriaşul rassei noastre, învăţătorul aspru al nostru şi al urmaşilor noştri. Ei e cel mai cetit şi cel mai admirat de tinerimea dela 18 ani în sus de dinooace şi de dincolo de Carpaţi... ba crez, că el singur ar fi fost in drept să zică, fără pic de fală: •Carpaţii nu mai există». îl admirăm cu toţii ca fond şi ca formă şi cu toate acestea n’a atins încă culmea gloriei. Când puzderia latină va înţelege pe deplin, că ceeace ou voesc şi u’o lasă să piară, este limba strămoşească — şi îşi va pune întrebarea »care sint canoanele fireşti ale geniului nostru», atunci se va desluşi, că omul, care a croit scutul, dându-i puteri noui, după calapodul etern al limbei, care a întrebuinţat concepţia timpilor ca o sinteză a Olteniei, care a deslegat problemele încâlcite ale sintaxei, ce rămăseseră fără soluţie până îu vremurile noastre, care a dat cu sonda în întunecimile pornirilor instinctive ale rassei noastre şi a scos aur şi lumină... a fost el, Caragiale, luceafărul nostru de ziuă şi de noapte la luminile căruia, sclipitoare şi senine, se vor îndreptă încliinându-se, generaţiunile viitoare». D-l Mihail Sadoveanu a vorbit în numele „Societăţii scriitorilor români". Frumoasa d-sale cuvântare a fost un act de recunoştinţă a generaţiei tinere de scriitori faţă de marele maestru. •Caragiale a însemnat o dungă mare şi foarte luminoasă in literatura noastră contimporană; n'a fost însă un meteor; lucirea lui a rămas asupra noastră şi va rămânea asupra tuturor generaţiilor viitoare. Venit într’o vreme de încercări şi dibuiri, el a însemnat, împreună cu Etninescu, un progres covârşitor în formarea limbei literare şi cu alţi scriitori din epoca dintre 1880 şi 1900, a desăvârşit ceeace eră numai un început, a cizelat instrumentul acela minunat cu care se exprimă gândurile şi simţemintele scriitorilor. Caragiale a fost un mare maestru pentru desăvârşita sobrietate şi naturaleţă pe care a pus-o îu tot ce a scris, pentru aleasa lui conştiinţă artistică, pentru mândria lui neînmlădiere! Noi, generaţia de după el, ne-am obişnuit de mult a-1 socotj ca pe un învăţător». . D-l Mihail Dragomirescu a rostit o cuvântare in numele Universităţii din Bucureşti, relevând prin următoarele cuvinte importanţa lui Caragiale pentru cultura românească: •Caragiale, chiar dela început, a întrupat în operele sale, un spirit care putuse să pătrundă şi să judece fără milă superficialitatea culturii noastre pripite dela 1848, nu numai în mod analitic, ca unii din puternicele noastre spirite-critice, dar şi intuitiv-sintetic, ca un neîntrecut artist, cu o limpeziune, o siguranţă şi o preciziuue în adevăr fără seamăn. Tocmai din pricina acestei limpeziciuni, siguranţe şi preciziuni, acest spirit s’a generalizat în toate sferele culturei noastre, dela cel mai jos până Iu cel mai de sus şi a devenit astfel temeiul culturii nouilor gene-raţiuui. Progresul sufletesc ce 1-ain făcut de 30 de ani încoace nu s’ar fi putut realiză, fără conştiinţa ridicului stărilor culturale trecute, intrate în judecata noastră prin atâtea tipuri nemuritoare, mari şi mici, create de acest mare scriitor şi devenite familiare oricărui român cu oarecare învăţătură. Fără a fi dar, pedagog literat în universitate, el a fost învăţător al neamului, şi prin chiar aceasta, învăţător chiar al celor chemaţi în mod oficial să răspândească lumina în universitate». Domnul Procopiu a vorbit in numele sindicatului ziariştilor, spunând că: •Nemuritorul Caragiale, nu a fost numai satiristul glumeţ, care a ştiut cu tărie şi cu spirit să biciuiască viciurile contimporanilor. Dealungul operei sale se aude ca un plâns al unei conştiinţe adânc umane, care se ridică la înălţimea tragicei sinteze a omenirei. De aceea Caragiale va fi nemuritor şi va ocupă un ioc de frunte în Panteonul oamenilor mari ai ţârei». După aceste, cortegiul, în frunte cu doi călăreţi îndoliaţi, după cari urmau trăsurile cu clerul, carul cu coroanele — una dela poetul Octavian Goga în numele „Asociaţiunii" — decoraţiile defunctului ţinute de elevi ai şcoalei de meserii din Bucureşti, carul mortuar a percurs Str. 1. C. Brătianu, bulevardul Academiei, Str. Academiei, Str. Regală şi Piaţa Teatrului naţional, unde directorul general al teatrelor, d-l Al. Davila, a ţinut un discurs, arătând importanţa lui Caragiale pentru teatrul românesc şi ca-racterizându-1 prin următoarele cuvinte: • Adâncul moralist eră îngăduitor, sclipitorul satiric oră blajin. Epigrama lui eră ghimpele urei roze învoalte. Râsul şi-l puneâ pe sensibilitate ca o mască, ca şi Mo-liere, Caragiale râdeâ cu lacrimi. Vai vouă care râdeţi, căci veţi plânge». www.dacoramamca.ro Nrul 32, 1912. LUCEAFĂRUL 741 Cortegiul şi-a continuat apoi drumul pe Calea Victoriei, Str. Carol şi Str. 11 Iunie până la Belu, unde sicriul a fost aşezat In acelaş mormânt, în care s’au îngropat şi părinţii lui Caragiale. lubiji cetitori, când veţi merge la Bucureşti, aba-teţi-vă o clipă pe la mormântul marelui scriitor şi mulţumiţi lui Dumnezeu că ne-a dăruit geniul lui, care va străluci pentru veşnicie pe orizontul culturii româneşti. gg Datoria morală a Bulgariei cătră România. Sub acest titlu, d-l Zamfir C. Arbure publică, în ziarul „Minerva" un foarte interesant articol, în care reproduce o proclamaţie a lui Zaliaria Stoianoff, intitulată „Cătră poporul român". O publicăm şi noi ca un document al vremurilor trecute: „Cătră poporul român'*. Nu există un singur Bulgar mai mult sau mai puţin inteligent şi patriot, care n’ar fi călcat pământul liber al României şi nu s’ar fi folosit de ospitalitatea frăţească a Românilor. într’o epocă de jumătate de secol, într’o epocă groaznică şi neagră pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea aţintită asupra malului stâng al Dunărei. Tot ce eră onest şi nobil, tot ce aveâ o iniţiativă şi a fost cuprins de ideia salvărei patriei sale nenorocite, tot ce n’a putut trăi şi respiră in Bulgaria robită, lucră şi trăiâ în sfânta Românie. Mi-aduc aminte, precum şi-aduc aminte toţi amicii mei, că cuvintele: România, Bucureşti, Giurgiu, Ploeşti, Brăila, Galaţi etc., au fost pentru noi cuvinte sfinte, ca şi cuvintele din sfânta scriptură. Când vre-unul din patrioţii noştri, prigonit crud de guvernul otoman, scăpă in fine din ghiarele străinului neîndurător, el gâsiâ refugiul într’un oraş al României. Da, fraţilor români, pământul vostru a fost pentru noi pământul făgăduit. La începutul mişcărei noastre naţionale, cele dintâi voci, cari ne-au trezit din somnul robiei au răsunat în România. Ţara voastră a fost pentru noi farul luminat al libertăţii, speranţa in vieaţa nouă, în progres. Deşi vazalii puternicilor sultani, Românii au suferit ba chiar au protejat organizarea comitetelor revoluţionare, au permis bătrânului Racowsky să rostească discursurile sale înfocate, au permis lui Luben Kara-veloff să tipărească ziarele „Svoboda" (Libertatea) şi „Nezavisemosti" (Neatârnarea). Voi aţi permis neastâmpăratului Boteff să ne tri-meată cuvântul refugiatului Bulgar, voi i-aţi permis a editâ la Giurgiu ziarul „Znamia" (Stindardul), organele de publicitate, care dacă s’ar fi tipărit acum in Bulgaria, apoi desigur ar fi revoltat elementele din care se compune tagma trădătorilor patriei noastre mult încercate. Pământul vostru a hrănit pe apostolii libertăţii bulgare, pe luptătorii uriaşi ai independenţei noastre, pe Lewsky, pe Benkowsky, pe Hadji-Dumitru, pe Ca-ragia, pe Voloff, adecă întregul şir al martirilor noştri, cari au căzut apoi pe câmpul sfintei lupte sau au murit in ştreang şi prin temniţele turceşti. Dar cu aceasta nu s’a isprăvit bunăvoinţă a poporului român. Din România ieşeau înarmaţi iunacii noştri, aceşti eroi ai libertăţii. Foţiu şi Panait la 1866, Hadji-Dumitru la 1868, Boteff la 1876 şi alţii. Satul Petruşani, Olteniţa, Bechet şi Giurgiu au văzut fâlfăind drapelul poporului bulgar, când il duceau Bulgarii pe câmpul de bătaie. Aţi văzut aceasta, aţi ştiut tot şi niciodată nu ne-aţi oprit, nu ne-aţi persecutat, ci dimpotrivă ne-aţi binecuvântat în sfânta luptă pentru desrobirea raialei bulgare. Nu există nici un bulgar patriot, care să fi fost trădat, deşi în nenumărate ori aţi fost constrânşi de Turci ca s’o faceţi aceasta. Salutare dar pământ sfânt al României, să fii binecuvântat I România a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri. După liberarea Bulgariei simpatia poporului a rămas neclintită pentru noi: la 1885 când duşmanii au năvălit sub zidurile Slivniţci şi ale Vidinului, când am fost părăsiţi de Europa întreagă, numai în pieptul Românilor s’a găsit o inimă plină de compătimire pentru noi, numai in parlamentul român a răsunat vocea pentru cauza dreaptă a poporului bulgar. Am fost atunci în capitala României şi am văzut cu ochii mei, că nenorocirile noastre au fost sub ale voastre şi, că triumful victoriilor noastre vă bucură ca şi cum ar fi fost triumful vostru. In ziua nefastă de 9 August, când dela Nord se grămădeau nori negrii asupra patriei noastre, când libertatea bulgară se ascundeâ prin stâncile şi strâmtorile Balcanilor sălbateci, am fost in România. Şi inima mea însângerată de patriot bulgar nu va uită ceeace a văzut, nu va uită spetacolul frumos ce înfăţişă capitala României în ziua de 17 August, când in persoana prinţului Alexandru, poporul român întâmpină Bulgaria liberă şi independentă. Destinul României este frumoşi Din România ne vin razele binefăcătoare ale libertăţii, razele redeşteptărei noastre morale. Usurpatorii şi trădătorii dela 9 August ştiau bine sentimentele cavalereşti ale poporului român, tocmai de aceasta ei se ţineau departe de malurile Dunărei române şi îşi căutau sprijinul in puterea jandarmilor dela Reni. Cu întristare şi amărăciune ne gândim, că până acum nu am răsplătit cu nimic poporului român pentru toate acestea. La temelia libertăţilor noastre zac osemintele fiilor României, iar noi nici două cuvinte de mulţumire n’am pronunţat până acum. Pentruce? Nu ne acuzaţi. Poporul bulgar şi clasa noastră intelectuală cu evlavie pronunţă cuvântul sfânt de România, dar vail Nu suntem încă pe picioarele noastre; şi dacă astăzi nu mai există în Bulgaria iataganul, apoi există rublele, a căror înrâurire e mult mai ucigătoare pentru conştiinţa naţională. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. 742 Mare şi solemn va fi momentul când două popoare îşi vor întinde mâna frăţeşte şi vor încheiâ o alianţă puternică formând o federaţiune întemeiată pe respectarea libertăţilor reciproce. Nu există absolut nici un singur motiv pentruca Românii şi Bulgarii să nu trăiască precum au trăit până acum in pace şi bună înţelegere, nu există asemenea nici un motiv, ca să se mai repete odată răs-boiul fratricid intre Bulgari şi Sârbi. Sub domnia voastră la Bolgrad şi in coloniile bulgare din Sudul Basarabiei in curgerea de 30 de ani a domnit libertatea şi civilizaţiunea, iar acum, vai! acolo domneşte cnutul. Aşa dar să trăiască poporul român, să trăiască Carol, numele căruia e strâns legat cu emanciparea noastră politică. Sofia, 22 August 1886. Zaharia Stoianoff. Orice comentar e de prisos. 88 Dr. Woodrow Wilson. Noul preşedinte al Statelor-Unite americane. A reuşit faţă de Taft — a obţinut 11 voturi — şi faţă de Roosevelt — a obţinut 104 voturi, — Întrunind majoritatea de 408 voturi. Mai nainte a fost profesor la facultatea din Princeton şi guver-nor a statului New-Jersei, unde a făcut adevărate minuni. Ca guvernor a rămas tot profesorul conştienţios şi cercetător. A studiat in amănunte sociologia şi principiile acestei ştiinţe noi şi le-a aplicat in legiferarea provinciei pe care o guvernă. Alegerea lui Wilson înseamnă triumful partidului democrat asupra celui republican, care de un sfert de veac stăpâneâ politica Statelor-Unite. Deosebiri principiare, de doctrine politice, între cele două partide nu există, căci toţi cetăţenii Statelor-Unite sunt republicani şi democraţi. Cele două partide sunt numai fracţiuni în luptă, două forţe sociale, cari se bat după supremaţie şi putere. Greşala cea mare a partidului republican a fost că a introdus corupţia in organismul administrativ, că miliardarii americani nu cunoşteau nici o limită în alegerea mijloacelor pentru a-şi apără interesele de dominaţiune economică şi politică. Partidul democrat, care l-a pus pe Wilson în fruntea republicei lui Gheorghe Washington e un partid moralizator, chemat să restabilească ordinea morală in vieaţa publică a uniunii americane. Persoana iui Wilson e o garanţie pentru triumful acestei noi direcţii. El e un om rece şi sever in purtările lui, care cruţă tot aşa de puţin demagogia partidului său propriu ca şi pe gălăgioşii din partidul lui Roosevelt. Wilson e un democrat în înţelesul înalt al cuvântului. El lucră sincer şi din convingere pentru interesele mari ale poporului. Cauzele înfrângerilor turceşti. Înainte de isbuc-nirea răsboiului din Balcani cei mai mulţi credeau că armatele statelor aliate vor fi învinse. Această credinţă se întemeiâ pe puterea armată a Turciei, pe care o lăudau toate ziarele. Se spuneâ că e o armată modernă, bine instruită şi pregătită de răsboiu. Creatorul armatei turceşti, paşa von der Goltz, o lăudă mai mult şi asigură lumea întreagă că biruinţa nu poate fi decât a Semilunei. După strajnicile înfrângeri ce le-au suferit Turcii, s’a văzut ce temeiu aveau laudele şi informaţiile „demne de toată încrederea". S’a dovedit că faima despre armata turcească eră falşă. Pressa franceză s’a grăbit chiar să afirme că in răsboiul din Balcani, şcoala militară franceză a bătut pe cea germană, deoarece Bulgarii fuseseră instruaţi de Francezi, iar Turcii de Germani. Cel care primeâ cele mai multe săgeţi de ironie după fiecare înfrângere a Turcilor eră generalul von der Goltz. în cursul răsboiului a tăcut tăcerea peştelui, mai ales dupăce a văzut că nici ofiţerii germani trimişi spre apărarea liniei Ciataldgia nu mai pot mântui armata crescută de geniul lui militar. Pressa nu l-a lăsat însă în pace. l-a cerut mereu lămuriri şi justificări. Şi ce eră să facă omul? S’a hotărît să spună adevărul. în Nr. dela 1 Decemvrie n. a. c. al ziarului „Neue Freie Presse" scrie un articol despre cauzele înfrângerilor turceşti. Ne spune că dânsul a părăsit armata turcească în 1895, când a lăsat-o organizată pe hârtie, dar nu în practică. Pe vremea lui, armata eră întrebuinţată mai mult pentru servicii poliţieneşti; sultanul Abdul Hamid nu permitea să se facă manevre şi exerciţii de tir. Aceste stări de lucruri s’au schimbat abiâ în cei trei ani din urmă, dupăce au ajuns la putere junii Turci. Dar acest timp a fost prea scurt pentru o instrucţie generală. Aşa că rezervele şi gloatele nu cunoşteau nici puşca, pe care aveau să o poarte în răsboiu. în urma schimbărilor politice au fost dimisionaţi din armată o mulţime de ofiţeri, pe cari i-au înlocuit alţii ajunşi la ranguri prin protecţie. Unii dintre ofiţeri nici nu-şi cunoşteau trupele, fiindcă nu le eră permis să aibă contact prea des cu soldaţii. Contingentul de ofiţeri a fost înlocuit, în parte, cu ofiţeri în rezervă, cari iarăşi n’au avut timpul necesar pentru a primi o instrucţie serioasă. Armata turcească a fost deci, când s’a început răsboiul, o armată de recruţi, care aveă în faţă armata bulgară perfect instruită şi pregătită de zeci de ani. Statul major turcesc are o educaţie militară superioară, dar numai în teorie, de aici se explică şi multele greşeli pe cari le-a făcut, pe cari le arată în amănunte paşa von der Goltz. Din expunerile fostului instructor al armatei turceşti rezultă că politica introdusă in armată a fost cauza înfrângerilor turceşti. Dacă le spuneâ toate aceste inainte de răsboiu, scăpă bietul om de ironia Europei. Rămâneâ un instructor, care şi-a făcut datoria, fără să fi izbutit a-şi www.dacoramamca.ro Nrnl 32, 1912. LUCEAFĂRUL 743 îndeplini misiunea, deoarece o armată se razimă în primul rând pe suflet şi pe cultură. Pe acestea din urmă nu i le-a putut da von der Qoltz poporului turcesc. „ 88 Situaţiunea economică a Turciei. După statisticele mai recente, suprafaţa imperiului otoman lăsând la o parte Tripolitania — este de 1,936.100 km O, cam de cinciori mai mult decât întinderea actuală a României, Bulgariei, Greciei, Muntenegrului şi Serbiei; în ce priveşte populaţiunea, sunt 23288.900 locuitori, adecă 6 milioane numai, mai mult decât ţările aliate. Turcia europeană 169.300 kmD, 6.130.200loc. Turcia asiatică 1,766.800 kmD, 16,398.700 loc. în raport cu întinderea teritoriului, Turcia este de patruori niai puţin populată decât celelalte state balcanice, cu o densitate numai de 12 locuitori pe kmD. Turcia europeană este de patruori mai populată ca cea asiatică Caracteristica populaţiunii din imperiul otoman este un amestec de diferite rasse, naţionalităţi, religii şi obiceiuri: Musulmanii sunt cei mai numeroşi (15 milioane), o treime din numărul Musulmanilor este alcătuită din supuşii bisericii ortodoxe sau greceşti; a zecea parte din numărul acestor supuşi sunt adepţii bisericii catolice, tot aşa de numeroşi ca şi Evreii; Armeni sunt 2 milioane. Efectivul armatei turceşti este de aproape 1 mii. 450.000 soldaţi. Agricultura care a realizat progrese uimitoare la popoarele aliate, se găseşte într’o stare aproape primitivă in Turcia. Comerţul total din Turcia se ridică la cifra de 1,180.000.000 frs., 760 milioane pentru import şi 420 mii. pentru export. Marina comercială turcească, faţă de aceea a marilor puteri europene, se găseşte intr’o stare mediocră: in 1910, abiâ se puteau numără 1083 vase de comerţ. Cheltuelile bugetare întrec veniturile cu 93 inii. frs.; in ce priveşte datoria publică otomană, în 1911 a fost de 2860 milioane. „ 88 O revistă pentru familiile noastre, in ziarele dela noi s’a agitat in timpul din urmă necesitatea unei reviste pentru familiile noastre, chemată să înlocuiască revistele străine similare. Unul dintre intelectualii noştri de seamă a scris in „Gazeta Transilvaniei" un articol prim şi un foileton, dovedind că o asemenea revistă e una dintre cele mai arzătoare trebuinţe pentru promovarea culturii în sânul familiilor româneşti. D-sa dă şi unele îndrumări pentru revistă, dintre cari reţinem următoarele: să fie o revistă ilustrată, publicând vederi, porturi, portrete de actualitate dela noi şi din străinătate. Toate aceste să fie bine reproduse, cu gust aranjate şi explicate pe înţelesul tuturor. Fiecare număr să cuprindă schiţe sau nuvele originale, un roman, ştiinţă popularizată, articole de actualitate, o cronică despre evenimentele principale, apoi o rubrică pentru copii, ghicitori, umor, sfaturi practice, modă etc. Am indicat în liniamente generale părerile colabo- ratorului „Gazetei Transilvaniei". Ele ne preocupă şi pe noi de multă vreme. Noi cari ştim cum se face o revistă, mărturisim că o revistă pentru familii e foarte greu de făcut. E cu mult mai greu ca o revistă pur literară. Ca să poată apâreâ o revistă pentru familii ireproşabilă, redactorul ei are lipsă de colaborarea multor specialişti, cari înţeleg cum trebuie să scrie pe înţelesul mulţimii. Aceşti specialişti sunt greu de găsit la noi. Cei mai mulţi nici nu vreau să scrie ca să-i poată pricepe şi urmări lumea întreagă. Ţin morţiş la părerea învechită că un articol fără note, fără expresii şi fraze greoaie le ştirbeşte prestigiul de specialişti. Fiecare vrea să treacă în ochii lumii de om învăţat şi Doamne fereşte nu şi-ar pierde vremea scriind articole de popularizare. La un popor cu o cultură în faşe, fiecare începător are aspiraţii de savant. E firesc să fie aşa şi această greutate ce o în-timpină o revistă pentru familii va fi greu de înlăturat până când nu se va stabili şi la noi o ierarchie a valorilor şi până când toţi diletanţii vor puteâ aveâ pretenţii de apostoli şi de savanţi. Revista „Luceafărul" şi-a dat multă silinţă să fie o revistă de propagandă culturală şi, fără să trecem hotarele modestiei, putem afirmă că în parte a reuşit, în viitor, dacă va aveâ într’o măsură mai mare sprijinul publicului, se va strădui să îndeplinească toate aşteptările. Va fi o revistă literară-artistică şi ştiinţifică pentru familiile noastre, nizuindu-sc să aducă articole pe înţelesul tuturor scrise de condeiele cele mai distinse. Nu putem aprobă părerea unora, cari cred că dacă scot o revistă pentru familii pot să publice lucrări mediocre şi articole neîngrijite. O revistă pentru familii trebuie să fie şi la o înălţime literară şi artistică, cum e de pildă „Les Annales" din Paris — care dealtfel ca artă lasă de dorit — sau „Kunstwart“-ul german. Nota de actualitate va trebui să predomine in fiecare număr, dar fără să neglijeze înfăţişarea artistică. O astfel de revistă ţinteşte să fie „Luceafărul". Dacă cetitorii noştri o vor sprijini — dar nu după obiceiul românesc să o primească şi să nu o plătească decât după zeci de provocări — atunci vor avea-o. Noi ne vom da toată silinţă să ne împlinim datoria faţă de cultura românească. Să şi-o împlinească şi publicul. « Isprăvile lui Păcală. Literatura umoristică aşa de săracă la noi are un reprezentant de talent In d-l P. Dulfu. „Isprăvile lui Păcală" scrise de d-sa au fost cetite cu multă plăcere de publicul nostru, dovadă c’au ajuns mai multe ediţii. De curând a apărut ediţia a lll-a revăzută şi sporită. D-l Dulfu a schimbat esenţial textul poemului său umoristic, înlocuind figura preotului cu un jidan. Versificaţia e mai curgătoare şi mai vioaie. Recomandăm cu căldură cartea cetitorilor noştri. Preţul e numai 1 leu. 88 . „Sânziana". O nouă revistă care apare la laşi. Primul număr ce-1 primim la redacţie face o impresie serioasă, nu ca multele reviste ce apar fără nici un www.dacoramamca.ro 744 LUCEAFĂRUL Nrul 32, 1912. rost in (ară, cari apar ca să dispară. „Sânziana" promite a fi o revistă bună şi folositoare. Primul număr cuprinde: Alex. Naum: Zâna — poezie; Eug. Boureanul, Dracul, în basmele şi credinţele poporului român; T. A. Naum, Bucolică — poezie; Alex. Naum, Grigorescu şi Impresioniştii; Eug. Boureanul, Puiul — schiţă, G. Prut, Ideal — poezie; T. A. Naum, lliada, tradusă de G. Murnu, G. Prut, Verde, frunza-i verde — poezie — Cărţi nouă. Abonamentul pentru Românii din monarhie: 8 cor. pe an. Revista apare lunar. 88 Un nou Roman. Cu Începere dela 1 Ianuarie 1913, revista noastră va începe publicarea unui nou roman de talentatul nostru colaborator Ioan Agârbiceanu, intitulat Arhanghelii. 88 * Corespondentul ziarului „Românul" din Roma scrie că în zilele aceste primăria Romei a dăruit Regatului Român un teren de 2000 m* pentru construirea unei Academii de Belle-Arte. Această ştire ne trezeşte in suflet o adevărată bucurie, căci arta românească va fi în viitor o şcoală dintre cele mai bune. 88 *„Fundaţiunea pentru ajutorarea ziariştilor români din Ungaria", dela 1 Ianuarie a. c. s’a augmentat cu peste 15.000 cor., ajungând la suma de 40.000 cor. Acest spor imbucurător dovedeşte, că publicul nostru Înţelege importanţa acestei fundaţiuni. Îndemnăm şi pe cetitorii noştri să vină in ajutorul ei, trimiţând contribuţiile lor la adresa d-lui Ioan I. Lăpădatu, Sibiiu. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — I. M. Vă publicăm cântecul lebedei, în nădejdea, că veţi reveni la sentimente mai bune. Vieaţa asta-i ticăloasă Şi traiu-mi este mult amar, Dar toate le înec cu tine, Cu tine jalnic lăutar. Se stinge ori şi ce durere Sub vraja arcului sonor, Şi’n plânsul cântecelor tale Aş vreâ, iubitule să mor. Vieaţa mult e ticăloasă Şi traiu-mi este mult amar. O cântă-nii, cântă-mi cântul morţii Tu dulce, jalnic lăutar. H. S. Vă răspundem cu ultimul şir din poezia D-Voastră „La despărţire". Vei plânge şi tu, voi râde şi eu... dacă-ţi vom comunică sincera noastră părere despre talentul D-Voastră poetic. Bibliografie. Gheorghe Şuer, Mulţumire sufletească, studiu de pedagogie militară. Bucureşti, 1912. Mihail C. Vladescu, Voica, dramă în 5 acte. Bucureşti, 1912. A. Maior, Făt frumos, poem dramatic în 4 acte. Cluj, 1912. Preţul: 2 lei. Virgil Oniţiu, „Masa studenţilor români din BraşovDarea de seamă a XlV-a pe anul de gestiune 1911-1912. Braşov, 1912. Ioan Gheţie, Raportul al XLIX-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Năsăud, pentru anul şcolar, 1911 — 19nî. Bistriţa, 1912. Dr. Pompil Cioban, Creditul nostru. Studiu economic-financiar. Arad, 1912. Dr. Vasile Bologa, Anuarul XXVI al şcoalei civile de fete cu internat şi drept de publicitate a „Asociaţiunii pentru literatura română : i cultura poporului român", pe anul şcolar 1911 — 1912 Sibiiu, 1912. Dumitru Furtună, Izvoade din Bătrâni. Poveşti din Poporul satelor. Vălenii-de-munte, 1912. Anuarul institutului teologic şi pedagogic român gr.-or. al diecezei Caransebeşului, pe anul şcolar 1911—1912. Caransebeş, 1912. Moise Frăţilă, Anuarul VII al şcoalei poporale române greco-orientale din Răşinar, pe anul şcolar 1911 — 1912. Sibiiu, 1912. Aviz! Rugăm din nou pe toţi abonaţii noştri să binevoiască a ne achită sumele ce ne datorează, ca să nu fim siliţi a le sista revista şi a luă alte măsuri pentru încassarea restantelor. t Administraţia. Scoarţe pentru „Luceafărul*. Onoraţii noştri abonaţi, cari doresc să aibă scoarţe pentru „Luceafărul“ pe anul 1912 sunt rugaţi a ne trimite în cursul lunei Ianuarie, suma de 2 Cor., deodată cu reînoirea abonamentului pe 1913. Scoarţele se comandă numai după numărul cererilor, şi se vor expediă din partea administraţiei în cursul lunei Martie 1913. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. *! , www.dacoromanica.ro