Luceafărul ■ llllfllllllllBI9lllliaifl|IK13||||B3|||i|||i IIBSIim DIIIIIBIIIII BIBIIIli ■ B m m m immammaMam ■■■■■■■■ J flBflflBBB ■ ■ ■■ ■ ■ ■ ■ ■ IBI ■ ■■■ Bllll ■ nai ■IIRBIMIIIIIIIBIIIBIB1IIIBIIIIIIBllliaillBO Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică Director: Octavlan Goga ■■■ Redactor: Oct. C. tăslăuanu fln. XI. lîr. 20. Voi. II. ■■■■■■■■ • ■aaaisB ■■■■■■ mmmmm mmmm mmm m m m m m ■ ■■ mmmmmam ■■■■■■■■ ■ m m m m m m a :: Cuprinsul: s: :: Dr. 1. Lupaş . Octavian Goga I. Chiru-Nanov Dr. G. Oprean A. N. Gheorghe Bariţiu şi „Aso-ciaţiunea". Din umbra zidurilor: Ziua, Mama, Cinquecento (jmii). Tăunu. Invăţâtorimea română din 5ăiagiu. Din vieafă (poezie). Maria Cunfan . i. Agârbiceanu Cântece (poezie). Locuri uacante. Din Gesundbrunnen Cugetări. 1. Agârbiceanu . . Povestea unei vieţi. Dări de seamă: fi. Tomescu . . . Ch. Lalo: Introductlcn â l'Esthetlque. ■ ■ ■ ■ ■ Cronici: Y.: Puterea idealului. înfeemnăgj, Monumentul lui Bariţiu. Împăciuitorul. Drama română. 5chisma noastră. Nu ’nvie morţii..^Opere „selecţionate" sau „opere complete"? Anarhic. Un om harnic. Ciobul... Anunţ. — BibiiogrSTife. , ~ II ustrattunl: Gheorghe Bariţiu. Casa din. Ducul de jos, tn care s’a născut Gheorghe Bariţiu. O. Bpaethe: Carmen Sylva, Batyr, Bachantă, aiatuia' Regelui Carol, Uisul, Silen, Sculptorul O. Spaethe în atelier. ■tai ■ a ■ ■ ■ a u ■ B m a a a a Slbliu, 1 Octomvrle o. 1912 ■ ■ ■ ■ Preţul unui număr: 1 cor. (1 leu). LUCEAFĂRUL REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE Colaboratori: I. Agârbfceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, 11. ChendI, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Clotori, Al. Ciura, Otilia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onislfor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Iosif, I. 1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. 1. Lupaş, Dr. 1. Mateiu, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Ciucinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: Glustro'&ngaria: 1 an.............20 cor. 6 lani...........10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi stadenţi: l an 16 cor. România şi în Străinătate: l an.............25 cor. 6 lani ..... 13 cor. Redamafiils sunt a se face în curs de 14 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibliu (Nagyszeben). A apărut de curând: A magyar beszelgetes a nem-magyar tannyelvu năpiskolâk, I, II 6s III osztâly szâmâra. Manual pentru învăţători de Iuliu Crişan (aprobat de In. minister de culte şl instr. publ. sub Nr. 100966/1912). Preţul: cor. 1.40 plus IO filerl porto postai. cuprinde tot materialul de convcrsaţiune pentru clasele I, II şi III a şcoalclor cu limba de propunere ne-inaghiară, cuprinde jocurile, câmecile, zicăturile şi toate îndrumările metodice necesare, satisface Intru toate scopului,ce urmăreşte şi e o bună călăuză în mâna învăţătorului atât In a celui, ce ştie ungureşte, cât mai ales în a celui, ce nu ştie bine ungureşte. Acest manual se poate procură dela Librăria editoare 'W. KRAFFT în Sibiiu precum şi dela toate librăriile din ţară. ilih 4\::::::::: Si www.dacoromanica.ro Gheorghe Bariţiu şi „Asociaţiunea". In cuprinsul acestei Iţări noi Românii avem foarte puţine monumente, cari să vestească tuturor meritele şi vrednicia oamenilor noştri mari din trecut. Sunt cincizeci de ani > şi mai bine, de când a început a simţi şi la noi lipsa astorfel de monumente. Şi s’au auzit glasuri cerând ridicarea lor. Astfel Ia începutul anului 1861, întrunindu-se confe-renţa naţională în Sibiiu, 27 de membrii ai acestei conferenţe au cerut „în interesul şi folosul naţiunii române ridicarea unui monument naţional în Blaj pentru nemuritorii bărbaţi Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, iar altul să se ridice pentru Gheorghe Lazarîn Sibiiu sau în Avrig“. Deşi dorinţa aceasta adresată conferentei i t • naţionale din 1861 nu s’a realizat nici până în ziua de astăzi, e totuş semnificativ, că în cea dintâi conferenţă naţională a noastră dela începutul erei constituţionale s’au putut găsi 27 de fruntaşi, cari pe lângă chestiunile politice s’au gândit şi la probleme de cultură si educaţie naţională. Adevărat, că de atunci încoace conferentele noastre naţionale j i n’au reuşit a descoperi căile şi mijloacele potrivite spre a da o soluţie norocoasă acestui soiu de probleme ... Din norocire s’au găsit însă alte instituţiuni, cari n’au pregetat a jertfi pentru ridicarea unor monumente menite a trezi conştiinţa şi a înălţă demnitatea naţională a poporului nostru. Metropolia ortodoxă română a aşezat, la 1909 întru amintirea nemuritorului său restaurator şi organizator, Andreiu baron de Şaguna, un frumos monument de marmoră lângă biserica din Răşinari. Şi iată acum, exemplul dat de metropolie îl urmează „Asociaţiunea“ aşezând în preajma pomposului său palat un monument de bronz în amintirea lui Gheorghe Bariţiu — unul dintre cei mai devotaţi stegari şi slujitori ai „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român". — îndelungata şi rodnica activitate literară şi culturală a lui Gheorghe Bariţiu merită, de sigur, cinstea ce i se aduce prin ridicarea acestui monument. Pe de altă parte slujitorii şi membrii de astăzi ai „Asociaţiunii" şi-au îndeplinit în modul acesta o datorie de pietate şi de recunoştinţă pentru multele servicii şi jertfe aduse de Bariţiu pe altarul acestei instituţiuni timp de 33 ani, ca secretar şi preşedinte al ei. — Alături de Şaguna, fără a cărui energică şi înţeleaptă stăruinţă la curtea din Viena anevoe s’ar fi putut înfiinţâ „Asociaţiunea", alături de savantul Cipariu şi de îndrumătorul practic I. cav. de Puşcariu, Bariţiu a fost cel mai însufleţit şi mai statornic sprijinitor al lucrărilor întreprinse pentru înfiinţarea „Asociaţiunii". Urmând învitării lui Şaguna a elaborat şi el un proiect de statute şi un plan de acţiune foarte vast şi variat, pe care „Asociaţiunea" adevărat că l-a primit ca al său chiar din I-a adunare generală (1861), dar nu l-a putut desăvârşi, în toate punctele sale, nici până în ziua de azi. In sensul acestui program alcătuit de Bariţiu, Asociaţiunea ar fi fost chemată să îngrijească de cele mai bune cărţi didactice pentru şcoalele poporale, de compunerea unui t www.dacoromanica.ro 570 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1912. compendiu din istoria Transilvaniei pentru popor şi pentru şcoalele inferioare, de îmbunătăţirea agriculturei, horti- şi viticul-turei, a pomăritului şi a pădurilor, mai departe să dea descrieri comparative despre locuitorii, porturile şi obiceiurile din diferite ţinuturi româneşti, să se ocupe cu chestiuni de igienă, fiziologie şi psihologie, cu privire la poporul român; să pregătească o colecţie de cele mai bune balade româneşti ardelene, să adune toate inscripţiile romane din Transilvania, să studieze în mod comparativ flora Transilvaniei, Banatului şi a Bucovinei „cu numiri româneşti şi cu observaţiuni medice, care să meargă în paralele cu credinţa sau ştiinţa, ce o are poporul despre puterea vindecătoare sau veninoasă a plantelor patriotice". Acest program de 15 puncte puteâ oferi îmbelşugat material de studiu pentru toţi ceice mănuiau un condeiu şi cari ar fi fost chemaţi să dea secretarului şi redactorului Bariţiu mână de ajutor la revista „Transilvania". Un singur om însă, oricât şi-ar fi dat silinţa, nu puteâ să realizeze programul acesta vast şi frumos, cum nu l-a putut nici Bariţiu, nici urmaşii lui. Cauza trebuie căutată în lipsa de sprijin şi de interes din partea acelora, cari ar fi putut să contribue la redactarea „Transilvaniei" cu mult-puţinul lor, scriind fiecare ce şi cum s’ar fi priceput. Revista „Transilvania" s’a născut, — cum spuneâ prezidentul Vasiie Pop în epistola sa din 22 Maiu 1868, — între grele dureri. Blăjenii nu voiră s’o sprijinească fiind năcăjiţi, că în adunarea generală din Cluj (1867) n’a fost ales Timoteiu Cipariu ca prezident, iar profesorii din Sibiiu şi Braşov au rămas mâhniţi de faptul că în aceeaş adunare a fost înlăturat Şaguna din prezidenţia „Aso-ciaţiunii" şi înlocuit cu baronul Vasiie Pop. Bariţiu a rămas dela început aproape singur la „Transilvania" aşa, că nu erâ numai redactorul acestei reviste, ci adeseori trebuia să o scrie singur din capăt până la sfârşit. Şi fiindcă între îndeletnicirile Iui ştiinţifice cea mai de căpetenie erâ istoria naţională, „Transilvania" deveni încetul cu încetul o revistă istorică, primind caracterul unei foi de specialitate. Neobositul Bariţiu scriâ fără încetare la studii istorice, dintre cari unele cu bun temeiu şi cu destulă pătrundere — când aveâ timp să Ie lucreze cum se cade — iar altele, cele făcute din necesitatea momentului, din lipsa de alt material, cu care să umple foaia, natural că au rămas mai de a doua mână. Aceste scrieri ale lui Bariţiu, precum şi mulţimea de documente, publicate în „Transilvania" nu putură să atragă un număr mai însemnat de cetitori pentru foaia „Asociaţiunii" aşa, că în scurt timp se ivi pe urma „Transilvaniei" un deficit de 4000 fl. Atunci se auziră voci de nemulţumire, cari îl făcură pe Bariţiu să-şi ceară în 6 ani de 4 ori demisia dela redactarea revistei, dar erâ totdeauna din nou rugat să mai rămână, ca să nu se zădărnicească întreprinderea. Şi el se înduplecă şi rămâneâ, cu toate că, după cum însuş spune, de multeori ar fi dorit „să scape de iobăgia, în care fu aruncat sub titlul foarte frumos de secretar-primar şi de redactor". Amărăciunea lui trebuie să fi fost mare când în şedinţa comitetului din 10 Noemvrie 1874 s’a aflat un membru, care a propus ca remuneraţiunea redactorului să fie redusă dela patru la două sute de florini. Propunerea, deşi nu s’a primit, l-a atins foarte dureros pe Bariţiu şi l-a îndemnat, să destăi-nuiască, câtă muncă şi osteneală îl costă redactarea foii. Spune, că el nu s’a obligat niciodată să scrie singur foaia, ci a primit a fi numai redactor, care să aranjeze numai materialul, ce va sosi dela alţii. Dar acum vede, că singur trebuie să scrie aproape foaia întreagă. „Şi dacă ar fi numai cu scrisul; dară studiul de fier, preparaţiile de săptămâni şi luni întregi, pe care le cere un singur articol, să fie luate întru nimic? dară înmulţirea necurmată a bibliotecii private, în lipsa unei biblioteci publice, costă zeci şi sute... Numai literaţii să lucre de pomană? Numai literaţii să trăiască cu apă şi cu aer? De când oare acei, cari se ocupă toată vieaţa lor cu literatura, sunt condamnaţi a flămânzi, a umblă golani şi totuş a da de pomană?" Destăinueşte mai departe Bariţiu, că pentru „Transilvania" a lucrat câte 800 de oare la an şi i s’a plătit pe 2 oare 1 fl., pe când dela G5tt din Braşov ca redactor al „Gazetei" primiâ remuneraţiune îndoită; a dăruit deci www.dacoramamca.ro Nral 29, 1912. LUCEAFĂRUL 571 1* www.dacoromanica.ro luceafIeul tirul 29, 1912. 5W naţiunii muncă neplătită în valoare de 2400 fi. şi încheie: „Desfidem pe oricare dintre literaţii noştri de dincoace de Carpaţi, afară numai de doi, ca să ne arate când au donat d-lor pentru scop literar asemenea sumă, fie în bani, fie în laboare“. Lipsa de interes a publicului pentru „Transilvania" a adus şi sistarea ei pe câtăva vreme, Ia 1879, şi înlocuirea prin câteva fascicole de „Anale". Dar nu numai faţă de revistă, ci şi faţă de „Asociaţiune" însăş începuse a se manifestă nepăsarea publicului şi critica necruţătoare a câtorva pretenţioşi, cari reduceau la zero tot ce lucrase „Aso-ciaţiunea" dela înfiinţarea ei şi nu erau mulţumiţi cu nimic, ce se făcea la „Asociaţiune", în cursul anilor sau cu prilejul adunărilor generale, pe cari le socoteau împreunate cu prea multă risipă de timp şi de bani. Referitor la această împrejurare, scrie mai târziu Bariţiu: „S’au aflat unii oameui, cari crezuseră, că e păcat să umble membrii în fiecare an dintr’un colţ de ţară în altul, pierzând timp şi făcând spese considerabile de călătorie, în loc de a trimite acei bani la comitet spre a se înmulţi fondul, ca să ajungă pentru bursă la tinerime, iară dânşii să-şi vază în timpul verii de afacerile lor economice. Bună idee şi aceasta, însă de o sută de ori eră şi mai este de preferit dorinţa şi voinţa de a conveni oamenii chiar din cele mai depărtate districte ale ţării, a face cunoştinţă, a se încălzi spiritele unul de altul, a conversă şi a se deprinde în limba lor naţională, a face studii etnografice şi chiar economice, a da tinerimei ocaziune de a se deprinde în arta muzicei vocale şi instrumentale, a-şi netezi manierele, a se apropiâ de bătrâni, ca să nu se curme tradiţiunile dintre o ge-neraţiune şi alta, în fine, ce să mai ascundem mâţa în sac, a micşoră şi fiorile dintre o confesiune şi alta. Toate aceste foloase cumpănesc mai mult decât fonduri de sute de mii în ochii tuturor câţi văd mai departe în viitor. Unde mai punem şi disertaţiunile ştiinţifice şi artistice, cu care se deşteptase în câţiva ani o nobilă rivalitate între mai mulţi literaţi de ai noştrii, până când tocmai în anul 1879 se aflară unii nefericiţi misan- f tropi, cari strigară în adunarea dela Sighi- şoara, că producţiuni de acelea ar fi numai o deşertăciune. La noi arta oratoriei şi aşa este foarte puţin cultivată atât în biserică, cât şi în lumea profană; să o mai scoatem şi din incinta ştiinţelor, din societăţile literare şi ştiinţifice, să nu dăm loc de exerciţiu nici artei poetice?" Criticile la adresa „Asociaţiunii" pe Bariţiu, care muncise atât de mult pentru promovarea intereselor ei, îl supărau şi adeseori îl îndemnau să răspundă cu o asprime destul de simţită ca la 1880, când adresă cârcotaşilor următoarele cuvinte tari şi adevărate: „Cu mijloace mici nu se pot ajunge scopuri mari, nici a se realiză planuri vaste. Cea mai grea asuprire şi mai mare nedreptate se face „Asociaţiunii" atunci, când se cere dela ea lucruri, pe care le poate execută nu o reuniune modestă, ci un guvern, în a cărui administratiune se dau milioane, sau măcar vreun cler, care dispune de venituri anuale cu sutele de mii. Este un testimoniu de lene şi decadenţă, când se aşteaptă, ca pentru sute de mii şi milioane să cugete şi să facă totul numai 10-12 oameni, iar mulţimea cea mare să stea cu mânile în sân, fără a voi să sacrifice dacă nu laboare si sudoare de - > ani întregi, cel puţin atâţia bani, câţi se dau pe fumul de tutun (1). Este un semn rău, când oamenii uită, că „Asociaţiunea transilvană" nu are potestate executivă; este însă şi mai rău, când lipseşte spontaneitatea, voinţa firmă de a-şi face ei înşii binele, fără a fi împinşi de spate". Ca preşedinte (dela 1888—1893) ştiâ Bariţiu să entuziasmeze publicul prin cuvintele sale, prin amintirile duioase şi edificătoare ale vieţii sale de muncă şi jertfă nepregetată. Iar când făcea scurte repriviri asupra des-voltării „Asociaţiunii", schiţă în mod pătrunzător împrejurările grele, în cari s’a înfiinţat şi a trăit „Asociaţiunea" şi despre rezultatele activităţii ei lăsă cifrele să vorbească în glasul lor rece, dar convingător. Astfel la adunarea generală din Haţeg (1891) făceâ Bariţiu în cuvântul de deschidere următoarele constatări, privitoare la activitatea „Asociaţiunii": „Membrii acestei societăţi ştiu între altele, că dânsa în lipsa cea mare, ce se simţise atât de inteligenţa superioară (jurişti, medici, www.dacoramamca.ro Casa din Jucul de jos, in care s'a născut Gheorghe Bariţiu. www.dacQFomanica.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 574 LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. ingineri, profesori gimnaziali, agronomi, silvicultori) în cei dintâi 20 de ani împărţise până în 1881 la 120 de studenţi 29.581 fi, la 273 învăţăcei de meserii 4910 fl., la scoale lipsite 3400 fl., ca premii literare 601 fi, peste aceasta cele două expoziţiuni de încurajare, una la Braşov în 1862, alta la Sibiiu în 1881 au costat pe membrii şi pe exponenţi peste 20.000 fl., modestul organ al „Asociaţiunii" „Transilvania", care-i servise totodată de magazin pentru o sumă de documente istorice şi pentru multe disertaţiuni literare şi ştiinţifice foarte preţioase, a costat şi ea câteva mii. Dela 1881 încoace se poate produce altă serie şi grupă de cifre în sute şi mii, date tot numai cu scop de a înainta cultura la poporul român, până la suma considerabilă de peste 70.000 fl. dedicaţi edu-caţiunii sexului femeiesc în şcoală şi în internat, ceeace nu se mai putea trăgănâ cu nici un preţ, decât numai cu risicul de a rămânea noi între toate popoarele monarhiei de batjocura altora şi de a provocă compătimirea Românilor din ţara vecină". Cătră sfârşitul vieţii sale, Bariţiu ar fi putut privi cu satisfacţie şi linişte sufletească asupra activităţii sale, închinate „Asociaţiunii", pentru care nici unul dintre contimporani nu jertfise mai multă muncă decât dânsul. Dar sufletul lui n’a fost urzit să cunoască liniştea în vieaţa aceasta. Probleme şi planuri mari îl frământau neîntrerupt. Precum dăduse la 1861 programul cel vast pentru a îndrumă activitatea „Asociaţiunii", tot astfel şi în cea din urmă adunare generală condusă de dânsul în Sibiiu, la 1892, aruncându-şi privirea în viitor, fixează unele puncte însemnate, la a căror realizare ar trebui să se gândească şi astăzi membrii şi sprijinitorii „Asociaţiunii". Dupăce înşiră jertfele cele multe, aduse de popor pe altarul culturii, dupăce arată instituţiile ce s’au creat cu sprijinul şi sub aripile ocrotitoare ale bisericilor române, veteranul Bariţiu adresează contimporanilor săi şi posterităţii următoarele cuvinte de îmbărbătare: „De vom susţineâ, că dela pacificarea ţării, cam de 40 de ani încoace, poporul român din această parte a monarhiei, a dat pe lângă toate enormele imposite de stat şi comunale, cel puţin treizeci de milioane pentru cultura sa, nu am exagerat nici cu un denar. De aici apoi se poate înţelege, cum „Asociaţiunea", reuniunile private, ca cea de teatru şi reuniunile femeilor sunt adeseori date uitării ca Cenuşotca cel ascuns după cuptor. Această instituţiune a noastră însă nici nu are pretensiuni, care să poată spăriâ pe cineva. După experienţa făcută de atâţia ani, şi în vederea progreselor mijlocite prin cieruri, dorinţele ei sunt din cele mai moderate. Ea nu cere, deocamdată, decât numai un mic fond de 120.000 fl., din ale cărui venite să poată fi asigurate salariile şi celelalte trebuinţe didactice ale scoalei civile de fete > t cu 5 clase afară de clasele elementare ... Un alt fond, a cărui asigurare o doreşte „Asociaţiunea", ar fi iarăş foarte modest, adecă numai patru sute de mii pentru asigurarea de şcoale comerciale şi altele reale cu câte 4 clase. Este timpul suprem, ca în toate comunele româneşti cu câte două i până la cinci mii şi mai multe suflete să prindă rădăcini un comerciu real, onest, sănătos, prin care poporul să fie apărat de spolieri şi de corupţiuni greţoase. în acelaş timp avem să îndreptăm pe o parte bună a tinerimii cătră ştiinţele tehnice si militare, care dau şi vor mai da veacuri întregi Ia sute de mii pâne sigură câştigată cu onoare. Iată tot ce mai cere „Asociaţiunea" D.-V. dela poporul întreg: o sumă totală numai ceva peste jumătate milion de floreni. Că „Asociaţiunea" ştie să administreze averea sa cu credinţă şi devotament, credem, că v’a dat probe şi până acum şi comitetul stă gata să vă dea seama şi pe anul espirat". — Cu deosebită stăruinţă accentuâ Bariţiu la orice prilej importanţa cea mare educativă a literaturii şi culturii naţionale. „îngrijirea noastră — scriâ el în „Transilvania" din 1874, nrii 4—5 — de cultura şi literatura naţională este un cult al nostru, pe care-1 avem de comun, la care adecă să adună toţi Românii fără diferinţă de confesiunile lor religioase positive. Suntem decişi a ne conserva cultul acesta comun pentru eternitate... Ura naţională, pe care o întâmpinăm din cauza limbei, literaturei şi culturei noastre, în loc de a ne descurajă, mai vârtos www.dacoramamca.ro Nral 29, 1912. LUCEAFĂRUL 575 ne va împintenâ şi anină, ne va face ca cu atât mai mult să se deştepte întru noi instinctul conservării, zelul de a sacrifică pentru sublimele scopuri şi să prindă rădăcină mai afundă credinţa în viitorul nostru". Aceste convingeri puternice l-au călăuzit în cursul întregei sale activităţi literare şi culturale de peste cinci decenii. Pe acestea le-a propagat cu toată căldura inimii sale, 'cucerind inimile contimporanilor şi lăsând ca o moştenire preţioasă tuturor membrilor „Asociaţiunii" — celor de azi şi celor din viitor — credinţa nestrămutată în puterea biruitoare a limbii şi culturii naţionale. Un semn al acestei credinţe biruitoare este şi bronzul turnat după chipul şi asemănarea lui Bariţiu, acest monument chemat a vesti tuturor — în glasul său tainic, dar convingător — vrednicia unui mare dascăl al neamului şi neînfrânt luptător pentru trezirea conştiinţii naţionale, precum şi sentimentele de pietate şi recunoştinţă ale urmaşilor înţelegători. Membrii „Asociaţiunii" cari au contribuit cu obolul lor la ridicarea acestui monument, cinstind memoria şi vrednicia lui Bariţiu, au dat în acelaş timp o dovadă frumoasă a propriei lor vrednicii. Dr. |. Lupaş. Din umbra zidurilor.’) Ziua. în zorii albi, senină dimineaţă, Tu-mi pari o fată mândră dela ţară, Venită la oraş întâia oară, Cu gând curat şi rumenă la faţă. Te prinde însă ’n blestemata-i ghiară, Te sbuciuină vârtejul de vieaţă, Din mii de guri minciuna lui te ’nvaţă, Stropindu-te cu tină şi ocară. Insulte cad, batjocura te arde, La orice pas culegi o nouă vină în rătăcirea ta pe bulevarde. Aşa pe rând te ’ntuneci şi spre sară, De praf, de fum şi de păcate plină, Tu te prăvăli sfârşită şi murdară... Mama. E plin în jur de noi muzeul Şi pare-un templu minunat. In care mii de robi ai vieţii Vin să se spele de păcat. Sunt călători din largul lumii, Ce-au pribegit pe ocean, Să-şi scalde ochii în lumina Din pânzele lui Tizian. Stau toţi cu mintea ’ngenunchiată Şi-i mut cucernicul popor, Eternitatea prinsă ’n cadre îşi poartă sfântul ei fior. învins de taina mare'-a clipei Se ’nchină sufletul supus, în faţa veşnicei icoane Cu răstignirea lui Isus. ‘) Din volumul ce se va pune sub tipar în luna viitoare. www.dacoramamca.ro 576 LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. Ce blând se uită chinuitul De sub cununa lui de spini, Lumina resemnării mute E scrisă ’n ochii Iui senini. Nu-I dor piroanele din carne, Zâmbeşte paşnic, iertător, El ştie, că de veci învie Acei ce pentru alţii mor. La poala crucii e Maria Şi ’n chipul ei nespus de trist, A zugrăvit un chin sălbatec Penelul meşter de artist. Ea-şi frânge mânile şi geme, în gândul ei a ’ncremenit: Nu Dumnezeul care ’nvie, Copilul ei, care-a murit. O văd şi mă întreb pe gânduri De rostul nepătrunsei firi: Ce ce şi chinul unei mame E ’n preţul unei mântuiri? O văd şi simt în suflet patimi Din traiul nostru măsurat, Toţi răstigniţii mici ai sorţii Pe rând, în minte mi s’abat... — Şi stau pierdut... în jur de mine Se schimb’ al oamenilor val... Ce-o fi făcând acum o mamă Acolo ’n satul din Ardeal?... Cinquecento. Vreme de măriri apuse, A lui Leonardo vreme, Glasul farmecelor duse Vine',pururi să mă cheme. Mintea, pasăre răzleaţă, La sicriul tău mă poartă, Tu-mi dai dragoste de vieaţă Minunată lume moartă. Ţi-au fost bârbari cittadinii, Aspru neam de harţă dornic, Pe pumnalul lui Cellini Eră sângele statornic. Archierei purtau coroana C’un surâs machiavelic Şi veneâ din iad Satana La sinodul ecumenic. Ars de frigurile vieţii, Cu satiri si cu bachante, Tatăl palidei Lucreţii Sta de gât cu trei amante. Eră ’n chiot Vaticanul, Plin de patimi şi pierzare, Se urzea din crime planul Groaznicului Don Cezare. Cinstea greu suia Calvarul Când minciuna sta ’n domnie; Aretino pamfletarul N’aveâ strop de omenie. ...Dar lumini strălucitoare S’aprindeau printre păcate: Erau flori, sonete, soare... Eră râs si sănătate. » _ Şi de-aceea-ţi cer eu sfatul, Căci din mândra ta poveste: -Nouă ne-a rămas păcatul, Poezia nu mai este... Octavian Goga. www.dacoromanica.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 577 Tăunu. — Mai marilor, cari conduc. — E toamnă şi într’o Duminecă. Satul tot s’a strâns la primărie. Şi vine mereu lume, până şi copiii s’au cocoţat pe gard şi cască ochii înăuntru. In odaia din fund patru ţărani s’au rânduit împrejurul mesei şi tot dau din mâini. Toţi au frunţile încruntate şi le fulgeră ochii. Cum sunt uşile şi ferestrele deschise răsbesc până departe afară frânturi de vorbe: „Ne-a lăsat săraci, dom’le primar!... Eu n’am prins un bob din tot grâul!... Ne-a omorît vitişoarele, dom’le primar!... Femeia slută!“... ’ Primarul înalţă din umeri: „Eu n’am nici o putere; e trimes de stăpânire... şi... — Şi-acum să ne omoare, ai!“... luă vorba un ţăran oacheş, care tot răsucea căciula în mână. „Aşa e — împlini primarul — da’ n’am ce să fac, trebuie să aştept ordinul prefecturii". Alt ţăran, scurt şi gros, înaintă mai în faţă: „N’am pus în vedere dom’lui prefect, că omoară lumea, să şi-l ia d’aci ?! Ce mai încolo şi ’n colo!... — Păi da — se amestecă altul în vorbă — au trecut trei săptămâni şi mai bine de când am făcut hârtia. Ştii şi dumneata şi dom’ notar, că uite-1 e faţă; nu ne-a scris-o dumnealui destul de lămurit, pă cum şi îndurăm!... Asa e domn’ notar?" . » Notarul dă din cap, fără să-şi ridice ochii. Trage pe o hârtie la „talpa gâştei". Ce s’o desluşi de acolo, Dumnezeu cu mila! „Ce mai fuse şi asta pe capul nostru, dom’ primar! — grăieşte ţăranul cel mai bătrân, — să-l ia cu Dumnezeu, mai bine săraci şi curaţi". Primarul tot înălţând din umeri: „De!... Credeţi-mă, că eu aş fi mai bucuros ca voi, să scăpăm de el. Mi-a prăpădit două pogoane de porumb, care le aveam pe coastă. — Până să scăpăm noi de el, se scapă el de noi, că ne omoară! grăieşte tot bătrânul. — Dreptatea e cu voi şi cu noi toţi — urmează primarul — dar n’avem ce face, trebuie să aşteptăm ordinul prefecturii, să vedem ce măsuri să luăm... — De ce ni l-a trimes, nenişorule — prinde cuvântul iarăş ţăranul oacheş — ca să ne prăpădească?!" îşi face cruce: „Doamne!... scapă-ne... — Da măi oameni! — grăieşte iarăş primarul — de unde căpătă el năravu ăsta?! La început erâ blând ca mielu... Păcat, că e de neam bun... — Ce fel de neam, dom’le — svârli pumnul ţăranul scurt şi gros — să mă lase în sapă de lemn!... Boulenii... doar cumpăraţi, şi mi-i sparse!"... Scrâşni dinţii şi dete cu pumnul în masă de sări notarul în sus: „îl împuşc... să ştiţi dela mine... ce o fi, să fie, îl împuşc... da ce... — Aşa... aşa... îl împuşcăm, isbucniră piepturile celor patru ţărani şi glasurile se amestecară cu altele de afară, iscându-se un haraiman, de ai fi crezut c’au intrat tătarii în sat"... Când a spus primarul: „de unde căpătă el năravu ăsta?" Râţă, vătăşelul primăriei, cum steteâ în tindă, furişă o uitătură pe sub sprâncene; dar numai decât lăsă ochii în jos şi întoarse faţa, ca şi cum s’ar fi ferit de ceva... Dar care altul din sat cunoaşte pe taur mai bine decât Râţă?! Când a venit ordinul la primărie, că i se trimite de cătră prefectură un taur de neam bun, să fie de prăsilă pentru văcăria satului — Râţă s’a dus la reşedinţa judeţului şi a venit cu el dindărăt. Blând, să meargă şi un copil cu el de funie. Ş’apoi, la început, Râţă îl păşteâ în livada satului, Râţă îl adăpâ de nămiază şi tot Râţă îl aduceâ seara la oborul primăriei, unde înoptâ taurul. Cum vătăşelul n’aveâ de lucru şi nici lucrul nu prea se legă de el, apoi se dă în joacă cu taurul. II scărpina între coarne, îl trăgeâ www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. 578 de scârlionţii de pe frunte, se aşezau amândoi mineaţa în frunte, cu pasul măsurat şi legă-cap în cap şi se luptau; se făcea, că fuge nându-şi trupul pe şoldurile pline. Altfel şi întindeâ palma înapoi; iar taurul se nă-pusteâ cât puteâ până da în genunchi. Şi aşa o duceau toată ziua. Peste câteva săptămâni, când s’a mai învăţat, l-a datjîn văcăria satului. Treceâîdi- erâ voinic şi bine legat. Nalt în picioare, gâtul gros, ceafa răsfrântă şi capul sus, ţanţoş. Ochii rotunzi, largi şi limpezi sticlă, păreau tiviţi cu mătasă neagră; iar coamele mari, încovoiate puţin înainte îi împlineau ţinuta www.dacoramamca.ro O. Spaethe: Carmen Sylva. Nral 29, 1912. LUCEAFiRtJL 579 O. Spaethe: Satyr.l O. Spaethe: Bachantă. măreaţă. Şi ce trup: prelung, rotund şi alb ca fulgul de zăpadă. Numai fruntea i-a stropit-o câţiva scârlionţi, negri corb — păreâ că-s tăuni — d’aia şi copiii l-au botezat Tăunu. Şi azi Tăunu, mâne Tăunu, aşa i-a rămas numele. Suie taurul cu văcăria spre tufar; iar oamenii se uită mult în urmă-i, cu mânile coviltir, până-1 pierd din ochi şi-şi zic bucuroşi: „Ce mai viţei, peste un an! Cu doi d’ăştia la car trec cu'mânile.în şolduri vadul Vistiresei". . Seara, când coboară văcăria la sat, Raţă iese înaintea taurului şi până la primărie se tot gonesc amândoi. Tăunu are chef de joacă, şi acum el nu-i mai dă pace vătăşelului. Până seara târziu — cum nu e nimenea la primărie — Râţă îl muştrulueşte şi taurului îi place; n’ar mai isprăvi, dacă nu l-ar închide în obor. In văcărie a găsit şi acolo tovarăş de joacă. Văcarul ce-mi face?! Ii plimbă băţul înaintea coarnelor, fuge împrejurul lui, se ascunde pe după tufari; iar taurul încruntă capul şi se năpusteşte în trunchiul copacului. Jocul de toate zilele s’a făcut obiceiu şi mai târziu obiceiul s’a schimbat în nărav; însă nu nărav de joacă, ci nărav de împuns. Şi ce fel de împuns? — pe cine întâlneşte se repede la el şi nu-i dă pace, până ce nu-1 vede la pământ fără suflare. Dela o vreme a părăsit şi văcăria. Umblă singur pe unde vrea, paşte prin bucatele cari îi plac şi nimeni nu îndrăsneşte să-l scoată din grâu ori din porumb. Ba de se întâmplă să-l ochească oamenii, apoi fug, rupând pământul, să nu-i zărească. într’o zi l-a gonit{pe pădurar tot tufarul şi de nu-1 pierdeâ din ochi în tufiş, apoi nu-1 lăsă cu vieaţă. Copiii nu mai intrau în pădure, să-i pici www.dacoramamca.ro 580 LUCEAFĂRUL Nrul 29 1912. O. Spaethe: Statuia Regelui Carol. cu ceară. Odată au stat doi băieţi o jumătate de zi cocoţaţi într’un stejar; iar taurul da ocol pe la rădăcina copacului şi svârleâ din picioare. Noroc, că l-a prins setea pe Tăunu şi a coborît devale la izvoare. Numai aşa au scăpat băieţii cu fuga. Altă dimineaţă suia coasta un om cu o cărucioară şi cu doi bouleni. N’ajunge în vârful dealului, când se pomeneşte cu taurul în drum. Omului i se face părul măciucă. A înlemnit. Tăunu pune botul în piept, umflă nările şi mestecă din picioare. Pân’ te-ai gândi se şi năpusti în căruţă. A răsturnat-o ca pe nimica şi a vărsat şi maţele boilor. Numai bietul om a scăpat ca prin minune, făcându-se broască pe răriţătura porumbului. Taurul după .ce şi-a.,văzut fapta împlinită, a pornit agale peste holde, cu capul tot sus. Aşa s’a jucat şi cu un cioban, când trecea părăul călare pe măgar. S’a năpustit în el şi l-a luat în coarne. Când l-a pus jos, a şi înroşit apa. în vreme de patru luni de zile taurul a ajuns spaima satului. Ba încă s’a dus pomina şi prin împrejurimi. Femeile, unde se întâlnesc două, n’au vorba decât de taur: Că în cutare sat a omorît un om; că în porumbul vecinului s’a găsit un bătrân cu maţele vărsate; ba în pădure a spintecat o femeie. O babă spunea într’o seară, cumcă taurul a umblat toată ziulica cu un copil în coarne. Oamenii din sat nu-şi mai dau nici unul vitele în văcărie. Pe mulţi i-a sărăcit; care avea câte o văcuţă i-a spintecat ugerul. Din zi în zi taurul turbează şi mai mult. Nu mai vine la oborul primăriei seara, şi nici Râţă nu mai cutează să se ducă după el. Inoptează unde apucă şi paşte unde are poftă. El e stăpân acum peste toate holdele din împrejurimi... „Băiatul!... băiatul!... oameni buni!“... se aude o gură pe mijlocul satului. Cei patru ţărani dederă busna afară. După ei ieşiră primarul şi notarul. Pe şosea aleargă o femeie, şi ţipă: „Băiatul, lume... mi l-a omorît!"... Mulţimea o rupse la fugă spre şosea. E o învălmăşeală ca pe vremea zaverii. Cad femeile, copiii ţipă, urlă cânii, gâştele sbor înainte şi gârâie de nu se mai înţelege nimic. Femeia lasă sarcina în mijlocul drumului şi începe să-şi smulgă părul. Băiatul, ca de 8 ani, se întinde odată ş’apoi închide ochii. De sub coastă îi atârnă afară o bucată de carne cu sânge închegat. Mama cade leşinată pe copil. Prin mulţime îşi face loc un bărbat înalt: „Ce e, ce e?!“... Când ajunge, făcu ochii mari şi sări în sus; „Niculae, al meu!"... îl ia în braţe şi-l ridică la piept. Băiatul înlemnise. * „Taurul!"... isbucneşte un glas gros. „Taurul!" se aude altul... „Taurul!... taurul!"... strigă din toate părţile: bărbaţi, femei, copii. www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 581 Şi din mijlocul mulţimei aprinsă, se rup şase ţărani voinici. încălecă pe cai, ia fiecare câte o frânghie groasă şi doi se înarmează cu puştile încărcate cu gloanţe de urs. „Sus, la tufarl... Latufar!"... strigă mulţimea. Călăreţii sumute murgilor şi un nor de praf se mai vede pe sub coastă. Satul i-a urmărit până în marginea gârlei. Ajunşi în vârful dealului, călăreţii se ascund în pădure şi stau la pândă. Nu trece cât ai răsuci o ţigară, când iată-1 că iese taurul din porumbul de peste drum. Oamenii înfrânează bine caii, se înfig în şele, se chitesc câtva, apoi se reped pe şase părţi, cu funiile întinse. Taurul roteşte ochii în jurul lui, deapănă cu capul, pune botul în piept şi începe să arunce din picioare. Se mai învârteşte odată împrejuru-i, pufueşte pe nări, ş’apoi se năpusteşte. A rupt frânghia întinsă şi-a sfâşiat şi pântecele unui cal. Năchiază murgul şi cade deoparte cu stăpân cu tot. Din cealaltă parte răsunară două detunături de puşcă... Taurul sări în sus şi mugi cât putîi, apoi se împletecl şi căzîi în genunchi. Oamenii se deteră îndărăt: „Lăsaţi-1 mă, că intrăm în belea cu stăpânirea!"... * A doua zi dimineaţa taurul eră în oborul primăriei, se târâse până acolo. Din pulpa piciorului stâng, dinapoi, musteşte încă sânge şi se prelinge peste cel închegat, dealungul vintrelor. în partea stângă a pieptului are o racilă cât vrana butoiului şi picură într’una din ea sânge. Tăunu stă culcat şi suflă greu. Pe nări îi picură apă. La uluci s’a bulucit un cârd de copii şi-I înboldesc cu beţele printre crăpături. Unul îi sparge un bolovan între coarne; tot atunci un colţ de cărămidă îl loveşte drept Ia împuşcătura de sub piept. Taurul se sfieşte, sughiţe şi închide pleoapele, cutropite de fărâmăturile bolovanului. Alt măgădan de băiat îi vâră coderia în rana dela pulpă şi i-o scârmoneşte. Tăunu mugeşte înăbuşit, se opinteşte, dar nu poate. Ii tremură pielea de pe spinare, strânge mai mult ochii şi întinde gâtul pe pământ, — geme. De sub gene-i năpădeşte un şir de lacrămi şi picură pe pulberea încinsă de soare. Un nod de copilaş a vârît nasul printre uluci şi s’a întristat: „Ute mă, că pânge... nu ma’ daţi!"... Pe la amiază intră şi Râţă în obor cu o căldară cu apă. Taurul crapă ochii umezi, încearcă iarăş să se ridice, dar nu-l ajută puterile, cade într’o rână. Vâră botul în căldare, aşa culcat, şi bea. Ca fript, aşa suge apa, nici pic nu mai rămâne. Râţă îl scarpină pe frunte şi-l mângâie pe la tâmple. Tăunu tresare şi deschide ochii mari. Ape-ape îi trec peste lumini; trupul îi tremură. Căldarea cu apă l-a răcorit şi par’că s’a mai înviorat. Vătăşelul îl scarpină într’una pe grebeni; nici nu bagă în seamă suliţele întunecoase, cari se rup în privirile taurului. S’o fi trezit iarăş năravul în el! Dar cum se uită la om şi cum îi fierb luminile ochilor între pleoape — nu mai e vita seacă la minte şi fără cuget — ci par’că se ridică altcineva în el, cu judecata cumpătată şi mult mai naltă ca a noastră oamenilor şi pare că glăsueşte aevea: „Voi sânteţi capul tutulor răutăţilor... voi, însăilătură omenească, cu pretenţii mari". Flăcărează într’una ochii taurului şi carnea îi tremură vargă pe trup... Odată smuceşte capul şi sfredeleşte coarnele. Cât ai clipi a şi spart pântecele vătăşelului. Ca dintr’o tulumbă ţâşneşte un val de sânge de sub gâtul taurului şi se prăbuşeşte jos... Brezoiu-Vâlcea, August 1912. I. Chiru-Nanov. www.dacoromanica.ro 682 LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. Invăţătorimea română din Sălagiu. — Note critice, cu prilejul unei adunări învă{ătoreşti. — P. S. Sale episcopului Dr. Vasile Hossu, cu prilejul suirii sale in scaunul episcopesc din Gherla. Comitatul Sălagiului, situat în partea nordică a Ardealului, e aproape pe trei sferturi românesc. Majoritatea Românilor din acest comitat sunt de confesiunea greco-catolică şi aparţin diecezei de Gherla. Sub raportul cultural, elementul acestui comitat, îndepărtat de regatul român şi de centrele româneşti din patrie, în schimb însă în strânsă legătură cu centre ungureşti, e într’o stare care lasă încă mult de dorit, cu toate că aproape în fiecare sat românesc este şcoală românească confesională. învăţătorimea însaş dela aces'te şcoli e organizată, încă dela 1870 încoace, într’o reuniune, care în timpul acesta de patru decenii a avut o oarecare înrâurire culturală asupra luminătorilor poporului. Această „Reuniune a învăţătorilor români sălăgeni" (R. I. R. S.) şi-a ţinut la 23 Iunie n. a. c. adunarea generală anuală în comuna Giurtelec, între Şimleul-Silvaniei şi Zălau. O astfel de adunare, care strânge învăţătorimea română dintr’un întreg comitat expus, la sfătuiri pentru viitor, e un eveniment deosebit de important în vieaţa noastră nu numai culturală ci şi politică, cu atât mai vârtos, că cei peste o sută de învăţători constitue aproape jumătate din „inteligenţa” românească a acestui comitat, determinând prin atitudinea lor în mod hotărîtor şi atitudinea poporului nostru sălăgian sub toate raporturile. Despre adunarea generală din anul acesta a învăţătorilor sălăgeni de astădată s’au scris prin ziare unele lucruri îngrijitoare. Doi dintre învăţătorii cei mai inimoşi au adus prin ziare la cunoştinţa lumii româneşti, că majoritatea învăţătorilor noştri din Sălagiu s’au abătut pe căi cari duc spre o prăpastie înspăimântătoare. S’au spus cuvintele fioroase de „tradare a învăţământului naţional românesc"; s’a afirmat, că învăţătorimea sălăgiană e pătrunsă de „ideile frumoase ale revistei „Oj korszak", că e slugarnică" faţă de Unguri (vezi „Românul" din Arad, nr. 133), s’a scris, că „trăim vremuri grele, când cu vorbe dulci şi moinele ni se pun curse, iar cei slabi de înger şi râvnitori după lauri adeseori nemeritaţi, umblând cu un ban în trei pungi — cad pradă cursei, ducând cu sine şi alte jertfe contribuind prin aceasta foarte mult Ia dărâmarea cetăţii naţionale" etc. (vezi „Gazeta Transilvaniei" din Braşov, nr. 144). Astfel de glasuri de desperare nu merită, de sigur, să răsune în pustiu. E vorba de un întreg comitat românesc ai cărui conducători, pe semne, nu-şi dau seama de primejdia spre care merg lucrurile. Tocmai de aceea n’ajung două rapoarte mai mult sau mai puţin fugitive şi speriate — ci trebuie să se scrie amănunţit şi anume nu numai expunând starea lucrurilor, ci şi stabilind cauzele acestor stări şi remediile de luat în contra lor. Altfel larma de o zi, care se face la gazetă are tocmai efectul contrar celui aşteptat, după cum s’a putut constată cu ocazia asta. Căci în loc ca rapoartele amintite să fi atras atenţia lumii româneşti asupra stărilor din Sălagiu şi să-i îndrepte pe cei vinovaţi, „lumea" a rămas rece, iar cei vinovaţi au făcut ei pe supăraţii şi au venit cu recriminări aspre împotriva acuzatorilor lor. In cele următoare ne vom luă noi sarcina de a expune stările culturale din Sălagiu în special în ce priveşte învăţătorimea. Aceasta din motivul de a desărcinâ, în parte, învăţătorimea de învinuirile ce i se aduc şi de a arătă remediile ce trebuiesc luate. I. Păstorirea răposatului episcop Ioan Szab6 (f 1911) a fost cu totul nefastă pentru cultura românească a întinsei dieceze a Gherlei, care cuprinde în sine întreg Nordul Ardealului. Om fără nici o dragoste pentru această cultură, şi fără nici o voinţă de lucru, înconjurat de o seamă de oameni dintre cari www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 583 cei [mai mulţi n’au fost cu mult mai buni decât el, timp de peste trei decenii el, se poate zice, că a fost un adevărat duşman al luminei adevărate. Seminarul din Gherla, în care se pregăteau pe latineşte elevii ieşiţi toţi din gimnazii ungureşti, pentruca să păstorească mai bine un popor sărac şi trupeşte şi sufleşte, răspundeâ foarte puţin chemării sale; preparandia, în care unele studii se propun ungureşte, iar altele într’o românească stricată, eră şi ea în afară de orice grijă specială a înaltului prelat; consistorul întreg la discreţia acestui „om trimis dela Dumnezeu", după cum nu s’a sfiit să-l numească un canonic în cuvântarea pe care i-a ţinut-o la mormânt. Se poate uşor închipui ce putea fi în „provincie", cu o astfel de conducere din centru. Preoţimea, foarte pronunţată în direcţie catolică şi foarte puţin în direcţie românească — onoare puţinelor excepţii —, lipsind dela rolul ei de adevărată conducătoare şi luminătoare a poporului, — învăţătorimea adânc nemulţumită cu conducerea din centru, în schimb menajată de inspectorii şcolari unguri, ajunge să-şi croiască o cale, care a devenit, mai ales după legea lui Apponyi, de-a dreptul antinaţională. Nici o mişcare literară în deceniile din urmă, afară de „Păstorul sufletesc" din Şimleu şi de „Pedagogia română" dela Gherla (1907) a unui profesor pe cât de idealist pe atât de nedibaciu, în schimb legături câte voiţi cu vieaţa culturală ungurească. La 1907, când îşi înaintase Apponyi proiectul său de lege camerii, o parte a învăţătorilor din dieceză au fost, cari s’au adunat Ia Seini şi au trimis contelui Apponyi telegramă de aderenţă şi de mulţumită, iar în anul trecut, reuniunea învăţătorilor din comitatul Sălagiului s’a înscris membru la „Or-szâgos tanitdegyesilletek szovetkezete" din Budapesta. înşişi profesorii dela preparandia din Gherla nu socoteau ca o datorie a lor să ia parte la adunarea generală a învăţătorilor gherlani, în schimb însă au luat parte în corpore, dimpreună cu toţi elevii din anul al IV-lea, la adunarea învăţătorilor unguri, ţinută în Gherla. Din pricina unei astfel de conduceri mai mult decât detestabile s’a dărăpănat în câ- tăva vreme întregul edificiu cultural şi aşa destul de modest al Sălăgenilor. Diferitele corporaţiuni, lăsate de capuLlor şi pradă străinilor, au apucat în direcţii care de care mai nefaste, ale căror urmări sunt incalculabile. Ce e drept dela moartea lui Szab6 încoace în unele părţi ale diecezei a început a bate şi alte vânturi. Preotul Constantin Lucaciu din Dorolt, ca prezident al reuniunii învăţătorilor români greco-catolici din comitatele Sătmar şi Ugocea, şi-a pus toate puterile pentru a turnă un duh sănătos în învăţătorii din întreaga dieceză. Sf. Sa dându-şi seama pe deoparte de situaţia ilegală, antipeda-gogică şi antinaţională a învăţământului din această dieceză, pe de alta de împrejurarea, că dela centru, din Gherla, nu vine nici o scăpare în ceasul de peire, a luat însuş măsuri pentru consolidarea învăţătorimii din întreaga dieceză. Astfel Sf. Sa a făcut ca reuniunea pe care o conduce să adreseze tuturor reuniunilor învăţătoreşti din dieceză un apel pentru o conferenţă generală cu scopul: a) să uniformizeze în întreaga dieceză activitatea reuniunilor; b) să uniformizeze învăţământul primar; c) să mijlocească înfiinţarea unui post de inspector şcolar diecezan; d) să întemeieze un organ pedagogic diecezan, obligător pentru toate şcolile. In consfătuirea delegaţilor tuturor reuniunilor învăţătoreşti din dieceză, în cari s’au discutat aceste puncte s’a hotărît apoi: a) instituirea unui consiliu pedagogic diecezan, care să grijească de mersul uniform şi progresiv al învăţământului primar şi normal; b) până la sisteniizarea posturilor de revizori şcolari, amintitul consiliu pedagogic să facă controlul şi inspecţiunea şcoa-lelor, a învăţământului şi a activităţii învăţătorilor în cadrele dispoziţiilor legale vigente; c) recunoscându-se necesitatea unui organ pedagogic diecezan, fiindcă astăzi nu se mai poate scrie despre şcoală fără ceva ascuţiş politic, s’a combinat edarea unui organ pedagogic-politic, eventual şi bi- www.dacoromanica.ro 584 LUCEAFĂRUL Nral 29, 1912. sericesc obligator pentru preoţi şi învăţători. Părintele C. Lucaciu are meritul de a fi încercat cu toate mijloacele trezirea la conştiinţă a învăţătorimii gherlane. Din parte-i a făcut tot ce a putut, dar singur nu puteâ să ajungă acolo unde trebuia. Să vedem ce concurs i-au dat alţii, şi în special învăţătorii sălăgeni, cari ne preocupă în acest articol. O. Spaethe: Visul. II. „Reuniunea învăţătorilor români sălăgeni" se află sub conducerea bătrânului vicar dela Şimleu, Măria Sa Olimpiu Barbulovici, om care are însemnate merite pentru această reuniune. De o vreme încoace bătrânetele > t îi sunt însă o mare povară, ale căror urmări le simte foarte şi reuniunea. Din această cauză se poate spune, că de fapt reuniunea nu mai e condusă de părintele vicar, ci de alţii, oameni tineri şi, durere, slabi de înger. Stările nesănătoase s’au manifestat pe faţă şi cu prilejul adunării dela Giurtelec. în deosebi părţile rele au eşit cu acest prilej la iveală1) şi e bine ca ele să fie scoase în relief pentru a nu mai cădeâ şi în viitor în ele. La această adunare consistorul a făcut greşala de a nu trimite pe cineva din centru, ceeace a întărit în învăţători convingerea, că acest consistor nu poartă la inimă cum ar trebui interesele învăţământului nostru > confesional. Din partea consistorului eră de faţă numai protopopul Vi caş, un om de bine, care a spus mai multe lucruri bune în ambele şedinţe ale adunării — cari însă n’au fost luate în seamă. In schimb eră de faţă şi ocupa locul cel mai de frunte pe podiu (câtă vreme comisarul consistorial eră plasat de o lăture, la un loc prea puţin onorific) inspectorul şcolar ungur, care e membru onorar al reuniunii (!), apoi primpretorul cercual şi încă vreo doi străini, pe cari viceprezidentul i-a salutat în numele reuniunii, în limba maghiară... In afară de vreo 70 de învăţători mai erau de faţă şi doi advocaţi ro-români şi un contabil de bancă din Şimleu. După îndeplinirea formalităţilor urmează trei disertaţii. Cea dintâi e: Chestia salarizării învăţătorilor confesionali şi e susţinută de înv. Victor Fi lip. Trebuie amintit, că în comitatul Sălagiului toate salariile învăţătoreşti sunt întregite la suma de 1000 coroane, încă din anii trecuţi. Cu toate acestea învătătorimea nu e * > mulţumită cu starea lucrurilor ci doreşte o nouă îmbunătăţire grabn ică. Iată Moţiunea făcută la sfârşitul disertaţiunii ţinută într’un ton de revoltă social-democrată: 1. Considerând, că statul trebuie să intervină, să acopere nu numai trebuinţele bisericei ci şi ale şcoalei, cum zice §-ul 3 din Art. de lege XX. din 1848: „Minden bevett vallăsfelekezetek egyhâzi ds iskolai sztiksdgei kozâlladalmi kbltsăgek âltal fedeztessenek"; 2. considerând, că statul azi dă bisericei noastre gr.-cath.... cor. pauşal, din care se acoper spesele cele multe cu administraţia centrală, apoi congrua preoţilor, întregire la salarele Invăţătoreşti; 3. considerând, că nu numai prin ajutoare materiale e legată biserica noastră, ca susţinătoare de şcoale de puterea de stat, ci şi prin foarte multe alte interese morale: 9 Trec peste frumoasa disertaţie a învăţătorului Alexandru Man, despre „Rostul şcoalei", {mută poporului în biserică, — unicul punct normal din întreg programul adunării. www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 585 Invătătoriinea grupată în „R. I. R. S.“ să uneşte cu nizuinţa tuturor învăţătorilor din patrie, care are de scop regularea salarelor înv. şi eluptarea drepturilor pentru un mers mai normal a cauzei învăţământului poporal: Va luptă cu stăruinţă, ca susţinătorii şcoa-lelor noastre confesionale să asigure fără amânare acea leafă învăţătorilor confesionali români,care va succede s’o dobândească învăţătorii grupaţi în „Alianţa învăţătorilor regnicolari". Această moţiune a întrunit » aprobarea sgomotoasă a adunării. Noroc, că s’au găsit vreo 3—4 învăţători, cari s’au ridicat împotriva formulării atât de greşite a dorinţelor. Adecă... să ne unim cu nizuinţă tuturor învăţătorilor din patrie pentru eluptarea drepturilor pentru un mers mai normal al cauzei învăţământului poporali... Sau cu alte cuvinte: să cerem dela Unguri ceeace nu îndrăznim să cerem dela noi; să ne regenereze Ungurii învăţământul! După oarecare discuţie partea aceasta a motiunei s’a abandonat, încolo ea s’a primit, cu toate că partea din urmă e de o îndrăs-neală foarte caracteristică faţă de autorităţile bisericeşti şi faţă de poporul nostru, pe care noi voim să-l învăţăm minte cu ajutorul străinilor. A doua disertaţie a fost a vice- t prezidentului Emil Poc o la: „Uniformizarea activităţii Reuniunilor în văţă to reş t i“. Ea e în strânsă legătură cu propunerile reuniunii Sătmar-ugocene, precum şi cu o hotărîre a reuniunii, adusă în a 11-a adunare generală a ei, ţinută la 1881 tot în Qiurtelec, hotărîre pe care se vede, că cu toţii au dat-o uitării. Iată, după „Memorialul jubilar" publicat de secretarul reuniunii d-1 Simion Oros (Şimleu 1911, pag. 36), ce s’a hotărît la 1881: „Transcrierea reuniunii învăţătorilor români gr.-cat. din jurul Gherlei, conform căreia doresc coîn-ţelegerea şi uniformitatea în instrucţiune şi educaţiune, după desbateri instructive, aflân- du-se de necesitate imperativă, s’a luat spre ştiinţă şi s’a făcut paşii de lipsă pentru realizarea şi punerea în praxă a acestei idei“. Să vedem ce zice acum în această chestie viceprezidentul reuniunii, lată însaş lucrarea d-lui Pocola, care a fost primită de adunare, cu excepţia câtorva învăţători de inimă. Din ea se poate vedea întreaga mentalitate a conducătorului reuniunii şi a reuniunii însaş. Ea e un monstruos document istoric al zilelor noastre: Onorată adunare generală! — Unificarea reuniunilor învăţătoreşti din dieceză. — (Referadă pentru ad. gen. a R. 1. R. S. din 23 Iunie 1912). In curentul de luptă, in care se adâncesc clasele sociale, va trebui să-şi ia partea sa şi învăţătorimea confesiona'ă română. Or, aceasta o şi face dejâ, numai cât nu cu destulă prevedere, cu destulă cu- 2 O. Spaethe: Silen. www.dacoromanica.ro 586 LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. noaştere a mijloacelor şi însuşirilor sale bune sau rele de care dispune. E timpul suprem să ne bizuim pe noi înşine. în vârtejul luptei, energia mult pujină câtă posede dăs-călimea, trebuie cheltuită sub forma ei cea mai potrivită, ţinând seama de împrejurările sociale-istorice şi în direcţiunea care i-ar conveni mai mult. Tocmai de aceea este neapărată nevoie să nu întreprindem nimic, care să fie deasupra puterilor noastre proprii şi în contra curentelor vremii, care ne-a pus, în focarul atenţiei publice, nu atât de dragul nostru ; cât mai mult din cauze „par excelence" politice. Reuniunea soră Sătmărană-ugociană, s’a trezit, ca şi cum până acum n’ar fi contribuit, după puterile ei, la sentimentul expresiei literare a fiinţei naţionale; — că instrucţiunea şi creşterea poporală aşa cum se efeptueşte azi e greşită; şi că e de făcut ceva pentru îndreptarea creşterei poporale în conformitate cu scopurile bisericei noastre; iar reuniunile din dieceza Gherlei ca să capete activitatea lor „un con{inut mai valoros şi mai puternic", să se uniformizeze şi să fie condusă de comisiuni de sub prezidenţa canonicilor. în vederea acestui scop, a înaintat şi rcuniunei noastre sălăgiene următoarele propuneri: 1. Uniformizarea activităţii reuniunilor învătătoreşti din eparchia Gherlei. 2. Uniformizarea învăţământului elementar in şcoa-lele poporale. 3. înfiinţarea unui post de inspector diecezan. 4. întemeierea unui organ de publicitate pentru preo{i şi învăţători — şi ar fi trebuit ca o consecinţă firească a acestor dorinţe să ia încă punctul, că „sau statul să va sfărrnâ, sau biserica noastră va trebui să piară", dacă nu se vor realiză acestea pretensiuni. Ei, dar noi sălăgieni, cari întocmai ca sătmăreni iubim, şi pe cari ne doare inima deopotrivă, atât de popor, cât şi de {ară din care facem parle, nu putem acceptă mijloacele şi modalitatea prin care se propune ajungerea scopului prefipt; ci cu un imbold în urma sănătosului nostru instinct de vieajă căutăm calea pe care să încunjurăm aceasta alternativă atât de fatală. Prea cred, chiar dacă ar dăinui în reuniunile noastre învătătoreşti şi în învăţământul poporal lipsurile şi defectele semnalate de reuniunea Sătmăreană-ugociană, acolo unde stau fată în faţă două puteri: statul şi biserica, cunoscând natura regimului constituţional din patrie, situaţia gingaşă şi grea a bisericei noastre fată de puterea de stat, care aşteaptă dela autorităţile noastre bisericeşti în toată privinţa să respecteze ordinea de drept existentă şi legile din vigoare, aco-modându-se acestora cu stricteţă cu organele subalterne; ar trebui ca reuniunile învătătoreşti şi în general învătătorimea confesională română să nu urzească la planuri şi reforme din care reese că, esistin(a reuniunilor şi mersul învăţământului poate fi incompatibilă cu existin(a statului şi cu scopurile bisericei noastre. Comitetul central a „R. î. R. S.“ au văzut clar con-traversele ivite între ordinea .de drept existentă, pe care nu ne stă în putere a o schimbă şi între propunerile reuniunei Sătmărene-ugocene, cum şi între interesele învătătorimei şi a acelora, cari o să conducă proiectata comisiune pedagogică centrală; a simţit din capul locului, oricât de nervoşi ar fi unii colegi, în nepriceperea lor, înfrângerile şi perderile ce o să vină dintr’o luptă atât de inegală. Aspiraţiile sufletului nostru sunt: 1. învăţătorul şi preotul — fiindcă la ridicarea culturală-economică-socială a poporului nostru românesc e tot atât de dator să lucreze învăţătorul cât preotul, intensive-extensive — să aibă pregătiri la acelaş nivou, spre scopul acesta. 2. Să se înfiinţeze seminarul pedagogic, cu un număr de ani comuni de unde vocaţiunea va eşl mai nesilită la iveală. 3. Acelaş salar ambii, cu oficialii de stat. 4. Autonomie, ca să fim lăsaţi a lucră liberi într’o singură direcţiune a viitorului neamului şi patriei cu probleme atât de grele. 5. înaintarea învăţătorului la directorat şi revi-zorat cu onorarul recerut. 6. Şcoala poporală adusă mai aproape de trebuinţele vieţii rurale. 7. Reviziunea fondului de pensiune. 8. Anii de serviciu reduşi dela 40 la 35. 9. Un organ de publicitate politic independent a învăţătorilor, cu un supliment pedagogic. 10. Complenirea postului de cantor, cu bărbaţi pre- gătiţi pentru aceea misiune; — cari ca scop final şi nemijlocit şi ca condiţie sine qua non a alierei reuniunilor, respective a învăţătorilor, cu cei (mai mari) din centru, între împrejurările de astăzi, nu le-am puteâ realiză; bine înţeles, căci împlinirea acestora — din partea ordinariatului, care reprezintă in primo loco interesele clerului, n’ar insămnă nici mai mult nici mai pu{in decât ridicarea învătătorimei pe treaptă cu preotimea, un lucru la care, fără a fi silit de nevoie extremă — niciodată nu-l va face. Iată, pentruce n’a avut consfătuirea din Gherla, din 10 Aprilie a. c. resunet în opiniunea învăţătorimei. - Bine înţeles aceste dorinţe, acest ideal — ca orice ideal de altfel — nu poate fi realizat iute, multă muncă, lupte îndelungate, în cari fiecare biruinţi parţiale îi vor premerge atâtea înfrângeri cu tot cortegiul lor de crude desamăgiri şi suferinţi — ne pot asigură numai înaintarea, poate prea înecată pentru inima şi mintea nerăbdătoare a acelora, cari întrezăresc perspective nesfârşite ale viitorului învăţătorimei; dar fiecare pas va însămnâ triumful idealului asupra întunerecului, asupra (protivnicilor). Deci departe dela mine gândul de a vă îndemnă la nemişcare sau la luptă de apărare — ci la luptă de cucerire. Propunerile de uniformizare a înv. în raport cu pedagogia ştiinţifică să prezintă astfel: La punct a) constată că: „câte şcoli atâtea metoade şi câ(i învăţători atâtea sisteme". Pedagogia nouă nu uniformizează, ci respectă individualităţile. www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 587 La punct b) cere propunerea religiunei prin preoţi. Aceasta datcrintâ nu numai pedagogia nouă, dar şi planul de invătământ pentru şcoalele noastre o impune parohilor. La punct c) ca „materiile predate şi propusă, câte şcoli atâtea feliuri etc.“ şi cere „uniformizarea manualelor". Şcoala nouă prescrie: intuiţia să se facă in natură, nu să se propună, ci să se predeie; iar nu cărţile să fie baza învăţământului, ci copilul ajutat de învăţător autorul căiţii prin observaţie şi esperinţă personală. Şi când ne cugetăm la faptul, că, cât de mică aten{ic i s’a dat din partea superiorităţii bisericeşti, c de sine înţeles că, încercarea Sătmărenilor de a uniforinizâ activitatea reuniunilor invătâtoreşti din dieceză, sub conducerea acelor factori, fa]ă de care noi învăţătorii, (inând seamă de situaţia noastră, de măsura puterilor noastre — vom ajunge chiar în casa noastră — in strâmtoarea neplăcută, de a fi debitori veşnic insolvabili, Jar dânşii creditori veşnic neplătiţi — ceeace ducejla .'resemnare, la pierdere; — nu poate aveâ asentimentul învătătorimei conştientă de sine. La punct d) că „să negligă materia de ştudii". Pedagogia modernă nu umple creerul cu vorbe goale ci cu imagini şi formează oameni de acţiune. La punct e) că „ştudiul limbei române şi elementele gramaticali etc. e neglijat". Şcoala nouă face exerciţii de vorbire şi nu şcoală de muţenie. La punct f) că „orariul şi planul de invătământ di-ferează etc.“. Pedagogia nouă are în vedere metoda de învăţare, ore concentrate, la înfăptuirea acelui proces psihologic, învăţătorul nu poate fi negustor de ore. La punct g) că „disciplina diferează din şcoală în şcoală etc.“. Şcoala nouă face disciplină preventivă, căci a trecut vremea neamţului cu „abrichten". La punct h) că, „învăţătorii negligă limba de propunere şi vânează după merite" etc. Şcoala nouă are un ideal uman-mo ral; iar că şcoala elem. poporală din patrie are un alt ideal — nu ne stă în putere a-1 schimbă. Aşadar dacă cu tactica noastră nu voim să ajungem în conflict cu stăpâniile, jucând în mod hazard cu interesele de vieaţă ale noastre; atunci e nevoie să continuăm a pune toată energia, toată dorinţa şi puterea noastră de muncă, în slujba propriei noastre înălţări, in şi prin reuniunile în statul quo, cu condiţia că acele să fie conduse de reprezentanţi adevăraţi ai învătătorimei, şi numai când am vedeâ că nici după această luptă nu ne putem ridică, atunci am aveă să căutăm sprijin la celce poate să ni-l dee mijlocit şi la celce dispune de putere în mod direct. Propun Onor. adunări generale spre primire următoarea Mo(iune. „Reun. înv. Rom. Sălăgieni" în adunarea sa generală ţinută în Oiurtelec Ia 23 Iunie st. n. anul 1912 considerând: 2* www.dacoromanica.ro 588 LUCEAFĂRUL Nrnl 29, 1912. 1. Că din aspiratiunile noastre sufleteşti nu lăsăm nici o iotă, cari ne Îndeamnă cu o putere irezistibilă să ne strângem toate puterile, ca să pregătim liber prin reuniunile noastre in primo loco instrumentul şi mijlocul cu care trebuie să lucrăm — pe noi înşine, apoi opiniunea publică, pentru a le asigură equilibrul unei stabilităţi relative şi treptata lor desvoltare firească; 2. că uniformizarea Învăţământului din şcoalele poporale şi Înfiinţarea unui post de inspector diecezan, dela legea din 1907, care in chestii didactice şi disciplinare dă guvernului drept de dispunere, iar autorităţile noastre bisericeşti le aduce In această privinţă in raport de dependenţă, faţă cu autoritatea supraveghetoare, care în cazuri singuratice poate în mod direct să-şi ducă voinţa la împlinire dacă ar simţi opunere, — e o chestiune de care guvernul dispune în mod discreţionar; 3. că situaţia gingaşă şi grea a bisericei noastre faţă de puterea de stat şi îngrijirea părintească a arhiQrejJ^-fcţă de biserica lor, a croit pentru aceştia direcţia pe care sunt siliţi a o urmă, pentru a asigură bunăvoinţa puterei de stat pe seama bisericei noastre şi a credincioşilor ei. La propunerile „Reun. înv. Sătmăreni-ugocieni" aduce concluzul general că nu le primeşte şi „R. î. R. S.“ rămâne înafară de acea grupare, până o astfel de asociare şi cooperare va fi posibilă. in considerare că toate reuniunile din arhidieceza Blajului au primit in anul 1904, înfiinţarea Alianţei tuturor învăţătorilor gr.-cath. din arhidie-ceză, care nu şi-a căpătat fiinţă, fiind statutele tot în ministerul de culte şi instrucţiune publică neaprobate: însărcinează comitetul să recerce factorii competenţi în chestiune. Emil Pocola. împotriva moţiunei, care e în contradicţie şi cu hotărîrea de acum 31 de ani a reuniunii, hotărîre care privea chestiunea încă de atunci de o necesitate imperativă şi cu trebuinţele actuale ale timpului, au vorbit patru învăţători şi un advocat (Dr. AI. Aciu din Tăşnad), dar ea a fost totuş primită în urma amestecului inspectorului regesc, care a redus la tăcere adunarea, făcându-o să voteze o serie întreagă de absurdităţi, la care reviu îndată. Propunerile bune ale Sătmar-ugocenilor deci n’au fost primite. A treia disertaţie a fost tot a dlui Pocola şi trată despre „Relaţiunile dintre preot şi învăţător", o disertaţie, pe care regret că n’o am Ia dispoziţie pentru a o publică. S’ar vedeâ şi din ea acea enormă confuzie şi hibriditate, care s’a putut constată şi din disertaţia de mai sus. Socotesc ca o datorie a mea să analizez mai temeinic această disertaţie. Analiza ideilor cuprinse întrânsa va fi mai complectă dacă vom spune şi despre autorul ei unele lucruri, cari îl caracterizează de aproape. D-l Pocola este unul dintre puţinii învăţători români sălăgeni, cari cetesc mult şi cari mânuesc şi condeiul. Din nenorocire aceste două îndeletniciri însă sunt mai mult spre paguba morală a d-lui Pocola şi a învăţământului românesc din Sălagiu, şi aceasta din cauza unei foarte evidente duplicităţi, pe care mă mir mult cum n’o observă învăţătorii. D-sa ceteşte cărţi şi reviste româneşti, ungureşti şi chiar franţuzeşti, dar le ceteşte rău. Din ele d-sa nu-şi însuseste idei, ci fragmente fără înţeles, pe cari Ie aplică cu totul greşit. Scrisul d-lui bâjbăe de plagiaturi dintre cele mai puţin inteligente, după cum * *se va vedeâ mai jos. Insaş cugetarea d-lui e lipsită de o cinosură morală; d-l Pocola judecă lucrurile în două feluri şi le scrie tot aşa. Părerile d-sale sunt influenţate de împrejurările materiale, nu de principii, şi de aceea aceeaş idee la dânsul se poate găsi expusă în moduri diametral opuse, după mentalitatea românească sau după cea ungurească pe care o aplică. Aici e greşala fatală a d-sale, că nu se călăuzeşte în mod firm de idei, ci, după bătaia vântului, de consideraţii — cel puţin regretabile. Ce altceva poţi zice, în adevăr, despre viceprezidentul unei reuniunii de învăţători români, care e unul dintre primii colaboratori ai revistei şcolare ungureşti din comitat (Szilâgyvâr-megyei taniigy1) prin care îşi propagă pentru Unguri modestele cunoştinţe? In loc să se dedice cu totul reuniunii în fruntea căreia stă şi care e destul de lipsită de tot ce i-ar trebui, d-sa se pune să-i lumineze pe Ungurii dintr’un comitat cu trei sferturi de locuitori Români şi cu vechi tradiţii româneşti.’’) Cu aceeaş siguranţă cu care spri- ‘) Scopul acestei reviste e expus în Nr. 1 din 1910 astfel: „egyengetni az utat a magyar nemzeti âllam kiepitesâhez („a netezi drumul spre consolidarea statului ungar naţional"). *) în comitatul Sălagiului e Guruslăul lui Mihaiu Viteazul; aici (la Tihău) a fost lupta dintre Tuhutum şi Gelu; la Vaşcapău a fost un drum al lui Traian, ale cărui rămăşiţe se mai văd şi azi; în Bobota îşi doarme somnul de veci cronicarul G. Şincai (?), în Bocşa Simion Bărnuţ; în Cizer lemnul din care e făcută biserica, e sculptat de Horia la 1783, când pribegiâ prin nordul Ardealului ş. a. ş. a. www.dacoromanica.ro Nrnl 29, 1912. LUCEAFĂRUL 589 jineşte tendinţele ungureşti, susţine şi Reuniunea! — Ceeace ceteşte asimilează greşit. In lucrările dânsului, cetite la Giurtelec sunt mai multe părţi plagiate după „Contribu-ţiune la munca pentru ridicarea poporului" de Spiridon Popescu (Bucureşti, ed. II. 1912) şi după „Cătră noua generaţie" de Simeon Mehedinţi (Bu- cureşti, 1912) şi ceeace e şi mai regretabil, părţile plagiate sunt aplicate pe de-a Hidoasele şi neînţelese nici de cătră însuş autorul (într’un loc ziceâ d. e. „durerea cunoştinţelor", în loc de „du rare a cunoştinţelor", cum e Ia Sp. Popescu). (Va urmă). Dr. G. Oprean. Din vieată. Abia ne-am revăzut o clipă Dar revederea noastră mută Şi iar ne-a despărţit talazul, A fost de-ajuns ca să ’nfiripe, Pândeâ din"umbră nenorotul ~ ' Un înţeles de-o vieaţă ’ntreagă**-»--• Când tu-mi încolăceai grumazul. în fâlfâirea unei clipe. Mi s’a părut că ’n largul mării, în noaptea neagră şi afundă, Văd la lumina unui fulger, O luntre care se cufundă. A. N. Cântece. Mă duc şi clipa care vine Cu val de nestatornicii O să te ducă şi pe tine Din lumea sfintei poezii, Mai lasă mâna ta uitată O clipă deci în mâna mea, Şi de te-am supărat vreodată, Durerea te va răsbunâ. Iubirea noastră, pe pământ O nu, nu vreau să se coboare Copila veşnicului soare Cu ne’nţelesul ei avânt. Mi-e sufletul preot, iubite, Şi tu ne eşti mântuitor, Am dat credinţă gând şi dor Bisericii nemărginite. Visez în braţele iubirei Pe malul verde-al unui lac, Au înflorit visele firei Aprinse florile de mac, Ele-mi vor cerne lin pe pleoape Sămânţa ce vor scutură Să-mi pară că tu-mi eşti aproape Oricât te vei îndepărtă. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro 590 LUCEAFlEUL Nrul 29. 1912. Locuri vacante. Scena I. (Localul unei societăţi pe ac{ii. Biroul directorului. Directorul iscăleşte la un vraf de scrisori. Se apropie ceasul prânzului. O uşoară ciocănitură în uşă.) Directorul (plecat asupra unei scrisori). Intră! Mateescu (intrând se închină). Bună dimineaţa, domnule director. Directorul (iscălind). Bună dimineaţa! (Dupăce mai iscăleşte câteva scrisori, fără să-şi ridice capul.) Vă pot servi cu ceva? Mateescu. Mi se pare după amiazi Ia patru... Directorul (îl priveşte repede. Surizând se ridică). A! Dumneata eşti, domnule Mateescu? Te rog să şezi. Sunt numai decât la dispoziţia dumnitale. (Dupăce îi strânge mâna şi-i arată un scaun, şade iar la masă. Luând condeiul.) Da, după amiazi Ia patru. (începe a iscăli.) Mateescu (cam încurcat). Multele d-voastră ocupaţii! Am crezut să Vă amintesc încă odată că mă încred mult în sprijinul d-voastră. Directorul. Da, ai făcut foarte bine c’ai venit. Când am vorbit mai pe urmă despre alegerea de după prânz? (Iscăleşte mereu, aruncând ochiri repezi asupra textului din scrisori.) Mateescu. Azi sunt două săptămâni. Directorul. Adevărat. Si cred că n’ai avut de-atunci motive să te îndoeşti în sprijinul meu. Mateescu (făcând un gest de apărare). Doamne fereşte. Dar ştiindu-Vă cu atâtea ocupaţii credeam să Vă aduc aminte că atunci... Directorul (isprăvind de iscălit se întoarce cu scaunul spre Mateescu). Ţi-am promis cu toată siguranţa sprijinul meu! E foarte adevărat. Nu crede că mi-am uitat. Mateescu (c’o uşoară înclinare a capului). Vă mulţumesc, domnule director. Sprijinul dumnitale cred că înseamnă reuşita mea. Directorul (zâmbind măgulit). Să sperăm. însă nu mi-ai spus câte voturi ai până acum. Mateescu (încrezut). O, din partea asta sunt liniştit; afară de patru, toate. Directorul. Aş aveâ o satisfacţie deosebită. Şi cred că voiu aveâ-o. Mateescu (încântat). Banca d-voastră ar face în cazul acesta cel dintâi pas frumos, în sprijinirea intelectualilor. Directorul. Vai, eu am fost totdeauna de convingerea că institutele noastre de bani au o mare datorinţă morală de-a ajută pe intelectualii noştri, de-a le acordă lor posturile de încredere, cari aduc parale bunişoare pe lângă muncă mai puţină. Iată de pildă la noi un loc în consiliul de administraţie aduce la > an cel puţin trei mii de coroane. Acum, cu banii aceştia, cari, fie zis între noi, se dau aproape de-a geaba, pentru ce să nu ajutăm pe cutare intelectual situat materialiceşte mai slab, pentru ce să-i dăm cutărui comerciant care ne inundează cu depunerile? Mateescu (însufleţit). Şi în schimb pentru chestiile publice nu valorează decât un mare zero. ' Directorul (aprinzându-şi o ţigară). Totdeauna am zis: un preot, un medic, un contabil care poate învârti condeiul, poate da sfaturi la gazete pentru marele public, aduce cu mult mai mare folos naţiei, decât un mare comerciant, care din taraba lui încolo nu mai ştie nimic. Preoţii apostolatului cu vorba sau cu scrisul sunt totdeauna adevăraţii factori cari i împing un neam pe calea propăşirei. Orice agitaţie, adecă orice pregătire a spiritelor, a sufletului mulţimii pentru o nouă stare de lucruri o fac aceşti oameni, săraci în cele mai multe cazuri. Acum să-mi spui dumneata, că un institut naţional, în întâiul rând, cum sunt băncile noastre, n’are cea mai sfântă datorinţă să le uşureze traiul acestor factori capitali pentru cultura noastră? Dacă se aşează în oraşul nostru un astfel de suflet ales, să-l laşi să-l întunece lipsurile, sărăcia, teama zilei de mâne, când cu un loc în consiliul de administraţie al unei bănci îl poţi pune la un adăpost sigur? Mateescu (devenind serios, ca şi când ar meditâ asupra unui articol ce-l va scrie). Aveţi perfectă dreptate. Sunt, acestea, consideraţii înalte cari vor trebui să fie conducătoare în diri-gearea pe viitor a politicei noastre naţional-economice. Dacă binevoiţi a Vă aduce aminte, eu chiar scrisesem... Directorul (zâmbind măgulitor). Cum să nu-mi aduc aminte? Eu am urmărit de aproape tot ce publici dumneata prin gazete. Cred că ai face bine să-ţi aduni într’un volum articolele mai de seamă. Ar fi o largă orientare. www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 591 Mateescu (radios). Se cer însă parale. Editorii dela noi se feresc de astfel de cărţi. Directorul. Ai dreptate! D-voastră scriitorii de orice natură, sunteţi, fără parale, ca şi un om căruia îi lipseşte un picior; şchiopătaţi. Şchiopătaţi spre ruşinea noastră a tuturor, şi în paguba propăşirii obşteşti. Ai făcut foarte bine că te-ai abătut azi pe la mine, domnule Mateescu. Cred că reuşita d-tale (face o mişcare pe scaun prin care îi dă să înţeleagă că se poate duce acum). Mateescu (palid la gândul reuşitei). Pentru mine ar fi un razim foarte însemnat. (Se ridică.) Pot să Vă asigur, că în cazul când aş cădea, aş fi ruinat. Celea zece actii... t Directorul. Da, dumneata ai cumpărat zece acţii. Atâtea pretinde regulamentul pentru un loc în consiliul de administraţie. Mateescu. D-voastră însă veţi binevoi a Vă i aduce aminte că cele zece actii m’au costat i trei mii de coroane. Directorul. Te asigur că le-ai cumpărat foarte ieftin. Ai dat de-un om lipsit. Dela alţii nu le aveai nici cu patru mii. Banca noastră stă pe baze foarte sigure. Mateescu. Cred. însă Veţi şti că banii i-am ridicat dela institutul d-voastră. în caz că aş cădeâ, aş ajunge într’o încurcătură. Directorul. Nu-i bine să fii numai decât pesimist. Din partea mea poţi să fii sigur. Mai vorbeşte cu ceilalţi acţionari. De altfel dacă spui că afară de patru, îi ai pe toţi, trebuie să ştii că stai splendid! O să-i convingem şi pe cei patru şi să fii ales cu unanimitate. S’ar cuveni aşa ceva! Mateescu (eşind). Vă sunt foarte recunoscător, domnule director. (Iese.) Directorul (rămas singur, se plimbă de câteva ori în lungul camerii. Apoi scoate ceasul. Douăsprezece şi zece. îşi ia paltonul, dar când să-l îmbrace, în uşe răsună o ciocănitură plină. Directorul punându-şi paltonul la loc). Intră! Scena II. Galiţă (îi intră întâi pântecile pe uşe. Apoi el). Bună ziua, domnule director. Directorul (stringându-i cu prietinie mâna). Bună ziua, domnule Galiţă! Mi-ai face o deosebită plăcere să şezi puţin şi să aprinzi ţigara asta. (îi dă o ţigară de foi.) Galiţă (privindu-l cu nelinişte, clipeşte din ochi). Mi se pare azi Ia patru e alegerea, domnule director. Directorul. Ca mare acţionar cred că ştii şi dumneata ca şi mine. Galiţă (şezând). După sfatul dumnitale, am umblat pe la domnii acţionari. Din partea lor cred că sunt sigur. Directorul. Atunci reuşita e a dumnitale. Galiţă. Ei, pân’ Ia reuşită mai este. Ştim noi! Directorul. Ce mai este? Galiţă. Mai eşti dumneata. Directorul (părând că se irită). Bine, n’am vorbit amândoi? Nu ţi-am promis? Galiţă (cu viclenie). Se vorbeşte mult de Mateescu. Se spune c’ar aveâ cuvântul d-tale. Directorul (zâmbind). Ei, câte nu se vorbesc cu prilejul acestor alegeri! Lumea de aceea are gură să vorbească. Galiţă (cu viclenie). Dar l-am văzut, l-am întâlnit mai adineaori, foarte vesel. N’a fost la dumneata? Directorul. A fost. Galiţă (c’un fel de scârbă). Nu mai putem scăpă de domnii ăştia subţirei, cari nu pot trăi din săul lor şi au lipsă tot mai mult de spinarea altora. Directorul (şezând şi el). Sunt, într’adevăr, o plagă pe societatea noastră. Zice toată lumea că înaintăm, că ne consolidăm. Dar, mă rog, ce fel de consolidare e asta când ni se înmulţesc aşa de tare proletarii intelectuali? Galiţă. Cum le-ai spus? Directorul. Golanii ăştia subţirei, cum le zici dumneata. La noi toţi tinerii aleargă cu limba scoasă, ca să zic aşa, după diplome, în loc să îmbrăţişeze carierele practice, negoţul, industria, mechanica. S’au înmulţit peste lipsele noastre. N’au de unde să se mai hrănească. Şi, pe cuvântul meu, am zis şi zic că aceasta e o enormă pierdere naţională. De aceea se ridică din ţărănime atâtea mlă-diţe sănătoase ca să se ofilească la cei dintâi paşi ce-i fac în vieaţă? E o demnitate să nu poţi trăi decât cerşind dela alţii? Aceşti oameni, veşnic cu teama zilei de mâne în spate, nu vor fi cei dintâi cari se vor aruncă în braţele duşmanului comun, pentru un os de ros? Din cari elemente se recrutează transfugii naţionali? Din pătura aşa zisă cultă, dar săracă. www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. 592 LDCEA.FĂRUL Galiţă (încălzit). Spui adevărul. Noi nu ne putem întări decât prin comerciu şi industrie. Iată eu... Directorul (lntrerupându-l). Ştiu bine! D-ta ai început c’o prăvălioară modestă în strada cea mai dosită. Şi azi ai casele dumnitale cu prăvălia în piaţa principală. Aici e viitorul nostru! în comercianţi şi industriaşi harnici. Şi e o ticăloşie că domnii noştri să uită peste umăr la clasa noastră de mijloc, care se înfiripă acum! Galifă (cu durere). Da, la noi se fac mari deosebiri între clase. Directorul (surprinzând durerea lui Galiţă). O fac cei proşti. Dar va trebui să ne strângem rândurile! Mă rog, ce folos am eu sau poporul de cutare tânăr cu diplomă, care, în loc să sporească averea naţională, e necesitat să trăiască din ea? Pentru ce să fie mai preţuit un medic decât un bun comerciant? Dumneavoastră sunteţi aceia cari, pe lângă bănci, sporiţi averea naţională. Şi să băgăm bine de seamă: până ce nu ne vom întări materialiceşte, toată propăşirea noastră culturală e o frază în vânt! Toate gazetele îmblătesc paie goale. Galifă. Eu nici nu mă doresc în administraţia băncii pentru celea trei mii de coroane, să mă crezi, domnule director, ci pentru cinstea firmei mele. Directorul. Fireşte. E lucrul cel mai uşor de priceput. încrederea în firma d-tale va creste enorm, dacă noi îti vom da încrederea institutului nostru. Şi aceasta ni-e datorinţa, să sprijinim pe meseriaşii şi industriaşii cari se aşază la oraşe. Sprijinim atunci creşterea averii naţionale. Şi trebuie să ştim că d-voastră ne veţi cuceri oraşele, nu cutare diplomat care mai ştie învârti şi condeiul. Acela, pentru bani, va scrie şi în interesul duşmanului comun. Avem pilde. Ei constitue o adevărată primejdie şi pentru oraşul unde se aşează. Galiţă (vesel). Văd că dumneata îţi ţii cuvântul pentrucă mărturiseşti aceleaşi credinţe. Cred, deci că-mi voiu luă locul ce mi se cade şi după numărul acţiilor: cincizeci. Directorul. Te pot felicită de pe-acum. O să avem, noi mai întâi, cel dintâi comerciant român, în consiliul de administraţie. Galiţă. Ar fi şi o pildă frumoasă pentru alte bănci, pentru vieaţă chiar; s’ar vedea că amestecându-ne nu ne desonorăm, ci ne întărim. Directorul (îi dă mâna). La revedere, d-nule Galiţă. Să sperăm celea mai bune. Galiţă (ridicându-se). Cuvântul dumnitale îl am, aşa dară? Directorul. Vezi şi te asigură de ceilalţi. Galiţă (ieşind). Sluga d-voastră, domnule director. Directorul. La revedere! La revedere! (Se plimbă puţin, apoi sună. Un servilor intră). Directorul. E în birou încă domnul cassier? Servitorul. Da, domnule director. Directorul. Spune-i că-1 rog să vină. (Sluga iese. După câteva momente intră casierul). Scena III. Directorul {foarte sever). Credem că te-ai dus. Cassierul.Nu, domnule director, am aşteptat. Directorul. Acţiile noastre sunt în ordine, domnule cassier? Cassierul (zâmbind cu linguşire). Am aranjat totul, domnule director. Directorul. Plenipotenţele dela acţionari au sosit toate? Cassierul. Sosit. Le-am şi împărţit pe la acţionarii vizaţi să-i reprezinte. Directorul. Si, ati calculat? Cassierul. Da. Directorul. Majoritate mare? Cassierul. Absolută. Directorul. Nimic nu mai poate interveni? Cassierul. Nimic. Directorul. Albu a fost pe-aici? Cassierul. Fost. Directorul. Mulţumesc, domnule cassier. (E gata de plecare). Bună ziua (iese). Cassierul. Bună ziua, domnule director (iese în urma lui). Scena IV. (Ceasurile patru şi jumătate după prânz. Sala festivă a institutului. La masă direcţiunea completă. In sală lume multă; acţionari din oraş şi din apropiere.) Secretarul (ridicându-se). Dupăce punctele unul, doi, trei, patru şi cinci dela ordinea zile au fost trecute, ajungând la punctul şase, consiliul de administraţie roagă onorata adunare generală să hotărască asupra umplerii www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 593 unui loc în acelaş consiliu, rămas vacant prin moartea fericitului Dr. Pavel Buzdug. Prezidentul. Onorata adunare generală să binevoiască a chibzui şi a designâ persoana cea mai potrivită pentru institutul nostru. (în sală se produce mişcare vie. Îndată se ridică intre acţionari Ion Albu; un slujbaş trecut la pensie.) Albit (emoţionat.) Onorată adunare generală! Cred că un loc în consiliul de administraţie al institutului nostru înseamnă o proptea sănătoasă. E un loc de încredere acesta, care nu-1 poate umplea orişicine, căci e vorba aici de interesele alor mii de oameni. Advocatul Dr. Nicolae Petrişor, e, cred eu şi cu mine majoritatea, omul de care avem lipsă. Eu îl propun pe dumnealui la locul vacant. (După vorbirea lui Albu un restinip stăpâneşte tăcere." Apoi încep şoapte între vecini.) O voce. Cine-i? Alta. E advocat. Alta. Nu-I cunosc. Alta. E numai de-o jumătat’ de an aici. (Galiţă şopteşte desperat cu vreo câţiva. El s’a înroşit ca racul. Se înfurie.) Galiţă (strigând cătră un vecin). Nu se poate. Directorul(surizând binevoitor). Ce nu se poate, domnule Galiţă? (cătrăalegători). Vă rog să se audă şi alte propuneri! Galiţă (furios). Nu se poate! întâi să isprăvim cu ăsta. Candidarea lui nu poate rămânea. Votăm să trecem peste el mai întâi. Glasuri. Votăm. Hai să votăm! Prezidentul. Vă rog de linişte. Vi se va împlini dorinţa. Dar eră bine mai întâi să fi auzit şi alte propuneri. Glasuri din sală. Votăm. Votăm. Prezidentul. Bine. (Dispune votarea. în vreme ce se face în sală e o mişcare tot mai vie. Se publică rezultatul.) Secretarul (ridicându-se). Onorată adunare generală! Făcându-se votare pentru umplerea locului vacant din consiliul de administraţie, toate voturile în număr de două sute optzeci s’au dat pentru Dr. Nicolae Petrişor, iar douăzeci împotriva dânsului. Galiţă {cu furie crescândă). Nu se poate! Asta nu se poate! (Dă din mâni.) Prezidentul (liniştit). Ce nu se poate, domnule Galiţă? (Cătră public). Amăsurat regulamentelor declar, onorată adunare generală, ales membru în consiliul de administraţie pe domnul advocat Dr. Nicolae Petrişor. Alte chestii ne mai fiind la ordinea de zi şi mulţu-mindu-vă pentru interesul ce-1 purtaţi institutului, declar adunarea generală de închisă. Voci multe. Trăiască directorul, trăiască consiliul de administraţie. Directorul. Invit pe onoraţii acţionari la o mică gustare, la „Trei stejari". Glasuri şi mai multe. Trăiască directorul. Vivat! (încep să iese. Sala se goleşte). Scena V. (Pe drum spre „Trei stejari*. Galiţă trece tot înainte, oprindu-se unde-şi intâlneâ vreun partizan. Fiecăruia-i spune aceleaşi cuvinte: „Bine, domnule, se poate? Asta-i alegere? Unde suntem?" Ajunge în sfârşit pe — directorul. I se alătură). Galiţă (mergând alăturea). Bine, domnule director, se poate? Directorul. Sunt de vină eu ? Dumneata trebuiâ să nu ceri îndată votarea. Galiţă. Dar când erâ vorba de-un om necunoscut? Abia de-o jumătat’ de an e în oraşul nostru. Cine puteâ crede că va reuşi? Un om cu totul necunoscut! Directorul (plictisit). Adevărat că feciorul vărului meu după mamă e încă necunoscut. Dar se va face! Galiţă (uluit). Oh, oh! Feciorul vărului mult Stimat domniei Tale? Oh, oh! (El rămâne în urmă şi vine trist şi singur cu paşi abătuţi. în vremea aceasta se apropie de directorul Mateescu, foarte încurcat). Mateescu. Bună ziua, domnule director. Directorul. Bună ziua. Vii cu noi? Mateescu. Nu, Vă mulţumesc. Aş avea însă o rugare. Aş vinde cele zece acţii, altfel mă prea încurc. Directorul. Va fi cam greu acum îndată. Nu ştiu pe nime cine le-ar cumpără. Mateescu. Eu ştiu. Chiar de-aceea aş îndrăzni să Vă rog pentru să puneţi o vorbă. Directorul. Pe lângă cine? Mateescu. Pe lângă nepotul d-voastră. Aud că d-l Dr. Petrişor v’ar fi rudenie. Directorul. El are acţii. Mateescu. Are, de formă. Dar de fapt nu are. Sunt informat dintr’un loc absolut sigur. Deci va aveâ lipsă de celea zece acţii. Directorul. Ai informaţii? Bine. Nu cred să le cumpere. www.dacoramamca.ro 594 LOCEAFÂROL Mateescu. Rog să insistaţi dumneavoastră. Directorul. O să insist dacă chiar vrei. Mateescu. V’aş fi foarte mulţumitor. Directorul (oprindu-se). Le va cumpără cu siguranţă cu patru mii. O mie câştigi. Dar de unde ai informaţia? Mateescu. Mi-am dat cuvântul, domnule director. Directorul (pornind). Atunci nu ştiu nici eu de le va cumpără. Mateescu. Domnule director! Directorul. Atâta încredere ar trebui să ai şi d-ta în mine. Bagă de seamă că poate fi protestat cambiul dumnitale. Mateescu. Domnule director! Directorul. Te-ai hotârît? Mateescu. Cassierul! Directorul. Cassierul ? (foarte mirat). Cassieru 1? Mateescu. Da. Directorul. Atunci dumneata mai ştii ceva. > Nrul 29, 1912. Mateescu (zâmbind). Se prea poate, domnule director. Directorul (s6 opreşte, îl cercetează cu privirea). Ai puteâ dumneata dispune de timp liber dela zece la doisprezece, dela două la patru ? Mateescu (după pu(ină gândire, c’o vie strălucire în ochi). Aş puteâ! Directorul. Şi te pricepi la socoteli? Mateescu. Pricep. Directorul (îi dă mâna). Dela anul nou vei fi cassier la bancă. Actualul e bătrân, trece la pensie. Mateescu (în culmea fericirii). Domnule director! • Directorul (zâmbind cu viclenie). Trebuie să sprijinim oamenii cari ştiu mânui condeiul. Să asigurăm, pe cât putem, propăşirea. (Se pierd amândoi prin mulţime.) — Cortina. — I. Agârbiceanu. Cugetări. Numai prin luptă ai să ’nveţi cum să câştigă biruinţa, — numai prin căderi ai să ’nveţi să sbori cătră nemărginirile ceriului. * . Bătătorindu-ţi picioarele pe drumuri pietroase, aşa se câştigă tăria; celce nu ştie decât de culcuşul cald, curând curând are să se prăpădească. ♦ Lucrurile cele de seamă nu trăiesc în lumea cea din afară, ci chiar sub coperişul casei unde ne adăpostim. * Nu, că lumea ştie să cetească şi să scrie e lucrul de căpetenie, nu! Numai atunci poate zice ea că umblă pe drumul cel bun, când se va fi lăpădat de laţurile relelor prejudecăţi, iar inima i se va fi făcut curată. * Iubirea cătră Dumnezeu te sfinteste, iubirea cătră femeie te fericeşte, iar iubirea cătră copil îţi umple sufletul de mândrie. Tu trebuie ori să te urci, ori să te prăbuşeşti, Ori să domneşti şi să câştigi, Ori să slujeşti şi să pierzi Ori să suferi, ori să birueşti, Ori să fii nicovală, ori să fii ciocan. * Ce bucurie e să pătrunzi în tainele necercetate ale firii, să simţeşti suflarea necunoscutului! Ceeace presimt mă farmecă mai mult decât ceeace ştiu — şi ceeace nădăjduesc îmi este mai iubit decât ceeace am. * Nicicând nu m’aş puteâ împăcâ cu acei oameni, cari nici nu vor să slujească, nici nu pot să domnească. * In necunoscut şi în locul în care hârleţul omului nu poate săpâ, acolo zace lucrul pe care noi îl numim învăţătura lui Dumnezeu, ori „Moralitate". Din Gesundbrunnen (Kalender des Diirerbundes). www.dacoromanica.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 595 Povestea unei vieţi. Roman de I. Agârbiceanu. (Urmare.) XVIII. Vara sosise în anul acela cu secetă. Zilele erau luminoase, cu scânteeri de argint în aer, în tinicheaua turnurilor. Nopţile se coborau târziu, liniştite, senine, reci. Peste zi furnicau pe trotoare toaletele uşoare de vară sub umbreluţe albe, vişinii, albastre, trandafirii. Serile, lumea se plimba până târziu prin parc, pe stradele largi. Sorbeâ cu nesaţ aerul proaspăt, răcoros. Dela trei berării se auziau cântece melodioase, melancolice sau vesele. Lăutarii cântau cu ochii de jumătate închişi, visând par’că. Paharele se umpleau mereu cu bere spumoasă, şi lumea pestriţă de pe Ia mese, sub cerul înstelat, ridica un sgomot continuu, care de departe părea bâzăitul unui bondar uriaş. Rari erau zilele când cerul se întunecă şi picuri grei începeau să izbească, precum ’o ploaie de gloanţe, pe coperişe, pe asfaltul străzilor. Fulgerile se încrucişau, ca nişte bice de foc, trăsnetele, hurducând prin nori, se descărcau dese, oraşul cu zidirile grele se cutremură. Un vaer păreâ că trece prin aer. însă ploaia ţineâ puţin, norii se ascundeau împrăştiaţi, alungaţi de vânt, şi cerul râdeâ senin,’limpede ca lacrima. ’ La casina română, în sala rezervată dela restaurant, societatea românească se adună ca şi mai înainte. Bărbaţii făceau politică: lupta partidului naţional în cameră eră straşnică. Se comentau discursurile deputaţilor noştri, lumea se însufleţeâ mai ales de vorbirile distinse a deputatului Vasile Grecu. Numai cei doi sau trei advocaţi, cari se gândiseră să candideze în locul lui Vasile Grecu, îi aflau mici defecte, „cari dacă ar fi fost încunjurate, discursul ar rămâneâ clasic". Femeile îşi arătau bucuroase frumseţa toaletelor, simţeau par’că o mângăere pe gâturile albe, pe obrajii fini. Ochii lor erau plini de străluciri. Râsul lor plin, în valuri, se auziâ ca o muzică dulce. Erau aici aproape aceiaşi bărbaţi, aceleaşi femei, în toată seara. Pătura mai selectă, mai liberă de grijile materiale, din societatea românească. Cei cu situaţii mai grele, cu familii mai numeroase, beau câte un pahar de bere, împrăştiaţi pe la diferite restaurante, înghiţiţi de marea de străini. Căsătoria lui Ion Florea cu domnişoara Grecu eră subiectul celor mai multe conver-sări, la casină, în sala rezervată, prin familii, la plimbări chiar. D-şoara Grecu în câteva scrisori, trimise unor’ prietine din oraş, Ie dădeâ acestora să înţeleagă că e posibilă această căsătorie, mai mult, că ea o chiar doreşte. Vestea aceasta se răspândi cu grabă în tot oraşul, şi lumea şi-o explică în deosebite chipuri. Dintre bărbaţi cei mai mulţi păreau că nu cred în posibilitatea acestei căsătorii, şi în adâncul sufletelor pizmuiau norocul lui Ion Florea. Candidaţii, tinerii de seama acestuia, spuneau cu ciudă: „Vezi, asta înseamnă să fii un om norocos!" Cuvintele acestea le spuneau tare, iar în sine îşi ziceau mai departe: „Cu ce-i mai bun el decât noi? Cu nimic!" Pe femei Ie intrigă tot mai mult doamna Olimpia. De când se alesese bărbatul său deputat, doamna Olimpia nu s’a mai arătat niciodată între ele. Fuseseră de-atunci şi două întruniri ale societăţii româneşti, şi dumneaei s’a scuzat că, din pricina unor dureri de cap, nu poate veni. Se proiectase un maial şi o excursie. Femeile simţeau ghimpi tot mai mulţi la inimă. „De când e soţie de deputat — îşi ziceau — nime nu se mâi poate apropiâ de ea". Şi o invidiau celea mai multe cu toată puterea sufletului lor rănit. Ele puteau să înţeleagă, deci, rezervele cu cari se îngrădeâ tot mai mult d-na Olimpia. O pisniuiau, dar nu se mirau de sumeţia ei: se aşteptau Ia aceasta. Ceeace le intrigă mai mult, pe ele şi chiar pe bărbaţi, eră schimbarea ce se produsese în înfăţişarea doamnei Olimpia. Din când în când Olimpia făceâ scurte plimbări, totdeauna singură. în faţa ei, în ţinuta trupului nu mai eră nici urmă de sumeţie par’că. Faţa ei palidă înflorise, ochii ei verzi strălucia’u ca două petri scumpe, zâmbetul nu-i mai rămâneâ pe buze răzimat în colţurile gurei, ci se răspândeâ pe chipul ei întreg, când trecătorii o salutau. Capul nu şi-l înclină abiâ observat, ci cu multă gingăşie. Dacă din toată înfăţişarea sa nu se mai desprindeâ sumeţie, eră totuşi ceva ce o deosebiâ de toate celelalte femei, ridicând-o deasupra tuturor. Eră fericirea adâncă ce-i lumină din ochii, din faţa, din înclinarea dulce a capului, din umbletul ei plin de mlădieri molatice. O dulceaţă neînchipuită, o gingăşie de fetiţă, se desprindeâ acum din toată’ înfăţişarea sa, şi acest nou aer ce-o încunjurâ o făceâ cu mult mai frumoasă decât înainte. Doamna Olimpia întinerise, şi frumuseţa ei eră strălucitoare. Buzele ei roşii, cărnoase, şi le ţineâ puţin întredeschise: păreâ că respiră mereu un aer plin de aroma, de dulceaţa trandafirilor. Şi, dacă mai înainte bărbaţii treceau cu www.dacoramamca.ro 596 LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. respect pe lângă ea, şi vorbeau ca cu o femeie din cea mai aleasă societate, acum se înfiorau mulţi, sguduindu-se adânc la apropierea ei. Părea că fiecare părticică din această femeie e făcută ca să placă, să robească pe bărbaţi, să-i facă să întrezărească un raiu întreg de plăceri. Simţemintcle lor se treziau mai dulci par’că, mai curate la apropierea doamnei Olimpia, şi mulţi oftau adânc şi rămâneau trişti în urma ei. ' Ea făceâ plimbările scurte,apoi intra uşoară, cu eleganţă sub poarta casei sale. Schimbarea aceasta în doamna Olimpia nu ş’o puteau explică nici cum. Oricât se gândeau că poziţia ei ca soţie de deputat o umple de o satisfacţie adâncă, nu-şi puteau închipui ca dulceaţa şi gingăşia ce-o împrăştia în jurul ei ar urmă din această satisfacere a ambiţiei sale. Bărbaţii vedeau pe faţa ei, în privirile ei, linii "cari nu erau nici pe departe ale sumeţiei satisfăcute, liniile unei fericiri cu mult mai mari. Femeile, văzând-o, o invidiau mai mult pentru frumuseţa ei strălucitoare, care părea că s’a ascuns până acum în trupul ei superb. Eră aceasta o frumuseţă caldă, care seamănă în jurul ei fiorii iubirei, a dragostei de vieaţă. Şi, într’un restimp de două luni, puteai vedea femei de frunte din oraş, cari, în plimbările lor cercau să imiteze umbletul d-nei Olimpia, zâmbetul său, înclinarea gingaşe a capului, chiar surisul buzelor întredeschise. în toalete nu mai cutezau s’o imite: D-na Olimpia totdeauna se îmbrăcă cu mult gust, însă acum toaletele ei scumpe nu mai păreau vestminte, ci ceva necesar, concrescut cu trupul, cu formele ei. Haina păreâ numai o adiere în jurul trupului strălucitor de frumuseţe şi de fericire. ’ Societatea românească din oraş îl vedeâ şi pe Ion Florea tot mai rar. La celea două întruniri fusese, dar nu luă parte la discuţii, şezu într’un colţ al salei. îşi ţineâ privirile plecate, păreâ că se gândeşte.’ El eră mai palid ca de obiceiu, şi mai slăbise. Fruntea lui eră întunecată, posomorită. Prin restaurante, prin cafenele se arătă foarte rar. Şi chiar atunci, rămâneâ puţin, povesteâ în silă. Colegii, bărbaţii îl ştiau veşnic în birou, îl vedeau dimineaţa intrând în casele d-lui Grecu, îl vedeau eşind la prânz. Treceâ pe străzi cu paşii largi, cu faţa tristă, cu ochii în pământ. Erau zile când ochii aceştia luminau par’că din adâncimi. îl auziau foarte des pledând la tribunal. Vocea lui eră mai adâncă, mai rece. Vibrâ ca o lamă de metal uneori. în focul discursului ochii lui se aprindeau, îşi ridicâfatunci capul, şi în sală se făceâ linişte grea. Vorbiâ foarte frumos. Colegii, bărbaţii, îşi ziceau, văzându-1 mereu retras şi înconjurând lumea, că vrea să nu-şi strice viitorul; să substitue cât mai bine pe advocatul Vasile Grecu. Şi, pentru viitorul strălucit ce vedeau că i se deschide, nu-i puteau iertă veşnica lui tristeţă. Se păreâ că-i mândru de-’acum, că păşeşte pe urmele de demult ale doamnei Olimpia. Ion Florea îşi schimbase locuinţa. Din dimineaţa în care a intrat mai întâi în casă, dupăce venise din braţele d-nei Olimpia, simţeâ că aici nu mai p’uteâ să rămână. In ziua’ aceea intrând, încuie uşa, şi se întinse pe pat. Câteva clipe rămăsese în linişte, în aerul închis din cameră. Dar deodată îi păru că ceva începe să se mişte, şi repede camera lui se umplu de şoapte'reci, neînţelese. El închise ochii îngrozit, dar acelea şoapte, ca şi când ar fi fost camera plină de’ paseri, îl atingeau cu aripi reci pe faţă, pe frunte, pe ochi. îl atingeâ fiecare c’un gând anumit:' sâ-l înspăimânte. îngheţat de spaimă el stă întins pe spate, nemişcat. O paloare de moarte i se coborî pe faţă, pe frunte, pe mâni. Fâşeitul acela de aripi se făceâ tot mai des, atingerile reci se sporiau pe fiecare clipă, şi numai decât camera neagră, noapte din jurul său, începu să se învârtă într’o horă nebună, ameţitoare. Mânile lui se încleştară de marginile patului. Vârtejul acela se îăceâ tot mai repede pe fiecare clipă. Ion Florea simţi o greaţă în inimă, care-i pătrundeâ tot trupul cu veninul ei amar. Fantazia lui rătăcită eră înspăimântată de vedenii îngrozitoare. Draci cu coarne ascuţite, cu bărbi negre de ţap, arătări monstruoase cu trupuri diforme, cari închipuiâ paseri, animale, oameni. De departe păreâ că veniâ un vuet surd, care se apropiâ mereu. Din când în când Ion Florea îşi ridică pleoapele grele şi ochii Iui sticloşi priveau ficşi în tavan. Apoi pleoapele cădeau grele. Stătu multă vreme chinuit de spaimă. In-tr’un târziu unul din monştri aceia se făceâ că vrea să-l înghită cu gura lui largă. Printr’o sforţare supremă Ion Florea sări din pat, şi ţinându-şi capul în palme fugi la geam. Capul îl dureâ îngrozitor. Afară aerul eră limpede, luminos. Treceau drumeţi pe trotoare foarte liniştiţi. Lui Ion Florea îi părură că-s oameni dintr’altă lume. Ii priveâ mirat, şi în restimpuri ochii lui cercetau prin cameră. Ii plăceâ acolo la geam. Simţeâ că i se limpezeşte capul, i se linişteşte inima. Dar pe cât’ i se linişteâ inima, ii pătrundeâ tot mai mult o durere amară, care-i slăbeâ picioarele. Abiâ se mai ţineâ pe ele. Intr’un târziu se lăsă oftând p’e-un divan şi zise, cu vocea şuerătoare, rece: „Aşa dar e adevărat! Da! e adevărat!" El rămase mult nemişcat acolo pe divan. Scoase www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL ' 597 încet din buzunar ilustrata d-şoarei Grecu şi, fără s’o privească, o puse oftând pe masă. Un gând înfricoşat începu acum să-l chinuiască: se hotărîse sâ-i scrie d-şoarei Grecu, Să-i scrie? Da, sâ-i spună că-i un ticălos, care nu mai are dreptul să se gândească la dânsa. Să-i spună şi pentru ce? Nu, asta nu va putea să-i scrie, nu va puteâ să i-o spună niciodată! Şi simţindu-şi această laşitate în suflet avu sensaţia că-i un vierme murdar, care se svârcoleşte în tina drumului. Totuş el se ridică, aduse pe masă hârtie şi condeiu, şi se lăsa sdrobit pe-un scaun, în mână cu’condeiul, înainte cu foaia albă de hârtie. Dar mâna lui tremură, sufletul şi-l simţea greu. Şi acest suflet părea încuiat: nici’ un cuvânt nu eşiâ din el. In nenumărate rânduri muie condeiul în călămară, dar toată dup’amiaza aceea se munceâ înzadar. O singură literă n’a putut aşterne pe hârtia ce aşteptă albă înaintea lui. Sufletul şi-l simţeâ greu şi ferecat în cercuri reci până aşteptă cu condeiul în mână. Insă îndată ce degetele lui se strângeau pe fier şi se aplecă să scrie, cercurile acelea îi strângeau nespus de dureros inima, şi acesta nu lăsă să-i scape un singur oftat, un singur cuvânt. Când înserarea începu să se coboare, Ion Florea părea că aude, ridicându-se în casă şoaptele de mai înainte. Atunci se ridică, luă i’lustrata Mărioarei de pe masă, căută într’un scrin şi scoase de-acolo, legate c’o fundă albastră, scrisorile d-şoarei Grecu. Un parfum de viorele se răspândi în jurul lor. ion Florea se apropiâ de cuptor deschise uşa neagră, aşeză cu grije, cu delicateţă scrisorile. C’un cliibrit le aprinse. O lacrimă îi strălucea în ochii lui măriţi de suferinţă, dar flacăra scrisorilor aprinse părea că luminează în el, şi, înţelegând mai limpede ca oricând grozăvia realităţii, el se aruncă la uşe, să fugă, să alerge, să nu se mai oprească. Dar în prag se izbi în doamna Olimpia Grecu. „Ah!“ făcu aceasta, cu groază, izbită un pas înapoi. Ion Florea o văzu, se retrase repede pe-o clipă, apoi eşi în prag, o luă de braţ, şi o aduse în casă. O îmbrăţişe cu furie, aproape să-i frângă trupul. „Vino, zise el oftând, vino si şezi lângă mine“. ’ ’ Ei şezură amândoi pe divanul negru. D-na Olimpia se aplecă, îi căută îngrozită privirile. „Ce ai? Ce ţi s’a întâmplat?" îl întrebă palidă. Buza din jos i se sbăteâ nervoasă. Apoi plânsul o sgudui, şi multă vreme Ion Florea nu putu să i-1 oprească. „Tu o iubeşti şi acum. Ah! îţi pare rău, nenorocitule. Ce om eşti tu! Ce om slab eşti tu!" izbuti ea să-i zică într’un târziu, şter-gându-şi lacrimile. Ion rlorea nu răspunse. Cuvintele d-nei Olimpia, ofensa ce-i aduceâ, el le sorbi cu deliciu. Simţeâ nevoia unei umiliri cât mai adânci. In el par’că rânji cineva de plăcere, când doamna Olimpia îi spusese: „Ce om slab eşti tu". „Dar e înzadar, puiule", începu deodată cu patimă doamna Olimpia, îmbrâţişându-l. „Eu nu te mai las alteia, niciodată, niciodată!" strigă ea cu putere, stringându-l tot mai tare în braţe. Ea râdeâ, plângea, spuneâ vorbe frânte, ţi-nându-1 mereu îmbrăţişat. „Nu te mai las", ziceâ gemând de plăcere. „Eu, singură eu pot să te fac fericit pe tine. Tu eşti al meu. Dragă! Zeule! Eu ştiu, eu te-am văzut că ’n braţele mele tu guşti plăceri înfiorătoare. Da, aici la sânul meu - zise apăsându-i ‘capul în sânii ei bogaţi. Eu te-am văzut cum străluceşti în braţele mele! Nici o femeie nu-ţi va puteâ da atâta fericire. Atâta, atâta — gemeâ ea încet lipindu-şi tot mai tare trupul plin de Ion Florea. Uită deci, adause. Vezi şi uită. Ca raiul nostru să ţină veşnic. Suntem vrednici amândoi de el!" Deodată tăcu, se retrase, şi zise c’o voce ca dintr’altă lume: „Şi eu sunt de vină. Tre-buiâ să te câştig mai de vreme. Aş fi putut în ceasul cel dintâi. Da, aş fi putut". Ea începu să plângă din nou, cutremurân-du-se toată. Ion Florea o îmbrăţişe, o strânse de el şi-i şopti la ureche: „Nu plânge! Am să uit, am’uitat tot. Da, tot! — Adevătat?" întrebă cu patimă doamna Olimpia. Ion Florea se ridică, deschise uşa cuptorului, şi arătă spuma neagră de hârtie. Doamna Olimpia tâcîi. Sânii ei se înălţau rar, eră palidă. Deodată ochii ei verzi străluciră, sări de pe divan, şi îmbrăţişându-1 pe Ion Florea, îl strângeâ cu patimă. „Aşa dar eşti al meu. Vai, eşti al meu", şopteâ doamna Olimpia. Ei se ţinură multă vreme îmbrăţişaţi, smulgându-şi de pe buze sărutări prelungi. Încă în ziua următoare Ion Florea îşi schimbă locuinţa. Doamna Olimpia îi închinase una cu trei camere, frumos mobilate, pe-o stradă laterală, puţin umblată. Ion Florea nu mai putu rămâneâ în camera asta din parter o singură zi. Şi când, aici, închisese pentru cea din urmă oară uşa, simţi o mare uşurare în suflet. 'Pentru Ion Florea urmară două luni de sbucium neîntrerupt, de plăceri înfiorătoare cari îi cutremurau şi cea din urmă părticică www.dacoramamca.ro 508 LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. din trup, luminându-i sufletul, vieaţa, de chinuri amare cari îi sâpau sănătatea. Dimineţile se sculă cu silă, se simţea ostenit, fără nici un dor de muncă. Se îmbrăcă par’că numai din puterea obiceiului, şi porniâ la birou cu capul în piept, înfrânt par’că de o povară nevăzută. Ochii lui priveau cu tristeţă în pământ, şi răspundeâ domol trecătorilor cari îi dădeau bineţe. De câteori intră sub poarta aceea sură, inima i se strângeâ de durere. Tabla cu numele advocatului Vasile Grecu îl făceâ totdeauna să se oprească pe câteva clipe. Respiraţia lui eră atunci şueră-toare. Intră în birou totdeauna cel dintâi. Se lăsă pe-un scaun înaintea mesei lui şi începeâ să răsfoiască printre acte, prin hârtii. Ceilalţi colegi îl aflau totdeauna răsfoind la masa lui. El îi salută din cap, le spuneâ „bună dimineaţa1', însă ochii nu şi-i ridică. Astfel colegii puteau să-şi arunce privirile dispreţuitoare, cari spuneau: „De-acum se crede şef. Vezi-1 ce poze îşi ia?“ Cu mare silă, cu mult chin se puteâ cufundă Ion Florea în cuprinsul actelor pe cari aveâ să le studieze sau să le rezolve. Peste mintea lui limpede păreâ că pluteşte o ceaţă deasă, care se împrăştia cu mare greutate. Ceteâ de mulleori acelaş pasaj, se opriă la aceleaşi cuvinte pe cari nu le puteâ pricepe. Insă d’upăce mintea lui se limpeziâ încet-încet, procesul cel mai greu, cel mai complicat, îl pătrundeâ ca ’ntr’o fulgerare de lumină, şi se apucă de scris cu mare patimă. Păreâ că nu mai vede, nu mai aude nimic din ce-1 încunjoară, şi peana lui alergă necontenit pe hârtie. Ah! şi cât de binefăcătoare erau acestea ceasuri de muncă! El sirnţeâ cum îi învie puterea de muncă, puterea de voinţă, îşi sirnţeâ par’că privirile agere, tari, şi ochii lui de vultur înviau. Cufundat în această muncă a creerului, ori apărând procesele domnului Grecu Ia tribunal, la judecătorie, el se recreâ par’că. Aveâ atunci clipe în cari conştiinţa îi spuneâ limpede: nu s’a întâmplat nimic. Eşti tot tu, cel de demult. De multeori, scriind la masă, vreun coleg trebuiâ să-i pună şi a treiaoară vreo întrebare. Atunci, deşteptat el îşi ridică privirile pline de inteligenţă, privirile lui serioase şi aspre, şi-l priveâ pe-o clipă pe cel de lângă el. Dar cunoscându-1, realitatea îi veniâ în minte, şi el îi da răspunsul aşteptat cu ochii plecaţi. Aproape în fiecare zi, în cancelarie intră cameriera doamnei Olimpia şi ziceâ repede: pe domnul Florea îl pofteşte doamna până sus. Eră o fată subţirică, cu obrajii delicaţi. Cuvintele ei picurau ca o muzică plăcută în biroul plin de fum de tutun, şi gâdeleau inimile candidaţilor. Ei o urmăreau cu privirile surizătoare. Ion Florea se ridică încet de pe scaun şi eşiâ. Celea dintâi scări le urcă cu silă, dar cu cât se apropiâ de uşe, inima lui băteâ tot mai tare. Doamna Olimpia îl aşteptă cu faţa strălucitoare, cu toaletele mereu schimbate. Două, cari plăceau mai mult lui Florea, le purtă mai des. Ea îl luă de mână, îl conduceâ în micul prânzitor unde cinaseră mai întâi împreună, şi după ce-1 îmbrăţişâ, după ce-I sărută oftând, îi ziceâ: „Dragă puiule, nu ştii tu ce chin e în sufletul meu, când nu te văd o jumătat’ de zi". II mângăiâ pe faţă, pe păr şi-l puneâ să şadă la masă. Totdeauna masa eră încărcată cu bunătăţi, cu licheururi. Intrându-i numai în casă, simţindu-i în aer parfumul trupului său, Ion Florea îşi uită de toate şi dragostea păgână pentru femeia aceasta nespus de frumoasă şi fericită îi umpleâ sufletul. D-na Olimpia’ar fi rămas foarte mirată să-l fi văzut pe Florea pe drum, în birou, ori singur la el acasă. Nu l-ar fi cunoscut. Pentrucă în apropierea ei Ion Florea nu mai puteâ să rămână trist, nu mai puteâ să nu fie fericit. De câteori intră la doamna Olimpia, ori aceasta veniâ la el, în locuinţa lui, Ion Florea sirnţeâ cum cade neputincios în el omul care cearcă să judece, şi cum învie de furtunos omul setos, robit de farmecul doamnei Olimpia. Totdeauna îi păreâ, în apropierea ei, că trece dintr’o lume în-tr’alta. Şi pe cât se sirnţeâ de nenorocit în ceasurile’lui de singurătate sau de birou, când nu puteâ lucră, pe atât de fericit eră în apropierea doamnei Olimpia. Nu-şi închipuise niciodată că o femeie ar puteâ să-l robească în chipul acesta. Dar sirnţeâ că robia ei e nespus de dulce. Admirându-i marea ei frumu-seţă îi păreâ că ’n clipa aceea o vede pentru întâia oară, şi însetâ după dânsa ca si când niciodată nu s’ar fi atins de ea. II înfiorâ şi acum, sguduindu-1, atingerea hainelor ei, şi nu se apropiâ odată de doamna Olimpia să nu-i sărute dulcea şi moalea încheietură a braţului drept, gropiţa aceea pe care mai întâi o văzuse goală din trupul doamnei Olimpia. Simţind-o în braţele lui, credeâ cu tărie că singură această vieaţă e vrednică de trăit, şi-i acopereâ trupul cu sărutările sale înfocate. Ştiâ că altă vieaţă nici nu există. Doamna Olimpia îl reţineâ de multeori peste noapte la ea. Spuneâ servitoarelor, camerierei că d-nul Florea va mai rămâneâ puţin, au să se înţeleagă asupra unor afaceri. Ai căsii ştiau că Ion Florea e privit ca viitor www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 599 ginere, şi nu se mirau de acestea întârzieri. Insă doamna Olimpia, cu cât treceau zilele, părea că nu mai voieşte să ştie, să se ferească de nimic, ce ar putea să ridice bă-nueli. Astfel într’o zi îl sărută înaintea camerierei: „Dragă ginere" zise ea, reculegându-se. „Ce faci, pentru Dumnezeu?" o întrebă îngrozit Ion Florea dupâce eşf cameriera. Dar doamna Olimpia în loc de răspuns îl înlănţui cu braţele, îl sărută cu dragoste, şi luându-i apoi obrajii în palme, îl privi fericită în ochi. „Ce faci?" o întrebă din nou Ion Florea. „Fac ce-mi place! Da! ce-mi place" răspunse doamna Olimpia, începând să plângă. „Ce vreai? Eu nu mai pot ascunde! Nu vreau să mai ascund nimic, nimic! Mă umileşte vieaţa asta!" Şi ea fu cuprinsă de-un plâns sgu’duitor. Se linişti târziu în mângăerile lui Ion Florea, care o ţinea în braţe. Astfel’ doamna Olimpia meargeâ în multe seri, păzându-se foarte puţin de oameni, în locuinţa lui Ion Florea. Insă cum strada aceea eră puţin umblată, cum în aceeaşi curte locuiau mai mulţi chiriaşi, doamna Olimpia deşteptă la foarte puţini bănueli. Şi aceşti puţini mai de grabă se mirau, decât o bănuiau. In oraş nime n’a cutezat să se atingă niciodată de numele cinstit al d-nei Olimpia. Erau mai ales zile în cari Ion Florea pledâ la tribunal, la judecătorie, şi nu intră în biroul domnului Grecu. In serile acestor zile doamna Olimpia ar fi trecut prin nenumărate primejdii, numai să poată pătrunde în locuinţa lui. Atunci mergeâ cu pasul repede, hotărît, şi dacă vreun cunoscut ar fi întâlnit-o, ar fi văzut-o intrând la Ion Florea, ea i-ar fi râs în faţă. Gândindu-se la asemenea posibilităţi, doamna Olimpia îşi simţeâ pregătit, gata să’ isbucnească, acest râs batjocoritor. Cât de fericită, cât de cutremurată des-chideâ în astfel de seri uşa dela locuinţa lui Ion Florea. Totdeauna îşi aduceâ aminte de dimineaţa când mai întâi a intrat la el, de cuvintele ce le spusese atunci Florea: „Intraţi boieri că ni s’au deschis nouă porţile veşnice". ’ Camerele reci şi goale se umpleau deodată de lumină, de parfum, de tinereţe şi de vieaţă. D-na Olimpia rămâneâ de multeori la el până spre ziuă. Ea eră nespus de fericită. Dorul, setea de vieaţă se trezise în ea cu o putere neobişnuită, şi doamna Olimpia se simţeâ nebiruită. Nici nu mai credeâ că semenii săi încă sunt oameni, ci, afară de Florea, pe toţi îi ţineâ de nişte umbre ce se mişcă pe pământ. Florea însă eră un zeu puternic, mândru, strălucitor. Apropierea lui îi da sensaţia nemurirei. Cu cât treceau zilele ea-l iubeâ tot mai mult. Sufletul ei se înspăimântă numai la gândul că pe Ion Florea l-ar puteâ dureâ capul. Nici nu puteâ suferi să i se plângă vreodată. Doamna Olimpia se făceâ tot mai frumoasă şi mai tânără, şi dacă bărbaţi străini rămâneau acum oftând în urma ei, apoi Ion Florea eră robul ei cel din urmă. Ceasurile petrecute cu ea îl răsplăteau cu prisosinţă de chinurile zilei, ale singurătăţii. Pentrucă oricât îl făceâ de fericit această femeie de o frumuseţă ameţitoare când eră lângă el, în ceasurile lui de singurătate suferinţe cumplite îi biciuiau sufletul. In acest fecior de ţăran conştiinţa nu voiâ să moară. Şi, îndată ce rămâneâ singur, el simţeâ cum i se ridică această conştiinţă care-i arătâ necontenit ticăloşia lui, crima ce-a săvârşit-o împotriva vieţii sale. li pâreâ rău c’a pierdut-o pe Mărioara? Se revoltă c’a fost subjugat cu totul de d-na Olimpia? El simţeâ bine că nu! La Mărioara nici nu mai cuteză să se gândească, şi, ciudat, gândurile lui ascultau de porunca voinţii. Pe doamna Olimpia nu s’a putut mâniâ niciodată, deşi în zilele celea dintâi ale căderii cercase să se mânie, s’o despreţuiască. D-na Olimpia îi da lui fericirea neînchipuită. Ea eră, în sufletul său, femeia adorată, dorită, la care se gândiâ cu gingăşie, cutremu-rându-se. Şi Mărioara şi doamna Olimpia fugeau par’că tot mai departe de nenorocirea lui şi îl lăsau singur. Da, Ion Florea se simţeâ tot mai singur în nenorocirea lui, păreâ că se izolează tot mai mult de toată lumea, şi se cufundă într’o noapte rece şi pustie. Se simţeâ singur pe el cauza nenorocirii sale, aceasta i-o spuneâ lui zilnic duşmanul ce i se ridică din suflet. Pentrucă cu cât se simţeâ mai izolat, cu atâta se luptau mai tare in sufletul său doi oameni duşmăniţi de moarte. Ion Florea cercă să-i împace, însă cei doi duşmani se priveau cu îndârjire, mă-surându-se din ochi, gata de luptă nouă. Nici unul nu se da bătut. Ion Florea în ceasurile lui de singurătate primeâ de bune, deşi erau foarte înfiorătoare pentru el, toate argumentările conştiinţei sale de demult, a vechei lui concepţii asupra lumei şi a vieţii. Ascultând cu inima strânsă acestea argumente îşi ziceâ: „Da, sunt un ticălos, un vierme murdar care trebuie strivit". Un singur argument nu-i puteâ primi: ticăloşia doamnei Olimpia. Conştiinţa lui veche i-o aruncă mereu în faţă, şi atunci Ion Florea se revoltă şi începeâ să se îndoiască şi de temeinicia argumentelor de mai înainte. Şi atunci înclină spre celalalt glas ce i se ridică din suflet, şi care o apără pe d-na Olimpia. Această nouă conştiinţă care începeâ să i se www.dacoramamca.ro GOO LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. ridice în suflet pornea dintr’un alt chip de-a pricepe lumea şi vieaţa. Creştea această conştiinţă ca din apă când Ion Florea eră lângă doamna Olimpia, şi el credea cu bucurie că cealaltă e întunecată pentru totdeauna. El ar fi dorit să învingă noua concepţie ce voia să-şi formeze asupra vieţii, o ajută cu toate puterile să crească. Şi, lângă d-na Olimpia, eră învingătoare. Această conştiinţă nouă cercă să-i legitimeze căderea lui şi vieaţa ce-o duceâ cu doamna Olimpia. El simţeâ de altfel, că dacă această conştiinţă va rămânea biruitoare el va fi un om căzut pentru totdeauna! Intrezăreâ că atunci va fi în stare nu numai să săvârşească adultere, ci chiar să ucidă. Se îngroziâ de acest viitor întrezărit — vieaţa tuturor celor căzuţi şi îl dureâ. II du’reâ pentru liniştea lui. Sufletul său eră sâtos după pace, ori de unde i-ar răsări aceea. Dar această nouă conştiinţă eră departe de-a eşi biruitoare. Inzadar îşi spunea: „aşa e lumea, aşa-s patimile dragostei, asa se mai întâmplă11. Zadarnic! îndată ce rămânea singur se ridică ceealaltă conştiinţă. îndată ce aceasta îşi începeâ ploaia de atacuri, cea de mai înainte rămânea c’un singur sprijin: amintirea doamnei Olimpia. Insă acest sprijin eră aşa de puternic, de strălucitor, încât toate argumentele adunate în sufletul lui o vieaţă de om, nu puteau să-l doboare. ’ Celea mai grele pentru Ion Florea erau zilele când se întâlniâ cu advocatul Chirca. Pe acest om îl încunjurâ cu groază, când numai puteâ. Insă domnul Chirca veniâ câteodată în cancelaria lui Grecu, ori îl întâlniâ pe Florea la tribunal. Fostului şef nu-i plăceau privirile plecate, fata tot mai palidă a lui Ion Florea. Ochii lui vioi îl cercetau amănunţit, cercând par’că să-i pătrundă gândurile. „Iarăşi supărat, tinere, îi zicea. Vezi, asta nu-mi place. Omul trebuie să rămână tare în luptele vieţii. De altfel domnişoara Grecu are să vină“, îi şoptea la ureche. Atunci Ion Florea se sguduiâ. Omuleţul băgă de seamă sguduirile acestea, şi ochii lui clipeau şi mai vioi. îşi scoteâ din buzunar batista lungă, şi începeâ să trimbiţe. „Mi-am luat o sarcină prea mare pe umeri, domnule advocat, ziceâ în silă Ion Florea. Încep să in ă satur de ea. — Ce-am spus eu, tinere, slujba noastră-i slujbă de câne. Dar nu trebuie să desnădăj-duim!" răspunse advocatul mai vesel. „Da, însă se cere să intri pe încetul sub o povară atât de mare. Eu am luat dintr’una stânca în spate. — Ei, tinere, las’, mulţi ar vrea să fie în locul dumnitale11, îi spunea Chirca, bătându-1 prietineşte pe umăr şi lăsându-1. Advocatul nu credeâ cuvintelor’lui Florea. El bănuiâ altceva. Bănuiâ că doamna Olimpia îi va fi dat să înţeleagă neputinţa căsătoriei lui cu Mărioara.’ Prin oraş, în timpul din urmă, se svoneâ că domnişoara Grecu se va căsători c’un înalt dignitar dela tribunal. Apoi şi mai grele-i erau zilele când poşta-i aduceâ vreo scrisoare dela Mărioara. Nu le ceteâ, le ardea cum îi soseau, dar în clipele acelea mintea i se rătăceâ şi-i veniau gânduri de sinucidere. Când i-a sosit scrisoarea cea dintâi după Rusale, Ion Florea eră la doamna Olimpia, în prânzitorul acela mic. EI albi ca păretele, şi nu cuteză să iee epistola din mâna camerierei: cunoşteâ scrisoarea Mărioarei. C’o mişcare repede smulse d-na Olimpia scrisoarea din mâna fetei. Aceasta eşi. Doamna Olimpia cercă să zâmbească, dar zadarnic. Un tremur încet, apoi o sguduire adâncă îi cutremură trupul. Ea rupse epistola bucăţele, fără să cetească un singur şir, o sfârtică cu patimă, cu deliciu, şi o aruncă în cuptor. „Trebuie să-i răspunzi, zise ea cu hotărîre, liniştită. Trebuie să-i răspunzi, că eu nu dau voie unui candidat din cancelaria bărbatului meu să corespondeze cu fata mea". Cuvintele acestea le zise foarte liniştită, trupul ei luă pe-o clipă înfăţişarea superbă de mai de mult. O singură finie dulce nu mai aveâ în faţă. ’lon Florea privind-o,auzindu-i glasul, pierdu pe-o clipă conştiinţa realităţii: ca un fulger îi trecu prin minte că într’adevăr doamna Olimpia nu se învoeşte la căsătoria asta, că între el şi doamna Olimpia nu-i nici o relaţie de simpatie, şi că el va fi nenorocit pentru împotrivirea Olimpiei. Dar ciudat, gândul acesta, îi umplu sufletul c’o bucurie neţărmurită, ş’un larg suris de fericire îi lumină faţa, privirile. „Aşa dar te’nvoieşti să-i scrii?11 îl întrebă doamna Olimpia cu vocea schimbată. Insă Ion Florea eră încă în prada iluziei de mai înainte. „Da, doamnă11, zise el, ridicându-se şi şe-zând la masa pe care d-na Olimpia pusese calamărul şi hârtia. Insă când luă condeiul în mână, el 'îngălbeni, şi se ridică speriat dela masă. . „Ce ai? Mi-ai spus doamnă, ce-i cu tine? Vai, eşti palid, tremuri! Aşadar nu-i scrii?11 îl întrebă îngrozită doamna Olimpia. . El se lăsă frânt pe divan. Nu răspundea Doamna Olimpia avu un fulger de mânie în ochii ei întunecaţi acum. Dar numai decât, privirile ei se limpeziră, se apropie de Florea şi-l îmbrăţişa. ’ „Pentru ce nu-i scrii?11 îl întrebă. www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL 601 „Nu pot!“ răspunse Florea. „Şi pentru ce? O iubeşti şi acum?" Florea o privi o clipă ca pe o străină. „Nu. N’o mai iubesc. — Atunci scrie-i“, zise cu putere doamna Olimpia. „Nu pot", răspunse el din nou, plecând-şi capul. Răspunsul acesta nu eră întreg cum îl avea în suflet, şi poate pentru aceea îl repetă mereu. „Mi-e ruşine. Nu pot!" voia el să spună. Ziua aceea a fost nespus de viforoasă. împăcarea urmă abia seara târziu, dupăce doamna Olimpia plânsese un râu de lacrimi. „li voiu scrie eu, puiule", zise ea la despărţire. Florea eşi, fără să-i răspundă. Şi doamna Olimpia s’a şi ţinut de cuvânt, li scrisese fetei atâta: Dragă Maio! Am înţeles că tu corespondezi cu d-nul Florea, candidatul din cancelaria noastră. Află întâi că eşti prea tânără pentru astfel de ocupaţii, apoi că dela distracţie până la un lucru serios, este o prăpastie. Eu l-am oprit să-ţi mai scrie. De altfel mă bucur că faci progrese la pian. Olimpia. De-atunci scrisorile veniau rar, şi mai ales în zilele din urmă a lui Iulie Florea nu mai primi nici o epistolă dela Mărioara. Şi Ion Florea îi eră foarte recunoscător pentru asta. Ii mulţumeâ, în gând, simţind o duioşie nemărginită în suflet. El mulţumeâ inimicului, pentrucă chipul d-şorei Gre’cu i se ascundeâ totdeauna departe, ’în neguri nepătrunse. Doamna Olimpia primi o scrisoare dela domnul Grecu, pe carea ea nu o arătă lui Florea. Advocatul îi scria, că a coresponda cu cineva nu-i numai decât o ocupaţie vinovată, că el ştia de această corespondenţă şi că în ce priveşte viitorul Mărioarei, el are un plan stabilit. „Pe Ion Florea, care-i un tânăr foarte distins, I-am ales de ginere, cu învoirea copilei noastre. Şi, bagă de seamă, Olimpio, eu voiu sdrobi orice piedecă ce s’ar pune în calea fericirei ei". D-na Olimpia rupse în bucăţele această scrisoare, cu acelaş deliciu ca şi pe a Mărioarei. „Niciodată!" zise ea cu hotărîre, şi fulgerul de mânie luci în ochii ei întunecaţi. In cea din urmă zi din Iulie, d-I Chirca intră în cancelaria advocatului Grecu, şi, dupăce salută mulţumit în dreapta, în stânga, se apropie cu paşii lui de şoricel de Ion Florea. ’ „Te rog, tinere, să vii puţin cu mine, îi şopti el. Am să-ţi comunic veşti importante". Omuleţul îi spuse cuvintele acestea cu prie-tinie, aproape cu dragoste. El eră foarte bine dispus. ■ Ion Florea se ridică în silă, îşi luă pălăria, şi-l urmă fără de nici un cuvânt pe d-1 Chirca. ’ „înainte de toate jos masca asta urîtă de pe faţă", începu advocatul dupăce eşiră în stradă. II luă de braţ pe candidatul. „Jos cu supărarea şi lasă-ţi sufletul să se bucure. E vorba de o veste bună". Advocatul Chirca vorbeâ grăbit şi-l spiona mereu cu privirea pe Ion Florea.’ „Te-ascult, domnule advocat", zise încet acesta presimţind ceva înfiorător. „Nu numai să mă asculţi, ci să te bucuri!" începîi acesta. „Ce comedie! îmi vine să cred că m’am înşelat în dumneata. Iată ce-i: Eu am bănuit numai decât ce te întristează pe dumneata şi i-am scris prietinului Grecu. El a fost aşa de bun să-mi răspundă, lată epistola — şi el scoase hârtia din buzunar, — ceteşte-o". El i-o întinse, dar Ion Florea n’o luâ. Advocatul simţea cum braţul tânărului tremură sub al său. Ion Florea se albise. „Te rog ceteşte-o dumneata", zise candidatul cu vocea stinsă. „Ce ai? Eşti bolnav"? îl întrebă repede advocatul Chirca. „Da, minţi Florea, mă chinue de mult dureri îngrozitoare de cap. — Slujbă de câne"! făcîi Chirca. „Dar, stai să ţi-o cetesc eu, şi cred că îndată îţi vor trece durerile". El bombăni un restimp cuvinte neînţelese, fugând pe şire, apoi ceti clar: „Nevastă-mea într’adevăr a făcut o mare prostie. L-a oprit să-i mai scrie Mărioarei. Şi, pe lângă toate scrisorile fetei, Ia călcâiul cărora adăugam şi eu câte ceva, tânărul nostru ascultă de poruncă! Se vede că se teme grozav să nu se pună pe picior de răsboiu cu viitoarea soacră. De altfel, drept spunându-ţi, mie mi-ar plăceâ purtarea asta corectă a tânărului care nu vrea să se îmbulzească fără voia părinţilor. Dar Mărioara judecă altfel. Cred că fetiţa mea îl iubeşte foarte mult pe acel brav tânăr. Ea, aş puteâ spune, că, mai ales de-o vreme încoace, e bolnavă. Nu mai învaţă nimic, ci stă toată ziua pe gânduri şi aşteaptă. In urmă eu nu mai pot suferi chinurile ei. S’o vezi cum aşteaptă în fiecare zi poşta! Se uită la factorul poştal ca la un Dumnezeu. Deci, dragă prietine, m’am hotărît să venim amândoi acasă să aranjăm cât mai repede chestia asta delicată. Până la revedere prin doi, prin trei August, îţi strâng de departe mâna cu prietinie". (Va urmă.) 3 www.dacoromanica.ro 602 LUCEAFĂRUL Nral 29, 1912. Dări de seamă. Ch. Lalo: Introduction ă l’EstMtique. Librăria Armând Colin. Paris 1912. Autorul, cunoscut şi prin alte lucrări asupra problemelor de estetică, încearcă să stabilească legături intre estetica filozofică şi între critica şi istoria de artă. După concepţiile pe care s’a bazat până acum estetica, studiul frumosului se transformase intr’o reverie sterilă, nesprijinită pe fapte. Aşa cum a fost plămădită de Platon, estetica a trecut de-a dreptul în domeniul ceţos al speculaţiilor filozofice, unde a rămas până în timpul de fată: săracă, dar trufaşă, mediocră, dar orgolioasă. Se impune, prin urmare, să coborîm estetica din izolarea în care vegetează şi să-i dăm o nouă vitalitate punând-o în contact cu experienţa acumulată prin cele două discipline: critica şi istoria de artă. Numai în chipul acesta, estetica poate căpătă o valoare pozitivă, o valoare determinată de contactul fecund cu diferitele realităţi ale artei. * în primul capitol, autorul scoate în evidentă groaza de metode precise care stăpâneşte estetica tradiţională şi tendin{a esteticianilor de-a face o metodă din insaşi lipsa de metodă. Această tendin(ă stă la baza aşa zisului misticism estetic, care susţine că în fata frumosului nu poţi avea decât o atitudine: extazul, şi că ar fi o impietate să tratezi faptele estetice cu metode raţionale. De aceea, esteticianii mistici se întrec în a face apologia ignoranţei şi în a sus(ine că arta trebuie să se îndrepte spre cei cu sufletul simplu şi curat, cari au putin{a s’o guste desfăcuţi de orişice prejudecată. După concepţia lor, prin urmare, metoda ar fi cel mai mare duşman al esteticei, intru cât chemarea esenţială a acesteia e să ne facă să ne bucurăm cât mai intens de frumuseţea operei de artă. Această concepţie a fost îndreptăţită numai în clipa când misticismul estetic reac(ionâ împotriva raţion aI ism u 1 i estetic, care devenise primejdios prin aceea că redusese metoda la o serie de reguli răzimate pe un anumit număr de modele şcolare, pe care eră deajuns să le urmezi în mod servil pentruca să produci sau să siinţi frumosul. Din acest raţionalism estetic s’a născut eclectismul academic, care aşează preceptul înaintea operei, nesocotind drepturile pe care le are individualitatea unui artist. Misticismul estetic, prin urmare, trebuie privit ca un apărător al individualismului şi ca o dreaptă reac{iune împotriva dogmatismului academic. Nu tot aşa însă poate fi privit când e vorba de un dogmatism mai relativist, in care preceptul, norma sau idealul ne sunt înfăţişate ca un extras din operele de artă. Dogmatismul relativist cuprinde o justă concepţie a metodelor estetice. Pentru raţionalişti, metoda eră un fel de reţetă miraculoasă menită să dea geniu, gust şi intuiţie acelora cari nu le au, — fireşte, o credinţă greşită, împotriva căreia misticismul estetic a dus o luptă pe deplin îndreptăţită. Misticismul insă a împins prea departe această luptă, căzând şi el în gre- şala de-a crede că nu mai poate există o altă concepţie a metodei. O metodă raţională n’a năzuit niciodată, nici în ştiinţă, necum în artă, să iee locul însuşirilor de invenţie şi de creaţie. Estetica, zice autorul, n’are ca ţintă să ne facă să ne bucurăm mai bine, ci numai de-a ne face să înţelegem mai bine şi să judecăm plăcerea noastră. Aşa fiind, nu ne mai rămâne decât să ne întrebăm dacă metoda, care se adresează reflexiunii, nu e mult mai puţin suggestivă pentru artişti sau pentru amatorii de artă, decât aşa zisa intuiţie iraţională. La această întrebare, autorul răspunde că ar trebui înlăturată credinţa aceea care afirmă existenta unor „facultăţi escepţionale", şi „iresponsabilitatea" artistului în clipa când creiază. Inspirata nu e un miracol, ci e un capital care se acumulează încet. Imaginaţia creatoare produce, chiar şi în cele mai superioare spirite, bun, mediocru şi rău, şi numai judecata lor e aceea care alege, înlătură şi combină. In orice moment al creatiunii deci, e o clipă pentru intuire şi o clipă pentru reflexiu-nea metodică. Problema metodei estetice însă, spune autorul, e obscură şi pentru faptul că cei mai mulţi o pun neexact, reducând-o la una din aceste trei alternative: estetica trebuie să fie deductivă sau inductivă? metafizică sau pozitivă? integrală sau parţială?, — ceeace înseamnă să discuţi trei chestiuni zadarnice. Metoda estetică trebuie să fie şi deductivă şi inductivă, cu toate că întreaga estetică filozofică, dela Platon şi până la şcoala experimentală de astăzi, a fost stăpânită de metoda deductivă. Această metodă e caracteristică pentru oricare ştiinţă în faza copilăriei, când cercetările se pierd mai mult în explicaţii verbale decât într’un contact riguros cu lumea completă a faptelor. In ceeace priveşte, apoi funcţiunea normativă a esteticei, tot metoda deductivă e cea mai chemată s’o ajute în impunerea unor anumite idealuri, — întrucât rostul esteticei nu e numai de-a cercetă ceeace este, ci şi de-a fixă ceeace trebuie să fie. Pornind dela studiul faptelor reale, estetica trebuie să sfârşească prin a formulă un ideal. Cum însă idealurile fixate pe calea deducţiei sunt cu desăvârşire arbitrare, lipsind controlul faptelor, intervine reac-ţiunea începută de Fechner, care poate fi socotit ca întemeietor al esteticei contimporane şi care utilizează deopotrivă cele două metode: deductivă şi inductivă, a căror separaţie, vădit artificială, se datoreşte vechei concepţii a logicei formale. Astăzi, s’a ajuns la enun{ul lui Claude Bernard, că savantul se găseşte totdeauna între două feluri de fapte: acelea care suggerează şi acelea care verifică, iar intre ele stă se află ideia conducătoare, sau mai bine zis: anticiparea mintii omeneşti. Şi în estetică, prin urmare, cercetarea presupune www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. luceafărul (103 aceste trei faze: observarea riguroasă a faptelor, ipoteza provizorie sau ideia conducătoare, pe care, mai târziu, vei puteâ s’o erijezi în lege în măsura în care ea a fost verificată şi prin observarea altor fapte. Dupăce ne arată „problemele falşe" cu care metoda estetică şi-a pierdut vremea până acum, discutând, de pildă, dacă estetica trebuie să fie metafizică sau pozitivă, integrală sau parţială, psihologică sau obiectivă, autorul caută să precizeze care sunt „adevăratele probleme" ale metodei estetice. Metoda urmată de un estetician sau de un critic de artă atârnă de concepţiunea pe care şi-o face el despre noţiunea valorii estetice. Adevărata problemă deci a metodei estetice e una singură: problema valorii. Această problemă va trebui discutată sub trei în-făţişeri, şi anume: 1. Esteticianul trebuie să observe şi să explice numai faptele, sau e dator să judece aceste fapte după un ideal? 2. Admiţând că există valori de artă, aceste valori sunt individuale şi subiective, sau impersonale şi obiective? Cu alte cuvinte: Estetica este o ştiinţă a artei, sau numai o operă de artă asupra artei? — Această întrebare constitue problema impresionismului şi a dogmatismului. 3. Arta, este ea autonomă, sau e subordonată altor funcţiuni omeneşti? Adecă: arta îşi are ea scopul, măsura şi criteriul in ea însăşi, sau în afară de ea? — Această întrebare constituie problema artei pentru artă. înainte de-a discută însă problema metodei estetice, autorul cercetează următoarea chestiune: fiind două feliuri de frumos, frumosul natural şi frumosul artistic, care din ele trebuie să alcătuiască obiectul esteticei? Înlăturând concepţia naturalistă şi unitară după care frumosul artistic nu-şi găseşte justificarea decât în frumosul natural, singurul esenţial, autorul ajunge la convingerea că nota deosebitoare a artei n’o constitue imitaţia, întrucât frumosul din artă şi cel din natură sunt două lucruri deosebite. Faţă de artist, natura are numai rolul de a suggerâ. Desfăcută de om, natura brută nu e susceptibilă de-o calificare estetică. Valorile pe care le atribuim naturii nu sunt în ea, ci in noi. Natura nu este nici frumoasă, nici urîtă; ea este pur şi simplu anestetică. Arta, dimpotrivă, cuprinde o tehnică, o armonizare, o stilizare, prin care spiritul nostru creator transformă în frumuseţe toate elementele luate din natura impasibilă, supunându-le la o disciplină nouă, care e disciplina conştiinţei noastre estetice. Adevăratul obiect al esteticei, prin urmare, nu-l constitue frumosul pseudo-estetic sau anestetic din natură, ci numai frumosul estetic din artă. Mai departe, autorul fixează adevărul care constitue firul conducător al acestui studiu, că faptul estetic nu înseamnă existenţa brută a unui obiect, ci înseamnă judecata pe care noi o răsfrângem asupra lui. Şi aici, începe discuţia asupra ideii de valoare estetică, pe care autorul o întâlneşte până şi în estetica naturalistă a lui Taine care multă veme a fost socotită ca o negaţie a oricărei idei de valoare. E o mare greşală, zice autorul, de a vedeâ originalitatea metodei lui Taine numai in escluderea punctului de vedere normativ din estetică şi în adoptarea esclusivă a punctului de vedere istoric şi explicativ, pentrucă metoda lui Taine se razimă pe afirmarea simultană a acestor două puncte de vedere. După ce a constatat şi a explicat, Taine emite totdeauna o judecată. Momentul teoretic e urmat de momentul normativ. Trebuie să se renunţe, prin urmare, la utopia unei estetici, care s’ar mărgini numai la funcţiunea de speculaţie teoretică, înlăturând cu desăvârşire funcţiunea normativă. Aceste două funcţiuni nu se pot despărţi una de alta. Căci ce poate să însemne o operă de artă desfăcută de valoarea ei estetică? Un fapt desfăcut de valoarea lui nu mai este un fapt estetic. Faptul estetic e opera văzută prin conştiinţa noastră estetică, e opera îmbrăcată in judecata, în aprecierea noastră. Aici intervine discuţia dintre impresionism şi dogmatism. Nici unul, nici altul nu tăgădueşte existenţa valorilor estetice. Neînţelegerea porneşte numai dela întrebarea dacă valorile de artă pot să aibă o extensiune universală. Impresioniştii susţin, că judecăţile în artă au numai o valoare pur personală, iar dogmaticii, dimpotrivă, le atribue o valoare universală, întru cât legile gustului sunt generale. Pentru impresionism, eul care judecă e un eu trecător, pe care mâne poate că n’o să-l mai întâlnim; pentru dogmatism însă, eul care judecă e tot ce e mai permanent în noi şi mai comun tuturor oamenilor. Menirea criticului după Anatole France, e să-şi istorisească aventurile sufletului său în mijlocul diferitelor opere literare, iar Jules Lemaître are pentru critică această definiţie: „arta de a te bucură de cărţi". „Să iubim cărţile care ne plac, zice el, fără să ţinem seama de clasificări şi de doctrine, şi convenind cu noi înşine, că impresia noastră de astăzi nu angajează de loc pe cea de mâne". După impresionişti, prin urmare, critica nu e o operă de ştiinţă, ci o operă de artă. Ei resping cu înverşunare tot ceeace cred dogmaticii c’ar puteâ să alcătuiască o estetică ştiinţifică şi nu cer dela un critic decât să-şi înfăţişeze impresiile clar, frumos şi sincer. Şi cum, odată cu vrâsta, se schimbă şi temperamentul şi gusturile noastre, şi impresiile noastre vor fi totdeauna altele, încât critica, pentru a fi sinceră, trebuie să înlăture orice regulă fixă, orice metodă invariabilă. Cu toate acestea, impresioniştii nu se sfiesc să emită judecăţi, să aproabe sau să condamne o operă de artă, încât nu trebuie să exagerăm prea mult divergenţele dintre impresionism şi dogmatism. Ba. câteodată, judecăţile lor au toată severitatea impetuoasă a unor adevărate rechizitorii, cum de pildă a fost judecata pe care Anatole France şi Jules Lemaître au emis-o despre Ohnet, judecată tot aşa de hotărită ca şi aceea pe care dogmaticul Brunetiere a emis-o împotriva lui Zola. Şi sunt o mulţime de puncte de contact intre impresionişti şi dogmatici, încât Lalo ne dă un întreg ca- 3* www.dacoromanica.ro 604 LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. pitol intitulat „dogmatismul impresioniştilor" şi ajunge ia concluzia, că impresionismul nu se ridică împotriva ideii de dogmatism, ci împotriva ideii de ştiinjă. Ceeace trebuie să reţinem ca pozitiv din impresionism este ideia de relativitate, iar din dogmatism, ideia de lege. Avem, prin urmare, două sisteme care se complectează. Adunând ia olaltă un mare număr de rezultate impresioniste, putem alcătui un dogmatism foarte acceptabil, un dogmatism relativist, spre realizarea căruia tinde şcoala estetică experimentală din zilele noastre. Acest dogma- tism nu este decât un impresionism organizat, întru cât e (esut din relativităţi- Metoda lui consistă în înregistrarea unui număr cât mai mare de relajiuni care determină valoarea unei opere de artă şi în descoperirea de raporturi necesare, adecă de legi, în mulţimea acelor relaţiuni. Bazată pe acest acord dintre dogmatism şi impresionism, estetica experimentală va sfârşi prin a întemeiâ o estetică ştiinţifică, o estetică coborîtă în lumea realităţilor. D. Tomescu. Cronici. Politică. Puterea idealului. in Balcani, până în momentul când se scriu aceste rânduri, n’a isbucnit încă răsboiul, deşi, pe lângă toate intervenţiile „marilor puteri", nu se poate aşteptă o aplanare paşnică a conflictului atât de acut, ajuns in acest stadiu nu atât din voin{a încurcatei diplomaţii europene, cât mai ales pe urmele năzuinţelor naţionale ale popoarelor cari l-au provocat. Răsboiul e inevitabil şi chiar dacă el va fi amânat acum, nu va puteâ fi înlăturat. EI trebuie să vie ca o purificare, ca o descărcare de energii, lată pentru ce: Aceste mici popoare din Balcani, aceşti batjocoriţi şi până la un punct vrednici de compătimit bulgari, sârbi, greci şi muntenegrini, nu se vor hodini până când nu-şi vor întregi hotarele fireşti ale ţărilor lor, până când nu-şi vor împlini idealul lor politic. Acum nu mai cercetăm până unde putem merge cu justificarea acestui ideal, nici nu cumpănim întrucât ne atinge pe noi Românii eventuala lui împlinire. Nu se poate tăgădui că o întărire a slavilor din sud, a bulgarilor mai ales, ar prezentă serioase primejdii pentru România şi prin ea pentru noi, cari simţim şi trăim împreună cu fraţii noştri din Regat toate durerile şi bucuriile. Cum spunem, nu cercetăm aceste lucruri, ci ne oprim numai asupra frumosului aspect pe care ni-1 Înfăţişează in momentele aceste bietele popoare balcanice. Ele au un ideal politic bine definit, cu deosebire bulgarii, ele ştiu să lupte pentru acest ideal, ştiu să se jertfească pentru ei. Orice ţăran bulgar e conştient de ultima (Antă a neamului său. Ceafa lui groasă se încordează, bulbucaţii lui ochii de broască îşi Impăroşează crunt privirile când fonfăie din baierile inimii pe străzile Sofiei: Trăiască răsboiul trăiască Bulgaria mare! E frumos acest aspect, orice inimă nobilă îl va simţi înduioşată, şi mai ales e de invidiat. Şi cum să nu te înduioşezi când ştii, că privirile acele tulburi de om primitiv urmăresc la orinzontul îndepărtat o ideie mare, că gura aceea fonfăită ştie să rostească cuvântul celei mai adânci conştiente?! Cum să nu-1 invidiezi?! Gândiţi-vă numai Ia feliul cum se poate înrădăcina in massele populare un ideal politic. Trebuie muncă mare şi desinteresată. Pentru ca să desprinzi un popor de ţărani din preocupările lui zilnice, din mizeriile lui, şi să-l ridici până în sferele unui ideal, trebuie să îndeplineşti o operă grea, trebuie să-l frămânţi pe acest popor în apele civilizaţiei, să-i smulgi ardeiul din mână in momentul când vrea să îmbuce din el şi să-l faci să privească cum răsare soarele. Nu, în ochii unui om care gândeşte, un astfel de popor creşte la înălţime mare, — mai ales în ochii unui român, unui român dela noi. Căci să ne dăm bine seama noi Românii, oricât ne-am crede şi-am fi într’adevăr superiori acestor bulgari despretuiţi. Avem noi un ideal politic hotărît? Este în sufletul nostru lămurită o {intă hotărîtă care să concentreze în ea toate aspiraţiile noastre naţionale? Şi să nu răspundem grăbiJi. Să întrebăm numai pe un ţăran de-al nostru, ori de unde ar fi el, înainte sau după o adunare poporală, ce crede el despre ultima noastră etapă, despre supremul nqstru ideal politic. El nu ne va puteâ răspunde nimic sau aproape nimic. El ne va vorbi în termeni vagi despre opresiunea ungurească, confundând foarte vădit ungurul cu domnul, cu stăpânul lui economic, ne va spune cu o dureroasă elocvenţă despre urcarea dărilor şi omnipotenta solgăbirăilor, dar nu va şti să coboare în vorbe nimic din programul nostru naţional, pentrucă n’are de unde coborî. în mijlocul lui nu s’a dus nimeni să-I lumineze asupra drumurilor viitoare ale noastre, pentrucă nimeni nu s’a gândit la ele. Nimeni n’a cercat să spună odată o vorbă limpede despre punctul acela al politicei româneşti, care nu mai cere o luptă naţională. Iredenta română este numai o năzărire a ziarelor ungureşti, o completă inducere în eroare a opiniei publice streine, care ne va socoti prin aceasta mai buni decum suntem. A fost la noi cineva, un bărbat politic cu autoritate, care să propage sistematic unitatea politică a tuturor Românilor? N’a fost, nici aici la noi, dar nici în România. Politica noastră naţională îşi merge şi astăzi mai departe drumurile ei nesigure în haosul unor recrimina{iuni de ordin mai www.dacoramamca.ro Nnil 29, 1912. LUCEAFĂRUL mult sau mai puţin administrativ. Te miri cum se poate de rămânem atât de sterpi în reacţiunea faţă de temerile şi opresiunile naţionale ale guvernelor ungureşti. Rămâi aproape dezolat când vezi câtă lipsă de nervi este în noi. Par’că poporul românesc ar aveâ nevoie de pacea Europei, par’că noi am fi puşi de strajă la susţinerea echilibrului european. Nu cumva să creadă cineva că n’am fi popor de ordine, nu cumva să îndrăznească străinătatea să se înşele asupra loialităţii celor douăsprezece milioane de Români cari stau aici pe culmile Carpaţilor închegaţi in masse compacte, despărţiţi însă cu graniţe volnice. De aceea să nu despreţuim prea mult pe Bulgari, să nu-i privim prea peste umăr, după ziarele ungureşti şi austriace, căci aceste mici popoare balcanice, cari vor fi ele destul de caraghioase când pleacă la luptă fără cuvenita pregătire bănească, aceste popoare au un ideal care trebuie respectat. Sufletul lor este străbătut de puterea acestui ideal şi noi nu putem decât să învăţăm sub acest raport dela ele. Aici se cuvine să spunem câteva vorbe şi despre rolul României în situaţia actuală. Incontestabil că Regatul fraţilor noştri va ieşi pe urmele acestui conflict la suprafaţă încăodată mai mult, cu puterea lui armată care dominează Balcanii, cu rolul pe care i-1 dă Europa în descurcarea iţelor turco-bulgare. Ori se va face răsboiu ori nu, România va câştigă în prestigiul pe care l-a avut şi până acum, pentrucă e imposibil ca micile state balcanice să nu se ruineze pentru multă vreme prin acest răsboiu inceput în condiţii atât de neprielnice. • Faptul acesta trebuie să ne umple de bucurie şi să ne dea perspective frumoase pentru viitor. Y. 0 A însemnări. Revista noastră din cauza unor împrejurări neprevăzute n’a putut apărea ta timp. în curând aceste greutăţi vor fi înlăturate şi vom începe apariţia regulată chiar cu numărul viitor, pe care îi vom scoate în curs de două săptămâni. sg Monumentul lui Bariţiu. Zilele acestea, cu prilejul adunării generale a „Asociaţiunii" vom aveâ o sărbătoare cu totul neobişnuită la noi: desvălirea monumentului lui Bariţiu. Până astăzi pietatea noastră nu s’a putut intrupâ în bronz ori marmură. Sărăcia din bătrâni, nivelul cultural modest, dar mai ales legile vitrege nu ne-au îngăduit acest mijloc de manifestare superioară a recunoştinţei. Aşa s’a întâmplat că un popor întreg n’are nici un bronz, care să vorbească... Nici de vitejia lui Iancu, nici de venerabila figură a lui Şaguna nu s’a apropiat incă dalta unui artist. Abia acum, în sfârşit, după apeluri îndelungate cari au rodit o colectă destul de frumoasă, va cădeâ vălul dela bustul lui Gheorghe Bariţiu, harnicul istoriograf al trecutului ardelenesc dela a cărui naştere s’a împlinit în acest an un veac. 605 Bustul lui Bariţiu e aşezat in grădina şcoalei de fetea „Asociaţiunii": întFo rotondă improvizată anume pentru acest scop, ca să fie cu faţa spre parcul orăşenesc. Bunii noştri Saşi s’au crezut datori să respingă cererea comitetului „Asociaţiei", care solicită un loc pe seama bustului în parcul din faţa Muzeului. Reprezentanţii unui popor cu tradiţii culturale respectabile n’au înţeles că prin această oprelişte ni se prezintă intr’o lumină puţin favorabilă ca element de civilizaţie superioară şi că nu contribuie Intru nimic la buna înţelegere între două popoare învecinate. Cu toate acestea avem în faţa noastră o lucrare de artă de caracter monumental, care deşi lipsită de-o perspectivă mai prielnică, face cea mai bună impresie asupra privitorului. Pe-un piedestal masiv de granit de doi metri şi jumătate e aşezat bustul in jumătate figură cu imagina caracteristică a lui Bariţiu admirabil executată, cu mâna dreaptă întinsă, degetele unite într’un gest expresiv, iar cu stânga răzimat pe-o carte. întreg monumentul e de aproape cinci metri înălţime. Comitetul „Asociaţiunii" noastre a avut buna inspiraţie de-a alege pentru această lucrare, care pe lângă o deosebită pătrundere artistică, reclamă devotament şi-un mare spirit de jertfă, pe talentatul sculptor bu-cureştean Oscar Spaethe, atât de apreciat în cercurile artistice din Regat pentru multele sale lucrări de înaltă valoare. Deşi tânăr, (e născut la Bucureşti în 1875), Spaethe, care a făcut temeinice studii la Mtinchen unde a obţinut o marc medalie şi in Italia, s’a impus repede şi azi face parte din prea puţinii noştri sculptori apreciaţi, ale cărui lucrări sunt aşteptate cu cel mai viu interes la expoziţiile anuale ale tine-rimei artistice. Atelierul lui Spaethe, e vizitat de cei mai distinşi membrii ai elitei bucureştene, e adese locul de întâlnire al cercurilor literare-artistice din ţară, cu cari distinsul sculptor întreţine relaţii de colegialitate. Publicul nostru va aveâ prilejul să admire de astă-dată o seamă din creaţiunile artistului, care a binevoit să aranjeze o mică expoziţie într’una din şalele Muzeului şi după cari noi dăm o seamă de reproduceri în numărul nostru. Intr’un număr viitor vom publică o dare de seamă asupra acestei expoziţii. Deocamdată ţinem să ne exprimăm mulţumirea artistului, care fără nici un câştig material a executat cel dintâiu monument al nostru şi dorinţa ca prin acest început să se deschidă o serie de lucrări in acest gen, prin cari se ridică nivelul priceperii noastre artistice şi se răspândesc îndemnuri de-o înaltă valoare educativă intr’o societate care abiâ acum începe să trăiască o vieaţă culturală. 8 împăciuitorul. D-l E. Babeş-Argus a crezut că a sosit iarăş vremea când poate să-şi plaseze rodul gândurilor sale de împăcare valaho-maghiarâ. Iarăş a scos o broşură. Vremurile sunt tulburi, a gândit d-l Babeş, oamenii să iau de cap in întreagă ţara, Ungurii intre ei, cu Românii şi celelalte naţionalităţi. E o frământare straşnică in sânul sbuciumat al acestei www.dacoromanica.ro 606 LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. Ungarii. Votul universal şi-a împlântat mânile lui aspre în părul tuturor cetăţenilor ungari, îi sguduie, îi încărâmbează unii împotriva altora, şi ei nu ştiu ce să se facă, se bat ca orbii. — Unde-i doftorul? Unde-i?... Şi broşura s’a înciripat. Urîtă mai e şi meseria asta de împăciuitor. împăciuitor de popoare! Ele se sbat, se luptă, asrvârlite în câmpul de bătaie de orcanul patimilor seculare, fiecare cu nevoile lui, cu aspiraţiile lui în tendin{a de a se conservă şi tu... tu, în aer undeva, ori la spate dosit, cerci să le cântăreşti greşelile, să le nivelezi asperităţile, să Ie scoţi arma din mână, fiindcă, mă rog, nu se face să te baji când te poţi împăcâ foarte uşor, mai lăsând unul ceva, mai punând celalalt, în sufletul tău ologit de cine ştie ce bizare influinţe ale mediului social, nu încape ideia luptei... D-l Babeş şi-a scris noua broşură în cunoscutul spirit moderat. Nu credem că ar trebui să mai insistăm asupra tuturor argumentărilor sale. Am face o muncă de prisos, şi pentru cetitori şi pentru noi. De una totuş ne putem miră, în treacăt. Pentru ce va mai fi insistând d-l Babeş în tristul său rol? Zadarnic se laudă şi în broşura actuală că îi merge bine cu împăcarea, ea nu poate să prindă la noi, dar nici la Unguri. — Lasă-ne să ne batem, d-le Babeş! 88 Drama română. Din Bucureşti primim ştirea unei noui căderi la Teatrul National. O dramă a d-lui Ludovic Dauş, una originală, a fost jucată cu foarte puţin succes, a căzut. Nu-i vorbă, judecând după valoarea literară a d-lui Dauş, nu ne aşteptam la cine ştie ce biruinţă. Dar totuş, — o nouă încercare neisbutită. De câtăva vreme, de când se depun stăruitoare silinţe pentru înfăptuirea unui progres dramatic, nu putem înregistrâ decât aproape tot căderi. Căderi mai mult sau mai pu{in glorioase. Şi ne doare această lipsă de noroc, ca să-i zicem aşa. Nici unul dintre scriitorii noui, cari s’au apropiat de muza dramatică, n’a reuşit să ne dea o operă mulţumitoare sub toate raporturile şi promiţătoare. încercări şi iarăş încercări. Să fie faptul acesta numai un simplu nenoroc, ori societatea noastră, atât aici cât şi în regat, n’a ajuns încă în stadiul acela de desvoltare când poate produce o adevărată vieaţă literară dramatică? Credem că amândouă aceste împrejurări sunt de vină. în orice caz este o greşală şi feliul cum s’au deschis deodată, aşa, fără mult control, uşile Teatrului Najional, pentru toţi cari au bătut la ele, cu mai multă sau mai putină competenţă. Alături de maestrul Dela-vrancea a fost slobozit şi Isac, etc., etc. Puţin criticism socotim că ar fi foarte necesar, până nu ajunge publicul la desperare şi oamenii serioşi la un pesimism oarecum justificat. Ar trebui apoi să se insiste mai mult şi asupra operelor clasice. Hamlet de anul trecut poate sluji ca îndemn, atât din partea publicului, cât şi din partea actorilor. Credem de altfel, că Romeo şi |ulieta, tradusă de St. O Iosif, e dovadă despre preocupările de acest fel ale direcţiunii teatrului naţional. Inaugurarea actualei stagiuni cu o serie întreagă de reprezentaţiuni ale pieselor lui Caragiale a fost bine făcută nu numai din motive de pietate faţă de marele defunct. Publicul va fi, sub impresiunea acestor piese ale maestrului, mai pretenţios şi chiar şi autorii se vor simţi mai puţin îndrituiţi să aducă la lumina rampei orice product dramatic al lor, fără prea multă autocritică. g Schisma noastră. La „Cultura creştină", care apare, întru mărirea lui Dumnezeu, la Blaj, cu considerabile greşeli de gramatică şi cu şi mai considerabile greşeli de judecată, se face o mare gălăgie confesională. Mai ales propunerea noastră de trecere la ortodoxie a tuturor acelora cari sunt ameninţaţi de noua episcopie gr.-cat. ungurească, propunere susţinută de toţi naţionaliştii adevăraţi, a fost menită să tulbure mult căpşorul acestei creştine reviste, căpşor ticsit şi zăpăcit de confuze învăţături adunate de prin „Propaganda fide“ şi alte părţi. în numărul din urmă „Cultura creştină" se năpusteşte asupra întregei prese dela noi învinuind-o de confesionalism. Nu suntem cruţaţi nici noi dela acest „Luceafăr" a (!) d-lui Qoga. îngustul spirit confesional ne-ar călăuzi şi pe noi. Nu ne-am obişnuit să răspundem la învinuiri fără rost. Fiindcă această afirmaţie a „Culturei" dela Blaj ar puteâ însă găsi o credinţă oarecare în mintea unor oameni neorienta{i, iată facem declaraţia pe care am mai făcut-o de altfel: Noi, având în vedere numai interesele generale ale neamului nostru, n’ani avut vreme să ne pierdem în speculaţii sterpe de ordin confesional. Crezând într’un Dumnezeu mare care stăpâneşte lumea, nu ne-am gândit niciodată să scotocim taina lui f i I i o q u e, lăsând această sarcină pentru toţi săracii cu duhul cari nu-şi găsesc altă meserie în folosul neamului decât aceasta. Am socotit totdeauna că neamul nostru are alte multe năcazuri decât să-l mai împovărăm şi cu chestiuni de confesionalism. Tocmai potrivit acestei credinţe a noastră, am făcut propoziţia pentru trecerea celor primejduiţi de maghiarizare la biserica ortodoxă pe care o socotim mai solid zidită în luptă cu tendinţele sugrumătoare ale guvernelor ungureşti. Prin urmare spiritul îngustului confesionalism a fost atât de departe de noi în această chestiune ca şi în oricare alta, încât numai un ochiu de adevărat confesionalist a putut să cetească în rândurile revistei noastre vreo „schismă" oarecare. Atât cu privire la această păcătuire a noastră împotriva preceptelor „creştine" ale „culturei" blăjene. Pentru „C. C.“ am mai aveâ însă o vorbă. La „Telefonul" ei se vorbeşte despre articolul unui ortodox apărut în „Telegraful Român". Cu acest prilej putem constată încă odată că această revistă nu este condusă nici în adevărat spirit „creştin" dar mai ales nici într’un spirit „cultural" ridicat. Cineva vorbeşte acolo despre marele nostru me-cenate Vasile Stroescu cu atâta lipsă de bun simţ, încât nu ştim cum să ne mirăm mai cu obedientă. E vorba că d-l Stroescu poate şi trebuie să ne dea www.dacoramamca.ro Nrul 29, 1912. LUCEAFĂRUL câţi bani voeşte, dar să nu se amestece in treburile noastre. Am vrea să ştim dacă „C. C.“ nu s’a împărtăşit şi ea din vreo danie de a marelui basarabean, atunci am fi pe deplin edificaţi. 88 Nu ’nvie morţii... Dacă te-ar întrebă cineva care-i cea mai proaspătă noutate literară in toropeala de acum, n’ai putea răspunde decât: a revenit Ma-cedonsky. Şi asta poate să fie o noutate pentru publicul nostru cetitor care, socotim, începe să se plictisească de atâta lipsă de mişcare in noua vieaţă literară. Da, a revenit bătrânul „nedreptăţit", a scris la Flacăra, cu autograf şi colaborează la Rampa cu articole. Pentru ce a revenit? Nu se ştie. in orice caz e interesantă reintrarea d-sale în literatură. Maestrul decadenţii române îşi reneagă „efebii" şi arată circumspecte simpatii faţă de „ţărănism". Intr’un articol din „Rampa", făcându-şi oarecum apologia, le trage o şarjă efebilor cari nu ştiu ce e poezia, iar pe d-1 Iorga îl măguleşte cu vorbe pline de laudă. Ce-o mai fi şi asta? Socotim că greşeşte maestrul în planurile sale de reînviere. Dacă îl părăsesc efebii, cu cine mai rămâne? D-1 lorga nu mai e pe tărîmurile literare, sau ca să fim mai precişi, d-1 lorga de o vreme încoaci nu se mai amestecă atât de mult în mişcarea literară încât să poţi apelă la sprijinul d-sale. Atunci?... E tristă soarta maestrului. Şi la încercarea aceasta răspunde ca un trist ecou vorba lui Eminescu: Nu ’nvie morţii!... 88 . Opere „selecţionate" sau „opere complete"? Ni se anunţă două ediţii întFun volum a operelor lui Eminescu. Una editată de oameni, dela cari in orice caz putem aşteptă o lucrare serioasă, ne vesteşte că ne va da toate operele publicabile ale lui Eminescu, pe când a doua editată de un domn, care de demult acuma se ocupă cu meseria aceasta de-a produce adevărate „evenimente" şi „revelaţiuni" literare publicând operele „monumentale" ale scriitorilor noştri mai vechi, „clasici" cum se zice, deşi adjectivul acesta nu-1 putem întrebuinţă cu privire la cei mai mulţi, şi care ne făgădueşte, nu că ne va da toată opera literară a lui Eminescu, ci tot scrisul său, atât poeziile, cărora le-a dat o formă definitivă, cât şi acele, pe cari nu le-a revăzut, ba chiar şi scrisorile sale cele mai intime, pe cari in orice caz nu le-a menit publicităţii. E aceasta o chestie pentru care s’au rupt acuma multe condeie ale criticilor, mari şi mărunţi: să se publice fără rezerve tot scrisul unui scriitor sau numai opera sa, pe care el a socotit-o vrednică să vadă lumina tiparului şi să înfrunte cursul vremilor? Chestia aceasta insă nu-i impoartă numai pe critici, ci agită chiar şi publicul mare, şi e în fond şi cauza luptei recente, ce se dă pentru „Parzifal“-Iul lui Wagner, care se ştie că a împărţit in două tabere nu numai publicul german, ci al lumii întregi, majoritatea fiind pe partea acelora, cari cer o specială „lex Parzifal", spre a feri de profanare opera marelui compozitor german. Şi cum e o datorie a poporului 607 german a feri opera lui Wagner, de mânile murdare ale tuturor anteprenorilor de teatre de provincie, tot aşa cred, că e o impietate strigătoare la cer a des-vălul toate amănuntele simpatice şi nesimpatice din vieaţa particulară a unui poet, fie că ne pot folosi ceva, fie că nu. Şi oare cuiva, care a cetit „Buch der Lieder" de Heine, nu i-ai şterge toată iluzia binefăcătoare şi fecundă, ce i-a suggerat-o lectura acestui scriitor, înmănându-i oarecare biografie „critică" a marelui liric german, in care să fie descrise până in amănunte toate necazurile ce le-a indurat prin Franţa şi a căror vină o purtă numai el? Oare nu e aceasta o impietate nu numai faţă de memoria scriitorului, ci chiar şi faţă de sentimentele sfinte ale cetitorilor, cari nu totdeauna au ochiul unui critic adevărat, cu atât mai puţin lipsa de bun simţ a acelora cari fac afaceri, cu manuscriptele intime ale unui „erou" de-a lui Carlyle? Şi oare e mai mică opera lui Shakespeare de aceea, că nu se ştie aproape nimic despre vieaţa sa? Se miră lumea de unde a cules atâtea cunoştinţe şi nime nu ne poate da o lămurire: medicii zic, că trebuie să fie studiat foarte amănunţit psychiatria, advocaţii jurisprudenţa, zoologii istoria naturală, aşa că în fine fiecare învăţat îl reclamă pentru specialitatea sal Şi dacă-l vei întrebă pe cineva, pentru ce e goana aceasta după amănunte „sensaţionale", când lucrul principal e opera, care este, — nu va şti ce să-ţi răspundă! Oamenii văd pădurea, văd copacii, dar voesc să vadă şi rădăcinele lor, deşi ştiu că nu le va folosi nimic şi uitând, că săpând la rădăcină întreg copacul se poate prăbuşi. — Şi se poate oare explică opera unui scriitor, prin cele câteva amănunte, câteodată chiar scârboase, pe care totuş Ie vei puteâ află, spre bucuria publicului inferior doritor dc ştiri sensaţionale, care întotdeauna e mulţumit când află şi păcatele intime ale unui scriitor, pe care-l invidiază: „lată aici cel puţin, nu mi-e superiori" Nu vieaţa, ci opera unui scriitor ne interesează, — şi pe ea o avem în faţa noastră inexplicabilă, cuni inexplicabilă e toată vieaţa lumii, şi eternă, cum eternă e nemărginirea! Căci dacă a zis Carlyle, că istoria lumii nu e decât istoria oamenilor mari, a eroilor, atunci trebuie să adaugem că istoria oamenilor mari, nu e decât istoria faptelor lor, a operei lor, pe care au închiriat-o omenire!, şi nicidecum a acelor câteva amănunte din vieaţa lor privată. Insă oamenii mici de suflet voesc să cuprindă totul cu ochiul lor profanator, neştiind că nu le e iertat. Ei, ca să-l înţeleagă pe un scriitor, nu-şi dau silinţa să se avânte până la înălţimea, în care pluteşte sufletul unui scriitor, ci voesc să-l coboare până la nivelul lor inferior, căutând amănunte, cari să ne dovedească, că la urma urmelor totuş n’a fost decât unul dintre „ai lor" — copiii cari se bălăcesc prin noroi totdeauna chiuie şi se bucură când pot păta măcar întrucâtva haina albă a unui trecător. In Germania toată lumea cultă s’a înarmat, ca să ferească de profanare divina operă a lui Richard Wagner, şi in frunte păşesc ca în totdeauna scriitorii, — oare scriitorii noştri nu cred, că a venit vremea www.dacoramamca.ro 608 LUCEAFĂRUL Nrul 29, 1912. să protesteze contra celor nechemaţi, cari căutând amănunte sensationale din vieaţa marilor noştri poe{i, sper că se va proiectă şi asupra lor o rază din.lumina geniului lor? Tot ce are mai bun un scriitor îşi îngroapă în opera sa, pe care o dă lumii ca să lumineze în intunerec, — geniul trăeşte în operă curată şi sfântă, chiar şi dacă vieaţa trecătoare n’a fost aşa. Deci da{i-ne întreaga operă a geniului lui Gminescu, şi nu desgropa(i toate intimităţile omului, — iară cine voeşte să „studieze" întreg scrisul său sperând că va puteâ deslegă astfel marea problemă, care e geniul unui poet, n’are decât s’o facă — dar in sălile cari adăpostesc biblioteca academiei! (I.T. Lais). 88 Anarhie. Intr’un număr mai nou al ziarului „Românul" a apărut un articol subtitlul „Veniţi apostoli", care ne-a înspăimântat prin completa lui anarhie de gândire. încărcat de fraze goale, acest articol nu cere nici mai mult nici mai pu{in decât că, după ce Roma şi-a dat învoirea să se înfiinţeze episcopia gr.-cat. ungurească, noi, desperaţi şi năcăjiţi, fără multă bătaie de cap, să dăm drumul oricăror apostoli, de orice lege ar fi ei, să ne „mântuiască" pe cei primejduiţi. Mărturisim, că ne-a surprins mult această regretabilă lipsă de controlă la ziarul nostru autorizat. Cum adecă, pot veni şi anabaptiştii şi jidovii şi reformaţii să ne scape de maghiarizare? ori cum să înţelegem? Dacă e vorba să se scrie în această chestiune mare atunci să se scrie făcându-se propoziţii pozitive, să se cerceteze serios împrejurările, fără vorbe mari şi umflate, cari n’au nici un rost. Altfel mai bine să tăcem. 88 Un om harnic este I. I. Şchiopul, distinsul nostru publicist trecut peste ocean de vitregia vremurilor noastre de aici. Noul ziar pe care il primim de vreo câteva săptămâni dela el, „Glasul vremii" este redactat în toate privinţele la nivelul celor mai bune ziare, atât sub raport politic, cât şi sub raport cultural. Lipseşte din el orice tendinţă de ceartă, ceeace eră neobişnuit până acum chiar şi la fraţii noştri din Statele Unite. Faptul acesta ne face să regretăm încă odată mai mult expatriarea prietinului nostru. După cum suntem informaţi toţi scriitorii tineri ardeleni vor colaborâ la noul ziar, căruia ii dorim izbândă desăvârşită. Ciobul... D-l M. Teodorian-Carada, cunoscutul român din ţară trecut la catolicism şi amestecat in urâtele afaceri ale conflictului bisericesc din Regat, ne refuză primirea revistei pe motiv că noi am face propagandă prozelitică pentru „biserica a cărei stea e Vasile Mangra". D. M. Teodorian îşi scrie această părere pe făşia unui număr primit, între considerabili porci de cerneală. Ei bine, că d-l Teodorian nu vrea să ne mai cetească, cu atât mai rău pentru d-sa. Cât priveşte însă afirmaţia d-sale injurioasă la adresa bisericii noastre ortodoxe, ţinem să spunem că ea nu poate aveâ nici un temei, cu atât mai mult că ea vine dela un alt Mangra. Cum se simte îndrituit un renegat să batjocorească o biserică care are nenorocirea să poarte în sânul ei un alt renegat? Tot vechea poveste: Râde un ciob de-o oală spartă. * 88 Anunţ. Articolul de lege XXVII din 1907 a adus pe învăţătorii şcoalelor cu limba de propunere nemaghiară in o situaţiune foarte încurcată. Cauzele, cari au contribuit mai ales la aceasta sunt: 1. Mulţi învăţători nu cunosc deplin limba maghiară. 2. Nu au la dispoziţie cărţi corespunzătoare, care se cuprindă materialul cerut de planul de învăţământ şi cari să le deie îndrumările metodice necesare. Iar spre a satisface pretensiunii legii învăţătorii au dat in mâna elevilor cărţi; de multeori rău scrise şi i-au silit să memorizeze lucruri, pe cari ei nu le înţelegeau; ceeace din punct de vedere pedagogic e de nepermis. în scopul ajutorării invătătorimii şi în scopul de a uşurâ şi a o face pricepută de elevi învăţarea limbei maghiare, învăţătorul luliu Crişan a scris un manual de conversaţiune maghiară. Acest manual cuprinde tot materialul de conversa-{iune pentru clasele I, II şi 111 a şcoalelor cu limba de propunere nemaghiară. Pe lângă aceasta cuprinde jocurile, cântecele, zicătorile şi toate îndrumările metodice necesare. Despre acest manual în şedinţa trei-lunară a învăţătorilor din tractul Săliştei, ţinută sub prezidiul d-lui Dr. 1. Lupaş, la 10/23 Iunie a. c. recensentul G. Părăian, dupăce arată părţile bune ale cărţii, zice: „Acest manual satisface întru toate scopului, ce urmăreşte şi e o bună călăuză în mâna învăţătorului, atât în a celui, ce ştie ungureşte, cât mai ales în a celui, ce nu ştie bine ungureşte“. Manualul acesta e aprobat de In. minister de culte şi instr. publică sub Nr. 100966/1912 şi se poate procură dela Librăria W. Krafft în Sibiiu, precum şi dela alte librării din (ară. Bibliografie. Virgil Oniţiu, Anuarul XL VIII al gimnaziului gr.-or. român din Braşov, al şcoalei reale şi al şcoalelor centrale primare pe al 62-lea an şcolar, 1911—1912. Braşov, 1912. Octave Feuillet, La sate, comedie întFun act prelucrată de Horia Petra-Petrescu. Braşov. 1912. Preţul: 50 de bani. Simeon Popescu, Cum se face comerciul cu bucate? Nr. 1 din Curierul practic. Tipogr. Doina, Beiuş, 1912. Octave Minar, Caragiale. Omul şi opera. „Biblioteca Iaşilor" Nr. 7. Edit. Librăriei Socec et Cie. Iaşi, 1912. Delavrancea, 1 rinei, comedie în 3 acte. Edit. Librăriei Socec. Bucureşti, 1912. Preţul: 2 Iei 50. TIPARUL Lin W. KRAFFT ÎN SIBLIO. www.dacoromanica.ro