■■■■■■■■ «■■■■■■ mmmmm ■ ■■■ Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică Director: Octavian Goga ■■■ Redactor: Oct. G. tăslăuanu ■ ■■■■ !■■■■ ■ ■ Ud. XI. lîr. 28. Doi. II. ■ ■■ ■■■■■■ ■■■■■■■ ■■■■■■■■ Gh. Pădure . . . Alice Călugăru . . D. D. Păirăşcanu . T. Murăşan . . . C. Georg. Munteanul Dr. Silviu Dragomir 1. N. Pârvulescu . . 1. Agârbiceanu . . Maria Cuntan. . . Irina Gh. Lecca . . Octavian Goga . . Sandu A. Hodoş . C. Georg. Munteanul 1. Agârbiceanu . . T. Murăşan . . . M H Cuprinsul: h k In epoca serbărilor naflon. Visul (poezie). Moşteninea lui Docan. Ideală (poezie). Cântec (poezie). Primejdia episcopiei gr.-cat. maghiare. Scrisoare (poezie). Ceasuri de seara. Cântece (poezie). Cerşetori. Mare moartă (poezie). Spovedanie (poezie), lntr’o seară (poezie). Povestea'Unei vieţi (roman). Cântece (poezie). Dări Tr. G. Dimitriu-Şoimu Dr. 1. Mateiu . . . Al. C A.. le seamă: Volbură Poiană: „Spre vieafă. Tit Bud: Date istorice despre protopresbiteratele, parohiile şi mănăstirile române din Maramurăş din timpurile vechi până în a. 1911; Georg MG!ler:Die ursprungllche Rechtslage der Rumănen im Sieben-burger Sachsenlande. Serbările dela Blaj, 1911. Dumitru C. Moruzi: „Pribegi în |ară răpită". Cronici: Traian G. Dlmifriu-Şoimu: Curente literare în literatura română. Dr. 1. Lupaş: O lămurire. însemnări: Sborul lui Vlaicu. Conferinţa episcopilor uniţi. Cursurile dela Văleni. Hagi Tudose. Cultura artistică în şcoală. Lucrarea dramatică a d-lui G. Diamandy. Prietinla României cu monarhia austro-ungară. Concertul lui Ionel Crişan. — Bibliografie. Sibiiu, 1 Sept. v. 1912 www. reţul unui număr: 1 cor. (1 leu). LUCEAFĂRUL REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ. APARE SUB INQRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE Colaboratori: I. Agftrbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, O. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Cbendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Clura, Otilia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimlu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Oârleanu, Dr. Onisifor Ohlbu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Ioslf, I. 1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. 1. Lupaş, Dr. I. Mateiu, Comeliu Moldovan, Dr. O. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterlna Pitiş, Oh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, O. Rotlcă, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simlonescu-Râmnlceanu, V. Şorban, I. U. Sorîcu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Trlteanu. Fi BONftNENT: Quslro-Hngarla: 1 an.............20 cor. 6 lani...........10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi stadenţi: 1 an 16 cor. România şi în Străinătate: 1 an.............25 cor. 6 luni...........15 cor. Reclamaţiile sunt a se face in curs de li zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). CV u Kt u -Q 3 en o O G o u CV în librăria lui W. KRAFFT în Sibiiu se află: s ■ Date Istorice despre protopopiatele, pa- ! rochiile şi mănăstirile române din Ma-: ramurăş din timpurile vechi până în ■ anul 1911, de Tit Bud. Cor. 3.—. : Elemente de metafizică. Principalele ■ probleme ale filosof iei contimporane pe j Înţelesul tuturor, de C. Radulescu- : M otru. Cor. 4.—. ■ Contribuţiune la munca pentru ridicarea : poporului, deSp.Popesc u. Cor. 2.—. • Românii şi clasa de mijloc din Buco- : vina, studiu statistic, de I. E. Toro- î u{iu, p. I. şi II. Cor. 3.—. | Românii şi clasa intelectuală din Bu- ■ covina de 1. E. Torouţiu. Cor. 1.—. : Apologia lui Socrates, trad. după Platon : de I. E. Torouţiu Cor. —.60. : Handel u. Wandel in der Moldau bis ■ zum Ende des 16. Jahrhunderts, von Ş Dr. I. Ni stor. Cor. 4.80. Ş Coranul, traducere după originalul arabic * însoţită de o Introducere de Dr. O. * lsopescul. Cor. 10.— ; Serbările dela Blaj 1911, o pagină din • istoria noastră culturală. Cor. 3.50. Metodica Învăţământului primar, de Fl.Cristescuşil. G.Bratu. Cor.6.—. Conducător pentru predarea gimnasticei în şcoalele secundare de băieţi şi de fete, de D. lonescu. Cor. 3.—. Ce-ar trebui să ştie orice băiat. 21 de convorbiri dedicate băieţilor şi părinţilor lor, de S. Stall. Cor. 1.—. Necesitatea religiunei pentru omenire, de E. Eiefterescu. Cor. —.50. Versuri şi Proză, de Gh. din Moldova. Cor. 2.—. Întuneric şi lumină, nuvele şi schiţe de Brătescu-Voineşti. Cor. 2.—. Făt frumos, poem dramatic in 4 acte, de A. Maior. Cor. 2.—. Magdalena, dramă in 3 acte şi in versuri, de A. Maior. Cor. 3.—. Emanciparea femeii, dej. Novicow, trad. din ruseşte de J. Goi lav. Cor.2.—, Vârsta periculoasă, jurnalul unei femei, de K. Michaeiis. Cor. 1.50. - Prelegeri acad. din Teologia morală ortodoxă de Dr. E. Voiutschi, voi. U. partea generală. Cor. 6.—. u P o CQ 3 r> o -t o *1 fl> CQ ►* O w •M o 3 o O Expedlarea se face mal nşor trlmlţându-se banii înainte, adăugftndn-se la preţul cărţii Inci —- ... - ■■ . ■■■■ . ■= 20- 40 fii. pentru expedlarea francată. ■ - ■ — ■- - ---— - - www.dacoromanica.ro în epoca serbărilor naţionale. Se spune că în timpul iobăgiei, spre a micşoră povara zilelor de robotă sau boiereşti, ţăranul român, printr’un abuz general, a sporit peste măsură numărul sărbătorilor sale bisericeşti. Nu ştiu dacă explicaţia asta a multelor noastre sărbători necanonice este exactă şi ştiinţifică; în orice caz, însă, e foarte caracteristică. Vremurile iobăgiei au trecut, dar în cele mai multe locuri ele au lăsat o bogată moştenire de instincte şi aptitudini, de deprinderi şi moravuri, cari au rămas. Au rămas şi aşa zisele sărbători „băbeşti". Au fost zadarnice toate predicile şi toate circu-Iarile arhiereşti, la noi ca şi în Regat. Niciodată doar moravurile nu au fost schimbate de azi pe mâne, prin simple decrete şi oprelişti. Cele douăsprezece „Vineri" şi alte asemenea sărbători înfloresc şi astăzi. Şi, lucru ciudat, în vremea din urmă o deprindere similară încearcă să se înrădăcineze în vieaţa noastră publică. Sunt serbările naţionale, tot mai dese, tot mai sgomotoase din anii din urmă. în căutarea unui titlu caracteristic pentru capitolul ce va scrie despre zilele noastre, istoriograful viitor se va opri probabil la acesta: epoca serbărilor naţionale. Nu-mi va trece prin gând să tăgăduesc folosul acestor serbări. Ar fi să cădem în extremul celalalt. Am văzut, în cei 8—10 din urmă, serbări cari vor lăsă urme în sufletele contimporanilor şi vor fi pomenite de urmaşi, ca serbarea dela Putna în anul 1870. Am avut şi noi asemenea serbări istorice. Comemorarea celor 500 de ani dela moartea Iui Ştefan cel Mare la Putna şi Bucureşti, cu neuitata şi adânc mişcătoarea defilare a Iui Ştefan şi Vlad Ţepeş în fruntea oastei lor cu costume şi arme istorice, pe câmpul de lângă Bor-zeşti, sub zidurile bisericii clădită de marele voevod; inaugurarea Muzeului şi Catedralei din Sibiiu, concertul monstru în Arenele romane dela expoziţia jubilară; pelerinajul la mormântul lui Şaguna, cu acel convoi condus de arhierei, din Sibiiu până în Răşinari, pe o minunată şi liniştită zi de toamnă; comemorarea lui Gheorghe Bariţiu şi alte serbări au fost sau vor fi pornite dintr’o nevoie generală, dintr’un sentiment public, şi au fost adevărate evenimente sufleteşti ale neamului întreg. La început mai ales, serbările naţionale aveau o justificare deosebită, întemeiată pe împrejurările timpului. Sunt aproape zece ani de atunci. După lunga oboseală şi letargie în care ne cufundase delirul agitaţiei memo-randiste, începuseră cele dintâi semne de înviorare şi recondescenţă a forţelor vitale. Eram ca după un somn lung şi greu din care te trezeşti însă mai reconfortat şi mai dornic ca oricând de expansiune. Simţiam cu toţii un mare prisos de forţe, o poftă iresistibilă de a ne măsură cu cineva. în această atmosferă căzu ca o scânteie ideia activismului parlamentar, trezind un răsunet de însufleţire care mergeâ până la frenezie. Eră o epocă de optimism sfânt, de iluzii dulci şi de mari aspiraţii. Niciodată, parecă, dela 1848 încoace, rândurile noastre nu fuseseră străbătute de un spirit atât de energic, de un avânt atât de mare şi răsboinic, de atâtea nădejdi de bine şi de progres repede. Prisosul acesta de t www.dacoromanica.ro 530 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. energii se descarcă în mare parte în serbările naţionale din anii aceia. Până atunci, adunările noastre publice, rare şi palide, avuseseră o notă de jalnică tânjire neputincioasă. Acum, întrunirile noastre culturale căpătară o pecetie nouă. Mai mult ca oricând scopul cultural ne fu un pretext sub care palpita o atmosferă politică militantă şi combativă. în afară de clipele solemne ale programului oficial, pretutindeni se discută de activitatea parlamentară. Se cumpăneau sorţile ei de izbândă, se calculă numărul viitoarelor noastre mandate legislative şi reprezentanţii noului curent trezeau, pe unde se iveau, un fior de mândrie şi aclamaţii frenetice. Până şi succesul neobişnuit şi răsunător al noului poet ardelean, d-1 Goga, aveâ ceva dintr’o manifestaţie politică. Opera lui ne păreâ expresia şi încoronarea poetică a renaşterii politice. în asemenea împrejurări, serbările din cei dintâi ani avură o justificare, un rost bine precizat. Erau mai mult nişte mari treceri în revistă în vederea luptelor ce se anunţau. Văzurăm că oastea noastră politică, împrăştiată şi demoralizată s’a recules şi e dornică să intre în foc. Duhul acesta străbătu serbările jubilare din Oradea-mare, în onoarea lui losif Vulcan, directorul bătrânei Familii (1904); comemorarea morţii Iui Ştefan cel Mare (1904); inaugurarea Muzeului Asociaţiei din Sibiiu (1905) şi serbările dela expoziţia naţională din 1906 în Bucureşti (1906). A venit însă anul 1907, „anul teribil", nu numai în Regat ci şi la noi în Ardeal. Ajunge să amintim două împrejurări: afacerea Vaida şi lex Apponyi. Triumfala alegere dela Beiuş, în acelaş an, nu mai putu să ne re-înalţe moralul scăzut prin dezastre. Aşteptările optimiste trezite prin alegerea „leului dela Şişeşti" nu se împliniră; discursul lui virginal nu mai putu ridică flamura căzută şi pătată, ci fu o decepţie generală. De-atunci toate ne merseră în rău. Decepţiile şi înfrângerile se urmară pe rând, în lovituri repezi, până la sdrobirea organului care îndrăznise să le constate şi să încerce a stabili răspunderile. Sub impresia atâtor dezastre, ar fi fost firesc şi logic să asistăm la un fel de revenire şi trezire a conştiinţii, la o îndrumare mai serioasă a spiritului public. în realitate văzurăm tocmai contrarul. Seria serbărilor naţionale reîncepă în curând, cu înverşunare crescândă. învierea „Asociaţiei culturale" din Arad, inaugurarea palatului „ Tribunii" (1908), centenarul lui Şaguna (1909), apoi în fiecare an mari serbări şi baluri demonstrative în Arad, „redeşteptarea" Bihorului prin mari serbări culturale la Oradea-mare (1910), şezătorile scriitorilor români în Sibiiu şi Arad (1911), semicentenarul „Asociaţiei" la Blaj etc. etc. Adăugaţi la toate astea cele două adunări anuale ale „Asociaţiei" si „Societăţii pentru teatru" cari revin în fiecare an cu regularitatea cu care pleacă rândunelele; puneţi şi marile înmormântări publice, a episcopului Popea, a lui Coriolan Brediceanu, Aurel Murăşan, Alexandru Mo-cioni, Dr. Augustin Bunea etc. cari, deşi prilejuri de durere, căpătară, graţie spiritului predomnitor al timpului, nu ştiu ce aer festiv de solemnitate naţională, şi veţi înţelege că nu am făcut vreo exagerare răutăcioasă: trăim în epoca serbărilor naţionale. Spiritul acesta nu merge în linie descendentă. Dimpotrivă, nu mai departe decât anul acesta am avut până acuma vreo patru „mari" serbări naţionale. Iubileele „României June" şi al lui „Petru Maior" ne purtară pe la Viena şi Pesta; amintirea Iui Gheorghe Bariţiu fă serbată la Braşov; iar Vlaicu ne prileji o nouă serbare la Arad. Şi să nu uităm că ne găsim abiâ în a opta lună a anului curent. Mai avem înainte-ne cele două mari serbări anuale, a „Astrei" şi a „Societăţii pentru teatru". Şase serbări, mult-puţin „mari", deci, în cursul aceluiaş an, fără a mai socoti pe cele cari mi-au scăpat sau al căror proiect nu s’a obştit încă. Epoca serbărilor nu e pe sfârşite deci. Ca şi strămoşii noştri iobagi, suntem mereu în căutarea vreunui prilej sau a unui sfânt obscur care să ne creieze pretextul unei nouă zile de sărbătoare. O serbare naţională se ajunge cu alta. Ne despărţim de cunoscuţii cei mai depărtaţi, din celalalt capăt al Ardealului, crezând că-i vom revedea târziu, peste cine ştie câţi ani, şi — peste o lună, două-trei, ne regăsim la aceeaş masă de banchet, aplaudând pe aceiaşi oratori festivi. Aceasta-i una din notele caracteristice ale www.dacoramamca.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 531 serbărilor noastre. Suntem puţini, o mână de oameni, cărturarii neamului, şi publicul serbărilor, oriunde ar aveâ loc, este totdeauna cam acelaş, cu mici variaţii. La Arad ca şi la Sibiiu, la Pesta şi Ia Cluj sau Braşov, aproape aceleaş persoane compun coloanele cadrilului de gală. Auzim mereu aceleaş vorbe mari de reclamă cu care serbările sunt anunţate în gazete, cetim cam aceleaş liste de prezenţi, serii lungi de domni „doctori", cu titluri lungi şi pompoase şi cu alte exhibiţii ale vanităţi puerile şi naive. Totdeauna entuziasmul a fost „la culme", discursurile „magistrale" şi banchetele sau sălile de danţ au întrunit, se înţelege, tot ce vieaţa noastră are mai „select". Iar după fiecare serbare naivii cari rămân pe acasă, devorează cu pizmă nobilă listele prezenţilor şi celelalte amănunte din gazete şi rămân negreşit cu impresia că afacerile publice, cauza naţională, au făcut un nou şi mare pas înainte... Rămâne să ne întrebăm dacă impresia asta răsfrânge adevărul. Ce este o sărbătoare? Se pare că am uitat accepţia justă a acestei noţiuni elementare. O sărbătoare — nu-i aşa? — are înţelesul unui repaus de odihnă şi reculegere, după un şir de zile de trudă, bogate în roade; e o clipă de rugăciune, de tainică înălţare cu gândul la Dumnezeu sau la alt ideal. O serbare naţională ar aveâ si ea ) * această menire îndoită de repaus după muncă şi de rugăciune, de cucernică înălţare cu gândul Ia idealul naţional. Menirea cea de a doua a fost, la noi, îndeplinită cu îmbelşu-gare. Atâta însufleţire pentru idealul naţional ca la nenumăratele noastre serbări din anii aceştia nu s’a văzut Ia noi niciodată. Zece ) ani de însufleţire neîntreruptă. Sărbătoarea şi însufleţirea s’au declarat în permanenţă; au ajuns un scop în loc de a fi mijlocul de îmbărbătare Ia nouă încordări, la muncă şi progres. în locul excesului de rugăciuni, steril şi improductiv, al vechilor anacoreţi, creştinismul modern pune, şi el, tot mai mult opera pozitivă de educaţie morală şi de caritate publică. Dar unde-s succesele şi rezultatele, opera pozitivă, cari să justifice serbările noastre fără sfârşit? Vieaţa noastră publică înfăţişează, în această privire, un aspect ciudat, paradoxal şi falş. E atât de tristă şi atât de cunoscută starea asta de jalnică părăginire şi destrămare încât numai anevoie şi călcân-du-ne pe inimă ne hotărîm să o amintim din nou. Am proclamat „activitatea" şi în câţiva ani am ajuns aproape Ia pasivitate politică. S’a vorbit atâta de nevoia culturii naţionale, şi în realitate am pierdut 500 de şcoale româneşti, în vreme ce, în rândurile intelectualilor, limba, cultura şi mentalitatea străină înfloresc tot ca înainte. De zece ani aproape toate proclamaţiile şi comunicatele celor ce ne conduc în politică ne făgăduiesc marea operă a organizării politice. Acum, după zece ani şi după trei alegeri parlamentare generale şi atâtea altele parţiale, nu avem nici un ţinut, nici un comitat, nici un cerc electoral, nici măcar un singur oraş sau sat în care organizarea politică să fie întruchipată. în alegeri am suferit acum în urmă o înfrângere, pierzând cele mai multe mandate cucerite în primul avânt, iar cele cari ne-au rămas sunt în parte iluzorii. De atâţia ani se vorbeşte de nevoia inspecţiei şcolare. Din opt consistorii însă, în şapte lipseşte şi azi orice inspecţie serioasă a şcoalelor lăsate în prada arbitrarului stăpânirii. Sunt dieceze unde în lipsa unei îndrumări de sus, domneşte adevărată anarhie în şcoale. în schimb, în fiecare an numărul şcoalelor ungureşti sporeşte. Tot mai mult se răspândeşte „limba statului"; tot mai mare e procentul de Români ştiutori de carte şi limbă ungurească şi în acelaş timp neştiutori de carte românească; numărul Ungurilor aşezaţi între Români creşte pe fiecare zi, ciuruind tot mai mult harta limbii româneşti; tot mai mult se întinde cangrena maghiarizării. In acelaş timp noi ce facem? Serbări naţionale. Tot mai multe, tot mai dese şi mai sgomotoase. Au ajuns un narcotic cu care ne îmbătăm ca să uităm mizeria şi chinurile apăsării politice. Dintr’o mahmureală trecem deadreptul la o nouă beţie şi nu apucăm să ne desmetecim niciodată. Din cupele de aur ale serbărilor şi discursurilor naţionale soarbem alcoolul ieftin al entuziasmului naţional. Dacă însă vreun spirit sceptic şi rece ne-ar spune că, în focul însufleţirii, deşertăm adesea... pahare goale, am fi în stare să 1* www.dacoromanica.ro 532 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. strigăm din nou tradare. Mirabeau spuneâ despre societatea „vechiului regim" că dansează pe un crater ce stă să izbucnească. Adaptând imagina, am puteâ spune că ben-chetuim şi noi pe vârful unui munte care, încet şi pe nesimţite, se cufundă. Avem cel mult mângâierea că ne vom cufundă cei din urmă, după ce temelia, poporul, de mult va fi înghiţit de valurile înstrăinării. Este vremea, în sfârşit, ca să restabilim înţelesul vechiu şi normal al cuvintelor. Noţiunea sărbătorii implică, prin opoziţie, şi noţiunea muncii. „Munca nu e veselă", zice d-1 Sadoveanu undeva. Sărbătoarea e întreruperea, veselă, luminoasă, colorată, a muncii. Ea se desprinde din fondul sur şi banal al zilelor de muncă, lungi, monotone şi roditoare. Roditoare de rezultate, de progrese, de bucurii şi de sărbători. Fără sărbători, munca e o tortură tristă şi ucigătoare, fără muncă, sărbătoarea e o imoralitate. Domnul a zidit lumea în şase zile, iar într’a şaptea s’a odihnit. La noi însă raportul s’a întors: avem şase zile de sărbătoare şi una de... sabotaj. Să ne amintim morala celui ce, fără încetare, caută comori, dorind să se îmbogăţească repede. In puterea nopţii, el scurmă pământul. O lumină îl izbeşte fără de veste. E un geniu bun, în chipul unui copil frumos, îngeresc, înconjurat de un brâu de lumină. Cu o cupă în mână, se apropie şi o întinde celui trudit ca să soarbă dintr’ânsa curajul vieţii. Cu glasul domol şi dulce îi spune apoi formula de vrajă cu care va găsi comoara: Tages Arbeit, abends Găste, Saure Wochen, frohe Feste, Sei dein ktinftig Zauberwort. Să punem la inimă învăţătura simplă şi luminoasă a lui Goethe. E vremea să ne scuturăm şi să ne trezim din starea de narcotică uitare şi nepăsare în care ne-a cufundat epoca serbărilor naţionale. E o greşală să credem că serbările naţionale pot substitui munca naţională. Nici un surogat nu va puteâ să o înlocuiască. Să privim realitatea în faţă, să ne-o mărturisim întreagă şi să nu aruncăm vina pe alţii, numai pe alţii. Dimpotrivă să preferim a exagera păcatele noastre, căci micşorându-le pe ale vrăşmaşilor, ne vom creiâ un stimul de muncă şi de progres. Să ne înfruntăm noi singuri, să ne co-borîm în conştiinţă, întrebându-ne cu asprime dacă rezultatele muncii noastre sunt în raport cu numărul cel mare al sărbătorilor necanonice ce ne-am creiat. Să producem în sfârşit aceea atmosferă de pocăinţă, de sdrobitoare mustrare de cuget care e izvorul hotărîrilor bune şi al faptelor mari. Să părăsim vieaţa de pustnicie veselă şi de entuziasm steril în numele idealului naţional şi să trecem Ia o operă pozitivă şi productivă. Şi atunci, închizând epoca serbărilor naţionale, vom deschide epoca muncii naţionale, care tot mai întârzie încă. „ ___ Oh. Pădure. Visul. Ca un liniştit tovarăş, un îndemn ascuns mă poartă Cătră pragul tău, Muzeu, şi cătră străjuita-ţi poartă. Nimeni nu-i acum în preajma tăinuitelor comori: De aceea, pentru mine, în al sălei întuneric, Poate-or răsări deodată, re’nviate ’n chip feeric, Toate veacurile, şterse pentru ceilalţi muritori. Pururi ne’ntrerupt, Parisul, vuie dincolo de geamuri Iar aicia totul tace: Firea ’n miile-i de neamuri, Veacurile ’n mii de urme de popoare ce-au pierit. Este-a locului şi-a vremii îndoită depărtare Ce-mi aruncă deodată bogăţia-i ca o mare Ce-ar svârll pe ţărm podoaba-i şi petrişu-i felurit. www.dacoramamca.ro Nrnl 28, 1912. LUCEAFĂRUL 533 Simt pe faţa mea plecată, raza scump’ a pietrii rare Ce ’mprejuru-i dă lumină, ca o lamură de soare. Mă ’nsetează cuarţul vânăt de-ametistă, în ciorchin, Par’că ’ncet rodind în taina cuibului rotund din stâncă, — Inima-mi îşi însuşeşte prin dorinţa ei adâncă, Printre stropii ei de sânge, picătura de rubin. Negre-s pietrele străine-ale Tăriei: flăcări stinse Ce-au picat din cer. — Pestriţe-s jaspurile cari întinse Pe copaci trunchiaţi i ’nchide în veşmântul lor etern. Aurul ce-şi are neamul după ţări, aci-i lumina Din Australia, — ş'alături, cel întunecat, din mina Transilvană, e ca noaptea unde stele mii se cern. Şi găsesc în patru urme de vieţi, întreg Oceanul: Se ’nvolteşte buruiana pietrelor de preţ, — mărgeanul. — Şi, ca şerpi, în şapte rânduri, colo se încolăcesc Ghioace: fluierile mării, pururea şuerătoare. Aci-i crinul ce-şi culese singur înstelată floare, Colo-s scoici a căror perle cresc cu luna, şi descresc. Dar, din mări, din alte veacuri, — vremuri căror sunt urmaşe Toate veacurile noastre, —*■ iată vieaţa uriaşe, Ce trăia prin Oceane răscolite de furtuni, Ce-au rămas din a lor ape, decât oase fără nume! Alte mări ’si întind mătasea în reînoita lume, Şi păstrează ’n fund pământuri locuite de străbuni. Ale tropicelor neamuri, mai departe-s un tesaur De colori şi de podoabe: dela pieile de aur A panterei înflorate, şi-a sălbaticei pisici, Până la răpită haină-a păsărilor sclipitoare Mici ca fluturi. — Cari în codrii plini de flori agăţătoare Şi de umbră, străluciră ca un roi de licurici... Şi m’afund în săli înalte, unde ne’nţeles, îndemnul M’a mânat... dar deodată lâng’ un palmier, cu lemnul însolzit, şi drept, ca şerpii mânioşi, — ce par’c’a ’nfipt Printre sterpele podele-o ’nchipuită rădăcină, — Deodată, văd culcată ’n jumătate de lumină, Pe Myritis, vrăjitoarea decadentului Egypt. Au trecut şaptesprezece veacuri de când doarme ’n taină Sub troiene de perseâ, şi ’mbrăcată ’n rupta-i haină Care ’n purpură ’nfăşoară trupul ei îmbălsămat. Şi pe faţa ei străină, par’că-i umbra suferinţii Căci în gura ’ntredeschisă ca de-un strigăt, se văd dinţii Ce cu-o dungă luminează chipul oacheş răsturnat. Printre scurtele ei plete, şi pe haina-i, se ’mprăştie Foi uscate. — La picioare, stinsa candelei făclie Par’că toarnă din fitile ’ntunecime ’n preajma ei. — Hermesul cioplit din cedru; Isis, din argilă fină Şi Anubis păzitorul, — dimpotrivă, dau lumină Cu zâmbirea cea păgână de pe chipul lor de zei. www.dacoramamca.ro 534 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. Mâna stângă a momiei {ine-o turbure oglindă Care ’n cercul ei de fildeş e menită să cuprindă Încă astăzi, poate, chipuri nevăzute tuturor. Pergamentul mai departe, îşi păstrează ’n slova deasă Şi în semnele-i solare, toată taina ne’nţeleasă Şi puterea ce i-o dete singur gândul vrăjitor. Intr’un colţ, de veacuri tace, toba magică, — de-o piele Care-a fost odată haina unei tinere gazele. — Ce străine ritmuri oare, răsunâ-mi-ar la urechi? Dacă deodată ’n minte-mi s’ar trezi acel descântec Care ’nlăturâ puterea nimicirei, prinfr’un cântec înfrăţit cu ’ntâiul cântec al popoarelor străvechi?... Dar întrezăresc acolo, licărind o băutură Sau otravă, sclipitoare, ’nchisă ’ntr’o sticluţă sură Ce-i rotund suflată ’n chipul unei rădăcini de crin ; Câtă sete deodată m’a cuprins acum de dânsa. Cine ştie ce balsamuri din poveşti, Myritis strâns-a Ca s’alcătuiască stropul de beţie sau venin ! Poate zace ’n ea puterea de minune-a unor leacuri Negăsite până astăzi! Poate ’n ea s’a trâns de veacuri Plămădindu-se cu anii, cea mai tare din beţii! Dacă nimeni până astăzi n’a atins o picătură, Eu voi bea-o până ’n drojdia-i argintie, şi-a mea gură Va fi cea dintâi din lume care stropu-i îl sorbi. Singură-s aci, şi nimeni împrejuru-mi nu veghiază. Mă apropii minunată. Tainic mâna mea cutează, Piedecile ’nlăturat-am, şi sticluţa o ating. Sorb mireazma, — şi-o beţie de-o putere seculară Deodată mă sdrobeşte! - I-o beţie în afară De-orice băuturi ce astăzi prin amestece ne ’nving. Şi ’ntr’o clipă văd, aproape-mi înfrunzindu-se palmierul Şi tavanu 'nalt se pierde, şi se ’ntinde ’n Iocu-i cerul. Pietrele de preţ în juru-mi, rând pe rând câştigă grai: Pirozele şi smaralduri în vieaţă se preschimbă Şi vorbesc de ’nrâurirea lor pe oameni, într’o limbă Ce-o vorbeau demult, pe vremea dus’ a biblicului rai. Cresc copaci şi se ’ntind lanţuri lungi de flori agăţătoare Pasările mii din tropici, re’nviate ’ncep să sboare, Nu mai e deosebire nici de vreme, nici de ţări, Şi ’mprejur, cetatea ’n floare, lampa veacului, Parisul, Sur şi vânăt se topeşte, piere îmbrumat ca visul, Şi se face-o mare ’ntinsă, revărsată până ’n zări. în mişcarea-i marea creşte fără ţărmuri, şi se ’ntinde Cu-al ei val trăgând făptura re’nviată, şi cuprinde Intr’un nou potop, fiinţe din ’nainte de potop. Toate vremurile lumii se ’ntâlnesc din firea ’ntreagă Rechemate ş’adunate numai de-a beţiei vlagă Ce-a născut cotropitoarea mare dintr’un singur strop. www.dacoramamca.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 535 Perlele-şi întorc în valuri picătura de lumină, Ghioacele, de algi sunt prinse; ia mărgeanul rădăcină, Şi la rădăcini, sub spume şi bureţi, se leagă stânci. Tot mai mult, de pretutindeni, ne’nconjoară Oceanul Ca pe-o insulă bogată, răsărită din noianul Visului umplut de taine tot mai turburi şi adânci... ...Nu văzusem că 'nti^o ţară de lumină, palmierul Se ’nfrunzeâ muiat în raze! Ce albastru este cerul! De-un albastru fără seamăn de adânc şi luminos! Insula s’a ’ntins departe. Munţi în zări sunt de-o coloare De răsură şi de irişi. Şi un fluviu ca o mare Poartă bărci de sărbătoare pe-apa-i grea şi verde, ’n jos. Este fluviul ce-şi lasă ca un aur scump nămolul. Fluviul căruia flamingii fac şi redesfac ocolul. Este ţara luminoasă, unde galbenul pământ, Ca o roadă-i plin de apă totdeodată, şi de soare. O colină se ridică, ce-i abiâ şerpuitoare... Şi-un potop de raze umple golul lanţului ei frânt... Şi pe coasta-i revărsată cătră fluviu, văd o casă. Stâlpi şi chipuri felurite înconjoar’ a ei terasă... Am ajuns în prag şi intru... Calc în vis pe rogojini... Uşile se pierd în juru-mi, şi cad galbene perdele Unde-s sori fără de număr zugrăviţi ca mii de stele... Colo ’n jurul unui crater de pământ, văd cinci străini. După feţe, fiecare pare-a fi din altă ţară. Printre ei e o femeie tânără, cu o comoară De zafire lungi şi limpezi, înşirate ’ntr’un colan. Poartă ’n păru-i scurt, podoabe. Mâna-i ţine o fâşie Şi cealaltă ’n semne tainici, rânduri întrerupte scrie. ...Deodată ’n preajma-mi totul se scufundă ’ntr’un noian. Iarăşi văd aceleaşi chipuri într’o sală ’ntunecoasă. O căldare-i pusă ’n flăcări, şi tăcuţi, străinii cată Cătră jarul, unde şerpii verzi ai focului se sbat. — Dar cât sânge-i pretutindeni! Mii de inimi stau grămadă! E o jertfă... Nu! I-o vrajă.—într’un colţ luceşte-o spadă. Nu sunt tainele lui Isis... Ce credinţi s’au ridicat? Câtă lume vine-acuma! Tot mai multă... dar pe unde? Nu e nici o uşă ’n ziduri... Dar un drum colo pătrunde Pe sub bolţi, prin munţi, — şi duce până ’n templul sub pământ Unde neîngăduita slujbă, împrejuru-i strânge Pe acei ce şterg din lume, sub şuvoaiele de sânge, Pe Osiricul pe care, de-acum, vremea l-a înfrânt. Dar acolo, unde jarul arde ’n sala ’ntunecată Vine lume nesfârşită, — umple colţurile! Iată Temelia se lărgeşte! — Par’că-i un întreg popor! E poporul ce-o să cadă... Iată ultima-i văpaie; Jertfele cele din urmă cercetând în măruntae Ca să lămurească ’n ele, îmbrumatul viitor. www.dacoramamca.ro 536 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. înzadar cat înţelesul tainei ce se desfăşoară! Dibuiesc în întuneric, ş’a lui drumuri mă ’nfioară. Strig cuvinte neştiute spre acei străini ce tac! Mintea mea luptând cu visul, prinde rosturi cari îi scapă. Veşnic se desfac imagini, ca răsfrângerea pe apă Şi în locul lor vin iarăşi, altele, ce se desfac. Văd pierind un şir de veacuri, dintr’o clipă ’n altă clipă. Veacuri noui cu-a lor popoare re’noite, se ’nfiripă. — Dar o noapte le desparte de acele care pier: Că ’ntre ele, cea din urmă floare-a vremii ce se ’ncheie Şi-a credinţii ce se schimbă, tace pururi o femeie Păzitoare-a tainii ’n pragul stăpânirei lui Kheper. Şi când strig „Myritis!" iată, că la glasul meu se curmă Şi se spulberă tot visul în vedenia din urmă, Care-o clipă mă mai ţine încă ’n margine de vis: Prin păreţi de cărămidă crudă, se ’ntrevede chipul Peste care-au pus troiene trandafirii, — şi nisipul, Ce-a umplut, de prăbuşirea bolţii, un mormânt deschis. Şi nisipu ’ncet se şterge, şi vedeniai întreruptă. Trupu ’mbălsămat rămâne ’n haina purpurie ruptă, într’o sală, lângă dreptul, desfrunzitul palmier. Dincolo de geamuri, vuie, iar, cetatea, şi reiese De sub marea ce-şi asvârle bogăţiile culese, Şi le lasă ’n ţărm pe toate, pe când valurile-i pier. La picioarele-mi, pe scânduri, licăreşte sticla sură Unde am sorbit cu visul, cea din urmă picătură, Până ’n drojdia rămasă ca un praf de-argint pe fund. ...Şi beţia e ’mplinită, — iar din falnicele-i brume Ce-am avut... decât vedenii ne’nţelese dintr’o lume Şi din vremi a căror taine n’am putut să Ie pătrund? Dar, — din sticla deşertată, singur’ am sorbit otrava Neatinsă până astăzi! — şi m’am avântat în slava Vremurilor neştiute, în minunea unui ceas! Nimeni n’o să mai revadă visele care ţinură Pentru mine, timp de veacuri, strânse într’o picătură Dup’a cărei strălucire, astăzi drojdii au rămas... Alice Călugăru. 4 www.dacoromanica.ro Nrnl 28, 1912. LUCEAFĂRUL 537 Moştenirea lui Docan. — Un vis. — Prietenul nostru Ionică Galin deschise uşa cu graba unui om care aduce o ştire sen-saţională şi fără altă introducere ne anunţă: „Docan moşteneşte jumătate de milion. Azi s’a deschis testamentul". Noi primirăm vestea cu exclamaţii de uimire şi cu accente de simpatie: Docan ne eră prieten. Şi convorbirea, întreruptă prin intrarea neaşteptată a lui Galin, se încinse cu înflăcărare în jurul sumei şi al moştenitorului. Casian, entuziasmat de noua situaţie a lui Docan, ne făcu cunoscut chipul cum şi-ar alcătui el vieaţa, dacă norocul i-ar pune la dispoziţie milioanele vreunui unchiu necunoscut. Iar în planurile lui se vedea o dorinţă egoistă şi brutală a vieţii, pe care el, pentru mai mare fericire, o aşeză în cadrul unei depărtate regiuni apusene, deşi proiectă s’o trăiască într’o perfectă contemplaţie orientală... Ştefan Trantomir zise: „Eu aşi face un falanster de amici la Mănăstirea Neamţului. — Iată un luncru la care desigur nu se gândeşte Docan", am răspuns eu. „Docan este om practic", adaugă altul. Dupăce făcurăm câteva glume în legătură cu subiectul, chestiunea fu privită din alt punct de vedere. „Acum Filipache va consimţi să-i fie socru. — Ba cred că va umblă el după dânsul... — Care va să zică Docan intră în nobleţă... — în doi-trei ani ai să-l vezi deputat. — Te pomeneşti că ne stropeşte cu glod... — Mai ştii? — E în stare" ... Convorbirea, colorată de puţină invidie şi stimulată prin absenţa fericitului moştenitor, a continuat toată seara având de obiect viitoarea transformare a lui Docan. Când am ajuns acasă — mai eră până la miezul nopţii — m’am dus în odaia mea de culcare. Aici, pe când îmi puneam scufia de noapte, pe care o chelie prematură m’a silit s’o port dintr’o tinereţă relativ fragedă, am exclamat: „Halal de Docan!" Dupăce m’am culcat, o uşoară oboseală m’a făcut să stau un moment în nemişcare, fără să mă gândesc la ceva, apoi puţin câte puţin revăzui întreaga scenă dela Trantomir. Iar felul cum îl judecasem noi pe Docan mă făcu să surâd. Şi pe când chipurile prietenilor mei îmi defilau în contururi din ce în ce mai şterse, ceasornicul dela Sfântul Spi-ridon, cu glasul lui puternic de bas, mă vesti de douăsprezeceori că noaptea e înaintată. Pe urmă... nu ştiu cât a trecut... poate câteva minute, poate o oră încheiată... un sgomot neobişnuit în odaia de alături făcu să-mi fie frică. Când am deschis uşa, cu oarecare precauţiune, în faţa mea eră Ionica Galin. De gâtul lui erâ atârnată o geantă enormă, galbină, în felul cum poartă factorii noştri poştali. Galin îmi zise: „Ţi-am adus testamentul". M’am uitat într’ânsul. Moştenisem o avere colosală. Erâ vorba de sute de milioane, mai mult chiar, o avere formidabilă, care mă făcea dintr’odată egal cu miliardarii americani. Mi-am frecat mânile de bucurie şi am gândit: „Acuma voiu puteâ sburâ" şi imediat aruncându-mă în sus, am început să plutesc uşor, cu acelaş sentiment de siguranţă ca şi cum aş fi străbătut drumul pe jos. M’am coborît în mijlocul unui oraş necunoscut. O mulţime imensă mă încunjură din toate părţile vânturând în aer pălăriile. Din mulţime se desprinse Docan. El mă fixă din cap pân’ Ia picioare şi luându-mă de mână mă învârti de jur împrejur oprindu-şi privirile asupra botinelor mele, care se distingeau prin oarecare vechime. Nu erâ însă acea vechime respectabilă, care face din astfel de lucruri obiecte de admiraţie... Mă întrebă: „Ce botine ai, domnule general?" Ridicai un picior în sus, pentruca să le poată judecă mai bine. De astădată mirarea lui fu enormă: „Din ce-s făcute? — Din piele de crocodil... — Câţi crocodili ai acuma? — S’au mai ouat trei... — Şi cât te costă ciubota? www.dacoramamca.ro 538 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. — Opt mii de lei“. La această vorbă toţi deschiseră ochii mari şi căzură în extaz înaintea încălţămintelor mele. Dar Docan, care părea şeful acestei mulţimi, comandă ca la armată: „Omagiu ciubotelor!" Atunci toată mulţimea începu să sară şi să ţopăe în jurul meu aruncând picioarele în-tr’un chip fantastic, care nici azi nu mi-a eşit din minte. Erâ un danţ macabru, al cărui tact îl potriveâ Docan cu mâna, care se lungea în măsura bătăii. Apoi el întrerupse „omagiul" printr’un gest ameninţător şi în-torcându-se spre mine, mă întrebă: „Ce-ai mâncat azi?" Aici, ţin minte, voii să-i fac o nomenclatură detailată, să-i înşir o listă de lucruri comestibile scumpe, dar imaginaţia nu mă servi de loc asupra acestei materii. De aceea îmbrăcai intenţia mea într’o formulă generală: „Tot ce-a fost mai bun. — Şi ce-ai băut? — Şampanie. — Marca ? — La trei stele albastre"... Oh! Dumnezeule! „La trei stele albastre" este într’adevăr firma unei prăvălii din strada Sfintei Vineri, de unde soţia mea cumpără — de multeori pe credit — aţă, bumbi şi alte mărunţişuri pentru micele ei cârpituri şi reparaţii domestice... Apoi, afectând o oboseală, am căscat sgo-motos zicând cătră Docan: „Sunt plictisit. Acuma trebuie să sbor". l-am întins un deget, iar el apucându-mi-1 cu putere, mă salută până la pământ, în-doindu-se mereu într’un chip cabalistic, aşa că mişcările lui curioase păreau mai degrabă o bătae de joc. L-am părăsit pe Docan care-şi urma mai departe închinăciunele lui bizare. Le vedeam foarte bine, cu toate că nu mă uitam într’acolo. în mână aveam un baston c’o măciucă de aur, mare cât un cap de copil. Şi punându-mi băţul după gât, am pornit pe o stradă lungă şi dreaptă, al cărui capăt ajungeâ la Copou. Trebuiâ numai decât să mă duc acolo. înaintam însă foarte cu greu, căci mergeam cu totul anâpoda. Uneori scoţând înainte un pântece enorm, introduceam degetele mari dela mâni în subsuorile jiletcii, aşa cum văzusem într’o ilustraţie chipul unui bancher, mulţămit de afacerile sale. Ori alcătuiam cu bastonul — cel cu măciuca de aur —cele mai extravante combinaţii, care îmi amintesc azi figurile pe care fachirii din India le fac cu membrele lor superioare şi inferioare. Iar picioarele le purtam într’o stranie cadenţă, ca şi cum ar fi fost afectate de o profundă maladie... Deodată îmi eşi înainte Filipache. El făcu trei salturi mortale, unul după altul, iar eu privindu-1, fără mirare, am gândit: „e bun de ambasador". Apoi el svârii cu putere dintr’un picior îndărăt, zicându-mi: „îţi aduc mandatul de deputat". Şi zicând aşa, Filipache făcu iarăşi trei tumbe, după care se lovi cu mâna peste frunte: „Apropo... Nu te tragi din Pătraşcu Vodă? — Cum nu? Dar sunt rudă şi cu Ştefan cel Mare" ... De prisos să mai adaug că afirmaţia mea este o neexactitate istorică. Pe când vorbeam Filipache se transformase. Erâ tot el, dar cu chipul fostului meu profesor de matematici. Atunci mi-adusei aminte cu groază că e sfârşitul anului şi ultima zi de clas, că sunt fără notă şi neascultat, şi mă gândii cu foarte multă luciditate: „să plec repede până nu bagă de seamă". Când am voit să mă furişez, Filipache, sub noua lui înfăţişare, voi să mă întrebe ceva, dar eu m’am spăriet aşa de straşnic, încât... am deschis ochii, plin de spaimă şi asudat... „. Deşi treaz, eram foarte neliniştit, fiind buimac. Am căutat să mă dumeresc. Figura fostului meu profesor îmi stăteâ zâmbitoare înainte cu tăria unei halucinaţii. Am închis ochii. Mi-am dat însă seama imediat că au trecut aproape douăzeci de ani, de când matematicile au eşit din cercul preocupărilor mele şi o mare uşurare îmi înlocui groaza din suflet. Pe urmă îmi amintii de milioane şi un moment am fost încurcat; însă, după o chibzuinţă, puţină dar concentrată, am descoperit că moştenirea îl priveâ pe Docan şi nu pe mine. Nu mai gândii nimic. Un sentiment dureros, urmat de-o vagă părere de www.dacoramamca.ro Nral 28, 1912. LUCEAFĂRUL 539 rău după ceva nehotărît, mă învălui într’o uşoară amărăciune. Am întors perna, care eră umedă de sudoare, mi-am strâns halatul la piept şi am articulat încet: „De n'aşi mai visă urît!“ Prin geamul din faţă o stea strălucea cu sclipiri colorate. Apoi încetul cu încetul gândurile mi se răriră, conştiinţa îmi slăbi, cercuri mari, concentrice, începură să se învârtească tot mai iute înaintea ochilor mei închişi, şi în curând... mă văzui la Mănăstirea Neamţului. j ♦ Arhondaricul din faţă eră scăldat într’o lumină orbitoare, iar lampa „Washington", ale cărei capriţii fantastice întreţin vara veselia copiilor, ardeâ acuma constant şi uniform cu intensitatea farului dela Tuzla. Din cerdacul arhondaricului Filipache îmi făceâ cu mâna semne desnădăjduite. Eu stăteam acasă, care se mutase în chilia părintelui Pahomie, peste drum de aghesmatarul mănăstiresc. Femei şi bărbaţi necunoscuţi mă zoreau necontenit: „Uită-te la Filipache... Uită-te la Filipache!" Am răspuns cu gesturi desperate: „N’am falansterul!" O spaimă mare se zugrăvi pe feţele celor dimprejurul meu, când auziră ce-mi lipseşte. Eu repetam într’una: „Vă spun că n’am falansterul". Din cerdacul arhondaricului Filipache mă chema mereu. Am voit să-i strig: „Trebuie să-mi vie îndată din Paşcani. Am vorbit cu Vaserman"... dar cineva îmi spuse: „Ia-ţi mai bine halatul". Ideia mi se păru minunată. Mi-am şters sudoarea, care, din cauza falansterului, îmi curgea în şiroaie şi m’am îmbrăcat cu halatul. Pe cap aveam scufia, iar în mână bastonul — cel cu măciuca de aur — şi cu picioarele goale am pornit spre Filipache, care-mi făceâ semne tot mai neliniştite. Mă gândeam: „De n’ar băgă de seamă că sunt desculţ" şi o mare greutate mă apăsă din pricina asta. Când am plecat am strigat celor rămaşi: „Luaţi seama de milioane!" Am suit scările arhondaricului căutând să-mi ascund cât mai bine picioarele. Filipache mă desbrăcă de halat, d-şoara îmi luă scufia iar d-na Filipache adaugă: „Vă stă foarte bine în alb". Mă gândeam mereu: „De n’ar observă că sunt desculţ". Sala cea mare a arhondaricului eră plină de oameni necunoscuţi. Am făcut ocolul odăii în-tinzând câte un deget şi simţindu-mă obligat să adresez fiecăruia cuvântul. Nu ştiam însă ce să le spun şi eram într’o încurcătură penibilă. Am ajuns lângă d-şoara Filipache. îmi închipuii că nu mă vede nimeni, deşi toată lumea eră de faţă, şi apucai pe fată cu două degete de bărbie. In dosul meu răsună glasul lui Filipache: „Iţi mulţumesc! îţi mulţumesc! îţi mulţumesc!" Mă cuprinse o mare frică: „Să sbor iute, cât mai este vreme" şi pe când mă pregătiam să mă arunc pe deasupra mănăstirii, Filipache se dădu de trei ori peste cap. Auzeam printre învitaţi: „A strâns-o de bărbie. — Ferice de dânsa! — A apucat-o de guşă". De data asta mă adresai direct lui Filipache : „îmi place copila... trebuie să fie şi deşteaptă" ... ‘ Şi pentru a mă convinge de adevăr, o bătui uşor cu palma peste obraz. O nouă rumoare străbătu asistenţa: „A bătut-o peste obraz. — A desmerdat-o. — O ea de nevastă". In vremea asta, eu mă plimbam prin salon cu aerul unei persoane simandicoase, as-vârlind picioarele înainte ca şi cum aş fi fost lovit de ataxie locomotrice ... In colţul odăii, la o strană enormă, stăteâ arhimandritul Evghenie şi însemnă cu o pană de gâscă într’un ceaslov uriaş toate gesturile şi mişcările mele. Şiam că arhimandritul Evghenie este ziarist din Bucureşti. EI închise bucoavna şi apucând graţios cu două degete antereul de o parte şi de alta, făcu o reverenţă la dreapta, apoi una la stânga, zicându-mi: „Anicuţa e aici". Când am auzit de Anicuţa, mi-am adus aminte că sunt în costum puţin elegant şi am cerut să-mi aducă halatul. Dar d-na Filipache mă asigură: www.dacoromanica.ro 540 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. „Vă stă foarte bine în alb“. Aici, spectacolul se schimbă, iar arhondaricul dispăru ca prin farmec. Nu mai eram la mănăstire ci la otel Buch. In faţa lui o pădure de plopi uriaşi aruncă străluciri de argint. O masă mare era întinsă la care se înghesuiâ adunare confuză. In fruntea mesei eram aşezat eu, dominând mulţimea dintr’un fotoliu înalt. Nimeni nu vorbiâ, aşteptând să dau eu semnalul. Am început cu un ton sentenţios: „Pentruca friptura să fie bună, trebuie bine friptă". Imediat discuţia s’a încins asupra acestui subiect. — Aţi spus un mare adevăr — declară un om necunoscut, făcându-mi un compliment adânc. - Un adevăr etern, mă asigură Docan ridicând cu entuziasm o mână în sus. — Foarte bine!... bravo!... îmi bătu din palme arhimandritul. — Apoi dumnealui se pricepe' la orice, zise şi Anicuţa făcându-mi ochi dulci". Şi multă vreme discuţia s’a învârtit în jurul acestei inepţii. Arhimandritul se ridică în picioare. Dacă aş trăi vieaţa lui Matusaleni şi încă n’aş uită figura călugărului din acest moment. Intr’o mână el ţinea un pahar mare cât o veadră moldovenească, iar cu ceealaltă agită ameninţător un satâr de căsăpie. El făceâ gesturi largi cu satârul clătinând vehement din cap şi ridicând braţele spre tavan. Dar lucru curios! El nu scoteâ nici o vorbă, măcar că deschideâ şi închideâ gura cu mişcări tot mai hotărîte clempănind sinistru din măsele. Iar barba lui albă şi stufoasă vibrâ foarte elocvent. Păreâ mai de grabă un vampir, ce doreşte să înghită pe convivi, decât un comesean care ţine o cuvântare... M’am ridicat şi eu cu gândul că „trebuie să-mi arăt recunoştinţa". Ce-am spus, uite, ţin minte cuvânt de cuvânt: „Domnilor! — comesenii rămaseră toţi cu mişcările neisprăvite, aşa cum îi găsi începutul cuvântării mele — aşezaţi-vă pe două rânduri lângă păretele din fund, dar vă rog luaţi tare bine de seamă să nu vă înecaţi în fluviul Nemţişorului. Eu voiu aruncă portofoliul meu şi cine-1 va prinde, al lui să fie". Propunerea fu primită cu delir: Arhimandritul îşi svârll comănacul în tavan, iar ca-milauca în cădere se prefăcu în coada unui păun. Toată lumea se rândui lângă păretele hotărît, fără nici o primejdie din partea Nemţişorului, care nu se vedeâ nicăiri. Fiecare căută să iasă în rândul dintâiu. Filipache — care apăru şi- el — se fixă la locul cel mai bun, după socotinţa lui, împiedecând cu mânile pe cei care voiau să-i treacă înainte. „Sunteţi gata? am întrebat eu. — Gata! răspunseră cu toţii — Atunci numai mişcă nimeni". Toţi se făcură ca de piatră. Scoasei cu mişcări domoale un portofoliu — vai, deşert! — şi mă şuii apoi cu picioarele pe masă, pentru a execută mişcarea mai bine. „Uitaţi-vă la mine!“ O mie de priviri se aţintiră asupra portofoliului. „E plin", adăugaiu eu bătându-1 cu mâna O mică rumoare străbătu prin cele două rânduri. „Când voiu zice ,trei‘. Luaţi seama !.. . Acuma!... Una,... două,... trei!" Sfinte Dumnezeule! Am crezut că vor să se omoare. A fost o încăerare atât de grozavă, un sgomot aşa de infernal, încât... mă deşteptai cu totul aiurit. Afară eră ziuă. ■ * M’am gândit de multeori la acest straniu vis, pe care îl văd şi azi cu aşa preciziune, încât par’că l-am trăit aevea. El ar îndreptăţi teoria că visele sunt de natură patologică. Dacă e adevărat însă că elementele acestor curioase manifestări sunt rupte din fondul nostru sufletesc, atunci eu am descoperit în natura mea intimă lucruri foarte urîte, cari probabil nu aşteaptă decât momentul oportun, pentru a eşi la iveală. Poate că el a fost o revelaţie pentru a mă desgustâ radical de dorinţa de a-mi schimbă condiţia vieţii. Căci, cu preţul de a deveni o fiinţă atât de abjectă, aş refuză nu numai milionul lui Docan, dar chiar şi miliardele lui Rotschild... D. D. Pătrăşcanu. www.dacoromanica.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 511 Ideală. Trecură ’n şiruri lungi tâlharii Spre locul groaznicei pierzări... Li-s ceriurile gurii arse De-atâtea hule şi ocări. Mai trec în goană răsvrătită Ortaci întârziaţi de stol, Cu hainele din sponci desprinse Lovindu-şi pumnii ’n pieptul gol... Şi ’ncet se stinge şi ecoul Al celui mai din urmă chiu, îmbrobodit în praf rămâne Oraşul negru şi pustiu... Maria singură pe uliţi: ...„Odorul, scumpul meu lsus“... în minţile-i pierdute 'ntreabă, „Mai poate duce crucea ’n sus“... Atraşi de tânguirea-i lungă, Cu feţe albe, ca de morţi Răsar moşnegi arare ’n umbră Bolnavi, proptindu-se de porţi... ... Ea trece ’ncinsă ’n mări de flăcări.. Pierdută ’n nori de praf şi fum, îşi smulge părul lung din creştet Şi cade leşinată ’n drum... Şi ’ncet se stinge şi ecoul Al celui mai din urmă chiu... îmbrobodit în praf rămâne Oraşul negru şi pustiu... T. Murăşan. Cântec. Dorule iar ai venit în chilia mea, Cât de mult m’am chinuit Purtând grija tal... Dorule tu vii acum Să-mi aduci fiori Şi îmi ieşi voios în drum Cu ramuri şi flori. * Gândurile-mi răsfirate Tu le-ai strâns duios, Mi le-aduci dorule toate Mi le-aduci sfios. Mi le-aduci în astăsară Când pornesc prin sat Hârţoit prelung de cară, Dorule-aşteptat. Prietenilor mei Traian şi Adrian. Mi le-aduci în dar pe toate Să mă ’nveseleşti; Visurile-mi sfărâmate Tu mi le clădeşti. Dorule ce porţi cu tine Gândul meu pribeag, Când porneşti din nou spre mine Tu dorule drag, Adu-mi vechea mea iubire Şi mi-o dă în dar, Când înfloare toate ’n tine Şi când nu-i amar. * Dorule ce ai venit în chilia mea, Adu-mi tot ce am iubit Cu venirea ta!... C. Georgescu Munteanul. www.dacoramamca.ro 542 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. Primejdia episcopiei gr.-cat. maghiare. Unul dintre cei mai mari scriitori, pe cari ni i-a dat biserica unită Petru Maior, profundul scrutător al trecutului nostru a spus odată, că „Papei nu-i trebuia Români, i-a trebuit numai catolici, ca să-i supună sieşi şi oricui". Aceste cuvinte ale lui, cari cuprind o schinteie de adevăr etern mi-au venit în minte, când am cetit noua bulă a Papei Piu X, care îngăduie crearea unei episcopii gr.-catolice maghiare şi taie un însemnat număr de comune bisericeşti din sânul „provinciei" metropolitane române. De două veacuri şi mai bine bulele papilor au ajuns să fie cunoscute şi la noi Românii din Ardeal. Până atunci bieţii noştri străbuni îşi căutau de mântuirea sufletului fără să ceară un strop de milă dela Roma şi fără să aştepte „cu resemnare" hotărîrile cutărei congregaţii a „scaunului apostolic". Doar vreun vlădică dacă mai îndoia spatele, mai subscriâ nişte hârtii, stând la harţă cu domnii dela putere. Ei însă îşi ţeseau rostul credinţei mai departe, netulburaţi de puternicii zilei şi mângăindu-se, că pot să-şi păzească curată legea, ce-o au dela părinţii şi moşii lor — cum spune despre ei bunul domn Constantin Brâncoveanu. Unirea încheiată de mitropolitul Atanasie a dat însă altă faţă lucrurilor. Clerului unit i s'au pus în pespectivă o sumă de drepturi, pe când cei neuniţi au fost despoiaţi şi de acelea, cari le-au avut mai înainte. Astfel s’au împărţit în două şirele compacte ale Românilor. Tabăra celor uniţi, chemată la vieaţă de politica ardeleană a casei de Habs-burg, se sprijinea pe privilegiile largi şi pe grăbitele făgăduinţe împărăteşti. Noi, cei ortodoxi, perdeani zilnic din teren şi orice câştig al fraţilor noştri săpa mai largă prăpastia, care ne despărţiâ şi însemnă pentru noi o durere si un dezastru nou. i Iată pentruce ne inspiră totdeauna temere şi nedumerire fiecare diplomă împărătească şi anunţarea unei nouă bule a papilor din Roma. „Christifideles graeci" este cea dintâiu, care nu jigneşte numai pe ortodoxi, ci taie adânc în drepturile neamului şi ale limbii noastre. De aceea, ca un duşman comun, trebuie să ne pună pe toţi în linie de apărare. Regretăm foarte mult, că factorii competenţi ai bisericii unite nu s’au îngrijit a lămuri la timp şi pe deplin opinia publică asupra primejdiei, ce ne ameninţă, ci au învelit toată chestiunea într’o tăcere misterioasă şi au lăsat toată propaganda pe seama fruntaşilor noştri politici, cari pot să adune mari masse de popor, să cuvinteze mult şi frumos şi cu aceasta să nu realizeze nimic, fiindcă nu cunosc toate tainele complicatei politici a bisericii occidentale. Doi arhierei ai bisericii unite au trimis, ce-i drept, o re-monstraţie la Roma, — unul n’a subscris-o, cum spune semioficiosul unguresc — şi vor fi ceruf alt răspuns decât acela, care îl dă bula papală. Resistenţa lor s’a oprit însă aici şi turma a fost lăsată singură să organizeze un „congres" de legitimă protestare. Aşa s’a făcut, că glasul fraţilor noştri dela Bălgrad a fost de astădată prea slab şi n’a pătruns până la scaunul apostolic. Din textul bulei se vede, însă, că Ia Roma se bănuiâ cel puţin resentimentul, care avea să-l producă între Români întemeierea episcopiei gr.-cat. maghiare. Cu o trăsătură de condeiu şi cu presărarea câtorva laude la adresa fraţilor noştri uniţi s’a trecut însă peste acest justificat resentiment şi s’a încheiat „contractul" între scaunul roman şi între guvernul nostru. Şaptezeci de mii de suflete au fost mântuite pentru papa dela Roma şi pentru „sfânta Unire maghiară", pierzându-se în aceeaşi vreme pentru neamul nostru românesc. Iată, că stropul de milă, dreptate şi mângâiere aşteptat dela Roma n’a venit. JjjK In urma acestei bule s’au făcut la noi Mmulte reflexiuni. Unii au propus resemnare, fără a se gândi, că biserica unită îşi înscrie acum cea mai tristă pagină din istoria ei. Alţii, mai hotărîţi, în ciuda declaraţiilor comice ale M-rului Netzhammer, care e cel din urmă chemat a ne apără naţionalitatea noastră, au cerut să se rumpă peceţile întărite de Mitropolitul Atanasie. www.dacoramamca.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 543 Nu cu gândul de-a face un proselitism ieftin, care niciodată nu s’a practicat în biserica noastră, ne îndreptăm şi noi în acest sens cătră fraţii noştri uniţi. în tot trecutul t » » de peste două sute de ani al „unirii" cu biserica apuseană nu ni s’a dat niciodată un mai bun prilej de-a medita asupra motivelor, cari ne determină să persistăm şi mai departe în desbinarea noastră, care ne dividează pe toată linia forţele şi ne ia din mână cel mai piiternic mijloc de apărare în faţa duşmanului: unirea neclintită dintre noi înşine. Dacă anume speranţe de-a obţineâ în măsură largă drepturi politice au îndemnat pe unii dintre străbunii noştri a adăugă la credinţa lor celea patru dogme noi, trebuie să fim în clar cu aceea, că astăzi nu mai avem nici un cuvânt să ne mai închinăm unei politici a străinilor, cari ne-au jertfit de mult. S’au făcut însă două obiecţiuni. Mai întâiu, că pe cei mai mulţi dintre fraţii noştri uniţi îi leagă de Roma convingerea lor religioasă, care astăzi n’o mai pot schimbă aşa de uşor. Acestora le-am puteâ răspunde cu cuvintele unui preot neunit din veacul XVIII, care învins într’o discuţie de preoţii uniţi mai învăţaţi decât el a zis: „Rău aţi făcut voi, de v’aţi lăsat părinteasca lege; dar ce fel de bucurie veţi aveâ voi în cealaltă lume, văzând pe strămoşii voştri şi moşii şi tot neamul vostru de atâtea sute de ani să fie în munca iadului şi voi să fiţi la bine ceice v’aţi unit de 47 de ani". Pe urmă s’ar puteâ observă, că aceeaşi primejdie ameninţă şi biserica română ortodoxă. Cu conştiinţa liniştită, însă, putem însă spune, că perspectiva unei episcopii ortodoxe maghiare e cu mult mai depărtată, decât ca să ne inspire temere. Organizaţia noastră bisericească va puteâ să ne scutească în de-ajuns împotriva unui astfel de atac. Alături de arhiereii noştri îşi vor spune cuvântul lor răspicat toate comunităţile primejduite şi vom începe un lung proces, care se va rezolvă în fiecare comună prin glasul nostru, al celor cari vrem să rămânem credincioşi limbii noastre. Vom aveâ cel puţin mângâierea că soartea noastră noi ne-am croit-o şi nu cutare bulă a „sfântului părinte" dela Roma. Când scriu aceste şire şi când mă gândesc, că pentru poporul nostru s’a deschis o nouă serie de suferinţi, îmi aduc aminte fără să vreau de una dintre cele mai frumoase scene, cari s’au petrecut aici în Sibiiu. Eră în toamna anului 1737. O comisiune aleasă de straturile ardelene spre a examinâ gravaminele Românilor se întrunise sub prezidenţia contelui Ioan Thoroztzkai. De faţă eră şi episcopul Ioan Inocenţiu Klein, care cereâ să i se recunoască drepturile promise. întârzierea din Viena şi ezitarea staturilor ardelene îl determinaseră să fie mai rezolut. Poate şi neîncrederea, ce i s’a trezit în suflet faţă de cercurile mai înalte, cari promiteau să facă totul în favorul unirii şi nu făceau nimic îi inspirase o îndrăzneală neobişnuită. în toiul discuţiei prezidentul se adresează cătră Klein şi-l întreabă: „Ori de sunt Românii cu adevărat uniţi?" — „Cu adevărat" — a răspuns episcopul „dacă vor obţineâ ceeace cer cu insistenţă". I s’a replicat atunci: „Aşadară sunt uniţi numai condiţionat?" „De sigur" — a răspuns Klein — „fiindcă, dacă nu se vor împlini postulatele lor, sunt gata a se face şi Turci". (Omnino, nani si non praestentur eorum postulata, paraţi sunt etiam Turcicam amplecti religionem). Cuvântul acesta al episcopului unit formează una din cele mai frumoase pagini ale vieţii lui sbuciumate, un strălucit „gest suprem" al unui om, care a pătruns rostul adevărat al operii de unire. Şi el însă s’a stins departe, mistuit de prisosul de milă şi dreptate, care izvoreâ din cetatea eternă. Dr. Silviu Dragomir. \ www.dacoromanica.ro 544 LUCEAFlRDL Nrul 28, 1912. Scrisoare. Şi azi e plină lunca de lumină Şi ’n valuri valuri, oastea grea de spice îşi mişcă blând comoara lor de aur Spre soare vrând povara să-şi ridice. Şi azi tresar în liniştea ’nserării Frânturi de cântec dornic povestite, Şi-un stol de vise tinere-şi îndreaptă Cărarea lor spre clipele trăite. Dar plâng în umbră florile nădejdei De-al căror farmec sufletu-mi tresare: Stăpâna lor şi-a zâmbetelor mele S’a smuls din vraja clipei de visare. Ţi-a ’nchis cărarea stolului de gânduri Porunca grea din slova unei pravili; Pribegi străini vorbesc de-o zi de nuntă Iubirei tale vrând să pună stăvili. Şi ’nvins de-o taină ’n alte zări mă poartă Avântul tânăr, dornic de lumină Şi doar icoana ta mângăitoare Mi-o iau tovarăş drag de-o zi senină. Cu svon adânc de ape răsvrătite închid acum în sufletu-mi chemarea, Ce ’n clipe dragi, din freamătul de vânturi Sporiâ deasupră-ţi binecuvântarea. Şi ’n ruga mea ’n amurgul de văpae Sfios rostindu-ţi numele, minune, Norocul, blând ursitei ţi-1 voiu cere Şi jalea ta cu plâns mă va supune. 1. N. Pârvulescu. Ceasuri de seara. — Mor tinereţele... — Zadarnic am cutrierat azi pădurile, zadarnic am rătăcit prin lunci. Durerea mea în loc să se aline, a crescut vijelioasă. Am călcat poteci pe unde n’am mai fost de săptămâni: se vestejiră petalele florilor tinere atunci, celea mai multe căzuseră. Trupul lor delicat începeâ să se usuce, să se schimbe în cotor trist, care purta în vârf postăiuţe, ori câte un bumb ciudat. Şi tot mai vie-mi creştea durerea ’n suflet, pentrucă tot mai clar vedeam un chip veşted de femeie, pe care n’o mai văzusem de când eră copilă înfloritoare. Şi nu mă apăsă numai amintirea acesteia: ve-niau pe rând să-mi defileze un şir nesfârşit de femei cu feţele palide şi îmbătrânite, cari odată toate fuseseră fragede, tinere, pline de farmecul unei vieţi senine. Amintirea acestor femei cari mă priveau cu ochii mari, înlăcrimaţi, mă chinui ziua asta întreagă, şi-mi veneâ să blastăm, în locul lor cari păreau fără energie, destinul aşa de păgân, aşa de brutal, care rânduiâ ca tot ce e frumos să se usuce. Cine nu s’a închinat în faţa tinereţii, în faţa frumuseţii? Cine nu şi-a zidit o lume întreagă în acel restimp aşa de iute trecător? Cine n’a crezut atunci în bine şi fericire? Vai, cât de sus, departe dela pământ, ne-au purtat aripile proaspete, neobosite încă, a sufletelor noastre. Ce înţeles poate avea sborul acesta ameţitor, după ce o vieaţă întreagă te vei târî pe pământ? Simţemintele răsvrătite obosesc totdeauna, în seara asta am venit de cu vreme aici la colibă ş’am aprins pe ’ndelete, ca un bătrân, focul sub ceaunul negru. M’am lăsat pe spate, în iarba moale, mai la o parte. De unde vine şi-ţi pătrunde membrele puterea nouă pe care-o simţi după o zi de oboseală? Pe măsura ce mă învăluiau umbrele înserării şi-mi reveniau puterile, simţeam cum răsvră-tirea mea începe să se potolească. îmi sta în faţă nesfârşitul, tăcut şi grav, privea doar dintr’un ochiu de argint, a cărui lumină eră încă spălăcită. Toate ranele pe cari mi le deschiseră în suflet gândurile triste de azi, se închideau încet-încet dar sigur, în faţa nemărgenirei. Se pare că.puteri nevăzute îţi sorb din suflet durerile acestei vieţi, şi-ţi www.dacoramamca.ro JSruJ *8, 1912. LUCEAFĂRUL 545 arată marea lor deşertăciune. Sânul naturei e sânul celei mai sfinte mame, a noastră a tuturora. Gândurile mele începură să bată alt drum, oprite ’n loc din când în când de lumina flăcărilor focului vecin, cari, decâteori îmi întorceam privirea spre ele, îmi păreau scurte fulgerări. Da, e frumos să gândeşti, să judeci, să simţeşti, dar e primejdios să te revolţi. Revolta ta ori cum, e zadarnică, şi-ţi foloseşte cel mult la nenorocire. Nu sunt eroi ceice se revoaltă, ci aceia cari pricepând, se pleacă înaintea nemărgenitului,decâteori durerea le-o deşteaptă lucruri ce nu stă în putinţa noastră să le schimbăm. Trebuie să aibă un rost legile veşnice, altfel n’ar există. Că nu le pricepem, ori le înţelegem în parte numai, nu-i motiv să le declarăm brutale şi oarbe. Nimic nu este orb în natură. O inteligenţă nemărgenită străluceşte din toate legile. Dar n’avem noi ochi să o vedem deplin, nici minte să o pricepem întru toate. Aşa începu să-mi şoptească un tainic glas din mine. îl ascultam căci îmi făcea bine, şi, din ce în ce, îmi eră tot mai cunoscut.- Mor tinereţele? Dar moare şi bărbăţia, mor şi bătrâneţele, îmi şoptea mai departe glasul acela. în lume totul moare, şi totuşi nimic nu e muritor. A fi tânăr, bărbat, a îmbătrâni si a muri nu înseamnă decât a vieţui, nu y y 7 înseamnă decât a te mişcă, şi din mişcare stă vieaţa. Tu ai văzut femei îmbătrânite, cari odată fusese tinere, dar n’ai băgat de seamă că tinereţa n’a pierit, ci din alte nenumărate feţe, din alţi ochi tot aşa de vii, zâmbeşte în jurul tău, parfumează vieaţa. Tu ai văzut florile veştede, cotoroase, dar n’ai zărit altele proaspete ce se ridică din iarbă, gata să înflorească. Până când va ţineâ vieaţa, va fi şi tinereţe, dar mereu într’alte chipuri, asemănătoare însă celor de mai înainte. Vai, e adevărat ce spui: ce folos de toate acestea, dacă tu, dacă prietinile, cunoscuţii şi cunoscutele tale, nu sunteţi mai mult tineri! Nu mai e lumea ta ş’a lor tăi lumea tine-reţelor din jurul tău. Acest strigăt de durere a sufletului tău ş’al tuturor, e prea adevărat pentrucă voi oamenii voiţi ca tot ce e frumos şi bun să ţină veşnic. Dacă voi aţi aveâ conştiinţa limpede de fiecare clipă că tinereţele trec, te asigur că nu aţi fi aşa de fericiţi în timpul juneţei voastre. Ba, poate, aţi fi foarte nefericiţi. Cu toate simţemintele voastre însetaţi după veşnicie. Şi faceţi bine pentrucă de aici aţi plecat şi aici vă veţi întoarce. Nu blăstămâ deci soarta, şi n’o nunii brutală: ea vrea să vă pregătească pentru veşnicie. > Avui o mişcare de contrazicere, de mânie chiar. Nu fără durere, se ’nţelege, continuă liniştit glasul. Voi vă legaţi de tot ce e frumos cu atâta lăcomie, încât trebuie să fiţi smulşi cu puterea, ca privirile voastre să fie îndreptate spre ceva ce e şi mai frumos. Altfel voi nici n’aţi vrea să credeţi că există frumuseţi şi mai mari, şi mai desăvârşite decât acelea asupra cărora s’au oprit mai întâi ochii voştri şi în preajma cărora au bătut inimile voastre. E adevărat că frumuseţa tinereţii e foarte mare, pentrucă voi atunci începeţi mai întâi să înţelegeţi vieaţa, care e aşa de frumoasă, deşi plină de suferinţe. în tinereţe voi nu vedeţi suferinţele: străluciri de aur e totul. Suferinţa e privită de obiceiu ca o nenorocire, deşi e izvorul nesecat al celor mai înalte frumuseţi. Dar trebuie să luptăm împotriva ei, s’o biruim într’un singur chip posibil: înţelegându-o, ca să putem scoate din apele ei tulburi, din nămolul ei, mărgăritarul. Nu v’aţi dat voi tinereţele, de sigur; ceice vi le-a dat a menit aşa ca tinereţele să fie vrâsta dansurilor drăgălaşe şi nu a luptelor. Taina continuării vieţii, a procreaţiei, e tot aşa de adâncă precum e însăşi vieaţa. Par’că a simţit ceice ne poartă paşii, că omul niciodată n’ar cuteză să aibă vPun amestec în continuarea acestei mari taine ce se numeşte vieaţă, dacă ar fi sumbru şi gânditor, şi de aceea a pus atâtea străluciri şi dansuri, de culori, de sim-ţeminte.în restimpul vieţii noastre menit pentru continuarea vieţii. Ori, poate, frumuseţa tinereţii să aibă altă explicare: să nu fie altceva decât decorul de nuntă a omenimii şi a tuturor vieţuitoarelor. Priveşte o luncă plină de flori, plină de fluturi; nu e decât o mare încrucişare de sărutări şi mângăeri. Orice continuare a vieţii e şi un început de vieaţă, 2 www.dacoromanica.ro 546 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. şi se pare că e menită o largă recompensă, tuturor celor ce, la voinţă mai înaltă, pun începuturile unei noui vieţi. Toate acestea însă nu înseamnă că tine-reţele ar fi singura frumuseţe a vieţii, nici cea mai mare. Presupune pe-o clipă că voi oamenii aţi rămâneâ veşnic tineri. N’aţi puteâ să produceţi decât ce produc tinereţele pe cari Ie vedeţi cu ochii: dansuri, sublime dansuri, dar numai atât. Aţi privi fără să pricepeţi ceva din nemărgenirea ce-i în jurul vostru. V’aţi deosebi foarte puţin atunci de fluturi, de flori. Nemărginitul din jurul vostru nu v’ar puteâ vorbi. Voi n’aţi cunoaşte fru-museţa superioară a gândirii, a luptei, a da-torinţei. Vai, chiar voi v’aţi plictisi curând dacă aţi rămâneâ toată vieaţa la dansuri şi Ia sărutări. Se poate că n’aţi şti pentru ce vă uniţi cu sublima frumuseţă a tinereţii, dar aceasta v’ar ajută foarte puţin în nenorocirea voastră. Vine dar soarta, brutală cum ai numit-o, şi vă smulge, până nu v’aţi plictisit, din bra-ţelele tinereţelor şi vă descopere frumuseţă mai înaltă a bărbăţiei. Pân’ acum voi aţi fost nişte dulci poeţi cari aţi ridicat ode la tot ce v’a eşit frumos în cale; acum veţi cântă cu măreţie ceeace nu vedeţi, dar întrezăriţi şi cercaţi să pricepeţi. Aţi fost nişte drăgălaşi dansatori, acum sunteţi mari luptători cari treziţi uimire şi admirare în jurul vostru. Aţi alergat aproape inconştienţi pe orice cărare duceâ printre flori, înaintaţi acum cu pasul vârtos pe-un drum bine hotărît, pe care vi l-aţi ales conştient. V’au grăit până acum florile şi fluturii, acum vă vorbeşte pământul cu adâncurile, cerul cu înălţimile, marea cu întinderile. Aţi sburat în cercuri strâmte, drăguţe ce-i drept şi vrăjite; sburaţi acum în cercuri largi, măreţe, pline de avânt. V’aţi învârtit în jurul unei flori, rotaţi acum în jurul sorilor. Aţi cântat mereu, celea câteva cânturi ce vă oboseau, acum cunoaşteţi armonii divine, dar tăceţi şi sburaţi tot mai departe. Aţi fost privighetori, acum sunteţi vulturi. Mor tinereţele? Adevărat, dar ce pierdeţi? Nu câştigaţi neasemănat mai mult? Şi apoi din tinereţe nu moare decât ceeace e trecător. Ceeace v’a îmbogăţit sufletul, rămâne pentru totdeauna. Gingăşia obrajilor, dulceaţa pri- virilor, mlădierea trupului, mierea buzelor, da, acestea pier! Dar mângăerile ce s’au ascuns în sufletele voastre în anii juneţii, rămân până veţi închide ochii. Poate ar fi mai estetic ca tinereţa trupului să vă însoţească până la mormânt. Dar mai practic? Mai folositor? Când vă aşteaptă lupta la toate înfrângerile amare şi învingerile strălucitoare trebuiesc braţe şi piept de luptă. — Ar fi putut fi întocmită vieaţa astfel, zic, încât să nu fie luptă, învingeri şi înfrângeri, ci numai tineretă si iubire. Noi ne-am mul- î t ţumi prea bucuros c’o astfel de vieaţă. Acum vieaţa e aşa cum o vezi, şi nici tu nici alt om nu va schimba-o, începu glasul. Apoi te ’nşeli amar dacă tot mai crezi c’ai fi mulţumit c’o astfel de vieaţă. Ţi-am spus mai înainte că te-ai plictisi. Dar poate nu te-am convins! Ai puteâ privi numai zece ani dearândul acelaş sublim peisaj din natură, sau acelaş tablou frumos? îndată ce ţi-ai săturat lăcomia, nu va fi cea dintâi dorinţă a ta să vezi alt colţ frumos din natură? Deşi te-ar dureâ despărţirea n’ai căută altă frumuseţe? Marile lupte, marile patimi ale bărbăţiei, nu-ţi arată că voi nu aveţi numai un simţ nesăturat, ci toate? Că în sufletul vostru e sămănat nu numai grăuntele iubirii ci şi al voinţii, al priceperii, al dreptăţii, al cumpătului? Nu vezi că frumosul înfloreşte nu numai într’un- singur trandafir splendid în sufletele voastre, ci în nenumărate alte flori divine? Voi oamenii sunteţi mari, şi totuşi sunteţi copii! Copiilor le place dulceaţa, şi, adevărat, dulceaţa tinereţelor nu veţi mai gusta-o niciodată. Altă dulceaţă da, însă voi cereţi ca şi copiii tot din dulceaţa din care aţi gustat mai întâi, nu pentru altceva, dar pentru gustul, pentru aroma ei deosebită. De-ar fi vieaţa aşa cum v’aţi face-o fiecare din voi, te asigur că aţi fi foarte nenorociţi. N’aţi şti dela o vreme ce să mai doriţi, pentrucă nu vă cunoaşteţi decât foarte puţin: dorinţele dorm adânc în sufletele voastre, şi altcineva trebuie să vi le deştepte de foarte multe ori. Iţi doreşti tu, bătrâneţele? — Niciodată, răspund simţind cum mi se strânge inima. — Tu nu le doreşti, începu glasul, nime www.dacoromanica.ro Nrul 28. 1912. LUCEAFĂRUL 547 nu le doreşte. Sunt unele femei cari mai i bucuros ar vrea să moară chiar, decât să se vadă îmbătrânite. Totuşi bătrâneţele vin pentru cei mai mulţi oameni. La toată întâmplarea, bătrâneţele sunt mai triste decât bărbăţia. Sunt triste, însă, nu pentrucă omul a îmbătrânit, ci pentrucă vedeţi că nu mai aveţi ce face în lumea asta. Adevărat, voi credeţi că puterile voastre pierdute vă aduc în neputinţă de-a mai avea ce face în lume. E şi o parte de adevăr în credinţa voastră. Dacă I-ar ajută trupul, omul ar avea ce face în vieaţă şi sute de ani. Dar apoi dela un timp tot ar simţi că nu mai are ce face, pentrucă ar cunoaşte tot mai bine deşertăciunea faptelor sale. Ar pricepe tot mai bine că epoca activităţii sale are o singură ţintă: să vă îmbogăţească cugetarea şi inima, să vă deştepte tot mai mult sufletul, să vă deschidă tot mai multe porţi prin cari să întrezăriţi veşnicia ce vă aşteaptă. Şi cu cât vor fi mai multe porţi deschise prin cari va adia misterul eternităţii spre sufletul cuiva, cu atât va simţi că nu mai are nimic cu lumea, că nu mai are ce face în vieaţă. Nu s’ar putea spune nimic cu hotărîre: când ajunge un om la acest prag al vieţii? Sunt unele suflete cari simt de vreme adierile acestea, altele mai târziu. Sunt poate şi de-acelea spre cari adie misterul de dincolo de moarte prin o singură portiţă strâmtă. Bătrâneţele sunt triste mai ales pentrucă vă simţiţi pe pragul dintre două lumi. Una la picioarele voastre goală, deşartă, ori, cel mult populată cu păpuşi ce joacă pe drot, alta deasupra voastră în nemărginire, pe care nu o cunoaşteţi, pe care abia o întrezăriţi. Vă asemănaţi acum cu sgripţuroaica bă- trână din poveste, care vrea să treacă de pe-un tărâm pe celalalt. Tainele, tot mai multe, vă copleşesc sufletele voastre, din taine vă hrăniţi; visaţi şi nu mai trăiţi. De aceea nu mai aveţi lipsă de auz, de vedere. Misterul de dincolo de moarte se apropie de voi şi vă încunjură. Pentru ce se stimează, în toate timpurile, bătrânii? Pentru ce vă apropiaţi de ei cu sfială? Pentru trupul slăbit, pe care nu-1 poate suferi simţul vostru estetic? Nu. Pentrucă vă atinge şi pe voi misterul de care e încunjurat un om ce trece dela voi. Pentrucă sufletul vostru se apropie de-un suflet gata să facă un drum pe care şi voi îl veţi face odată. Vezi bine, nu observaţi totdeauna lucrul acesta. Cineva din voi vă porunceşte să vă apropiaţi cu sfială de bătrâni şi voi vă supuneţi cu uşurinţă. Bătrâneţele sunt triste, dar liniştite. Ca şi când ar fi să vi să spună că treceţi la linişte, la pace. E bine că vă scad puterile trupeşti la bătrâneţe. Cad pe rând armele şi zalele hainei voastre pământene, şi îmbrăcaţi în taine, ca ’ntr’un vestmânt de neguri, treceţi fără să ştiţi spre vieafa întrezărită de sufletele voastre. A iubi, a luptă, a muri! A iubi frumos, a luptă cu bărbăţie, a muri liniştit, iată vieaţa ta! Trec tinereţele? Da, fiindcă vieaţa e mişcare cu o intensitate tot mai mare. Moartea pe care o cunoaşteţi voi e numai un prag, o neînsemnată haltă în calea existenţei sufletului vostru. „A iubi, a luptă, a muri!“ îmi mai şopti glasul; apoi se stinse lăsându-niă să mă gândesc mult asupra ciudatelor filozofări ce auzisem. I. Ajţfirbiceanu. Cântece. I. La ce mă bucur ca copiii De clipa când te voiu zări, Când ştiu că ’n raza bucuriei E-un ghimpe ce mă va răni. Aş vrea în taina revederii Pe care n’aş puteâ s’o mint, Până ce nu mă dai durerii Să mă cuprinzi să te cuprind. II. Din razele care ne leagă Una mereu la geam îmi bate E raza dragostei pribeagă Şi-a cântecelor necântate, Aş vrea să n’o mai bag în seamă Să ’nchid oblonul când răsare, Căci nu ’nţeleg la ce-o mai chiamă Trudită inimă din zare. Maria Cunjan. 2* www.dacoromanica.ro 548 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. Cerşetori. t în grădina restaurantului de lux, plină de lume, se mai auzea acuma doar murmurul uniform de glasuri coborîte, amestecat cu zângănitul paharelor, a tacâmurilor, tăiat în răstimpuri de strigarea scurtă şi ascuţită a chelnerilor: „...’ndată!" La gard, pe trotuar, vârându-şi nasul printre zăbrele şi privind înăuntru, s’a înfiinţat, ca în toată ziua la ora asta, Guşătul mut, scund cam îndoit din încheieturi, cu braţele ajungând de genunchi şi care întinde regulat mâna spre mulţimea sătulă, ce iese. Şi dacă pândeşte printre zăbrele minunate, e, ca să aibă vreme să-şi potrivească puţin jacheta ce-i bate pulpele, să-şi suflece puţin mâneca dreptei, să-şi scoaţă pălăria tare, de un cafeniu spălat de ploaie şi soare. Şi în mişcarea pripită cu care se netezeşte se vede o instinctivă cochetărie în Guşătul mut, îndoit, de par’că-i tot gata să îngenuncheze. De data asta, tiptil, par’că nu atingea pământul o babă cu desaga goală, asvârlită ca o petică peste umăr, şi cu un ciomag drept razim, s’apropie, se lasă grămadă de ceealaltă parte a porţii. Se ’ntoarce Guşătul — o vede — vine spre dânsa — pricepe ce caută, s’apleacă, furios, o apucă de umăr, o scutură: Să plece! Aici e locul lui! Să plece fuga!... El singur cerşeşte aicea! Şi cu semne, şi cu accente neînţelese ieşite din gâtlej — o zoreşte grozav. Să plece că o ia în pumni! Şi-i arată amândoi pumnii împreunaţi — şi o împinge pe la spate cu de-a sila. Ea se clatină în voia ghionturilor — dar de sculat nu se scoală. Pare căzută acolo ca un bolovan — pare înfiptă în trotoar. Huruitul scaunelor s’aude în grădină. Guşătul cu ameninţări spre babă, s’aşază iar în colţul de unde-şi cerea pomana, totdeauna. De partea astălaltă baba pitulată, nici nu mai îndrăzneşte să-şi întindă palma uscată, tremurătoare şi neagră. Şi lumea începe a se strecură. Un şiroi vesel, strălucitor, plin de vieaţă şi mulţumire. Cucoane grase, roşii, Iegănându-se puţin ca răţuştele cu guşa prea plină; boieri cu fărâmătura încă în barbă, şi încălziţi de păhărelul de pe deasupra; tineri cu pălăria dată cochet pe o ureche, şi cu haina, într’o dezordine voită, deschisă pe cămaşa de mă-tasă. Unii se aplecau cu zâmbiri linguşitoare cătră vreo tinerică cu sprâncenele ridicate a nedumerire si cu buzele strânse a surâs » stăpânit; alţii duceau la braţ câte o femeiuşcă, subţirică, mlădioasă, albă din cap până la picioruşul în pantofi albi ca frunza crinului — şi pe cap cu pălării mari cu pene ce cădeau în ondulări de vise, ori cu pene ţanţoşe, sfidătoare ca steagul biruitor... Şi s’au perindat până la unul — până la nici unul, din grădina restaurantului de lux, bogătaşii veniţi la ora mesei — fără foame, unii chiar cu silă — dară veniţi să-şi împlinească una din principalele îndatoriri faţă de fiinţa lor — si fără de care îndatorire — t > conştiinţa tulburată n’ar fi dormit o noapte... Şi când a văzut Guşatul că nici o les-caie nu-i picase, s’a uitat lung după cel din urmă ieşit pe poartă, pe urmă a prins a-şi scărpinâ ceafa — şi ochii lui au dat de-ai babei... O clipă s’au măsurat, tăcuţi. Dânsa-i arată prin semne, că nimic n’a îmbucat de ieri dimineaţa — că pântecele-i lipit... El scoate dintr’un fund de căptuşală un ban: atâta-i tot. O adiere de vânt aduce miros de pâne caldă. Cu nasul pe sus trag amândoi aierul, ca nişte câni de vânat. — Şi iar se privesc. Şi baba zice în semne: Ce li-e bun? Cu aier nu te saturi! El adevereşte cu un hohot de râs. Rămân pe gânduri. Dară deodată el tresare, înviorat. Se bate peste frunte, arată banul, face semn babei: Să meargă amândoi la pitărie. Va cumpăra pâne, vor împărţi amândoi. Să vie! Se ridică încet, cu toată greutatea anilor, în încheieturile înţepenite, baba. O pornesc, el ciotorog, ea tremurându-şi paşii... Cuprins deodată de nevoia de haz, îşi uită amarul, Guşătul. Ca să s’aplece spre ea, curtenitor, să-i ia braţul într’al lui, şi răsucindu-şi cu www.dacoramamca.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 549 un gest rotund mustaţa să o privească galeş, mormăind a şoapte dulci, accente guturale... Şi cum dânsa ridică din întâmplare capul, îl vede, îi pricepe gândul, o fură şi pe dânsa veselia asta izvorîtă din desnădejde. Şi apro-piidu-se în mersul lor greoi şi tremurat, de pităria din colţ, râd amândoi sguduit şi cu tuşă. Irina Gh. Lecca. Mare moartă. Spun corăbierii că în marea moartă Dăduvă-i de vieaţă apa din vechime, Nici un strop de suflet undele nu poartă Şi pe marea moartă nu vâsleşte nime. Ceriul Palestinei, spun corăbierii, Baldachin de jale cade alb pe maluri, Neştiind nisipul rostul primăverii, Doarme apa mută în tăcute valuri. Ocolind-o pururi paseri călătoare, N’o ating în cale pribegiri nomade, Peste marea moartă dac’a prins să sboare, Sugrumat de neguri albatrosul cade. Cântec nu răsună, nu s’aud nici şoapte, Ţintirim de apă-i unda ei sălcie, Să fi plâns vreodată, ori să strige ’n noapte, Despre marea moartă nimenea nu ştie. Ce poveste tristă spun corăbierii, Nici n’aş crede, poate, vorbele acestea, Dar cu biata minte ’n patima durerii, Mă gândesc la tine şi ’nţeleg povestea... Octavian Goga. Spovedanie. Eu sunt copilul vitreg pribeag al suferinţei O mască, chinuită de ură şi dispre{... Pe buza mea balsamul curat al pocăinţei N’a picurat odată, din cupa lui de pre{. Cândva am fost o umbră, un cântec, un abis O formă fără nume, minciună sau eres... Dar azi, sub cerul vostru eu par un sol trimis Din alte lumi bizare, stingher şi ne ’nţeles... Aşâ mă pierd prin viea(ă sdrobit şi prefăcut Prin nesfârşitul jalnic convoi de ’nvinşi, şi port Pe fruntea-mi îngheţată de-un gând necunoscut Ceva din nepăsarea podoabelor de mort. Şi numai câteodată, când toate dorm cuprinse De aripile nopţii, mă fură amintirea Pădurilor bătrâne, a parcurilor ninse Prin care rătăcisem căutându-mi fericirea. Se şterge ’ncet atuncea surâsul mincinos Mă prinde nostalgia cu mâna-i nevăzută Şi alba ’nchipuire a visului frumos Se-apleacă peste ochii mei stinşi, şi mi-i sărută... Sandu A. Hodoş. www.dacoromanica.ro 550 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. într’o seară. Eram asear’ acasă, cu gândurile mele, Afară eră iarnă cu ger, cu nea, cu vânt Şi umbre de ’ntunerec cădeau încet şi grele. Un glas de cobe-aiurea, prevestitor de rele Porneâ din depărtare; înfiorător cânt; Iar eu în chiliuţă trăiam ca şi un sfânt. în soba bătrânească şopteâ un cântec focul, Eu închegam în minte romanţe de iubire Ce-au să pornească ’n lume, şi-aici şi pe tot locul, Şi-mi blăstemam în gând şi ’ndurerat, norocul, Cătam să mă despart de griji şi de mâhnire Şi însetat de totul cerşeam din nou iubire. Acelaş chip palid şi trist şi înveselit Mă stăpânea cu totul, părea un răsărit, Ce-mi răsărea în faţă, în gând şi în fiinţă, Ce-mi lumină şi calea şi cugetu-mi lovit; Ca şi odinioară împrăştiâ credinţă Şi îmi sădea în suflet un gând de biruinţă... Erai tot tu copilă, cu părul dat pe spate, Mă cercetai şi-acuma ca întotdeauna, îmi renăsteai în suflet visările-mi deşarte » » Şi-am început să-ţi cânt pe coarde ’nfiorate în seara asta tristă când nu-i pe cer nici luna, Am început să-ţi cânt, povestea noastră ’ntr’una. Vei auzî-o poate ori nu vei auzi-o Eu voiu trimite-o ’n lume cântarea mea duioasă Să ţi-o rostească ’ncet, pe sub fereastă Lio, Să-ţi înfioare gândul şi faţa ta frumoasă, Să ’nlăcrimeze iarăş privirea ta duioasă. Şi poate-atuncea numai, copil sprinţar şi bun Te vei întoarce iarăş Ia vechiul tău cămin, Te vei întoarce iarăş iubirea să ţi-o spun, Să-ţi fiu din nou acelaş: smerit şi veşnic bun, Să-ţi înconjur mijlocul, să uit de griji şi chin, Să simţi cum se revarsă iubirea mea din plin. Şi să te cânt într’una, să te slăvesc în vers, Să îţi resfir în cale nenumărate flori, Să te privesc într’una în legănatu-ţi mers Ce-mi aminteşte veşnic cadenţa unui vers, Să străluceşti în ochi-mi ca soarele ’ntre sori Să fii în ochi-mi plânşi o floare între flori... * Te-aştept, stăpână bună, în aste seri de iarnă Când stau în casă singur cu gândurile mele, Te-aştept s’apari în prag, când fulgi de nea se-aştearnă Pe drumurile drepte, şi ’ncet încep să-şi cearnă Gândirile-mi pustii şi visurile-mi grele Atât amar pe suflet şi ’n cânturile mele!... I---1 C. Georgescu Munteanul. www.dacoramamca.ro Nral 28, 1912. LUCEAPÂRUL 551 Povestea unei vieţi. Roman de I. Agflrbiceanu. Publicul începîi să se mişte, să se pregătească de eşire când ochii doamnei Olimpia se opriră stăruitor asupra lui Ion Florea. Acesta se ridică numai decât şi la cele dintâi cuvinte ale Iui liniştea se stabili iarăş în sală. Cei mai mulţi dintre ţărani îl cunoşteau dela alegeri, ’ chiar dela adunarea poporală din Păltiniş unde vorbise. Vocea lui la început eră închisă, ochii şi-i ţineâ plecaţi în pământ. Insă inima lui tânără se încălzi îndată. Mărioara, doamna Olimpia, se ascunseră undeva departe, şi el simţi iarăş însufleţirea curată din turneul electoral. Vor-biâ despre puterea care i-o dă unui popor bunăstarea lui materială, şi o puternică organizare economică. Adu’ceâ pilde vii din vieaţa de toate zilele. Cu cât băgă de seamă că în cursul vorbirii se Simte mai liber, că fug departe chinurile zilei de azi, cu atâta se adâncea mai tare în desfăşurarea argumentelor. Oricât vorbiâ de frumos şi de însufleţit, el trebuia să vadă un semn’în ochii doamnei Olimpia ca să-şi sfârşească cuvântarea. Atunci băgă numai de seamă că publicul începu să devie impacient. Intre cei dintâi cari îl felicitară, fu însăşi doamna Olimpia, care, rămânând lângă el, îndată ce publicul începi! să se mişte spre mesele întinse în curtea şcolii la umbră, îi şopti la ureche. ’ ’ „Ştii pentru ce-am dorit atât de mult să vorbeşti ? — Nu ştiu", răspunse Florea simţind un cald fior ’ prin trup, căci buzele doamnei Olimpia îi atinseră urechea. „Voiam să văd cum îţi strălucesc ochii. Bănuiam eu de mult că ochii dumnitale trebuie să fie foarte frumoşi!" îi şopti ea atin-gându-i din nou urechea cu buzele. „Şi nu v’aţi înşelat, doamnă?" întrebă el simţind cum îi vâjâiâ capul. „Nu. Ochii dumnitale-s o comoară", răspunse ea, şi-l părăsi îndată. La masă doamna Olimpia oclipă locul de frunte. Ion Florea rămase undeva mai înapoi printre tineri. Ascultă impresiile, conversaţiile acestora, dar el nu ziceâ nimic. Se simţiă nenorocit, şi mâncările toate-i erau amare. Voiâ, se chinuiâ, să se gândească la Mărioara. Dar domnişoara Grecu fugea mereu departe de el. Şi-i părea că-şi ascunde faţa nespus de tristă. Ii păreâ boinavă. O hotă-rîre îi răsări din zângănitul cuţitelor, al furculiţelor: deseară nu se va întoarce cu doamna Olimpia. Hotărîrea aceasta se întăriâ mereu în sufletul lui, şi păreâ că-şi recâştigă pute- (Urmare.) rile pierdute. Totuş durerea îi apăsă pe suflet ca o baltă neagră. Se întrebă mereu: hotărîrea aceasta mă va face curat în ochii Mărioarei, în ochii mei? Simţind că nu-l va face, pe Ion Florea îl cuprinse deodată o mănie îngrozitoare. El nici nu mai putu ră-mâneâ până la sfârşitul banchetului, ci stre-curându-se printre oameni, ieşi în uliţă, porni înainte, să iese pe câmp afară, în larg, să nu-i mai rămână nimic în cale. El treceâ pe drum cu buzele strânse, cu ochii reci. Luminile lor erau de ghiaţă. El siniţiâ o poftă sălbatică să spargă, să rupă, să sfâşie. Din întâmplare apucase pe drumul pe care veniseră azi dimineaţă. Mergeâ cu paşi ho-tărîţi. Mănia îi creşteâ mereu în suflet, alergă ca un urgan, lăsân’du-i-1 câteodată gol, rece şi pustiu, umplându-i-1 din nou cu simţeminte îngrozitoare. Treceâ mereu înainte. Din când în când îi păreâ că poate prinde uruitul din capul lui. Atunci se opreâ, zâmbeâ şi aveâ sensaţia că înebuneşte. Lumina cădeâ din înălţimi dulce, mângăitoare, pădurile împrăştiau mireazma verdeţii, a florilor sălbatice în aer. El însă treceâ nepăsător înainte. Pumnii lui erau strânşi şi buzele învineţite. Poate a mers un ceas, poate mai mult. Pentru el nu mai există decât chinul îngrozitor, care-i sfâşia inima bucată cu bucată. Un om îi ieşi în cale, un om bătrân. „Domnul a greşit calea", îi zise el. „Mi se pare în Păltiniş vreai să ajungi". Florea se opri, îl privi mirat din ochii lui sticloşi. „Da, zise el, din Păltiniş". Glasul lui eră şuerător. „Atunci să poftească domnul înapoi", zise bătrânul. Ion Florea îl privi mirat,fără să-l înţeleagă dar ascultă de bătrân. Se întoarse şi porni înapoi pe drum. Bătrânul rămase îndată în urma lui. Ion Florea îşi simţiă sufletul tot mai pustiu. Nu puteâ’pricepe ce s’a întâmplat, însă îi păreâ, că de aici încolo toată vieaţa e un deşert nemărgenit şi că pe el îl poartă prin acest deşert o mână de fer, neîndurată. Abiâ când văzu casele, când intră în sat şi văzu cele mai multe trăsuri gata de plecare îşi aduse aminte, că azi a fost adunare în Păltiniş. El se opri lângă trăsura cea dintâi, hotărît să se reîntoarcă acasă cu doi prietini, cari îi şi aduceau lucrurile în căruţă. Stă răzimat de trăsură, când deodată simţi pe umăr mâna doamnei Olimpia. „Unde-ai fost?" îl întrebă palidă, respirând des, cu ochii plini de spaimă. www.dacoramamca.ro 552 LUCEAFĂRUL Nral 28, 1912. „M’a durut capul" — răspunse el. „Am făcut o plimbare. — Ah! Dumnezeule!" făcu doamna Olimpia cu mâna la inimă! „Vino! Vino să mergem. E târziu şi să face frig". Ea-1 mângăe uşor cu degetele albe pe faţa lui palidă. Vino! adause văzând, că Florea nu-i răspunde. El o urmă, cu capul plecat, târându-se par’că în urma ei. Trăsurile porniră îndată. Umbrele înserării se întindeau pe drum, pe lunci. XVII. Caii focoşi dela trăsura doamnei Olimpia apucară în grabă înaintea tuturor trăsurilor. Alergau cu furie şi tot mereu se auziâ vizitiul de pe capră, strigând: No-no, Murgu, no-no! „Ridică coviltirul, Vasile, e rece de cu seară", zise doamna Olimpia. Vasile opri şi-i împlini porunca. Coviltirul era înalt, mare, acoperiâ trăsura până la spatele lui Vasile. Soarele nu asfinţise încă. „Lasă-i să meargă cât de repede!" îi strigă vizitiului de pe capră doamna Olimpia. „Da, da", răspunse acesta, şi caii începură să alerge în galop. ’ „Dumneata taci mereu, domnule Florea?" zise ea privindu-1 cu patimă. „Nu ţi-a trecut durerea de cap ? Aici la adăpost o să-ţi treacă mai repede". Florea nu-i răspunse. Insă o priviâ cu lăcomie ca un om flămând. Şi la cuvintele ei din urmă, trecu repede lângă ea, o îmbrăţişă cu putere, îi smulse de pe buze un sărut prelung, dureros, înfiorător. Ii sărută, prin haină încheietura mânii la cot, sânii tari şi parfumaţi, îi aplecă cu violenţă capul şi sărută cu patimă haina unde veniâ linia spatelor. O alipi de el, o strângeâ mereu simţindu-i sânii grei pe piept, simtindu-i căldura dulce şi moale a trupului. C’un surâs de nemărgenită fericire pe faţă d-na Olimpia se lăsă în braţele lui, gemând de plăcere. El căută mereu buzele ei întredeschise, le sărută, înfiorându-se din creştet până ’n tălpi, o îmbrăţişă tot mai cu putere. El îşi des-lănţul braţele târziu, tremurând în tot trupul. Doamna Olimpia îl îmbrăţişă cu braţul stâng. Capul ei se odihneâ pe umărul lui Ion Florea. El simţiâ cum băteâ inima ei. D-na Olimpia începîi ’să suspine. Se lăsă deodată la picioarele lui Florea, îi îmbrăţişă genunchii, şi strân-gându-i cu patimă, plângeâ înăduşit, cutre-murându-se toată. ’ Ion Florea rămase multă vreme nemişcat. Apoi aplecându-se o îmbrăţişă, o ridică lângă sine. „Nu plânge", îi zise c’o voce adâncă. Ii şterse lacrimile, o sărută pe ochi, pe gură. „Nu plânge!" adause iar. Insă doamna Olimpia alunecă iarăş la pi- cioarele lui, îmbrăţişându-i genunchii. Plânsul o sguduiâ şi acum. El o ridică, o strânse cu putere lângă el şi începu să-i netezească obrajii albi şi moi cu degetele. Doamna Olimpia deschise ochii mari, şi îl priviâ cu uimire, ca şi când n’ar crede în realitate. Ea începîi să şoptească ceva. Florea nu putea înţelege ce’ spune. Se aplecă mai tare cu urechea la buzele Olimpiei. Ea şoptea mereu înfiorată, ca şi când ar visă: „Eşti tu, eşti tu pe care te-’am dorit!" ’ ’ Căldura acestei şoapte, acestei mărturisiri, îi umplu par’că tot sufletul lui Ion Florea. EI o îmbrăţişă cu gingăşie, îi sărută buzele cari şopteau’ simţi risipindu-i-se în trup o nesfârşită dulceaţă. „Da, sunt eu, Olimpio", suspină el, mân-găindu-i buclele negre. Ei tăcură, ţinându-se îmbrăţişaţi. Din când în când se a'uziau caii sforăind aspru pe nări. în restimpuri se auziâ — ca dintr’altă lume — glasul vizitiului: „No-no Murgu — no-no!" Drumul erâ pustiu. Rar treceâ pe lângă ei vreo trăsură. Auziau sgomotul roţilor, dar nu pricepeau nimic din ce-i încunjoară. Dintre simţuri păreâ că numai auzul le mai funcţionează. Insă şi acesta le aduceâ sensaţii ciudate, ca şi când ar aveâ un nou organ de auzit. Ceeace-i copleşiâ pe ei acum, ţinându-i înlănţuiţi, erâ mai ’mult decât fericirea care se visează în ceasurile de singurătate. Erâ o putere mai mare decât ei, care-i sileâ să se strângă tot mai tare, cauzându-şi dureri în membre, în trup, si-lindu-i să se contopească într’un singur om. Gurile lor se căutau mereu, şi dulceaţa sărutărilor le biciuiâ sângele. ’ Tăcură astfel multă vreme. Umbrele înserării cădeau tot mai dese. Caii alergau neobosiţi. Vizitiul fluerâ încet, printre dinţi, o romanţă cum se cântă prin cârcimele din oraş. Doamna Olimpia, ca şi când i-ar fi venit ceva în minte, prinse deodată în palme obrajii lui Ion Florea, îl privi în ochi c’o nesfârşită mirare, apoi gemând uşor îşi odihni capul pe pieptul tânărului: „Dragă, puiule" şopti ea. Mirosul părului ei îl îmbătă ca o băutură tare. El îi sărută mereu părul bogat şi moale. Apoi îl mângăiâ. Olimpia se liniştise, păreâ că doarme la pieptul lui. ’ „Ţi-aduci aminte de seara cea dintâi când te-am văzut?" îl întrebă într’un târziu d-na Olimpia, ridicându-şi capul dela pieptul lui. Vocea ei păreâ liniştită, păreâ că trece prin ea chiar un suflu de durere. „Da, mi-aduc!“ răspunse cutremurat Ion Florea. El şi-o închipui numai decât cum dispăru atunci în noapte, mlădiindu-şi trupul. „Ştii ce nii-a plăcut atunci la tine? Mustaţa! Numai aceea o văzusem cum se cade". Florea îi cuprinse din nou mijlocul. www.dacoramamca.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 553 „Dragă", zise el oftând de plăcere. „Tu m’ai văzut atunci?" îl întrebă d-na Olimpia. „Da, te-am văzut! — Şi ce ţi-ai zis? — Mi-am zis că doamna ştie fixă", zâmbi Florea. „Ai gâcit ceva, dar expresia nu e potrivită", zise tot cu linişte doamna Olimpia. „Eu te căutam!" adause, lăsându-i-se moale în braţe. Ion Florea se sgudui aducându-şi aminte că el încă în seara aceea îi privi cu plăcere trupul ei a cărui forme pline se ghiciau, în mersul ei mlădios. . „Eu din seara aceea ştiam, că ai să fii al meu! Nu se puteâaltfel", zise doamna Olimpia, sărutându-1 cu patimă. „Credinţa aceasta mi s’a întărit mereu, de câte ori mă întâlneam cu tine", adause îndată. Ion Florea nu răspunse. Lui îi veni numai decât în minte, cu o claritate foarte mare, lecţia de morală ce-şi ţinuse, după ce văzîi braţul gol al Olimpiei şi’sânii ei bogaţi. Acum simţiâ, că atunci se înşelase amar, că el atunci o dorise într’adevăr pe doamna Olimpia, înţelese acum într’o clipă, că toată spaima ce-o simţiâ în suflet din cauza doamnei Olimpia, veniâ din simţurile lui, pe cari apropierea nici unei femei nu le biciuia ca apropierea doamnei Olimpia. Se poate? îşi zise el simţind deodată o neînchipuită intimitate faţă de femeia aceasta. O îmbrăţişă cu dragoste şi o sărută pe fruntea luminoasă. Răcoarea serii începea să se coboare. Ei se ţineau strânşi îmbrăţişaţi şi drumul până acasă nu mai ştiură cum a trecut. Dar caii şi veniseră iute. Vizitiul când făcu „ha-ho! ha-ho!“ înaintea porţii, se miră el însuş cum au ajuns de repede. Vorbiâ cu caii blând, mângăitor ca şi când ar fi doi oameni, doi prietini buni. ’ Doamna Olimpia sări din trăsura, care oprise Ia scări, se strecoră la poartă şi scoţând o cheie o descuie. Apoi luând la braţ pe Ion Florea urcară scările. îi şopti la ureche: „Nime-nime nu-i acasă. Pe azi şi pe mâne am dat libertate tuturor slugilor". Florea o îmbrăţişă cu putere, o duse aproape pe sus pe scări. Doamna Olimpia descuia uşile una după alta şi oprindu-se într’un mic prân-zitor, învârti şurubul electric. In casă se făcu lumină, şi Ion Florea văzu masa aşternută şi butelii de vin pe masă. ’ „E cina noastră, dragă", îi şopti Olimpia sărutându-1 după ureche, şi dispărând repede în camera vecină. Ion Florea rămase, aşteptând-o cu înfiorare. Doamna Olimpia nu întârzie mult. Intră zâmbind în toaleta aceea de casă cu mâneci largi, dintre cari una căzu odată desvălind braţul doamnei Olimpia până la cot. Florea o îmbrăţişă cu patimă, ridică mâneca în sus dela mâna dreaptă şi o sărută înfiorat Ia încheietura dulce şi moale. Sărută şi mâna ceealaltă în acelaş loc, apoi furişându-i-se la spate buzele lui se lipiră pe pielea albă, parfumată par’că, unde se începea linia spatelor. Olimpia râdeâ cutremurându-se. Insă Florea se opri acum înaintea ei şi nu-şi mai puteâ ridică ochii de pe sânii ei bogaţi. • „Mai vreai ceva! Aşa-i ?“ îl întrebă ea simţind un deliciu negustat în tot trupul. Şi, din două copcii îşi descheie haina la piept, desvălind zăpada sânilor tari, rotunzi, tineri. Ion Florea deveni palid, rămase uimit de frumuseţa aceasta nevăzută încă. Privirile iui se ridicară la doamna Olimpia: „Sărută-i“ zise ea înfiorată. Şi Ion Florea îi sărută îndelungat, simţind că mintea i se rătăceşte. El îşi ridică faţa dintre ei cu privirile rătăcite. Pe obraji, pe buze, îi rămăsese un parfum îmbătător. Păreâ că-şi ridicase capul dintr’un strat de flori, şi parfumul lor îi rămăsese pe faţă, în aer, în jurul său. „Am ghicit?" întrebă doamna Olimpia as-cunzându-şi repede comoara, văzând, că Ion Florea se apropie din nou să-i sărute sânii. „Da, dragă, ai ghicit. In haina aceasta erai atunci". Ei se îmbrăţişară îndelungat. „Insă acum, dragă puiule, să mâncăm. Călătoria aceasta mi-a deşteptat o poftă de mâncare cum n’am mai avut de când eram fată, de când eram Ia şcoală. Şezi aici lângă mine. Aşa. Te voiu servi eu, să-mi dai voe, dragă puiule". Şi ea îi puse o bucată de friptură rece în farfurie, sărutându-1 pe obraz. Ei mâncară râzând şi desmierdându-se neîncetat. Doamna Olimpia turnă în pahare vin. „In sănătatea noastră, puiule", zise ea uci-gându-1 cu zâmbetul, cu strălucitoarea ei frumuseţe. „Pentru fericirea noastră, dragă", şopti Ion Florea şi sorbi până la un picur delicioasa băutură.’ In cameră erâ lumină, dar perdelele erau lăsate. Doamna Olimpia încuiase toate uşile în urma lor. Ei se priviau, se îmbrăţişau cu dragoste. Din când în când Ion Florea gustă din vinul vechiu. Doamna Olimpia însă nu mai bău. Ea se ridică încet, se aşeză pe o sofa în faţa lui Ion Florea şi îl priviâ fericită. Voiâ să-l vadă şi de mai departe şi totuş să ştie că-i al ei. Insă Ion Florea, deşertând cel din urmă pahar de vin, veni înaintea ei, îngenunche la picioarele Olimpiei şi, îmbrăţişându-i genunchii, îşi ascunse faţa în poala ei. Ei se îmbrăţişară îndată, cu patimă, să nu se mai părăsească. Doamna Olimpia se aplecă, îl sărută după ureche şi îi şopti „dragă puiule". www.dacoramamca.ro 554 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. Apoi se ridică încet, cu durere, părea că toate membrele o dor şi aducându-i braţul după cap îl ducea încet spre uşa din faţă. In uşe ea se opri, stânse lumina din micul prân-zitor şi intrară în lumina dulce din camera ei de dormit. Ion Florea privi uimit în jurul lui. Aici totul eră pregătit. „Aşadar femeia aceasta a fost aşa de sigură, că azi mă va robl?“ îşi zise el, simţind cum i se ridică în suflet, cel din urmă val de resistenţă. Insă valul acela căzu îndată neputincios. Intr’o clipă el uită tot ce-a fost înainte, tot ce va urmă, îi păreâ că ’n clipa asta s’a născut. Se simţiâ mândru şi tare ca un zeu. Simţiâ numai pe Olimpia în braţele Iui. Afară noaptea căzuse senină, liniştită. Luna, care răsărise plină, albea puţin în perdelele lăsate. Din când în când vr’un drumeţ întârziat treceâ pe trotoare. Paşii lui răsunau clar în noapte. Apoi, şi mai rar, se auziâ departe vr’un hăpăit de câne. Dimineaţa albea în fereşti când doamna Olimpia îi zise lui Florea: „Cu multe suferinţe am plătit învingerea de-acum. Dar nu-mi pasă! Toate le-am uitat. Te am pe tine. Aşa-i că nu mă vei părăsi niciodată? „De-acum nu te voiu mai părăsi", zise oftând Ion Florea. „Dar pe ea ai cunoscut-o de mai de mult. Aşa-i ?“ îl întrebă Olimpia privindu-1 ţintă. „Da, dela şcoală", răspunse candidatul simţind c’o batjocoreşte pe Mărioara. „Ştiam eu! Eu am simţit îndată. Tu pentru ce-ai minţit?" îl întrebă în grabă doamna Olimpia. ’ „Nu ştiu", răspunse Florea. — Ba da, ba ştii, o iubiai atunci. O mai iubeşti ş’acum?" întrebarea din urmă o puse cu vocea aspră, înfrigurată. „Linişteşte-te, dragă. Tot ce-a fost între mine şi dânsa de-acum s’a isprăvit", zise Florea mângăindu-i părul. „Adevărat? Pentru totdeauna?" întrebă cu patimă Olimpia. „Da, pentru totdeauna", oftă Ion Florea. „Şi-ţi pare rău! Vai, îţi pare rău!" Doamna Olimpia începu să plângă sguduindu-se toată. Abiâ într’un târziu putîi Ion Florea să o împace. „Cum ai cunoscut-o? Unde ai cunoscut-o?" întrebă revenind mereu la Mărioara, doamna Olimpia. Dar taina cu grădina internatului doamna Olimpia n’a cunoscut-o niciodată. El îi răspundea mereu: Ne-am cunoscut din vedere numai, la şcoală. Eu urmam pe-atunci la liceu. Ei adormiră târziu, dar somnul lor fu adânc ca somnul morţii. Cel dintâi se trezi, ziua târziu, Ion Florea. Candidatul privi uimit în jurul său. Vedea camera străină, mobilele scumpe, tablourile pe pereţi. Unde se află? Ochii lui priviau mari în'tavan. Apoi şi-i închise repede. „Ah! visez", îşi zise el! Şi adurnii îndată. Dar somnul nu-1 ţinu mult. Pleoapele lui se ridicară din nou’, în silă, greoaie. Privi iarăşîn jur. Se ridică repede într’un cot, ş’atu’nci alături văzu pe doamna Olimpia. Părul negru, bogat erâ împrăştiat pe perna albă. Faţa doamnei Olimpia zambiâ şi în somn. Din când în când trupul ei se sguduiâ uşor. Durmiâ adânc, păreâ că vrea să moară. Sub plapoma uşoară, de vară, formele pline ale trupului se distingeau. In casă erâ tăcere adâncă. Ion Florea o privi îndelungat, apoi, oftând se lăsâ pe spate. O tristeţă, o descurajare adâncă i se aşternu pe suflet. „Ah! cât ar fi de bine să mor acum!" Gândul acesta reve-nindu-i mereu, i se împlântă ca un tăiş rece în creeri. Şi nu se mai mişcă de-acolo. Multă vreme alt gând nu-i mai veni. Aşa că lui i se părîi dela o vreme că ’ntr’adevăr se apropie de moarte. Inima-i păreâ că se răcise, băteâ rar, abia câteodată, svâcnind aşa de sec în perna de sub capul său! Un zâmbet de ghiaţă i se strecură, din când în când, pe buze. ’ Doamna Olimpia se mişcă în pat, gemu încet, în vis, „puiule". Ion Florea nu se mişcă. Insă numai decât i se deşteptară gândurile a căror concluzie — dorinţa morţii — îi veni mai întâi în minte. El se gândi cu spaimă la ziua cea de ieri. Se vedeâ cum se sculase de dimineaţă, cum deschise fereastra să intre aerul proaspăt. Simţiâ si acum unda de aer ce-i năvălise în casă. Ceti ilustrata domnişoarei Grecu, şi păreâ că o pune în buzunar ca şi ieri dimineaţă. Cât de liniştit, cât de îngheţat ceti ei acum, în minte, scrisoarea aceea! Apoi îşi aminti durăitul trăsurii, cum răsună pe stradă în liniştea dimineţii. Auzi ciocănitul în uşe, văzu pe doamna Olimpia. Se uimeâ şi acum de apariţia ei neaşteptată. Rând pe rând i se desfăşurau cu o claritate uimitoare toate peripeţiile drumului. Simţi şi acum ploaia de picuri în faţă, ca acolo la izvor. Văzu Păltinişul, pe părintele Ion Albu, cu capul gol, bineventând oaspeţii, îi văzu slujind în biserică. El erâ tot mai uimit de liniştea cu care le vede toate acestea. Ştiâ că ieri avuse chinuri şi delicii neînchipuite. Şi acum stâ liniştit, neclintit pe spate. Dar oare într’adevăr ieri se întâmplaseră toate acestea? „Nu!" îşi răspundeâ, a fost cu mulţi ani înainte! Şi de!a o vreme, i se păreâ că nu el a fost eroul zilei de ieri, ci un străin! Da, un străin, un nenorocit, pe www.dacoramamca.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 555 care el începu să-l compătimească din tot sufletul. Dela o vreme îi părea că-1 şi vede pe străinul acela. „Ei, sărace!" îi ziceâ. „Ei, sărace! ar fi bine să mori!" Apoi urmă un nou restimp în care Ion Florea nu mai gândi, nu mai simţi nimic. într’un târziu îi veni în minte că azi n’a dat pe la cancelarie. Simţul datorinţei se trezi în el cu putere, punându-i sângele în mişcare. El simţi o căldură la inimă. In sfârşit aveâ o voinţă. Şi voinţa aceasta îl umplu de-o bucurie neînchipuită. Eră ca omul care stă să se înnece, şi atunci vede plutind pe valuri, venind spre el, o bârnă. Ion Florea sări din pat şi începâ să se îmbrace. Dar, îmbrăcându-se, el simţi cum îi fuge din suflet toată puterea de voinţă. Unde se pregătea el să meargă? „In cancelaria advocatului Vasile Grecu", îşi răspunse. Şi, la numele acesta, el îşi aduse numai decât aminte de Mărioara, de căsătoria lor pe care o voia si deputatul, şi începu să priceapă adevăruf, situaţia lui desnădăjduită. „Cu ce drept aş mai puteâ eu intră în cancelaria aceea? Nu am aruncat eu dela mine toată fericirea, tot viitorul meu ? El se lăsă pe-un fotoliu cu silă. Sufletul i se umplu de scârbă faţă de el însuş. Simţiâ că nu mai are dreptul să se gândească nici la domnul Grecu nici la domnişoara. Aceşti doi pluteau undeva departe, privirea lui’păreâ că nici nu-i mai poate ajunge. Un zâmbet, mai mult un rânget de disgust, i se întipări pe faţă. Ochii lui de vultur erau trişti, fără vieaţă. Dacă ar fi putut s’ar fi scuipat’ pe sine! Pentrucă nu se puteâ înşelă, oricât ar fi dorit. El iubise mult pe domnişoara Grecu! Tot parfumul tinereţelor pluteâ’departe în jurul acelui nume. O iubeâ şi acum? Nu, căci între ei eră balta neagră â dispreţului, a disgustului pe care Ion Florea îl simţiâ’faţă de sine. Ii despărţiâ neînchipuit de amara conştiinţă a profanării unui lucru nespus de sfânt. Şi această profanare o făcuse el, Ion Florea. N’o mai iubiâ? Simţiâ c’ar fi un mişel, de-ar mai iubl-o. Dar îndepărtarea ei, pierderea ei, îi tortură sufletul neînchipuit mai mult decât toate chinurile zilei de ieri. Moravurile severe din casa părintească, din casa bădicului Petru Florea din Broşteni, creşterea destul de strictă, într’un orăşel, în anii de liceu, mintea lui limpede şi setea de ştiinţă, avură darul să păzească curate tinereţele Iui Ion Florea. El erâ unul din acei rari tineri cari socotesc plăcerile trupeşti permise numai în căsătorie, numai cu o singură femeie. Mai bine zis, el erâ unul dintre tinerii aşa de rari în vieaţă, cari nici nu se gândesc la aceste plăceri, decât Ie întrezăresc din când în când. Se înfioară şi le aşteaptă să se apropie în lumina lor de poezie, în vestmântul lor ideal. Dar nu Ie caută, nu însetează, ca cei mai mulţi, după ele! Ce deosebire, ce prăpastie se deschideâ între el şi între colegii în ochii cărora scăpărâ viţiul! Suferi de multeori chiar batjocurile acestora. Insă Ion Florea îi despreţuiâ pe unul fiecare, până la colegul său Roşu, care-i spusese într’o seară despre doamna Olimpia: „Ce păcat că e aşa de cinstită". ' Cu anii, cu vârsta, el simţiâ tot mai des trezirea simţurilor sale. El se uimeâ că acelea se deşteaptă aşa, fără voia lui. Insă le ştiâ înfrânâ totdeauna. Nici o femeie însă nu i-a biciuit simţurile cu atâta putere, prin apropierea ei, ca doamna Olimpia. încă înainte, în zilele de iarnă când patină cu domnişoara Grecu, se întrebă de multeori uimit: p’entruce mă nelinişteşte aşa de tare femeia aceasta? Pentruce mă tem de ea? Acum şezând în fotoliul acela, în faţa Olimpiei care durmiâ încă, vedeâ limpede pentruce s’a temut. El nu se gândiâ că, aşa ca el, ar fi putut să vadă orişicine. Nu! El îşi spuneâ sentinţe amare, se batjocoriâ pe sine, şi-i veniâ să sucească omului din sine grumazul ca la un puiu de pasere. Nu-şi puteâ iertă căderea aceasta, şi nu voiâ s’o înţeleagă. Dar chiar dacă ar fi cercat să ş’o explice, i-ar fi fost lui de vreun folos această explicare? Nu rămâneâ în urma lui deşartă toată lumea, nu se deschideâ înaintea lui aceeaş prăpastie îngrozitoare? S’ar mai fi putut el apropiâ vreodată de dulcea, curata domnişoară Grecu, care-1 iubiâ din copilărie, de-atunci din grădina internatului? Ion Florea simţiâ că nu ş’ar ajută nimic, şi de aceea se fereâ să-şi explice, să înţeleagă'căderea Iui. Pe stradă hurducau care, treceau, în tropot clar de copite, trăsuri, se auziâ vreun râs ar-ginţiu de femeie. Ion Florea ascultă, fără să mai înţeleagă ceva din ce-1 încunjură. Ii păreâ că visează din nou. El aşteptă mereu în fotoliul acela. Nu se mai gândiâ să meargă în cancelarie. Dimpotrivă se îngroziâ gândindu-se c’ar trebui să dee faţă cu colegii. Ah! lumea! Ce va zice lumea? Ce va zice fostul şef, advocatul Chirca? Ion Florea erâ sigur că toţi au să cunoască ticăloşia lui, că o ştiu chiar de acuma. Dela o vreme începu s’o privească pe d-na Olimpia. Aşa durmind, cu părul negru împrăştiat pe perne, el o priviâ neîntrerupt. Deşi ştiâ că femeia aceasta e cauza nenorocirii lui, îi admiră cu sete ochii închişi, fruntea senină care se înălţă dulce în întu-nerecul părului, faţa ei curată şi fină. Când doamna Olimpia, în vis, se cutremură încet, www.dacoramamca.ro 556 LUCEAFĂRUL Nrnl 28, 1912. se sguduiâ şi Ion Florea. O privia cu blândeţe, o învăluia cu priviri de dragoste. Niciodată nu ş’a putut închipui o femeie mai frumoasă. Nu eră supărat pe ea, o nu! O priviâ cu blândeţe, cu un aer de protector, şi când doamna Olimpia îşi deschise ochii mari şi umezi, Ion Florea se apropie repede de pat, se aplecă cu duioşie asupra ei şi-i sărută ochii, gura, sânul, grumazii, braţele. Ochii lui de vultur se umplură de lumini, inima îi băteâ să-i scape din piept, şi el se trezi îmbrăţi-şându-o cu patimă. „Dragă, scumpa mea Olimpie0 îi şopti el sărutând-o după ureche pe pielea fină şi albă. Parfumul părului ei îl îmbătă îndată. I se păru iarăş că ’n clipa asta s’a născut, că nu există’ nici trecut nici viitor, ci numai clipa de faţă, pe care o umpleâ întreagă doamna Olimpia. Femeia îl înlănţul cu braţele şi-l strânse la piept. Trupul ei tremură înfiorat. „Azi săvârşesc întâia negligenţă, dragă", zise Ion Florea. „N’am fost în birou. — Azi nu este birou, puiule, nu ştii că azi e sărbătoare?" îl întrebă uimită doamna Olimpia. „Azi e a doua zi de Rusalii", adause cercetându-1 cu privirea. Ion Florea se gândi puţin. „Da, adevărat, îmi uitasem", zise el. „Cum fusese ieri numai Duminecă, credeam că azi e zi de lucru. — Nu, dragă. Eu am ales anume aceste E două zile", şopti Olimpia. „Tu vei merge acasă numai âimineaţă. Da?Da?“ îl întrebă ea apropiindu-se şi părând, că vrea să-l împungă cu fruntea albă, luminoasă. Ion Florea îi prinse faţa în palme, o sărută pe frunte, pe ochi. O îmbrăţişă apoi şi povara dulce a sânilor o simţi pe’pieptul său. ’ „Da! gemu el înfiorat. Am să rămân la tine până dimineaţă". Masa-i aşteptă. ’ Ei mâncară mult, cu poftă. Din când în când Olimpia turnă vin vechiu în pahare. Lichidul gâlgăiă, curgeâ în paharul de cristal, umplându-se de mărgele mici, aurii. Pe trotuare, afară, sgomotul creşteâ mereu. Lumea se strecură veselă, ciripitoare, spre parc. Ion Florea se apropiă pe-o clipă, privi prin geam, dar se retrase repede, ca şi când acolo afară ar vedeâ o scenă îngrozitoare. El eră palid şi ochii lui păreau speriaţi. „Ce ai, puiule, ce ai?“ întrebă doamna Olimpia. El nu răspunse. Ea se apropie de Florea, care şezuse pe sofa. „Ce ai? Eşti aşa de palid!" zise ea cu vocea înfrigurată. „N’am nimic, dragă, ei vino la mine. Vino repede în braţele mele", răspunse el, întin-zându-i braţele. Şi după ce-i simţi trupul plin şi cald,’ ochii’lui de vultur priviră cercetători prin casă. Ca şi când ar căută un duşman. Ca şi când ar zice: „Cine poate să mă biruiască pe mine?" (Va urmă). Cântece. Şi vezi atunci vrăjit, pe semne, Sub ploaia razelor de stele, N’am aruncat cerutul bulgăr în groapa visurilor mele... Plâng sălcâmii şi pe vale Arc de negură s’a pus ... — Ramuri galbene de paltin Cât o fi de când s’a dus? Căci seara când îmi trag oblonul îmi trec fiori răzleţi prin minte Lăsând în sufletul meu urme, Ca crucile de pe morminte... Plânge luntrea rătăcită Cu vântrelele pe lac ... — Unde eşti, când în dumbravă Toate cântecele tac? * Alintaţi adorm sălcâmii, Cade umedul amurg... — Nu mai vine, nu mai vine, Lacrimile mele curg... T. Murăşan, EE3 www.dacoromanica.ro Nrul 28. 1912. LUCEAFĂRUL 557 Dări de seamă. Volbură Poiană, „Sprevieaţă", poezii cu o prefaţă de N. lorga. Bucureşti, „Tipografia Românească". Preţul: lei 1.25. După o mulţime de versuri publicate in revistele „Neamul Românesc literar", „Freamătul" şi „Chemarea", d-1 Volbură Poiană îşi strânge poeziile întRun frumos volumaş. D-1 profesor N. lorga a primit să-i scrie prefaţa, şi ’n ea ne spune că poetul foarte tânăr îşi zice „Volbură Poiană", adecă acesta este un pseudonim. Ne spune că „e un suflet bun şi blând, cu nobile avânturi, cu graiu limpede, vibrant de pasiune pentru lucrurile vrednice de a ne mişcă; scrie după datina veche a celor mari şi glorioşi ai poeziei româneşti. Va scrie şi mai departe despre câmp şi pădure, despre cer şi ape, despre iubire şi speranţă, despre ţară şi neam". Cu aceste cunoştinţe cetesc drăguţul lui volumaş de poezii. Prima poezie a dat şi nume volumaşului. Frumoasa poezie este „Cătră Basarabia", ce ne înfăţişează pe Moldova plângând răpirea fiicei sale. Ea ne spune: „Cum te-a răpit din casa bătrânească, Fecioara mea, copilă ’ntre fecioare! De-atunci nu mai am o zi de sărbătoare, Şi nu e nimeni să mă liniştească". (Pag. 7.) Ce frumos ne arată tendinţa de rusificare, în versurile: „Din fundul depărtat al unei uliţi Porneşte val spre tine cu putere Nebuna ură ’n pofta lăcomiei, Să-ţi prăpădească rostul tău pe lume, Să nu-ţi mai ştie nimene de nume, Să tc-adâncească ’n noaptea vijeliei". (Pag. 9.) Şi mai departe: „De-un veac n’ai cunoscut în sate hora". (Pag. 10.) Ne arată apoi că doina se duce ’n sbor la cea ro-pită, şi-i ascultă plânsul. Frumoase sunt strofele: „în sbor la tine doina noastră vine De-ascultă plânsul tău în amăgire; Tu ne trimiţi în dor de amintire Cuvânt scăldat in lacrămi şi suspine. Ascultă doină: cântul ei de jale Din sbor să-l prinzi şi adă-ni-1 aproape, Să-l cânţi mereu pe margene de ape; Azi, noi trăim sub aripile tale. Să-l fure-al codrului frunziş de vară, Să-l ia şi vântu ’n calea lui spre zare, Să-l înţeleagă razele de soare, Să nu mai ştie cântul de hotară! Izvoarele să poarte ’nfiorarea Suspinelor şi-a lacrămilor stinse, Să ne-amintim că suflete aprinse Vor ispăşi păcatul şi ’noptarea!" (Pag. 11.) A! Dar vor veni timpuri mai bune, zile cu soare. Se vor sculă toţi ca intr’un gând. Cei plecaţi departe, se vor întoarce bucuroşi la sânul mamei, de care au stat depărtaţi atâţia amari de ani. Şi-atuncia: „Va ’ncremenl şi soarele ’n tăria Eternei bolţi, de soare niiruită 0 Va fi serbarea cea mai strălucită Când noi vom stăpâni din nou moşia!" (Pag. 12) Tânărul a simţit şi iubirea, şi pare că şi o uşoară suferinţă l-a cuprins în vălu-i. Dar pare să nu se fi resemnat, căci ne spune: • „Din locul amintirii Mai grabnic am pornit, Să nu mă împresoare Părerile de rău Că azi mă dau uitării, Şi să tot plâng mereu". (Pag. 20.) Urme de filozofie, de gândire sănătoasă, găsim in poezia „în luptă", una din cele mai reuşite. De aceea o cităm în întregime: „Vezi, ducem toţi o luptă nesfârşită. Azi vieaţa ce-i? O zi de muncă grea. Şi ziua ce-i decât o albă stea Ce-şi taie ’n noapte cale împlinită? încrezători suim pe-a scării treaptă Spre lumea care singuri nu o ştim O clipă poposim, şi iar pornim, Dar nimene nu ştie ce ne-aşteaptă. Se luptă adevărul cu minciuna, Şi cade adevărul sugrumat; Minciuna singură a triumfat, Din mâni nelegiuite-şi ia cununa. Cum taie fierul brazde pe ogoare Ca să sporească înnoitul rod, Aşa in pieptul bietului norod Durerea taie brazde-omorîtoare. Şi va ’ncolţi sămânţa răzbunării Ce-a îngropat-o cel nedreptăţit, Iar rodul ei atunci va fi plinit Când buciumâ-vor târgurile zării! (Pag. 30.) „Vis de aur", ne aduce o notă de puternic patriotism, patriotism pe care îl întâlnim adesea în versurile poetului nostru. Frumoase sunt prima şi ultima strofă a acestei poezii: „în noaptea grelelor păcate Pierl-va fulgerul din cer; Vom pune ’n braţe ostenite Tăria braţelor de fier. Va duce Dunărea departe www.dacoramamca.ro 558 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. Potop de lacrime fierbinţi, Vor ispăşi feciorii jalea Şi chinul morţilor părinţi. La semnul desjugării noastre S’or aruncă din matca lor Şi Dunărea şi Tisa, Nistru, Să intregească un popor, Trezit în nopţile de geamăt Când taie fulgerul prin nori, Tunând in glasul altor vremuri: Cântaţi, strigaţi, învingători!" (Pag. 37.) Mai departe vom găsi crâmpeie de amintiri, sau altele ca „Primăvara", bogate în descripţii, ca atunci când ne arată în frumoase versuri cum este primăvara, fragment care vădeşte o bogată imaginaţie şi o mare uşurinţă în versificaţie: „Are ochii de cicoare, Păr din razele de soare, Obrăjori de lăcrimioare, Buze roşii ca de mac, Dinţii de mărgăritare, Haine albe şi uşoare, Şi cercei de brebenei. Ea şi-a pus la gât mărgele: Dediţei şi viorele, Să se poarte după plac. Iar la piept şi-a prins o floare, Floare-albastră de cicoare — Presărată cu scântei. Fuge iute pe câmpie, Cu dor mult, cu bucurie. Sboarâ ’n cale-i rândunele, Ea s’alungă după ele: Rândunica poţi să-i zici. Nu-i nici mică, nu-i nici mare, Râde dulce ’n alergare, Numai jocul să nu-i strici. Calcă vfesel pe ogoare: Unde calcă, creşte-o floare, Şi la floare fluturi vin. Smoc de iarbă boierească . Ţine ea la cingătoare, înverzeşte cu-o suflare Pomii toţi de prin grădini." (Pag. 60.) Altădată găsim ca în „Atunci..." povestirea cinei celei de taină, când Isus spune apostolilor că unul dintre ei il va vinde, şi cum luda ruşinat se scoală şi părăseşte cina, recunoscându-şi vina vânzării Mântuitorului lumei, sau povestea răpirei Basarabiei ca în „Se ’ncheie veacul...", sau ca în „Sărbătoare", unde ne vorbeşte de sărbătoarea învierii, sau povestirea bătrânului „Si re ţiu", al cărui cântil ascultă „Când după deal se stinge şi cea din urmă rază". Cântec de jale şi de durere, cântec în care-i spune de frumosul pământ al Bucovinei, supt din trupul Mol- dovei, şi unde o nemărginită durere sălăşluieşte în toate inimile româneşti, şi termină în această poezie astfel: „Târziu pornesc spre casă; am înţeles ce spune Sireţiul, vestitorul de suferinţi amare, . Şi par’că iau cu mine cântarea unei strune Din care se desprinde aprinsa rugăciune, A unui neam ce luptă... Cântarea se ’ntăreşte, în sbor o poartă vântul: La ceruri o s’ajungă de pe pământ cuvântul." (Pag. 93.) în poezia „Lui Radu" găsim iar o parte din amintiri din copilărie şi o descriere a locurilor în care s’a născut şi crescut poetul, locuri pe cari le-a revăzut de tot în urmă, în care găsim urme de părere de rău pentru bogăţiile încăpute pe mâni străine, sau cugetări reuşite ca cea din strofa: „Şi câte idealuri pier în lume Ca petele aprinse de lumină, Vezi, trupul nostru nu-i decât ruină, Doar fapta-i cunoştinţa unui nume". (Pag. 107.) Dupăce ne spune în poezia „Averea mea" că el n’are bogăţii, că singura lui avere e cuvântul şi „o mândră cum n’au nici împăraţii", ne face în cea din urmă poezie, şi cea mai lungă (vreo 350 de versuri), un fel de apologie a iubitei lui, pe care ne-o arată cât se poate de amănunţit, pe care o descrie în culorile cele mai reuşite, în poezia „Cântarea ta". Astfel ne spune că de chipul ei frumos „se miră trandafirii", că privirea ei e „un răsărit de soare", în mers are „grăbirea săltătoare ce-o lămureşte ’n pasul lui izvorul, când spre-alte zări il poart’ a lui cântare", că mlădierea ei feciorelui că-i „Ca adierea unei crengi uşoare La adierea vântului de seară". Că surâsul ei n’are asemănare cu-a nimănui, că „în ochii ei poveştile bătrâne Ascunse stau ca ’ntr’un bogat tesaur, în ochii ei surâd atâtea zâne Şi-atâţia feţi frumoşi cu păr de aur... în ochii ei ca ’n picături de rouă, Se frânge raza vie pe la soare". Şi termină această bogată apologie cu versurile: „Din revărsarea zorilor de vară Te-ai întrupat ca să petreci în lume, Şi sunete de liră, de chitară Menite-au fost să-ţi cânte al tău nume. Izvoarele cu tremur s’ar întoarce Din mersul lor când te-ar zări pe tine, Şi firul frumuseţii ţi l-ar toarce în freamătul zorit de mandoline". (Pag. 123.) Altădată, în urma desnădejdii, găsim accente de pesimism, însă slab. Şi după ce am arătat diferitele părţi ale poeziei lui Volbură Poiană, să căutăm a resumâ. www.dacoromanica.ro Nral 28, 1912. LUCEAFĂRUL 559 După cum şi în prefaţă ni s’a spus, şi după cum ne-am fi aşteptat chiar din numele pe care şi l-a adoptat, nume foarte frumos, poetul cântă primăvara, câmpul, pădurea, florile, fericirea dela ţară, cântă iubirea, dragostea de ţară, lasă să se întrevadă pe ici pe colo gândurile şi speranţele lui pentru un viitor mai bun şi mai demn pentru noi toţi; cu aceste note distincte ni se înfăţişează poezia lui Volbură Poiană, poezie sinceră, reuşită, îmbrăcată într’o limbă aleasă şi intr’o versificaţie reuşită, uşoară; el este dintre tinerii poeţi ce se ridică unul dintre cei în cari va trebui să punem speranţe bune pentru mai târziu. Poate că multora nu vă place poezia lui Volbură Poiană, poate că nu vor găsi în ea prea mult „element intelectual", „complex de idei şi sentimente proprii pentru această epocă", poate că vor găsi puternice urme de „primitivitate in literatură",ştiţi d-voastră ca şi la poporanişti, ţărănişti, poate că nu vor găsi o „individualitate", după cum cere simbolistul ardelean Emil lsac, care va aveâ încă odată mai mult prilejul de a strigă, că din această pricină nu progresează poezia românească; şi câte alte învinuiri nu i se va puteâ aduce ? ' îl sfătuim însă să urmeze sfaturile celui ce i-a făcut prefaţa, căci nu va greşi. „Din când în când un măgar de critic îi va svârli o păreche de copite, pe când cealaltă turmă va paşte nepăsătoare că pe o ramură nouă a mai cântat un glas de tinereţă. Nu-ţi pese, dragă „Volbură Poiană". Nebunia şi farsa prostească îşi pot aveâ ceasurile, bunul simţ are eternitatea. Şi d-ta ca şi mine credem intr’ânsul". Bucureşti, Iunie 1912. Traian G. Dimitriu-Şoimu. 88 Tit Bud, Date istorice despreprotopresbiteratele, parohiile şi mănăstirile române din Maramurăş din timpurile vechi până in anul 1911. Gherla Tipografia diecezană, 1911. 104 pag. Preţul: 3 Cor. Literatura noastră istorică, a luat de câţiva ani un avânt îmbucurător. Un merit incontestabil în acest curent de producţie îl are de sigur d-1 lorga, care prin munca sa excepţională a trezit pretutindeni interesul pentru desgroparea şi cunoaşterea trecutului nostru sub toate raporturile. Astfel alăturea de d-sa, muncesc astăzi o seamă de istorici din cei mai bine pregătiţi atât dincolo cât şi dincoace de Carpaţi, contribuind prin lucrările lor originale, publicări de documente, însemnări, traduceri ş. a. la cunoaşterea tot mai limpede şi mai amănunţită a vieţii neamului nostru. La noi în Ardeal cultul istoriei are frumoase tradiţii. Să ştie de altfel, că adevărata istorie la Români începe a se scrie aici în Ardeal la sfârşitul veac. XVIll-lea prin Clain, Şincai şi Maior. După ei totdeauna s’au găsit scriitori, cari chiar când nu erau istorici de profesie, totuş se ocupau în mare măsură de problemele istoriei. Lângă aceştia însă, in fiecare epocă întâlnim şi pe scriitorii profesionali, cari îşi făceau un scop al vieţii din cercetările istorice. Acesta este cazul cu Bariţiu, Popea, Bunea. Cu moartea neaşteptată a regretatului Bunea, se credeâ că in istoriografia ardeleană a rămas un goi însemnat, care nu va puteâ fi curând umplut. Temerea aceasta nu erâ justificată. Din norocire astăzi sunt o seamă de tineri bine orientaţi in istoriografie, şi dela hărnicia lor atârnă, ca literatura istorică ardeleană să fie nu numai îmbogăţită cu noui lucrări, ci şi corectată în multe puncte greşit, sau tendenţios desvoltate. In acest scop sunt de un netăgăduit folos şi contribuţiile ocazionale ale diferiţilor cărturari, strângâ-tori de documente, însemnări şi tradiţii istorice, alcătuitori de monografii după comune sau chiar ţinuturi. Acestea vor servi istoriografului ca material preţios la construirea unei istorii critice a neamului şi bisericii noastre. Astfel de culegeri şi monografii s’au dat in timpul din urmă din mai multe părţi. Părintele Bud e unul dintre aceştia. Ca maramurâşean, erâ firesc să se ocupe mai mult de trecutul acestui ţinut. Dealtfel constatăm cu plăcere, că Maramurăşul, sub raport bisericesc, a devenit obiectul de cercetare al mai multor cărturari. Astfel avem pe păr. Bârlea cu lmsemnârile din bisericile maramurâşene, apoi pe prof. Ciple cu episcopia de Maramurăş, şi in fine pe păr. vicar Tit Bud. care şi până acum a dat două lucrări istorice relative la Maramurăş. Lângă acestea mai adauge acum una nouă. Ea nu este o istorie pragmatică a protopopiatelor şi parohiilor din Maramurăş care să-ţi dea icoana clară şi unitară a acestui ţinut, ci mai mult o inşirare fragmentară de date istorice, culese cu multă stăruinţă. Un fel de magazin, care cuprinde ştiri interesante, adeseori cu însemnătate chiar pentru istoria bisericii ardelene generale. In temeiul lor, va aveâ să se scrie in urmă monografia sistematică a protopopiatelor şi parohiilor maramurâşene. Pâr. Bud în cartea sa dă însemnări istorice despre cele 6 protopopiate, al Vişeului, Izei, Coseului, Sighetului, loodului şi Marei. Apoi al celor 49 de comune şi 14 mănăstiri aflătoare in Maramurăş. Ele ne dovedesc, că trecutul lor s’a păstrat mult mai bine, decât ale acelora din alte ţinuturi. Numele celui mai vechiu preot care se cunoaşte e acela a lui Mi-riclo (Miroslav) dela 1386 în Giuleşti (pag. 42). Iar cea mai veche biserică din Maramurăş e aceea din lood înălţată la 1364 cum arată o insemnare făcută pe o grindă din podul bisericii (pag. 47). Dealtfel sunt nu-măroase comunele, despre cari se păstrează date începând cu veacul al XlV-lea. Alăturea de amintirea cronologică a preoţilor, întâlnim ştiri şi despre episcopii inaramurăşeni De-metriu Pap în 1637 cu reşedinţa în Moiseiu, Silvestru dela 1645 pe care-1 cunoaştem dela d-1 Ciple, losif Stoica cel ce ţineâ soboare dese, Serafim din Petrova, episcopul necanonic, Dositei u bătrânul, care sfinţiâ preoţi noaptea de frica lui Patachi şi Clain. Să credeâ, că acest Dositeiu a fost ultimul episcop din Maramurăş. Păr. Bud dă o insemnare din vechile acte vicariale, care spune că in 1739 erâ episcop un anumit Gavriil din Bârsana (p. 24). Ar fi deci acesta, un nou episcop necunoscut. Această www.dacoramamca.ro 560 LUCEAFĂRUL Nral 28, 1912. singură informaţie însă nu este suficientă, pentru a constată episcopia lui. Mai ales după ce ştim, că la 1736 Maramurăşul a fost încorporat la episcopia ru-teană de Muncaciu, unde a stat până la 1850. Despre mănăstiri, se dau informaţii foarte puţine. E de interes ştirea, cunoscută dealtfel şi de aiurea, că în 1672 Sava Brancovici a sfinţit mănăstirea din Moi-seni (p. 89). La această dată ştim că episcopul local eră loanichie Zeican, Brancovici însă primise dela Apaffy la 1662 stăpânire şi peste Maramurăş. Multe din aceste mănăstiri au servit ca reşedinţă episcopilor, cum a fost cea din Peri, Uglea, Birsana, Moiseni, Budeşti, Petrova. Ele au dispărut sau zac astăzi în ruine, cu excepţia câtorva, dar foarte puţine. Datoria Românilor din Maramurăş, cari astăzi numără vreo 80,000 de suflete, este să restaureze ce mai pot, spre mângâierea credincioşilor şi întărirea credinţii noastre astăzi primejduită. Şi un punct de vedere artistic, reclamă conservarea acestor monumente istorice. Sperăm, că după cartea păr. Bud o să urmeze alte lucrări, cari să expună în mod sistematic istoricul comunelor, protopopiatelor şi al mănăstirilor, utilizându-se şi izvoarele cari i-au scăpat din vedere păr. Bud. * Georg Mliller, Die ursprilngliche Rechtslage der Rumănen im Siebenbiirger Sachsenlande. Her-mannstadt. Druck und Veriag von W. Krafft. 1912. D-l arhivar al oraşului Sibiiu şi universităţii săseşti Georg Mtiller, un apreciat istoric al compatrioţilor noştri, a tipărit în Nr. 1 şi 2 al publicaţiei Archiv des Vereins flir siebenbiirgische Landes-knnde apărut de curând, un studiu întins de 234 pagini cu un indice alfabetic de LVI pag. plus o harta din 1804 a Sachsenlanden-ului. De aici a fost extrasă şi în volum. Ea este de interes special pentru Români, întrucât se ocupă exclusiv de situaţia lor primordială de drept în raport cu Saşii din Fundus re-gius, pe al căror pământ locuiam. Lucrarea este mult mai însemnată, decât să fie trecută în revistă cu câteva aprecieri sumare. De aceea ne rezervăm dreptul să revenim asupra ei într’o viitoare dare de seamă. Accentuăm de pe acum că autorul clădeşte studiul său pe cunoscuta teorie roessleriană privitoare la vechimea Românilor în Ardeal. g Dr. 1. Mateiu. Serbările dela Blaj, 1911, o pagină din istoria noastră culturală publicată de despărţământul XI „Blaj" al „Asociaţiunii". P. 450 +XVIII. Preţul voi. Cor. 3.50. O carte voluinnioasă, cu ilustraţii număroase ne-a dat despărţământul „Blaj", care şi-a luat îndatorirea de a adună la un singur loc tot ce s’a scris şi tot ce s’a spus cu prilejul rentat al serbărilor din vara trecută. Când ai luat cartea in mână, retrăeşti filă cu filă zilele marelui prasnic al culturii noastre. Dar ştim cu toţii, ce a fost acolo — va zice cineva — ce trebuinţă mai eră de carte? întâi, nu e adevărat, că ştim cu toţii, ce a fost acolo; nici măcar ceice au luat parte. Lucrurile s’au succedat cu o repeziciune atât de mare, impresiile au fost aşa de puternice şi de multiple, încât multe din ele ne-au scăpat, fără a ni se fi putut imprimă în suflet. Şi de câteori nu ne-a lipsit chiar timpul fizic, pentru a participă pretutindeni şi a vedeâ tot ce eră de interes. Câţi dintre oaspeţi n’au văzut decât din fugă expoziţia aranjată în aripa nouă a gimnaziului? Şi cu toate aceste erau unele săli, ca de pildă secţia istorică-culturală, unde puteai petrece o zi încheiată, dacă vreai să treci în revistă toată comoara de frumuseţi, ce eră îngrămădită acolo. După „Cuvântul înainte", volumul ne arată pregătirile, ce au premers acestor zile de sărbătoare, până în cele mai interesante amănunte. Urmează salutul presei, pe o extindere de 20 pagini, cuprinzând articolele avântate ale presei noastre, scrise par’că toate de aceeaş mână! Sosesc însă trenurile şi lumea se înghesucşte la gară într’o aglemeraţie, cum nu s’a mai văzut în acest orăşel; arhiereii se coboară, apoi membri comitetelor: discursurile de bineventare le ceteşti apoi din volumul de faţă, căci la gară, de sigur, abiâ ai putut înţelege ceva. Trenurile următoare aduceau tot mai multă lume românească, oaspeţii nu mai încap in sala cea mare a hotelului „Univers", se reslăţesc pe aiurea, dar e plin pretutindeni. Dimineaţa începe liturghia solemnă, şedinţa „Astrei", deschiderea expoziţiei; banchetul la care s’au rostit atâtea vorbiri, dar din cari nu s’au împărtăşit decât fericiţii, cari erau postaţi mai in centru. Restul ştiâ numai, că vorbeşte cutare celebritate şi, că vorbeşte, fără îndoială, cât se poate mai frumos! După banchet piaţa cea mare a Blajului e plină de lume: conductul etnografic. Flăcăi şi fete defilează în grupuri compacte, cu steaguri albastre; e atâta sănătate şi vigoare în chipurile lor bronzate! E atâta nădejde adăpostită în massele aceste de oameni voinici, ce se mişcă încet şi maiestos, ca valurile unui fluviu puternic. Eu le vedeam înşiruirea lungă De muncitori nerăsplătiţi ai pâinii Şi două lacrimi mi-au tăiat vederea Căzând încet în bulgării ţărânii... Seara concertul maestrului Mureşianu. Apoi în ziua a 11-a parastas, şedinţa festivă, sborul lui Vlaicu şi de aci înainte nu mai ştie nimeni ce a fost, căci izbânda lui Vlaicu ne-a fascinat cu totul. Ca prin vis îmi amintesc par’că de „Mănăstirea Argeşului", dar de altceva nu-mi mai aduc aminte... Şi aici volumul îmi face servicii nepreţuite, căci îmi lămureşte multe scene şi momente, peste cari am lunecat atunci din uşurinţă, sau din prea mare oboseală, după atâtea şi atâtea emoţii puternice, prin cari am trecut atât de rapid. Urmează apoi câteva articole mai remarcabile, ce s’au scris cu acest prilej, cuvântările arhiereilor, toastele, conferenţele etc. Asupra lui Vlaicu, volumul mai revine odată, de-dicându-i un capitol separat. www.dacoramamca.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 561 De mare importantă e capitolul, care tratează despre expoziţie. Fiecare secţie e comentată şi interpretată de specialişti, şi comentariile aceste vor fi cu atât mai preţioase, cu cât puţini dintre oaspeţii serbărilor au văzut expoziţia. în adaus, profesorul Dr. I. Ra{iu dă un foarte preţios catalog al secţiei istorice-culturale. Aflăm de aici ce lucruri de valoare posedă arhiva metropolitană, biblioteca lui Cipariu, biblioteca arhidie-cezană şi a profesorilor, colecţia de mare preţ a Mitropolitului Mihălyi: obiecte de artă, manuscrise, cărţi eclesiastice, istorice etc. Cetitorul va avea o mare plăcere sufletească res-foind paginile acestei cărţi, căci pentru preţul bagatel de cor 3.50 va aveâ deliciul de a retrăi amănunţit minunatele zile ale serbărilor, ce ne-au rămas in amintire, ca vraja unei nopţi de vară. Al. C. 88 Dumitru C. Moruzi, „Pribegi în ţară răpită1'. Roman social. Iaşi, 1912. Preţul: 3 lei. Desigur sunt dintre celea mai puternice legătura sângelui şi legătura pământului. Oricât ar cercă unii utopişti să le ridiculizeze, ele există şi azi (inând popoarele închegate în şiruri strânse. Sunt clipe în vieată când patimile omeneşti, aţâţate de deosebite interese, par a rupe pe-o clipă acestea legături. Dar ele, pentru adevăraţii oameni, sunt cu mult mai adânci decât să nu se răsbune, să nu-i facă nenorociţi pe toată viea{a. In răsbunarea lor nu se mulţumesc cu o jertfă, ci trec dela tată la fiu, tinându-Ie mereu înaintea ochilor sufleteşti spectrul sacrilegiului. Adevărul acesta vrea să-l arete în romanul „Pribegi în {ară răpită" d-1 Dumitru C. Moruzi, ducând în Basarabia robită, familia Mavrocosta, din care au şezut domni pe tronul Moldovei. Afară de ficiorul său Andrei, care crescut la Paris, trăind în deosebite centre ale lumii, n’a fost nici pe-o clipă român, toţi ceilalţi Mavrocosta: bătrânul, prinţesa-nevastă-sa, Titi, ficiorul mai mic, rămân nenorociţi în urma Încercării prinţului Mavrocosta de-a rupe legăturile de pământ şi de limbă ce le-a avut cu Moldova. ' Pe lângă toate peripeţiile dureroase, romanul e optimist chiar prin triumful sfintei legături ce ne face să aparţinem unui singur neam, toată viea(a. Dar e optimism în „Pribegi în tară răpită" şi prin spulberarea credinfei greşite ce-o nutri un restimp înstrăinatul Mavrocosta, că România, cât de curând va ajunge sub brânca ursului de Miază-noaptc. Marile schimbări din ţară i-au luminat sufletul boerului ba-sarabian şi i l-a întristat In acelaş timp. S’a bucurat văzând că România abiâ dela unire va începe să trăiască, şi s’a tulburat simţind că el nu se mai poate întoarce în {ara Iui, dupăce jurase credinţă ţarului, împărăţia căruia începu s’o urască chiar dela început. Convingerea aceasta a lui Mavrocosta, că Moldova şi Muntenia nu vor fi decât nişte „gubernii" ca şi nenorocita Basarbie, au mai nutrit-o destui boieri; poate sunt chiar astăzi cari cred mereu întPo „ocupare străină". La toată întâmplarea, o astfel de convingere denotă o slăbiciune, care nu poate naşte, creşte şi stăpâni decât în familiile cari, cât de cât, sunt încrucişate cu sânge străin. Unirea, apoi neatârnarea principatelor desigur n’a pornit din inimile coborîtorilor din Bizanţ Cartea d-lui Moruzi e scrisă cu dragoste, cu avânturi pe alocuri, şi e totodată un prinos adus Basarabiei răpite, pe care aşa de puţini au cercat să ne-o arete. A. Cronici. Literatură. Curente literare în literatura română.1) La cursurile din Vălenii-de-Munte, d-1 profesor N. Iorga a vorbit întPo prelegere de curente, şi curentele din literatura română, spunând că vorbeşte despre aceste lucruri fiind rugat mai ales de ardeleni şi bucovineni, cari stau întrucâtva mai departe de aşa numitele „curente literare". Ne spune că {ine să vorbească despre acest lucru pentruca să lămurească unele lucruri, şi să îndepărteze multe păreri greşite. „Mulţi întrebuinţează vorba „curent", fără ca să-şi ’) într’un număr trecut s’au făcut câteva constatări sumare cu privire la o anchetă literară pornită în Bucureşti. Acum se întregeşte acea constatare cu o părere îndestul de autorizată, care va face tranzita la cele ce pregătesc cu privire la „mişcarea nouă". T. G. D. S. dea perfect seama de ce însemnează acest cuvânt. Pentrucă nu poate fi vorba de curent acolo unde se măreşte, se dă proporţii prea mari, adesea ridicole unei direcţii. In literatura noastră sunt oameni cari par a fi un fel de posteritate în judecarea lucrărilor de artă în general. Dintre acestea fac parte şi arde- ' Ienii şi bucovinenii, cari par a face parte din categoria aceea care judecă cu puţin mai târziu anume mişcări, direcţii ivite în mişcarea culturei româneşti. „De mulţi ani a prins la noi „estetismul", şi e împărtăşit tocmai de aceea cari îl pricep mai redus. O sumă de filozofastri caută a răspândi acest nou fel de a judecă o operă de artă. Esteticii judecă cum vor literatura, mai ales când e vorba de „curente", cari au origine, termen de comparaţie in mişcări similare străine şi ţintă. Pentru ei toate aceste lucruri par a nu există. Ei nu pot fi opriţi în nici un chip dela felul lor de-a judecă literatura. Nu e însă slobod să se apropie de lucruri cari sunt astfel cum sunt, căci atunci se găsesc într’un domeniu de relativitate, 3 www.dacoromanica.ro 562 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. şi trebuie să primească şi ei această rezultantă în legătură cu această relativitate. „Iei un subiect şi-l ridici în slava cerului şi vezi problema slăbind. Vine însă o clipă când îl trânteşti de pământ, şi-atunci vezi răsărind un puternic produs. Atunci multe din închipuiri trebuiesc jertfite. Astfel se întâmplă şi cu literatura. „Nu ca istoric, ci din punct de vedere istoric vorbesc. Există acest mod aplicabil cu toate părţile, şi poate aduce rezultate foarte mari şi interesante. Fiind aplicat se câştigă foarte multe lucruri. „Noi vom zice în loc de „curent" altfel. Vom vedeâ cât de greu se poate ajunge la un adevărat „curent". Mulţi îl iau în înjeles de modă, care înseamnă acelaş lucru ca şi în celelalte împrejurări: dorinţa de schimbare superficială a vestmântului exterior. La intervale foarte scurte, apar astfel de mode literare. Astfel avem moda cu un vers lung şi unul scurt, versuri lipsite şi de sinceritate şi de muzicalitate. Moda literară e foarte contagioasă, — mai contagioasă chiar decât cealaltă modă, — şi e expusă la exagerări. Ea e foarte molipsitoare, fiind din ce în ce mai mult lipsită de sens şi înţeles. A numi aşa ceva „curent" e cât se poate de absurd, — e absurd a numi „curent" ceva lipsit cu desăvârşire de armonie, logică, expresie, sinceritate. „Ceva mai sus de modă este influenţa, care iarăş nu poate fi privită ca „curent". Poate fi de provi-nienţă străină, nouă sau înnoită. E un lucru exterior pentru literatura în care se Introduce. Nu însemnează acest lucru o transformare, însă. Aceasta în cele mai multe cazuri. Influenţele rămân aproape totdeauna departe, prea departe de vieaţa, de sufletul acelui popor. E mai mult trezirea unor anumite elemente preexistente. De cele mai multeori acei cari vor să introducă o influenţă străină seamănă cu acei grădinari cari îngrijesc bine grădina, udă pământul, dar care nu pun în pământ elementul generator, şi cari totuşi aşteaptă să răsară ceva din acest nimic. „Când îţi vine literatura parfumată şi cu tenghiuri, când îţi vin macaroanele simboliste, când îţi vin sisteme de intelectualizare a literaturii, sau neoroză bau-delairiană, toate aceste lucruri cari nu sunt noi, nu noţi ca să te temi. Doar Macedonskyanismul e vechiu. tn forma lui el e mai curat, mai puţin exagerat şi mai nobil, mai îndrăzneţ, decât decadenţa actuală. Macedonskyanismul datează la noi de mult, înainte de a aţiăreâ „Literatorul" lui Alex. Macedonsky şi Mircea Demetriade; şi erâ mai nobilă această mişcare, decât mişcarea „Vieţei Noui", care pretinde a fi deschis era modernismului în literatura noastră. Deci nu e nou, nu e nici „curent", ci e o derivaţie a romantismului apusean, care n’a prins însă la noi. „Sunt poate primul şi singurul Român, care a cetit dela un capăt la alta opera lui Baudelaire, care nu e deloc simbolist, care erâ însă bolnav, poezia lui e o poezie sinceră, extrem de dureroasă, o poezie parnasiană. Cine ne-a dat într’o ediţie pretenţioasă şi ridicol de scumpă „Poemele în proză a lui Bandelaire" n’a adus un serviciu aşa zisului simbolism român. Dar intre începuturile simbolismului şi faza lui actuală e o mare deosebire: vedem acea luptă, jertfă pentru izbânda unui ideal, să zicem, la om care nu se vede deloc la urmaşii lui. Prin 1890, când mai apăreâ „Literatorul" se grupaseră în jurul lui o sumă de scriitori, cari nu aparţineau aşa zisului „curent simbolist". Deci şi simbolismul derivă dela o influenţă, el nu e „curent". „Dar de unde vin macaroanele simboliste? In America erâ un timp în care eră tendinţa de a se imită orice lucru european. Lucrul acesta în toate direcţiile şi desigur şi în literatură. In proză avem pe Wasington Iring, iar în poezie pe Longfeiiow, produse literare cu totul lipsite şi nepotrivite cu vieaţa şi spiritul american. Erâ un romantism inspirat din veacurile trecute, romantism, care nu puteâ fi înţeles de Americani. S’a făcut atunci o revoltă, o mişcare contra acestui sistem de a face literatură. Witman a început să scrie un nou fel de poezie, o poezie pur americană, o contopire de proză şi poezie, dar prezentându-se ca o simfonie particulară. Avem dai în această poezie origina versurilor lungi şi scurte, şi avem dar la noi de-a face tot cu o influenţă. O influenţă e ca o pasăre, care se lasă din sbor deasupra unei ape şi care nu lasă din sboru-i altceva nimic decât câteva pene. „Un curent exterminează influenţele. „Dela Încetarea „Semănătorului"s’a desvoltat o influenţă politică asupra literaturii. E o anumită politică izvorîtă din literatură, dar o politică personală nu-şi are niciodată originea în literatură. Influenţa fostei reviste nu a fost numai literară, ea a fost în linii mari o influenţă socială, unită, ca o consecinţă, cu una politică. Noi stăm prost cu cetitul. Cetesc băieţii tineri până la o anumită vârstă, până nu se înregimentează într’un partid politic dela care să aştepte o situaţie mai bună, fetele nu cetesc deloc, sau dacă cetesc, cetesc reviste străine — nemţeşti, franţuzeşti, ungureşti —sau anumiţi scriitori din motive personale. Publicul mare lipseşte la noi. „Apar atunci mecenate, dar mecenate modeme, politice, cari încurajează pe scriitori, cari le dă prilejul unei stări mai bune scriitorilor, cari visează la starea scriitorilor din apus. După dispariţia „Semănătorului" vin o sumă de reviste, susţinute de partide, plătindu-se colaborarea, plătindu-se scriitorului ca să scrie la aceea revistă şi să nu mai scrie la altele, şi se ajunge astfel ca scriitorii să fie stăpâniţi de politica răsplătitoare, să fie ca sub tutela politicianilor. Când sunt la putere unii, revista susţinută de ei se prezintă mult mai bine. In opoziţie se resimt multe scăderi. Astfel se face că avem reviste literare liberale („Viaţa Românească" şi „Flacăra") conservatoare („Convorbiri Literare") şi conservator-democratice („România Viitoare" a dlui A. Bădărău şi „România Nouă" a d-lor N. Xenopol şi Mih. Dragomirescu). Politică zic toate că nu fac; dar prin felul cum privesc, cum judecă anumite fenomene sociale aparţin partidelor respective. Scriitorii sunt astfel regimentaţi în patide — şi bine înţeles răsplătiţi fiecare după greutatea sa! Dar câte talente s’au născuţi de atunci în- www.dacoromanica.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 563 coace ? Oare ce talente s’au format la „V. R.“ sau „Conv. Lit.“ sau Ia răposata revistă „Socială" adecă socialistă a junelui Cocea? Căci Arghezi şi Galactioni n’are nimeni pretenţia de a fi talentel „Dar să trecem la influenţa personală, care iarăş n’are aface cu „curentele". Influenţa personală nu poate da niciodată naştere unui curent. Cine stă-pâniâ mai mult desvoltarea literară intre 1860—1870 decât d-1 Titu Maiorescu? Ce luptă, ce covârşitoare luptă a dus d-sa pe ogorul literaturii noastre. Curăţiâ doborâ, excludeâ şi nimeni nu puteâ trece fără preala-bila-i carantină. A dat însă această personalitate cu „curent"? Nu! Junimismul nu poate fi socotit ca un curent. „Ajungem astfel la şcoală, care iarăş e ceva mai puţin decât „curent". Şcoala dă o formulă poetică, un metru nou, rime — cum au dat Eminescu, Coşbuc, Qoga. Şcoala e un lucru de tehnică, nu-i in legătură directă cu sufletele noastre ale tuturora, in pictură şcoala are un rost nemăsurat, in literatură se mărgineşte numai la tehnică, care nu face nimic in faţa unui vers sincer cald. Puneţi alături versurile tehnice ale lui Victor Eftimiu şi poezia sinceră, trăită a lui losif, care deşi n’a adus un metru nou, este totuş atât de aproape de Goga. La poeţi şcoala e aproape indiferentă. Talente cari să rămână nu pot fi din şcoli tehnice. De aceea pot fi oricâte şcoli. „Un „curent" e legătura nouă între literatură şi societate, cu sau fără tendinţa de a influenţă, dar care poate să influenţeze societatea din care s’a născut. Literatura e dela noi, pentru noi. O literatură care nu-i în legătură cu societatea, nu-i literatură. Literatura se desface prin scriitor din sânul unei societăţi, şi influenţează prin scriitori asupra societăţii. Ea e sufletul câtorva oameni. „Curentele" sunt mijloace de stabilire a legăturilor ce trebuie să existe între literatură şi societate. O literatură dăinueşte atunci când din întreaga vieaţă a unui popor porneşte un nou suflet. „Recunoaştem astfel numai două curente in sec. XIX. „S’a încercat o literatură „socială" condusă de d-1 G. Dobrogeanu-Gherea. Din această mişcare făceau parte Delavrancea, Vlahuţă şi Caragiale. Şi într’un colţ neîncrezător şedeam eu cu cei 19 ani ai mei. La „Literatură şi Ştiinţă" scriau toţi. N’a ieşit însă nimic de aci, pentrucă izvorul eră fals. „S’a încercat aşa zisul „poporanism" importat la noi din Rusia. La noi n’a prins şi nici nu poate prinde, căci la noi nu există decât o singură naţie, spre deosebire de amalgamul din imperiul rusesc, unde sunt atâtea naţiuni, şi atât de specific diferite, încât a face poporanism acolo se poate, cum iarăş nu se poate face poporanism la noi. „Vedem dar cele două curente. Noi am avut în veacul trecut nevoie de două lucruri: 1) o ţară românească şi 2) o stăpânire excluziv românească. Fiecare din cele două curente reprezintă una din aceste nevoi. Primul curent a plecat dela „Dacia Literară" şi „Arhiva Românească" cu Cogălniceanu, Alecsandri, Bolintineanu, Bălcescu. E curentul pornit la 1840, care a pregătit prielnica desvoltare a celuilalt curent născut între 1880 şi 1890, din nevoile tuturor. „Ce a dat aceste curente, nu e nevoie să mai adaugănt. „Cine vede în modă, influenţă, influenţă personală, şcoală — un curent, acela probează că nu pricepe înţelesul deplin al acestui cuvânt, acela nu poate pricepe îndeajuns rostul unui curent literar". Astfel lămureşte fostul director al „Semănătorului" această problemă culturală. De aci se vede perfect cum toate tendinţele sunt clarificate şi îndepărtate, şi cum nu răsare in faţa noastră decât două uriaşe curente. Celelalte pseudo-„curente“, tre-ceţi-le în una din categoriile: modă, influenţă, influenţă personală, şcoală. Aceste lucruri întregesc şi aduc o nouă lumină faţă de constatările noastre făcute relativ la ancheta literară asupra existenţii şi viitorului „curentelor" actuale. Ea ne dă multe lucruri noi, cari ne vor ajută în examinarea mişcării simboliste, pe care o vom lă-murl-o mai târziu. Bucureşti, August 1912. Traian G. Dimitrlu-Şoimu. E Istorie. O lămurire. — Supplex libellus Valachorum şi Gherasim Adamovici. — în darea de seamă, ce s’a publicat în „Luceafărul" Nr. 27, la pag. 520, asupra broşurii d-lui Dr. Silviu Dragomir: „Corespondenţa episcopului Gherasim Adamovici" etc., d-1 Dr. 1. Mateiu susţine, că afirmaţiu-nea episcopilor Adamovici şi Bob din memorandul înaintat monarhului la 1 Iulie 1792 ar fi diametral opusă cu ceeace comunicase Adamovici mitropolitului Stratimirovici in epistola sa din 10 Iunie 1791, astfel încât „sau una sau alta e adevărată". Recensentul e „dispus a crede, că mai curând cuprinde adevărul scrisoarea decât petiţia. Căci ar fi imposibil, ca Adamovici să nu fi împărtăşit mitropolitului din Carloviţ paşii intreprinşi pentru obţinerea voiei prealabile a împăratului Leopold II. de a înaintâ cererile Românilor... Dimpotrivă. Adamovici, dupăcum mărturiseşte însuşi, n’a cutezat să facă nici măcar o copie a Sup-plex-ului, cu atât mai puţin să intervină pentru înaintarea lui la Tron". — Această interpretare e cam silită şi nu ţine în de-ajuns cont de firea lucrurilor şi a împrejurărilor. înainte de toate trebuie să constatăm din cuprinsul celor câteva epistole, cari s’au păstrat din corespondenţa lui Adamovici, că acesta este în genere foarte puţin comunicativ, adeseori chiar de o precauţiune exagerată în scrisorile sale cătrâ Stratimirovici. Astfel se poate admite foarte uşor, ca el să nu fi împărtăşit mitropolitului din Carloviţ toţi paşii, ce a întreprins în chestia „Supplexului" sau chiar dacă i-ar fi Împărtăşit, să ne fi rămas necunoscută această împărtăşire- Dupăcum arată episcopii în memorandul din 3*. www.dacoromanica.ro 564 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. 1 Iulie 1792, pregătirile pentru „Supplex Libellus" s’au început curând după publicarea rescriptului restitu-toriu din 28 Ianuarie 1790. Din anul 1790 însă nu s’a păstrat nici o epistolă a lui Adamovici cătră Stratimi-rovici. Despre comunicările, ce va fi făcut acela acestuia, în cursul anului 1790, nu avem nici o ştire, fiind cunoscute numai epistolele lor dintre 2 Martie şi 30 Octomvrie 1791. * în epistola sa din 10 Iunie 1791 comunică Adamovici lui Stratimirovici, că „dintre Români, unii de aici au compus o instanţie în numele clerului şi al poporului unit şi neunit, care au trimis-o prin postă Ma-jestăţii Sale" ... Iar în memorandul din 1 Iulie 1792 amândoi episcopii, Adamovici şi Bob, arată pe larg împrejurările din cari a izvorît mişcarea pentru „Supplex Libellus" şi influenja cărora s’au simţit şi ei înduplecaţi a luă parte activă la această mişcare. Cu supunere răspundem — scriu episcopii — că după publicarea aşa numitului rescript restitutoriu din 28 Ianuarie 1790, prin care s’a înlăturat sistema, ce fusese în vigoare dela anul 1784 şi în sensul căreia toate naţiunile din principat formau o singură naţiune, cea transilvană — aruncându-se dintr’o parte şi din alta vorbe şi obiectiuni, că Românii nu sunt după lege primiji (recepti) şi prin urmare nici nu sunt vrednici de beneficii şi oficii, multor Români din cler şi dintre nobili şi altor onoratiori din diferite părţi ale provinciei le-a dat ansă să ne roage în mod foarte stăruitor pe noi subsemnaţii (episcopi), să expunem prea augustului principe gravaminele naţiunii şi să ne rugăm, ca aceasta să fie aşezată în uzul tuturor drepturilor civile. Mărturisim sincer, prea auguste principe, că ne-am împotrivit a da ascultare astorfel de cereri, deşi ni s’au făcut în repetite rânduri, ci mai vârtos am sfătuit pe toţi laolaltă şi pe singuratici, să fie în linişte şi cu răbdare. Dar acest fel de pur-cedere ni s’a luat in nume de rău din partea naţiunii şi, spre durerea inimii noastre, a trebuit să auzim, cum ni se spune din mai multe părţi: că nu voim să fim de nici un folos turmei noastre, câtă vreme cererile ei nevinovate şi foarte drepte ne împotrivim a le înaintâ la augustul principe. Deschizându-se apoi dieta cătră sfârşitul aceluiaş an’) am fost din nou împresuraţi din toate păr(ile cu rugări şi obiectiuni; în o astfel de stare a lucrurilor, câtă vreme se manifestă din toate părţile dorinţa naţiunii, ce am putut noi să facem altceva decât să înaintăm, în luna Martie a anului trecut, la augustul Tron al Dreptă{ii şi al Milostivirii cererile umilite ale naţiunii întregi’) şi astfel inimile cuprinse de tulburare ') Convocată în 5 Noemv. pe ziua de 12 şi deschisă în 21 Dec. 1790. ’) „in tali rerum situ, dum desiderium nationis ex omni parte se manifestabat, quid potuimus aliud agere quam demissas totius. Nationis preces mense Martio anni praeteriti(deci: Martie 1791) ad Augustum Justitiae et Clementiae ThrQnum pro-mo vere"... să le readucem, după putinţa noastră, la linişte. Ştiam, prea auguste principe, că recursul la augustul Tron nici celui din urmă cetăţean nu-i este interzis, cu atât mai puţin unei naţiuni întregi, care poartă cea mai mare parte din poverile ţării. Cu toate acestea pentru înaintarea amintitelor cereri ale naţiunii ne-am dat silinţa a obtineâ prealabil învoirea prea augustului principe, care domniâ atunci cu glorie şi cererile nu le-am inaintat la augustul Tron, decât dupăce am primit ştirea despre învoirea lui prea milostivă".1) Aceste afirmaţiuni categorice m’au îndemnat să sus{in în broşura mea (pg. 13—14) în opozite cu părerea d-lui Dr. Silviu Dragomir din broşura d-sale (pg. 4—5) că şi „Supplex Libellus Valachorum" din 1791 a fost înaintat la tron tot de cătră episcopi, ca şi cele două din 1792. Părerea d-lui Dragomir eră acceptabilă la sfârşitul anului 1911, când şi-a publicat dânsul broşura, bazat numai pe cele aflate în corespondenta lui Adamovici, deci fără a cunoaşte, cum s’au desfăşurat lucrurile mai departe, după Octomvrie 1791 (cf. pg. 14—15). Acum însă, dupăce atât călătoria celor doi episcopi la Viena, cât şi cuprinsul memorandelor înaintate de dânşii la tron, sunt lucruri cunoscute, nu cred, că această părere se mai poată sus{ineâ. Nu se poate admite, ca doi episcopi să scrie lucruri neadevărate într’un act atât de important, înaintat tocmai monarhului şi locurilor prea înalte, cari aveau cunoştinţă exactă despre toate fazele mişcării politice din 1790 — 92, erau deci în situaţie a controlâ adevărul fiecărui cuvânt din memorandele episcopilor. Mai departe, după ce episcopii au fost mustraţi pentru memorandul din 30 Martie 1792, psihologiceşte e neexplicabil, ca ei să fi cercat a-şi agravâ şi mai mult situaţia, asumân-du-şi răspunderea şi pentru cel din 1791, dacă acesta n’ar fi fost înaintat tot de dânşii la tron. In sfârşit ţin să accentuez, că contradicţia dintre cele cuprinse în epistola lui Adamovici din 10 Iunie 1791 şi dintre afirmatiunile memorandului din 1 Iulie 1792 nu-mi pare atât de acută, cum e dispus a o crede d-1 Mateiu. Dacă Adamovici comunică lui Stratimirovici numai atâta, că „dintre Români unii au compus o instanţă şi au trimis-o prin postă Maiestăţii Sale", aceasta poate fi mai considerată mai curând ca o formă prea vagă de exprimare („solită haec est loquendi phrasis"), decât ca un argument hotărîtor contra afirmaţiunilor categorice din-tr’un memorand cătră monarh: „solii ci ti fuimus" şi „pro mo vi mus". Această formă vagă de exprimare nu exclude însă nici decum, că între acei „unii" cari „au compus şi trimis istanţa" la tron, au fost şi episcopii sau mai ales ei, în primul rând. Pornind . s o 11 i ci t i fuimus de praevie ob-tinendo ad preces illas nationis promo-vendas Augustissimi turn gloriose regnantis principis indultu easque non nisi accepto Clementissimi anuntus nuncio ad Augustum T h r o n u m promovimus“... www.dacoromanica.ro Nrul 28, 1912. LUCEAFĂRUL 565 din presupunerea, că „efectul astorfel de cereri atârnă de suprema autoritate regească" (eorundem effectum a suprema dumtaxat Authoritate Regia dependere), pentru episcopi ca şi pentru alţi Români a fost o surprindere, de sigur neplăcută, când au aflat, că cererile lor s’au transpus dietei din Cluj. Ei fuseseră obişnuiţi cu felul de procedare al luminatului losif II, care abandonase cu totul vechia metodă de a „Turcul te bate, Turcul te judecă". Un moment ei au avut naivitatea de a nădăjdui că şi Leopold II. va Îndrăzni să le facă dreptate, fără a mai cere sfatul dietei din Cluj. Iar dupăce au înţeles, câtă furie a produs „Supplex Libellus" în „patrioţii" de pe atunci, şi-au impus în cursul verii din 1791 o rezervă explicabilă, ca să nu cadă întreagă răspunderea pentru această faptă politică, numai asupra lor personal. Astfel cred că se poate explică, în modul cel mai corăspunzător şi mai apropiat de adevăr, tonul neîncrezător din corespondenţa lui Adamovici cătră mitropolitul Stratimirovici şi reticenţele vădite. Nu este exact, că el n’ar fi cutezat să facă nici măcar o copie a „Supplex“-ului, cum afirmă d-1 Mateiu. Se vede chiar din cuprinsul epistolei citate că Adamovici aveâ o copie, pe care însă o trimisese episcopului Petro-vici din Timişoara, rugându-1 să „i-o întoarcă, să o aibă la sine". — Dacă Adamovici n’ar fi avut nici o parte activă la compunerea şi trimiterea petiţiei nia-jestatice puteâ să facă oricât de multe copii în Sibiiu, fără a se teme, că „vor căută, cine a compus-o şi cine a scris-o". Tocmai teama şi precauţiunea aceasta dovedeşte, pe lângă argumentele înşirate mai sus, — că episcopul, Adamovici deşi „mărginit de instrucţia" ce i s’a dat cu ocazia confirmării lui ca episcop ardelean, — n’a fost străin nici de pregătirea, nici de trimiterea vestitului „Supplex Libellus Vaiachorum" din 1791. Dr. I. Lupaş. 0 însemnări. Sborurile lui Vlaicu. In cursul verii sufletul românesc a prins aripi. Inginerul Vlaicu, cu aeroplanul său, l-a înălţat în sferele înalte ale civilizaţiei moderne. Poporul nostru de ciobani şi de agricultori şi-a înălţat cu sfială privirile spre „şoimul" ce străbăteâ văzduhul cu sborul lui minunat şi, cuprins de entuziasmul superiorităţii, a izbucnit în urale, ce păreau că se contopesc într’un strigăt de biruinţă. In vreme ce aviatorii unguri din Budapesta se dădeau de-a bebeleacu, de câteori încercau să se înalţe, feciorul de ţăran din Binţinţi, treceâ triumfător prin toate oraşele ardelene, străbătând cu dibăcie zările albastre şi trezind nădejdi în suflete. Aceste sboruri ale inginerului Vlaicu au fost clipele cele mai înălţătoare ale verii. Ele au şi o deosebită importanţă în evoluţia noastră culturală şi, fără sfiala exagerării, putem spune că au scris în istoria înaintării poporului românesc cele mai frumoase pagini. Colecta publică ce s’a pornit din Arad pentru a-i construi lui Vlaicu aeroplanul Nr. 3, înseamnă că poporul nostru de ţărani ştie apreciâ şi sprijini toate străduinţele culturale ale sufletului românesc. Nădăjduim că listele de subscripţie nu ne vor face de ruşine. 88 Conferinţa episcopilor uniţi, in sfârşit s'au întrunit şi capii bisericii unite, ca să iee măsuri de apărare împotriva loviturii ce-a aplicat-o scaunul papal poporului nostru şi ca să liniştească spiritele credincioşilor, cari sunt în orice clipă gata să dovedească dragostea lor de neam prin întoarcerea in sânul bisericii ortodoxe a tuturor Românilor. Conferinţa episcopilor şi a reprezentanţilor capitulări ai provinciei mitropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş s’a întrunit în Blaj, in ziua de 29 August n. 1912, aducând următoarele deciziuni, pe cari le împrumutăm din „Unirea": 1. Pentru liniştirea credincioşilor şi pentru împră-ştiarea nedumeririlor ivite, să deie publicităţii memoriile înaintate in cauza înfiinţării noii episcopii atât la sfântul scaun cât şi la guvernul ţării. 2. A înaintâ nunţiului încredinţat cu executarea Bulei un memorial,- in care să se arate marea nelinişte ce stăpâneşte spiritele credincioşilor provinciei bisericeşti de Alba-lulia şi Făgăraş, care nelinişte se va mai po-tenţâ prin multele controversii ce se vor ivi în urma chestiunilor lăsate deschise, în dispoziţiile neprecizate ale bulei papale. Aşteptăm cu mare nerăbdare documentele făgăduite în punct 1. Dar oricât de harnici vor fi fost cei chemaţi în împlinirea datoriei lor de adevăraţi păstori, nu credem că textele memoriilor vor linişti spiritele. Căci ele ne vor puteâ dovedi un singur lucru: călcarea în picioare a actului Unirii. Dacă această călcare s’a făcut împotriva protestelor episcopilor noştri uniţi, ea e şi mai gravă. Dacă Roma a făcut-o în lipsa informaţiilor, tot călcare rămâne. Contractul Unirii cu Roma, după înfăptuirea episcopiei gr.-cat. maghiare, nu mai poate fi valabil pentru nici un Român unit. în intervenţia pe lângă nunţiul papal nu ne punem nici o nădejde, căci tragem prea puţin în cumpănă faţă de puterea statului ungar. Rămâne, deci, o singură soluţie: salvarea demnităţii naţionale prin părăsirea unirii. Ne dăm seama că greutăţile vor fi mari şi şicanele statului multe, dar cu preţul oricăror jertfe trebuie să se Înceapă o acţiune în acest sens. 88 Cursurile dela Văleni. Când s’au pornit aceste cursuri, înainte cu câţiva ani, lumea nu s’a prea însufleţit pentru ele. Chiar şi cercurile oficiale din România nu le-au primit cu simpatie, căutând să le facă imposibile prin înfiinţarea altor cursuri similare la Iaşi. Oficialitatea a fost, însă, mai slabă ca personalitatea şi perseveranţa d-lui N.Iorga. D-sa, învingând toate greutăţile, le-a continuat an de an, făcându-le tot mai interesante şi tot mai cercetate. Astăzi aceste cursuri sunt cunoscute pretutindeni. Din toate colţurile locuite de Români, tineri şi bătrâni, pleacă să petreacă o lună www.dacoramamca.ro 566 LUCEAFĂRUL Nruî.28, 1912. două din vară in aerul sănătos al naturii şi culturii româneşti din Văleni. în anul acesta, la deschiderea acestor cursuri, au luat parte şi odraslele princiare, Carol şi Elisaveta, trimişi de familia regală, in semn de Înaltă apreciere a străduinţelor d-lui N. Iorga. Universitatea poporală de vară din Văleni poate fi numită singura şcoală naţională a intreg Românismului, susţinută numai din dragostea faţă de cultura românească. Acest fapt e un semn important al vremurilor in cari trăim. Hagi Tudose. Aşa se numeşte noua piesă a d-lui Delavrancea. Ziarele şi revistele din Ţară o anunţă cu emfasă şi nu au decât cuvinte de laudă pentru ea. Cu laudele ne-am cam obişnuit, nu ne-am obişnuit, insă, şi cu piesele bune. De când mişcarea teatrală din Ţară a luat un avânt îmbucurător, am constatat mai multă Însufleţire decât artă. E şi însufleţirea un pas înainte, care uşurează regia teatrelor, urcă lefurile actorilor şi onorarele autorilor, dar nu contribue şi la bogăţia literară. Dintre premierele ultimilor ani, foarte puţine vor fi încununate de nemurire. Cunoscând nuvela d-lui Delavrancea, „Hagi Tudose", pe care a dramatizat-o, nu ne îndoim că stăm în faţa unei piese de valoare, care va împodobi cu lauri fruntea căruntă a marelui artist şi va da literaturii româneşti un capod’operă. 8 Cultura artistică în şcoală. Pentru avânturile literare ale d-lui Ovid Densuşianu n’am avut nici un cuvânt de simpatie şi de aprobare, deoarece simbolismul d-sale e un fel de amăgire a publicului. Sub masca simbolismului cei mai mulţi cântăreţi dela „Vieaţa Nouă" — revista d-lui Densuşianu — ascund lipsa de talent şi visul de a-şi cuceri un locşor în parnasul literaturii româneşti cu versuri neînţelese de nimeni. Lipsa de simpatie literară faţă de d-I Densuşianu şi şcoala d-sale, nu ne poate, însă, împiedecă să relevăm începuturile unei mişcări frumoase şi folositoare, inaugurate de d-sa. La stăruinţa d-lui Densuşianu s’a întemeiat, înainte cu doi ani, „Societatea pentru cultura artistică în şcoală", cu scop de a desvoltâ sentimentul estetic în tinerime şi de-a o pregăti pentru înţelegerea manifestaţiunilor superioare de artă, (nădăjduim că simbolismul nu se numără între aceste manifestaţiuni superioare). Societatea a funcţionat cu un număr de peste două sute de membrii şi a desfăşurat o activitate destul de mulţumitoare, pe care o aflăm din „Buletinul societăţii", apărut în cursul verii, de unde cităm următoarele informaţii: „Ce am realizat până acum e desigur numai o minimă parte din programul pe care ni l-am propus. Decorarea sălilor de curs a fost primul punct la care ne-am gândit, ca unul din mijloacele cele mai eficace pentru deşteptarea curio-sităţii estetice şi formarea gustului. — Am decorat astfel mai multe săli dela Liceul Lazăr, şcoala centrală şi Externatele secundare, căutând să punem sub ochii elevilor reproduceri bine executate după tablouri străine şi dela noi, cum şi după monumentele sculpturale, ţinând totdeauna sama de natura studiilor din fiecare clasă, pentru ca să le punem în armonie cu ele; clasele unde se învaţă istoria literaturilor antice, le-am decorat cu reproduceri de artă antică, iar în cele cu studii de literatură şi istorie nouă am dat loc artei moderne. Pentru moment ne-am mărginit acţiunea la cursul superior, pentru ca cei care părăsesc în curând liceul să poată prim) măcar în ultimii ani câteva elemente de înţelegere a frumosului; în curând vom trece la cursul inferior şi la şcoalele primare, iar când mijloacele ne vor îngădui şi când în provincie se vor găsi — cum nu s’au găsit până acum — câţiva care să îmbrăţişeze cu căldură ideea noastră, ne vom întinde acţiunea şi mai departe, nu numai în Bucureşti, unde în chip firesc a trebuit s’o concentrăm până acum". Reproducerile, cu cari s’au decorat sălile şcoalelor amintite, s’au ales din Grigorescu şi Aman, iar, printre maeştrii streini, din Lionardo da Vinci, Titian, Raffael, A. del Sarto, Murillo, Rembrandt, Ru-bens, van Dyck, Ruysdagl, Holbein, Millet, Rousseau, Whistler, BOcklin, Segantini ş. a. Această acţiune de răspândire a artei merită toată lauda şi nădăjduim că ea va fi sprijinită în viitor de mai mulţi. Cât de necesară ar fi o asemenea acţiune şi la noii Dar aici cine mai are vreme să se gândească Ia aşa ceva?! 8 Lucrarea dramatică a d-lui G. Diamandy. Teatrul „Comoedia" din Bucureşti n’are încă puterea să atragă public mult. Nici zidurile acelea cu ornamentaţii strălucite, n’au avut încă darul, chiar după atâtea luni dela deschidere, să atragă între ei un public numeros şi ales. Am urmărit cu un deosebit interes desfăşurarea acestui teatru dela început şi până acuma şi drept să spun, ultima părere pe care mi-aş da-o, e foarte tristă. E adevărat, trăim într’o epocă cu indivizi atât de pretenţioşi, cu gusturi atât de rafinate, încât, recunosc, sarcina unui conducător de orice instituţie, care trebuie să ofere publicului o distracţie intelectuală cât mai aleasă şi folositoare, este cât se poate de dificilă. Cu atât mai mult un conducător de teatru trebuie să fie scrupulos in alegerea pieselor ce vor alcătui repertoriul, şi să fie un fin cunoscător al gusturilor lumii de astăzi. Dacă aceste două calităţi, pe lângă multe altele, ar trebui să le aibă orice director de teatru, trebuie să remarc cu multă durere că, conducătorii teatrului „Comoedia" n’au nici una, lucru care a făcut să nu poată vedeâ locurile prietenosului local, aproape in întregime, decât la foarte puţine şi dacă nu mă înşel la vreo două-trei. Nu-mi reamintesc să fi văzut mai inainte şi după aceea, o atât de multă afluenţă ca în şiragul de reprezentaţii a decoltatei piese „Bobinetta", care a avut darul, prin dansurile şi toaletele domnişoarei Ol ga Culitza, să atragă lume multă, să facă să răsune sala de aplauzele cele mai... sincere. Erau şi naturale de altfel aceste aplauze sincere şi afluente. Gustul publicului nostru mare nu s’a rafinat încă, va trebui mult, până ce aceea ce va cere el www.dacoramamca.ro Nnil 28, 1912. LUCEAFlRUL 567 să se deosebească mult de aceea ce cere astăzi şi i se dă aiurea cu atâta bunăvoinţă, fără să se gândească aceşti darnici mecenaţi că sunt proprii lor ucigaşi intelectuali . . . Insă. nu acesta mi-i scopul rândurilor de faţă; nu m’am gândit nicidecum să sfătuiesc pe conducătorii „Comoediei" la alegerea pieselor. Vreau să vorbesc de satira politică „Raţiunea de stat" a domnului George Diamandy. Obişnuisem să cred în domnul Diamandy, din cetirea unei piese de mai înainte, că dacă nu-i un bun făruitor de lucrări teatrale, dar e un om harnic, un cunoscător al lucrurilor şi-al oamenilor, un viitor autor dramatic cu adevărat bun. Dragostea ce i-au arătat-o mai apoi toţi ceilalţi autori, prin alegerea sa de prezident al „Societăţii autorilor dramatici", mă îndrituiau şi mai mult să cred că d-l Diamandy e un om în arta noastră dramatică. Reprezentarea satirei sale, însă, din păcate, mi-a distrus toate aceste iluzii. „Raţiunea de stat" n’are dreptul nicidecum să fie numită o satiră politică, ci curat o încercare neizbutită, o searbădă intenţie de a satirizâ o vieaţă atât de plină de amănunte, de moravuri, ca vieaţa politică. Pentru nimic însă „Raţiunea de stat" a d-lui Diamandy nu se poate ridică la adevăratul înţeles al cuvântului de „satiră politică". O acţiune fadă, neîntreruptă de aproape nici o scenă în care să vezi cu prisosinţă că autorul a pătruns vieaţa politică; o acţiune monotonă, ce-ţi produce mai de grabă somnul şi desgustul. Suntem dar nevoiţi să rămânem tot la piesele acelora cari au căutat cu mai mulţi sorţi de izbândă să ne deie lucrări în care se satirizează această vieaţă, rămânem tot la piesele vechi ale lui Caragiale şi mai nouă la piesa „Pentru sfânta direptate" a lui N.alMărieri, care dacă-i lipsită de calităţi literare este cea mai izbutită analiză sufletească a oamenilor şi a evenimentelor politice. Piesa domnului Diamandy nu-i decât un fapt divers, căruia autorul n’a putut să-i deie nici o picătură de vieaţă. Intrări silite, ne la locul lor, şi care fac din lucrarea domnului Diamandy, o lucrare de prisos, fără nici o valoare, un fapt divers care cu mult mai nimerit ar fi alcătuit paginile unui roman, ori ale unei novele mai extinse, în care, poate, autorul piesei de astăzi, ar fi putut să ne-aducă câteva clipe de mulţumire sufletească. Sforţările interpreţilor au fost colorate, pentru a puteâ ridică cu ceva valoarea lucrării, şi acest prisos de sforţare dăruit din aceeaşi bunăvoinţă ce caracterisează pe artişti, — pentru „persoana" domnului Diamandy şi nici decum pentru lucrările sale. Sforţările însă au fost zadarnice, lucrarea n’a atras câtuşi de puţin atenţia şi puţinele aplauze răzleţite sunt pornirea unei politeţi a celor câtorva persoane de elită şi încolo nimic. Ba să am iertare, „Rampa" şi mult îngăduitoarea „Flacăra" a d-lui Banu, a luat sub aripile lor ocrotitoare lucrarea dramatică a domnului Diamandy. Dar toate astea nu ridică nimic valoarea piesei. Publicul singurul critic conştiinţios şi nepărtinitor şi-a dat cuvântul. Piesa „Raţiunea de stat"... a căzut... (C. Georgescu Munteanu.) 38 Prietinia României cu monarchia austro-un-gară. Coincidenţa faptelor de multeori arată mai răspicat contrastele dintre diplomaţia statelor şi sentimentele popoarelor, decât orice argumentaţie strălucită. De curând ministrul de externe al monarhiei, contele Berchtold, a făcut o vizită familiei regale române în Sinaia, şi a reînoit prietinia de arme a Au-stro-Ungariei cu România pentru orice eventualităţi din Balcani. Această prietinie a atras atenţia Europei asupra regatului român dela gurile Dunării şi a trezit simpatii şi antipatii faţă de dânsul. Noi Înţelegem această prietinie, dar nu ne putem ascunde sentimentele de durere împotriva Austriei, care dincolo de Carpaţi caută în Români tovarăşi de arme, iar pe cei dincoace de Carpaţi îi aruncă pradă nebuniei feudale a guvernelor ungureşti. Aproape în acelaş timp când contele Berchtold strângeâ mâna prietinească a României, partidul nostru naţional în adunarea dela Ileanda-mare, constată următoarele: „Adunarea osândeşte politica guvernului unguresc şi cere înlocuirea lui printr’un guvern care să fie în poziţia de a rezolvi chestia naţionalităţilor în conformitate cu principiile libertăţilor publice şi ale umanismului. Considerând, că parlamentul actual al ţării, nu numai fiind compus pe temeiul legii electorale medievale de acum, ci şi ’n urma procedeurilor electorale întemeiate pe brutalitate, corupţiune şi presiune, — nu este expresiunea adevărată a voinţei tuturor cetăţenilor — şi în convingerea că stările insuportabile de cari sufere statul ungar nu se pot lecui decât numai printr’un parlament în care să se validiteze adevărata voinţă a ţării: Adunarea pretinde înfăptuirea fără amânare a reformei electorale pe baza votului universal, egal, direct şi secret, fără restricţiuni şi pe comune, — condamnând totodată tendinţele tuturor partidelor politice ungureşti din ţară, cari intenţionează falsificarea votului universal în scopul susţinerii mai departe a supremaţiei de rassă şi de clasă. Luând act despre recentele procedeuri samavolnice ale guvernului şi ale presidiului camerei, procedeuri, cari sunt adevărate atentate faţă de constituţionalismul şi parlamentarismul veritabil, adunarea, cu toate, că pe deoparte nu are încredere nici în partidele opoziţionale ungureşti din parlamentul ungar, — pe de altă parte, însă, recunoscând necesitatea imperativă a reformelor pentru asigurarea intereselor externe ale monarhiei, prin întărirea armatei, — consideră de supremă necesitate inarticularea în lege a reformei militare. Totuşi în convingerea, că numai prin adevăratul constituţionalism şi prin asigurarea deplină a libertăţilor de acţiune a tuturor partidelor din parlament, — se poate înfăptui buna înţelegere şi fericirea tuturor popoarelor şi cetăţenilor: condamnă cu ultima energie absolutismul parlamentar al partidului din majoritate www.dacoramamca.ro 568 LUCEAFĂRUL Nrul 28, 1912. fa{ă de partidele din opozi{ie şi pretinde reforma regulamentului de desbatere in cameră, astfel ca libertatea cuvântului şi de ac(iune a partidelor opoziţioniste să fie deplin asigurate. Atacul îndreptat în contra bisericei greco-catolice române din patrie, chipul înfiinţării unei biserici gr.-cat. maghiare, adunarea îl consideră ca cel mai barbar atentat în contra fiinţei etnice a najiunei române din Transilvania şi Ungaria, precum şi împotriva libertăţii religioase şi confesionale, asigurată chiar prin legi fundamentale ale tării şi ale bisericei. Protestând împotriva acestei pălmuiri a libertăţilor publice, — trimite încurajarea sa fraţilor ameninţaţi, — şi se declară gata a susţine cu orice jertfă solidaritatea tuturor Românilor din patrie, prin apărarea libertăţii ambelor lor biserici şi a limbei româneşti In acestea. Nelegiuirile şi persecutiunile fără seamăn ale guvernului ungar, la cari sunt expuse toate interesele vitale ale neamului românesc din această \ară, îşi găsesc o înfiorătoare întregire pe deoparte în suspendarea vieţii constituţionale în Croaţia, pe de altă parte în nimicirea autonomiei bisericei sârbeşti din patrie. Adunarea protestează în contra acestui sistem de violentă, care neapărat nu numai va închegă solidarea naţiunilor nemaghiare asuprite din patrie, ci în chipul cel mai firesc va trebui să înfluin{eze în mod vătămător interesele internaţionale relaţiunile de bună înţelegere ce există şi ar fi de dorit să existe între monarhia austro-ungară şi regale naţionale din preajma ei, ale căror consângeni sunt supuşi unui adevărat martiraj din partea şovinismului maghiar,devenit prin aceasta o adevărată primejdie pentru monarhia întreagă". Partidul naţional român va trebui să lupte cu energie pentru a stabili o ordine constituţională în statul ungar, care sufere cele din urmă svârcoliri desperate ale nemeşilor privilegiaţi. O organizare severă şi o strângere a rândurilor se impune mai mult ca oricând. Când vom reuşi să fim o putere, ne vom hotărî singuri soartea şi nu vom mai aşteptă nici simpatiile nici milo-stivenia Vienei, care astăzi trece aşa de uşor peste noi. 88 Concertul lui Ionel Crlşan. Luni, în 16 Septemvrie n. a. c. simpaticul nostru cântăreţ Ionel Crişan va da un concert în sala dela „Unikum". Acest concert în oraşul său natal e aşteptat cu mult interes de publicul sibiian. Programul concertului va fi următorul: 1. F. Schubert: Ihr Bild; Pause; Der Doppel-gănger. 2. G. Dima: Eu simt a ta suflare; Cerul meu; Hop, turcă, furcă! 3. J. Brahms: Ein Wanderer; Minnelied; O liebliche Wangen. 4. Prolog din opera: Bajazzo de R. Leoncavallo. 5. C. Loewe: Die năchtliche Heerschau; Odiu’s Meeresritt. 6. F. Paolo Tosti: Ridonami la calma. H. Kaun: Der Sieger. 7. 1. Scarlatescu: Glas de clopote. Tib. Bredi-ceanu: Arde-mi-te-ai codru des... Începutul la 7*/« ore seara precis. Bibliografie. Calendarul Aromânesc pe 1912. Edit. de „Societatea studenţilor macedo-români din Bucureşti". Melania Dumont, Povestiri morale pentru copii. Bucureşti 1912. Preful: 1.25 lei. Gavriil Todica, Studii ştiinţifice. Arad 1912. Al. Cazaban, Tovarăşul de drum. Bibi. „Lumina", Bucureşti. Preţul: 30 bani. în „Biblioteca Minervei" â 30 bani au apărut următoarele broşuri: Teodor Simons( Pagini Romane, trad. de 1. Constantinescu-Delabaia. V o 11 a i r e, Prinţesa din Babilon, trad. de 1. B. Her-trat. Edgar Poe, Povestiri extraordinare, trad. de Nic. Daşcovici. M. Lungi anu, La Cruci, icoane dela tară. H. de Bal zac, Amorul mascat, sau Nesocotinţă şi Fericire, cu o introducere de D. Karnabatt. Cari Ewald, Icoane din vleaţa plantelor şi animalelor, din nemţeşte de G. Ionescu. Roman R. Ciorogariu, Anuarul institutului pe-dagogic-teologic ortodox român din Arad. Arad 1912. Anuarul al XV-lea al societăţii pentru fond de teatru român pe anul 1910—11. Braşov, 1912. Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, comedie în 5 acte, traducere din eglezeşte de Const. Al. Ste-fănescu. Bucureşti, 1912. Preţul: 75 bani. Ion Mateiu, din carnetul unui dascăl, studii şi articole. Sibiiu, 1912. Preţul: Cor. 1.50. Alexandru Lupeanu, De vorbă cu sătenii. Gânduri şi îndemnuri. Cluj 1912. Preţul: 70 bani. I. E. Toroutiu, Românii şi clasa de mijloc din Bucovina. Studiu statistic. Partea I: Meseriaşii, Partea II: Neguţătorii. Edit. autorului. Cernăuţi, 1912. Preţul ambelor păr{i: Cor. 3. Din cauze neprevăzute revista noastră apare abia acum. Numărul ce urmează va apărea tot în mărime de câteva coaie pe la începutul lui Octomvrie v. Cerem scuze cetitorilor pentru aceste acumulări de numere, pe cari suntem siliţi să le facem. Aviz abonaţilor. Rugăm cu insistenţă pe toţi cei ce nu sunt în regulă cu plata abonamentului să bine-voiască a ne trimite sumele ce ne datorează îndată după primirea acestui număr. Altfel, spre marea noastră părere de rău, vom fi siliţi să le sistăm revista şi să în-cassăm suma ce ne datorează pe altă cale. Administraţia. TIPABUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBUU. www.dacoromanica.ro