■■■■■■■■ " ■ E■■■■■■■■ muuuuum ■ 2 ■■■■■■■ ■■■■■■ ■ 2 ■■■■■■ ■■■■■ ■ ■ ■■■■■ ■ ■■■ 2 2 UUUM ■ ■■ 2 ■ m ■■■ mu 2 j Revistă săptămânală pentru ■ ■■ \ \ I literatură, artă şi politică i j i : Director: Octavian Goga ■■■ 1 i • (Redactor: Oct. C. tăslăuanu \ i ■ : : Â [ ■ 1 ■■■ 2 ■ - ■ ■■■ ■■■■ 2 | fln. xi. fir. 25. Voi. i. 5 ■■■■ ■■■■■ 2 ■ z ■■■■■ ■■■■■■ s ■ 2 ■■■■■■ ■■■■■■■ £ ■ 2 ■■■■■■■ ■■■■■■■■ 2 2 ■■■■■■■■ » :: Cuprinsul: 8 s i. A^ârbiceanu . povestea unei vieţi (roman). Maria Cunţan . Cântec de leagăn (poezie). $)ări de seamă: $). tomescu . . J)r. Gustave ie J3on: psihologia politică. Cronici: M-: Muzeul filetic din lena. Maria Cunţan: Scrisoare. însemnări: f Caragiale. teoria evoluţiei. Martirii din Orade. Serbările din blaj. foiletoane. Şcoale primejduite. Concertele Saşilor. — poşta redacţiei. — bibliografie. Z. p...............Stagiunea teatrala 1911 şi 1912. Maria Cunţan . S« duc voinicii... (poezie). £iberiu Crudu . J)e pe la noi, ce-a fost odată. Sibilu, 17 Iunie v. 1912 www.dacoromamca.ro Preţul unul număr: 40 bani. LUCEAFĂRUL REVISTA SĂPTĂMÂNALĂ pentru literatură, artă şi politică. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Bredlceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendl, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz-maţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onislfor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losit, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. I. Mateiu, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Ciucinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextll Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Sorlcu, Victor Stanciu, Caton Tbeodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: (Euslro-Ungariai l an............20 cor. 6 lani...........10 cor. Pentra preoţi, învăţători şi stadenţi: 1 an 16 cor. România şi în Străinătate: 1 an............25 cor. 6 luni...........15 cor. Reclamaţiile sunt a se face in curs de li zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite W bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). i£TH5,aSESH5T2SESZ5H5H5-H5T2SHFH5HST2SH5H5HSH5E5H^H5H5H5Z5H5E5H5,H5H£rE5H^ în librăria lui W. KRAFFT în Sibiiu se află: IM 3 P. O 3 O 3 3 05 O a o ° : o (O ►* o o co o w >1 o 3 Expedtarea se face mat uşor trlmlţ&ndu-ae banii înainte, adăugftndu-se ia preţul cărţii incă - . 20-40 fii. pentru expediarea francată. ■ ■ ■ ■ - ■ - ■ —— www.dacoromanica.ro Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. Stagiunea teatrala 1911/1912. Teatrul Naţional din Bucureşti. S’au închis din nou porţile bătrânului Teatru românesc şi s’a împrăştiat întreg furnicarul de lume care-i dădea vieaţă. Tăcut, mare şi liniştit doarme ca un uriaş ostenit de muncă. Pe coridoarele pustii şi întunecate nu se mai plimbă nimeni; doar paşii inspectorului în. soţit de vreun inginer meşter mai tulbură liniştea profundă. p ' încă o stagiune încheiată. Cortina de fier Is’a lăsat grea peste fermecătoarea lume a |culiselor. Ceriuri înfăşurate pe suluri, păduri, fmunţi, râuri, colibe şi săli bogate de palate, temple antice şi saloane moderne, toate aruncate unele peste altele stau încremenite şi dorm înfrăţite prin nenumăratele fire de păianjeni. O lume întreagă care doarme învăluită de întunerec. Artiştii s’au resfirat prin ţările Europei, prin Germania, Italia şi mai ales în Franţa, doritori să se cultive, să vadă, să cunoască şi să înveţe. Pe unde nu-i întâlneşti în timpul verii ? Cine a urmărit desvoltarea plină de avânt a teatrului din timpul din urmă nu poate decât să se bucure. Un repertoriu bine ales, o muncă onestă şi plină de dragoste din partea artiştilor a reuşit în anii din urmă să trezească publicul arhorţit al capitalei şi să-l aducă la teatru. S’au ridicat la suprafaţă pături nouă de lume, cari vin cu toată inima să asculte graiul limpede al actorilor, pe cari au început să-i iubească şi să-i stimeze. Dela direcţia d-Iui profesor Pompil Eliad, care a ştiut cel dintâi să purifice limba de pe scenă, dând piesele streine să fie traduse de cei mai de frunte literaţi ai noştri, teatrul a trecut sub cârmuirea pacinică a vechiului gazetar şi cronicar dramatic, d-1 1. C. Bacalbaşa. Acest om muncitor, cunoscut aşa de bine de artişti, a venit între ei ca un adevărat prietin. Fără să aibă în anul acesta un repertoriu ales, şi-a concentrat activitatea mai mult la administraţia internă a teatrului. A readus şi a redat primei noastre scene pe cei trei artişti, cari plecaseră, pe d-nele Giurgea şi Sturdza şi pe conştiinciosul Toni Bulandra, artişti buni toţi trei, cari erâ păcat să nu-i vedem în ansamblul primului nostru teatru. A înfiinţat apoi matineurile de Joi, în cari s’au dat representaţii pentru şcoale, jucându-se piese clasice străine şi române. A reuşit, deşi cu o lipsă oarecare de repertoriu să prelungească stagiunea cu o lună şi jumătate spre mulţumirea şi binele publicului, dar nu tocmai spre bucuria artiştilor, cărora în felul acesta li s’a scurtat vacanţa în mod foarte simţitor. A desgropat din colbul bibliotecii şi din uitarea contimporanilor două piese vechi româneşti, cari după cum s’a văzut din felul cum au fost primite, nu-şi meritau aşa de mult soartea şi aveau oarecare drept să fie scoase la lumină. Aceste două piese sunt tragedia după modelul clasicilor francezi „Rhea Sylvia" de uitatul Scurtescu şi comedia în genul lui Alfred de Musset „Intrigă şi Amor" a d-lui I. Negruzi, actualul preşedinte al Academiei române. A montat cu toată îngrijirea posibilă vechea şi vecinica nouă tragedie a lui Shakespeare „Hamlet", dând ocazia tânărului artist Bulandra să-şi încerce puterile. Dacă n’a reuşit să fie un Hamlet ideal, a reuşit însă să stâr- 1 www.dacoromanica.ro 442 LUCEAFĂRUL Nrul 25, 1912. nească curiositatea publicului, care s’a grăbit să vie să-l vadă şi chiar să-l aplaude. Dacă d-l Toni Bulandra are linia rolului, pe care nu i-o contestă nimeni, îi lipseşte însă profunzimea melancoliei şi ochiul îndurerat al nefericitului prinţ al Danemarcei. Actualul director a mai dat apoi ocazia câtorva talente tinere să se remarce. A arătat în felul ăsta o tendinţă vădită şi în acelaş timp lăudabilă de-a pregăti pe artiştii de mâne. Tânărul de-abia eşit din şcoală Ian-covescu a ţinut cu „brio" rolul destul de dificil al lui „Titi" din „Cometa" lui losif şi Anghel. D-l Z. Bârsan a jucat cu multă prestanţă şi autoritate pe „Caesar August" din Ovidiu şi pe „Smeul" din „Inşiră-te Mărgărite", roluri susţinute pe scena teatrului până acum de marii artişti Nottara şi Soreanu. A mai sprijinit actualul director pe cât s’a putut literatura originală românească. Nu poate fi decât lăudabilă din partea d-sale această încurajare şi îngrijire a începuturilor noastre teatrale. A jucat în primul rând „Cometa" Iui losif şi Anghel, o sprintenă şi isteaţă fantazie, care dacă n’ar avea scena lirică din actul al III-lea, în care e puţin suflet, n’ar rămâneâ decât o sprintenă şi isteaţă fantazie... rece. Apoi „Irinel" a lui Delavrancea, cu care actualul academician şi admirabilul novelist a dovedit încăodată că nu cunoaşte de Ioc tehnica teatrală. Piesa a căzut. Din „Lume nouă" a d-lui D. Zamfirescu, dacă îi scoţi limba în adevăr distinsă, nu mai rămâne decât un fond grozav de copilăresc, pe care — s’a văzut — nu se poate broda o dramă. A căzut şi asta. „Dolorosa" d-lui Diamandi ar fi ceva, o lucrare mai serioasă, dar autorul are nenorocul că zideşte pe nisip, porneşte dela premise şubrede, pe care omul normal nu le admite si astfel toată clădirea se dărâmă dela » . sine. „în lumea de azi" a d-nei Zoie Verzea şi în „Valurile iubirii" a d-nei Rosetti sunt dibueli de începătoare, cu toate că în piesa din urmă e multă subtilitate şi unele scene frumoase. „Fiul ei" piesa d-lor Nicolau şi Simionescu a avut un frumos succes de scenă fără să se ridice mult ca valoare teatrală si » mai ales literară deasupra celorlalte. De dra-moleta d-lui Isac, nici nu mai vorbesc. A fost o adevărată copilărie. Sunt constatări sincere acestea, din cari nu ne putem alege decât cu o singură mângâiere: că autorii toţi tineri şi bătrâni şi-au îndreptat atenţia spre teatru. Vor cădea unii, mulţi, dar vor răsări în curând cei adevăraţi chemaţi cu cari să ne mândrim şi pe cari să-i aplaudăm din toată inima. Până acum carul literaturii noastre dramatice merge încet, merge la deal şi dealul e mare. Ne uităm după el, îl vedem cum urcă încărcat de povară. Şi scârţâie de-ţi ia urechile. Ce-o fi ducând? Grâu sau moluz? Grâu am vrea noi să ducă, grâu curat ca aurul! T. R. Se duc voinicii... Se duc voinicii, satul plânge, Jelim, bătrânule gorun, Din fiecare strop de sânge Aş face-un cântec să ţi-1 spun. Nu-i sărăcia, e robia Ce-i duce dela vatra lor, S’a pustiit pe deal moşia Şi cei rămaşi de jale mor. Doar unul dintre cei de-acasă Nu spune jalea nimărui, Culcat în crâng la umbră deasă Doineşte lin durerea lui. Apostoli cari s’au frânt pe roate Credinţa i-au lăsat-o ’n dar, Răsună lanţurile toate Cum sună ’n viscol un stejar. M’a fermecat acea cântare De pare c’ar fi jalea mea, Aş vrea să-mi cânte la ’ngropare Când lanţurile vor cădea. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro Nrul 25, 1912. LUCEAFĂRUL 443 De pe la noi, ce-a fost odata. — Fragment. — (Sfârşit). Câtă vreme flăcăii stau roată şi se muncesc să gâcească, fetele voioase, bat în pumni de bucurie. Plini de năcaz, băietanii îşi storc inima cu vorba: „Ei fa, ce veselie aşa mare v’o pălit, de râdeţi atâta? Aţi plutit şi voi oleacă deasupra nevoii şi credeţi c’aţi prins pe Dumnezeu de picioare! Bine-o zis, cine-o zis: dă-mi, Doamne, ce n’am avut să mă mir ce m’o găsit. ...Dac’o gâceam par’că era mare scofală? Aveţi să ni-o spuneţi acuma şi tot aceea are să fie! — Ba nu, n’o spunem, ferească Dumnezeu! D-voastră cum n’aţi vrut să ne-o spuneţi aceea cu harbuzu. — Da cum nu v’am spus-o! Ce mai hodorogiţi degeaba! Zău, vă faceţi şi voi mai proaste de cât sunteţi. — Ne-aţi spus-o, da când? — Când?... Când o trebuit! — Apoi şi noi tot atunci avem s’o spunem. Când a trebui. — Pagubă s’avem ca de nunta tatii! — Şi noi tot aşa. Dar să ştiţi: una nu ne-aţi gâcit.“ Dumitru, plin de mânie: „Ei fa, nu vă lăudaţi atâta că voiu spune una de nu-ţi şti de-a cui sunteţi. — Alei! Mintiosule! Spune, ce par’că noi nu te lăsăm? — Iaca spun! Cinel-cinel, am o casă cu două rânduri: sus dorm cânii, jos stăpânii. — Cum?... Sus cânii, jos stăpânii? — Da puiule, da! Aşa cu sus şi cu jos, cu câni şi cu stăpâni. Mai vrei ceva? — Nu mai vreau nimic. Te strâmbi aşa de urît, că... — Apoi aşa mă strâmb eu, când îmi dă soarele ’n ochi". Trei fete din Capu Codrului, cari ştiu cimilitura, se îndeasă una ’n alta, şi râd ui-tându-se la Grămadă, căruia-i sticlesc ochii, după o coşarcă cu lână. Şărpeanu, prinzându-le mişcarea. „Ce mi hoţiţi acolo, fa? Ce? Vă face ţiganu de ursită? — O... arde-l-ar focu de ţigan să-I ardă, cu ursita lui cu tot. Noi râdem că-i vorba de palatu... — Ssst..., fa Catrină! Nu spune. — A cui palat fa, a Cosânzenii ?“ întreabă Vasile ca să mai încurce pe ceialalţi. „Nu, palatu"... Vasile ridică pumnu la ele, făcându-le semn să tacă. Fetele de cuvânt. Numai Grămadă vânăt la faţă, îşi schimbă locul de năcaz. Lumea aţâţată de neastâmpărul ţiganului, de palatele Cosânzenii şi de ţi st ui al a lui Vasile, începe a da de rostul gâcitorii. Două fete de pe Cornăţel, chiar bufnesc cât pot. „Am gâcit, am gâcit! Bordeiu ţiganului iaca palatu!" Celelalte într’un glas: „Da, da, bordeiu ţiganului! Da! Numai la ţigani dorm cânii sus, pe bordeiu şi stăpânii jos la pământ. Vasile: „Ho, ho! Catrinţelor! Aşa-i! Da staţi, nu faceţi atâta gură că n’aveţi pentru ce. Aţi gâcit asta dar nu aceea care voiam să v’o spun eu, înainte de asta. — Ei apoi, neata, tot cu nod în papură! — Ba nici de Ioc, dragu badii. Eu voiam să spun aceea care ţipă ’n gura mare: apă-raţi-mă de găini că de câni nu mă tem şi, nu ştiu cum dracu m’am uitat la ţiganu ista şi pe loc mi-o sărit ceealaltă ’n minte". Frăsina lui Rujuc, foarte aprinsă: „Cum, cum ai spus? Mai zi odată. — Ei, dac’apoi mai zi şi tu, că eu am zis deajuns. Mă doare gura. Pe nişte toante ca voi e greu să vă facă cineva să pricepeţi. — Las, Frăsină, nu-1 mai rugă s’o spuie, că doar nu-i cea mare scofală. — Da tu o ştii, Zoiţă? — Ştiu! — Atunci spune-mi-o şi mie! — O nu, nu se poate, mă tem de scăr-măneală. — Ei nu te teme, soro! Spune! Zoiţică numai mie, ici la ureche, să nu mai audă nimeni. Zău, spune-o, fii de treabă! Ştii, îţi dau zgărdiţa cea de dăunăzi". Vasile, închiorcoşat: www.dacoromanica.ro 444 LUCEAFĂRUL Nrul 25, 1912. „Fa, de-i spune, să ştii că nu niai ai la ce muri, nici la ce te mai duce pe ceea lume. — Irraa! bădiţă, ce crezi că-s proastă? Da n’o spun, Doamne păzeşte! Să se ’ntindă ca râma pe pământ că n’o spun". Fata cea mică a lui Puraveţ din drum, ţipă cât îi luă gura: „Hei... bădiţă...! — Ce-i strajnico, ce-i? Dumnezeu cu tine! — Am gâcit-o! O ştiam eu mai demult dela tătuca, da o uitasem. — Ei, ce-i? — Vrei să spun? — Spune! — N’are să-ţi pară rău? — Nu, de ce! — îi... îi... (sare mereu în sus) spun, zău spun! îi... râm a“. Fetele toate: „Aşa, bine zici fa, îi râma, săraca! Ea să teme de găini să n’o mânânce. Ei ce mai zici, bădiţă Vasile? — Râma, ce să zic. Aşa cred şi eu, dacă vă dă mură ’n gură. — Da nu cumva ni-i ţineâ pe toţi cu gura legată? — Ce-ai zis? — Ce-am zis o trecut dealu. — Dac’o trecut încaltea să vă mai spun una să treacă de-a binelea. — Ascultaţi! O fată, tot o chioambăca şi voi, îşi prăpădea ziulica boldindu-se pe fereastă la lumea care trecea pe drum. Mă-sa, harnica, dormea cu capu ’n cotruţă şi când a crăpat oleacă albuşurile, a văzut ceva umbrind pe la fereastră. Nedumerită îşi întreabă odoru: fa, da ce-i acolo? Fata-i răspunse: nimica, mamă, ce să fie? la au trecut nişte oameni. — Da câţi îs de-o ’ntunecat casa? — Apoi dă, câţi îs! Nu ştiu că nu i-am numărat. Da iaca, unu aveâ doi înainte, unu doi în urmă şi unu aveâ unu ’n urmă şi unu înainte. ...Ei, acum să-mi spuneţi voi câţi oameni erau ? — Mai zi odată, bădiţă, că n’am băgat bine de seamă. — Apoi de ce nu băgaţi, băga-v’ar dracii la iad. Mai bine ziceţi că n’o ştiţi. — Om vedea noi... — Vedeţi!... Da să n’o trageţi zău de păr că răcneşte. — N’om trage-o, nu vă temeţi. Şi la urmă, chiar de n’am gâci-o, s’avem crezare. Din-tr’atâtea poate să nimereşte şi câte una care să n’o ştim. D-voastră cum n’o ştiţi pe-a noastră. — Care fa, ce, eşti smintită? — Ce aţi uitat? Aceea cu... beu apă că n’am apă — aduceţi-vă aminte! — Ei n’o ştim! Da o ştim ş’o prea ştim! — Dac’o ştiţi, de ce n’o spuneţi? — N’o spunem pentrucă nu vrem. — Apoi iaca şi noi tot aşa: ştim da nu vrem să spunem. - Atâta rău şi boală ’n ţara Moldovei! Voi, când ştiţi ceva, par’că se bat calici ’n gura voastră. — Bine! — Bine să dea Dumnezeu!" Baba Manoloia, de pe muchea cuptorului, nu tace din gură şi iar s’amestecă ’n vorbă. „Dacă vă lăudaţi cu toţii că ştiţi, atunci de bună seamă că nu stiti niciunul". > » Băitanii mânioşi: l „Ei da nea ta ştii? — Ştiu, cum să nu ştiu". Fetele: „Şi pe-a noastră, mătuşă? — Şi pe-a voastră, da ce-i a voastră? Mai mult decât un morar este?" Flăcăii mirându-se. „Iote breee... că i-o dat baba de leac cu morariu. El îi, bată-1 crucea să-l bată, altu nu-i. EI numai când n’are apă la moară bea apă şi când are, macină, câştigă parale, si-i dă mâna să beie vin... Iaca asta a fost j cu draci. — Ei da la noi, mătuşă, câţi oameni erau 1 1 7 t pe drum? — Câţi să fie? Câţi au fost şi Craii dela Răsărit. — Trei, trei, strigă fetele ’ntr’un glas, trei, am gâcit! — Apoi trei, dragu mătuşii, trei. Că, uite, ei mergeau unu după altu şi cel care eră înainte n’aveâ doi în urmă? Cel dela mijloc n’aveâ unu înainte şi unu ’n urmă? Iar cel dela urmă n’aveâ doi înainte?" www.dacoramamca.ro Nrul 25. 1912. LDCEAFIRUL 445 Fetele voioase. „Bine zici, mătuşă, aşa-il... Iaca, bădiţă, am gâcit-o şi pe asta. — Da, aţi gâcit-o cu gura altuia. — Ca şi d-voastră! — Ba ferească Dumnezeu! Noi singuri am lămurit-o. Voi nu. O zis mătuşa că-s trei, trei o rămas şi la voi. Da de ce şi cum, basta! Dacă spunea mătuşa nouă, erau buni şi nouă, că voi habar n’aveaţi. — Apoi dă, d-voastră tot deasupra vreţi să rămâneţi. — Deasupra da, altfel nu putem!" Baba, scuturându-şi fusta, să cuibări pe vatră zicând: — Ei, măi băieţi, ce-atâta trenchea-flen-chea, şepte lei părechea! Ian mai bine să vă spun şi eu una, colea ruginită, să vă văd de gospodari. — Hai mătuşă. . — Hai, hai! Unde să merg? Eu nu mă duc nicăieri, eu stau pe loc. Vă spun numai atâta că s’o dus odată ’n pădure doi taţi şi doi feciori; o tăiat un lemn în patru, o luat fiecare câte-o bucată ş’o mai rămas două. Acuma voi să-mi desluşiţi mie cum de-o mai rămas bucăţile celea? — D’apoi să poate să rămâe, mătuşă? — Numai că să poate dac-o rămas". Vasile scărmănându-se de cap. „Atunci, măi fraţilor, scrie rău la călindar. Iar s’o stricat vremea. Hai, fetelor, hai şi voi roată colea (cu jumătate de gură)... că ne-o dat baba de lucru, da-i-ar râpa deasupra!" Susana: „Dacă, bădiţă, la asta îi greu de găsit ca-pătu. Am auzit-o şi eu odată, când eram mică, da numai o bucată rămânea, nu două. — Taci că-i bun, măcar că-i rău! Las să vedem cel puţin o bucată cum rămâne şi i-om da noi de leac şi la ceealaltă. — Da i-om da, i-om da, nu vă spărieţi. îi cam greu deodată, dar pe urmă tot aşa-i... — Las nu mai meni şi tu, măi Dumitre! Puşchea pe limbă-ţi cât două cepe bulgăreşti. Ian să vezi acuşi, când ne-om încorda cu toţii... doar noaptea toate vacile-s negre şi pe urmă, dacă te mai chiorăşti oleacă, vezi şi pe cele albe. — Chiorâţi-vă, măi băieţi, chiorâţi-vă! — Apoi te-i chiorî şi de două, dacă nu vezi nimic. Pupăza ceea o muţit... — Da n’am mai muţit, bădiţă. Aşteptam să vă mântuiţi vorba... O bucată iaca cum rămâne: s’o dus în pădure tatu cu fecioru; fecioru o luat şi el un băiat de-a lui cu dânsu. Aşa că, deşi erau ei doi taţi şi doi feciori, la număr însă, nu erau decât trei. Luând fiecare câte-o bucată de lemn, fireşte, tre-buiâ să rămâie una din cele patru. — Da, de cât auzi, mătuşa spune c’o rămas două. — Două, două, bob numărat, apasă baba, ţinând grebliş două degete. — A fi mai rămas cioata, mătuşă... — Ei, bată-vă norocu, nu-i vorba de cioată, îi vorba de lemnu cela ce l-o tăiat în patru. Aşa poţi spune c’o rămas vârfu, crengile, ş’atunci unde-ajungem ? — Dacă-i aşa, h a r a t ă migală,, vorba ţiganului. — Cam migală, măi Vasile; îi întunerec mare înaintea păgubaşului... Decât, iau să tulburăm noi oleacă apa, să vedem n’om prinde ch i t icu. — Doar s’o tulburăm... că limpede n’are semne să se prindă. — Ui-te, bre! Tatu celui ce-aveâ un copil, nu eră şi el fecioru tătâne-său? — Eră. Si dacă era? ) — Dacă eră atunci să chiamă că el e şi tată şi fecior. — Adică-s doi şi cu ceialalţi doi fac patru şi n’ai făcut nimic. Nouă ne trebuie doi. — Stai, că n’am mântuit... El, va să zică, îi şi tată şi fecior. — Bine. — Fecioru aistuia îi şi el tată la băiatu lui, măcar că-i fecior. — S’aista-i doi? Vai de mine! Atunci doi i şi cu doi şi cu unu... s’o dus boii dracului! Mai bine nu tulburai apa deloc, o lăsai limpede cum eră. — Ho, bre, nebunule, nu aşa. Care unu? — Unu, băiatu... feciorului... tătâne-său... — Las băiatu dracului, că eu nu-1 pun la număr. Fata asta l-o dus în pădure, eu nu-1 aduc. — Bine, da tot rămân patru. — Cum patru, tehuiule! Dac’un tată vine www.dacoramamca.ro 446 LUCEAFĂRUL Nrul 25, 1912. în pădure cu fecioru-său, nu-s numai doi oameni? — Doi! — Ei acum tatu feciorului, după cum ţ’am spus, e şi el feciorii cuiva, nu-i aşa? Deci îi tată el dar şi fecior. La număr însă-i unu. — Că bine zici, dă-i, dă-i, dă-i... par’că prind şi eu să mă desmetecesc de cap. Cu fecioru-său îi tot aşa, dacă are copii acasă. Şi el îi şi tată şi fecior. — Apoi da, nătărăule! Fiecare din cei doi musafiri din pădure, îi şi tată şi fecior. Vezi cum vine socoteala? Atunci nici vorbă că erau ei, după cum spune mătuşa, doi taţi şi doi feciori, dar la număr numai doi şi... tre-buiâ să rămâie două bucăţi din patru. — Aşa-i, dragu mătuşii, aşa-i cum o descurcat-o ista a lui Şărpeanu. El o dus-o bine. — Şi doar n’o ştiam nici cu spatele... — Apoi iaca, dacă-ţi frămânţi mintea îi dai de rost." Dumitru: — Ei, mătuşă, nea ta ne-ai frământat dea-juns, ian să te mai frământăm şi noi oleacă, lan să spui, dacă eşti voinică, ce-oiu spune eu, nu mai mult decât de nouă ori, da pe nerăsuflate. — Să văd. — Nu se vede, mătuşă, s’aude!" Baba, înţepată. „Hai s’aud! — Ce hai? Eu nu merg nicăieri, eu stau pe loc şi spun: capră neagră în piatră calcă; când o calcat capra s’o despicat piatra; aşa să crepe capu caprii, cum o crepat piatra, când o călcat capra. — Ei, măi Dumitraş, te văd eu unde-o baţi. Da nu, nu mă ’ncumet. La asta să rupe limba ’n gură când îi luâ-o repede. — La noi se rupe, mătuşă, da la neata, n’are de ce să se rupă că doar n’ai măsele, n’are de ce să izbi... Spune nu de nouă ori, măcar de cinci ori, iaca las mai ieftin. — Poţi să laşi cât de ieftin, că nu mai zic. Ale mele s’o trecut acum. Las, când îţi fi şi voi bătrâni ca mine, atunci îţi vedea! Numai să dea Dumnezeu s’ajungeţi zilele mele. — Da cum, mătuşă, neata eşti bătrână? — ?!! ’ — Neata eşti veche... numai cânii îs bătrâni!" Baba, strânsă cu uşa, tace pitic şi ispăşită se suie iar pe cuptor. Dumitru, râzând: „Zi tu, fa Zamfiră, că mătuşa o mântuit de zis. Tu tot eşti oleacă şepeleagă, ai să poţi zice iute, are să-ţi pară că flueri. — Of, mamă, mamă, că drag-ai mai fost tatei! Să zic eu asta? Da ce-am înebunit? Să-mi iasă cine ştie ce poznă din gură? — Da zi fa, nu te mai strâmbă si tu ’na-intea morţii, că nu ţi se şede. — Nu mă strâmb deloc, da... — Ce da?" Şărpeanu, curmând vorba: „Tu nu înţelegi. Doar fata a spus. Nu vrea să-i iasă poznele din gură. Aşa că, las-o şi tu întru cât ai găsit-o. Mai este vreme şi aldată. Acum îi târziu, o trecut de mult miezul nopţii, la să ne cărăbănim şi noi pe la cele case. — Bine zici tu!... Sus măi fraţilor! Sus!" Fiecare clăcaş să ridică pripit dela locul lui, se scutură, se drege, pregătindu-se de ducă. Acum vorba e mai dulce iar clipele mai zăbovite. O jale uşoară s’aşterne pe inima tuturor celor ce trebuie să se despăr-ţească. Toţi ar plecă şi nu se ’ndură. Glasul hotărît al unuia taie însă orice şovăire. „Rămâi sănătoasă, lelică Saftă, să ne vedem cu bine. Să te ţie Dumnezeu cu zile şi să ne mai primeşti şi aldată în casa d-tale! — Să trăiţi şi voi, dragii mamei puişori, bucuria mamei... — Hai, măi fraţilor, ziceţi şi voi bună sara şi pe poartă c’acuşi îi ziua cea albă"... Flăcăii, după ce-şi fac datoria, ies înainte ş’aşteaptă ’n ogradă. Ei nu se ’ndură să lese pe fete singurele, să le fie urît pe drum ori să le iasă vreun strigoiu înainte, de aceea le petrec până acasă. La cheutoarea gardului îşi fură fiecare plata cuvenită şi se duce singur chiuind. Feţişoara, intră ’ncetişor pe portiţă, ca să nu stârnească turba de câne, s’o deie de gol cât de târziu s’a întors. Trece tupiluş ograda, crapă lin uşa, pe care mă-sa anume a lăsat-o descuiată si intră ’n casă > fără să-i prindă de veste cineva. Dacă are www.dacoramamca.ro Nrul 25, 1912. LUCEAFĂRUL 447 noroc, ş’o păzeşte păcatul să nu se simtă nimic, atunci s’aiătură de părete, se face una cu el şi n’apucă a se desbrăcâ bine, da de horăit horăieşte de să cutremură pământul, să creadă lumea că cine ştie de când a venit ea din sat. Mă-sa, mai şireată, simte tot dar tace din gură şi horăie trează-trezuţă, râzând în inima ei. * Aşa s’a omorît pe la noi vremea nopţilor de iarnă, aşa s’a alungat urîtul întunerecului fără sfârşit. De-un timp încoace însă o mână nevăzută ucide râsul vesel, stânge vieaţa cea ticnită. Şezătorile sunt tot mai rari iar clăcile chiar numărate. Pricina să ştie. Gospodi-nile n’au ce lucră ziua, ele singure, nu să mai lucreze noaptea ori să mai aibă nevoie să cheme şi pe alţii la ajutor. Nu. Pene de smuls nu să mai strâng pentrucă paserile s’au rărit de tot şi, câte sunt îs greu de ţinut, le trebuie mâncare şi un grăunte acum e mult în casa plină de foamea copiilor. Pe lângă aceasta, oamenii din sat, mânaţi de nevoi, nu se ’ndură să-si mănânce ei înşişi orătăniile din ogradă. Mai degrabă caută să le vândă, să prindă o para pe dânsele. Cânepă iar nu-i, pentrucă ea nu se face decât la loc bun şi locul bun nu se capătă decât cu parale bune. Şi, când dă Dumnezeu de-1 capătă, omul se ’ngrijeşte să aibă mămăligă pentru gură, nu haine pentru trup. Aşa fiind, el trăieşte cum poate şi-şi aşterne ce are. Pernile din zestrea fetelor nu mai sunt umplute cu pene de găină ori puf de gâscă, ci cu floarea papurii din baltă! Dacă in şi cânepă nu se găseşte, apoi lână nici atâta. Imaşurile s’au prefăcut de mult în arătură, oile n’au unde paşte vara şi pier de foame iarna... Sămânţa lor se stânge, iar lâna să împuţinează. Şi sara, înţelegeţi, dacă nu-i in, cânepă şi lână, nu mai au ce toarce fetele, nu se mai fac clăci, nu mai sunt petreceri cu vorbe pline şi fuse deşarte, cu râset mult şi treabă puţină. Nu. Din caierul alb al vremilor bătrâne, nu mai răsuceşte nimeni firul vorbelor isteţe. Poveştile au fugit din târlele pustii ş’odată cu ele s’a dus răsunetul drag al adunărilor din iarnă. Vieaţa de ziuă e amară, cea de noapte e zăcută ’n întunerec. Copiii nu mai ştiu nimic din spusele părinţilor. Tineretul uită glumele cu haz, uită gâcitorile cu mii de rosturi, poveştile cu cai năprasnici şi oameni năzdrăvani. Bătrânii, întristaţi de vremile care-i cuprind, nu mai au curaj să-şi deschidă vistierul sufletului lor, pentru a îndulci cât de puţin paharul înveninat al vieţii pe care o lasă în urmă. O prăbuşire înceată ne coboară în umbră, mintea tuturor să întunecă şi lumină de nicăieri nu răsare. Aceasta este faţa de azi a sălaşului nostru din câmp. în vatra lui săracă tot focul vieţii se stânge încetişor, cenuşa deasă îl acopere şi cine trece pe la noi nu vede nimic arzând. în grămada spuzii să mistue cărbunii. O slabă scânteie mai clipeşte încă: ea singură, înainte de-a perl, va grăi lumii prin lumina sa măruntă, că, acolo unde se răscoleşte trecutul, unde se caută împrospătare a puterilor şi înviere a virtuţii, acolo a fost foc mare odată, dar, părăsit şi ne’ngrijit, s’a trecut pe nesimţite şi nu se mai poate aprinde niciodată. Astfel harul petrecerilor săteşti, comoara sfântă a sufletelor dela ţară, piere, se îngroapă în mormântul deschis al vremilor ce curg iar cioclii neamului, îmbrăcaţi în haine de paradă, se grăbesc într’una să întingă crucea mare în pieptul vieţilor răpuse. Măcar tu, cruce de lemn, plecată şi mâhnită, vei povesti lumii cevine, timpului ce trece, că şi pe Ia noi a fost odată ca niciodată. Paris, 1912, Martie. Tiberiu Crudu. www.dacoromanica.ro 448 LUCEAFĂRUL Nrul 25, 1912. Povestea unei vieţi. Roman de I. Agârbiceanu. XIV. Deschiderea camerei se fixase pe zece Maiu. Primăvara lumină biruitoare din cerul senin, de-un dulce albastru, din câmpiile verzi ca o întindere de ape, din floricelele tinere. înainte de Sângeorgiu codrul era încheiat. In oraş, pe străzi, în fiecare dup’amiază, în fiecare seară lumea eşiâ veselă, întinerită, ciripitoare. Furnicarea omenească prin colţurile străzilor eră mare. Apoi tot mai larg, tot mai lung eră şivoiul de oameni, cari apucau spre parcul oraşului. Puţine capete plecate se puteau vedeâ în astfel de dup’amiezi, de seri. Părea că depărtările îl atrage pe fiecare cu o putere nebiruită. Prin aer veniau adierile câmpiilor înverzite, a pământului proaspăt, trecea par’că un fin miros de ploaie. Cei cari îşi luaseră drumul spre parcul oraşului înaintau uşori, ca şi când altcineva i-ar duce. In dup’amiaza zilei de opt Maiu Ion Florea eşi din cancelaria domnului Chirca c’o nesfârşită tristeţă în suflet. El mergea s’o însoţească pe Mărioara la plimbare. Mâne, în nouă, domnişoara Grecu aveâ să plece cu tatăl său în capitală. De pe la trei ceasuri Ion* Florea nu mai putu scrie un singur şir. Totuşi aşteptă până la cinci, gândindu-se mereu că mâne Mărioara are să plece. Când ajunse la casa aceea sură d-şoara Grecu eşiâ pe poartă. De cele mai multeori se întâlniau aici. Când o văzii inima începu să-i bată cu putere. Dar şi d-şoara Grecu erâ foarte palidă. 11 privi cu mirare par’că, şi porniră alături, fără să-şi poată spune un singur cuvânt. Perechile treceau pe lângă ei, râzând, conversând sgomotos. Doamnele foşneau din mătăsuri, rochiţele fetiţelor sunau uşor. Platanii îşi clătinau domol frunzele tinere. Adiâ dela miazăzi o boare abia simţită. Cerul erâ înalt, albastru, curat ca lacrima. „Vai, pregătirile acestea!" începu într’un târziu Mărioara. Glasul ei erâ înfiorat. „De trei zile pachetăm mereu, par’c’ar fi să ne mutăm pentru totdeauna. Tata, eu, ne simţim obosiţi. Insă mama e neobosită. Ea face totul. - Vă însoţeşte şi doamna Olimpia? întrebă Florea cu vocea scăzută. — Da. Vrea să rămână trei zile în capitală". Ei tăcură. Mergeau domol, cu ochii plecaţi. Cunoscuţi treceau pe lângă ei, îi salutau. Târziu, dupăce treceau, Ion Florea îsi ridică pălăria. ’ „Aşadar dumneata vei conduce cancelaria tati", zise Mărioara. „De asta una să ştii că mă bucur foarte mult. (Urmare.) — Da, domnişoară. Şi mă simt nespus de onorat că domnul Grecu îşi pune atâta încredere în mine. Eu mă voiu sili să nu-i pară rău. — Ştim înainte, domnule Florea, că d-ta vei conduce-o ca şi când ar fi tata acasă", zise Mărioara, şi vocea ei păreâ că se deschide, se limpezeşte. „Chiar aşa nu voiu puteâ, domnişoară. Domnul Grecu m’a chemat în două zile în biroul său, mi-a dat îndrumări, nii-a arătat felul cum dumnealui îşi conduce afacerile. Şi, trebuie să-ţi spun, eu încă n’am trecut print’ro cancelarie atât de bogată". El tăcu şi, pe-o clipă privi ţintă înaintea sa. ’ „Aşadar simţi că iai o povară prea grea asupra d-tale? Pentru asta eşti de-o vreme încoace aşa de trist? Dumneata nu primeşti povara aceasta cu plăcere?" Ea îi puse întrebările acestea, ţintuindu-şi asupra lui privirile albastre în cari tremură teama. Ion Florea simţi cum îi năvăleşte sângele în faţă. Ochii lui îi trimiteau fetei o mulţumire adâncă. Ii atinse mâna albă, uşor, man-găind-o. ’ „Aşadar dumneata ştii? — Da. Mi-a spus tata". Ea îşi plecă ochii şi sânii i se înălţau des. Ajunseră în parc. Apucară pe-o cărare nisipită. Mânile lor se împreunară înfiorate. Mirosul verdeţei, a tufişurilor, al ierbii pluteâ în aer ca o aromă. In restimpuri din tufişuri sburâ repede o păsărică, sbârnăind din aripioare, ascunzându-se îndată undeva aproape. Pe cărare, departe înainte, se vedeâ vreo pereche singuratică, plutind încet. Din depărtări veniau, risipin-du-se prin aer glasuri arginţii de clopoţei. Chiar vreun behăit de oaie, vreun lătrat de câne. îndată la capătul parcului se întindeau luncile, fânaţele. Ion Florea’vedeâ, auziâ toate acestea, simţeâ mânuţa dulce a Mărioarei, şi tristeţă îi apăsă tot mai tare sufletul. ’ ’ „Pentruce să mergi dumneata chiar acum?" zise el deodată. „Pentruce să mă părăseşti? E aşa de frumoasă vieaţa! Gândul că din seara asta n’o să vă mai văd mă doare adânc, mă înfricoşază!" EI tăcu. Din ochii Iui de vultur ţişneau lumini metalice. Mărioara nu răspunse’. Dar trupul ei curat, vergur, se cutremură. In ochii ei se adunară lacrimi. Florea, cum mergeâ, îi îmbrăţisă uşor mijlocul. Pe-o clipă trupul tânăr al Mărioarei îi tremură Ia piept. Apoi d-şoara Grecu îi desfăcu încet braţul, şi începu să râdă cutremurându-se toată. ’ www.dacoromanica.ro Nrul 25, 1912. LUCEAFĂRUL 449 „Aşadar pălăria cea cu şinor verde avuse dreptate. Domnul Florea erâ de-atunci îndrăgostit". Faţa ei întreagă lumină. Ea îşi sbici lacrimile cu batista. „Trebuia să te eli-inineze", zise ea şi începu să râdă din nou. Ion Florea, atrăgând-o uşor voi să o sărute. Dar fata se feri, îi puse palma albă şi moale pe gură: „Cum să nu! zise ea zâmbind ştrengăreşte. Cine iubeşte aşteaptă! Mai târziu, bădică Ioane". Dar, la o cotitură a cărării, ea se opri, ochii ei fugiră repede în toate părţile, apoi, astupându-i ochii cu palmele, îl sărută repede pe gură. „Mi-e drag de tine, bădică. Mă Iaşi să-ţi zic bădică? Poate te iubesc de-atunci, din grădina internatului". Ion Florea o îmbrăţişe uşor, apoi o lăsă. Merseră multă vreme tăcuţi. Înserarea începu să cadă fumurie în depărtări. Cu cât creştea liniştea, sgomotele depărtate veniau tot mai clare prin aer. Ei mergeau tăcuţi. Părea că-şi uitaseră unul de altul. Gustau mereu, simţeau în tot trupul, dulceaţa ce le-o lăsase sărutul pe buze. Li se păreâ că şi aerul pe care-1 respirau, în care se mişcau se îndulcise. „Mai eşti ş’acuma trist, bădică?" întrebă Mărioara'simţind că sufletul i-1 umple o fericire, o linişte, o pace imensă. — Sunt nespus de fericit, dragă. Totuşi despărţirea noastră mă doare". începu şi el să-şi simtă sufletul odihnit, să judece limpede. „Dar, mă rog, nu domnul candidat Ion Florea a spus odată că domnişoara Grecu va deveni o artistă la pian?" Mărioara îl întrebă strângându-şi puţin buzele, făcându-i ciudă. Toată faţa ei’căpătă altă expresie. Ion Florea zâmbi. ’ „Da, am zis. Insă atunci nu ştiam ... — Ce nu ştiai? ’ — Nu ştiam că ai să mă iubeşti. Atunci vorbeam din admiraţie. Vorbiam’ ca să-mi satisfac, par’că, o ambiţie a mea. — Şi acum bădica nu-i mai ambiţios? Mărioara îl îngână mereu. — Sunt, dragă. Numai cât acum ambiţia aceasta mi-aş jertfi-o bucuros fericirii să te am mereu aproape, să te pot vedeâ. — Da, să mă vadă mereu domnul candidat, şi pe urmă să nu mai aibă ce admiră în mine. Eu vreau, bădică, pentru mine să fii oricând hotărît să faci o prostie, să sari un zid de-a internatului. Să fii mereu „cu toane". Deci, eu vreau să ajung o artistă la pian. Ţi-e ciudă?" Ea începu să-i bată în pumni. Pumnii aceia mici, albi îi gâdeleau par’câ inima lui Ion Florea. El se simţi deodată foarte liniştit şi împăcat cu gândul că Mărioara va'însoţi pe domnul Grecu. îşi ziceâ: fata asta e a mea de-acum. Gândindu-mă la viitor, o să-mi treacă repede timpul. Cărările în parc se încrucişau mereu. Ei apucau pe care le eşiâ înainte. De sus, de prin tufişuri, adierile serii începeau să se coboare. ’ „Şi cât vei rămâneâ la conservator?" întrebă într’un târziu Florea. „O să vedem, răspunse veselă Mărioara. Cât ar mai fi dispus bădica să aştepte?" Ea-i zâmbi cu buzele tinere, arătându-i dinţii albi, mărunţi. „Dac’ar fi după mine eu n’aş fi dispus să aştept nici o săptămână. — Intr’adevăr? — Da, da, înzadar râzi. — Atunci ar trebui să aştept eu, zise Mărioara. — Şi pentruce? — Bădicul meu e numai candidat. Va trebui întâi să-şi facă censura. Va trebui să mă părăsească, şi eu să rămân în aşteptare, plângând în fiecare zi“. Ea se făcu că plânge. îşi ascunse obrăjiorii în palme, şi suspina. Ion Florea se simţi deodată nespus de vesel. Toată supărarea îi trecuse. Dorul, setea de vieaţă, de luptă îi umplu sufletul. Simţea că lângă Mărioara va birui orice greutăţi în vieaţă. „Eu aş putea’într’o săptămână să-mi iau censura", zise el simţind o putere de muncă neobişnuită. „Aclecă ai putea să te supui la examen într’o săptămână. Şi pe urmă să cazi. Nu, asta n’o vreau, râse Mărioara. — Aş face examenul cu distincţie, se în-căpăţină Florea. — Aş, nu te lăudă. Bădica totdeauna a fost modest şi i-a stat bine. Tinerii se trudesc o jumătat’ de an, un an, până reuşesc la cen-sură". Ea se opri, rupse o mlădiţă tânără de scumpie, şi începu să mângâie frunzele netede. ’ „Se poate că alţii sunt aşa, însă eu fac excepţie", zise Florea, atingând şi el cu mâna frunzuţele de scumpie. „Aşa eşti de încrezut? — Da. — De când? — De când mă iubeşti. Sunt alt om! Da, simt o putere neobişnuită de muncă", zise Florea apucându-i încet mâna. „Aş vrea să-|i seamăn, zise Mărioara încet. Să pot termina până în August". Florea o învălui cu o privire de dragoste. Ii strânse încet mâna. „Aşadar până în August o să rămâi? Vezi, niciodată nu mi-ai spus de planurile ce le ţeseţi. Ar trebui să mă supăr", zise Florea. www.dacoramamca.ro 450 LUCEAFĂRUL Nrul 25, 1912. „Mă rog, şi pentru ce să te superi? Când noi voiam ca advocatul doctor Ion Florea să aibă o nevăstuţă artistă la pian!“ Mărioara îi învălui c’o privire de adâncă fericire. Florea voi să o îmbrăţişeze, însă ea să feri repede. „N’am zis eu , râse ea fugind doi paşi înaintea lui. Ei începură acum să vorbească veseli ca doi prietini vechi. Vorbiau de viitor. De casa lor, de cancelarie, de muzică şi petreceri. Vorbiau încet. Din când în când se auziâ, picurând în liniştea serii, râsul argintiu al Mărioarei. Trecură pe-o cărare mai largă, străjuită de tei bătrâni. Pe aici se plimba multă lume. Ei mergeau tot înainte, nevăzând pe nime, neauzind nimic. Spre capătul cărării lumea se mai rărise. Conversaţiile se auziau în urmă, la dreapta, la stânga, pe cărările ascunse de tufe. Florea şi domnişoara Grecu, şoptind mereu, ajunseră aproape de capătul parcului. „Ce crezi, dragă, doamna Olimpia nu ne va pune piedeci?" o întebă Florea, oprindu-se înaintea celui din urmă scaun. „Mama? — Da, mi se pare că dânsa are alte principii după cari judecă lumea". Şezură pe scaun. „Mama poate să aibă alte păreri. Nu ştiu nici eu. Pe mama o poţi cunoaşte foarte cu greu", zise Mărioara. Vocea ei eră tristă. Insă, adăugă ea, numai decât cu vocea limpede, „tata mi-a promis tot. Şi tata se ţine de cuvânt. — Dragă", şopti Ion Florea, cuprinzându-i c’un braţ mijlocelul. „Cât de fericiţi o să fim! De-acunî îmi pare că-i prea scurtă vieaţa". Mărioara nu răspunse. Un oftat uşor îi ridică sânii parfumaţi cu tinereţe şi feciorie. Ea îi desfăcu lin braţul lui Florea. Amândoi ascultau o doină, care începu să picure, de undeva aproape, în liniştea înserării şi se tot îndepărta. Păreâ că se pricepe din ea şi mersul legănat al voinicului bătut de dor, care o cântă. Cântecul pluteâ înfiorat şi dulce. — Eu de-acasă dela noi Te-am văzut dragă ’n război Cum făceai cu mânile Cum băteai cu brâglele. Ş’atunci am gândit în mine: Să fiu, dragă, lângă tine, Doamne cât ar fi de bine! Şi să-ti fiu suveică ’n mână Să mă porţi o săptămână Dintr’o mână ’ntr’altă mână. — Eu de-acasă dela noi Te-am văzut, bade, la boi, Cum îi paşti pe Mugurel Numai singur, singurel. Ş’atunci am gândit în mine: Să fiu bade lângă tine, Doamne, cât ar fi de bine Şi să-ţi fiu o fluenţă Să mă pui tu la guriţă. Cuvintele se auziau limpede, distincte. Florea şi domnişoara Grecu le ascultară cu înfiorare adâncă. Păreâ că văd însuşi tablou zugrăvit în aceste versuri populare. Fata la război, voinicul cu boii pe Mugurel. îi impresiona adânc delicateţa simţirii din versurile acestea. (Va urmă.) Cântec de leagăn. Dormi copile c’a ’nsărat Şi destul te-am legănat, Doar eşti viţă de străin De n’ai milă de-al meu chin. Dac’ai fi viţă de-a mea Visele te-ar legăna, Cântecele ţi-ar doini Braţele mi-ar odihni. Surorei mele. De-am trăi la noi în sat Zâne ţi-ar fi descântat Apa ’n care te-am scăldat. Culcă-mi-te ’n pătişor Că şi mama duce dor, Şi te-alină ca să creşti, îţi spune mama poveşti. Dragostea când intră ’n joc Trece prin apă şi foc, Flăcările se topesc Şi apele se ’ncălzesc. Marla Cunţan. www.dacoromanica.ro Nrul 25, 1912. LUCEAFĂRUL 451 Dări de seamă. Dr. Gustave Le Bon: Psihologia politică. Paris, 1912. Cine urmăreşte de aproape mişcările spiritului francez, va simţi cum se accentuează tot mai mult curentul de regenerare morală şi politică a Franţei. E un curent puternic susţinut de acţiunea literară şi filozofică a câtorva intelectuali şi care tinde să dea o nouă orientare vieţii politice a poporului francez. Pe deoparte, curentul acesta se razimă pe mişcarea naţionalistă condusă de cătră Charles Maurras şi Maurice Barres, iar pe de altă parte pe propaganda stăruitoare a câtorva intelectuali izolaţi, între cari, în rândul întâi, trebuie să punem pe Gustave Le Bon. întreaga vieaţă a acestuia a fost închinată ten-dinţii de-a izgoni anumite erori primejdioase din sânul societăţii franceze. Toate cărţile sale sunt clădite în jurul aceloraşi convingeri pe care le-a apărat c’o stăruinţă necurmată. în Psihologia evoluţiei popoarelor, care poate fi socotită ca cea mai desăvârşită evanghelie a naţionalismului, sunt concentrate toate convingerile la care a ajuns Gustave Le Bon în urma experienţii, observaţiei şi reflecţiei. Pe consideraţiile cuprinse în această carte se razimă toate celelalte lucrări ale sale: Psihologia mulţimilor, Psihologia socialismului, Psihologia educaţiei şi lucrarea de faţă, Psihologia politică. în primele pagini, autorul scoate în evidenţă necesitatea de a se pune bazele unei ştiinţi politice, pornind dela cunoaşterea serioasă a fenomenelor sociale care caracterizează vremurile de azi. O formulare a regulilor de-a guvernă societăţile se impune mai ales astăzi când vieaţa socială ni se înfăţişează din ce în ce mai complicată sub năvala nouilor necesităţi economice determinate de progresele ştiinţifice şi industriale. Arta de a guvernă oamenii ar trebui să se razime pe cunoaşterea adâncă a psihologiei individuale, a psihologiei mulţimilor şi a psihologiei rasselor. Eără această cunoaştere, oamenii politici se vor găsi mereu desorientaţi în faţa nouilor probleme care se perândă pe dinaintea lor şi vor săvârşi erori ale căror consecinţe se vor răsfrânge asupra generaţiei viitoare. Vieaţa politică, zice autorul, e o adaptare a sentimentelor omului la mediul înconjurător. Sentimentele omului însă se transformă foarte încet, în vreme ce mediul modern evoluează uimitor de repede în virtutea progreselor neîncetate ale ştiinţei şi ale industriei. Aşa fiind, adaptarea devine anevoioasă şi dă naştere Ia desordine socială şi la desorientare a minţilor. A stabili prin urmare un acord între sufletul omenesc şi între feluritele necesităţi ale vieţii moderne e, fără îndoială, marea problemă a zilelor noastre, a căror notă caracteristică o constitue înlocuirea puterii regilor şi a legilor prin puterea hotărîtoare a factorilor economici, pe deoparte, iar pe de alta, accentuarea progresivă a relaţiunilor dintre popoare. în faţa necru- ţătoarelor necesităţi economice, s’au născut o mulţime de alte necesităţi de ordine morală prin acţiunea eronată a unor anumiţi teoreticiani politici cari susţin că societăţile omeneşti se pot transformă prin planuri şi prin reforme dictate de raţiunea pură. Ori, conclu-ziunile ştiinţei contimporane ne învaţă că sufletul unui popor nu se poate transformă prin instituţii şi prin legi, că instituţiile sunt numai vestmântul exterior al unui suflet naţional la închegarea căruia a lucrat o succesiune de veacuri şi că legile cu adevărat folositoare trebuie să ni se înfăţişeze ca o sancţiune a unor realităţi sufleteşti elaborate prin acţiunea trainică a trecutului istoric. Nu se poate, prin urmare, o eroare mai primejdioasă decât credinţa socialiştilor că fericirea societăţilor se poate realiză printr’o simplă schimbare de instituţii şi printr’o necurmată votare de legi. De câţiva ani, zice G. Le Bon, Franţa nu e guvernată decât sub influenţa dominantă a fricii. Agitaţiunile masselor uvriere, determinate de cele mai greşite credinţe, exercită asupra guvernelor o teroare continuă. Numai sub imboldul fricii, parlamentul legiferează mereu în profitul unei singure categorii sociale. Mai ales la popoarele latine, statul e considerat astăzi ca o divinitate căreia toate partidele şi toate clasele îi cer să intervină în afacerile lor. Etatismul e un fel de religie naţională a popoarelor latine. Statul trebuie să administreze totul, să fabrice totul, să conducă totul şi să cruţe pe cetăţeni de orişice sforţare individuală. De aceea, nicăiri, ca la popoarele latine, socialismul colectivist nu are un teren mai priincios, pentrucă Etatismul duce neapărat la des-organizarea puterilor morale ale unei societăţi. Şovăind în fiecare clipă, legiferând la voia întâmplării sub ameninţările masselor populare, persecutând anumite categorii sociale, călcând în picioare o sumă de credinţe şi de interese şi nesocotind cele mai elementare adevăruri psihologice, statul va sfârşi prin a deveni insuportabil. Tot ceeace dirijează statul, intră în mod firesc în domeniul funcţionarismului unde responsabilităţile se găsesc împărţite între mii şi mii de funcţionari. Tendinţa tot mai pronunţată de-a însărcinâ statul cu conducerea tuturor intereselor noastre a dat naştere f u n c-ţionarismului, una dintre cele mai apăsătoare plăgi ale vieţii de azi. Funcţionarul e el însuşi un potenţat şi are credinţa că întreaga vieaţă a unei naţiuni purcede dela el. Aşa se şi explică agitaţiunile revoluţionare ale funcţionarilor francezi, cum a fost de pildă greva recentă a funcţionarilor dela poşte, faţă de care guvernul a avut o atitudine lipsită cu desăvârşire de prudenţă şi de prevedere. O altă eroare primejdioasăe credinţa că războiul dintre naţiuni poate fi înlăturat şi că prin urmare se va puteâ realiză o pace universală. E o eroare izvo-rîtă din necunoaşterea sau din nesocotirea unor adevăruri istorice şi psihologice evidente. Orice civilizaţie este războinică. Istoria nu cunoaşte nici un popor www.dacoramamca.ro 452 LUCEAFĂRUL Nrul 25, 1912. potolit care să fi jucat totuşi un rol însemnat In omenire. Un instinct natural împinge pe cei tari să distrugă pe cei mai slabi. Desvoltarea civilizaţiei nu poate să aducă înlăturarea războiului. Deosebirile dintre rasse sunt aşa de profunde, încât niciodată nu vom puteâ să îndreptăm pe drumul frăţiei desăvârşite structuri sufleteşti deosebite. Cu cât civilizaţia se sporeşte, cu atât şi popoarele devin mai conştiente de deosebirile sufleteşti care le despart. Civilizaţia se realizează prin reliefarea diferenţelor şi nici de-cum printr’o nivelare progresivă. O frăţie a rasselor nu e posibilă decât printr’o ignorare reciprocă. Ori, apropierea lor prin desvoltarea uriaşă a mijloacelor de comunicaţie duce neapărat la o cunoaştere reciprocă şi deci la o intensificare a antipatiilor dintre popoare. Numai aşa se explică mişcarea tot mai accentuată a diferitelor naţiuni împotriva năpădirii elementelor străine. E o mişcare de apărare care se impune in ciuda tuturor umanitariştilor şi care se razimă pe convingerea profundă că influenţa pre-ponderantăa elementelor străine e disolvantul cel mai sigur al existenţii unui stat, întrucât ea răpeşte unui popor ceeace are el mai de preţ: sufletul lui naţional. Realizarea unei păci universale ar însemnă stânge-rea oricărei civilizaţii. Ravagiile pe care le aduce războiul sunt cu mult mai pe jos de foloasele care se leagă de existenţa lui. Cel dintâi foloseşte formarea unui suflet naţional, pentrucă nici un popor, ne-având suflet naţional, nu poate să ajungă creator de cultură şi de civilizaţie. Şi din biruinţă şi din înfrân-• gere, sufletul naţional câştigă putere şi avânt. Caracterul popoarelor nu se întăreşte decât prin războiu. Regimul militar e astăzi singurul mijloc mai eficace de-a luptă împotriva elementelor de desorganizare sufletească: anarhismul, socialismul, umanitarismul. Războaiele, prin urmare, trebuiesc privite ca mijloace de stimulare morală, întrucât existenţa lor ţine mereu trează energia naţională a popoarelor. Dispărând grija de războiu, popoarăle ar cădeâ în cea mai adâncă somnolenţă şi ar ajunge repede în halul acela sufletesc în care cultura şi civilizaţia sunt condamnate să piară. Cei mai primejdioşi duşmani ai unei naţiuni, prin urmare, sunt umanitariştii cari contribue la distrugerea spiritului militar. Una din cauzele de seamă care au transformat sufletul francez într’un teren prielnic pentru înrădăcinarea celor mai funeste erori trebuie căutată în influenţele dezastroase ale învăţământului universitar. Universitatea franceză, pornind dela metode cu desăvârşire eronate, crează numai declasaţi, revoltaţi şi flecari cari alimentează curentul de anarhie socială. Educaţia franceză nu e în stare să intensifice însuşirile de caracter care alcătuesc adevărata valoare a unui om în lupta vieţii, întrucât este o educaţie răzimată numai pe manuale şi pe dispreţul marilor necesităţi ale vieţii naţionale. De aceea, produsele intelectuale ale Universităţii franceze ajung să alimenteze mişcarea socialismului revoluţionar. Universitatea a sădit in suflete credinţa greşită că valoarea unui om o determină diploma sa. Jos de tot, stă bacalaureatul; la mijloc, licenţiatul; iar sus, doctorul. Posesorii de diplome se cred de-o esenţă cu desăvârşire superioară. Ajungând în vieaţă însă, ei văd că oamenii se apreciază şi se clasează după alte merite decât acelea prin care se capătă o diplomă universitară. De aci ura înverşunată a acestor declasaţi intelectuali împotriva unei societăţi care nu vrea să se închine înaintea posesorilor de diplome. O altă eroare care bântue cu furie spiritul societăţii franceze e prăpastia dintre elită şi dintre mulţime,— prăpastie creată sub înrâurirea teoriilor egalitare. E o problemă aceasta care trebuie deslegată prin observarea strictă a realităţilor şi a adevărurilor psihologice. Cea mai evidentă notă caracteristică a civilizaţiei de azi e diferenţiarea progresivă a inteligenţelor şi deci a situaţiunilor sociale. Desvoltarea enormă a tehnicei cere astăzi cunoştinţe teoretice şi practice aşa de vaste, spirit de întreprindere aşa de îndrăzneţ, voinţă aşa de puternică şi judecată aşa de sigură, încât numai oamenii înzestraţi din belşug izbutesc să ţină piept necesităţilor aspre ale vieţii moderne. Niciodată însemnătatea superiorilor n’a fost mai vădită ca acum. Civilizaţia modernă nu poate trăi mai departe decât răzimându-se pe elită. Pe de altă parte, evoluţia vieţii politice dă din ce în ce mai mult mulţimilor dreptul de-a guvernă prin reprezentanţii lor. Dacă mulţimile ar şti să-şi manifeste voinţa lor prin mijlocirea oamenilor într’adevăr superiori, atunci problema ar fi repede rezolvată. Cine cunoaşte însă psihologia mulţimilor, acela ştie că diriguitorii mulţimii sunt totdeauna politiciani ordinari plămădiţi din cel mai inferior aluat. Aceşti politiciani lipsiţi de scrupule n’au alt rol decât acela de-a să-mănâ iluzii şi fantazii în sufletul credul şi entuziast al mulţimilor. Se impune, prin urmare, ca elita să-şi Îndrepte privirile asupra mulţimilor de jos, smulgând din sufletul lor toate iluziile care dau naştere la ură şi la desagregare socială şi luptând din răsputeri pentru înlăturarea politicianilor. în celelalte capitole, autorul înfăţişează partea himerică din acţiunea socialistă şi explică psihologiceşte triumful crescând al acestei acţiuni. Arată apoi conflictul tot mai accentuat dintre socialism şi sindicalism, precum şi primejdia care se leagă de evoluţia anarhică a mişcării sindicaliste. Iar, în ultimele capitole, autorul descrie în linii izbitoare anarhia mintală şi socială în care se sbate astăzi organismul francez. Curente antipatriotice, greve de lucrători care aduc dezastre economice, revolte de funcţionari care sporesc desordinea, Universităţi cari nu-şi orientează acţiunea în vederea necesităţilor naţionale şi guverne terorizate mereu de ameninţările socialiste, lipsite de prevedere şi incapabile să întroneze ordinea socială, — iată aspectul general al Franţei contimporane. Faţă de această anarhie disolvantă, se impune o acţiune de apărare socială, care să înfigă în spirite adevărul că un popor nu poate să trăiască fără armată, fără ierarhie, fără respectul principiului autorităţii şi fără disciplină www.dacoramamca.ro Nrul 25, 1912. LUCEAFĂRUL 453 mintală. Când dispreţul de lege e in vigoare, când principiul autorităţii este înlăturat şi când toate disciplinele cari fac puterea unei civilizaţii sunt călcate în picioare, atunci prăbuşirea unei societăţi e apropiată. Iată cuprinsul acestei cărţi, in ale cărei aproape patru sute de pagini sunt presărate, în propoziţii scurte, cu caracter aforistic, observaţii şi adevăruri de-o însemnătate superioară. Şi toate lucrurile acestea le spune un om care toată vieaţa lui a stat la o parte, observând riguros diferitele fenomene sociale. Iar noi, cari ţinem cu orice preţ să mergem în toate alături de Franţa, suntem datori să cunoaştem aceste încercări cari ţin să regenereze organismul francez îmbibat de cele mai distrugătoare otrăvuri. Şi asia cu atât mai mult, cu cât G. Le Bon ne dovedeşte, cât se poate de convingător, că toate rătăcirile şi păcatele acestea sunt in strânsă legătură cu caracterul popoarelor latine. lntr’un Nr. viitor, voiu înfăţişă cuprinsul unei alte cărţi, din care se va vedeâ că şi alţii intelectuali francezi au început să vadă, tot aşa de clar ca şi G. Le Bon, erorile cari rod temeliile morale ale organismului francez. E vorba de cartea lui C. Col-son, Organism economic şi desordine so-cia,â- D. Tomescu. Cronici. Ştiinţe. Muzeul filetic din lena.1) Teoriile descendenţii şi a transformismului, stabilite de Lamarck şi Darwin, desvoltate şi amplificate mai târziu de Wallace, Haeckel, Huxley, Lyell, Miiller, Vogt, Weismann, Naegeli, cât de tinere, sunt pe atât de însemnate. Au revoluţionat nu numai ştiinţele biologice (Zoologie, Botanică, Antropologie), ci au deschis orizonturi de tot nouă Medicinei şi Sociologiei. Mai ales cea din urmă arată de prezent puternice incli-naţiuni spre Biologie. Teoriile lui Darwin despre selecţiunea naturală şi studiile învăţatului călugăr Mendel despre ereditate au pentru sociolog o însemnătate foarte mare. Forel („Die sexuelle Frage") şi Schallmeyer („Nationalbiologie") sunt cei mai însemnaţi propagatori ai sociologiei biologice. însemnătatea biologiei moderne pentru omenime pretindeâ o intensă popularizare a ei. Azi există în Germania mai multe societăţi mari (de ex. „Kosmos", cu 100.000 membri), cari au de scop popularizarea ştiinţelor naturale. Asemenea instituţiuni sunt şi in Franţa, Anglia, etc. Scopul lor şi-l ajung prin reviste admirabil redactate, prelegeri, excursii şi călătorii, în 1904 s’a născut în lena ideea de a înfiinţâ un muzeude popularizare, pus în serviciul ideii evoluţioniste. în decurs de 8 ani s’au adunat 400.000 mărci, încă în 1908 s’a putut inaugurâ localul muzeului. în 29 Maiu 1912 s’a deschis cu mare solemnitate expoziţia. Sufletul şi iniţiatorul acestui muzeu e E. Haeckel, nestorul biologilor germani, renumitul propagator al darvinismului şi mult combătutul filozof materialist. Afară de aceea, că a jertfit bani, timp şi muncă pentru muzeu, numai personalităţii sale, atât ’) Phyletisches Museum. (Museum fur Entwick-lungsgeschichte.) Filogenia, ştiinţa despre desvol-tarea organismelor, a familiilor, claselor şi tipurilor vietăţilor. de populare în Germania, e a se mulţumi, că in 8 ani de zile s’a adunat formidabila sumă de 400.000 mărci. Pe lângă contribuţiile însemnate a unor domnitori germani şi a multor bogătani, cele mai mari sume au incurs dela clasele mai puţin bogate: dascăli, lucrători, mici comercianţi, din toate statele germane, precum şi din colonii. Din lena ca şi din China au venit parale. Cine a vizitat vreodată muzeul imperial din Viena, şi-a putut da seamă, cât de greu este pentru nespe-cialist să profite ceva din cele văzute. Cu greu se poate obişnui omul fără cunoştinţe speciale cu aglomeraţia de material, aranjat după sisteme măiestrite şi învechite. în privinţa aranjamentului muzeul filetic e menit să revoluţioneze sistemele vechi, după cari sunt întocmite muzeele de ştiinţe naturale. Precum în Zoologie Sistematica a devenit numai o ştiinţă auxiliară a Biologiei generale, astfel şi muzeele, — sistematice până acuma, — trebuie să adopteze sistemul biologic. O altă îmbunătăţire introdusă in muzeul filetic, sunt tabelele şi chipurile de lângă obiectele expuse, prin cari se explică la înţelesul tuturor particularităţile şi însemnătatea ior. Toate obiectele expuse servesc unui singur scop: demonstrării teoriilor Biologiei moderne.1) Edificiul muzeului e impozant şi cu mult gust. Toate ornamentele sunt stilizate după ilustraţii de vietăţi (mai ales microscopice), descoperite de Haeckel şi publicate de dânsul în „Kunstformen der Natur". în vestibul sunt două vitrine, aranjate de insuş Haeckel; în una e un grup de galiţe, rassele şi variaţiunile cele mai importante; în alta o familie de şimpanzi. în trei încăperi mari şi o odăiţă mai mică, bogate in lumină, ') Noi Românii putem fi mândri, că muzeul zoologic din Bucureşti, întocmit de d-1 Antipa, este unul dintre primele muzee, care împlineşte condiţiunile moderne. Noi nici nu ştim preţui acestgiuvaer, pecare deunăzi mi l-a lăudat un German. D-l Antipa a trimes, — dupăcum am auzit, — şi nişte preţioase preparate muzeului filetic. www.dacoramamca.ro 454 LUCEAFĂRUL Nrul 25, 1912. se află obiectele expuse. Mai bătătoare la ochi, — şi mai însemnate pentru vizitatori, — sunt vitrinele cari conţin obiecte relativ la descendenta omului, rassele sale, la embriologie şi ereditatea defectelor şi abnor-mităţilor. Acestea, pe lângă valoare ştiinţifică, sunt şi din punct de vedere sociologic nepreţuite. Alte vitrine demonstrează, — între multe altele, — variajiunile, mcndelismul, legea biogenetică, hermafroditismul şi selecţiunea naturală. Dintre cele mai preţioase obiecte amintim cel mai mare şi frumos gorill, care se află preparat în Europa. Muzeul mai posede laboratorii, o archivă filetică şi o bibliotecă. în strânsă legătură stă cu institutul „zoologic şi pentru studiarea eredităţii" al universităţii, primul de felul său in Germania şi celebru prin lucrările, cari s’au săvârşit în el. Directorul muzeului e, — dupăce s’a retras Haeckel, — profesorul Plate, asistat de prof. Meisenheimer, două celebrităţi a ştiinţei germane. Uimitor pare a fi pentru nespecialist, că, pe când toate preparatele din muzeu au costat numai 21.000 mărci, preţul dulapurilor şi vitrinelor e aproape dublu, 37.000 mărci. Lucrul se explică astfel: Dulapurile sunt foarte scumpe, deoarece trebuiesc executate cu cea mai mare exactitate, să fie hermetice. Preparatele au fost în mare parte donate (cum sunt cele dela d-1 An-tipa, gorill-ul dela prof. Schmidt, Leipzig), celelalte sunt pregătite mai ales în institutul zoologic al universităţii. Unic şi admirabil e muzeul acesta, nu numai pentru oameni de ştiinţă. Din toate părţile pelerinează publicul să-I vadă. în 1 August se deschid în lena cursurile de vară, cari ţin 14 zile. Fiind traiul în acest oraş foarte ieftin, nu ar fi rău dacă ştudenfi de-ai noştri s’ar avântă până aci s'audă pe oamenii cei mai renumiţi din Germania şi să vadă un oraş german înzestrat cu o tradiţie grandioasă şi cu neîntrecute instituţiuni ştiinţifice. M. 0 Literatură. Scrisoare. M’ai întrebat, unde voiu petrece lunile de vară? Stau nehotărită între două drumuri. Săliştea, cu farmecul poveştilor şi cântecelor ei, cu sălbătăcimea „Netedului", cu cărările umbroase ce duc la apa „mântuitoare" dela „fântâna Foitei" nu mă mai atrage. Mi-e groază de casa cu grinzi prin care în nop{i furtunoase străbăteâ vântul. Mă împiedec de pragul ei necioplit şi de bolovanii din curte pe care îmi plăceâ altădată să şed ascultând atâtea izbucniri de iubire adevărată ori de durere poetică ce-mi spuneau cântecele vecinelor mele. Să nu înţelegi greşit aceste cuvinte, nu m’am domnit, dar la ce să te chinui toată viea(a pentru un ideal? Ca să-şi bată joc de resignarea ta, copiii fericirei! Ce e drept ai puteâ duce şi la Sălişte vieaţă mai plăcută. în târg stau rând casele frumoase. Ce mă leagă de acest loc? Amintirile! De altă parte Avrigul: îţi mai aduci aminte acum doi ani, într’o după-amează frumoasă din luna Iunie ai venit cu un prietin al dumitale la Avrig. Când v’am văzut, stând în umbra halei, nu-mi puteam crede ochilor. Am coborit împreună terasele parcului spre promenada de cipreşi şi ne-am odihnit la răspântia grădinei pe o laviţă învechită la umbra teilor bătrâni, îmi păreâ că visez. . Din Avrig {i-am trimis cele dintâi Note de drum complectate acum un an la Abbazia. Ce frumos a fost în Abbazia şi totuşi m’am simţit părăsită: Ce taină e sufletul omului, părăsită, la Abbazia, unde m’a condus şi m’a scutit toată vremea mâna prietiniei. Acum sunt părăsită şi n’o mai simt. Ce simt acum e un fel de nelinişte dureroasă ca o amăgire, ca o neîncredere, nu-mi pot da seamă de unde vine. îmi aduc aminte de foi ce zac uitate undeva şi nu mai cred, nu mai pot crede în mântuirea lori în clipa aceasta îmi pare că-ţi văd ochii ţintiţi întrebători şi miraţi asupra mea. E o umbră de durere în privirea lor rece. Lacrămi mântuitoare bine-aţi venitI îţi mulţumesc că nu te-ai supărat pe mine. „Mă înţelegi aşa de bine" după cum însuşi mi-ai spus. Ferice de iedera ce răsare în apropierea copacului, vlăstarele ei vor află sprijinul dorit. Vai de aceea care să târeşte pe loc pustiu şi pietros, furtunile-o frâng, pietrişul o acopere şi trecătorii o calcă în picioare. Dar să ne reîntoarcem la Avrig. Mă văd pelerinând dela gară spre castel. Lângă colina pe care stă biserica românească mă opresc. Mă apropiu de poarta cea cu gratii de fier a cimiterului ce o incunjură şi mergând îmi pare că umbra albă a unui moşneag merge alăturea cu mine. Se opreşte ca şi mine lângă intrare de-mi arată cu dreapta tre-murândă crucea de marmoră roşie ce lumină prin verdeaţa pomilor colo la mormântul lui George Lazar. Mă prind cu mânile de gratiile porţii, mă uit împrejur; îmi aduc aminte că avem 3 Iulie azi. Iarăşi amintirile! Cu sforţarea puterilor din urmă venise tata în acea zi la mine, să mă scoată din Sanator, să mă ducă la Sălişte pe plaiurile despre care scrisesem versurile: Aici mă simt acasă Aici aş vrea să mor, Răsunetul să-mi cânte Şi glasul codrilor. Cine ştie ce dor m’a cutremurat în clipa când am scris acele versuri. Dor pribeag ca toate bucuriile şi durerile sufletului nostru. Mi-e dor de mormântul tatii, mă duc la Sălişte. Maria Cunţan. a www.dacoromanica.ro Nrul 25, 1912. LUCEAFĂRUL 455 însemnări. f Caragiale... încetarea din vieaţă a măiestrului Caragiale ne-a sfâşiat sufletul de durere. îl ştiam senin şi vesel ca pe-un zău, care cu inteligenţa lui scăpărătoare luminează şi trezeşte la vieaţă sufletele ce te întâlneşte ’n cale. în Ianuarie, împlinind şase zeci de ani, îi uram, cu deplină încredere, bătrâneţe spornice, căci cunoşteam vioiciunea tinerească a sufletului său mare. Ne închipuiam că un om ca dânsul va trăi, ca ’n poveste, o vieaţă pământească fără bătrâneţe şi fără de moarte, căci ni se părea o fiinţă pogorîtă din sfere supraomeneşti. Vestea morţii lui ne-a surprins ca prăbuşirea unei împărăţii a gândirii. în numărul viitor vom reveni asupra vieţii şi activităţii măiestrului ce ne-a părăsit... 88 Teoria evoluţiei. într’un număr trecut am pomenit de însuşirile de cugetător ale scriitorului Brătescu-Voineşti. Acum primim la redacţie o broşurică intitulată „Pe marginea cărţilor", care conţine cuvântarea ce-a ţinut-o la congresul „Asociaţiei române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor". Din această broşură reproducem un pasagiu ce resumă teoria evoluţiei. „... la lumina acestei teorii, dacă privim vieaţa desfăşurată până acum pe pământul nostru, constatăm două lucruri. întâi, îmbrăţişând cu privirea întregul arbore al vieţii, vedem o imensitate de forme de vieţuitoare, provenită din incalculabilul număr de împrejurări prin care au trecut, de înrâuriri la care au fost supuse, de condiţii la care au trebuit să se adapteze. Din acest punct de vedere, vieaţa fiecărei fiinţe, de pe orice treaptă a evoluţiei, ne apare ca o luptă, activă de ambele părţi, intre o putere lăuntrică individului şi agenţi externi lui, pentru menţinerea unui echilibru instabil. Atâta vreme, cât puterea lăuntrică birue acţiunea distrugătoare a agenţilor externi, atâta vreme individul trăieşte, creşte, se reproduce; îndată ce echilibrul se strică prin înfrângerea puterei lăuntrice, încetează de a mai trăi. Aceasta ar fi definiţia vieţii individuale, ce se potriveşte oricărei vietăţi, fie ea amibă, peşte, pasăre, om. Dacă însă privim vieaţa dealungul trunchiului arborelui ei, dacă ţinem seamă de ordinea în care vieţuitoarele s’au succedat, dela monera primitivă până la om, atunci vedem, că evoluţia vieţii a parcurs un drum, din care toate perturbările cosmice, toate cataclismele, toată absurditatea hazardului n’au putut s’o abată. In adevăr, partea cea mai interesantă şi mai vrednică de minunare a evoluţiei nu constă în imensa diversificare a vietăţilor, ci în aceea, că în drumul ce duce dela amibă la om, urmaşii primelor vietăţi, în care nu se petreceau decât reacţiuni chimice, încep să capete simţire şi simţuri, că aceste simţuri se perfecţionează necontenit din generaţie în generaţie, — că îndărătul lor se formează memoria în care se adună impresiile căpătate de simţuri, — peste simţire şi memoriei se iveşte conştiinţa şi raţiunea, care coordonează impresiiile, care controlează simţurile supuse la iluzii — şi care mai târziu va descoperi microscop, telescop, telefon, microfon, atâtea mijloace de prelungirea simţurilor. Negreşit, nu toate fiinţele care alcătuesc flora şi fauna pământului, au parcurs acelaşi drum. Unele au rămas staţionare, altele au evoluat numai în parte; pe alocurea evoluţia a mers in sens regresiv, cum s’a întâmplat de pildă cu vieţuitoarele cari compun fauna cavernelor. Dar precum constatăm că un fluviu curge cătră mare, cu toate că apa lui pe alocurea se filtrează în pământ, ici rămâne stătătoare, dincolo se ’ntoarce înapoi; tot aşa constatăm că în mijlocul curentului vieţii, dealungul lanţului vieţii, care duce dela prima vieţuitoare la om, deosebirea dela inel la inel a fost un spor necontenit al puterii de cunoaştere, prin căpătare de simţuri din ce în ce mai bune, prin căpătare de conştiinţă şi în sfârşit de raţiune. La oricare moment al evoluţiei vieţii am privi vieţuitoarele, puterea lor lăuntrică birue puterea agenţilor externi. Instinctul e o lampă care luminează îndeajuns calea pe care trebuie să meargă o fiinţă pentru propăşirea ei şi a speţei. Dovadă sunt atâtea specii care au variat prea puţin decum erau în epoci geologice îndepărtate. Şi totuşi, la fiecare moment al evoluţiei, natura pare nesatisfăcută de forma de vieaţă pe care a realizat-o, şi pe aleea principală a vieţii care duce dela întâia vieţuitoare la om, ceeace diferenţiază noua formă de vieaţă pe care o produce de cea precedentă, eun spor de simţire şi de putere de cunoaştere". 88 Martirii din Orade. E vorba despre teologii din Oradea-mare, cari au fost ridicaţi până ’n slava ceriului de toată obştea românească pentru îndrăs-neala ce-au avut de-aş apără limba cu preţul carierii lor. Mărturisim, că ne-a impresionat şi pe noi gestul demn al acestor tineri, în cari vedeam o manifestare a conştiinţei naţionale din adormitul Bihor. Ţinuta teologilor orădani a fost o pildă frumoasă de naţionalism, care a meritat să fie relevată cu entuziasm de presa noastră; tinerii au fost vrednici de cununa de martiri ce le-a împletit-o sufletul românesc de pretutindeni. Puteau să fie mândri de această cunună şi erau datori să o poarte cu toţii, dovedind, că fapta lor a purces dintr’o conştiinţă ce nu se lasă a fi călcată în picioare. Dar câţiva inşi dintre aceşti martiri şi-au smuls cununa ce le împodobeâ tinereţele, s’au spălat cu isopul pocăinţei umilitoare şi s’au dus să cerşească iertarea străinilor ce-i izgonise din seminar. Cei câţiva rătăciţi nu şi-au dat seamă, că prin această pocăire au surpat şi nimbul celorlalţi, că au dărâmat o nădejde şi o credinţă ce încolţise în atâtea suflete. Se spune, că I. P. Sa episcopul Radu i-a îndemnat şi sfătuit la acest act de umilire. Nu ne surprinde vestea, fiindcă nu. e nouă. Regretăm, insă, că un păstor sufletesc al poporului nostru, care în vara trecută, la Blaj, se www.dacoramamca.ro LUCEAKĂKUL Nrul 25, 1912. 456 cutremură declamând strofe din „Deşteaptă-te Ro-mâne“, se pretează la asemenea interpretări a caracterului de bun creştin şi bun român. 88 Serbările din Blaj. Sub acest titlu a apărut de curând, la Blaj, un volum de peste 400 de pagini, în care se descriu pe larg serbările culturale din anul trecut, aranjate din prilejul jubileului de 50 de ani al „Asociaţiunii". Acest volum, care poartă subtitlul „o pagină din istoria noastră culturală" e o oglindă credincioasă a forjei noastre culturale ce s’a manifestat in cele trei zile aproape de Câmpul libertăţii. Merită să fie cetit in cercuri cât mai largi, căci în el se găsesc pagini ce îndeamnă la muncă nouă şi ce trezesc în suflet fiorul sfânt al entuziasmului. Volumul e alcătuit cu pricepere şi împodobit cu numeroase ilustraţii. Se vinde cu preţul de 3 cor. îl recomandăm cu stăruinţă abonaţilor noştri. ^ Foiletoane. Un nou volum al simpaticului scriitor Al. Ciura, apărut in editura institutului „Doina" din Beiuş. Cuprinde câteva din foiletoanele talentatului povestitor publicate prin ziare. Adunarea lor în volum relevă şi mai bine calităţile de foiletonist ale lui Ciura, care se distinge între scriitorii ardeleni mai tineri prin o vastă cultură clasică şi prin o impresio-nabilitate fină. g Şcoale primejduite. în excursia culturală ce-am făcut-o în Bicaz, am observat şi multele primejdii ce ameninţă şcoalele din Giurgeu. Aproape în fiecare sat, pe lângă şcoalele confesionale sunt şi şcoale de stat, cari îşi întind din an în an mrejele maghiarizării asupra păstorilor români din creştetele Carpaţilor. în parochia Valea Jidanului, centrul comunei Bicaz, şcoala confesională e strâmtorată de două şcoale de stat. Calculul e bine făcut. După sugrumarea şcoalei din centru vor urmă celelalte. în curând comuna se va legă printr’o şoseâ de centrul săcuesc Giurgeu-Sân-Miclăuş. Munţii din împrejurimi, cari sunt izvorul de vieaţă al Românilor, sunt săcueşti. Strâmtoraţi economiceşte şi culturali-ceşte, Românii vor trebui să se maghiarizeze sau să-şi iee lumea ’n cap. Atragem atenţiunea Blajului asupra acestei primejdii, rugându-1 să vină în ajutorul celor năpăstuiţi până mai e vreme. (T.) 88 Concertele Saşilor. Pe lângă multele scăderi, Saşii au o mare calitate, care merită să ne serveasă drept pildă: sunt iubitori de muzică. Concertele ce le aranjează reuniunile lor aici, in Sibiiu, sunt adevărate sărbători artistice. în primăvară au jucat opera „Kuhreigen" pe scena teatrului orăşenesc cu un succes desăvârşit. 1-ain admirat şi am simţit o părere de rău că noi în loc să progresăm, par’că dăm înapoi. Reuniunea noastră de muzică abiâ a putut dă, la Rusalii, un concert. Vina o poartă bineînţeles numai publicul românesc, care pătimeşte de o indiferenţă îngrijitore. Nu se poate spune că n’am aveâ puteri, fiindcă cântăreţele noastre sunt căutate chiar şi de Saşi. La ultimul concert al reuniunii de muzică săseşti a cântat, de pildă, şi d-na Veturia Triteanu, care a fascinat imensul public pricepător din „Gesellschaftshaus". A cântat „Ah perfidio" de Bcethoven şi în „Osterkantate" de Max Bruch. Vocea d-nei Triteanu e de prisos să o mai lăudăm. E cunoscută şi recunoscută. De astădată a stors admiraţia celor mai dificili ascultători. în vibraţia vocii se coborîse par’că fiorii primăverii cu toate trilurile ei de priveghetori. s Adunarea generală a „Asociaţiunii" din acest an se va ţinea în Octomvrie la Sibiiu. Deodată cu adunarea generală se va face desvălirea bustului G. Bariţiu. Serbările culturale ce se vor aranjâ din acest prilej în Sibiiu promit să fie dintre cele mai importante. 88 Unul dintre distinşii profesori ai Seminarului Andreian din Sibiiu, d-1 Dr. Silviu Dragomir, publică şi în broşură „Corespondenţa episcopului Gherasim Adamo-vici" privitoare la mişcarea de emancipare a clerului şi poporului românesc în anul 1791. Această corespondenţă, descoperită de d-1 Dr. Silviu Dragomir în archiva mitropolitană din Carloviţ ne arată străduinţa episcopului Gherasim Adamovici pentru a crea o situaţie mai favorabilă clerului şi poporului său. Cu ajutorul acestei corespondenţe se pot stabili şi rectifică câteva date privitoare la „Supplex libellus Valachorum". Lucrarea d-lui Dragomir e temeinică şi bine informată. Nu putem să-i fim decât mulţumitori că a reuşit să arunce o rază de lumină asupra unei epoci importante a trecutului nostru. 88 Domnul D. Munteanu — Râmnic, profesor, a făcut o faptă bună, adunând într’un volum diferite texte privitoare la Basarabia. Volumul a apărut în „Biblioteca şcoalei secundare" şi e destinat mai ales pentru şcolari. Ar fi bine dacă direcţiunile liceelor noastre s’ar îngriji să se răspândească cât mai mult printre elevi. Cartea se poate ceti cu folos şi de alţi cărturari. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — M. C. Poeziile şcolare nu ne par tocmai potrivite. Ubald. Multele neindemânări ale povestitorului începător ne împiedecă să vă împlinim dorinţa. Celorlalţi: Nepublicabile. Bibliografie. D. Munteanu — Râmnic, Pentru Basarabia — culegere de texte privitoare la ţara, trecutul, literatura şi starea actuală a fraţilor basarabeni. PIoeşti, 1912. Preţul: 1 leu. Aviz. Onoraţii noştri cetitori sunt rugaţi a-şi regulă cât mai curând plata abonamentului, ca să nu fim siliţi a face pe altă cale încassareo sumelor ce ne datorează. La 1 Iulie se începe abonamentul pe semestrul al doilea. Administraţia. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro