Cuceafărul ■ ■■■■■■■■■«■■■«■■■■■■■BRvnaBaaaEiaBiiiiQBBaBaBBBaaHa ■■■■■■■■■■■■ ■■■■■■■ ailIMBBRV) OIBIRI4B ■■■■■a im a a a a a a a - BBII z BBBII “ nuia “ QIIIIBI JJ miaua aiaaaaiaai IIBBBIBBIIBIBIBIIIBimiaillBIBBIIIIIIIIII a Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică : Director: Octavian Goga ■■■ : Redactor: Oct. C. tăslăuanu a a B .us... ...ia— ".r --r- 1 1 --ji. n : Rn. XI. îîr. 22. Voi. I. a a a liaaBIBIBIIIIIBBIIIBBIUIIIimillllllBBIIIII an BBI QB ai Cuprinsul: Octavian Goga S- S>. • • • jYt. Săukscu . Octav jYCinar . Yerbeau azi noapte două ape... (poezie). Răpirea basarabiei. In mine... (poezie). Conta şi £minescu despre basarabia. Emil tofan . )Yt. Gallus . 1. Alârbiceanu î)ragosiea cocoşatului. fabule revăzute, fovestea unei vieţi (roman). Cronici: £. G.: Adunarea dela Aka-lulia. I. £.: 0 scrisoare a $)oamnei Elena, soţia lui jYtatei basarab cătră domnii din Sibiiu, 18 jYtaiu 1653. însemnări: Spre ştire. $)etavrancea în Academie. SinSurăiaiea lui Ylahuţă. Şcoli călătoare! Ylaicu premiat de Academie. 16.080 în vânt... „Yieaţa ffouă" din bucovina. — b'bl'cgrafie. Sibiiu, 27 liiaiu o. 1912 Preţul unui număr: 40 bani. LUCEAFĂRUL REVISTA SĂPTĂMÂNALĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ. APARE SUB INORIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE Colaboratori: 1. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, O. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendl, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz* muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Oârleanu, Dr. Onlsifor Ghlbu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt O. losif, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. I. Mateiu, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Ciucinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextll Puşcarlu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simlonescu-Rftmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: Guslro-Ungaria: l an............20 cor. 6 luni..............10 cor. Pentra preoţi, învăţători şi stadenţi: 1 an 16 cor. România fi in Străinătate: 6 lani..........13 cor. l an.............25 cor. Reclamaţiile sunt a se face in curs de li zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se cor trimite W bani in mărci poştale. ' Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). .5naSH5H5ESH5HSHSES'H5HSaSH5H5Bre5HSH5H5HSHSa5H5H5HÎ ^ Noni piese muzioale de Tiberin Brediceann A Icoană din popor (u.n act cu un preludiu) Text de C. Sandu-Aldea şi I. Borcia. Preludiu şl cor. Nr. 1. Del na lui Sorin . 2. Mândruţă cu ochii verzi . 3. Cântec din bătrâni . 4. A lui Moş Marin CUPRINSUL: Nr. 5. Melodrama . 6. Cântecul Ilenei . 7. De masă . 8. Scenă 9. Cântec haiducesc Nr. 9. a) Solo de tluier . 10. Brâu . 11. Duet . 12. Învârtită şi cor. v»»v Partitura pentru canto şi piano cor. 8 —, fr. IO-— Caietul III. Păsărică mută-ti cuibul. Leagână-te frunzuliţă. Turturea din valea sacă. Ardemi-te-ai codru des. Ce vii, bade, târzior. Tu te duci, bade, sărace. Foaie verde, toaie lată Pe unde umblă dom’. (Canto şi piano). Caietul IV. Pe sub flori mă legănai. Foaie verde, pup de crin. Sus in vârful dealului. Mândro, de dragostea noastră. Când treci, bade, pe la nci. Frunză verde, frunzuliţă. Auzi. mândro, cucu-ţi cântă. S’a dus cucul de p’aici. Hora. tnvârtlta 111. Brâu V. Jocuri româneşti. (Piano solo). ’ Caietul IV. Pe picior IV. Ardeleana V. Din Maranmrăş. Dantu. Ardeleana (ca’n Bănat) VI. Preţul unui caiet cor. 4‘—, fr. 5'— QuadrUle pe motive româneşti........................cor. 2*—, fr. 2*50 Hora (cis moli) n 1*50, 2‘— De vânzare la: Librăria arhidiecezană, Sibiiu (Nagyszeben). _ _ www dacoromanica. ro _ _ J Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. Vorbeau azi noapte două ape... Venea un vifor să ne ’ngroape Şi grindina-mi băteâ la geam, Vorbeau azi noapte două ape Şi vorba lor o ’nţelegeam. îsi lumină necunoscutul 7 Cu fulgere din deal în deal Şi chiotind prin neguri Prutul Vorbeâ cu Murăşu ’n Ardeal: „în taina apelor afunde Un ţintirim de veacuri port, Mi-e albul înspumatei unde Mai trist ca giulgiul unui mort... Din vreme ’n vreme mă străbate Un lung îndepărtat fior, Şi ’ncheieturile trunchiate Atâta de cumplit mă dor... N’auzi cum strigă Basarabii Blestemul zilelor ce vin, Cum sună ’n bucium pârcălabii Dela Soroca la Hotin?... Eu simt cum matca mea tresare De-al amintirilor şuvoi, Arcaşii lui Ştefan cel mare îmi cer azi moaştele ’napoi"... Asa tulburător de tară 7 7 Urlă ne’nduplecatul glas, Pân’ fulgerele se curmară Şi-o ploaie blând’ a mai rămas. Atunci o ’ntunecată noapte Pe creasta codrilor cădeâ, Şi ’n plânset lin urzit din şoapte Bătrânul Murăş răspundeâ: „în valul meu de veacuri plânge Acelaş vaier stins şi mut, Mai multe lacrimi decât sânge Nisipul meu a cunoscut. Tu-ţi plângi mărirea îngropată, Eu jalea veche an de an, Tu ai avut părinţi odată, Eu veci de veci am fost orfan“ ... — Aşa vorbeaţi îndurerate, Sub ceriul înorat şi crud, Bolnave râuri tulburate Şi-acum durerea v’o aud ... Nedumerirea mă supune Când rostul patimii v’ascult, Căci inima nu-mi poate spune, Pe care să vă plâng mai mult... Octavian Qoga. 1 www.dacoromanica.ro 394 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1912. Răpirea Basarabiei. La 28 Maiu s’au împlinit o sută de ani, de când a ocupat Rusia una din cele mai frumoase provincii româneşti şi de când Moldova a pierdut teritorul „lungit între Prut şi Nistru, cu picioarele muiate în Marea Neagră şi cu fruntea umbrită la poalele Car-paţilor". Acest teritoriu numit de atunci Basarabia, a încetat de a mai fi pământ românesc şi în măsura în care aparatul de rusificare prinde rădăcini tot mai adânci, se stinge şi se pierde de pe el şi graiul românesc. Răpirea Basarabiei din partea Ruşilor privită în legătură cu toate împrejurările, între cari a avut loc, ni se înfăţişează ca una dintre cele mai mari nedreptăţi, pe cari le-a putut săvârşi un popor. Pentrucă de când s’au înjghebat relaţii între Ţarul Rusiei şi între ţările româneşti dela Moscva veniau numai cuvinte de îmbărbătare şi făgăduinţi de apărare împotriva Turcilor. Semnul „ortodoxiei", a aceleiaşi legi aduse din Bizanţiul vechiu se părea că leagă aceste două popoare deo-laltă. în numele ei oferiră Ruşii mai întâiu lui Vasile Lupii, a se lăpădâ de Turci şi a supune Moldova imperiului rusesc. Dar ceeace nu se învoi a face acest Domn destul de mândru, de tare şi de prudent, o îndeplini urmaşul său Gheorghiţă Ştefan la 1655, când trimise Ia Moscva pe mitropolitul Grigore să joare supunere Ţarului rusesc. Cu tot jurământul solemn Gherghe Ştefan nu a primit nici un ajutor dela Ruşi, aşa încât, cum însuşi mărturiseşte, toate speranţele sale au rămas „vane". Aceleaşi desiluzii şi în aceleaşi proporţii le-au îndurat şi alţi Domni români, până când Petru cel Mare s’a pornit spre Prut. începând cu acest Ţar Rusia nu mai urmăreşte gândul de-a apără ortodoxia ţărilor româneşti, ci îşi fixează o conduită politică, în care a rămas până astăzi pe deplin consecventă: întinderea cu orice preţ înspre Turcia slăbită. Singur Napoleon a trezit în inima Ruşilor pe câtăva vreme temerea, că vor fi preveniţi în urmărirea ţintei lor de armele biruitoare ale Francezilor. De aceea s’a văzut silit imperiul rusesc a încheia la sfârşitul anului 1698 o alianţă cu Poarta otomană al cărei ascuţiş eră îndreptat împotriva lui Napoleon. Prin aceasta credea Ţarul rusesc, că va putea ' o asigură existenţa unui stat slăbit şi designat a i-1 luă ca pradă, în contra năzuinţelor de cucerire ale unui duşman mult mai puternic. Poarta otomană destul de circumspectă însă n’a ezitat mult a se aruncă din nou în braţele politicei franceze şi. aşa cu suirea pe tron a noului Ţar Alexandru I, se înteţesc intrigile în contra Turciei. Răsboiul însă nu isbucni între cele două state până în anul 1806, când din partea Ruşilor generalul Mi-chelsohn ocupă Basarabia, generalul Essen Hotinul, generalul Meyendorf luă Benderul, iar Principele Dolgoruki trecu la Bârlad şi Galaţi. Pretext pentru răsboiu aflară Ruşii în depunerea celor doi Domni fanarioţi ai ţărilor române, Constantin Ipsilanti din Muntenia şi Alexandru Moruzi din Muntenia. La reclamarea Ruşilor cei doi Domni fură numiţi din nou pentru scaunul domnesc al ţărilor româneşti. Dar nici tinuta aceasta conciliantă » » a Turcilor nu reţinu pe Ruşi a încălcâ Moldova şi a declară, că ei o fac aceasta spre a apără ţările române de prădăciunea Turcilor şi spre a stroarce acestora cinstirea tratatelor, pe cari le-au subscris. în astfel de împrejurări Turcii stimulaţi şi de trimisul lui Napoleon la Constantinopol, de generalul Sebastiani, cu toate că erau nepregătiţi, declarară răsboiu Rusiei în 27 Dec. Acest răsboiu ţinu până la 1812 şi se sfârşi cu pierderea Basarabiei noastre. Cetele turceşti fură silite a se retrage din-naintea Ruşilor în Giurgiu şi în Ruşciuc spre a evită o ciocnire cu armata rusească. Ambele părţi aşteptau primăvara, ca, întărite, să înceapă acţiunea. Vizirul se apropiase de Dunăre, când revoluţia ienicerilor din Constantinopol înlocui pe Sultanul Selin 111 cu Mustafa IV, iar prin pacea încheiată la Tilsit armatele rusă si otomană erau îndatorite a > părăsi Moldova şi Muntenia. Temeliile, pe cari s’a încheiat această pace însă erau foarte şubrede. Rusia nu eră învoită să renunţe la cele două ţări româneşti în vreme ce Napoleon www.dacoramamca.ro Nral 22, 1912. LUCEAFĂRUL 395 favoriza şi mai departe politica Turcilor. Când însă la întrevederea, care a avut loc între Napoleon şî între Ţarul Alexandru I, la Er-furt, împăratal Francezilor a declarat, că lasă Turcia în voia sorţii şi încuviinţează, ca Rusia să-şi întindă graniţele până la Dunăre. Rusia nu mai vedea înaintea sa nici o piedecă. Astfel răsboiul, care se declarase în 1806, îşi luă începutul abia în anul 1809. Conducerea armatei ruseşti o avu la început prinţul Prozorovschi, un bătrân tardiv, pe care îl urmă prinţul Bagration, care is-buti să treacă în Bulgaria, să cucerească vreo câteva cetăţi de mai puţină importanţă. Mersul încet al răsboiului făcu pe ţarul Alexandru 1 să numească de comandant suprem al armatei ruseşti pe un favorit al său, pe contele Kamenski, dela care speră, că în curând va pătrunde prin Bulgaria spre Constantinopol. Rezultatul la care a ajuns contele Kamenski eră însă mult mai prejos, decum se aşteptase ţarul, cu toate că eră destul de favorabil pentru Ruşi. Generalul Kutuzov, care în 1811 a luat locul lui Kamenski, dupăce a dărâmat cetăţile turceşti din dreapta Dunării s’a retras pe ţărniurul stâng. Vizirul i-a urmat şi dacă Kutuzov n’ar fi isbutit a-1 înfrânge subit printr’un atac îndrăzneţ din două părţi, de sigur că campania nu se sfârşiâ cu învingerea Ruşilor. După toate aceste împuterniciţii ambelor state au convenit la Bucureşti, să stipuleze condiţiile păcii. Fiecare parte voia să-şi asigure condiţii cât se poate mai favorabile şi de aceea pertractările au ţinut mai multe luni, până când s’a încheiat pacea la 28 Maiu 1812 prin aceea, că Turcia a cedat Rusiei teritoriul ce se întinde între Nistru, partea inferioară a Dunării şi până la Prut, teritoriu, ce de atunci a primit numirea de B a sa ra bi a. Cucerirea aceasta a vechiului pământ românesc este a se atribui nu biruitoarelor arme ruseşti, ci unui complex întreg de nenorociri. Eră o nenorocire pentru Turci, în a căror vazalitate stătea atunci Moldova, că se încrezuseră în politica lui Napoleon, la al cărui cuvânt declarară ei răsboiu Ruşilor. Napoleon însă făcea politică numai pentru sine şi putea să jertfească pe Turci în oricare moment. Nenorocirea eră pentru Turci mai departe şi faptul că având tristele experienţe că politica franceză, în momentul cel mai hotărîtor, Turcii clătinându-şi încrederea în Napoleon, se grăbiră a încheiâ pace cu Ruşii, fără să înţeleagă şi să prevadă foloasele, ce le-ar fi putut aveâ, dacă ar mai fi aşteptat câteva luni. Nenorocire erâ şi starea de atunci a ţărilor româneşti, cari credeau în făgăduinţele Ruşilor şi pentru cari Rusia erâ o împărăţie ortodoxă, care şi-a luat îndatorirea de a le apără şi a le curâţi de Turci. Cu totul altfel priveau Ruşii însă ţările româneşti. „Ei — cum spune d-l A. D. Xenopol — priveau totdeauna ţările române sub două unghiuri deosebite. Când erâ nevoe de a se sluji de ele ca mijloc de constrângere contra împărăţiei otomane, ei tratau pe Domnitorii acestor ţări de suverani, le luau apărarea ca nişte ţări neatârnate după drept şi care ar fi fost fără cuvânt încălcate şi asuprite de Turci; când însă veniâ timpul să se despăgubească dela aceştia pentru izbânda repurtată, Ruşii considerau ţările române ca pământ turcesc şi-şi tăiau din ele mulţămitele. Aceasta au făcut-o şi acum când luară Basarabia ca despăgubire pentru războiul purtat în interesul Moldovei". * Când în răsboiul dela 1853—56 Rusia fu înfrântă, ea trebui să cedeze Moldovei trei ţinuturi din partea sudică a Basarabiei, adecă Basarabia propriu zisă. Aceste trei ţinuturi cuprindeau un teritoriu ca de 10.288 km. pătr. cu o poporaţiune de peste 127.451 suflete, însă nici aceste ţinuturi nu stătură timp îndelungat alipite de ţara mamă, căci aceeaşi politică rusească ceru după învingerea reportată cu ajutor românesc asupra Turcilor dela Congresul din Berlin înapoierea Basarabiei dela Sud, ceeace i s’a şi acordat în schimbul Dobrogei. De atunci acest petec de pământ rupt din Moldova este o rană vie pentru România. Durerea noastră o măresc şi tendinţele de rusificare nemiloasă, de care au parte fraţii noştri basarabeni. „Dela 1812 — spune un distins frate basarabean d-l L. Arbore — Românii din Basarabia sunt. sub stăpânire străină. Ei sunt opriţi a învăţă limba lor maternă, opriţi a se P www.dacoromanica.ro 390 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1912. rugă lui Dumnezeu româneşte: şcoala şi biserica în Basarabia au devenit pârghia cu ajutorul căreia guvernul rus nădăjduieşte să rusifice poporaţiunea românească... Cu ajutorul şcoalei, Rusia a izbutit să rusifice aproape desăvârşit pătura cultă din Basarabia; cu ajutorul bisericei, dânsa nădăjduieşte să rusifice şi poporaţiunea rurală... Până în zilele noastre însă — observă dânsul mai departe — ţăranul român de dincolo de Prut nu vorbeşte altă limbă decât cea românească, nu se roagă lui Dumnezeu decât în limba părinţilor săi“... Din această tărie a neamului nostru, care este ţăranul român, unită odată cu o adâncă conştiinţă naţională va puteâ să se înnalţe şi pentru neamul românesc din Basarabia o puternică cetate de apărare. Şi atunci răs-bunându-ne pe vremurile vitrege vom puteâ să facem cele strâmbe drepte, iar cele risipite şi împrăştiate vom puteâ toate să le adunăm la un loc. s. D. In mine... Aş vrea să ani puterea să mă desfac de mine, Să pot vedeâ odată ce ain şi cine sânt Să pot să văd in noaptea adâncă ce-i in mine Mai viu, mai clar, mai bine... — Tăcerea ce mă are să ’nvie ’ntr’un cuvânt... Aş vrea să am puterea să mă desfac pe-o masă Ca un chirurg ce poate in basme numai ei... — De multe ori tmi pare că firea mea mă lasă Şi-adeseaori îmi pare că pot vedeâ orice... Ce groaznică făptură mi-apar cu câteodatăl In mine nu e unul — în mine nu-s doar eu! în inimă, în suflet, un altul mi s’arată Şi gândul mă munceşte ne’ndurător mereu!... Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară Duioasă, care plânge când n’are ce visă. Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară Pe care-o stea, un cântec, un svon o înfioară Cum stă şi-aşteaptă par’că, întruna altceva... Iar sufletul inii este un cetitor in stele Un mag din alte vremuri, un rătăcit de-acel’ Ce-şi află-un rost în lume umblând cu ochii ’n stele... Tu nu pricepi ce poate găsi vreodată ’n ele — Doar simţi că lucruri triste adesea poartă ’n el... Şi gândul... gându-mi este duşmanul cel mai mare! Ce om cu suflet negru, ce negru iezuit! Tăcut, pe-alături trece, râzând de fiecare — Şoptindu-mi par’că veşnic, că nu sunt fericit... De-ascult ce spune trista şi palida fecioară, — tmi pare rău de vieaţa ce-şi pierde în zadar, Copilul ce cu ochii pe-a cerului comoară, In turnul lui de fildeş, se sbate solitar... Şi de mă ’ndrept cu dânsul spre lumea-i depărtată Şi mă ’nfior o clipă, uimit, la glasul lui, Ascult cum pe cărarea-i spinoasă şi ’ncurcată Din noapte-apare gândul râzând de câte-i spui... Şi nu pricep nimica în tot ce simt in mine! O palidă fecioară, un mag, un iezuit! Adesea, la olaltă îmi par că stau prea bine!... — Dar ce-mi lipseşte totuşi să spun că-s fericit?... ...în mine-i o fecioară, un mag şi-un iezuit!... Dar eu, eu cine sunt?... Ne ’nţelegând nimica, robit de câte trei, Şi cum Îşi află ’n mine locaşul numai ei, Cu mintea doar la vieaţa şi dorurile lor, — De multe ori îmi pare că-s un azil de noapte Ce se părăgineşte căci n’are ’ngrijitor!... * Şi astfel trec prin lume necunoscut de nime, Necunoscut de nimeni ce sunt într’adevăr, Spre soare sau furtună, spre rău ori cătră bine Atârnă vieaţa-mi toată de-un magic fir de păr... Şi cine ştie unde e glasul pentru care Urechia mi-e făcută să-l poată ascultă!... E gândul ce sfărâmă, e-albastra depărtare, E tot ce nu ştiu încă, ori e iubirea ta?... în mine este astăzi tăcere-atât de-adâncă!... Atâta noapte tristă, atâta vag mister, De-am spus că-mi plâng iubirea, iubesc şi astăzi încă; De-am vrut să ’ntorc privirea-mi din cer, privesc spre cer; Şi de-am şoptit că gândul e o pedeapsă-amară, La o răscruce ’n cale, prezint do să-mi apară... M. Săulescu. www.dacoromanica.ro Nrul 22, 1912. LUCEAFĂRUL 297 Conta şi Eminescu despre Basarabia. Ochi plini de lacrămi, inimi sângerânde, privesc spre Basarabia furată! E poate clipa cea mai înălţătoare de patriotism, când toată suflarea românească îşi aminteşte într’un gând, de plaiul sfânt al Basarabiei, de fraţii cari de un veac sorb amărăciunea iobăgiei nedrepte. Durerea noastră e mai mare decât a lor! Suferim mai mult decât asupriţii cari de un secol n’au putut să vadă lumina libertăţii, nici n’au auzit strigătul salvator al fraţilor de peste Prut. Chiote de veselie oficială va încercă să tulbure ziua de doliu a unui neam. Şi văile ca un blestem, nu vor răspunde bucuriei lor, asa cum răsună odinioară de cântecul moldovenesc. în colibele basarabene, bătrânii aprinzând candele străbune, vor arătă copiilor cu mâna care îşi fac crucea, spre cerul mântuirii, spre ţara lui Ştefan, clătinând cu adânc înţeles pletele tradiţionale ale plă-ieşilor moldoveni. Iar noi, ascultând înfioraţi dângănitul prelung al clopotelor de jale, vom fi îmbărbătaţi de versul etern al marelui Eminescu: Auzi!... departe strigă slabii Şi asupriţii cătră noi: E glasul blândei Basarabii, Ajunsă ’n ziua de apoi. E sora noastră cea mezină, Gemând sub cnutul de Calmuc, Legată ’n lanţuri de-a ei mână, De ştreang târând-o ei o duc. Murit-au? Poate numai doarme, Ş’aşteaptă moartea dela câni? La arme, La arme dar, Români! * „Basarabia a fost pentru Conta partea cea mai simpatică a ţării sale. Două veri a petrecut vacanţa într’un sat din judeţul Cahul."1) Marele filozof eră pasionat pentru poezia populară. în copilăria sa fericită, hoinărind cu ciobanii prin munţii Neamţului, nu uitase să culeagă şi să prescrie într’un caet aceste apoteozări ale naturei, prefăcute în doine şi balade de anonimii trubaduri ai poporului. ') B. C. Liveanu, Prefaţă la volumul „Discursuri parlamentare", pag, 19. Şi din Basarabia a cules Vasile Conta poezii populare şi diferit material folcloristic, pe care l-a trimis lui Eminescu însoţit de următoarele rânduri: „Te rog, d-le Fătu, să fi aşa de bun de a trimite d-lui Eminescu, caietul ce cuprinde culegerile mele populare, căci am aflat că are o mare dragoste pentru acest gen de poezie. „L’aş fi trimis direct dar nu-i cunosc adresa. Pentru singurătatea mea, departe de căminul şi ţara pe care o doresc, aceste versuri par o muzică divină, un balsam alinător de suflete înstrăinate. Cred că-i va face mare plăcere."1) • Din alt fragment de scrisoare a lui Conta aflu, că s’a expediat caietul de poezii populare ale filozofului pe adresa lui Eminescu, care pe aceea vreme studia la Viena: „Am primit azi o scrisoare foarte măgulitoare dela d-l Eminescu din Viena, în care îmi scrie că poeziile trimise i-a procurat o mare plăcere, dupăcum prevăzusem; — le-a cetit pe nerăsuflate căci: eră şi dânsul însetat de graiul dulce, nespus de dulce al tărei sale. y „Mi-ai trimis, d-le Conta, un prietin sincer ca să mă iau în ceasurile lungi şi plicticoase. A fost o revelaţie pentru mine „cântecele basarabene*' — multe din ele se asamănă cu cele din Moldova de sus, ah, cum aş dori să văd această parte înstrăinată. Cu acest prilej îţi trimit fotografia mea, rugându-te să mi-o trimiţi pe a d-tale."1) în nici o biografie nu se pomeneşte dacă Eminescu a fost în Basarabia. însă o ură de moarte a păstrat poetul pentru răpitori, descriind acest dispreţ în multe versuri, cari se află în manuscrisele dela Academia Română: ...Nu e destul că oameni De origină barbară Moşia ’n jumătate Nemernic ţi-o furară, ') Octav Minar, „Filozoful Conta", pag. 8. ’) Octav Minar, „Filozoful Conta", pag. 9, cu adăugiri, nouă din manuscrisele dăruite mie de actriţa Maria Băluşescu, o prietină intimă a filozofului, www.dacoramamca.ro 398 LUCEAFĂRUL Nral 22, 1912. Câ intre Prut şi Nistru Pe olatele bătrâne Domnesc pe neam şi ţară Calmuci cu cap de câne, A căror mutră slută Şi-adânc dobitocească N’o ’ntrece decât doară Inima lor cănească? Nu e destul c’acolo în neagra ’ntunecime Copiii-şi blestem soarta Neascultaţi de nime, Căci cnutul ii sdrobeşte?... Sau admirabilul fragment postum: Din lungi cărări de codru, Din munţi cu vârfu ’n nouri Eşit-au Dragoş-Vodă, îmblânzitor de bouri, Mulţime curgătoare S’a fost întins pe vale Şi buciumele sună Şi oile-s pe cale; Nainte merg moşnegii Cu pletele bogate Ţiind toiage albe în mânile uscate. Astfel eşiau tot rânduri, Vuind din verzi ramuri: Copii, ciobani de turme, Moşnegi, păstori de neamuri. Şi au întins moşia Spre răsărit ş'amiaz, Pân’ unde marea sfarmă De ţărm al ei talaz. Au cucerit cu plugul Cu vârful dragei săbii Pân’ la Cetatea-Albă Limanul de corăbii Sute de ani stătut-au Stăpâni până la Nistru, Luptând cu Răsăritul Cu cuibul cel sinistru, De unde vin in roiuri în veci renăscătoare Limbi spurcate şi rele Barbarele popoare. Prin neagra vijelie, Ce vâj ie şi bate, Sfărmându-se la graniţi De ziduri de cetate, Sta neclintit Moldova Ţesând la pânza vremii; Viteji-i erau fiii Şi purtătorii stemii Cei dătători de lege Şi-aşezători de datini, Lumine din lumine, Muşatini din Muşatini. în paginele Eminesciane mai găsim în-tr’altele şi lacrămi pentru Basarabia pierdută: Şi strunele plesnite Şi harfa desfăcută în salcia pletoasă, De care atârnă L-a Isterului râpe, Acuma este nuntă Şi cântul ei de aur Nu pot a-1 deşteptă. Şi vânt trăgând s’aude Sub crengile plecate Spre unda cristalină _ Ce fuge şopotind, Şi umbrele din apă Tot rânduri înecate Se par că las în urmă O voce suspinând. Durere! Şi-i profundă Când România plânge Cu fruntea ’nfăşurată De doliu la mormânt; , Durerea-i pretutindeni, în valea şi Carpatul Ce-i românesc pământ. * Filozoful Conta ca şi prietinul său Emi-nescu, înfierează purtarea neomenoasă a Rusiei, în două articole publicate unul în ziarul „Steaua României", iar altul în ziarul „Viitorul României", cari pe vremuri au făcut multă vâlvă, fiind scrise cu mult simţ patriotic şi cuprinzând înalte sfaturi pentru politicianii cari au lăsat să se făptuiască ruşinea. • Călăuziţi de marele adevăr: „că fundamentul moral a unui popor e patriotismul; fără el nu putem concepe o vieaţă, dar încă un stat. Ceice cred că a fi patriot este un preliminar natural, căci cu toţii trebuie să fim patrioţi, — se înşală. A fi patriot înseamnă: a fi cinstit, a aveâ o conştiinţă curată şi o inteligenţă vie, a aveâ un arbitragiu filozofic pentru compatrioţii tăi, în fine un criteriu biblic din care se reese principiul că vieaţa ta aparţine tuturora şi că tu nu eşti decât un luptător într’un răsboiu care tinde spre fericirea şi gloria ţării tale. „Aceste inimi mari şi generoase se pot asemănă c’un templu unde pentru eternitate trebuie să ardem candela recunoştinţii. „De entusiasmul acesta depinde de multeori fericirea şi gloria unui popor".1) Eminescu şi Conta au arătat ce aşteaptă viitorul dela tinerele generaţiuni, — pilduire demnă de marii eroi ai trecutului nostru, a căror cuvânt să fie rugăciunea lor de toate zilele. Octav Minar. *) *) O cugetare postumă de V. Conta, din colecţia mea de manuscrise. . www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL 399 Nrul 22, 1912. Dragostea cocoşatului. într’una din zile se aduse la spital o fată greu bolnavă. Avea friguri şi o dăduse în călduri mari. Costea veni la patul ei pentru a-i scrie biletul de intrare, dar cum o zări, rămase ca împetrit, cu ochii ţintă, — într’a-tâta înfăţişarea ei îi apăru deosebită de aceea a tuturor femeilor şi fetelor, ce văzuse până atunci în spital. îi părea ca o zână din poveste, cu faţa ei rotundă şi albă, cu buzele şi obrajii înbujoraţi de arşiţa frigurilor, cu ochii mari, negri, acoperiţi de gene lungi, şi, cu deosebire, cu părul ei bogat, castaniu, care cădea în unde mătăsoase peste umere. Mânile, pe care le împreunase peste pieptul plin, se ridicau şi se coborau cu răsuflarea pripită. Stătu mult şi o privi, ca pe o vedenie, ca pe un vis, despre care i-ar fi fost frică să nu dispară, dacă ar face vreo mişcare. în fine se reculese şi apropiindu-se de bolnavă, o întrebă cu blândetă: „Cum te chiamă, fetiţo? — Mărioara Dumitru", îi răspunse cu glasul stâns. Află că eră de 22 de ani, născută la ţară, dar crescută de mică copilă la oraş de o mătuşă, cu care lucră croitoria. Toată noaptea Mândruţă nu se mişcă de lângă patul ei. Ba îi dădu doctorii, ba lapte, ba îi puse comprese, ba îi măsură temperatura, astfel că a doua zi, la vizită, medicii îi făcură mare laudă pentru felul conştiincios cum o îngrijise. Medicul primar aruncă o privire spre tabela termometrică, o alta asupra bolnavei, îi luă pulsul, o ciocăni puţin pe ici-colo, se uită la limbă şi zise: „Febră tifoidă gravă, — să se isoleze în camera de rezervă", — si uitându-se la secundarul său, par’că voia să adaoge: „puţină speranţă". Apoi dete câteva ordine gardiencelor cu privire la compresele, la băile, ce trebuiau să-i facă. Aceste ascultară cu acel aer smerit şi supus, care le caracterizează pe toate, fără deosebire, după câţiva ani de slujbă prin spitale, — şi cu gândul ascuns de a face, când va veni la adecă, cum şi ce vor crede ele de cuviinţă. Dar se înşelase amarnic bietele femei! — căci subchirurgul, ca un că- (Sfârşit.) ţăluş nedespărţit de stăpânul său, mai nu se mişcă din camera de rezervă şi supraveghiâ cu cea mai mare străşnicie îndeplinirea tratamentului prescris. Şi aşa trecură patru săptămâni şi bolnava, într'o dimineaţă, dupăce zăcuse vreo zece zile în nesimţire, deschise ochii mari şi se uită plină de mirare, întrebătoare şi speriată, în jurul ei. Eră prima licărire a inteligenţei, a conştiinţei care îi reveniâ, — şi privirile îi căzură pe subchirurgul Mândruţă, care şedea lângă patul ei şi-i ţinea pulsul... Reconvalescenţa merse repede înainte. Fosta pacientă par’că învia tot mai mult pe fiecare zi, devenise mai gingaşă, mai drăgălaşă ca înainte, şi când se uită la subchirurgul Mândruţă, care o priviâ surizând, ochii ei luau o expresiune de adâncă recunoştinţă. Doară aflase dânsa cum se jertfise el pentru a o scăpă, şi ştia, că dacă mai vede lumina soarelui, nu-i are de mulţumit decât lui. Venise ziua eşirei din spital, — şi Mărioara eră nedumerită ce să facă: să se întoarcă la mătuşă-sa, sau să meargă la părinţii ei, la ţară, şi atunci Mândruţă, luându-şi inima în dinţi, îi oferi să-i ieie o locuinţă în oraş, unde să steie împreună, iar apoi să se însoare. O clipă fata stătu pe gânduri, — dar numai o clipă... Se uită la micul subchirurg, care îi ajungea drept până la umăr, îşi aminti de munca grea şi rău plătită, ce trebuiâ să o facă la mătuşă-sa, de părinţii ei nevoiaşi, cari munceau din greu pentru o bucăţică de pâne, — îşi mai aminti de funcţionăraşul vecin, care o seduse pe vremuri şi apoi o părăsise, şi... îşi puse mâna cu încredere în mâna, ce-i întindea Mândruţă cu atâta sinceritate!... Luaseră cu chirie o căsuţă pe bulevardul Independenţei, — o stradă largă, tăcută străjuită de salcâmi înalţi şi umbroşi. Acolo pe- trecură în linişte mai multe luni. Mândruţă » » se schimbase cu totul. Din tăcut şi trist ce eră, devenise vorbăreţ şi plin de veselie. Voia să povestească şi să arete lumii întregi fericirea sa, şi nu trecea zi, ca să nu-l vezi preumblându-şi iubita pe trotuarele Străzii Mari, pe la grădina publică, pe la berării şi alte locuri de distracţie. Eră curioasă pe- www.dacoromanica.ro 400 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1912. rechea aceasta: ea înaltă, bine tăcută, cu talia subţire şi mlădioasă, cu faţa deschisă şi atrăgătoare, cu ochii mândri şi visători, — el mic, uscăţiv, diform, galbăn-palid la faţă şi cu ochii mici ca de guzgan, vârâţi în fundul capului! Lumea se oprea adesea în drum şi se uită în urma lor, - unii miraţi, alţii râzând. în curând îndrăgostiţii aceştia erau cunoscuţi de toţi, iar Mândruţă, cu toate că dusese totdeauna o vieaţă retrasă, departe de sgomotul străzii, descoperi deodată că are o sumedenie de prieteni. Abiâ făceau câţiva paşi.pe stradă, şi erau salutaţi, opriţi cu calde strângeri de mână, invitaţi la câte un pahar cu bere, la o îngheţată, la excursiuni şi petreceri. Toate ar fi mers bine, dacă Mândruţă ar fi fost vreun arândaş bogat, vreun tăietor de cupoane, vreun fecior de bani gata, — ocu-paţiuni atât de mult apreciate în timpurile noastre. Din nefericire nu era decât un biet subchirurg de spital, prost plătit. Mărioara si dânsa se schimbase; nu mai eră fata blândă şi supusă de altădată, -- nu-1 mai slăvea pe Mândruţă pentrucă o scăpase dela moarte. Se vedea dorită şi curtată de atâţia, i se ridicase fudulia la cap şi acum voiâ să joace pe frumuseţa nepăsătoare. Adesea îi dădeâ a înţelege, că ar trebui să întinză numai un deget pentru a aveâ de iubit pe vreun domn frumos şi bogat, în locul unui cocoşat slut şi sărac ca dânsul. Din vorbă în vorbă ajunseră la ceartă: „Ai dreptate să-mi zici sărac, strigă atunci Mândruţă, dupăce am cheltuit pentru luxul tău şi cele câteva sute de lei, ce economisisem cu atâta trudă şi sudoare!... Ai dreptate să-mi spui slut, dupăce mi-am pus vieaţa în primejdie, pentru a te scăpă dela moarte!"... Dar Mărioara dete din umeri cu dispreţ... A scăpat-o!... Ei şi?... Nu eră datoria lui să o îngrijească, când eră bolnavă în spital, nu eră el pus şi plătit pentru aceasta? Şi apoi nu-l răsplătise îndeajuns, trăind aproape un an de zile cu dânsul?... Zilnic căută prilej, ca să plece în oraş. Ba trebuiâ să vadă pe mătuşa, la care nu fusese atâta vreme şi pentru care păreâ că o cuprinsese deodată o dragoste nesfârşită. Ba trebuiâ să meargă la vreo prietenă, sau la prăvălii pentru cumpărături. Iar bietul Costea şedeâ acasă ca pe ghimpi, aşteptând-o să se reîntoarcă, tremurând să nu fi plecat pentru totdeauna! Serviciul la spital îl îndeplineâ ca vai de lume. Când îl căutai, nu eră, — nici ziua, nici noaptea, — doară că veneâ pentru vizita de dimineaţă şi apoi dispăreâ, iar bolnavii rămâneau în voia Domnului, îngrijiţi şi pansaţi numai de nişte gardience leneşe şi răutăcioase. Medicul spitalului în repetate rânduri îi atrăsese luarea aminte asupra felului cum îşi îndeplineâ datoria, — dar nici vorbe bune, nici vorbe rele, nici ameninţări nu folosiră. în cele din urmă îl chemă în cancelarie şi-i zise: „Domnule Mândruţă, — eşti de cinci ani în serviciul spitalului şi am fost toţi mulţumiţi cu d-ta, atât noi medicii, cât şi bolnavii. Dar de un timp încoace, de când ţi-ai găsit femeie, te-ai stricat cu totul. Nu mai merge!... Ori lasă-te de iubita d-tale, ori dă-ţi demisia!"... Costea nu-si dete demisia, — dar nici de slujbă nu-şi căută. Cu încetul încolţise în inima lui germenul geloziei şi necontenit îl chinuiâ gândul, că ce face Mărioara acasă, dacă e acasă sau dacă a plecat, — unde a plecat, — şi astfel lăsă totul în părăsire, dete fuga spre casă şi dacă n’o găseâ, colindă străzile, căutând-o în dreapta şi în stânga. într’o bună dimineaţă se pomeni dat afară din slujbă. îşi luase ultima leafă şi venise acasă cu lacrămi în ochi. Dar Mărioara râse de el, şi deschizând dulapul, îi arătă o hârtie de 100 de lei, pe care o primise tocmai în ziua aceea dela „tuşica", — „o veche datorie". De aici încolo veneâ şi plecă când o tăiâ capul, fără a mai spune unde şi pentruce pleacă. Din când în când primeâ şi câte o scrisorică, — „dela soră-mea“, — „dela o prietenă", dar Costea nu puteâ să le cetească, căci acei cari Ie aduceau, aveau ordin să Ie deie numai „cucoanei" în mână. Pe când, până atunci, Mărioara aveâ de mers numai ziua, acum începuse să lipsească şi noaptea. într’o seară Costea o zări intrând la teatru întovărăşită de un cunoscut bogătaş, văduv. Priveliştea aceasta îl pironi locului şi svâcniturile inimei i se ridicără în www.dacoramamca.ro Nrul 22, 1912. LUCEAFĂRUL 401 valuri fierbinţi până în creştetul capului. îi venea să ţipe, să sară asupra lor, — dar tăcu. Bănuia el de mult că este înşelat, dar între a bănui şi a vedea cu ochii este totdeauna o mare deosebire. Cu toate aceste îşi stăpâni mânia, căci mai puternică decât dânsa erâ frica, că făcând scandal pe stradă, ar da prilej Mărioarei să fugă, să-l părăsească pentru totdeauna. Plecă deci şi, buimăcit, hoinări toată noaptea pe străzile oraşului... De atunci certele în casă se ţineau lanţ. Mărioara, care ducea cheltuiala casei „din banii ei“, nu se mai reţinea de fel, nici în vorbe, nici în fapte, iar pentru Costea inventase numele drăgostos şi batjocoritor de „cocoşică". „Lasă, cocoşică, ce-ţi pasă, fii mulţumit că ai ce-ţi trebuie". Cocoşică însă nu erâ mulţumit de loc. Lipsa de ocupaţie, năcazurile şi gălăgiile zilnice, îi aduceau fiori de nebunie. încercase să-şi caute de lucru, gândind că dacă ar avea cele necesare pentru vieaţă, ar putea recâştigă pe Mărioara; colindase pe la toţi medicii şi farmaciştii, mai căpătase de făcut pe ici-colea câteun pansament, de pus vreo câteva ventuze, dar toate aceste nu-i aduceau de cât câţiva bieţi lei, — o picătură in mare, o nimica pentru Mărioara care din zi în zi devenea tot mai cochetă si mai chel- î tuitoare. Acum când o vedeai pe stradă foşnind cu rochii de mătasă, cu pălării pariziene, cu umbreluţe scumpe, lăsând în urmă, ca o dâră, un miros pătrunzător de parfum, — sămănâ aidoma cu o cucoană mare sau cu o cocotă. Şi Mândruţă înţelese, în sfârşit, că nu mai este pentru el!... îi jertfise totul: vieaţa sa liniştită, demnitatea de om, rămase sărac lipit pământului, fără slujbă, fără speranţă, — şi acum, cu toate aceste, cu toate că ştia că-i este necredincioasă, — când se gândea că ar puteâ să o piardă, o durere sfâşietoare, ca o săgeată ascuţită, îi pătrundea în adâncul pieptului... Dar ce puteâ să facă? Pentru o femeie frumoasă trebuiesc bani mulţi, şi frumuseţa care pentru cel bogat este o mângâiere şi o desfătare, devine un izvor nesecat de chin şi nenorocire pentru cel sărac... într’una din zile, Costea Mândruţă şedea la fereastră şi privirile îi rătăciau peste strada prăfuită. Erâ o zi luminoasă de toamnă şi razele soarelui se strecurau aurii printre frun-zile salcâmilor. Totul erâ tăcut; numai arareori câte un trecător grăbit, sau vreun copil sburdalnic, apăreau şi turburau liniştea. Vreo două vrăbii săltau şi ciripiau pe crengi. Un bragagiu se oprise pe trotuarul din faţă şi-şi ştergeâ sudoarea cu o batistă murdară. Mândruţă priveâ, dar nu desluşiâ nimica, înaintea ochilor îi apăru, eşită ca din depărtări părăsite şi nouroase, copilăria sa chinuită şi tristă, vieaţa plină de muncă şi răspundere, ce dusese la spital... Ca o rază caldă şi scânteietoare i se ivise atunci deodată în suflet iubirea pentru Mărioara şi-l făcuse să uite într’o clipă tot necazul, toată amărăciunea vieţii. Şi se legănase într’acest vis dulce, şi crezuse că va durâ veşnic!... De trei zile Mărioara nu se mai reîntorsese acasă, — trei zile şi trei nopţi Costea o aşteptase, o căutase zadarnic în toate părţile şi crezând că l-a părăsit, îşi cumpărase un revolver, pentru a-şi pune odată capăt suferinţelor. îl ţineâ în buzunar, din când în când îl scoteâ şi-l priveâ, - dar tot îl puneâ îndărăt, căci din inima lui nu pierise încă speranţa că, acum-acum, Mărioara trebuie să revie. Deodată se auzi uruitul unei trăsuri. O birjă se opri la portiţa de lângă casă şi Mărioara coborî grăbită, spunând vizitiului să o aştepte. Costea îi eşi înainte în uşă, dar când voi s’o întrebe, că unde a fost, îi tăie vorba: „Am venit să-mi iau lucrurile", zise, încruntând din sprâncene. „Mi-am găsit cu cine să trăiesc, — cu un om de seamă, nu cu un pârlit ca tine, căruia să fiu nevoită a-i da eu de mâncare!... — Prin urmare vreai să pleci pentru totdeauna?... — Plec, şi te rog, nu mă mai ţineâ în loc, căci sunt aşteptată". Costea Mândruţă, alb ca peretele, cu buzele tremurânde, să dete un pas îndărăt şi scoţând revolverul, îi descărcă trei gloanţe în piept. Şi cum căzuse buştean la pământ, cu faţa în jos, sbătându-se încă puţin din picioare, — îi mai trase încă două focuri în spate ... Emil Tofan. www.dacoromanica.ro LUCRAFARUL Nrul 22, 1912. 402 Fabule revăzute. i. Când găina cântă. In curtea unui oraş plin de fum abia se furişau razele soarelui. în întunerecul şi umezeala curţii îşi petreceau vieaja câteva găini. Din temniţa lor de laţi au renunţat să mai fugă, altfel ar fi putut fugi destul de uşor sărind peste grilajul de laţi ce Ie despărţiâ de lume. între ele trăiau în cea mai bună armonie şi înţelegere. Cocoşul le cântă peste zi şi le scula dimineaţa; iar peste noapte cântă ca oricare alt cocoş, anunţând ceasurile amintite în evanghelie. într’ o bună zi stăpâna, în timpul când altădată le aducea de ale gurei, le-a răpit cocoşul. Bietul cocoş a scos un strigăt de desperare, a dat un signal de pericol, dar văzând că nu mai e lucru de glumă, a început să bată puternic din aripi. O mână a stăpânii i-a prins atunci capul, cealaltă aripile şi picioarele. Cu glas înăduşit a zis el atunci găinilor: „Cucurigu! Fiţi şi mai departe muncitoare, sculaţi-vă tot de dimineaţă... iar pe mine de acum să mă înlocuiască Roşa — aşa chemă pe una dintre găini —;... iubirea mea e veşnică pentru voi eu“... şi glasul lui, întocmai ca al lui Ludovic al XVI-lea, s’a scurtat sub cuţit. Ziua a trecut cu depresiunea morală a celor din curte şi s’a apropiat seara. Roşa se înfiinţează în colţul drept al zăbrelelor ca în colţul cel mai înalt al palatului lor. Rolul şi l-a luat cu toată conştienţiozitatea. Gândiâ în mintea ei: „Voiu cântă de 3 ori în noaptea asta şi a treia oară voiu deşteptă pe cele de sub grija mea!“ Greaua răspundere ce o aveâ pe suflet nu o lăsă să închidă ochii şi abiâ au adormit celelalte a şi început: „Cot-cot-cot-cot!“ încât a trezit întreagă ceata. Pe cer a început să se aprindă stelele una câte una şi sgomotul oraşului a amuţit; bolta cerească îşi purtă la pasul vremei arătătoarele ei de timp bătute cu stele şi în tăcerea deplină nu se auziâ decât glasul Roşei cot-cot-cot. Nu se auziâ nici un lătrat de câne — ca la oraş — şi tăcerea o spintecă din când în când chiuitul cheiei în broasca vreunei porţi vecine şi cântecul Roşei cot-cot-cot. Par’că ar fi fost la priveghiu, bietele găini nu au putut adormi decât cu cântecul Roşei deodată, iar când s’au trezit dimineaţa eră soarele sus. Cum s’au trezit, au început o ceartă în care apărau drepturile lor de găini la fel cu feministele şi emancipatele noastre. Emancipatelor noastre şi sprijinitorilor lor las si tâlcuirea acestei fabule. y M. Galltts. Povestea unei vieţi. Roman de I. Agârbiceanu. Căruţele porniră prin noapte. Cea din frunte aveâ o gazorniţă, care împrăştia o lumină ro-şatică din flacăra pe care stă mereu s’o înghită vântul. Ploaia învăluită cu zăpadă, băteâ mereu în feţele oamenilor. Picurii se izbeau îndesaţi, cu ciudă par’că. In drum întâlniră podeţe stricate. Lângă ele veghiâ gazorniţa până ce treceau toate căruţele. Apoi lumina ei roşcată râneâ întunecimea într’o linie, şi se înălţă iarăşi la căruţa din frunte. Oamenii începură să povestească potoliţi în zdrâncă-nitul căruţelor. Drumul eră foarte rău. Din două-trei sate de-au mai pornit alegătorii într’o aşa rânduială ca din Păltiniş. In cele mai multe nu eră nimic hotărît (Urmare.) înainte. Plecau cei mai mulţi când şi după cum îi tăia capul. Unii în căruţe, alţii călări, unii şi pe jos. Porniau grupuri mai mici. Fruntaşii se urcau în căruţe, lăsau pe cineva din sat să adune alegătorii, şi porniau. Mulţi aşteptau o jumătat’ de ceas, chiar mai mult şi-şi pierdeau răbdarea: plecau la drum cu câţi alegători veniseră mai în grabă. Astfel de pe la miezul nopţii cânii începură să latre prin toate satele din cercul acela electoral. în căruţe, călări, pe drumurile rele, ori pe jos, apucând poteci cunoscute alegători veniau însă necontenit. Locul de întâlnire a tuturor alegătorilor eră www.dacoromanica.ro Nrul 22, 1912. luceafărul 403 satul cel mai apropiat de orăşelul în care se făcea alegerea. Un sat românesc frumos şi curat. Aici se strânseră unii alegători de seara încă. Apoi de când se făcu gură de ziuă oamenii sosiau necontenit. Sumanele le erau ude şi bătucite cu mieluşei mărunţi. Căciulile, la unii, purtau un strat întreg alb, pe fundurile rotunde. Fusese şi frig peste noapte. Dar cu cât se apropiâ ziua, băteâ tot mai cu putere vântul dela miazăzi, meluşei nu mai împroşcau, picuri cădeau mai mărunţi, până ce în’ urmă cerul începCi să se răzbune. Fuioarele, pânzele de ploaie se vedeau departe spre miazănoapte. In lumina soarelui, ce-a fost alb peste noapte se topi îndată. Insă nici două ceasuri n’a rămas ceriul limpede. Din miazăzi isvorîră nori prăpăstioşi, umplură cerul .repede ca nişte monştri grei. Fulguiala începu din nou, cu ploaie,’cu vânt. Uneori văzduhul se curăţeâ, soarele lumina câtăva vreme, umbre uriaşe se fugăreau pe pământ, apoi se întunecă şi vremuiâ din nou. Aşa se schimbă vremea necontenit în ziua aceea până seara târziu. Satul unde se făceâ întrunirea tuturor alegătorilor se populă tot mai tare. Se întâlniau oamenii, îşi dau bineţe şi blăstămau pe spurcata de babă care nu-i lăsa să aibă o zi frumoasă. Alegătorii mai tineri glumeau: „Asta-i soacră-ta, vere! — Ba a ta! — A mea nu-i aşa bătrână. — Dacă te duci acasă vezi şi învaţ-o omenie". ’ ’ Se întrebau de cutare şi de cutare. „N’a venit? ’ — Nu. S’a dat marod ca la miliţie. — Ăla-i un teleleu, de ţi-1 dă dracului". Intr’un grup mai mare spu’neâ ceva un popă. Barba i se sbăteâ mereu pe piept. De-oparte alţii se agitau pentru o veste ce le-a sosit. Ci că pe cei din Vălişoara, pe oamenii părintelui Andrei i-ar fi văzut în căruţe străine. In urma lor veniâ notarul. „Nu se poate, frate! Pe toti treisprezece? — Pe toţi. ’ — Vor fi’ fost alegători străini. — Ce-mi spui? Eu îi cunosc pe toţi, începând dela primarul. — Şi părintele? — Nu, el nu eră cu ei". Alţii iarăşi vorbiau despre bani. Că s’ar fi împărţit bani de oamenii stăpânirei. „Douăzeci de zloţi de vot. — Si drumul. ’ — $i mâncarea. — Ei, drăcie ca asta! Dar las’ le-ar sta pe suflet". In vremea aceasta alegătorii veniau ne- contenit. Căruţele, caii intrau prin curţile sătenilor. Ţăranii eşiau amestecându-se între ceilalţi. Uliţele începură să se umple. Deodată un cuvânt începîi să treacă din gură ’n gură: „La grădina domnească". Şi, oamenii începură să se mişte încet, în massă, spre partea răsăriteană a satului. Aici eră o curte largă şi în mijlocul ei un şopron foarte mare. Va fi’fost, pe vremuri, grădină domnească, dar acum eră un fânaţ, proprietatea bisericii. Oamenii se adăpostiră bucuroşi sub şopron. Cei mai mulţi îşi scoaseră traistele de sub sumane, şi începură să îmbuce. Priveau cu ciudă la vremea rea de-afară. Vreun ceas mai aşteptară şi aici. Mulţi preoţi erau amestecaţi printre dânşii. în urmă, pe drum, se văzu înegrind o ceată întreagă de domni. Preoţi, protopopi, advocaţi, toţi alegătorii din pătura cultă cari se opriseră puţin pe la părintele din sat. Unul din cei cari sosiră se urcă pe-un bolovan şi începu să le dee poveţe. Să nu le fie frică, să nu asculte de îndemnurile nimănui, să spună limpede numele Dr. Vasile Grecu. Mai presus de toate să fie cuminţi, să se poarte în linişte, şi de beutură să se ferească. „Şi acum’ în şiruri de câte opt, pornim!" sfârşi el. „Pricepem,’ domnule", se auziră câteva glasuri. Numai decât merindea fu învăluită, ascunsă în traiste, braţele se ridicară peste capetele descoperite, şi traistele fură ascunse sub sumane. Oamenii porniră tăcuţi în şiruri dese, regulate. Pe drum unii începură să povestească potoliţi. „Zice că nu ne lasă să intrăm cu bâtele. Ce comedie! — Mai bine că le-am lăsat acolo în şopru decât să ne împiedece. — Ce prostie! Doar nu mergem să ne batem. — Se vede că domnilor din oraş li frică. Pe semne nu se simt cu sufletul curat". Pe drum eră o tină moale, o ciorofleacă urîtă. Totuş vreo trei preoţi mai tineri şi neşte domnişori se plimbară de câteva ori dealungul şirurilor, tot înclinând din cap, sau arătând’cu mâna. Din majoritatea de trei sute aveau în massa aceasta mişcătoare o majoritate de o sută cincizeci. Fruntaşii erau mulţumiţi. De nu se va mai întâmplă ceva pe drum’, izbânda eră asigurată. în liniştea în care înaintau alegătorii se auziâ din când în când câteun „vivat", câteun „să trăiască". Erau vreo câţiva cari închinaseră de dimineaţa din păhărele. Mai ales în şirele din urmă izbucneau din www.dacoramamca.ro 404 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1912. când în când hohote de râs. între aceşti din urină eră un om mic de statură, roşu la faţă ca un rac, care dacă luă cât de cât la cap, începea să spună vorbe pocite pe ungureşte. Slujise pe vremuri la honvezi, într’un oraş unguresc. Acum însă eră alb la cap ca o oaie. Cei din jur începură să-l întărite cu vorba: ba că l-or închide şi nu-1 mai lasă acasă, ba că nu-l vor lăsă să intre nici în oraş. Ochii bădicului Simionaş se tulburau. „Ologoş, nem vorbi! Cotonoşag!" zicea tră-sărit bădicul Simionaş. însă la intrarea în’ orăşel dimpreună cu dumnealui fură opriţi foarte mulţi alegători. Oamenii stăpânirii aflară că nu-i de-ajuns să ai numele scris în lista alegătorilor, ci se mai cerea dela fiecare votant un bilet eliberat de primăria comunală. Chipurile ca pintre alegători să nu poată intra şi derbedei cari n’au nici un drept de vot. Unii pierdură biletele acelea, alţii, neştiind, nici nu le ce-rură. Dar la intrarea în oraş eră postată — în şiruri lungi — jandarmerie, miliţie. Şi doi ofiţeri provocă pe fiecare alegător să-i arete biletul. Care nu-l putea arătă, eră oprit să intre fără nici o pierdere de vorbă. în şirurile alegătorilor se produse o mare zăpăceală. Totuş cei mai mulţi cari nu aveau bilete înaintară pintre ceilalţi până unde erau înţepeniţi ofiţerii. Nădăjduiau încă să se poată strecură nebăgaţi în seamă. Unora le şi re-uşiâ, dar cei mâi mulţi cari nu aveau hâr-tiuţele acelea verzi, fură respinşi. Bădicul Simionaş însă nu se lăsă aşa cu una, cu două. „Ce poruncă? Nu vrea poroncinoc! Daţi-vă în laturi" le spuneâ el cu ochii tulburi, cu vocea lui trăsărită. însă ofiţerul îi puse mâna în piept şi îl împinse înapoi. îndată ce intrară în orăşel o comisie aleasă dintre fruntaşi se duse numaidecât să protesteze înaintea preşedintelui de alegeri. Insă fără nici un rezultat. Cordonul de jandarmi ţinu straja oraşului până la sfârşitul alegerii. Pentru alegătorii români eră designat un birt mare ca loc de cortel. Afară eră mereu aceeaşi vreme schimbăcioasă: râs cu plâns. Oamenii se retraseră prin şalele goale, tăcuţi, îngrijoraţi. Fruntaşii încă erau foarte neliniştiţi: le rămaseră afară din oraş mulţi alegători. Apoi se temeau că oamenii, închişi aci în crişniă, vor începe să bee. Fruntaşii se îm-prăştiară prin mulţime şi îi povăţuiau să se ferească de beutură. însă eră de prisos îndemnul acesta: ei numai la beutură nu se gândiau în clipele acestea. Respingerea celor fără bilete, îi apăsă pe suflet. Simţeau că li s’a făcut o mare nedreptate. Se simţeau îngrijoraţi de ce va urmă. îşi făceau so’coate în gând câţi vor fi rămas afară. Şi deodată începură să le fie ciudă, să dispreţuiască pe ceice nu s’au mişcat de acasă. Fiecare îşi aducea aminte de doi, de patru, de mai mulţi, cari rămaseră pe la vetrele lor, ori trecură în tabăra contrară. îşi ziceau „dacă veniâ şi cutare şi cutare, tot am fi putut birui." Pen-trucă dintre ţerani cei cari ajunseră odată până aci, aveau hotărîrea nestrămutată de-a învinge. Vreun preot, vreun învăţător, vreun medic de cerc poate a mai intrat codindu-se încă în birtul acesta, poate a privit pe furiş în jur să nu-l vadă cineva. Voinţa lor, gândin-du-se la relele eventuale ce-i vor ajunge, poate se mai clătină. însă voinţa ţăranilor, cari au ajuns odată aici, eră tare ca fierul. Ţăranii deci şi dacă beură, gustau mai mult, dar afară de trei-patru, rămaseră trezi ziua întreagă. încă nu se începu votarea când oamenii cari şedeau pe lângă fereştile ce răspundeau în stradă, începură să privească cu interes, grămădindjj-se tot mai mulţi. O fereastă se deschise. în drum, aproape de birt un domn bu barba roşcată trăgea de mânecă pe un moşneag. îndărăptul moşului mai erau doisprezece ţărani. „D-voastră faceţi mişelie", zicea străinul „Trebui să veniţi la noi. — Mergem domnule unde ne trage sufletul", răspunse moşul. „Atunci să nu fi venit în căruţele noastre. Trebui să veniţi la noi. Sinteţi de-ai noştri. — Nu-i prost ceice mâncă şapte pâni, domnule, ci ceice le dă“, răspunse bătrânul, şi smâncindu-se din mânile străinului porni cu cei doisprezece după ei, şi intrară în birt. Erau ţăranii părintelui Andrei, alegătorii din Vălişoara. Intre alegătorii români se făcu o vie mişcare. Feţele tuturora se înseninară. Eră un semn bun’ acesta. Aceia intrară cu sfială, şi se feriau de cunoscuţi. însă numaidecât limbile li se des-legară şi povestiră cum au trebuit să lucre după capul lor, căci părintele Andrei nu le-a dat nici o îndrumare şi nu le-a fost de nici un folos. ’ Votarea se începuse după satele cele mai apropiate. Alegătorii din satul cel dintâiu se aleseră dintre ceilalţi şi porniră sub conducerea alor doi bărbaţi de încredere. Erau părintele Ion Albu şi Dr. Ion Florea. Un fior trecu prin inimile tuturor când ceata cea dintâi porni. Mulţi îşi făcuseră cruce şi ziseră cu glas tare: Doamne-ajută! Deşi nu putea aduce nici un rezultat aceasta întâi grupă ce porni, totuş oamenii aşteptară ca pe spini întoarcea ei. Când se înapoiară, cei cari şi-au dat vo- www.dacoromanica.ro Nrnl 22, 1912. LUCEAFĂRUL turile, fură năpădiţi din toate părţile cu întrebări: Cumu-i acolo? Cine-s? Ce-i acolo? De-ai lor sunt mulţi? Oamenii răspundeau, dându-le desluşiri. Vreo trei dintre ei erau cu voie rea. „Tot omul să spună când l-ar întrebă cu cine votează numele întreg al candidatului nostru. Să nu zică Vasile Grecu, sau advocatul Grecu, ci Doctor Vasile Grecu. Din cauza că nu s’a spus numele întreg, trei voturi ni s’au respins pân’ acum. Aşa dar fiecare să spună Doctor Vasile Grecu", repeţi Ion Florea pornind cu oamenii din satul al doilea. Insă cei cari votaseră aduseră şi o veste bună: biletele acelea nu se cereau şi la votare. Acolo te ceteşte de pe listă şi primăria comunală adevereş’te că tu eşti cel cetit. Dan Bârsan îndată ce auzi’vestea aceasta se strecură afară, şi numaidecât sări peste gard în grădina c’râjmei. Tot pitulându-se prin grădini, tot sărind gardurile, ajunse în urmă afară pe câmp. El mai fusese în orăşelul acesta. Dar după ce ajunse în larg, se opri, cercetă cu dea-mănuntul poziţia locului, căută drumul cel mai scurt. Apoi, tot furişându-se ajunse la cei cari opriţi să intre, aşteptau, cu mintea tâmpită, sfârşitul. Numaidecât vreo patru mai tineri porniră cu Peştele. Alţii plecară după un anumit restimp. ’ Şi nu peste mult cei din birt se pomeniră că sar vreo cinci Români peste gard în curtea birtului. Aceia se amestecară veseli printre 405 oamenii din birt, a căror bucurie eră foarte mare. Peştele nu se mai văzu până la amiazi. Şi dela nouă ceasuri pân’ la amiazi se stre-curară mereu prin grădini, conduşi de Dan Bârsan, cei opriţi de dimineaţa la intrarea în oraş. Insă rămaseră şi neaduşi. Erau oameni bătrâni cari nu puteau să treacă peste atâtea piedeci, alţii iarăşi, se împrăştiaseră prin satele vecine. Unii plecară chiar acasă. „A cui a fost gândul ăsta?" întrebă Ion Florea, nespus de vesel... Câştigară astfel vreo şasezeci de voturi. ’ „A lui Dan Bârsan, domnule, a Peştelui", răspunseră oamenii. „E de-ai mei, domnule Florea. Stai să ţi-l prezint". Şi părintele Ion Albu ÎI aduse numaidecât pe Dan. Nici nu trebuiâ să-l îndemne să vie. Conştiu de ce-a făcut, ochii vioi ai lui Dan scăpărau de bucurie, de fală. El veniâ cu paşi hotărîţi. „Dumneata ne-ai câştigat biruinţa zilei de azi", îi zise Florea cu însufleţire. „M’aş bucura foarte mult, domnule Florea. Ar fi fost o mare ruşine să cădem", răspunse Dan Bârsan. „Să fie mulţi ca dumneata am câştigă multe alegeri. Să ştii că va trebui să te prezint domnului Grecu. „Pe dumnealui îl cunosc de mult şi aş dori din toată inima să-l vedem ales". Dan salută şi dispăru în mulţime. „Mi-â fost şi mie de mult ajutor, domnule Florea", zise mângâiat părintele Albu. „Nu-i mirare. Aşa un om!" Ei porniră cu alt sat la urnă. ’ (Va urmă) Cronici. Politică. Adunarea dela Alba-Iulia. „Ar’ de nu ne voru laşa pre noi si pre remasitiele nbstre intru aceasta asiedare, pecetile si iscăliturile ndstre care am dat se n’aibă nici o taria. Care lucru l’amu intaritu cu pecetea metropoliei ndstre pentru mai mare mărturie". ' Astfel se Încheie actul unirii dela 1700, iscălit de „Vlădica nostru" de atunci Atanasie. Aceasta este partea cea mai importantă din acest contract încheiat cu Roma, pentrucă în ea, prevăzându-se oarecum primejdiile de astăzi, s’a pecetluit pentru toate vremurile o vădită ameninjare faţă de Roma. Dacă nu păziţi acest contract, zdrobise-vor pecetile lui, ziceau bieţii şi păţiţii noştri strămoşi cu o îndreptăţită Îngrijorare. Şi iată că vremea nesocotirii punctelor din contract au sosit. Roma s’a Învoit ca guvernul unguresc să ne pună în coaste episcopia gr.-catolică ungurească, şi-a dat blagoslovenia tendinţelor de maghiarizare a noastră chiar şi prin biserică. Mama Roma a făcut-o aceasta. Acum dacă o parte contrahentă, cum s’ar zice, nu se ţine de litera contractului, dacă Roma şi Sfântul ei Scaun ne-a dat fripţi in mânile sugrumătoare ale guvernelor, ar urmă cu o consecvenţă foarte logică să zdrobim şi noi pece(ile dela 1700, cari „pentru mai mare mărturie" s’au păstrat până astăzi. Ar urmă, dacă societatea noastră, dacă poporul nostru ar fi pe deplin străbătut de puterea conştiinţei naţionale, dacă In noi ar fi putut pătrunde In toată grozăvia lui atacul guvernului unguresc cu Întreaga lui cohortă de urmări funeste, dacă fiorul momentului www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 22, 191 . 400 istoric care este astăzi ne-ar fi luat in stăpânirea lui întreagă. Aşa trebuie să ne mulţumim cu ce putem să dăm, trebuie să aruncăm la o parte toate visurile de reunire, astăzi încă intr’adevăr copilăreşti, după cum a zis un prelat al nostru. La gestul măreţ al reunirii să ne putem gândi acum, când patimile mărunte şi meschine ne sfâşie, când orizontul nostru este atât de îngust încât dincolo de el nu pot să vadă decât nişte vizionari nebuni, prea puţin legaţi de această lume de ţărână?!... Adunarea dela Alba-lulia a fost frumoasă şi destul de impunătoare in împrejurările noastre. Deşi între convocătorii ei n’a figurat nici un preot, totuşi cincisprezece mii de oameni s’au adunat in Băl-gradul lui Atanasie al unirii cu Roma şi mai ales al suferinţelor lui Horia ferecat pe roată. Ea a purtat chiar titlul de „congres", care seamănă puţin a ortodoxie, a răsvrătire, iar in faţa mulţimii au vorbit şi preoţii Blajului, cari n’au chemat pe nimeni, dar totuşi au venit. Cuvântările ortodoxilor a trebuit să facă o bună impresie iu străinătate, deşi ţăranii noştri cari nu pricep deosebirile noastre confesionale, nu vor prea fi ştiut apreciâ importanţa acestui act frumos. Moţiunea?... Ne-ani fi aşteptat la ceva mai energic, mai categoric, la ceva care, fie în stil cât de telegrafic, să fi purtat şi o scânteie din revolta care ne-a cuprins. Căci cu telegrame umilite, atât apostoliceşti imperiale, cât şi papale, nu prea putem „detnon-strâ" nimic în faţa inarei opinii publice, care nu cunoaşte decât o singură judecată ... simplă. Mai interesant va fi, de sigur, memorandul adresat Sfântului Scaun Papal, interesant şi în aceeaş vreme şi mai hotârit, socotim. în acest memorand, cetit în adunare, dar nepublicat din motive de oportunitate, zice „Gazeta Transilvaniei", se vor fi prezentat clar şi fără restricţii doleanţele noastre sub acest raport şi se va fi precizat cu francheţă punctul nostru de vedere. Deşi, zice o gazetă ungurească, el a fost prealabil comunicat şi guvernului, episcopiile noastre nu se vor fi înspăimântat să-l cetească cu faţa deschisă acelora cari ne-au pregătit această nouă lovitură. Cum am zis, adunarea a fost frumoasă şi însufleţită. Ţăranii noştri şi-au spus şi de astădatâ categoricul şi tradiţionalul lor: „Nu ne dănt". Cât despre un rezultat practic al ei nu putem să vorbim. Nu credem că ceeace s’a pregătit bine la Budapesta şi la Viena şi s’a consfinţit după multe ezitări la Roma, să se mai poată schimbă prin protestările noastre neputincioase. Nu credem, deşi am puteâ să aşteptăm din partea Romei, dacă nu o sprijinire hotărîtă. atunci puţină bunăvoinţă latină. Vom trece noi şi peste această primejdie. Cum?... Dacă nu vom face altceva, atunci ne vom ridică şi de astădată, ca de atâteaori, privirile spre cer, la Dumnezeul neamurilor, să ne ocrotească cu aripa lui caldă şi bună. La Dumnezeu să ne fie nădejdea, căci Ungurii şi noi ne facem destule rele. E. G. s Istorie. O scrisoare a Doamnei Elena, soţia lui Matei Basarab câtră domnii din Sibiiu, 18 Maiu 1653. Helena Dei Gratia Principisa Valachiae Transalpinae etc. Prudentibus ac Ampli s-simis Dontinis nobis optimis vicinis, sincer isque anticis Consuli ac Iudici Regio Amplissimae CivitatisCibiniensis. Salutem ac benevolentiam nostram. Pentru prietenia şi voia cea bună carea în toată vreamea avem cătră Dumneavoastră vecinii noştri cei buni şi credincioşi n’am putut zăbovi a ni face şi pe Dumneavoastră părtaşi aceştei veşti bune şi veasele, carea ni se aduse astăzi miercuri după ameazăzi în 18 zile de Maiu aici în satul nostru în Rucăr dela Măriea lui Prealuminatul Doinnu mieu, cum eri Marţi să fie avut războiu foarte greu cu pizmaşul nostru Vasilie Vodă tocma pănă în seară şi mila Iu Dumnezeu cea mare adusa biruinţa în partea noastră atâta cât toată călărintea lui au căzut şi rătnâind pedestrimea, sau închis in carăle taberii lor împreună cu Vasilie Vodă şi cu gineresău Cazacul şi oştile Dontnu mieu iau încungiurat de toate părţile şi aşa avem uădeajde în mila Iu Dumnezeu, să se surpe semeţiea vrăjmaşilor noştri şi ai Dumnilor voastre pănă în sfârşit, păntru care şi dereptu care lucru fie har, laudă şi mulţemire Deo Peroptimo, qui superbis ad-versatur, humilis autem dat gratiam. Lăngă aceastea pohtim dela Duntnile voastre hoc etiam b e n e f i c i u m, pentru că întru iuţimea războiului câţiva şi de în boiarii noştri cei de frunte seau rănit, de va fi în cetatea Dumnilor voastre vreun hirurgus bun ca acela care să poată fi de folos, Dumnea voastră să nul apăraţi al slobozi să vie fără zăbavă cu ceastă slugă a noastră, că aici la noi sănt oameni proşti, nu sănt meşteri, cum ar trebui. Noi derept aceaia foarte vont şti har Dumnilor voastre: interi in Divinae Tutelae vestras Amplitudines vehementer commendamus. Datum Rukaru diel8 tnensis Mai. Anno mundi creationis. Vestrarum Amplissimarum Dominationum Vicina benevola (pecete mică pe ceară roşie nelena 111. p. vultur cu crucea în plisc.) în dos: Aperta perloannent Kemenyi 1653 die 29Maij. Adresa: f Prudentissimis, Circumspectis ac Am-plissimis Viris, Dominis Iudici Regio et Consuli Amplissimae urbis Cibiniensis. Vicinis nobis benevolis, honeste dentur. (Archiva univ. săseşti, Sibiiu. Nr. 773 din 1653.) Această epistolă a fost scrisă, după cum se vede din cuprinsul şi data ei, chiar a doua zi după lupta dela Finta, in care Mateiu Basarab birui oştirea lui Vasile Lupu şi a ginerelui acestuia Titnuş, dar în focul luptei primi şi dânsul un glonţ în picior. Doamna Elena cere un chirurg dela Sibieni, ca să tămăduiască www.dacoromanica.ro Nrul 22, 1912. LUCEAFĂRUL 407 pe boierii răniţi în iutimea răsboiului. Se vede, că de rana soţului său încă nu aveâ ştire a 2-a zi după luptă. Despre această rană a iui Mateiu, scrie cronicarul Miron Costin, că „i-a scurtat răniăşi{a zilelor, că până la anul netămăduit de acea'rană a murit, că să nu se hie rănit, abia cineva de ar hi putut hălădui den Moldoveni şi Cazaci unde intrase şi cu ce tocmală“. Acelaş Miron Costin ne spune, că „au plecat şi Timuş cu Vasile Vodă fuga, lăsând toată tabăra şi bieţii pedestraşi în perire... Ninie n’au gândit pentru pedestrimea Cazacilor să iasă vii cineva den câţi rămăsese, după fuga oştii cei călări: De mirat firea Căzacilor la nevoe, dupăce le-au fugit toate căpiţele şi Hatmanul lor, ei dentre sine au ridicat cap şi au tocmit tabăra legată şi s’au apărat pănă în noapte; şi apoi noaptea au făcut focuri din carele lor şi din spini. Iară singuri au purces cu tocmală, fără tabără, numai pedestrii, şi au eşit toţi până la unul fără de nice o dodeială“. (M. Kogălniceanu: Cronicele României I., pag. 337.) I. L. s însemnări. Spre ştire. De o vreme încoace o parte a presei noastre se ocupă cu predilecţie de neînsemnata mea persoană, atribuindu-i calităţi şi scăderi cu cari n’a înzestrat-o Dumnezeu. Nişte adversari răi şi răzbunători au izbutit să pună în circulaţie fel şi fel de veşti slabe despre rostul ce l-aş aveâ in sânul aşa numitei grupări a tinerilor. Sunt socotit ca un duh necurat care ţese intrigi şi făureşte săgeţi veninoase. De aceea unii se simt datori să-şi facă cruce de căteori mă văd sau de căteori aud de numele meu, iar alţii mai viteji îmi dau mereu ia mir, insultându-mă şi bat-jocorindu-mă. Câţiva inşi cu frânele puterii în mână socotesc chiar c’ar fi bine să mă trimită în împărăţia iadului din vieaţa noastră publică. Am cetit şi ascultat toate insultele şi zvonurile cu seninătatea omului nevinovat şi cu resignaţia celui condamnat să fie răstignit pe cruce pentru alţii. Dar şi răbdarea mea cunoaşte hotare. Văzând că atacurile la adresa mea nu mai încetează, spre lămurirea şi orientarea publicului sunt silit să declar următoarele: l. Toate svoriurile despre rolul meu în sânul aşa numitei grupări a tinerilor sunt mincinoase, deoarece această grupare cu tendinţe separatiste — cum se crede — nici nu există. Există numai o seamă de oameni cari lucrează din convingere curată pentru înaintarea culturii româneşti. Rolul meu între aceştia e al unui tovarăş de idei şi al unui muncitor modest. 2. Cele mai multe dintre articolele şi notiţele apărute în „Luceafărul'', cari mi se atribuie şi pentru cari sunt săpunit mereu, nu sunt scrise de mine, deci nu merit să fiu insultat pentru ele. Rog deci pe adversarii mei să mă cruţe în viitor şi să-mi deie numai importanţa pe care o pot aveâ. Oct. C. Tăslăuanu. Si Delavrancea în Academie. Să fie adevărat, se vor intrebâ unii. Cum, un simplu literat a putut să ajungă membru al Academiei? Da, este adevărat. Ziarele din Bucureşti ne aduc .această veste spre mai marea noastră bucurie, căci iată, în sfârşit, s’n spart ghiaţa unui principiu atât de puţin îndreptăţit al nemuritorilor români, cari au crezut până acum că literatura pură u’are ce căută în cel mai înalt areopag cultural al nostru. Alegerea Iui Delavrancea, suntem siguri, va fi urmată şi de a lui Caragiale, Coşbuc şi Vlahuţă, ceilalţi mari reprezentanţi ai literelor noastre. Altcum nu ne putem închipui aceasţă alegere. Pentrucă, fără să facem comparaţii inutile, Delavrancea nu poate să ocupe un loc de membru in Academic, lipsit de ceilalţi tovarăşi ai lui... Cine va ceti despre această recunoaştere oficială târzie, se va gândi cu drag la autorul Paraziţilor, la Sentino, la Irinel, la Geaba Efendi la Hagi Tudose şi toate celelalte creaţii ale lui. Va răsfoi înduioşat paginile de adâncă şi subtilă artă ale maestrului, care i-a înseninat odată sufletul cu scrisul lui plin de vigoare virgină a talentului celui mai avansat. Cetiţi Fanta Cella, admirabila poveste plină de poezie şi vă gândiţi, când a fost scrisă şi când i-a fost scris autorului ei să intre în Academia recunoaşterii pe deplin meritate... 88 Singurătatea lui Vlahuţă. Aflăm că maestrul Vlahuţă s'a retras pentru totdeauna la ţară, la Dragosloveni în Moldova. A părăsit Bucureştii cu întreaga lui larmă, cu goana lui înfrigurată după pâne... literară, unde de altfel şi până acum, de multă vreme încoace, el fusese atât de izolat. Mulţi se vor miră de acestă hotărire a iubitului nostru scriitor şi mulţi vor consideră această retragere ca un fel de gest de om obosit. Cei cari îl cunosc insă pe Vlahuţă, ştiu că nimic nu poate să sufere pe urma acestei retrageri, nimic în producţia şi in caracterul lui. Vlahuţă este poate cel mai tânăr dintre scriitorii generaţiei vechi. Acest om veşnic preocupat de o problemă, veşnic chinuit de un gând, va găsi totdeauna în mijlocul naturii, alături de ţăranii moldoveni pe cari îi iubeşte atât de mult, un motiv de inspiraţie. Şi nu ştim cum, dar par’că acum aşteptăm dela Vlahuţă o încoronare desăvârşită a operei lui literare. Singurătatea lui de astăzi trebuie să ne trimită acest dar, singurătatea care l-a înconjurat totdeauna cu o aureolă atât de frumoasă. Scriitorii tineri ar trebui să se gândească mult la această semnificativă retragere... 88 Şcoli călătoare! Sibiiul nostru a avut în primăvara aceasta o mulţime de oaspeţi neobişnuiţi până acum. Mai multe şcoli primare româneşti din apropiere au ţinut să rupă cu felul de până acum de a-i „învăţă" pe copii de prin cărţi, mai mult sau mai puţin plăcute, diferite lucruri moarte, şi s’au apropiat de principiile pedagogice moderne, cari cer ca lucrurile să se şi vadă în natură. în acest chip învăţătorii dela mai multe şcoli din jurul Sibiiului au plecat in www.dacoramamca.ro 408 Nrul 22. 1912 LCCEAFĂRCL excursii cu elevii lor mai mari în scopul de a vedea cu ochii lucrurile despre cari au învăţat până acuin numai din cărţi. Au venit elevii şcoalei din Sălişte (în două rânduri), Aciliu, Boiţa, Tălinăcel, Viştea de jos ş. a. şi au văzut ce e de văzut in Sibiiu, întor-cându-se acasă cu mintea şi cu întreg sufletul plin de impresii nouă şi puternice. Astfel de călătorii nu numai că lărgesc cercul de cunoştinje al copiilor — ele sunt un „învăţământ intuitiv" dintre cele mai eficace, — ci au o influentă covârşitoare şi asupra diferitelor sentimente ale copiilor şi asupra voinţei lor. Dacă fiecare şcoală ar fi în câteva zile de peste an o „şcoală călătoare" — am puteâ înregistrâ în timp scurt rezultate dintre cele mai frumoase pe teren culural. Valoarea unei şcoli din punct de vedere pedagogic se poate măsură cu toată exactitatea şi după chipul cum aceasta îmbrăţişează însemnata chestiune a excursiilor şcolare. Vlalcu premiat de Academie. Academia noastră a mai făcut o faptă în ultima sesiune, care va găsi consentimentul întregei noastre opinii publice. Aurel Vlaicu, iubitul nostru aviator, a fost premiat cu un premiu de 5000 lei pentru cartea lui în care îşi motivează teoreticeşte construirea aeroplanului său. Această răsplată, nu numai că este binemeritată, dar ea constituie şi un îndemn frumos pentru înaintarea ştiinţelor noastre tehnice. Aurel Vlaicu, care şi în zilele din urmă ne-a făcut cinste în capitala Austriei, unde aeroplanul său a fost mai mult inconjurat de atenţie, va găsi în onoarea care i s’a făcut de cătră Academie, un nou prilej de muncă încordată. Trimitem prietinului nostru călduroase urări de bine. 88 16.000 In vânt... A trebuit să ne convingem încă odată, plătind scump această nouă experienţă, că justiţia ţării ungureşti acopere toate nedreptăţile făcute în paguba noastră şi în sprijinul năzuinţelor politice maghiare. Petiţia alegătorilor dela Orăştie împotriva alegerii plină de incorectitudini a jidanului Farkas Păi, a fost respinsă de cătră Curie, iar aderenţii partidului nostru naţional au fost condamnaţi la plătirea cheltuielilor, cari se urcă la marea sumă de 16.000 coroane. Asta ne mai trebuiâ nouă?... Nu ştii cum, dar te cuprinde o adâncă amărăciune gân-dindu-te că nimic nu este în această ţară, ceeace ar puteâ constitui pentru noi o garanţie constituţională în luptele noastre. Ni se prăpădesc forţele noastre, bietele noastre părăluţe câte le-om fi având, în desperate chestiuni electorale. Oare n’a sosit vremea să ne gândim, potrivit împrejurărilor în cari trăim, la o mai bună chivernisire a micilor noastre resurse băneşti in politica noastrâ?! Pentrucă, oricum, nu putem aruncă aşa uşor zeci de mii în vânt, când fiecare creiţar al nostru trebuie împărţit in patru pentru trebuinţe cu mult mai arzătoare, pentru deslegarea unor probleme mai folositoare... 88 „Vieaţa Nouă“ din Bucovina. Primim la redacţie ultimul număr al revistei „Vieaţa Nouă" din Cernăuţi, care ne anunţă o reorganizare a ei. De aici încolo va apare de două ori la săptămână şi va angajâ forţe noi în sprijinul redactării ei cât mai bune. „Vieaţa Nouă" şi până acum s’a distins prin un larg spirit de orientare, care i-a făcut cinste. După cât suntem informaţi, d-l Gh. Stoica, apreciatul nostru nuvelist, va fi încredinţat cu conducerea ei. Suntem siguri că prietinul nostru, fostul redactor al „Tribunii" şi un ziarist apreciat, va şti să contribuie la ridicarea presei bucovinene. D-l Stoica va duce la fraţii noştri din Ţara Fagilor şi însufleţirea noastră, a acelora cari, deşi înfruntăm frigul temniţelor ungureşti, totuş privim cu încredere în viitor. Bibliografie. in editura „Academiei Române" au apărut: D r. C. 1. I s t r a t i şi C. T e o d o r e s c u. Disolvarea cuprului metalic prin distilarea petrolului brut. Preţul: 20 bani. Dr. C. I. Istrati şi Dr. M. A. Mihailescu, Despre acţiunea acidului azotos asupra dianilido chinon anilului. Preţul: 20 bani. Dr. C. i. Istrati şi Dr. M. A. Mihailescu, Al-banita. Preţul: 20 bani. Dr. C. I. Istrati şi Dr. M. A. Mihailescu, Acţiunea anilinei asupra tribomo-triiodat. Preţul: 20 bani. Dr. C I. Istrati şi Dr. M. A. Mihailescu, O metodă pentru purificarea parafinei. Preţul: 20 bani. Dr. C. I. Istrati, O carte puţin cunoscută, despre apele minerale ale Valahiei. Preţul: 20 bani. Dr. G. Z. Petrescu, Arsenicul în tratamentul sifilisului. Preţul: 30 bani. Dr. C. I. Istrati, Date relative la diferite chestiuni de arheologie privitoare la Români. Cu 8 stampe. Preţul: 1 leu. Petru Bogdan, Pondul molecular al lichidelor. Preţul: 30 bani. ^ I. Iordăchescu, Cinematograful şi educaţia. Botoşani, 1912. Preţul: 50 bani. S. Mehedinţi, Cătră noua generaţie. Edit. Mi-nerva. Bucureşti, 1912. I. Neniţescu, Poezii, Ediţie complectă. Minerva. Bucureşti, 1912. C. Negruzzi, Teatru. Opere complete, voi. 111. Minerva. Bucureşti, 1912. Victor Eftimiu, Poemele Singurătăţii. Edit. Librăriei naţionale S. Bornemisa. Orăştie, 1912. Preţul: 2 cor. loanAl. Brătescu-Voineşti, Pe marginea cărţilor. Editura Librăriei Leon Alcalay. Bucureşti, 1912. Preţul: 30 bani. I. N o v i c o w, Emanciparea femeii, trad. de Bogdan I. Goilav. Botoşani, 1912. Preţul: 2 Lei. Titu Dinu-Pompiliu Păltănea, Comediile lui Plaut, traduceri din latineşte. Editura societăţii studenţilor în litere. Bucureşti, 1912. Preţul: Lei 1.75. TIPAHUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro