Cuceafărul ■ ■ ■ ■ il ■ 9 B B B am a a a Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică Director: Octavian Goga ■ ■ ■ Redactor: Oct. C. tăslăuanu xi. iîr. 18. Voi. i. IIIIIIII iiiani unii mu VIII BBB BB B a a a a a ■ a ■ b BBIBB ■ naaa iiiaaia BBIIBBB IBIB I a a B B 8 ■■ ■D Cuprinsul: Yorick . . . . St. 0. iosif . . Yeniamin K«âru-G. gotică . . . 0 pagină din Carlyle. Cântec (poezie). Yisuri bolnave. tot inima, nebuna ... (poezie). I. frunză . . I. ^gârbiceanu jYCaria Cunţan Cel din urmă cavaler, povestea unei vieţi (roman). Scrisoare (poezie). Cronici: 0. S-: Pacea dela făgăraş. însemnări: t) veste bună. £rvin franţuz O! J)ensuşianu. Învăţătorii >gr.-cat. din Rihor. In sudul continentului. "Redactorii „tribunii". Poeziile lui Soricu. plasarea violenţelor. Conferinţa învăţătorilor gherlani. Că-minuri studenţeşti. Retragere. Tlustraţiunl: Redactorii ziarului „tribuna". Sibiiu, 29 Aprilie v. 1912 www.dacoromanica.io Preţul unui număr: 40 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendl, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. loslf, I. 1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. I. Mateiu, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, 1. Paul, Ciucinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotlcă v\. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: flustro.Hngaria: 1 an............20 cor. 6 lani..........10 cor. Pentra preoţi, învăţători şi stadenţi: l an 16 cor. România şi în Străinătate: i an............25 cor. 6 lani..........13 cor. Reclamaţiile sunt a se face în curs de 14 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). f ^5 Noni piese muzioale de Tiberiu Brediceanu "X Icoană ' 9 din popor (un act cu un preludiu) Text de C. Sandu-Aldea şi I. Borcia. CUPRINSUL; Preludiu şl cor. Nr. 5. Melodrama „ Nr. 1. Doina lui Sorin „ 6. Cântecul Ilenei . 2. Mândruţă cu ochii verzi „ 7. De masă . 3. Cântec din bătrâni „ 8. Scenă . 4. A lui Moş Marin . 9. Cântec haiducesc Nr. 9. a) Solo de Uuier . 10. Brâu „ 11. Duet . 12. Învârtită şi cor. Partitura pentru canto şi piano cor. 8’—, fr. 10'— Caietul III. ' Păsărică mutâ-ti cuibul. Leagănă-te frunzuliţă. Turturea din valea sacă. Ardemi-te-ai codru des. Ce vii, bade, târzior. Tu te duci, bade, sărace. Foaie verde, ioaie iată Pe unde umblă doru*. «.Canto şi piano). Caietul IV. Pe sub flori njâ legănat. Foaie verde, pup de crin. Sus In vârful dealului. Mândro, de dragostea noastră. Când treci, bade, pe la noi. Frunză verde, frunzuliţă. Auzi, nrândro, cucu-ţi cântă. S’a dus cucul de p'aici. Jocur»i româneşti. (Piano solo). * Caietul IV. flora. Pe picior IV. Ardeleana V. nvârtita III. Din Maramurăş. Dantu. Brâu V. Ardeleana (ca’n Bănat) VI. Preţul unui caiet cor. 4‘—, Ir. 5’— Qnadrille pe motive româneşti....................cor. 2'—, fr. 2*50 Hora (cis moli).................................. „ 1*50, „ 2'— De vânzare la: . Librăria arhidiecezană, Sibiiu (Nagyszeben). =J www.dacoromanica.ro REDACTORII ZIARULUI „TRIBUNA": Eugen Goga. luliu Giurgiu. losif Şchiopul. uhWWW:da€OTQtoafl$b8i]IO Raiiu GSvruş- ,on Mon,ani- Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. O pagină din Carlyle. — „Filozofia Titlul e cam lapidar şi miroase de departe a proces de presă, dar pentru liniştirea cetitorului trebuie s’o spun, că nu s’a zămislit în redacţia noastră, ci e din vocabularul atât de personal al profetului Carlyle. Marele visător a dus o vieaţă întreagă lupta împotriva spiritului utilitarist al societăţii engleze din vremea lui, a biciuit apucăturile unui raţionalism îngust şi a fost un duşman neîmpăcat al micilor triumfători grăbiţi pe drumul norocului. Prin temperamentul de luptător, prin glasul profetic, prin îndrăzneala concepţiei şi prin tot rostul lui de visionar cu ochii aţintiţi spre ideal, Carlyle, e adevăratul învăţător al poporului. Din cărţile lui se desfac îndrumări superioare, se lămuresc valorile morale şi estetice ale vieţii. Şi-i dau sufletului o seninătate binefăcătoare. Nici nu se poate închipui un autor mai potrivit pentru o societate care trece prin o epocă de prefacere, ale cărei tradiţii sunt sdruncinate, ale cărei precepte sufleteşti n’au avut când se fixă definitiv, a cărei conştiinţă publică e o balansă veşnic mişcată de împrejurări, — pentru zilele noastre de frământare nu se poate închipui un mai bun pedagog decât însufleţitul, îndrăzneţul, sarcasticul Carlyle. într’un pamflet al său: „Iesuitism" îndreptat împotriva spiritului curent de-un materialism exagerat, Carlyle, care în romanul filozofic Sartor Resartus ne-a dat splendide pagini de „humour", are un fragment întitulat „filozofia porcilor". Gânditorul scârbit de pofta de căpătuială, singura busolă în vieaţa oamenilor pentru cari stomacul pare porcilor". — „llustrităţii Sale" d-lui losif Seghescu! a fi suprema justificare a existenţii, a ales acest tip reprezentativ din lumea dobitoacelor, punând pe „profesorul Sauerteig", un personaj închipuit al său, să-i facă psihologia şi să ne arate, cari ar fi articolele de credinţă din „filozofia porcilor"... Reproduc din interesanta monografie a d-lui C. Antoniade: T h o m a s C a rl y I e, câteva părţi din acest interesant fragment. Iată-le: „Dacă nepreţuitul talent de literatură s’ar întinde, în vremurile aceste de progres repede, şi la neamurile dobitoacelor, aşa că porcii şi boii să ne poată împărtăşi pe hârtie ceeace cugetă despre lume, ar urmă rezultate curioase cari ar fi instructive pentru mulţi din noi. Presupunând că nişte porci (înţeleg porci cu patru picioare) înzestraţi cu sensibilitate şi talente superioare de logică ar ajunge la o asemenea cultură şi ar puteâ, după cercetare şi reflexiune, să însemneze pentru noi ideea lor despre Univers şi despre datoriile şi drepturile lor aici, propoziţiunile lor ar fi cam acestea: 1. Universul, după conjectura cea mai sănătoasă, este o nemăsurată albie de porci, consistând în solide şi lichide şi alte contraste şi varietăţi; — dar mai ales în lături care se pot dobândi şi lături care nu se pot dobândi, acestea din urmă în nemăsurat mai mare cantitate pentru cei mai mulţi porci. 2. Răul moral este imposibilitatea de a dobândi lăturile de porci; binele moral: posibilitatea de a le dobândi. 3. „Ce este Raiul sau Starea de Nevino- l www.dacoromanica.ro 330 LUCEAFĂRUL Nnil 18. 1912. văţie?" Raiul numit încă şi Starea de Nevinovăţie, Vârsta de Aur şi alte nume, era, după porcii cu judecata slabă, putinţa fără margini de a dobândi lăturile, deplina împlinire a dorinţelor fiecăruia, aşa că închipuirea porcilor nu putea să întreacă realitatea: o fabulă deci şi o imposibilitate, precum porcii cu bun simt râd acum. i 4. „Defineşte datoria întreagă a Porcilor". Misiunea universalei Porcării si datoria fiecărui Porc, în toate timpurile, este să scadă cantitatea lăturilor care nu se pot dobândi şi să mărească pe cea a celor care se pot dobândi. Orice cunoştinţă şi îndemânare şi silinţă trebuie să tindă spre aceasta şi numai spre aceasta; Ştiinţa Porcilor, Entuziasmul şi Devotamentul Porcilor au acest singur ţel. Aceasta este datoria integrală a Porcilor. 5. Poezia Porcilor trebuie să consiste în universala recunoaştere a excelentei lăturilor j » şi tărâţelor, şi a fericirii porcilor a căror cocină e în rânduială şi care suntsătui: Groh! 6. „Aveţi legi şi dreptate în Porcărie". Porcii observatori au văzut că este sau eră odinioară un lucru numit dreptate. Neîndoios că cel puţin există în natura porcească un sentiment numit mănie, răzbunare etc. care, dacă un Porc provoacă pe altul, isbucneşte într’un chip mai mult sau mai puţin distrugător: de aceea legile sunt necesare, — o înspăimântătoare cantitate de legi. Căci certurile se sfârşesc cu vărsare de sânge, cu moarte; în tot cazul cu grozavă risipă din provizia obştească de lături, cu ruina (vremelnică) a unei mari părţi din cocina universală: de aceea să se observe dreptatea, pentruca certurile să fie înlăturate. 7. „Ce este justiţia?" Partea ta din albia obştească: nimic din partea mea. 8. „Dar care e partea mea?" Vai, aci stă de fapt toată greutatea asupra căreia ştiinţa porcilor, după lungi chibzuieli, nu poate hotărî nimic. Partea mea — groh! Partea mea, la urma urmelor, este tot ceeace pot să înhaţ, fără să fiu spânzurat sau trimis la puşcărie. Căci sunt spânzurători, puşcării, n’am nevoie să o mai spun, şi rânduieli pe care le-au poruncit legiuitorii". Această pagină plină de învăţăminte a profundului filozof, cu cât o cetim cu mai mare atenţie, cu atât înţelegem mai bine potriveala ei pentru multe din stările noastre. Nu sunt destui aici, indivizi cu termometrul însufleţirii în stomac, pentru cari vieaţa nu are nici o semnificaţie afară de ocuparea unor favoruri materiale?... Dacă, cetind aceste rânduri, rupte din sbuciumul unui suflet ales, vor putea măcar o singură clipă să răniâie pe gânduri şi să-şi deie seama că vieaţa are şi alte datorii de împlinit superioare digestiei, atunci tot e un câştig ... Nenorocirea însă e că împrejurările noastre de astăzi favorisează într’un mod deosebit această logică şi că deocamdată nu sunt prospecte să i se piardă urma. Dimpotrivă se întăreşte şi câştigă tot mai multe biruinţe, în situaţia politică cu totul excepţională în care ne găsim, depozitarii puterii de stat sunt propagatorii zilnici ai acestui sistem de „porcească filozofie" în rândurile noastre si nu > trece zi când un nou exemplu de căpătuială nevrednică să nu ne înveţe că necinstea şi lipsa de scrupule morale sunt Ia noi platforma pe care se clădeşte o carieră românească la adăpostul binefăcător al guvernelor ungureşti... „Ilustritatea Sa“ domnul Seghescu care deunăzi a urcat un nou fuscel pe scara că- pătuielii, devenind „consilier aulic", dă o notă de actualitate acestor consideraţii codificate > de Carlyle cu stilul Iui lapidar ... Ceteste-o, reverendissime domn, care ti-ai rostogolit slugărnicia dela căsuţa din satul Cârnecia până la poarta Burgului împărătesc, ceteşte-o ca să ai în sfârşit o înjghebare filozofică a pornirilor cari te-au călăuzit de când ţi-ai început drumul şi până mai deunăzi, când erai gata să-ţi afişezi obrăznicia în faţa studenţilor din Pesta... Cetiţi-o şi voi atâţia şi atâţia pui de „ilu-strităţi" cari aşteptaţi în umbră cu apetitul crescând şi însemnaţi-vă bine cuvintele simple, biblice, ale profetului care vă dispreţuia: filozofia porcilor . . . Yorick. www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1912. LUCEAFĂRUL 331 Cântec. Dunăre, Dunăre! Drum fără pulbere... Leagănă-mă, Dunăre bătrână!... Stau şi-ascult cum apa ’n luntre-mi bate, Stau culcat, cu manile la piept Şi cu ochii ’nchişi pe jumătate ... Leagănă-mă, Dunăre bătrână, Leagănă-mă lin, să uit de toate, Să a dorm, să nu mă mai deştept... Leagănă-mă, Dunăre bătrână ... Du-mă, dus de dorul ce mă mână Până unde valul tău se bate, — Du-mă ’ncet, cu mânile la piept, Adormit, oriunde vei socoate ... Leagănă-mă, Dunăre bătrână, Leagănă-mă lin, să uit de toate, Să tot dorm, să nu mă mai deştept... Leagănă-mă, Dunăre bătrână! Şi de află dulcea mea stăpână Că plutesc spre ţărmuri depărtate, Adormit, cu mânile la piept — De va râde, de va plânge poate, Leagănă-mă, Dunăre bătrână, Leagănă-mă lin, să uit de toate, Lin de tot, să nu mă mai deştept. . . St. O. losif. Visuri bolnave. (E noapte cu lună plină. O fată de vreo optsprezece ani e întinsă în pat şi visează cu ochii deschişi, strălucitori. Işi duce din când în când niâna stângă la fruntea înfierbântată. Dreapta s’ar părea că o (ine sub plapomă, ea îi lipseşte însă. I-au tăiat-o doftorii de pe când eră mică.) Ea. De ce nu vii? Te aştept de atâta vreme. Vezi că sunt singură. Mama doarme, tata doarme, numai eu sunt deşteaptă în întreagă casa. Vino... O, cât eşti de rău! Şi aseară m’ai făcut să te aştept. Şi... şi eram supărată şi am voit să nu te mai aştept niciodată... M’aşi fi supărat pentru totdeauna dacă nu ai fi venit. Vino, că dacă nu vii, n’am să-ţi mai scriu niciodată... niciodată, lac’ aşa, niciodată, nici un rânduleţ. (Se uită cu priviri fixe in tavan. începe să cânte, murmurând par’că un (ipet.) De ce nu viii, de ce nu viii?... (La geamuri apare o figură înaltă de tânăr blond. Scăldată în razele lunii, ea trece prin geamuri şi se apropie de pat. Fata surîde şi se întoarce spre părete.) El. Iartă-mă, am întârziat. Nu puteam veni mai de vreme, căci trebuia să mă păzesc de lume. Ne spionează cineva. N’ai băgat de seamă? Ea. Minţi, minţi ca toţi bărbaţii. Cine ştie pe unde-i fi umblat. Poate că ţi-ai găsit alta (opodidesc lacrimile) mai frumoasă decât mine. El. Dar, te rog... Ea. Nu, nu, nu... nu te rugă de loc. Nu vreau să mai ştiu nimic de tine. Eşti un om rău, un nerecunoscător. Ai crezut că dacă eu ţi-am dat toată iubirea mea, tot sufletul meu, tot trupul meu, căci toată am fost a ta, poţi să-ţi baţi joc de mine cum vrei, poţi să mă umileşti. O, dar acum s’a isprăvit. Te rog să pleci şi să mă laşi în pace, domnul meu. Nu te mai cunosc. (Plânge.) El- Dar, dragă, uită-te la mine. Mă faci să sufăr. Ea. (Se întoarce spre el şi râde cu hohote.) Ha-ha-ha! Să suferi, dragul meu, să suferi, căci şi eu am suferit destul în vieaţă. Şi apoi... (şireată) ...dragoste fără suferinţe nu este. Nu-i aşa? El. (Se apleacă asupra ei.) De astea-mi eşti?! Atunci am să te pedepsesc, drăculeţule. (O sărută.) Aşa. Acum pofteşte şi-mi mai fă pozne de astea. Eu viu la ea înfruntând atâtea l* www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1912. XJ2 piedeci, primejduindu-mi chiar vieaţa şi ea... ea nu vrea să mai ştie nimic de mine. Stai tu, am să ţi-o plătesc eu. (Zâmbeşte.) Salutare, stimată domnişoară, trehuie să plec. Datoria mă cliiamă. (O mai sărută odată.) Ea. (Zâmbeşte mulţumită.) Ba nu, zău, dar prea ai venit târziu şi-ţi spun drept, credeam că astăzi n’ai să mai vii, ori ai să vii dupăce am adormit. Fentrucă dacă nu veneai acum, adormeam. Eram obosită de peste zi. El. Obosită? Dar ce-ai făcut astăzi? Spune-mi tot. Fiecare lucru al tău, fiecare mişcare, vreau s’o ştiu. Ea. (Copilăreşte. Numărând pe degete.) Am făcut de mâncare, am cusut, am scris două scrisori pentru tata, m’am jucat de-a mingea cu sorioara ai mică şiii... m’am gândit la tiinee... El. Şi ce-ai mai făcut? Ea. Păi, nu-i destul? Ba nu, am mai făcut ceva. Am plâns. Ei Ai plâns? Pentruce? Cine-i mizerabilul? Ea. Nu e „el“, e „ea“. Maria. Ea crede, că dacă-i mai tânără decât mine să nu facă nimic, să lase toate pe capul meu, toată casa. Ea să meargă numai la plimbare, înconjurată de toţi pierdevară şi eu să stau aici să păzesc urâtul casei. Am zis să mă ia şi pe mine cu ea. Mi-a spus însă atât de delicat şi de prefăcut, cum numai o soră ştie să-ţi spună, că (o imitează) să rămân puţin, că vine îndată. Şi n’a mai venit. El. (Şade pe pat lângă ea.) Sărăcuţa de ea! Numai eu o iubesc cu adevărat, numai inima mea tresare când se sbate a ei, numai eu o înţeleg, căci numai eu ştiu să văd în sufletul ei frumos. Dacă n’aş fi eu, călătorul în noapte, oaspele ceasurilor târzii, ce s’ar face ea, drăguţa, frumuşica, scumpa mea? Ce s’ar face ea ? (O cuprinde în braţe.) Ea. (îl sărută cu patimă.) Spuneai că ne spionează cineva. Ce-ai văzut? El. Când am intrat pe poartă am văzut în mijlocul curţii două stafii: una albă şi alta neagră. Mi se părea, o femeie şi un bărbat. Cea neagră avea ceva strălucitor la brâu. Trebuie să fi fost un pumnal. Ea. Un pumnal? Şi tu ce-ai făcut? El. Nimic, adecă am mers mai departe. M’am gândit la tine, ştiam că mă aştepţi, şi ain venit. Cum mă apropiam, stafiile se ştergeau din ce în ce mai mult. Cine-or fi fost?... Ea. Da, da, ne spionează. Dar mie nu-mi pasă. Zică cine ce va vrea. Eu te iubesc, tu mă iubeşti. Cine ne poate opri să nu ne iubim? Că vii numai noaptea la mine? Dar dacă nu poţi să vii ziua! Şi în sfârşit, dacă nu ne-am cununat, noi totus suntem bărbat şi femeie. Nu-i aşa? Hai, să fim bărbat şi femeie. Aşează-te în pat lângă mine. Aşa. Strânge-mă în braţe. Mai tare, mai tare. Şi mai tare. Sărută-mă. Strânge-mă. Sărută-mă. încă odată... Ce bine e şi cum eşti tu de frumos şi cât eşti tu de voinic!... Nu-i aşa că mă iubeşti?... Mult? Mult de tot? El. Dragă, sunt femei, cele mai multe femei din lumea asta, cari au toată căldura şi toată strălucirea unei raze de soare, dar ele strălucesc pentru mai mulţi şi încălzesc pe mai mulţi, împrăştie strălucirea lor şi nu pot încălzi pe nimeni îndeajuns. Tu, tu eşti însă numai pentru mine, întreagă strălucirea şi toată căldura ta, sunt numai ale mele. Din chiliuţa asta, în care îţi petreci tu vieaţa, focul sufletului tău nu străbate, tot îmi este păstrat mie. Te iubesc, dragă, te iubesc. Ea. (îi întoarce faţa.) Iar minţi. Nu mă iubeşti, nu mă iubeşti şi eşti un mincinos. Adecă, nu, ai spus un adevăr. (Ţipă.) Ah! Ai spus un adevăr. (Plânge cu hohote.) Ai spus un adevăr. Eu nu pot să-ţi strălucesc decât ţie, eu nu te pot încălzi decât pe tine, fiindcă nu pot încălzi pe altcineva, fiindcă nu pot străluci altcuiva, fiindcă nu pot... nu pot... (îşi înfundă capul in perne şi plânge mai multă vreme.) El. (O mângâie pe păr, pe frunte.) Ea. (Se întoarce intr’un târziu şi se uită la el cu priviri obosite.) Te-ai supărat? Nu te supăra, doar eu sunt foarte bună. Mi-ai părut atât de egoist. Ori mi-ai jignit egoismul meu, nu ştiu, însă... nu te supără. Vino, să te sărut. Aşa, (cântă copilăreşte) dragul meu, scumpul meu. Acum ne-am împăcat, nu-i aşa? Acum ne-am împăcat şi... ştii ce? La toamnă, am să vorbesc cu tata si cu mama, la toamnă să ne cununăm. Să ne cununăm şi să pornim într’o călătorie de nuntă frumoasă-frumoasă, cum n’a mai făcut nici o păreche tânără dela noi. Să mergem în Veneţia, să ne plimbăm pe lagune, să cântăm, să râdem, să facem www.dacoramamca.ro Nrtil 18. 1912. LUCEAFĂRUL 33:1 prostii, să ne supărăm şi iar să ne împăcăm şi iar să râdem. Vrei? Că dacă nu vrei mă supăr şi iar plâng, plâng până mâne, de-o să mă întrebe iar tata pentruce mi-s ochii roşii. Da, da, am să plâng. Bine-bine, numai să nu vrei. Am să plâng. (Razele de lună străbat mai cu putere în odaie. Figura lui se topeşte în ele.) Ea. (începe să plângă iar cu obrazul în perne. Plânge multă vreme. într’o anumită clipă tresare, îşi îndreaptă iar privirile in tavan, ca la inceput, se uită ţintă şi nemişcată. S’ar păreâ că vorbeşte o moartă.) Vrei să vii? (Murmură.) De ce nu viii, de ce nu viii ! (Lacrimile o podidesc iar şi-i pornesc domol dealungul obrajilor. Adoarme.) (în sbuciumul care a chinuit-o i s’a desfăcut cămaşa. 1 se văd sânii sănătoşi, tineri şi virgini. Luna mai aruncă odată o ploaie de raze binefăcătoare şi albe asupra ei, apoi se întunecă la faţă Învăluită de un nor subţire.) Veniamin Negru. Tot inima, nebuna ... Amară-i băutura ce mi-o întinzi să beu; Numai dureri coboară cu ea în pieptul meu. Otravă-mi dai, iubită, otravă ’nşelătoare Şi inima o soarbe şi inima mă doare Şi blastămă şi plânge, iar când porneşti şi vrei Să mi te duci cu-otrava, atunci în urma ei Tot inima, nebuna, mai cere-o picătură Şi înapoi te chiamă cu-amara băutură. G. Rotică. Cel din urmă cavaler. — Traducere după Coloman Mikszâth. — Se mai găsesc încă figuri originale, cari rămân pripăşite printre noi, ca toamna câteva rândunele din stolul călător. Pe ici, pe colo mai răsare câte unul, care a purtat cu vitejie steagul cu lozincele libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, care a trăit sub regimul lui Bach şi şi-a lungit zilele până azi, dar toate cele petrecute i se par ca un vis mare, ca o dramă îndelungă: de câteva ori a căzut, apoi din nou s’a ridicat cortina şi în ochii privitorului s’au perândat tablouri vecinie noi. Dar la urma urmei din întreagă povestea nici o slovă nu-i adevărată, toate au fost totdeauna la fel; acesta e adevărul, — celelalte nu înseamnă nimic. Un astfel de om e si Paul Bibith. Dum-) nezeu să-l odihnească pe bietul bătrân, dacă ar fi murit. Căci în adevăr şi dânsul e o rândunea întârziată, chiar prea întârziată, care ar putea să îngheţe de gerul din jurul lui. S’a înfundat la moşie si niciodată nu s’a i > mai mişcat de-acolo. Nici oaspeţi 11’a primit, nici ziare n’a cetit, nici scrisori n’a scris, pe cari le-a primit nu le desfăcea, aşa a trăit vreme de 30 de ani ca un mort. Odinioară eră şi el băiat vesel şi frumuşel. S’a însurat cu o fată de toată frumuseţea de pe undeva din comitatul Borşod, unde încă stăpânea o moşie bine orânduită. Fetişcana eră săracă, dar ca un înger, îl duşmănea tot ţinutul pentru ea şi el o adoră ca pe o sfântă. Se poate să fi fost nevăstuţa cam uşura-tecă, dar nu ştiâ de păcat. Odată într’un bal s’a lăudat cineva că ar fi sărutat obrazul frumoasei femei blonde. Se poate că nici n’a fost adevărat, ori cine ştie în ce clipă de uitare de sine s’o fi păţit. Bărbatului — care din întâmplare a auzit lauda asta — i s’a urcat sângele la cap, şi n’a zis un cuvânt până dimineaţa. www.dacoromanica.ro 334 LUCEAFĂRUL Nrul 18. 1912. Dimineaţa şi-a aşezat nevasta în trăsură şi i-a zis cu blândeţe: „Du-te acasă, draga mea. Eu trebuie să plec undeva, tu nu te mişcă până nu mă întorc." Femeia l-a rugat roşind să grăbească, fiindcă... fiindcă mâne are să se apuce de lucru, de un lucru mare — are să coasă faşe şi scutece... S’a şi apucat. Iar bărbatul s’a bătut în duel cu individul lăudăros, i-a învărgat faţa de crestături şi apoi s’a dus şi niciodată nu s’a mai întors. Frumoasa bălaie a putut să-I aştepte răzi-mată la fereastră vreme de treizeci de ani. în timpul ăsta tânărul vioiu a ajuns un huhurez care nu se mai mişcă din loc. Frumoasa nevastă a umblat pe toate căile să-l împace, să-l vadă, dar îşi primeâ scrisorile nedesfăcute şi logofătul moşiei nici când n’a putut trece pragul acestui om rece care se îngropase în celălalt capăt al ţării. Din băeţelul, ale cărui scutece le găteâ mă-sa odinioară, s’a făcut băiat mare. Si el a venit odată, — dar bătrânul n’a vrut să-l primească. Nu mai voiâ să ştie de nimeni nimic. „Eu sunt închis în criptă — le-a trimis vorba — şi cei vii n’au la ce să desfacă cripta." Orice legătură s’a curmat între dânşii. Au trăit care ’ncotro, neştiind unul de altul, în haină cernită de văduvie biata femeie şi cu inima împctrită moşneagul rănit, care nu se mai mişcă deloc din bârlogul lui. Să fie în adevăr şi răni, cari nu se mai pot vindecă niciodată?... într’o zi, după ani îndelungaţi, a sosit între scrisori un plic care-şi întrevedeâ de departe marginile cernite. Omul rece a îngălbenit, dar n’a desfăcut nici scrisoarea asta, nici nu s’a putut hotărî s’o trimeată înapoi. Siinţiâ ce cuprinde şi simţiâ că nu mai are cui s’o trimită. Sărmana văduvă era moartă. Bătrânul a deschis fereastra cu mâna tremurată. Frunzele copacilor îi şopoteau în urechi, vântul îi fluerâ de departe... Din umbra copacilor care se întindea pe pajiştea mătăsoasă se desenau dantelele unui giulgiu mortuar... Şi el desluşea din toate ceremonia asta de mort. Când s’a întunecat, şi-a chemat sluga, unicul om cu care mai schimbă două vorbe, cu care de altfel vorbeâ pe fereastră. „Ştefane, băete!" i-a zis cu jale, „aşază-mi şeaua pe cal!" Sluga sta cu ochii speriaţi şi mişcă mirat din cap. „Am un drum lung. Mă duc acasă in Borşod. — Nu cumva călare? — Ba călare, fătul meu." Şi-a plecat călare ca în bătrâni... Cel din urmă cavaler să duceâ dealungul satelor şi poate că în drum îl mai şi râdeau copiii, doar şedeâ cam cocoşat pe biata gloabă sură. I-a trebuit o săptămână pentru călătoria asta. A ajuns în sat şi deadreptul la cimitir s’a dus. Şi ’n ţintirim la cel mai proaspăt mormânt. Luna tocmai lumină bulgării cari începeau să se usuce. Bătrânul boier şi-a scos pălăria. Pletele cărunte i le resfiră vântul. A apăsat cu pumnul grumazul calului, să-l plece de genunchi şi i-a şoptit încetişor la ureche: „Mângâie cu copita groapa stăpânii... mă surule, mă... că, cine ştie, poate să fi fost femeie cinstită..." Calul, ca şi când ar fi înţeles cuvintele stăpânului, şi-a îndoit amândoi genunchii şi a mişcat din cap cu blândeţe. Moşneagul şi-a pus din nou pălăria şi încet, pe gânduri a plecat din ţintirim. A trecut liniştit prin faţa castelului. Şi doară eră lumină la o fereastră. Poate copilul lui ceteşte acum, ori se roagă pentru sufletul mamii. S’a oprit la crâşmă. A lovit cu cravaşa în geam. „Scoală Iţic! Dă-mi o ocâ de vin!" Ovreiul a eşit cu sticla plină. Călăreţul a băut o înghiţitură, şi a vărsat ce-a rămas dealungul drumului. „Iaca sticla jidane! Nu-ţi plătesc nimic mă, fiindcă... uite să ştii: boierul vostru a umblat pe-aici“... ...Nu mai ştia sărmanul, că s’a isprăvit demult cu boieriile... A dat pinteni calului şi a pornit ca un viteaz din vremuri de demult. Şi l-a înghiţit negura nopţii. I. Frunză. www.dacoramamca.ro Nrui 18. 1912. 335 LI'CEAFÂKllL Povestea unei vieţi. Roman dc I. Agârbiceanu. X. Ceeace se svonise o jumătate de an, despre ce se scria prin gazete şi se discută în conversaţii particulare, se împlinise în urmă la începutul lui Martie. Prin decret regal camera deputaţilor fu disolvată şi rânduite alegeri noue. Ziarele tuturor partidelor politice începură numai decât o agitaţie ne mai pomenită. Fraze mari se tipăreau cu litere cât pumnul şi articolele ce le urmau erau viforoase. în unele se tipăreau părţi din programul în slujba căruia erau gazetele, si, chiar acest program eră apărat cu furie adancâ. Iar unde eră vorbă de partidele contrare, şirele din gazetă erau deadreptul incendiare. Se părea că un demon se coborîse în orice suflet de gazetar. în coloanele acestor ziare străine, fără deosebire de colorit politic, eră o rubrică permanentă despre ne mai pomenitele agitaţii şi terorizări pe cari le fac Românii în cercurile cu majoritate românească. Se raportă de adevărate revoluţii cari isbucneau când în-tr’un judeţ când ’într’altul, unde naţionalităţile erau în majoritate. Se cereâ cea mai energică păşire organelor administrative. Gazetele opoziţiei făceau trădător de patrie guvernul, care ar fi pactat cu popoarele nemaghiare. în mai puţin de două săptămâni placate roşii, verzi, galbene se împrăştiară până şi prin satele celea mai depărtate’. Şi pe acelea numele candidaţilor tronau în litere mari deasupra textului scurt, care-i doriâ izbânda. Prin oraşe, prin comune mai mari, steaguri tricolore ungureşti fâlfăiau în vânt numele candidaţilor. întrunirile, adunările poporale cu vorbirile de program, se ţineau lanţ. Prin satele româneşti ţăranii priviau, trecând pe drum, placatele lipite pe păreţii unei crişme, a unei prăvălii. Şi, cu mare greutate, unii descifrau jumătate din numele străin. Cei cari aveau drept de vot treceau pe lângă placatele acestea fără să le mai privească. Ei ştiau de ce e vorba acolo. Pe la ei, dacă nu colindase până acum, însuşi candidatul străin ori vreun bărbat de încredere al acestuia, fusese notarul ori scriitorul din cancelaria comunală. Porunca venise foarte aspră, ca organele administraţiei să-şi împlinească datorinţa. Ţăranii îi ascultau în linişte, clătinau din cap, priviau îngrijoraţi, însă la acest întâi îndemn, ei nu se hotărau. „Vom mai vedea, domnule. Ne vom mai socoti", răspundeau cei mai mulţi. Numai cei cu licenţe de crijme, cu prăvălii, pc cari slujbaşii satului îi înfricau (Urmare.) dela început, clătinau afirmativ din cap şi ziceau: „Da, da! Vom face“. însă nici aceştia toţi. Satele noastre nu mai sunt astăzi lipsite de crainici, cari să le aducă în grabă veştile. Două-trei, zece gazete româneşti intră azi în celea mai multe din satele noastre. Şi, în celea mai multe, înainte de a-şi deschide gura preotul sau alt surtucar, ţăranii mai fruntaşi ştiură ce e nou prin ţară. Şi, în preajma alegerilor, ziaristica noastră îşi’ştiîi împlini datorinţa. îndată după disol-varea camerei, în gazetele noastre se începu propaganda pentru o însufleţită luptă electorală în toate cercurile cu majorităţi româneşti. Se limpeziâ tot mai mult principiul că nu’vom putea sprijini decât pe candidaţii noştri. Se tipărea numele cercurilor cu majorităţi româneşti, aceste se aduceau în combinaţie cu numele fruntaşilor cari ar fi mai potriviţi pentru a candidă. în gazetele pentru popor se retipăreau articoli de legi prin cari alegerile de deputaţi erau declarate libere, şi încercările de terorizare nepermise. Se îndemnă poporul să n’aibă nici o teamă şi să voteze pe candidaţii programului naţional român. Fruntaşii de prin oraşe începură şi ei să se agiteze, să ţină consfătuiri intime. Vreun preot, vreun alt om din inteligenţa satelor, când se abăteâ pe la oraş, întrebă pe vreun cunoscut: „Ei, ce facem? Prin satele noastre s’a pornit goana după alegătorii români". Simţiam cu toţii necesitatea de-a se şti odată candidaţii oficioşi, şi de-a se începe lupta pentru reuşita lor. însă trei săptămâni trecură numai cu agitaţia ce se făceâ prin gazete, numai cu mici întruniri şi consfătuiri. Abiâ cătră sfârşitul lui Martie se stabili definitiv lista candidaţilor noştri. începându-se aceste agitaţii Ion Florea petreceâ tot mai mult în cafenea, la casină, cetind cu mult interes, cu pasiune chiar, gazetele. Casina eră acum foarte populată, şi discuţiile curgeau neîntrerupt. Câte doi, câte patru stau la o masă, ori formau grupuri prin sală, şi vorbiau aprinşi, se capa-citau. Gazetele treceau din mână în mână, la anumite pasagii se opriau, şi conversaţia curgeâ apoi mai departe, tot mai animată. Se făceau planuri de luptă, se numărau voturile, se înşirau pe rând fruntaşii satelor, preoţi sau alţii, în ajutorul cărora se puteâ crede cu^siguranţă. Unele nume treceau de bune, fără nici o obiecţiune. Dar la altele cutare ascultător, întrerupeâ. www.dacoromanica.ro Nrul 18. 1912. 336 LUCEAFĂRUL „Numai să nu ne prea încredem. Domnul X. c cam deochiat". Alte nume erau respinse cu indignare. „Pe ăsta-l ştiu dela alegerile trecute. E un om fără caracter". Ion Florea mai mult ascultă astfel de aprecieri, decât luă parte la ele. El cunoşteâ puţini dintre fruntaşii satelor. Dar în celealalte discuţii luă parte cu însufleţire. El se angajâ dela început să cutriere toate satele din cercul de alegere, unde avea să fie candidat advocatul Vasile Grecii. Florea vorbia frumos, însufleţit. Mulţi îl ascultau cu plăcere. Dar erau şi oameni cari îl priviau c’un zâmbet batjocoritor. Privirea lor par’că spunea: Pricepem noi că pentru Grecu ai sări în apă. însă te poţi şterge pe buze: domnişoara Grecu nu-i de nasul tău. Cele mai multe discuţii, cea mai mare agitaţie se învârteâ însă chiar în jurul faptului că Vasile Grecu respinse dela început, cu hotărîre, candidarea lui. „Eu vă mulţumesc, domnilor, pentru atenţia şi încrederea ce mi-o arătaţi. însă nu pot primi. De-aici încolo sunt la pragul bătrâneţelor. în parlament avem lipsă de bărbaţi în floarea vârstei. Ei se ştiu însufleţi mai în grabă, şi au mai multă putere de luptă". Când spuse cuvintele acestea în casină se făcu o tăcere adâncă. Vreo trei-patru îi dădură dreptate în gândul lor. Aceştia se gân-diau, fiecare la el. Şi îşi ziceau: aş fi bun eu. Situaţia o pricepu mai în grabă advocatul Chirca. El se ridică numai decât şi-i zise: „Iubite coleg, eu apreciez cuvintele tale dar nu le pot aprobă. In cercul acesta nime nu poate reuşi afară de tine. Pe tine te cunoaşte toată lumea din jur. Ai, până la periferii, cea mai întinsă clientelă. Deci pentru izbânda steagului nostru, trebuie să primeşti. Aşa-i. Domnul Grecu trebuie să primească" răspunseră cei mai mulţi. Insă ceice se gândiau ia persoana lor îşi ziseră: Pentru ce ar puteâ reuşi numai bătrânul? Noi ce suntem? Şi, aceştia, nu aplaudară cuvintele lui Chirca. Dar Grecu rămase neînduplecat. Aceasta se întâmplă în zilele celea dintâi a lunei Martie. De-atunci advocatul Vasile Grecu nu se mai arătă prin casină. Oamenii îl întrebau pe advocatul Chirca: „Va rămâneă neînduplecat?" Acesta la început răspundeâ: „O să-l convingem. El totdeauna se gândeşte mult înainte de-a luă vreo hotărîre". Dar, mai târziu la întrebările lor, ridică din umeri. Agitaţiile, consfătuirile se ţineau însă lanţ. Vasile Roşu, Muntean şi alţi tineri îl întrebau pe Ion Florea: „Ce mai zice domnul Grecu? Tu umbli în familia lor. Nu se hotăreştc odată să primească ?“ Ion Florea de când se începuseră agitaţiile pentru alegeri eră foarte vesel, li plăceau toate hotărîrile pentru luptă, se însufleţiâ pentru reuşita pe care o luă sigură. Dar, pe lângă aceasta, în casa familiei Grecu păreâ că se face lumină. îndată ce se începuseră pregătirile pentru alegeri, doamna Olimpia se însenină. Ochii ei deveniră iarăşi nespus de limpezi, vocea ei catifelată şi de pe faţa ei dispăru paliditatea aceea străvezie. ’ „Azi am avut sărbătoare familiară", îi spuneă, aproape în fiecare zi Mărioara. „Mama a fost foarte drăguţă". Nici nu trebuiâ să-i spună ea, Ion Florea văzîi cu bucurie schimbarea aceea la doamna Olimpia. Nu-i mai ziceâ: „Ei tinere" şi nu-I mai lăsă singur când el vorbiâ de Mărioara. Ii spuneă cu vocea ei plină de duioşie: „Domnule Florea, domnule candidat". Ion Florea băgă de seamă că ’n vocea aceasta eră mai multă simţire decât mai înainte. Şi se bucură din suflet. Îşi ziceâ: „inima ei s’a muiat în urmă. Nu ne va pune piedeci căsătoriei". Şi, simţindu-şi sufletul plin de recunoştinţă, cercă să-i fie tot mai plăcut, îi răspundeâ cu multă căldură, dar cu stimă, începu să fie mai mult cu ea. Şi uneori apropierea ei îl tulbură adânc fără să ştie pentru ce. Din vremea aceasta îi rămase în minte umerii ei frumoşi şi linia dulce a spatelui. O văzuse, o singură dată, într’o toaletă decoltată. Mai fericit şi mai uimit eră advocatul Vasile Grecu. EI nici cum nu-şi puteâ explică această schimbare la doamna 6limpia. Retragerea lui dela casină nu-l costă nimic. Acasă la el eră acum nespus de bine. Un fel dc deliciu umpluse camerele, mobilele, aerul. Şi raiul acesta ţineâ neîntrerupt. Doamna Olimpia eră mereu veselă. Şi râsul ei frumos se auziâ în toată ziua. Chiar cu Mărioara vorbiâ cu dragoste doamna Olimpia. Fata se miră şi ea, şi odată, învinsă de recunoştinţă, de dragoste se aruncă în braţele mamei sale, vrând s’o strângă cu putere la piept. Dar ea simţi cum trupul doamnei Olimpia trăsări înfiorat la atingerea sa, şi cum mamă-sa o depărtâ uşor cu mâna. Doamna Olimpia îl însoţiâ, în fiecare zi, pe domnul Grecu, la plimbare. Şi ciripeâ necurmat. De societate, de primăvară, de toalete, de cancelaria lor, chiar. Dar totdeauna se opriâ mai mult la alegerile pentru cameră. încă în sara cea dintâi aduse vorba despre aceasta. „Cum v’aţi hotărît?" îl întrebă cu blândele Olimpia. „Ne punem cu siguranţă candidatul nostru", răspundeâ Grecu. www.dacoramamca.ro Niul 18. 1912. LUCEAFĂRUL 337 „Şi tu vei fi acela, nu? — Mi-au propus şi mie. însă eu am refuzat. Eu nu pot primi. — Şi pentru ce nu poţi?“ îl întrebă aple-cându’-se puţin spre el doamna Olimpia. „Eu sunt prea ocupat. Cancelaria mă ţine mereu legat de oraşul acesta. ’ — E adevărat, răspunse Olimpia, că tu munceşti foarte mult. însă eu cred că nu trebuie să te retragi dela împlinirea unei da-torinţe de ordin mai superior. Tu eşti destul de bogat. Zestrea Mărioarei e invidiată de toate fetele. Eu aş crede că tu ai putea chiar să-ţi închizi cancelaria şi să te dedici unor ocupaţii de ordin mai superior. în urmă tu ai muncit de-ajuns, ai avea dreptul şi la puţină odihnă". ’ Ea-i ţinu lecţia aceasta cu multă sinceritate, cu’durere chiar. Advocatul o ascultă cu plăcere. Cuvintele ei îi cădeau în suflet ca stropi de mângâiere. „Şi crezi tu, că reuşind, în luptele parlamentare m’ar aşteptă linişte şi pace? — Oricum, e altă ocupaţie. Nu ucide nervii ca nenumăratele mizerii ce le ai cu clienţii. — Va fi o ocupaţie cu mult mai grea, dragă Olimpio. Tu ştii bine că eu dacă îmi iau o sarcină pe umeri, nu-s omul acela care s’o mai arunc vreodată. — Tu judeci totdeauna corect, Vasile", răspunse doamna Olimpia cu prietinie. „Dar să nu-ti uiţi: lumea aşteaptă dela tine chiar o jertfă". Din seara aceea, oricât de mult se vedeâ împotrivirea domnului Grecu, Olimpia-i amintea necontenit de alegeri, şi despre jertfa pe care o aşteaptă publicul dela el. Ea rămâneâ mereu drăguţă, zâmbitoare, îl ştia să-l scuze, să-l înţeleagă pe Grecu, dar necontenit se învârtea în jurul candidării lui. în unele seri de nereuşită doamna Olimpia simţiâ întâi, dupăce rămâneâ singură, o des-nădejde amară, dar voinţa ei numaidecât se revoltă si ’n ziua următoare tăbărâ din nou asupra domnului Grecu. Ea ştiâ că în chestii cari îl privesc pe el personal, şi familia nu o ating, puterea de voinţă a domnului Grecu eră înfricoşată. ’ Şi, în convorbirile cu bărbatul, de multeori aruncă Mărioarei priviri speriate ca şi când ar cere ajutor. Domnul Grecu eră fericit. în casa lui eră mereu sărbătoare, căci doamna Olimpia nu-şi pierdu nimic din veselia, din seninătatea celor dintâi zile. Insă voinţa lui eră neînduplecată. Noaptea, în pat, Olimpia simţiâ cum îi arde trupul şi-i vâjăe capul. Trebuiâ să se dee bătută? Chinurile ei creşteau din noapte în noapte, când în cea din urmă, îi fulgeră prin minte un gând mântuitor: Mărioara. Da, interesele Mărioarei! Cari interese? O să le aflu cu siguranţă, îşi zise doamna Olimpia, şi într’adevăr le şi află numaidecât*. Bucuria ei eră aşa de mare, încât noaptea întreagă nu putu durmi, ci visurile, închipuirile celea mai dulci o înfiorau necontenit. „Dragă Vasile, îi spuse în ziua următoare, aş vrea să-ţi fac o mărturisire. Maia noastră are mult talent muzical, şi totdeauna mi-a părut rău că nu-i putem da o instruire mai aleasă. Dacă tu ai fi deputat, fata noastră te-ar puteâ însoţi în capitală. N’ai fi nici tu singur. Un an ar fi de-ajuns. Intr’un an cred că s’ar perfecţionâ la conservator. Pe urmă am putea-o mărită. Trebuie să ne gândim, dragă Vasile, că în curând nu vom mai puteâ face nimic pentru fata noastră". Fiindcă eră cea din urmă încercare să-i frângă voinţa lui de fier, vocea doamnei Olimpia tremură. Oricât i se păruse de sigur peste noapte, acest mijloc, acum se temeâ. Cum se plimbau, domnul Vasile Grecu se Opri la sfârşitul cuvintelor ei. Ochii lui îu clipa aceasta erau adânci şi plini de durere. Pe-o clipă o privi, apoi porni mai departe şi multă vreme nu răspunse. „Mărioara are într’adevăr talent pentru muzică" începu el într’un târziu. „Şi poate nu e rău planul ce-1 faci. E încă tânără şi ar puteâ să înveţe. Şi muzica e frumoasă". Apoi, aceiaşi ochi adânci îi mai ridică odată asupra doamnei Olimpia. Fu iarăşi numai o clipă. Dar privirea aceea spuneâ limpede că domnului Grecu îi pare foarte rău simţindu-şi voinţa învinsă. Şi în privirea aceea mai eră un fel de reproş pentru Olimpia. Păreâ că-i zice: „Cum ţi-â venit în minte?" Apoi advocatul Vasile Grecu ştiâ că intrând în slujba asta nouă, va fi cu trup, cu suflet pentru ea. Ştiâ că va rămâneâ mereu departe de casă: în capitală, pe sate, la adunări poporale. Ştiâ că Mărioara nu-l va însoţi, şi, poate gândul acesta încă îl făcu să nu primească a fi candidat. El de mult, nu se puteâ despărţi de Mărioara, care-i eră tot mai dragă. Şi acum iată e posibil, ba e chiar de dorit ca Mărioara să-l însoţească în capitală, la conservator. El credeâ că-i va face fetei o bucurie foarte mare. „O să vedem", mai zise el Olimpiei. Aceasta nu răspunse, ci îi strânse uşor mâna. Fericirea îi inundase sufletul ca o apă de argint, luminându-i întreagă fiinţa. încă în ziua următoare Vasile Grecu îl pofti la el pe advocatul Chirca. Acesta veni cu numărul cel mai proaspăt din gazetă. „Frate Vasile, îi spuse, ai face foarte rău să te retragi. Iată eşti pus şi în lista oficioasă. Să băgăm de seamă, retragerea ta www.dacoramamca.ro I.UCEA FĂ KUL N nil 18, 191 lî. 338 ar însemnă să pierdem cercul. Şi să-Ji spun prietineşte pentruce. Pe lângă toată sila ce ni se face de organele administraţiei, ar cădea asupra noastră un adevărat blăstăm. Ar începe numaidecât desbinările. Trei colegi de-ai noştri, cei mai ambiţioşi, încep să-şi şi arate ghiarele. Fiecare ar dori să fie candidat. Nu ţi-i spun, ştiu că nu eşti curios de nume. Acum îţi poţi închipui la ce cădere ar trebui să ne aşteptăm dacă s’ar începe lupta cu astfel de ambiţii'*. Chirca îi vorbi ca unui prietin pe care îl stimă. Tot cuvântul lui eră sinceritate. „Te-am chemat să-ţi spun că m’aţi bătut. Primesc candidarea", începu obosit Vasile Grecii. „Şi fiindcă abiâ mai sunt câteva săptămâni trebuie nesmintit să convocării încă pe Dumineca viitoare, pe toţi fruntaşii comunelor din cerc la o consfătuire intimă. Eu am şi lăsat personalului din cancelaria mea să adune adrese, să trimită o circulară scurtă. — Foarte bine, amicul meu", zise cu bucurie Chirca şi-I bătu pe umăr. „Am să-l trimit îndată şi pe candidatul meu, cu adresele ce le am, şi să le ajute. Pe urmă tot azi înştiinţăm şi publicul de-aici“. îşi luă pălăria’, îi strânse cu căldură mâna, şi zise: „Am să trimit numaidecât pe candidatul meu să le ajute. — Pe domnul Florea ?“ întrebă Vasile Grecu. „Da, eu n’am alt candidat. Cum îti place de el? ’ — Mie-ini place. Se vede un băiat de treabă", răspunse Grecu. „Un tânăr admirabil. Prin cancelaria mea încă n’a trecut un astfel de om. E o putere de muncă uimitoare. Apoi, pot lipsi cu anii, el îmi conduce cancelaria mai bine decât mine. Să-mi dai voe să-ţi spun", adause aple-cându-sc uşor spre Grecu, „domnişoara Mă-rioara a făcut o bună alegere. — Cum?" întrebă Grecu, părând că nu pricepe. „Lumea spune că tânărul meu e bine văzut în casa voastră, şi că domnişoara nu l-ar află respingător". Advocatul Grecu zâmbi. La viitorul fetei se gândiâ totdeauna c’o nespusă delicateţă în simţire. ’ „Da, vine pe la noi. Mai ales în iarnă i-a procurat mari distracţii Mărioarei. Dar până Ia căsătorie... — Mai este, mai este", zise Chirca râzând. „Dar dac’a fi să fie... — Atunci va fi", răspunse Grecu zâmbind, şi petrecându-1 pe Chirca până la scări. Vasile Grecu, fără să spună cuiva, ţinea foarte mult la Ion Florea. Şi pentrucă eră deştept, harnic, cu purtări bune, dar mai ales pentrucă-i putea face vreo plăcere Mărioarei lui. El se şi gândi la căsătoria de care-i spusese acum Chirca. Şi o afla potrivită. Mai ales când vedea faţa înflorită a Mărioarei şi ochii ei albaştri plini de fericire, când ea se întorcea dela patinat, află căsătoria aceasta foarte potrivită. * Sala cea mare dela casină fii aproape prea mică pentru consfătuirea din Dumineca următoare. Băteau vânturi călduţe, cu miros de ploaie, în acest sfârşit a lui Martie. Zăpada se mu-iase, se înnegrise, sbându-se apoi în pământ. Numai prin vreo husdoapă, pe vreo muche dosită de deal, mai albeau petece mai mici. Pădurile negre vâjeiau înfiorate de apropierea primăverii. Drumurile erau desfundate. Roatele căruţelor se cufundau adânc. între spiţe tina se întăriâ mereu. Caii împroşcaţi de sub copite stropi murdari. Şi totuşi, din mari depărtări venise lume multă la întrunirea aceea. Intrau mereu în sală preoţi, învăţători şi alţi fruntaşi ai satelor şi din cât se putea, cei mai mulţi se retrăgeau mai în urmă, părând că se feresc de publicul din oraş. Nu o făceau aceasta din neîncredere, ci mai mult din sfială, şi pentrucă se simţiau mai bine între ai lor.’ Astfel îndată ce deschideau uşa, priviau prin sală, şi mulţi făceau „Aha!" şi, bucuroşi, mai siguri par’că, se strecurau încet între participanţii dela sate. Acolo se amestecau, îşi strângeau cu plăcere mânile. Se auziâ mereu: „Si tu ai venit? — Şi— Las’ că-i bine! — Ce gândeşti? Va fi cam greu. Pe la noi de-o săptămână s’a pus notarul pe lucru. Mi se pare umblă şi bani. — Dar la noi! A venit chiar candidatul. Umblă pe la oameni. Dintr’alte părţi se auziau alte frânturi de vorbe. ’ — Adunare? — Da, au ţinut adunare de popor! — Şi cum le-a vorbit? Româneşte? — Tină mare? — Iad, frate! Să rămânem în drum! — Fie, că primăvara se arată bine". Se auziau iarăşi cuvinte de mirare. „N’a venit? — Nu! spunea că are o înmormântare pe azi. — Mi se pare că iar îşi face coada colac". Numele lui Vasile Grecu eră amintit în toate părţile. „El va fi? — Se ’nţelege. Cine altul? — N’ar fi rău să reuşască". Scaunele din nainte se umplură peste tot cu public din oraş. Vreun protopop, vreun www.dacoramamca.ro Nrul 18, 1912. LUCEAFĂRUL 3S9 preot cu legături mai mari, se zărea printre ei, răspunzând necurmat la ploaia de întrebări ce se descărca asupra lor. Printre publicul dela ţară bărbile erau foarte dese. Şi erau bărbi albe, surii, abiâ înfiripate, cari se agitau mereu. Eră o continuă învăluire. Fiecare îşi vedea cunoscuţi cu cari nu s’a întâlnit de mult. Fiecare voiâ să ştie până unde au ajuns frământările de alegere în-tr’alte sate. . Printre ei abiâ portul alb al cutărui ţăran fruntaş. Erau şi fruntaşi de pe la sate cari intrau cu mare’ sfială in sala aceasta. Păreâ că au aerul să se ascundă bine în paltoane, să nu-i vadă nime. Aceştia treceau furişân-du-se, se retrăgeau într’un colţ şi rămâneau acolo nemişcaţi. Dar cei mai mulţi erau veseli. Oricât s’au curăţit de tină înainte de intrare, parchetul începu să se înegrească. Deodată sala începu să vuiască de aplause, de „să trăiască". Ochii tuturor erau îndreptaţi spre Vasile Grecu, care intră însoţit de advocatul Chirca. Capetele se înălţau, cei de dinapoi se ridicau în vârful picioarelor, apoi unii cercau să se strecoare mai înainte. Advocatul Chirca urca tribuna. Mulţi din cei de faţă nu-l cunoşteau. Dumnealui nu avea mare clientelă. O frământare se văzu între oameni. Insă, îndată ce începu să vorbească, în sală se făcu o linişte desăvârşită. Omuleţul acela vorbiâ foarte frumos, şi cu multă căldură. „Suntem înaintea celui mai însemnat act din vieaţa popoarelor din ţerile constituţionale. Alegerea deputaţilor, cari vor aveâ să’ aducă legile ţerii, nu poate să ne lase răci nici pe noi Românii. Poporul nostru, fraţilor, are drepturi vechi şi sfinte de câştigat în ţara aceasta. Nu le vom câştigă dacă vom sta mereu pe la vetrele noastre, în sate şi oraşe, şi ne vom vedeâ numai de nevoile noastre de-acasă. Trebuie să intre şi în conştiinţa noastră convingerea, că avem unul fieştecare şi datorinţe de ordin superior, avem datorinţe de împlinit cătră neamul care alţi apărători nu are decât pe noi înşine. Fiind chemarea unui deputat în rândul’cel dintâi ca să se intereseze chiar de acestea drepturi superioare, noi ne-am ho-tărît, ca şi la alegerile trecute, să ne punem şi să sprijinim pe candidaţii noştri în toate cercurile de alegere,în cari majoritatea noastră s’a putut constată. Şi astfel noi, în înţelegere cu cei mai mari, am pus pentru cercul de care vă ţineţi şi dumneavoastră candidatura domnului advocat, fruntaş al nostru, Dr. Vasile Grecu". ’ a Sala vui furtunos la numele acesta. îl aclamară îndelungat. „Eu cred, domnilor, că o persoană mai potrivită nu se puteâ află. (Aşa-i, aşa-i. „Să trăiască", vui din nou în sală). Cei mai mulţi dintre d-voastră îl cunoaşteţi, şi dumnealui n’are lipsă de laudele mele. („Să trăiască" răsună iarăşi din sute de piepturi). De aceea eu ţin să-l rog pe dumnealui, în numele dumneavoastră a tuturor să primească candidatura. („Să trăiască" se auzi îndelungat prin sală)". Domnul Chirca se coborî dela tribună, şi între nesfârşite ovaţii îi luă locul Vasile Grecu. El abiâ spuse câteva cuvinte. „Vă mulţumesc, domnilor, pentru încrederea şi cinstea ’ce-mi arătaţi", zise el. Eră foarte palid, dar masca de bunătate-i eră pe faţă. „Publicul din oraşul acesta, continuă el, ştie foarte bine că eu nu m’am îmbulzit să iau pe umerii mei această sarcină. Insă, dupăcc m’am hotărît odată, v’asigur pe dumneavoastră că nu mă voiu da în lături, din cauza nici unei greutăţi. Dacă voiu reuşi, interesele dumneavoastră vor fi şi ale mele. Insă pentru aceasta e de lipsă să se stabilească numai decât programul de luptă, şi stabilindu-se să fie împlinit până Ia litera din urmă. Toţi trebuie să ne împlinim datorinţa. Vă mulţumesc încă odată". El părăsi tribuna în uralele nesfârşite ale publicului. ’ Urmară apoi două ceasuri grele şi frământate. Presidentul propuse alegerea unei comisii, dintre participanţi, care să stabilească programul. Şi dintr’o parte şi dintr’alta a sălii, se strecurau cei a căror nume fură cetite. Şedinţa se suspendă aproape pe un ceas, până când comisia îşi sfârşi lucrările. Intre aceştia fu şi Ion Florea, care făcu celea mai multe propuneri cari se primiseră. In sală nu se mai puteâ ţineâ nici o linişte. Discuţiile începură, se aprinseră în toate colţurile. Publicul abiâ acum începeâ să se agiteze în faţa alegerilor pentru cari trebuiau să iee măsurile de lipsă. Unii eşiau să fumeze câte-o ţigaretă. Şi afară, în anticameră, în fumul de tutun, conversaţiile erau tot aşa de aprinse ca şi în sală. Unii vorbiau cu mare însufleţire: erau siguri de învingere! Nu voiau să ştie de nici o piedecă. Alţii arătau feţe mai îngrijorate, clătinau din cap, şi la argumentele celor însufleţiţi, rămâneau în linişte, convinşi par’că. ’ ’ La redeschiderea şedinţei, după frumoase cuvinte de îmbărbătare, Ion Florea, ales de raportor, cetiâ programul stabilit de comisie. Se opriâ la fiecare punct, îl explică, da îndrumări cum are să se execute fiecare. Publicul ascultă cu băgare de seamă. Din când în când se auziâ: „Hm! Asta-i bună!" Pentru organizarea alegătorilor şi purtarea luptei electorale se stabiliră multe puncte. îndrumările se dădeau până ’n celea mai neînsemnate chestii. Ion Florea ceti mult, explicând mereu. „Acest program, dacă se pri- www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1912. 340 LUCKAFĂRU'L meşte se va tipări şi se va expedia cu poşta tuturor fruntaşilor uin cerc pe cari punctul al doilea i-a numit pe nume. Se primeşte? Se primeşte. Trăiască" răsună în sală. Ion Florea se coborî dela tribună, şi numai decât apăru aci un domn, de vârstă mijlocie, cu barba ’n furculiţe, cu ochelari pe nas. „Domnilor", începu el pe-o voce foarte înaltă şi pişcătoare, slobozându-şi braţele în aer, 'cari apoi până a ţinut vorbirea, nu s’au mai apropiat de stăpânul lor, „domnilor, zise el, si vis pacem para bellum! Acest cuvânt al strămoşilor trebuie să vi-l amintesc în momentele acestea solemne, când, sfârşin-du-se lucrările noastre memorabile, dumneavoastră vă întoarceţi pe la căminur le scumpe, în sânul familiilor duioase, în satele noastre din văi şi munţi, unde e leagănul dulce al neamului nostru. Şi mă simt obligat să vă accentuez acest cuvânt cu atât mai vârtos că luptă mare trebuie să ducem. „Preoţi cu crucea ’n frunte căci oastea e creştină". Da, domnilor e rândul d-voastră acum să vă puneţi pe lucru. Noi ne-am făcut totdeauna datoria pentru scumpa mamă naţiune, ne-am făcut-o şi acum întrunindu-vă pe dumneavoastră şi stabilind acest program de luptă, care e armă neînvinsă dacă-l vom observă. Dela acest program, domnilor, să nu vă abateţi, să nu suferiţi în mijlocul vostru oameni mici de suflet dar mari de patimi, pe cei slabi să-i isolaţi, iar cei buni să mergeţi înainte. Tot înainte!" El strigă aceste cuvinte cu vocea lui pişcătoare, în vreme ce braţul drept eră întins ca o sabie gata de atac. Publicul din sală îl priviâ nedumerit. Nu ştiâ ce voiâ să spună omul acesta. Şi, ştiind că şedinţa s’a terminat, cei din depărtări începură să se strecoare afară. El vorbiâ înainte. Dar acum ceice părăseau sala eră în număr tot mai mare. Eşind ei mai auziau fraze din discursul acelui domn. „Si vis pacem" în cazul nostru înseamnă dacă voeşti învingerea. Dar cine n’ar dori-o? Care inimă românească n’ar tresări de-o bucurie nemărgenită... „Para bellum" înseamnă cu toţii fiii na-ţiunei române să stee ca nişte străjeri neclintiţi la posturile lor, trimiţând... Eşiră de mult şi Vasile Grecu şi advocatul Chir’ca. Ion Florea ascultă cu interes, zâmbind, surprins de apariţia acestui om. Apoi se strecură şi el pe uşe. (Va urmă.) Scrisoare. Mamei mele. îmi scrii c’aştepţi clipirea unei stele Ca să culegi din cântecele mele Iubirea mea atât de ’mprăştiată . .. Şi ce-ţi va spune? C’ai avut o fată Ce-a fost ca ’n pildă fiul cel pierdut?... N’am fost aşa, voi nu in’ati cunoscut!... Mă văd copil — eră o toamnă, ştii Ne-am dus cu tata ’n satul lui, la vii. Nu mai văzusem strugurii crescând, îmbrăţişeam tulpinele pe rând Şi sărutam râzând strugurii moi Ce răsăreau ca aurul din foi. De câte nu aţi povestit aşa! Mi-aduc aminte — pare c’aşi visă. Nu plânge mamă, ne vom întâlni Cu tata şi cu ceilalţi copii într’o grădină ca un paradis, Aşa să credem căci aşa e scris! Dar până când s’ajungem, de pe drum, Ce-a mai rămas din noi? Pământ si scrum. t Mă prinde uneori dorul de casă: Mă văd între copiii mei la masă. Alături cel mai mic, un făt frumos, îmi tinde dornic braţele de jos, Se trage cătră mine ’ncetinel, Mi-e cel mai drag căci seamănă cu el. Din acest vis mă smulg aşa de greu Simt c’atn pierdut ce ’n lume-a fost al meu. Când vei ceti rândurile ce-am scris Binecuvântă ’ntârziatul vis Ce nu se poate risipi de tot Căci visul, mamă, visul ţi-e nepot. Maria Cunjan. www.dacoromanica.ro Nrul 18, l'JI2. LUCEAFĂRUL 341 Cronici. Politică. Pacea dela Făgăraş. Judecând după aparenţe in comitatul Făgăraşului stăm bine politiceşte: ambele cercuri electorale (Făgăraş şi Arpaş) sunt reprezentate in parlament prin deputaţi români, aleşi pe baza programului partidului naţional. Sub acest raport aici stăm mai bine decât în oricare alt comitat din ţara întreagă. Şi totuş la Făgăraş stăm destul de rău. Atât de rău încât însuş comitetul naţional, care se ocupă atât de puţin de chestiunile noastre interne, s’a văzut necesitat să intervie pentru restabilirea vieţii normale a acestui comitat mai românesc decât oricare altul. Cari sunt anume relele ce nu mai puteau fi tolerate? Ele, am puteâ afirmă, vin din două părţi: din partea guvernului care are aci o politică foarte agresivă şi periculoasă intereselor populaţiunii şi din partea prostiei, răutăţii şi laşităţii noastre. Ce vrea la adecă guvernul şi cum lucrează el? El vrea să maghiarizeze comitatul Făgăraşului sau cel puţin să-l paralizeze şi să-l demoralizeze. în acest scop uzează de mijloacele cele mai variate şi cele mai condamnabile. O şleahtă de funcţionari cari n’au ce pierde, face aci cele mai îndrăzneţe încercări pe socoteala noastră şi, prin puterea pe care o are pe baza legii de care abuzează, terorizează şi corupe cum îi dă prin cap. De câţiva ani acest sistem a izbutit să producă şi roade, graţie neînţelegerilor dintre oamenii noştri cari, direct sau indirect, l-au menajat. Pentru a învedera numai o parte a acţiunii guvernului şi a paralelei noastre laşităţi, e destul să privim chestia şcolară în acest comitat dela 1907 încoace. Guvernul a trimis aci de inspector şcolar pe d-1 Szabd Elemăr, un om fără nici un scrupul. Ani de zile acest individ şi-a bătut joc de şcoalele noastre, de învăţătorii noştri, de biserica noastră. Dar acest om nu puteâ să ne facă tot răul pe care ni-1 doriâ, decât intrând în târguieli şi cu reprezentanţii intereselor noastre şcolare. Pe lângă aceştia a inzistat să se invoiască a închide anumite şcoli şi a primi în locul lor şcoli de stat sau comunale. S’au găsit oameni suspuşi cari au stat serios de vorbă cu acest om pe astfel de teme — făcându-i concesiuni. — In acest moment se înţelege că învăţătorii noştri şi-au pierdut razimul de care aveau nevoie şi au ajuns la discreţia inspectorului, care cu o mână maghiarizâ învăţământul în şcoli într’o măsură cu mult mai mare de cum o cerea legea lui Apponyi, — pe de alta le punea scăiuşul în gură învăţătorilor. Aşa de repede a mers decadenţa, încât la un anumit dat învăţătorii şi preoţii noştri l-au ales pe Szab6 şi membru in congregaţie! Szabd şi-a ajuns astfel de grabă scopul său: pe cei mai mulţi învăţători i-a redus la tăcere, pe unii şi i-a câştigat adicţi fervenţi, iar pe puţinii cari mai cutezau să-şi facă datoria după conştiinţă, i-a tras în cercetare disciplinară, pe motiv că nu propun cu succes limba maghiară sau că au agitat, la alegerile parlamentare, contra ideii de stat maghiar. Câtă vreme se petreceau acestea cutare advocat român jucâ calabrias cu „şusterul" Szab6, iar cutare protopop îl ospătâ şi-l plimbă cu trăsura ca pe un paşă, în toate părţile, dându-i cinstea cea mai mare. Şi tot in acelaş timp urma aproape zilnic excepţionarea cutârei şcoale, detragerea ajutorului pe care cutare comună politică îl dădeâ de decenii întregi şcoalei, introducerea manualelor ungureşti în şcoalele noastre, participarea învăţătorilor noştri la conferenţele învăţătorilor de stat etc. etc. — Inspectorul eră tare şi mare — eră atotputernic, temut de toată lumea românească din comitat. Dar iată că ia un anumit moment acest inspector, te miri în urma căror imprejurări, e transferat intr’un comitat din nordul ferii. Se părea că era scandaloasă alui Szabo va încetă. Şi în adevăr, guvernul a trimis la Făgăraş în postul pe inspector pe un om destul de cum se cade, un francmason potolit, căruia i-a fost ruşine să calce pe urmele înaintaşului său. Dar acest om n’a putut să rămâie mult în slujba in care i se cereâ să facă altceva decât ce-i dictă conştiinţa lui de pedagog şi de om de omenie. Aceia din fruntea comitatului, cari au luat faţă de guvern angajamentul de a distruge vieaţa românească din acest comitat, găsesc că inspectorul Dr. Radvânyi nu le poate face servicii mari în ce priveşte opera lor vandalică, — şi se pare că însuş inspectorul a simţit enormitatea situaţiei — aşa că după nici un an şi jumătate acest om e înlocuit cu un altul, care vine tocmai din comitatul Zolyom şi vine, probabil, pentru a face politica de maghiarizare a prefectului Szell, pe care o făcuse din răsputeri Szab6. Acţiunea reprezentanţilor guvernului în această direcţie a fost, trebuie să o recunoaştem, energică şi sistematică, — de aceea a şi produs roade. Dar dacă ea ar fi întâlnit, in locul desorientării generale şi a laşităţii multor conducători, un zid puternic format de piepturile şi de convingerile tuturor alor noştri, ea n’ar fi avut nici un efect şi ar fi trebuit să cadă. Guvernul a fost agresiv — noi am fost laşi. Paralel cu acţiunea aceluia la noi se manifestau gudurările şi trădările unora, — încercările naţionale intransigente precum şi indolenţa condamnabilă a altora. Clubul comitatens fără autoritate şi fără energie, in veşnice conflicte cu sine însuş, luat în zeflemea de străini şi de mulţi de ai noştri, — de sus, din partea comitetului naţional nici un interes real, tot stări cari ajutau indirect intr’o măsură mare opera de subminare a noastră. Cei doi deputaţi naţionalişti in loc să caute a veni cât mai des in contact cu alegătorii lor, pentru a-i ajuta şi a-i întări in convingeri - ii lasă pradă paserilor răpitoare, ba la anumite ocazii vin chiar in conflict acut cu o maie parte a lor. Aşa că încrederea reală in deputaţi scade şi ea în mod esenţial. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1912. 342 Pe teren politic deci din partea guvernului acţiune energică şi implacabilă, din partea noastră nimic şi uneori mai mult decât atâta — în sens negativ- Pe teren cultural nici o mişcare. „Asociaţiunea" nu desvoltă nici o activitate în foarte marele despăr {ăinânt al Făgăraşului, al cărui director e însuş fostul preşedinte al clubului comitatens (despărţământul Branului aparţine prin toate legăturile lui culturale mai mult Braşovului). Manifestatiuni culturale, cu tot „Progresul" din Făgăraş, se ivesc abia sporadic cu o foarte mare sfială şi fără să poată lăsă vreo urmă in suflete. Până mai deunăzi nu eră nici o librărie românească in întreg comitatul locuit de peste 90 la sută Români. Jupânul Thierfeld, librarul care scoate şi o gazetă ungurească în care vorbeşte uneori şi despre „Valahi", — în schimb suplineşte el acest gol. D-sa aduce tot felul de cărţi pe cari i le cumpără Românii noştri, cari se bucură nespus când jupânul le dă pe deasupra şi câte un creion cohinoor imitat şi câte un calendar unguresc. Evreul Thierfeld merge până acolo cu interesul faţă de cultura noastră încât tipăreşte şi cărţi şcolare româneşti, ba chiar şi cărţi de rugăciuni creştineşti. Ba in comitetul de redacţie al revistei şcolare „Fogarasmegyei nepoktatâs" primeşte şi pe d-l Octavian Popa, învăţător confesional din Vad şi preşedintele „Reuniunii gr. cat. a învăţătorilor din comitatul Făgăraşului." in schimbul tuturor avem la Făgăraş doar o gazetă săptămânală „Olteanul", slab redactată, fără un program politic şi fără rădăcini in vieaţa complicată a comitatului — şi o librărie românească nouă, căreia îi dorim toate cele bune. Pe teren social, - ah Doamne ce dezolat trebuie să rămâie cine ceteşte articolele ce se publicau cu o rară profesiune în gazetele noastre acum vr*o doi ani despre vieaţa socială din Făgăraş! Ce rol social trist a avut şi „Reuniunea femeilor" din Făgăraş şi ce in-fluinţă puternică asupra intregei vieţi româneşti din comitat. Pe teren bisericesc lucruri foarte mestecate. „Rostul protopopului unit şi vicariu a! Făgăraşului nu se simte de ioc", zicea domnul N. lorga la 1905 în „Neamul românesc in Ardeal", spunând un adevăr care şi azi e tot aşa de valabil. Despre unii reprezentanţi ai bisericei ortodoxe în acest comitat s’ar puteâ spune de asemeni lucruri triste. Despre mulţi preoţi cari ţin poporul în credinţele păgâne prin păs căi ia care le aduce bani, deasemenea, — deşi trebuie să recunoaştem că o mare parte a preo-ţimei ambelor confesiuni au dat dovezi frumoase pe timpul alegerilor dietale. Dar lipsa de conducere unitară i-a făcut să sufere persecuţiuni, pe cari între împrejurările de astăzi cine ştie dacă s’ar mai hotărî să le mai îndure şi a douaoarâ. N'ar fi nici o mirare ca preoţimea care, în parte, se adapă numai din inţelepciunea moderată a „Telegrafului Român", dela o vreme să urmeze politica acestui organ nici naţionalist nici nenaţionalist — şi aceasta în paguba politicei adevărate. Pe teren economic nici o organizare. O mulţime de Jidani, — o urmare firească a stărilor din comitat — pescuesc in tulbure şi exploatează situaţia. Un mărişor număr de bănci mici fac câştiguri „frumoase", pe socoteala ţărănimei care emigrează de o vreme încoace cu grămada, în afară de România şi America, — în Germania. Aceste bănci, cari în multe cazuri sunt conduse de preoţi, sunt o plagă pentru vieaţa economică a poporului. Ele îmbogăţesc pe câţiva şi sărăcesc marea majoritate pe care o duc la sapă de lemn. Pentru chestiuni culturale aceste bănci jertfesc sau puţin sau nimic (in afară de „Furnica" din Făgăraş, care face, până la un loc, excepţie). însoţiri Raiffeiseniene sunt, în schimb, foarte puţine, se găsesc însă filiale de ale societăţilor ungureşti ca „Hangya" ş. a., ţinute de Români, pentru Români! Dacă în comitatul Făgăraşului nu se vor introduce cooperativele săteşti, ţărănimea noastră de acolo va cădeâ jertfă sistemului economic de astăzi, care îngraşă pe cei bogaţi şi-i despoaie pe cei lipsiţi. Clasa de mijloc în comitat avem puţină. în Făgăraş s’au făcut în timpul din urmă unele încercări de a organiză meseriaşii români, şi se pare că începutul făcut va aduce şi roade. Acum s’a făcut „pace" la Făgăraş, graţie interve-nirii comitetului naţional. Pe hârtie ea e frumoasă, deşi mărturisim că ne aşteptam ca să ia în program mai multe puncte. S’a hotărît anume: „1. Observarea celei mai stricte solidarităţi şi sprijinirea reciprocă, frăţească, în toate manifestaţiunile de interes obştesc, de ordin politic cultural, social şi economic. 2. Continuarea luptei fără preget întru apărarea şi susţinerea pe toate căile legale a tuturor şcoalelor confesionale din comitat. Drept aceea toţi aceia, cari vor ţintf la desfiinţarea şcoalelor acestora, şi prin aceasta la împedecarea poporului nostru în progresul cultural, se vor combate pe toate câile legale şi mai ales în municipiu şi pe teren social. Tot aşa se va urmă şi faţă de aceia cari prin denunţări la guvern au mijlocit retragerea congruei preoţilor români. 3. Deputaţii cercurilor Făgăraş şi Arpaş aleşi pe baza programului partidului naţional român, candidaţi de comitetul naţional cu consentimentul alegătorilor, aleşi de aceştia cu mare însufleţire vor fi sprijiniţi şi în viitor în toate acţiunile lor politice, pornite din dragoste câtră neam. 4. Având în vedere, că prezidentul clubului comitatens d-l Iacob Macaveiu a renunţat la postul său de prezident din cauză de morb şi rugându-se d-l vice-prezident Nicolae Borzea să fie din cauza ocupaţiunilor sale multi-laterale absolvat de postul său de vicepreşedinte ai clubului comitatens, s’a hotărît reorganizarea clubului central comitatens alegându-se unanim şi cu mare însufleţire de prezident domnul Dr. Ioan Şenchia, de viceprezident d-l Dr. Octavian Vasu, iar de secretar d-l Matei C. Jiga. Şedinţa plenară a clubului comitatens în vedere, că corniţele suprem continuă atitudinea sa duşmănoasă faţă de interesele obşteşti române şi faţă de institu- www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1912. LDCEAFĂRDL 343 ţiile române din acest comitat, a hotărît unanim îndeplinirea fără amânare a hotărirei aduse anterior, ca toţi membrii români ai comisiunilor esmise de congrega-ţiunea coinitatensă să-şi prezinte abzicerea." Ar fi fost în interesul cauzei ca hotăririle să se fi extins şi asupra organizării vieţii economice, care e baza întregei vieţi in luptele moderne. Aceasta cu atât mai mult că ţărănimea pe deoparte e în regres în cele economice — între altele şi din cauza aleoho-lismului, — pe de alta ea şi-a pierdut încrederea în conducători. Acestea sunt lucruri foarte mari şi esenţiale şi ele nu se pot îndreptă prin măsuri cari nu ating în mod simţitor interesele cele mai intime ale poporului. Păcii făcută pe hârtie la Făgăraş îi dorim rezultate reale, care nu se vor puteâ ajunge insă decât prin munca sistematică a tuturora. O. S. însemnări. O veste bună. Prietinul şi distinsul nostru colaborator, d-l II. Chendi, însănătoşit după o boală mai lungă, în curând îşi va reluă colaborarea la revista noastră. Credem că va bucură pe toţi cetitorii noştri această veste. în frământările literare ale zilelor din urmă s'a simţit mult lipsa îndrumărilor d-sale. O desorientare prea puţin înveselitoare s'a înstăpânit în rândurile literatorilor noştri, producţia literară a început să poarte din ce în ce mai mult pecetea unei libertăţi care seamănă mult a libertinaj. Se simţea lipsa cârmaciului inteligent şi îndrăzneţ, care aşeză la locul lor pe gălăgioşi şi nepricepuţi şi asigură totdeauna bunul mers al corăbiilor noastre literare. Credem că vestea învierii d-lui Chendi va întristă mult pe morţii literaturii noastre, cari au răsărit sfidători din morminte tocmai pe când condeiul ager şi înţepător zăceă dezolat în călimară. Reintrarea distinsului nostru colaborator în activitate se anunţă prin apariţia unui volum de articole critice, care va cuprinde însemnările lui literare din anii din urmă. în acest volum, care, nu peste multă vreme va putea fi pe masa tuturor cetitorilor noştri, se va vedeă ca într’o oglindă perfectă întreg tabloul literaturei noastre mai nouă. îl aşteptăm şi noi, precum ştim că-l aşteaptă toţi admiratorii şi toţi... detractorii temutului şi iubitului scriitor. Ervfn Franţuz O! Densuşianu. Ne-a căzut în mână un număr din tristul „Far" fără de lumină al d-lui Ervin Densuşianu. Şi l-am cetit. Credem că nu e nevoie să mai vorbim de poeziile lui. Ele vor fi cetite şi comentate de viitorul istoric al zilelor noastre — cum ar zice Noua revistă Română a d-lui C. Rădulescu-Motru, care ţine să-l mângâie atât de cu folos pe profesorul universitar intrat la poezie. Vii- torul istoric literar să se pronunţe asupra lor, căci noi mai avem şi altceva de făcut. Iată, de pildă, un articol asupra influenţei franceze la Români al d-lui Densuşianu, asupra influenţei literaturii franceze decadente. E remarcabil şi trebuie să reproducem din el următoarele: „Trebuie să recunoaştem că în manifestările lor poeţii noi, sau mai bine o parte din ei, şi unii numai până la un timp, au căzut în exagerări care la început ameninţau să discrediteze principiile bune cari fusese luate ca punct de plecare. Aceasta se întâmplă în toate şcoalele literare; fiecare din ele işi are figurile ei îndrăzneţe, comice uneori, scriitori cari nu înţeleg măsura, merg prea departe in dorul de a se deosebi de alţii, şi ajung astfel la erezii". Cine nu ceteşte aici o mărturisire postumă, un mic colţ autobiografic?! inlPadevăr, fiecare şcoală literară îşi are „figurile ei comice". Se ’nţelege, cele din Franţa, căci despre cele din România nici vorbă nu poate fi. Ervin de pildă... O, nu! a învăţătorii gr.-cat. din Bihor. „Numai noi, frântura bihoreană (a dăscălimii) zăcem şi dormim somnul letargic — azi, când toată lumea este alarmată". Aşa scrie un învăţător din cea mai bogată dieceză românească dela noi, din dieceza gr.-cat. a Orăzii-ntari. De învăţătorii de acolo nimeni nu se interesează sub raport cultural. Ei vin şi cer acum in public ca con-sistorul să ia măsurile necesare pentru a-i strânge într’o reuniune unde să se poată cultivă şi întări pentru greaua şi sfânta lor misiune. Sperăm că P. S. episcop Radu va şti aprecia importanţa unei reuniuni a învăţătorilor şi va lucră ca ea să se înfăptuiască cât mai curând. 8 în sudul continentului. Revistele noastre, şi cele de peste munţi dar şi cele de aici, ar trebui să aibă o cronică permanentă sub titlul: „Vorbe mari". în această cronică ar trebui înregistrate toate vorbele fără căpătâi cari se aruncă în biata noastră presă zilnică, ar trebui purecate toate frazele goale cari răsună în urechea cinstitului nostru public cetitor, fără vreo altă semnificaţie, decât cea a prostiei umane răsfăţate de o indiferenţă şi o lipsă de înţelegere dintre cele mai vinovate. Se înţelege că redactarea unei astfel de cronici ar cere multă osteneală şi o mare putere de sacrificiu, căci, in definitiv, trebuie să ai o mare răbdare şi o extraordinară voinţă, când te ho-tăreşti să fii receptorul săptămânal, bunăoară, al tuturor neblezniciilor cari se aruncă la suprafaţa ziaristicei noastre. Se pare a fi aproape cu neputinţă un astfel de lucru. în orice caz, dacă o astfel de cronică ar fi imposibil de redactat, atunci ar trebui căutat un mare mecenate care să întemeieze un ospiciu pentru toţi bolnavii presei noastre, pentru toţi aceia cari pă-cătuesc împotriva spiritului limbei noastre şi împotriva bunului simţ. Un fel de institut corecţional, care să stea de pază ca un temut binefăcător: Cum ai scris o frază proastă, cum să te bagi în el pentru trei luni la învăţătură... www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul IR, 1912. :î-14 Gândurile aceste ne vin in minte pe urma cetaniei zilnice a obositoarelor noastre ziare. Nu poţi să treci cu ochii peste o pagină din ele, fără să nu-ţi simţi ochii umpluţi de cenuşa unei gândiri necăjite de ignoranţă. O pildă: intr’un ziar al nostru a trebuit să se înregistreze serbătorirea ipohimenulni Şeghescu la Oraviţa. Foarte bine. Această sărbătorire comandată trebuie combătută, cu armele ironiei, ale satirei, cu orice arme vrei, in orice caz nu cu cele ale frazelor goale. Căci socotim că este cel puţin o frază goală să-ţi începi argumentaţia aşa: „în sudul continentului nostru, în înfloritorul orăşel Oraviţa". Cum, adecă, Oraviţa este in sudul Europii? Ori Ungaria singură alcătuieşte un continent întreg? Ne îndoim. Dar nu aceasta a voit s’o spună redactorul ziarului nostru. Nu. A voit să pună pe hârtie o vorbă mare care să producă un mare contrast alături de numele mititelului Şheghescu: Continent... Şeghescu... Oraviţa. Asta vine cu ironie, mă rog. Da, da, cu ironie, căci s’ar părea că scrisul acesta ar fi al unui ziar care apare, nu in sudul continentului nostru, ci tocmai în sudul Africei. Ori poate nici acolo. gg Redactorii „Tribunii". Cetitorii noştri pot să vadă în supliment mutrele foştilor „trădători, veninoşi, mizerabili", etc. etc., cari erau odată bieţii redactori ai răposatului ziar „Tribuna". Nu sunt crunţi la înfăţişare, nici n’au hangere la brâu. Au fost şi ei nişte oameni ca toţi oamenii, însufleţiţi de un ideal şi iubitori de dreptate. Pentruce vor fi fost împrăştiaţi ? .. Ştie Dumnezeu. s Poeziile lui Soricu. Suntem informaţi că poeziile vechiului şi fecundului nostru colaborator 1. U. Soricu vor apare în scurtă vreme într’un volum. D-l Soricu işi are cetitorii săi mulţi şi iubitori, cari, suntem siguri, se vor bucură mult împreună cu noi de această strângere intr’un mănunchi a unor poezii pline de simţire. Când vor apare vom vorbi mai pe larg despre ele. ^ Plasarea violenţelor. Se cere mult meşteşug în susţinerea unei discuţii, în primul rând o puternică stăpânire de sine. Numai aceasta îţi dă siguranţa loviturii. Când te laşi răpit de patimă, nu poţi decât sâ dai ca nebunu ’n toate părţile, de cele mai multeori în vânt, nu poţi decât să-ţi cheltuieşti întreagă forţa combativă pe o nimica goală. Câţi oameni de talent n’au murit în discuţii, reprezentând un adevăr, numai fiindcă n’au ştiut să-şi tempereze impulsurile. Mai ales plasarea violenţelor — sunt şi aceste necesare câteodată — este foarte anevoioasă şi e proprie să-ţi producă mari belele. Pentruţă in cele mai multe cazuri violenţele sau se întorc asupra ta, sau nu-şi ajung ţinta. Trebuie să ştii când să le foloseşti şi faţă de cine. Sunt oameni cărora le faci un bine cu înjurătura. Aceştia trăiesc din ea, o cer chiar, dacă sunt mai inteligenţi. Alţii, prin situaţia pe care o ocupă, fie in urma împrejurărilor, fie pe urmele talentului lor, nu pot fi trataţi cu violenţe decât in anumite cazuri, când cetitorii tăi le pot rumegă. Atâtea şi atâtea consideraţii, pe cari nu le prea pricep aşa zişii noştri polemişti, cari de cele mai multeori dau cu bâta ’u baltă. De multeori îţi vine, cetind o polemică de a noastră, să-i tragi deoparte pe amândoi beligeranţii şi să le pui în mână pe Machiavelli, pe marele om cu tact: Ian, învăţaţi d-lor cum să vă purtaţi! Ca să fim compleţi trebuie să amintim că rândurile aceste ne-au fost inspirate de o revistă provincială din Regat, care a pornit un răsboiu de exterminare împotriva câtorva scriitori mai tineri, — nu ne interesează acum dacă are dreptate. Privim cum se sbate revista aceasta, pentru realizarea unui gând bun, crede ea, şi nu poate sâ facă nimic. Şi-a ales arma violenţelor şi nu o ştie mânui. Decât aşa, mai bine nimic. $ Conferinţa învăţătorilor gherlani. în dieceza Gherlei încep a bate alte vânturi, mai bune. La 10 Aprilie a. c. s’au întrunit în Gherla sub conducerea preotului Constantin Lucaci („trădătorul şi fratricidul") reprezentanţii reuniunilor învăţătoreşti din dieceză şi au hotărît să institue un comitet central al tuturor acestor reuniuni, în scopul de a se puteâ lucră după un program unitar bun. S’a mai hotărît instituirea unui consiliu pedagogic diecezan, care să conducă învăţământul din întreaga dieceză conform celor mai bune principii, —tot astfel s’a hotărît să se ceară dela Consistor instituirea unui inspector şcolar diecezan. S’a hotărît şi edarea unei reviste şcolare care să aibă şi caracter politic („fiindcă azi nu se mai poate scrie despre şcoală fără ceva ascuţiş politic"). Bune hotărîri! în ce priveşte pe cea din urmă, ea prevede un lucru dintre cele mai necesare, dar credem că acesta ar trebui să se facă pentru toţi învăţătorii români — şi nu în Gherla. 8 Câminuri studenţeşti. în vremea din urmă a început să se agite tot mai mult ideea de a crea pe seama studenţilor noştri dela cele două universităţi din Budapesta şi Cluj câminuri, in cari să-şi poată dobândi o creştere naţională mai temeinică. De curând, cu ocazia serbărilor societăţii Petru Maior, s’a ho-tărit înfiinţarea unui cămin studenţesc in Budapesta, pentru care scop s’a şi adunat peste 20.000 Cor., iar Asociaţiunea se ocupă mai de mult cu clădirea unui cămin studenţesc în Cluj. Ambele vor fi focare de cultură românească puternică şi roditoare, de aceea se şi aşteaptă înfiinţarea lor cât mai grabnică. 8 Retragere. D-l Arsenie Vlaicu ne anunţă prin ultimul număr al „Deşteptării", că se retrage din fruntea ei. Motivul: trebuie să se îngrijească de şcoala al cărui director este. întrebăm însă: înainte cu patru luni nu trebuiâ să facă acest lucru? Ori l-a părăsit curajul opiniilor pe d-l Vlaicu? Le-a avut?... După această retragere umilitoare, nu prea credem. Se mai impune însă o întrebare. A cui rămâne „Deşteptarea", dacă d-l Vlaicu se retrage din fruntea ei? Cei chemaţi, răsăriţi din umbră! TIPARUL LUI W. KRAFFT lN SIBIIU. www.dacoromanica.ro