■
■
■
(luceafărul
a
m
fii
■
m
D
■
■
B
■
B
■
■
■
■
■
■
■
■
■
■
■
B
B
IIIIIIBI
                                     RIIRRBI ■BBS■B ■ BBBB ■ BBB
                                           B
                                          ■ ■
                                          ■ ■■
                                       ■ ■■■ BBBBB ■■■■■■ ■■■■■■■ ■■■■■■■■
Bl
■
(Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică
  Director: Octavlan Goga ■■■ Redactor: Oct. C. tăsiăuanu
  An. xi. îîr. 16. Voi. I.
                                       ■■■■■■■ ■■■■■■ ■ ■■■■
                                        ■ ■■■
                                         ■ ■■
■
m
                                        mmm ■ ■■■ ■ ■■■■
■■■■■■■■
■
■
■
■
■
■
■
■
■
B
a
■
■
■
B
O
■
■
■
■
■
II ■■
Cuprinsul:
■■ ■■
Octavian Go£a Un student . jYt. Săulescu . Ae^rotus . .
Scrisoare (poezie). Studenţimea noastră. Iulie (poezie), fărămituri.
C. Sandu-Aldea • ?'e Jvtărgineanca.
J/C. Săulescu . . Rostumus (poezie).
I. A^ârbiceanu . povestea unei vieţi (roman).
      Cronici': f)r. I. Jtfateiu: Conferenja d-Iui 5)r. I. £upaş. Însemnări: "Robia lui Octavian Goga. Cum lândesc alţii, f f. £iciu. Şe^hescu consilier aulic. }(ic.\ preocupare, nici reacredinţă. Simfonice.
      TI ustraţiuni: 0. Spasthe: Jvt. S- Regina £Iisabeta.
Sibiiu, 15 Aprilie v. 1912
www.dacoromanica.ro
Preţul unui număr: 40 bani.
                 LUCEAFĂRUL
REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ.
              APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE.
Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Angliei, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cloflec, D. N. Ciotori, AI. Ciura, Otilia Coz-mtiţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. 1. Mateiu, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Ciucinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp,. Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Roticâ, M. Sadoveanu, C. Sandu- Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Kâmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Trlteanu.
              ABONAMENT:
Gustro-Hngaria:
1 an............20 cor. 6 luni...............io cor.
  Pentru preoţi, învăţători şi stadenţi: 1 an 16 cor.
România şi în Străinătate:
                         6 luni..........13 cor.
     1 an................25 cor.
                Reclamaţiile sunt a se face în curs de li zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice 'schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale.
                      Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa:
                                                        Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).

r
            Noui piese muzicale de Tiberiu Brediceanu
                           9
                Icoană din popor (un net cu un preludiu) Text de C. Sandu-Aldea şi I. Borcia.
CUPRINSUL:
       Preludiu şl cor.          Nr. 5. Melodrama
Nr. 1. Doina lui Sorin           , 6. Cântecul Ilenei
.  2. Mândruţă cu ochii verzi   .  7. De masă
„  3. CAntec din bătrâni        „ 8. Scenă
.  4. A lui Moş Marin           , 9. CAntec haiducesc
Nr. 9. a) Solo de fluier „ 10. Brâu „ 11. Duet „ 12. învârtită şi cor.
Partitura pentru canto şi piano cor.’ 8'—, ir. IO-—
                                                                      Caietul IU.
PAsJricâ mută-ţi cuibul. Leagână-te frunzuliţă. Turturea din valea sacă. Ardemi-te-ai codru des. Ce vii, bade. ţârzlor.
Tu te duci, bade, sărace. Foaie verde, foaie lată Pe unde umblă doru'.
(Canto şi piano).
                                                                        Caietul IV.
Pe sub flori mii legăna!.
Foaie verde, pup de crin.
Sus in vârful dealului. Mândro, de dragostea noastră. Când treci, bade, pe la noi. Frunză verde, frunzuliţă.
Auzi, mândro, cucu-ţi cântă. S’a dus cucul de p'aici.
                    Jocuri româneşti.
                         (Piano solo). 9
Hora.
învârtită HI. Brâu V.
                                                                                                                                    Caietul IV.
Pe picior IV.
Din Maramuriş.
                               Ardeleana V.
                               Danţu.
                               Ardeleana (ca'n Bănat) VI. Preţul unul calei cor. 4'—, fr. 5-—
Quadrille pe motive româneşti Hora (cis moli) . . . . .
                                                                               cor. 2*—, fr* r> 1 *50, n
2*50
2*—
V
                  De vânzare la:
                                    Librăria arhidiecezană, Sibiiu (Nagyszeben)
            == —.... ~ wwwrdaeBromanicaaro -         --   ~
„ „ www.dacQFomanica.ro
0. SPAETHE: M. S. REGINA EL1SABETA.
Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită.
                                            Scrisoare.-
                                Contesei de Noailles n. Principesa Brâncoveanu.’)
                  Brăncoveanu Constantin Boier vechia şi domn creştin...
                                                                                                        Cântec din bătrâni.
îţi recitesc răvaşu ’n franţuzeşte
Cu slova Iui muiată ’n ironie
Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte . . .
Mă iartă,, doamnă, că ţi-l spun şi ţie. ..
Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră Nu ştii nimic, nimica nu te doare j Nici Dunărea nu-fi plânge la fereastră,
Nici munţii mei nu pot să te ’nfioare...
Nu ne ’nţelegi nici visul, nici cuvântul,
Nici cântecul tu nu ni-l poţi cunoaşte... Din ţara ta ţi-a mai rămas pământul,
Ai grâu tn el, dar ţi-ai uitat de moaşte . ..
Abiă odat’ când te chemă Bizanţul,
Ai poposit la noi o clipă-două:
Derigă mândră ce te-ai rupt din lanţul Unor vieţi atât de scumpe nouă . ..
De-aceea azi te miri ca de-o poveste Când cineva de rostul tău te ’ntreabă,
O glumă-ţi par cuvintele aceste Şi râzi de noi odraslă basarabă .. .
Râzi înzadar! trecutul ne ’nfăşoară Oricât de mult l-am surghiuni din minte... Străbunii ’n noi în veci nu Vor să moară Şi noi minţim, dar sângele nu minte!
Ei vin la noi... — Ş’acolo ’n metropola Pe malul Sănei umbra lor străbate,
Suflarea lor pătrunde sub cupola Palatelor cu creştete bronzate .. .
Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă în noaptea ta cu visuri sbuciumate ...
— Cu noi în drum doar’ pururea se plimbă Un ţintirim de suflete uitate .. .
Când vei simţi o jale vag’ adese Şi ’n liniştea amurgului de toamnă Te vor fură îndemnuri ne’nţelese,
Nu te miră: Sunt Brâncovenii, doamnă!
                            Octavian Goga.
        *) Invitată de direcţia revistei „Les annales" să contribue şi dânsa cu o bucată la un număr închinat României, d-na Contesă de Noailles a răspuns prin următoarea scrisoare pe care o publicăm în întregime:
              Domnule!
         Mişcată de amabila d-voastre scrisoare, mă grăbesc totuş să vă comunic că mă găsesc în aceeaşi încurcătură ca şi în ziua când albumul „Mariani" mi-a cerut un autograf. Nu băusem niciodată din vinul „Mariani\ Tot aşa şi de data asta, vai!... Nu cunosc cătuş de puţin România.
         E drept că am traversat-o pe când aveam vârsta de 9 ani şi mă duceam cu mama la Constantinopol. îmi aduc aminte că am stat în ţara asta 3 zile bolnavă de anghină şi mai
                                                                                        1
www.dacoromanica.ro
298
LUCEAFĂRUL
Nrul 16, 1912.
mi-aduc aminte de interiorul unei biserici bizantine, încărcat de aur şi de pietre preţioase, unde asistam la o ceremonie de doliu înainte de a mă îmbarcă pe Marea-Neagră.
        O admirabilă culegere de poeme naţionale, reunite de Elena Văcărescu mi-a îngăduit să întrezăresc peisajele şi sufletul acestui popor visător şi pasionat.
        îi mulţumesc de a mă fi putut face să cunosc această Românie deşteaptă şi pastorală, din care însă fac parte foarte puţin, deoarece eu sunt de origină greacă atât după mamă cât şi după ascendenţa maternă a tatălui meu. Născută în Franţa, n’am părăsit niciodată ţara asta!
        Primiţi, vă rog, etc__                                          Contesa de Noailles.
        Contesa de Noailles e sora principului Brâncoveanu-Basarab, un bun patriot al ţerii româneşti.
                   Studenţimea noastră.1)
   Acum când se împlinesc cincizeci de ani dela înfiinţarea societăţii studenţeşti „Petru Maior", astăzi singura societate de acest fel la noi, se cuvine să ne gândim, fără a mai repetă obişnuitele fraze de paradă, care este rolul adevărat al studenţimii noastre şi întrucât studenţimea şi-l îndeplineşte.
   Nu ne pierdem în consideraţii teoretice şi nu mai spunem încă odată ce s’a mai spus la atâtea ocazii: floarea naţiunii, viitorul naţiunii, focul naţiunii, etc. etc. Aceste sunt adevăruri banale şi mai ales banalizate. Va fi mai bine dacă vom fi reci şi obiectivi.
   S’a susţinut şi se susţine încă şi astăzi, că rolul studenţimii, rolul ei adevărat, ar fi purtarea steagului, cum s’ar zice, crearea de însufleţire. O fi un adevăr acesta, numai cât este deosebit de important sub ce raport se judecă veracitatea lui. Dacă această purtare de steag se consideră ca o exprimare a idealismului prin fapte, atunci, da, neapărat că studenţimea prin tinereţea ei este menită să poarte steagul însufleţirii. Dacă, însă, purtarea steagului de cătră studenţime este numai o vorbă care dă naştere unei vorbării, atunci... să stăm şi să judecăm.
   Generaţia de studenţi care a venit după patruzeci şi opt, a avut în sufletul ei mole-şirea omului care se întinde ostenit după o muncă obositoare şi povesteşte despre acele
   ‘) Publicăm acest articol, care atacă cu îndrăzneală tinerească o problemă importantă a noastră. Nădăjduim că va trezi liiscujie rodnică.
vremuri când... etc., etc. Această generaţie purtă în firea ei însufleţirea părinţilor, care în situaţia schimbată, nu se mai puteâ traduce în fapte. O însufleţire, care produceâ o revoluţie de vorbe, fiindcă, mă rog, altă revoluţie nu se mai puteâ face. Să urmărim numai manifestările tinerimii noastre de prin anii optzeci şi ne vom convinge despre aceasta, să urmărim pe reprezentanţii de astăzi ai acelei studenţimi şi vom aveâ prilej de edificare. O vorbărie goală, o lăudăroşie lipsită de orice scrupul, o încredere, nejustificată de faptele ei în forţele „mamei naţiuni", ca la această studenţime, mai rar. Unui om deprins să cugete, această studenţime a trebuit să-i facă impresia unui erou caraghios, care dupăce şi-a îndeplinit actul de vitejie, nu se mai ştie află în lume, pentrucă e covârşit de impresia faptei lui de mai înainte care îl urmăreşte necontenit.
   Ei bine, ne puteam lipsi de o astfel de „purtare de steag". însufleţirea este şi ea un stimulent puternic în producerea unei vieţi naţionale intense, dar în momentul când ea vorbeşte prin vorbe şi nu prin fapte, îşi pierde orice raţiune de a fi.
   în vremurile din urmă s’ar fi părut că studenţimea noastră se apropie de calea cea adevărată. Valurile limbuţeniei s’au mai potolit, tot bagajul de sentimentalism sterp s’a cam aruncat în coşul cu vechituri şi, judecând după aparenţe, tinerimea noastră „studioasă" ar fi intrat în rolul ei adevărat. O tăcere liniştitoare s’a înstăpânit asupra ei, tăcere
www.dacoramamca.ro
Nrul 16, 1912.
LUCEAFĂRUL
299
care ar fi putut să fie semnificaţia muncii fără hodină, care nu cere nici o gălăgie pen-truca să poată fi înregistrată de istorie. S’ar fi părut că tinerimea noastră tace fiindcă n’are vreme să vorbească, fiindcă se pregăteşte serios pentru lupta naţională de mai târziu. A încetat de a mai luă parte direct la manifestaţiile naţionale cu alai şi vorbe mari, având aerul că anunţă o epocă nouă în vieaţa noastră naţională, de rodnicie şi resistenţă puternică în faţa atacurilor duşmane.
   Ce păcat, însă, că toate aceste semne ascundeau numai o stare de fapt prea puţin îmbucurătoare. Ce păcat că această de a doua generaţie de tineri, din punct de vedere naţional, eră şi mai slabă decât cea anterioară. Nici măcar însufleţirea nu o mai avea şi un cinism complet îi rodea sufletul. Un
utilitarism rusinos o îndemnă să se desinte-)
reseze de toate afacerile vieţii noastre publice şi tăcerea ei nu eră altceva decât elocventa pornire de căpătuială uşoară, de strângere de averi în paguba intereselor naţionale. Din această generaţie ne-am ales în mare parte cu oamenii hrăpăreţi ai societăţii noastre, cu răii şi inculţii, cu politicianii amorali, cu acea burtăverzime care îţi sfidează cu desinvoltură toate sentimentele naţionale si care se măr-
                        f        y
turiseşte română numai fiindcă nu poate altfel, deşi în taină are dorinţi puternice de renegare.
   Acum în vremea din urmă, de câţiva ani încoaci, cum s’au deschis mai larg porţile culturii româneşti dinspre Bucureşti, un nou curent de însănătoşire a pătruns în sânul studenţimii noastre. Se observă în rândurile ei o mişcare mai vie, un accent mai cald românesc, o intelectualizare oarecare, se poate constată o pornire mai nobilă de muncă înţelegătoare. Se înţelege, când scriem aceste rânduri, nu ne gândim la nici o umbră care ar puteâ să întunece credinţele noastre. în orice caz însă, putem să avansăm, că din actuala generaţie de studenţi o să câştigăm o primenire radicală a vieţii noastre naţionale. Actuala generaţie studenţească indică o schimbare îmbucurătoare, deşi, mărturisim, nu putem vedeâ nici în ea o tendinţă hotărîtă spre desăvârşire.
   Potrivit spiritului vremii, un student de
astăzi trebuie să fie un om al studiului său, un specialist în materia ştiinţei lui, un om preocupat în cea mai mare măsură de progresele generale ale culturii umane şi în aceeaş vreme un însufleţit sprijinitor al cauzei lui naţionale. Nu se cere studentului de astăzi nici manifestări violente, nici amestec direct în luptele naţionale, i se cere numai o perfectă înţelegere a idealului naţional şi o muncă serioasă în câştigarea culturii necesare neamului său. Studentul de astăzi, când luptele naţionale nu mai pretind vărsare de sânge, trebuie să fie un stăruitor om al cărţii lui, care nu urmăreşte altceva decât adevărul ştiinţific pe care va trebui să-I pună în slujba neamului său. Toată însufleţirea lui, tot focul lui tineresc trebuie să şi-l cheltuiască adă-pându-se la fântâna ştiinţei, pe care noi Românii de aici, durere, nu o avem aproape pe nici un teren. Studentul nostru de astăzi trebuie să părăsească orice preocupare streină de specialitatea lui şi singura lui ţintă să fie desăvârşirea culturii noastre naţionale.
  Este adevărat că ceeace spunem noi aici nu este uşor de realizat în împrejurările vitrege în care se desvoltă societatea noastră: la umbra sugrumătoare a puterii de stat ungureşti, care se împotriveşte din răsputeri tuturor tendinţelor noastre de progres. Este adevărat că, de pildă, un atentat cum este legea lui Apponyi e menit să tulbure echilibrul sufletesc al unei generaţii întregi, care, cutremurându-se de el, ţipând de durerea lui, să departă de liniştea trebuitoare preocupărilor ştiinţifice. Un astfel de atentat, trebuie să scoată pe orice Român Ia largul vieţii politice, fire-ar el în cel mai tăinuit laboratoriu. Dar cu toate aceste, tendinţa studenţilor noştri trebuie să fie aducerea neamului nostru în starea normală de producţie culturală, care să-i asigure existenţa lui naţională.
  Aşa ar trebui să fie studenţimea noastră, aşa nu a fost şi nu este încă nici astăzi. Pentruce nu am mărturisi sincer adevărul?! Nu a fost şi nu este?! Dar va trebui să fie şi trebuie să o facem. Gradul de cultură al unui neam, puterea lui de vieaţă şi năzuinţele lui în viitor se judecă după studenţime. Ea este pulsul simţitor al unui neam, ea este cea mai sigură călăuză în cunoaşterea lui,
                                      1*
www.dacoromanica.ro
ăoo
LUCEAFĂRUL
Nrol 16, 1912.
pentrucă prin ea, nu numai că se anunţă vremurile viitoare, dar se judecă şi prezentul care a născut-o.
  Societatea „Petru Maior" este o instituţie a noastră care trebuie să ţină seamă de aceste adevăruri. Patronii ei, ajutătorii ei — puţini, este adevărat — membrii ei de onoare, sunt datori să se gândească la studenţii cari să
adăpostesc la sânul ei şi aşteaptă dela modesta ei lumină o rază de îndrumare sufletească.
  Mai ales acum, când se strigă cu multă însufleţire din Braşov până în Lugoj: Vivat, crescat, floreat, Societatea „PetruMaior" şi studenţimea românească!!!                       un student.
                                                                                                        Iulie.
Un drum de ţară lung...
Din loc în loc
Fantastice troiţe
Sub soarele de foc
Şi ’ntind schiloade braţe obosite
De arşiţa de Iulie chinuite.
                     *
Noi mergem amândoi pe drumul lung. Doar de căldură nici nu mai simţim O! nici de unde am pornit Dar mai ales nici unde ne oprim...
Vom merge-aşa Ia nesfârşit Printre troiţe schilodite De ploaie şi de vânt De soare şi căldură Vom merge-aşa, mereu, pe negândite Cu trupurile tot mai obosite...
Vom întâlni un han departe, poate,
Ori poate o fântână...
Dar ce ne pasă?...
Mergem
Şi arşiţa ne-apasă
Şi poate arşiţa ne mână
Spre-un han departe ori cătră-o fântână;
Deşi doar altceva ne-o fi făcut
Să mergem pe un drum tăcut
Şi plin de-atâta soare
Care ne arde, care ne dogoare...
Ne ducem legănându-ne greoiu Cu gândurile moarte ’n noi Cu trupurile obosite,
Ca şi troiţele ce par,
Pe drumul înălţat pe nesimţite,
Că sue fiecare un calvar...
                            M.   Săulescu.
                                    Fărămituri.
   Sunt unele femei cari pot suportă cele mai sguduitoare furturi sufleteşti, fără a-şi de-ranjâ frizura.
   E aceeaş muzică: Deasupra unui cadavru croncănesc corbii, asupra unei iubiri moarte gurile femeilor. *
   E de nesuferit să iei baie într’un părăiaş, care nu-ţi ajunge decât până ’n glesne, mai nesuferită e numai dragostea unei femei care vrea să rămâie cuminte.
                                                    ♦
   îmblânzitorii de fiare mor de obiceiu sfâşiaţi de bestiile pe cari ei înşişi le-au domesticit... Sărmanii Don Juani...
                                                         *
   îmi plac în dragoste nesăturaţii... îi plâng şi-i admir. Ei au ceva din eroismul tragic al îndrăzneţilor cari vor să treacă oceanul cu înotul.                 *
   Dragostea e pentru artist o necesitate profesională.
                                                                                                          Aegrotu».
www.dacoromanica.ro
Nrul 16, 1912.
LUCEAFĂRUL
301
                            Pe Mărgineanca.
                                 — Fragment. —
   Trenul se opri în gara Cremenea şi un stol de codane se risipi de-alungul lui. îmbrăcate în cămăşi cu râuri şi în pistelci cu fluturi, purtând în cosiţe care flori de crăiţe, care fire de busuioc, ele alunecau uşoare pe lângă vagoane, arătând călătorilor buchete de mure brumării:
   „Poftiţi mure!... Uite mure!... Mure, mure de pădure!"
   Cuvintele acestea erau ritmate, aproape cântate.
   Un tânăr subţiratec şi oacheş sări sprinten dintr’un vagon de clasa III şi se pierdu prin mulţimea strânsă în gară în acea zi de sărbătoare. Ajunse lângă un stâlp îmbrăcat în curpen sălbatec şi acolo se opri, rezemân-du-se în baston şi uitându-se cu băgare de seamă împrejur ca şi cum ar fi căutat pe cineva. O codană se împiedecă de bastonul Iui şi eră să cadă. El o prinse repede, cu putere de subţioară şi-i zise în glumă:
   „Cât p’aci să faci o mătanie!"
   Ea strâmbă din buze şi închise o clipă ochii de durere. Se uită apoi cu băgare de seamă la el, începu a-i zâmbi şi când îi veni bine, svâcnl ca un ţipar din mâna lui:
   „Fi-ti-ar bastonu de râs!"
   In acest timp trenul porni şi lumea începu a se rări. Codanele plecară chicotind. Tânărul nostru întrebă pe un trepăduş din staţie:
   „E departe de-aici Mărgineanca?"
   Se vede treaba că slujbaşul întrebat nu prea eră de mult prin partea locului, căci drept răspuns începu a spune uitându-se ’n pământ ca un om ce vrea să-şi aducă aminte:
   „Mărgineanca!... Mărgineanca... Mărgineanca ...
   — Cine ce are cu Mărgineanca?" întrebă deodată un chirigiu bătrân care se ivi pe neaşteptate lângă ei.
   Cel întrebat, eră bun-bucuros că scapă din încurcătură.
   „Uite: dumnealui ştie mai bine", zise el arătând pe chirigiu şi plecă.
   „Vrei să mergi la Mărgineanca, nepoate?" întrebă chirigiul,
   „Da. Cât să-ţi dau?
   —     N’o să-mi dai marea cu sarea. Ia vreo cinci lei de parale.
   —   Numai atât? întrebă tânărul, glumind.
   —     Numa’! Da te sbor, nu altceva. Am o căruţă ca o teleguţă şi doi căluşei ca doi smei".
   Tânărul stătfi puţin pe gânduri ca un om care-şi face socotelile şi răspunse:
   „Să-ţi trăiască, moşule, dar eu o iau apos-toleşte.
   —     Voia la d-ta ca la Banu Ghica. Numa’ să 'nimereşti.
   —   A 'nimerit el orbu’ Brăila.
   —     Dar mi-te d-ta Mărgineanca, hai?... Apucă pe şoseaua din dosul gării că trece chiar pe-acolo“.
   Tânărul mulţumi şi porni pe şoseaua ce i se arătase şi care dupăce coti la stânga, tăind linia ferată, se pierdea dreaptă şi albă, ca o fâşie întinsă printre mirişti dogorite de soare. Copaci singuratici răsăreau ici-colea din întinderea lanurilor. Vite albe şi cârduri de oi păşteau pe mirişti, pe când copiii ce le păzeau se adunaseră cu toţii în marginea şoselei şi cântau, se sbenguiau, jucau, chiuiau, svârleau cu pietrii, se trânteau. Cerul eră albastru ca sineala şi pământul uscat, ars, mo-horît, crepat.
   Stoluri de prigorii se roteau pe lanuri şi glasurile lor plângătoare aveau uneori răsunetul şi ritmul unor zurgălăi.
   Şi deodată un zăvoiu se desluşi înaintea lui. Şoseaua îl tăife deacurmezişul spre a răsbi la pod. Plopi, arini, sălcii şi cătină, alcătuiau un desiş de amândouă părţile ei. Nici o adiere nu înfiorâ văzduhul, dar frunza plopului tremură ca desmierdată de un vânt nevăzut şi susurul ei păreâ o şoaptă ciudată, murmurul uşor şj tainic al unor fiinţe de pe altă lume.
   Ajuns la pod, drumeţul nostru poposi lun-gindu-se în iarba de pe malul apei mare şi moale ca mătasa. Se aşeză cu faţa ’n sus, îşi puse mânile pe după cap şi închise ochii. Dar după câteva clipe îi deschise. Drept deasupra lui, pe cerul albastru ca floarea de
www.dacoromanica.ro
302
LUCEAFĂRUL
Nrol 16, 1912.
in pluteâ un noruleţ alb care păreâ că se topeşte în caldul ocean de azur al înălţimilor.
   Tânărul se ridică de unde stâ şi se aşeză sub un plop bătrân, răzimându-se de trunchiul lui şi întinzând picioarele. Scoase din buzunar o oglinjoară pe care o aburi şi apoi o şterse cu un colţ de batistă. Cine l-ar fi văzut, şi-ar fi spus cu mirare: iată un tânăr mai cochet ca o femeie. Cum însă ţipenie de om nu se simţiâ pe lângă el, drumeţul nostru îşi examină figura în tihnă şi cu multă băgare de seamă, înclinând, întorcând de mai multeori capul.
   Mulţumit de examenul făcut, el băgă oglinda în buzunar şi îşi aprinse o ţigară.
   Adevărul e că acest drumeţ eră cât se poate de simpatic. Aveâ un păr negru lucitor, cu reflexe argintii, doi ochi cari scăpărau sub gene lungi şi moi ca pluşul, o faţă smeadă şi ovală, cu un nas bine făcut sub care ar-cuiau două mustăţi frizate şi o gură ale cărei buze rumene păreau a chemă în orice clipă o sărutare.
   De acest lucru eră de altfel încredinţat şi posesorul atributelor de mai sus, căci în cei trei ani de oştire pe care o făcuse la roşiori multe fete au oftat şi multe femei au plâns după el.
   Şi deodată zăvoiul începfi a răsună de cântece. Tânărul nostru tresări şi puse urechea la pândă. Erau glasuri femeieşti. El se sculă şi porni să treacă podul. Dar pe la jumătatea lui se opri şi privi la apa ce curgeâ domoală pe sub el, licărind în bătaia soarelui. Glasurile se auzeau din ce în ce mai lămurit şi deodată se iviră Ia un cot al apei mai multe fete. Veniau cântând, trimiţând vorbe de dor pe pânza apelor călătoare.
   Tânărul nostru stătu acolo până trecură pe lângă dânsul. Erau vreo şapte-opt codane cari de bună seamă se scăldaseră de curând căci obrajii dar mai ales buzele lor erau vinete încă de răcoarea apei. Şi cum el se lipise de parapet spre a le face loc să treacă, una din ele îi zise:
   „Vezi să nu faci şi d-ta o mătanie acum".
   Eră codana care se’mpiedecase de bastonul lui în gara Cremenea.
   Celelalte ’ncepură a râde şi cu toatele iu-
ţiră pasul. Trecură podul şi zăvoiul răsună iar de cântecul lor:
          „Cât e Argeşul de mare Haz ca Săbărelul n’are:
          Săbărelu-i mititel
          S’a ’ncuibat dragostea ’n el.
                   Fă, fă, fă, fetito, fă.“
   ...într’un târziu porni şi drumeţul nostru. Dar până să treacă podul, fu ajuns din urmă de chirigiul ce-i ceruse „cinci lei de parale". Moşul opri şi zise:
   „Sui în căruţă, nepoate... Vreau eu să beau un chil de vin dela d-ta. Tot prin Mărgi-neanca e şi drumul meu".
   Tânărul n’aşteptă să fie poftit a douaoară, ci se asvârli în căruţă spunând:
   „De ştiam că eşti din Mărgineanca, te luam din gară.
   —     Eu nu sunt chiar din Mărgineanca. Sunt dintr’un cătun al ei. îi zice Vidra... De unde vii nepoate?
   —   Dela Bucureşti.
                    »
   —   Da cum te chiamă?
   —   Florea Mărgărit.
   —   Frumos nume ai! Numai flori si măr-
                                         »
gărit — vorba cântecului... Da nu stai bine... Dă-te mai la mijlocul leagănului. Aşa, vezi...!“
   Mărgărit se uită mai cu băgare de seamă la chirigiu... Eră un om de vreo 60 de ani, bine legat, cu părul alb-colilie, puţintel adus de spate, dar rumen la faţă.
   Şoseaua eşi din zăvoiu, urcă puţin la deal, alergă câtva timp printre lanuri de meiu în pârgă şi intră apoi într’un sat.
   „Asta-i Valea Rusului!" zise chirigiul.
   Un câne mare cât un lup se năpusti dintr’o curte drept spre căruţă. Chirigiul sumuţă la cai şi când îi veni bine, arse un biciu sdravăn cânelui care ’ncepu a chelălăi de durere. Dar nu se îndepărtă bine acela şi altul se repezi furios la cai. Chirigiul îl sorcovi şi pe acesta. Câtva timp merseră nesupăraţi şi Mărgărit observă puţin înfăţişarea acelui sat. în dreptul fiecărei porţi şanţul şoselei eră acoperit cu câte un podeţ, aruncat în pripă şi mărginit de amândouă părţile cu câte un parapet alcătuit din doi araci încrucişaţi în formă de X culcat şi spoiţi cu var. Casele învelite mai toate cu pae, ferestrele mici, brâ-nele trase mai mult în culori albastre. în uşa
www.dacoramamca.ro
Nrul 16, 1912.
LUCEAFÂRUL
305
primăriei, o şandramă gata-gata să se dărâme, erau un tânăr îmbrăcat în port naţional dar cu un surtuc nemţesc peste cămaşa înflorită şi un jandarm care se uită cam lung la Mărgărit... Cete de femei strânse pe la câte-o casă, puneau ţara la cale. La o răspântie erâ horă şi nu departe de ea se vedeâ un furnicar de băeţi cari jucând şi ei, care bătând „poarca".
   „Cum te chiamă, moşule?" întrebă deodată Mărgărit.
   „Ispas Dragomir. Da oare ţi-e ’n gând să mă scrii la sorţi, de mă ’ntrebi?
   —    Aş!" zise Mărgărit, râzând, „mai ai vreo doi ani până să te scrie la sorţi. întreb şi eu ia aşa.
   —    Ispas Dragomir, care bea un chil de vin!" zise chirigiul. „Aşa mă chiamă, nepoate.
   —  Să fii sănătos!" zise Mărgărit.
   „Şi d-ta asemenea... Da pe cine cunoşti d-ta în Mărgineanca?
   —  Pe nimeni.
   —    Păi atunci"... întrebă iar Ispas, încreţind fruntea şi căscând ochii mari, „pe cine cauţi?
   —  Pe d-1 Nistor Arţăreanu.
   —  Pe boieru?
   —  Chiar pe el. îl cunoşti?
   —  Da cine nu-1 cunoaşte pe boieru nostru ?!
   —    Uite eu nu-1 cunosc de loc", zise tânărul. „Ce fel de om e?
   —    E un om de statură mijlocie, ca de vreo 45 de ani, cu o barbă ca de popă şi cu doi ochi mari, cari te pătrund. Vorbeşte foarte puţin şi încet. S’a însurat acum 10 ani, cu fata unui ghinărar: o coconiţă frumoasă, subţiratecă şi bălae care călăreşte ca un Cazac şi cântă ca un înger. Cu copii nu l-a miluit Dumnezeu... Uite şi Mărgineanca noastră!"
   Dela depărtarea aceea satul aveâ o înfăţişare din cele mai plăcute. Vreo câteva case mai înalte, mai frumoase, răsăreau dintre pomii lui şi moş Ispas se grăbi a lămuri pe drumeţ asupra lor.
   „Vezi biserica?
   —  Da!
   —    Dela ea mai la stânga se ridică o casă acoperită cu tablă roşie. Acolo stă d-1 Franţ!
   —  Cine-i d-1 Franţ ăsta? Vreun morar?
   —    Aş! Ce morar?! Logofătul boierului. Mâna lui dreaptă. Adecă bine ziseşi d-ta că-i morar pentrucă el ferecă şi desferecă toate. Ce face el, e bun făcut.
   —  E de mult aici Franţ al d-tale?
   —    He-hei! d-ta să fii sănătos! De şaisprezece ai!... Peste drum de casa lui se vede iar o casă mai mare, mai frumoasă. O vezi?... Acolo-i şcoala. Boieru a făcut-o.
   —  Stă totdeauna la moşie boierul?
   —    El stă neclintit. Iarna, vara: la moşie... Vezi tocmai acolo în capul satului o casă înaltă, cu un turn cu o săgeată ’n vârf?... Acolo-i curtea boierească".
   în acest timp intrară în sat. O femeie le eşi în cale cu căldările goale. Moş Ispas se uită încruntat la ea, trânti o înjurătură de pahonţ necăjit şi arse caii cu o aspră lovitură de biciu.
   „Unde să te las: la d-1 Franţ sau la curte?
   —  La curte.
   —    Hai şi la curte!" zise chirigiul şi su-muţă la cai pe când cânii atrăgeau atenţia sătenilor asupra drumeţului ce veniâ pentru întâia oară în Mărgineanca.
   Apropiindu-se de curte, Mărgărit se simţi turburat deodată. Toate sforţările lui de a păreâ liniştit erau zadarnice. Iar când se văzu în faţa unei porţi mari de stejar şi când chirigiul îi spuse: „am sosit", el erâ cât p’aci să-i răspundă: „hai înapoi, moş Ispas". Totuş amintirea că în oştire a trecut prin clipe mult mai grele fără a se turbură atât de mult, îl făcît să se coboare mai liniştit din căruţă. Dete chirigiului un leu şi-i zise (spre a vedeâ dacă-i tremură glasul):
   „Mergi sănătos, moş Ispas şi să-ţi trăiască tot sprinteni căluşeii".
   Apoi deschise portiţa din dreapta porţii celei mari. Dar doi dulăi mocăneşti se repeziră la el să-l sfâşie şi Mărgărit o închise iute. O voce de om se auzi din curte:
   „Lăbuş! Lupu! Niii!"
   Apoi se desluşi duduitul unui om ce fuge şi în clipa următoare un Român voinic răsări în faţa lui Mărgărit. Erâ un om înalt, smolit la faţă, cam spânatec, cu luleaua ’n gură, cu privirea turbure, cu cămaşa desfăcută la piept, cu mijlocul strâns într’un chimir lat de piele, împodobit cu nasturi mari, galbeni,
www.dacoramamca.ro
304
LU CEA FAHLj L
Nrul 16, 1912.
Mărgărit îi dădîi bună ziua şi omul moţăi din cap fără să scoată nici o vorbă.
   „Acasă-i boierul?" întrebă tânărul.
   Românul scoase luleaua, scuipă printr’o strungăreaţă şi răspunse:
   „Acasă!
   —  Du-mă la el“.
   Omul îi făcu semn să se ia după dânsul. Mergeâ înainte cu o strumânare în mână spre a-1 apără de câni. Când ajunseră în faţa caselor, o femeie eşl înaintea lor şi întrebă pe cel cu luleaua ’n gură:
   „Ce-i, mă?"
   Omul făcîi semn cu capul spre Mărgărit. Dar femeia nu înţelese şi întrebă iar:
   „Ce-i?... Ce-i cu dumnealui?... Vorbeşte, mutule!"
   Drept răspuns, Românul o pişcă de ţâţa stângă. Femeia îi dădîi peste mână, spunându-i:
   „Iar te-ai afumat!... Pavele, când dracu o să te laşi tu de băutură?... Ce vrea dumnealui, n’auzi?"
   Mărgărit nu mai aşteptă răspunsul omului ci zise:
   „Vreau să vorbesc cu boierul.
   —     Să mai staţi puţin că-i la masă!" îi răspunse femeia şi plecă.
   Cel cu luleaua îi făcu semn cu mâna să mai aştepte şi Mărgărit dădu din cap în semn c’a înţeles. Apoi se mai depărtă de casă şi se uită prin curte. Aceasta eră împrejmuită cu zăplas înalt de scânduri lămbuite şi cătrănite. Cam în mijlocul ei se ridică locuinţa proprietarului, cu un turn ascuţit ca de castel întărit iar pe cele trei laturi din faţa ei se aflau grajdurile, pătulele, magaziile, şoproa-nele pentru unelte şi locuinţele argaţilor cu luna. în dosul ei eră o grădină de mai bine de cinci pogoane. Din locuinţa boierească se puteâ urmări orice mişcare din curte sau din grădină.
   Curtea eră stropită şi măturată dar plină de soare. Numai în faţa caselor doi nuci bătrâni aşterneau o veliuţă de umbră, găurită de soare pe alocuri. Mai la o parte un măr răsleţ şi sub el un grăsun, care proptindu-se pe picioarele de dinainte, îşi ridicase trupul ca un câne ce e gata să facă „sluj" şi în-tindeâ gâtul în sus, închizând ochii aproape cu totul. Şi nu trecu mult şi un băeţaş se
ivi lângă el. Acesta se urcă sprinten în pom, îşi umplii sânul cu mere şi se coborî. Grăsunul grohol şi deschise râtul. Băeţaşul îi svârli un măr pe care grăsunul îl prinse
cu îndemânare si îl mâncă închizând ochii >
de plăcere. Dar după ce-1 isprăvi, deschise ochii şi iar grohoi. Băeţaşul îl scărpină sub fălci şi se dădu cu un pas mai departe.
   „Ţine, Sivulel... Ţine!"
   Grăsunul deschise gura şi el îi aruncă alt măr pe care dobitocul îl prinse, cu o uimitoare preciziune.
   Mărgărit vru să se apropie de micul artist, dar în acelaş timp o pisică gonită de un câne, svâcni pe lângă el sforăind, scuipând şi se urcă repede într’un nuc pe când cânele rămase jos, lătrând mereu la ea. Lui Mărgărit i se părea însă că dulăul mârâe
din când în când la el si de aceea nu se
                           *
clinti din loc.
   Vreo douăzeci de gâşte albe porniră într’un iureş sgomotos spre fântână, gâgâind, bătând din aripi, lăsând ici-colo câte un fulg, umplând curtea de praf. Cânele uită pisica şi se năpusti spre ele, spărgându-le cârdul, răsucindu-le, gonindu-le până ce un argat alergă spre a-1 prinde. Şi deoarece cânele nu voia să vie, argatul începu a-i fluerâ. Dar n’apucă să sfârşească bine flueratul şi un curcan îi răspunse cu o gâlgăitură de sunete, umflându-se în pene şi tremurându-şi guşa împodobită de mărgeanuri roşii şi albastre.
   „Ia vino ’ncoace, tinere!"
   Mărgărit se ’ntoarse: în ceardacul caselor stă un domn de statură mijlocie, cu o barbă mare şi neagră.
   „Ăsta trebuie să fie d-1 Arţăreanu", îşi zise tânărul, pornind spre el.
   „Ce vrei d-ta?“ îl întrebă domnul Arţăreanu când se mai apropie.
   „Să trăiţi, d-le Arţăreanu!" zise Mărgărit, oprindu-se scurt, ca la miliţie şi luându-şi pălăria din cap. „Sunt trimis cu o scrisoare la d-voastră.
   —   Cu o scrisoare?... Dela cine?
   —     Dela d-1 senator Roman", răspunse tânărul, dându-i în acelaş timp scrisoarea.
   D-1 Arţăreanu rupse plicul şi începu a ceti. Mărgărit îl observă cu cea mai mare
www.dacoramamca.ro
Nrul 16, 1912.
LUCEAFĂRUL
305
băgare de seamă, dar pe faţa proprietarului nu se putea ceti nimic.
   „Trebuie să fie un om tare ascuns!" îşi zise Mărgărit, văzând că nu prinde nici un joc pe figura lui Arţăreanu.
   Acesta isprăvi de cetit scrisoarea şi chemă un argat. Apoi văzând, că tânărul stă mereu în poziţia de „drepţi" şi cu pălăria ’n mână, îi zise:
   „Pune-ţi pălăria ’n cap!"
   Şi imediat îl întrebă:
   „De câţi ani eşti d-ta?
   —   De douăzeci şi şase".
   în acest timp argatul chemat sosi şi proprietarul îi spuse:
   „Du-te până la d-1 Franţ şi spune-i să vie puţin încoace!"
   Apoi cătră tânăr:
   „Ai ceva acte asupra d-tale?
   —     Acte?" întrebă tânărul care nu auzise bine.
   „Da.
   —     Am!" — răspunse Mărgărit, întinzându-i un plic mare de culoare albă.
   Un glas frumos de femeie se auzi în casă şi tânărul nostru luă aceasta drept un semn bun.
   „Poftim înăuntru!" zise Arţăreanu ... „Ai venit pe jos?" întrebă el apoi, uitându-se la hainele lui pline de praf.
   „Nu!" zise Mărgărit. „Am venit cu căruţa, dar" ...
   Şi el începu a se scutură bine până a nu intră în casă. Proprietarul se uită la acte, examinându-le cu multă băgare de seamă, punându-le în zare, răsucindu-le, căsnindu-se să descifreze toate iscăliturile. Din actele prezentate se vedeâ că Mărgărit aveâ cu adevărat 26 de ani, că făcuse patru clase primare şi două clase comerciale şi că se liberase din oştire cu gradul de sergent-major.
   „D-ta eşti născut la ţară sau la oraş?" întrebă Arţăreanu.
   „La ţară!" răspunse Mărgărit.
   „Seama moşiei o cunoşti?
   —     Cum să nu?... Tata a fost douăzeci de ani administrator.
   —     Va să zică ai putea să te ’nfigi la o moşie aşa mai mică?
   —     Şi la una mai mare!" zise tânărul, spre a influinţă asupra iefei.
   „Dar cu oameni rău nărăviţi!" adaugă proprietarul.
   „Aşa?"... întrebă tânărul, cu un surâs ciudat. „Sunt rău nărăviţi?... îmi pare bine de asta!... Tare bine!... Când eram vag-mistru, numai pe caii cei mai afurisiţi în-călecam. Se frământau, ei să mă scuipe, sforăiau, dar văzând că n’au încotro, mă purtau pe urmă liniştiţi.
   —  D-ta eşti un bun călăreţ, precum văd.
   —> Nu vreau să mă laud!" zise tânărul cu
un surâs de falşă modestie, „dar nu cred să fie cal pe care să nu încalec, fie el oricât de sălbatec".
   O uşă se deschise uşor şi o doamnă blondă, sveltă, străbătu coridorul spre a trece într’altă odae. Mărgărit îşi aruncă o clipă ochii spre ea şi o salută. Ea-i răspunse cu o graţioasă înclinare din cap şi pieri ca un joc de lumină.
   Şi nu mult după aceea veni şi Franţ, care trecu deoparte cu Arţăreanu câteva minute. Proprietarul zise apoi:
   „Uite ce e, tinere: te angajez ca administrator pentru trupul de moşie dela Filioara. îţi dau 1000 lei pe an, cal de călărie, casă şi traiu. Te mulţumeşti ?
   —     Vă mulţumesc foarte mult, boierule !“ zise Mărgărit. „Am să muncesc din noapte până ’n noapte. Şi despre oameni să n’aveţi nici o grijă: îi dau eu pe brazdă", adăugă el cu acelas surâs ciudat.
      t
   „Bine, dar să ştii că eu nu vreau să te văd pe la judecăţi cu ei, nu vreau să-i baţi.
   —    Am înţeles", zise tânărul. „Nici la oştire nu se mai bate în ziua de azi.
   —    D-1 Franţ", zise iar Arţăreanu „care e de şaisprezece ani administrator general (această titulatură fCi dată spre a impune noului venit) îţi va da toate desluşirile de care ai nevoie... Aşa!
   —  Putem plecă, boierule?" întrebă Franţ
   „Da!... Ia-1 cu d-ta şi îndrumează-i".
   Cei doi slujbaşi salutară în acelaş timp şi
plecară. Mărgărit trecu în stânga lui Franţ imediat ce eşiră din curte şi porniră spre locuinţa administratorului general — cum îi spusese boierul. Şi la cea mai mică vorbă a şefului său, el se întorceâ ascultător şi supus ca un seminarist, sorbindu-i înţelesul prin ochi, întindeâ gâtul, căscă ochii şi se
www.dacoramamca.ro
306
LUCEAFĂRUL
Nrul 16, 1912.
miră de cele ce auziâ. Această atitudine respectuoasă şi totuş rezervată plăcii foarte mult lui Franţ şi ajungând la poarta casei lui, el îl pofti la masă:
  „Mâncăm ce s’o găsi.
  —     Vai de mine!" zise Mărgărit frângându-şi mânile şi înclinând puţin capu într’o parte. „Vă mulţumesc foarte mult, vă sunt foarte recunoscător, dar... mi-e teamă să nu vă supăr chiar din prima zi... Voiu veni altădată.
  —     Cum se poate una ca asta?" răspunse Franţ, oarecum supărat... „Aţâţi străini se opresc şi ospătează la mine şi d-ta să te duci să mănânci la cârciumă? Cum mi-ar stă mie oare?... Dar d-tale ţi-ar stă bine?... Nu te-ai jenă oare mai mult acolo ca în casa mea?"
  în cele din urmă Mărgărit se lăsă înduplecat şi intră în curte după Franţ. Acesta îl prezentă Marianei cu cuvântul: „d-1 Mărgărit, ajutorul meu", şi tânărul găsi prilej de a numi pe Franţ: „d-1 inspector", adevăratul lui stăpân, ceeace plăcu şi administratorului şi surorei sale.
   După masă Franţ se duse cu Mărgărit să ia cafeaua la umbră în grădiniţa din dosul casei şi acolo îi vorbi trei ciasuri încheiate despre Filioreni şi obiceiurile lor, despre pământul Filioarei şi semănăturile care ar merge mai bine pe el, despre curtea de acolo care rămăsese fără împrejmuire, despre chipul cum ar trebui să se poarte cu oamenii: sever dar nu brutal (cuvinte pe care el le repetă în nemţeşte: streng, aber nicht grob, ca spre a se face mai bine înţeles) precum şi despre sergentul maior de jandarmi Ioniţă Novac, despre Gheorghe Taifas şi Costea Lipan. Apoi îşi bătît câtva timp capul spre a hotărî în ce chip trebuia condusă dela „centru" Filioara şi în cele din urmă se opri la ideia ca Mărgărit să vie de două ori pe săptămână (Miercurea şi Dumineca) la Măr-gineanca spre a raportă (cuvântul i-1 şoptise fostul vagmistru) şi a primi instrucţiuni. Mai târziu când Mărgărit se va mai formă va veni mai rar pentru instrucţiuni.
                                C. Sandu-Aldea.
                 Postumus.
           Ce tristă zi, ca ori-ce zi în care ’ngropi un mort iubit...
Aş vrea să fim alături; şi cât eşti de departe Aş vrea să fii cu mine pe străzile deşarte în care ploaia cade, mereu la nesfârşit...
Departe, în oraşul în care ne-am iubit Nu plouă ca pe-aicea, mereu, la nesfârşit?
Ce tristă zi de toamnă, i-acum în primăvară.
De după nori, zadarnic aştept să mai răsară O rază de lumină ca ’n ziua cea dintâiu în care vream alături de tine să rămâiu.
           Ce tristă zi, ca orice zi în care ’ngropi un mort iubit...
Eu merg pe strada tristă ca dup’o ’nmormântare Iar ploaia cade rece, mocnită şi arare...
Eu merg pe strada mută şi nu ştiu pentru cine, Şi plânsuri nesfârşite s’apropie de mine...
Dar nu ştiu cine plânge şi nici cine-a murit.
Departe, din oraşul în care ne-am iubit Tu nu ştii cine plânge, nici cine ne-a murit?...
                                      M. Săulescu.
www.dacoromanica.ro
NraJ 16, 1912.
LUCEAFĂRUL
307
Povestea unei vieţi.
                                Roman de I. Agârbiceanu.
                       IX.
   Doamna Olimpia se mărită la vârsta de şaisprezece ani după advocatul Vasile Grecu. Pe tatăl său, un medic foarte vestit, nu-1 cunosteâ. El murise când Olimpia eră de-o jumăîate de an. Mamă-sa, rămasă văduvă, se mută cu fetiţa într'un mic orăşel de provincie. Bărbatul său fusese doctor-şef la un mare spital de-al statului. însă, în scurta sa carieră, nu putuse face mare avere, şi văduva lui credeâ că va trăi mai cu puţine cheltueli dacă se va retrage undeva la ţâră.
   în orăşelul acesta, care sămănâ mai mult a sat, plin de praf, de tină şi de bivoli, se trezise Olimpia. Eră o adunătură de case vechi cu coperişele foarte înalte şi greoaie. Străzile erau strâmte, şi, în vreme de ploaie căruţele ce treceau, împroşcau cu noroiu păreţii, pe trecători. Stropii’ aceia negri se uscau pe păreţi, se făceau suri, gălbenii, până ce se pierdeau în culoarea veche a caselor. Locuitorii lui erau pacinici, nu-i agită nimic, nu-i interesă nimic decât traiul lor de pe-o zi pe alta.
   La trei ani odată, când se făceâ alegere de primar, se vedeâ numai o fierbere deosebită. Dar se cunoşteâ îndată că oamenii nu-s obişnuiţi cu astfel de lucruri. Secretele se spuneau în gura mare cu fală, cu ciudă, ameninţările curgeau ca un şivoiu pe uliţi, prin birturi. Alegerea se făceâ totdeauna cu mult „lărmălău" cum spuneâ domnul director dela şcoala elementară. Pe urmă seara veniâ banchetul. Aici se mâncâ în tăcere o bună vreme, începeau apoi toasturile, şi noaptea târziu urmau obişnuitele încăerări a celor două sau trei partide. Dar din dimineaţa următoare reintră oraşul în obişnuita lui linişte şi apatie. Partidele se contopiau într’una singură, ca să renască iarăş abiâ după trei ani.
   Văduvei îi plăcu la început această linişte, care îi lecuiâ par’că durerile cari îi săpau în suflet. Ea iubise mult pe bărbatul său. Dar cu cât treceau anii şi creşteâ Olimpia, ea simţiâ tot mai mult pustietatea ce-o în-cunjură. Educaţia fetiţei începu s’o neliniştească. ’             ’
   Olimpia fusese dela naştere voinică şi sănătoasă. Mamă-sa îşi ziceâ în fiecare zi că se va face o fată frumoasă. Şi într’adevăr când împlinise şase ani eră copila cea mai drăguţă în tot orăşelul. Un an cercetă şcoala de aici, dar văduva se gândiâ cu groază ca fetiţa ei să rămână şi mai departe aici.l
   Un mare admirator al bărbatului său,
(Urmare.)
prietin cu răposatul, mijloci ca fetiţa să fie primită gratuit într’un institut de fete, susţinut de stat.
   Astfel Olimpia la vârsta de şapte ani părăsi orăşelul, care i-a rămas foarte şters în amintire. Abiâ uliţa în care locuiseră îi rămăsese mai clară în minte, casa lor coperită cu sindile, grădiniţa şi o găină moţată care venîâ să-i ciugulească sămânţe din palma mică. La găina aceea ţinuse foarte mult, trei ani nu eră zi să n’o îndoape, să-i netezească penele moi de pe gât, şi să o pipăe uşor pe creastă.
   Aproape de vacanţa de vară se mută şi mamă-sa în oraşul unde eră Olimpia la şcoală. Dupăce s’a dus Olimpia, ei îi păru şi mai pustiu.
   în institutul acela crescuse Olimpia până la vârstă de şaisprezece ani. Eră o fetiţă foarte deşteaptă, învăţă cu uşurinţă şi profesoarele’o iubeau. O iubeau şi’o alintau. De câte ori răspundeâ o priveau cu plăcere. Ochii ei verzi luminau minunat sub sprâncenele negre, fruntea ei promiteâ să fie foarte frumoasă. Profesoara îi ascultă răspunsul, aprobând-o mereu din cap, zâmbind. Apoi o mângăiâ uşor pe părul moale, negru, îi prindeâ cu două degete bărbia, şi punându-i mâna domol pe umăr îi arătă să şadă.
   Olimpiei îi plăceau mai mult desmierdările acestea decât notele bune ce le primeâ. Dragostea, alipirea ei faţă de profesoare eră în proporţia cum acelea ştiau s’o alinte.
   Olimpia nu puteâ face nici o deosebire între ea si celelalte fete din internat. Costumul uniform le făceâ pe toate egale. Mâncau, studiau, durmiau la olaltă. Nu i-a trecut niciodată prin gând că ea-i primită gratuit, că-i fată săracă. Dimpotrivă se credeâ mai mult decât celelalte: nici una nu eră alintată ca Olimpia.
   Bunăvoinţa, dragostea ce i-o arătau profesoarele, bonele, eră răsplătită din partea Olimpiei cu vârf şi îndesat. Nu eră poruncă, oricât de neînsemnată, pe care ea să n’o împlinească din dragă inimă. Dacă-şi arătau prin cel mai mic semn vreo dorinţă, Olimpia înţelegeâ mai iute, ea alergă să închidă uşa, fereastra, să ridice o bucăţică de hârtie, să şteargă tabla.              ’
’ Când eră de doisprezece ani s’a întâmplat s'o permuteze la altă şcoală pe-o profesoară care ţineâ foarte mult Ia Olimpia. Copila o zi întreagă n’a voit să mănânce nimic, plângeâ, căpătă ferbinţeli, şi îngrijitoarele au trimis după medic şi după mama Olimpiei.
www.dacoramamca.ro
308
LUCEAFĂRUL
Nrul 16, 1912.
   „Are friguri", zise doctorul.
   „N’am friguri", plângeâ Olimpia. „Dar să vină domnişoara Tina.
   —  Cine? întrebă doctorul.
   —     Domnişoara profesoară pe care au permutat-o". Doctorul clătină din cap şi ieşi.
   Abia târziu în noapte putîi mamă-sa să’o liniştească şi s’o adoarmă.
   Chiar şi între cărţile de cetit alegeâ pe acelea în cari se povestea de mame cari îşi iubesc foarte mult copii, de fraţi şi surori cari nu se certau niciodată, ci-şi făceau surprize plăcute unul altuia, poveşti în cari Feţi frumoşii învingeau greutăţi nenumărate ca să poată scăpă vreo fată de împărat din ghia-răle smeilor. Istoriile cu sfârşit trist nu Ie puteâ suferi.                   ’
   Olimpia crescuse repede. Când fîi în anul al şasesprezecelea eră fată mare. Nici una dintre colege nu eră aşa de înaltă, nu aveâ trupul aşa de plin, formele aşa de rotunzite. Ea se despărţi cu mare greutate de internat. Dar încă în toamna următoare se căsători cu advocatul Vasile Grecu.
   Pe mamă-sa o iubeâ, şi astfel Olimpia ascultă de ea orbeşte. Şi mamă-sa o convinsese repede: „Zestre n’ai aproape nimic, dragă Olimpio. Vasile Grecu e om cu nume bun între advocaţii tineri. Are avere. E tânăr, e frumos, şi te va face fericită".
   Vasile Grecu aveâ atunci treizeci şi doi de ani. Olimpia dintr’o privire văzu că nu-i nici tânăr, nici frumos. Aveâ faţa şi ochii plini de bunătate, atâta tot. Dar încolo’fruntea lui eră prea boltită, mustaţa rară, şi eră mijlociu de statură. Dar dacă mamă-sa spuneâ că va face-o fericită, pentruce să n’o asculte? Ce eră fericirea? Ce eră căsătoria pentru Olimpia?
   Mamă-sa încă în iarna următoare s’a măritat c’un neamţ şi a trecut în Germania.
   Advocatul Grecu aveâ încă pe-atunci în cancelarie doi candidaţi şi trei scriitori. Aveâ clientelă mare şi averea lui creştea din an în an. Erâ un om foarte cumpănit, cu judecata limpede. Nu se grăbiâ niciodată în primirea proceselor, nu se sileâ să le sfârşească repede. Dar le câştigă aproape pe toate. Oamenii spuneau despre ei: „îmi dau pâra la Grecu, că stă la el un an, da o câştig pe-o vieaţă".
   Domnul Grecu deşi erâ numai de treizeci şi doi de ani, arătă cu mult mai bătrân. Nu numai în înfăţişare, ci în toate mişcările lui, în vorbe, în fapte, în bucurie şi supărare erâ foarte liniştit. Ai fi zis că nici nu simte, nici pasiuni nu poate aveâ. Şi totuşi el erâ foarte simţitor, însă aveâ o putere neobişnuită de-a se stăpâni, de a-şi închide în el sentimentele. Bunătatea de pe’faţa lui erâ o mască potri-
vită pentru a nu cunoaşte niciodată ce are în inimă.
   El pricepîi îndată că Olimpia e aproape o copilă şi că la copii le trebuiesc jucării. Ii propusese să-i aducă un profesor de pian, îi procurase colecţii întregi de cărţi de cetit.
   Insă în anul cel dintâiu Olimpia nu voi să primească nimic. Zilele-i treceau singuratice, grele, nesfârşite. Domnul Grecu erâ mereu cuprins, şi chiar când veniâ, mângăerile lui erau scurte. Şi erâ bine, astfel. Olimpia nu-i puteâ suferi alintările lui. Erâ ciudat, dar cu cât treceau zilele grele, Olimpia se convingeâ tot mai mult, că omul acesta n’are nimic în faţă, în ochi, în voce, ce să-i dee dreptul ca s’o mângâie. Se gândiâ la profesoarele ei iubite, la mamă-sa chiar. Şi în toate desco-pereâ ce le da dreptul s’o alinte. Dar în Vasile Grecu nu află nimic. Altcum îşi închipuiâ gura, mustaţa, obrajii, privirile bărbatului dela care ar fi primit mângăeri. Şi-l închipuiâ, însă nu doreâ nimic. Ii păreâ câteodată, în veşnica ei singurătate, că-i o mobilă din casă. ’
   Afară de vizitele oficioase, Vasile Grecu n’o puteâ duce nicăiri în anul cel dintâi. Ea nu voiâ să iasă. Pe lângă tâmpirea ce simţiâ că i se coboară în minte, în simţuri, ea erâ încercată de multeori de-un simţământ de groază şi de disgust. Erâ în stare binecuvântată.’ Când a înţeles cauza acestui simţământ se simţi foarte nenorocită. Pentruce? îşi ziceâ. Şi nu pricepeâ nimic. Ea se miră tot mai mult de bunătatea ce erâ zugrăvită pe faţa lui Vasile Grecu.
   Insă retragerea ei din anul cel dintâi, îi servi admirabil la înălţarea sa la rangul de conducătoare în societate. Familiile din oraş îşi ziseră întâi: „E superbă c’a făcut o pârtie aşa de strălucită. Va fi fost şi ea avută", ziceau alţii. Apoi cu cât treceau săptămânile, lunile, părerile se schimbau: „E femeie cuminte; e harnică; e cinstită. Nu-i ca celea mai multe neveste tinere". Alţii spuneau: „E foarte inteligentă. Ceteşte foarte mult".
   Şi din toate acestea păreri, în cursul unui an,’ se închegă o aureolă foarte distinsă în jurul doamnei Olimpia.
   La sfârşitul anului întâi se născu Mărioara. La sbierătele broscuţei Olimpia se deşteptă ca dintr’un somn adânc. într’o clipă îi căzuse de pe minte, de pe simţuri tâmpirea aceea ciudată. Ea îşi pricepu situaţia, se cutremură, dar numai decât hotărîri nou’e i se coborîseră în suflet. Nu puteâ să nu-i placă de fetiţa aceea durdulie, albă ca laptele, însă niciodată nu-i putu iertă că venise în lume fără voia ei.
   Căci, despre asta, doamna Olimpia nu se mai puteâ înşelă. Hotărîrile noue cari i se
www.dacoramamca.ro
Nrul IC, 1912.
LUCEAFĂRUL
309
coborîseră în suflet, se concentrară par’că într’una singură. Primi profesorul de pian îmbiat în anul întâi de domnul Grecu, începu să cetească cu patimă, umbla în societate, se ridică în grabă în fruntea tuturor, se interesă de orice mişcare, aranjâ petreceri, concerte, serate. Domnul Grecu îşi deschisese punga largă şi Olimpia nu se uită niciodată cât ia de acolo. Zâmbetul acela deosebit care-i răsăreâ par’că din buze şi încremeneâ acolo, se arătă din anii cei dintâi. Pretutin-denea îşi purtă zâmbetul acesta şi ţinuta sa tot mai regală. Formele ei începură să se umple, să se rotunzească definitiv. Şi eră lucru de mirat pentru mulţi, cum această femeie măritată îsi păstrează din an în an formele tari, sânii bogaţi, faţa tot aşa de proaspătă, de tânără. Păreâ că nu sufletul ci însuşi acest trup e superb pe el, pe frum-seţa,’ pe tinereţa lui.
   Privirile limpezi, clare încă se coborîră în ochii doamnei Olimpia din anii cei dintâi. Păreâ că ochii ei caută mereu ceva foarte depărtat, că privesc în înfinit.
   Şi într’adevăr de celea mai multe ori când ieşiâ în lume ochii aceia căutau ceva.
   Insă acasă privirile ei erau limpezi.
   In casa lui Vasile Grecu eră de multe ori furtună. Dintr’o nimica doamna Olimpia se tulbură, începeâ să ţipe.
   Mărioara după ce mai crescuse auzise de multe ori vorbe aspre, grele, pe cari Olimpia i le spuneâ advocatului.
   Mărioara îşi aduce aminte că tatăl său atunci eră foarte palid. Dar nu se mâniâ ci-i spuneâ din când în când:
   „Ei Iasă, ei lasă! Nu fi aşa“.
   Se păreâ că hotărîrile ce şi le-a luat, oricât le concentrase într'una, scăpau din legătura de fier, se răsvrăteau, când doamna Olimpia eră singură cu advocatul.
   Dar după ce fata crescuse, Olimpia, când Mărioara eră acasă, nu se certă. Ci atunci eră tăcută, cu ochii suri, şi, de multe ori eră suferindă.
   Domnul Grecu suferiâ adânc. încă dela al treizeci şi şaselea an începu să încărunţească, şi de-aici încolo îmbătrâni foarte repede.
’ Insă masca de bunătate, ca o batjocură îi stăruiâ mereu pe faţă. Puterea sa de voinţă eră înfricoşată în ce priveâ mai ales sentimentele sale.
   Când ieşiau în societate, el cu bunătatea pe faţă, în faţă, în privire, ea cu surisul, cu ţinuta sa regească, unii îi admiră, şi, foarte mulţi îi învidiau, cinstindu-i însă.
   Domnul Grecu îşi văzu necurmat de lucrurile sale, cu aceeaş putere de muncă ca mai înainte. N’a suflat o singură undă rece din iarna ce eră în inima lui, nici unui om pe lume. Eră unul din rarii oameni, cari, punându-li-se cruciş o nenorocire, o iau în piept, şi mai află totdeauna o ţintă pentru care merită să lupţi şi să trăeşti. El aveâ pe Mărioara, pe care o iubiâ cu o dragoste adâncă, neclintită din sufletul său.
                                                                                                     (Va urmă.)
                    Cronici.
    Istorie.
                                     Conferenţa d-lui Dr. I. Lupaş.
  Miercuri în .4/17 Aprilie a. c. la 5 ore d. a. şi-a ţinut istoricul Lupaş în sala festivă a „Asociaţiei" conferinţa despre „Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi Ion Bob la curtea dinViena în 1792". D-sa a reconstruit cu o putere de intuiţie clară situaţia politică tristă a neamului nostru în veacul al XVlII-lea, atât de bogat în evenimente de durere tragică şi uneori de clipe înălţătoare. Şi aceeaşi stare de lucruri o întimpinăm, atăt în vieaţa bisericească cât şi culturală a poporului nostru. Trăind veacuri dea-rândul într’o perpetuă aservire revoltătoare din partea stăpânirilor coalizate în „Unio trium Nationum", unica noastră nădejde eră sentimentul de dreptate şi inima părintească a Curţii imperiale, de unde aşteptam să ne vie razele unei mângâieri îndreptăţite. Şi în adevăr epoca iosefină aveâ să aducă cele mai mari binefaceri
pentru popoarele imperiului. S’au luat măsuri de regenerare şi înălţare a vieţii complexe ce agită sufletul sbuciumat al atâtor milioane; ele însă s’au prăbuşit toate în urma resistenţei înverşunate opuse de feudalismul unguresc. Din toată opera, pătrunsă de cel mai luminat umanism a lui losif Il-lea, n’a mai rămas decât „edictum tolerantiae" dela 1781. Cu un zâmbet de durere amară condeiul lui a scris acel „Restitutio Resolutionum", prin care desfiinţează toate măsurile luate în folosul popoarelor sale desmoştenite, spunând aceste vorbe în cari se cuprinde toată decepţia unui suflet în adevăr mare: „Der Allmâchtige hat alle meine Werke zertrtimmert”. Dar n’a putut fi desfiinţat sentimentul mulţimii în revendicarea justificată a postulatelor sale, cari cereau întrupare. Oricât de mare a fost prăpastia între Români provocată de luptele religioase ale acestui veac, starea de elotism politic care-i apăsă în aceeaş măsură, i-a unit In clipele mari ale răsboiului într’o singură falangă de luptă, căreia i-au dat expresie în vestita Supplex libellus
www.dacoromanica.ro
310
LUCEAFĂRUL
Nrul 16, 1912.
Valachorum. Leopold al 11-lea a primit cu cea mai mare bunăvoinţă cererile Românilor, îndrumând dieta din Cluj: 1. „Să se sancţioneze printr’o lege publică liberul exerciţiu al religiunei fără deosebire de rit. 2. Să se îngrijească in mod cuvenit de susţinerea clerului de ambele rituri. Să se promoveze cultura poporului românesc şi să se propage cu succes". Acest Supplex însă, formulat în frunte cu scriitorul Samuil Clain, a fost intimpinat de nemeşii dietei din Cluj, cu un potop de insulte la adresa poporului românesc.
   Ura implacabilă a celor „trei naţiuni" s’a scoborît în cele mai noroioase injurii, împotriva poporului „care este cel mai prost din toată Europa, şi a cărui religie corumpe moravurile ca nici una alta, că in fine toată povestea asta cu Supplex-ul, este numai opera unor oameni turbulenţi, şi nicidecum a naţiunii române". Românii au răspuns în chipul cel mai demn acestor ne mai pomenit de violente injurii al căror exponent intelectual a fost istoricul Sas I. C. Eder. Din Sup-plexul Românilor s’a realizat foarte puţin şi şi aceasta nu prin generositatea dietei din Cluj, ci prin solicitudinea Curţii imperiale care a exercitat o presiune caracteristică, în măsură să mire şi „Staturile ardelene". Românii insă nu s’au oprit aici. Ei şi-au formulat noui petiţii în cari se repetau gravaminele din „Supplex". De astădată ei au ţinut să însărcineze cu prezentarea lor la Curte pe arhiereii Gherasim Adamovici şi Ion Bob, cari nu iscăliseră „Supplex“-ul şi probabil această împrejurare a contribuit în mare măsură la insuccesul pe care-1 cunoaştem. în 1792 ambii arhierei au şi plecat la Viena, unde, în mod neaşteptat, au fost primiţi cu vorbe de mustrare. Adamovici şi-a ştiut justifică această misiune politică prin autorizaţia ce i s’a dat în scris de cei 29 de protopopi neuniţi adunaţi la Sibiiu in 16 Septemvrie 1791. Bob însă, lip-sindu-i un astfel de act, se găsiâ într’o situaţie mai dificilă. Dar pe lângă toate mustrările ce li s’au adus, ei şi-au dat toată silinţa să convingă pe împăratul despre îndreptăţirea postulatelor fixate în cererile lor. Mai ales Adamovici a manifestat mult tact şi tot atâta diplomaţie, după cum rezultă aceasta din scrisorile mitropolitului sârb Stratimirovici. Rezultatul misiunii acestor doi episcopi a fost articolul de lege 60 din 1792 votat de dieta din Cluj, însă cu unele modificări mai favorabile făcute de împăratul, precum şi decretul Nr. 2812 din 1792, prin cari sunt asiguraţi, că şi Românilor li se vor acordă acele beneficii şi favoruri, cari nu ating drepturile celorlalte naţiuni şi religiuni.
   Aceste succese minimale n’au putut mulţumi pe episcopi, şi în special pe Adamovici, care ceruse şi pentru clerul său îmbunătăţiri. Ei au făcut deci noui petiţii, în cari solicitau împlinirea doleanţelor Românilor ardeleni.
   Văzând însă, că Curtea e atât de zăbavnică în re-zolvirea acestor cereri juste, după o petrecere mai îndelungată în Viena, episcopii s’au înapoiat acasă.
   Aşa s’a sfârşit misiunea celor doi episcopi români, şi ea formează o frumoasă pagină în istoria luptelor noastre politice şi culturale. Din ea se desface o
însemnată învăţătură şi în acelaş timp un luminos îndemn pentru noi, acela sintetizat şi de filozoful Conta, că numai armonia elementelor de acţiune poate aduce închegarea şi înălţarea unei societăţi. Biruinţele mari nu se pot câştigă decât prin o armonică înfrăţire şi conlucrare a avântului tineresc cu înţelepciunea bărbăţiei şi experienţa bătrâneţii cinstite — a încheiat foarte frumos păr. Lup aş. O clară pătrundere a evenimentelor, împreunată cu expunere avântată cuprinsă în o românească ireproşabilă, sunt calităţile păr. Lupaş, şi acestea ii fac nu numai un istoric apreciat, dar şi un foarte bun conferenţiar. Conferinţa s’a tipărit in „Telegraful Român".
   Rezultatul material a fost de peste 300 cor., care se va adauge la „Fondul ziariştilor".
                                                                                                     Dr. 1. Mateiu.
                                                        s
    însemnări.
   „Robia lui Octavian Goga. Când ospitalitatea ungurească oficială ii trată pe Octavian Goga, marele poet al Românilor, în temniţa din Seghedin, i-am trimis salutul meu. Fratelui, salut de frate, dragoste, nobilului luptător. în cazul acesta are importanţă împrejurarea că salutul l-am trimis dintr’un sanatoriu, unde profesorul Sârbo şi zeloşii medici ai sanatoriului m’au pus frumuşel în picioare. Acum după atâtea şi atâtea săptămâni, cu toată sănătatea mea, totuşi mă întorc timid şi trist în lume şi-l invidiez cu o invidie urîtă pe Goga. Trebuie să fie o lege în faptul că, atunci când Goga a intrat cu triumf divin în temniţa lui, eu m’am prăvălit neputincios şi sdrobit în sanatoriu. Şi eu, deşi am cunoscut închisoarea Seghedinului numai din vremea apucăturilor de filfizon a tinereţii mele, pe Dumnezeul meu!, am voit altceva. Adevărat, am avut puţin oarecare parte de temniţă, pentru vitejii pe hârtie, pentru probe de îndrăzneală şi chiar pentru pasiunea dragostei de popor, dar soarta mea ungurească mult m’a batjocorit de atunci. Vai, nu mă mai poate învierşunâ, nici chiar tâmpi, nimic din maghiarismul rostului meu de poet, şi de aceea îmi par mie însumi gol şi necinstit, pe când goală şi necinstită a fost arena ungurească, care în loc să întărească, a degradat în scârbă însufleţirea mea. Robia lui Octavian Goga e o vieaţă şi o libertate de invidiat, pe când .soarta mea ungurească e tristeţă, moarte şi plictiseală. Acum, învăţ din nou să umblu şi să repăşesc pe câmpul de luptă al celei mai sterpe societăţi, căutându-mi postul meu de silă, ca şi când m’ar duce într’un spital de ciumaţi".
   Aceste sunt cuvintele lui A d y E n d r e, cel mai distins poet maghiar din generaţia tânără, publicate dăunăzi într’un număr din marele ziar „Vilâg" din capitală...
   Le-am reprodus aici fără nici un comentar, lăsând ca cetitorii să desluşească din umbra lor furtuna de pasiuni cari agită în zilele noastre un suflet ales din tabăra potrivnică nouă.
   Câte s’ar puteă spune aici...
                                                        88
www.dacoromanica.ro
Nrul 16, 1912.
LUCEAFĂRUL
311
   Cum g&ndesc alţii. !n revista „Vi ea ţa nouă" din Cernăuţi se publică următoarele rânduri, sub titlul „Transigent, intransigent, transcendental":
   Ce vor mai fi însemnând şi cuvintele aceste, nu ştiu, zău. Le-am cetit în nu ştiu ce ziar. Cred d. p. că „Tribuna" zilelor noastre a fost cel mai bun şi cel mai naţional jurnal al Românilor din Ardeal şi Ungaria. Fost-a intransigentă? A fost bănuită de anume cochetări, pentru cari nici chiar „Drapelul" din Lugoj şi nici „Gazeta Transilvaniei" din Braşov n’au vrut s’o ierte. Şi din Braşov şi din Lugoj se arătau cu degetul trădătorii din Arad cari ar fi păcătuit in contra disciplinei de partid şi a intransigenţei naţionale. A fost odată! Şi chiar gestul cu care şi-a închinat „Tribuna" steagul, a trebuit să spulbere nedumeririle până şi celor mai înverşunaţi duşmani ai ei. După moartea „Tribunei" care ştiâ să înfiereze cu atâta bărbăţie pe alde Mangra, deşi acuzată de a aveâ legături tăinuite cu acesta — lucru pe care noi nu l-am crezut niciodată — fireşte am aşteptat să triumfeze intransigenţa şi disciplina de partid. Şi intransigenţa şi-a ajuns culmea! A ajuns chiar „transcendentală", întru cât noi bieţii muritori n’o mai putem pricepe. Nu putem înţelege cum de a ajuns „Drapelul", care n’are nici o legătură cu Mangra — lucru de care suntem absolut convinşi — să se apropie cu convingerile sale atâta de părerile d-lor Brote, Slavici şi Arsenie Vlaicu, făcându-le un bun serviciu. Nu înţelegem, cum părerile organului lugojan al partidului naţional pot fi primite cu bucurie şi în coloanele „Gazetei Transilvaniei" din Braşov. D-l Dr. Branisce din Lugoj şi prietenii săi din Braşov, atât de supăraţi pe „Tribuna", nu se indignează de loc? Aveţi puţintică răbdare! Atitudinile aceste transcendentale le putem pricepe doar cu ajutorul d-lui Trahanache, care recunoaşte cu atâta generositate dreptul de vot al lui Ienache Liripeanu — dacă va votâ cu el. Şi astfel am ajuns să vedem „Românul" alăturea de „tinerii oţeliţi" dela „Tribuna" repausată, grupaţi în jurul „Luceafărului", constatând că „Drapelul" şi „Gazeta Transilvaniei" au făcut un rău serviciu intereselor noastre politice şi, în acelaş timp, unul bun transfugilor noştri, cari au primit astfel un neaşteptat stimulent în criminala lor muncă de distrugere. „Gazeta Transilvaniei" şi „Drapelul" care au luptat cu atâta îndârjire pentru disciplina de partid desigur să vor încetă „să caute baza pe care se pot contopi armonic interesele noastre de existenţă naţională cu interesele bine pricepute de stat".
   Iată cum se gândesc unii oameni dintr’un colţ de ţară unde s’a plimbat puţin şi d-l Dr. V. Branisce. Ce-am mai puteâ adauge noi?...
                                                              88
   f P. Liciu. Ştirea despre stingerea artistului Liciu a trezit echouri de durere şi în sufletele noastre, căci în el n’am pierdut numai pe un artist de seamă al Teatrului Naţional din Bucureşti ci şi pe un prietin bun, care ne iubiâ sincer şi care înţelegeâ sbuciumă-rile noastre. In sufletul Iui Liciu ardeâ entusiasmul curat al naţionalismului de fapte, care eră gata în orice clipă să aducă jertfe pentru întruparea unui gând bun.
Dupăce a cutrierat Bucovina fraţilor noştri, dând serii de reprezentaţii, în vara trecută s’a abătut şi pe la noi. A fost la serbările „Asociaţiunii" din Blaj, unde l-am auzit pentru ultimaoară, spunând anecdote cu verva lui neîntrecută. De curând aveam de gând să-l invităm la Sibiiu să joace „Lipitorile satelor" de Alec-sandri, în care, în rolul lui Moise, aveâ una dintre cele mai splendide creaţiuni ale lui. Şi vom regretă întotdeauna că nu ni-a fost dat să-l admirăm şi să-i dovedim dragostea ce i-o purtăm. Această dragoste a noastră 11 însoţeşte şi in lumea veşniciei.
   Notiţe biografice: Petre Liciu e fiul d-lui Liciu, fost consilier la Curtea de casaţie. E născut la Iaşi, unde a urmat la liceu. Se înscrisese la facultatea de drept din laşi şi urmă in acelaş timp la conservatorul din localitate.
   A debutat la Teatrul Naţional din Iaşi, trecând apoi la Teatrul Naţional din Bucureşti. A fost trimis cu o bursă de cătră stat la Paris unde a stat vreun an de zile.
   Inapoindu-se în ţară a reapărut pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti unde jucâ la început roluri de comici brianţi şi înlocuind in multe roluri pe răposatul Hasnaş. A trecut apoi treptat la tipuri şi roluri de compoziţiune precum: „Moise" din „Lipitorile satelor", „Shylok", „Isidore Lechat" din „Banii", „Dr. Tokeramo" din „Taifun"; rolul titular din „Diavolul" lui Molnar; „Ştefăniţă-Vodă" din „Viforul" de d-l Barbu Dela-vrancea, cari erau creaţiile sale capitale.
   Sub directoratul d-lui Al. Davila la Teatrul Naţional, Petre Liciu a demisionat şi a făcut aproape doi ani turneuri în ţară, prin toate oraşele şi orăşelele. în urmă a revenit la Teatrul Naţional.
   Când mişcarea naţionalistă a luat o oarecare întindere, Liciu s’a înscris in rândurile partizanilor d-iui Iorga. în ultimele alegeri generale a candidat la colegiul al 11-lea de Ilfov pe lista partidului naţionalist.
                                                                 88
   Şeghescu consilier aulic. Marea secătură a ajuns-o şi pe asta. Acum e şi consilier aulic. A ajuns inspector peste şcoalele noastre, deputat in cameră şi profesor universitar pentru limba şi literatura noastră. îi mai trebuiâ şi un titlu, care, să-i împodobească toată prostia lui strigătoare.
   Doamne, câte se mai pot întâmplă şi in ţara astal E de ajuns să-ţi ghiftuieşti goliciunea sufleţeiului tău sterp, cu o bună doză de obrăznicie şi lipsă de simţ, ca să stai cu împăratul la masă, ba să-i mai dai şi sfaturi!...
                                                                 88
   Nici preocupare, nici reacredinţă. „Deşteptarea" din Braşov, care a avut până acum bunul obiceiu de a nu prea răspunde la adevărurile ce i s’au aruncat în faţă, se găseşte să răspundă la o notiţă a noastră în care o învinuiau de „sentimente bune" faţă de contele Khuen şi răposatul său guvern. Ne mirăm de această atitudine îndrăzneaţă a gazetei d-lui Brote. Ea cere doară explicări, cari nu pot fi nici decum plăcute.
   Şi ce răspunde „Deşteptarea"? Că în ea „nu se
www.dacoramamca.ro
LUCEAFĂRUL
Nml 16, 1912.
312
va găsi nici un articol, care vorbeşte de,binefacerile' guvernului: nici chiar un articol, care s’ar ocupă îndeosebi cu guvernul", etc. etc.
   „Deşteptarea" are memorie cam slabă. înainte cu vreo două-trei numere — nu ne luăm osteneala să căutăm care — a publicat in Întregime discursul contelui Khuen peste trei pagini încheiate şi l-a înso{it de un articol-coinentar, prin care II vopseâ pe fostul mi-nistru-prezident in culori foarte frumoase. Prin urmare n’au fost nici preocupaţi, nici de reacredinţă, când i-am spus ce i-am spus „Deşteptării".
   Dar pentruce să mai lămurim articole, cari s’au scris pentru răposatul Khuen, de care se lapădă acum şi gazeta braşoveană? Suntem mai bucuroşi să des-coasem unele viitoare, despre Lukâcs, de pildă. Ori, ce zice d-1 Brotc?!...
   Simfonice. Din Duminecă in Duminecă, orchestra ministerului instrucţiei publice a continuat să-şi dea concertele în sala Ateneului, împreună cu celebrităţi străine şi de-ale noastre. Quartetul ilustrului violinist francez.beethovenistulCapet cu instrumentaliştiiCassa-dessus, Hewitt şi cu d-na Maria Buisson, — o bună diseusă, care a cântat subtil şi dulce melodiile lui Faure —; conducătorii de orchestră: Weingartner — zice-se cel mai sincer interpretator al simfoniilor de Beethoven — şi Josă Lassalle, fostul diriginte al orchestrei „Mîinchener Tonklinstler" — un admirator a tui Berlioz —; în sfârşit d-na Lucile Marcel, o renumită cântărea{ă de operă şi de lieduri, au dat concertelor duminicale un caracter de superioară artă. D-na Veturia Triteanu, şi-a dat sprijinul unui concert wagnerian din stagiune şi incăodată, s’a afirmat ca o distinsă interpretă a muzicei lui Wagner şi ca o artistă scânteietoare de temperament. D-şoara Cella Delavrancea, pianista adorată pentru poezia cu care ştie să îmbrace expresiunea suferindă a muzicei lui Schu-mann şi Gheorghe Enescu, ca violinist şi conducător de orchestră al rapsodiilor sale româneşti, au procurat simţiri ce nu se pot uită. Conducătorul obişnuit al concertelor, d-1 Dimitrie Dinicu, a cârmuit orchestra ireproşabil în muzica de R. Strauss, Rabaud, Sibelius; mai pu(in bine în aceea beethoveiană, in muzica lui Bach, în aceea de Schumann şi de Berlioz. în schimb, Domnia Sa a ştiut să împlinească dorinţele publicului, aducând pe Weingartner şi Lassalle. Şi astfel, stagiunea concertelor simfonice se va încheiâ în curând cu bine, spre mulţumirea celor sinceri şi lauda celor ce au muncit. (1. Borgovanu).
                                                             88
   Primim la redacţie lecţia de deschidere a d-lui Tzigara Samurcaş despre Istoria artei. E o lucrare care merită să fie cetită şi Ia noi. Regretăm că Ministerul din România a desfiinţat catedra de istoria artelor dela universitatea din Bucureşti, la care fusese chemat sârguinciosul director al Muzeului etnografic, d-1 Tzigara Samurcaş.
   Poetul St. O. Iosif, care de curând a publicat un minunat volum de Cântece, ne anunţă că a terminat traducerea primelor trei acte din Wilhelm Teii al lui Sdiilier. Această operă a poetului german va trebui să se reprezinte mai ales la noi, fiindcă ea ne poate întâr) credinţa şi îndărătnicia in lupta ce o purtăm împotriva călcătorilor ingâmfati ai drepturilor noastre naţionale.
                                                                    88
   Italia a pierdut pe unul dintre marii ei poeţi, pe Giovanii Pascoli, care a fost, caşi Carducci, un entusiast apologet al neamului şi al ţării sale. Carducci a cântat mai mult trecutul, iar Pascoli viitorul. Viea(a lui Pascoli a fost o luptă continuă. Rămas orfan de tânăr, a trebuit să îndure multe mizerii, până a ajuns la cinstea de a ocupă catedra de literatura italiană a învăţătorului său Carducci la universitatea din Bologna, catedră la care acum a fost chemat d’Annunzio.
   în acest număr publicăm una dintre cele mai de seamă lucrări ale sculptorului Spaethe din Bucureşti, care e încredinţat şi cu executarea bustului lui Gh. Bariţiu. Am avut prilej să vedem acest bust în lucrare şi putem anunţă publicul nostru că Spaethe pregăteşte o adevărată operă de artă Ardealului. în creatiunea sculptorului se simte dragostea ce ne-o poartă, stră-duindu-se din răsputeri a ne da o lucrare desăvârşită, cum e şi figura liniştită şi senină a M. Sale Regina Elisaveta, pe care o publicăm.
                                                                    88
   A apărut: „Acţiunea naţionalistă" de D. Tomescu, cu următorul cuprins: N. Iorga. Partidul naţionalist democrat. Pesimismul d-lui Iorga. A. C. Cuza. Ce este naţionalismul? Este naţionalismul o ură? Antisemismul. Cahalul. Partidele. Cu prilejul adunării naţionaliste. Alegerile şi partidul naţionalist. Antidinasticismul ta-chist. Cearta prelaţilor şi sentin{a Sinodului. Naţionalism sau democraţie. D-1 C. Rădulescu-Motru. — Neo-iobăgia. Şcoala intransigenţii. Secături entusiaste. Sunt articole interesante, de cele mai multeori drepte, cari merită să fie cetite şi la noi. Cartea a apărut în editura revistei „Ramuri" din Craiova şi se vinde cu preţul de Lei 1.50.
                                                Aviz!
   Onoraţii noştri abonaţi sunt rugaţi a-şi achită
sumele cu cari ne datorează până la sfârşitul
acestei luni. Celor ce nu vor fi în regulă cu
plata abonamentului până la 1 Maiu a. c. li
se vor trimite chitanţe prin poştă, pe cari dacă
nu le vor răscumpără, li se va sistă trimiterea
revistei.                    .. , . .  ..
                                                                                          Administraţia.
                                         TIPABUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBUU.
www.dacoromanica.ro