Cuceafărul IIIBBBIIII ?IBIIllll 5 IIBBIHB ■ BBBBBB BBBB 1 S B a B a B B B a BB BBS BBBB BBBB B BBBBIB BBBBB B B IBBBBBBBBB BBBBBBBIIBBBBBBBBBBBBBBIBHBBBBBBBBBBBBBBBBBI ■BBBBBBBIIIIIBBIBIBBIIIBBBBIBBIBBBBUBBBBBBII Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică •Director: Octavian Goga ■■■ (Redactor: Oct. 2. tăslăuanu . xi. îîr. 13. voi. i. B BIBBBB BBB BBIBBBIBBBBBIBBBBBBBBHBBB BBBBBBBBBB BBBBBBBBBBI BBBBBBB BBBBB B BBBBB B a bbb ; BBBB * BBBBB î BIBBBB J BBBBBBB Z BBBBBBBB £ BBBBBBBBBB fl a B B a B B B B B Al- Ciura . . Elena farago C. Sandi^Alitea Z. Jrturăşan . Al. Ciura . . » :: Cuprinsul: :: s: Yisul Cezarului. S’a dus şi noaptea asta (poezie). fe )Y(ărgineanca. In ograda unde-s azi... (poezie). , Yăduva poetului. Jtfaria Cunţan Yictor Eftimiu jYtaria Cunţan 1. A^ârbiceanu "Paşti (poezie), fragment din „Cocoşul negru". Cântece (poezie), fovestea unei vieji (roman). Cronici: jYtarin Simioneşcu-Eîmniceanu: Cina lui £ionarde da Yinci. Adrian Corbul: Mişcarea dramatică în franja. 0. Sima: Ce e „educaţia patriotică" în Ungaria? $)r. I. £upaş: t) sută de ani dela naşterea directorului (savriil Jrtunteanu. Tlusf Naţiuni: lionardo da Yinci: Cina cea de taină. B B B B 8 8 Sibiiu, 25 liiartle v. 1912 www.dacoromamca.ro Preţul unui număr: 40 bani. LUCEAFĂRUL REVISTA SĂPTĂMÂNALĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICA. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE Colaboratori: I. Agârblceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, 11. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Iosif, 1. I. Lâpădatu, E. Lovinescu, Dr. 1. Lupaş, Dr. I. Mateiu, Cornellu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Ciucinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcarlu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Sorîcu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. U ABONAMENT: Qustro.fclngaria: 1 an.............20 cor. 6 lani............10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 16 cor. Kotncmia şi în Străinătate: 1 an.............25 cor. 6 luni............13 cor. Reclainaţiile sunt a se faoe în curs de 14 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). lSHSH5Tă5H5E5H5E5H5HSE5-ESHSE5TaSH5H5’H5ESH5'H5S5ESE5H5E5HSa Gereţi catalogul nou apărut. o u C a «ii O* w a u Oi O» s_ Qt u o t> O 3 Oi JO o o Amintiri din casa morţilor, roman de T. Dostoievky. Cor. 1.50. Apologia lui Socrates, traducere după originalul lui Platon de I. E.Torouţiu. Cor. —.60. Cântece de St. O. Iosif. Cor. 2.—. Cătră noua generaţie (păreri cu privire la cultura noastră) de S. Mehedinţi. Cor. 1.50. Contribuţiune la munca pentru ridicarea poporului. Scrisori cătră în-\ văţători, preoţi şi cătră ceice vor să-şi cunoască neamul, de Sp. Popescu. Cor. 2.—. Din vatra unui Sătean cuminte. Poveşti de T. Du{escu-Duţu. Cor. 2.—. Furtună... Trecătoare, roman de N. G. Rădulescu-Niger. Cor. 1.75. La gura sobei, povestiri de A. Vlahuţă. Cor. 2.50. Moş Gheorghe la expoziţie, nuvele de Sp. Pop eseu. Cor. 2.—. Oglindaferraecată,fantazii deD. A n gh e 1. Cor. 1.50. Potopul, roman istoric în 2 volume cu ilu-straţiuni de H. S i e n k i e w i c z. Cor. 4.50. Poveşti din popor de P. Ugliş. Din literatura poporană, voi. II. Cor. —.60. Răsboi şi Pace, roman istoric, de L. Tolstoi, trad. de A. C. Corbul 2 voi. Cor. 2.70. România agricolă, studiu economic de Dr. G. Maior. Cor. 3.50. Români şi clasa intelectuală din Bucovina, notiţe statistice de 1. E. To-rouţiu. Cor. 1.—. Sărbătorile de vară la Români, studiu etnografic de T. Pamfilie. Cor. 2.—. Zori de Iulie. Nuvele şi schiţe de Sp. Popescu. Cor. 2.—. Se află In depozit la librăria Ini HI. Krafft In Sibiiu. 2. o" co e o o <0 ■-» fi> to -J o r*. W li -t O 3 o O Expedlarea se face mal uşor trlmlţându-se banii înainte, adăugându-se Ia preţul cărţii incă ------— ■,—----- - 20 - 40 fii. pentru expedlarea francată. - -----. . . www.dacoromanica.ro Lionardo da Vinci: Cina cea de taina Fresco www.dacQFomanica.ro Milano, 5. Maria delle Orazie Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. Visul Cezarului. Tiberiu se pomeni, tresărind speriat, în zori de zi. îşi duse mâna la inimă, ca să-i oprească bătăile, chemând sclavele. Ele intrară grăbite, cu amfore pline de miresme, pentru toaleta de dimineaţa, aşteptând un gest cât de ascuns, o clipire din gene, ca să-şi înceapă lucrul. Cezarul însă, rezimat într’un cot, pe perna lui de purpur, priviâ aiurit în ungherul stâng, întrebând deodată: „Cine a fost aici?“ Sclavele se priviră încurcate, fără săîpoată scoate o vorbă. „Cine a fost — repetă Cezarul — l-am văzut doar bine în hainele lungi, albe, vorbind aşa de blând şi uitându-se la mine cu o nespusă dragoste. Ieşiţi şi cercetaţi cu grijă zăvoarele!" Sclavele ieşiră speriate în atriu, privindu-se cu groază. Li se păreâ, cu bunul lor stăpân se smintise şi că duhuri mânioase îi întunecaseră mintea. Se îngrămădiră’speriate în jurul altarului, pregătind cele de lipsă pentru jertfa de dimineaţa. Tiberiu închise ochii, ca să nu-1 tulbure lumina mohorîtâ a zorilor, ce tremură sfioasă pe pereţii de marmoră. Şi iată, vedenia îi apăru pentru a doua oară. Eră un bărbat înalt, cu plete blonde-arămii, cu ochii strălucitori de o tainică văpaie. „Cine eşti' tu?" întrebă Cezarul aiurit, simţind cum teama de mai înainte i se risipeşte, sub privirea fascinător de blândă a vedeniei. „Sunt şi eu împărat ca şi tine, Cezare,“dar împărăţia mea nu e din lumea aceasta . . . Tronul meu nu e de fildeş şi coroana mea nu e de aur ... nu sălăşluesc în palate de marmură şi abiâ am unde să-mi aplec capul... Eu nu mă razim pe spadele şi lăncile legiunilor biruitoare... Arma mea e cuvântul şi puterea mea e adevărul... Cu ajutorul lor voiu prăbuşi din temelii lumea voastră de minciuni şi păcate; voiu dărâmă, cu suflul adevărului, templele voastre bogate şi voiu strivi sub ruinele lor, statuele de marmoră ale zeilor, în cari nu mai crede nimeni... voiu sgudui pământul din temelii şi, deasupra ruinelor fumegânde, voiu înfige crucea biruitoare, care va adăposti împărăţia iubirii şi a adevărului. Joie va asvârll la o parte fulgerele neputincioase, Poseidon nu se va mai ridică din clocotul valurilor înfuriate — şi toate zeităţile voastre vor încremeni de veci, pe soclul lor de marmoră. — Cine eşti tu, care îndrăzneşti, să tulburi credinţa de veacuri a omenirii? — Sunt adevărul. Vălul mincinos, ce vă acoperiâ până acum ochii, se va sfăşiâ, ca o uşoară pânză de păianjen. Veţi înţelege atunci, că vieaţa voastră de până acum a fost un lanţ neîntrerupt de ipocrizii şi fără de legi. Veţi înţelege, că nu este deosebire între om şi om şi că cu toţii suntem fraţi înaintea Părintelui nostru ceresc; că vieaţa noastră pământeană e ca clipa ce vine şi trece... însemnătatea ei începe cfeodată cu veşnicia. Ce ţintă aveâ până acum vieaţa noastră de brute? Credeţi voi, că totul se mântuie cu golirea cupelor de Falernum, cu 1 www.dacoromanica.ro 242 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1912. danţul jucătoarelor din Lesbos, cu orgiile tri-cliniilor şi cu răcnetele bestiale ale plebei, ce aşteaptă: pâne şi reprezentaţii de circ? Nu simţi adese un goi în sufletul tău, în mijlocul celei mai strălucite petreceri? Nu ţi s’a părut niciodată, că o părticică a sufletului tău se revoltă împotriva acestei vieţi de brută, şi că se sbăteâ pentru a se ridică spre alte culmi?" * Vedenia îşi ridică mânile şi faţa îi stră-luceâ într’o lumină cu totul neobişnuită: „Sufletul are şi el aripi, pe cari trebuie să le desfăşoare tot mai mult, de aci înainte. Îndată ce a prins a le fâlfăl, te simţi ridicat în slavă, desrobit de cătuşele lumii. Abiâ atunci vei înţelege pe deplin tainele învăţăturilor mele. Iubiţi-vă unul pe altul! Răsplătiţi cu bine aleşuirile potrivnicilor! Fiţi milostivi şi iubitori de adevăr! Nu vă alipiţi prea mult şi nu vă cufundaţi cu totul în bunurile acestei lumi trecătoare! Nu vă pierdeţi niciodată nădejdea în triumful adevărului şi al binelui. Munciţi şi vă rugaţi, căci Dumnezeu ajută pe ceice nădăjduesc întrânsul. Purtaţi cu resignare crucea suferinţelor voastre, căci şi eu am purtat-o şi am murit pe lemnul ei de ocară... Credeţi spuselor mele, căci eu am biruit lumea"... * Tiberiu se trezi pentru a doua oară. Erâ mai liniştit acum. Nu mai aveâ nici o îndoială: vedenia spusese adevărul. îşi aminteâ de turburările din Orient, de veştile tot mai grave, ce-i sosiau. Va fi şi acesta unul din fanaticii, cari agită pe Ovreii din Orient împotriva Romei. Dar vorbiâ aşa de frumos şi erâ atâta foc sfânt în ochii lui de proroc al unei lumi mai bune şi mai fericite, la care visă şi Cezarul, în un colţ tăinuit al sufletului. Trimise în grabă scrisoare în ludea, cerând desluşiri. Răspunsul procuratorului îi sosi abiâ după câteva luni. Se spuneâ în acest pergament, că, în vremea din urmă, se ridicaseră mulţi Ovrei fanatici, încercând să răscoale poporul împotriva Cezarului, dar toate aceste mici revolte au fost sufocate în germine. „în timpul din urmă — încheiâ pergamentul — a fost răstignit un rabi tânăr din Galilea, a cărui aderenţi încep a se înmulţi tot mai mult. învăţăceii i-au furat trupul din mormânt şi au vestit lumii, că el a înviat. Minciuna aceasta începe a află crezământ chiar şi la unii din falnicii noştri legionari. Ce crezi, divule Ti-berie? Se poate un om cu judecată, să creadă în astfel de basme? Aderenţii acestui gali-lean rebel — deşi se spune că erâ blândeţa întrupată -- se înmulţesc tot mai mult, ce e drept, dar sunt aşa de timizi şi nepreten-ţioşi, încât nimărui nu-i trece prin minte până acum, să-i ia măcar în serios. O sectă de oameni, cum sunt atâtea altele la acest popor exaltat şi vizionar"... ^ Tiberiu învârti sulul de papirus, îl vîrî în faldurile togei de purpură şi rămase dus pe gânduri: „Cine ştie!"... AL Ciura. S’a dus şi noaptea asta. S’a dus şi noaptea asta, Din toate cea mai grea; — De ţi-ar fi luat cu ea Şi boala, dragul mamii!... Pe negrele-i aripi, S’o ducă pe vecie, Departe ’n vreo pustie Unde nu sunt copii. Să-mi râdă vieaţa iar De tine luminată, Să te mai văd odată Zâmbind, lumina mea... O, culcă-te frumos, Şi ’nchide-ţi ochişorii*, Că astăzi poate zorii Ţi-or fi mai priitori... www.dacoromanica.ro Nrul 13, 1912. LUCEAFĂRUL 243 Şi uite-i vin de-acum, Şi vă trimiteţi blând, Să-şi râdă în fereastră Albastrele aripe, Lumina lor albastră, Un zâmbet să ’nfiripe Lumina lor de ’ndemn... Şi ’n casa noastră azi... 0, zori albaştri, voi, 0, de-aţi puteâ măcar Ce deşteptaţi grădina, Să-i domoliţi căldura Scăldându-vă lumina Ce-i dogoreşte gura în rouă de pe flori; --- Şi dulcii ochişori... Vă pogorîţi senini, 0 floare e şi el A tot luminătorii, Şi zace-acum, scăldată Să aibă muncitorii în rouă ’ndurerată, Din toată lumea spor; A ochilor mei doi... Zâmbiţi alinător 0, de-aţi puteâ zori buni, în ori şi ce fereastră, Să mi-1 scăpaţi de boală, Că mulţi bolnavi şi-adastă Să-l văd azi că se scoală Izbava dela voi; Şi umblă cătinel... Şi 'n suflete sădiţi Iar mâni când veţi sosi, Avântul şi credinţa, Drumeţi de piază bună, S’aline suferinţa Să râdă împreună Ce plânge pe pământ... Şi florile şi el. Elena Farago. Pe Mărgineanca. — Fragment. — Ajunşi în locul unde eră Taifas, cei doi oameni se uitară miraţi unul la altul şi mai nu voiau să-şi creazâ ochilor. Moş Gheorghe Taifas stâ şi acum legat burduf şi aveâ o căutătură de om speriat din bătaie. Erau clipe când cel legat se strângeâ de durere de-ţi rupeâ inima. Uneori însă părea ca un câne care e gata a se repezi pe furiş. „Desleagă-1!“ porunci proprietarul. „De ce nu l-ai deslegat până acum? — El nu m’a lăsat. Zicea să-l vedeţi şi d-voastră. — Bodaproste, boierule, bodaproste!" zise Taifas, ridicându-se în picioare. Apoi vru să sărute mâna Iui Arţăreanu, dar picioarele nu-1 ţineau şi el şovăi ca un om care e gata să cadă. Bogdan îl apucă de subsuoară şi-l sprijini. „Ei, ce-i moş Gheorghe?" întrebă proprietarul. „la spune-mi şi mie cum s’a întâmplat. (Sfârşit.) — Cum să se întâmple, boierule?!" răspunse Taifas, tuşind... „Odihneam azi-noapte pe prispă când aşa pe după miezul nopţii aud un sgomot. Ridic puţin capul să ascult. N’am mai auzit nimic. Am lăsat capul jos. N’a trecut, gândesc eu, jumătate de ceas şi iar aud o făşâitură chiar pe lângă mine. Măi, dar asta ce-o mai fi! îmi zic eu în gând şi dau să mă scol. Cinci haidamaci voinici răsar atunci ca din pământ, tăbară pe mine, mă leagă precum m’aţi văzut şi-mi pun căluşul la gură. I-am auzit apoi umblând pe la magazie. Abia la ziuă, venind pe aici Bogdan, mi-a luat căluşu de i-am putut povesti toată păţania mea... Aud c’ar fi furat grâu ... Dar cine-or fi fost şi cât grâu vor fi furat, nu ştiu". Sfârşind ce aveâ de spus, Taifas căzu la pământ ca şi cum i-ar fi tăiat cineva picioarele şi de acolo, de jos, gemea: „Par’că v’a adus Dumnezeu să mă vedeţi 1* www.dacoromanica.ro 244 LUCEAFĂRUL Nrul 13. 1912. cum m’au chinuit. Să mă vedeţi şi să-mi credeţi!... Ah! Dacă nu-i ştiu eu pe aceia cari au fost azi-noapte ia grâu, să spăl cuţitu ’n ei!“ Un fior trecu prin lume. Dar în clipa următoare, un Român roşcovan, cărunt, lat în spete îşi făcu loc printre oameni până ajunse în faţa boierului. Şi acolo se îndreptă spre moş Gheorghe Taifas şi-i zise: „Să ţi-i spui eu, prefăcutule! Unul e feciorul tău Bogdan, altul e ginere-tău Stoian şi altul e finu-tău Corcodfcl". Cel năpăstuit sări în sus ca o viperă: „îl auziţi, boierule?... ÎI auziţi?... Ştiţi de ce vorbeşte el aşa?... Pentrucă nu l-aţi pus pe el aici şi m’aţi pus pe mine". Apoi cătră cel roşcovan: „îţi plăteşte el Dumnezeu, n’ai teamă, Li-pane!" Românul roşcovan care răspundea la numele de Costea Lipan, îşi puse mânile în brâu, dădîi din cap batjocoritor la vorbele lui Taifas şi zise lui Arţăreanu: „Vezi, boierule, că nu ţi-ai făcut bine socoteala? D-ta ce ţi-ai zis? Filiorenii sunt hoţi. Trebuie să pui acolo unul şi mai hoţ ca ei. Şi l-ai ales pe Taifas care făcuse în vreo trei rânduri puşcăria... Şi vezi că tocmai el te-a furat?!" Franţ se apropie atunci de Lipan şi-l prinse de mână. Dar Românul scutură din braţ, scăpă din mâna lui şi-i zise: „Nu mă prinde pe mine de mână, că eu nu-s fugar. N’am fugit eu la Plevna, n’o să fug aici... Ce vrei? — De unde ştii d-ta că... — Că grâul a fost furat de neamurile lui Taifas? — Da! — Dela şeful de jandarmi". O linişte grozavă se lăsă atunci ca la o comandă. „Unde-i şeful?" întrebă Franţ. „Unde-i şeful?" repetă boierul. Un moşneag zise atunci lui Arţăreanu: „Ce vă uitaţi d-voastră la spusele lui Lipan?!... Nu ştiţi d-voastră cine e Lipan... Nu-I vedeţi că-i băut?"... Costea Lipan îi tăie vorba: „Dacă am băut, am băut banii mei, dar minţile nu mi le-ani băut, moş Chiriţă...' De geaba mai ţii parte lui Taifas că dintr’asta nu mai scapă el“. Un freamăt de voci trecu prin mulţime şi şeful de jandarmi loniţă Novac răsări deodată în faţa boierului, ţinând de mână pe un om cam de vreo 40 de ani, negricios la faţă, cu părul creţ, slab ca un ogar şi puţintel la statură. „Să trăiţi, boierule!" — zise el... „Am descurcat afecerea... — Ce afacere?" întrebă Arţăreanu. „Afacerea cu grâul furat", răspunse jandarmul. „Ei, ce-ai aflat?" îl întrebă nerăbdător proprietarul. în loc să răspundă însă, şeful de jandarmi se uită la lumea din jurul lor şi zise: „Aici nu vă pot spune cum aş vrea... Vă rog să daţi ordin să plece de aici oamenii ăştia." Curios să afle cu un minut mai înainte cum stă „afacerea", Arţăreanu şopti lui Franţ să spuie lumii să se mai îndepărteze, dar să nu plece fiindcă vrea să-i vorbească. Oamenii se deteră Ia o parte şi atunci şeful de jandarmi zise cătră proprietar: „Grâul d-voastre a fost furat de feciorul, ginerele şi finul lui Taifas. „Ta-ta-ta!“ zise boierul, dând din umeri în semn de neîncredere şi nemulţumire. „Cân-tecu, ăsta îl mai cântă unu, adineaori. Dar eu vreau dovezi, nu vorbe, nu pâri. — Uite şi dovada!" zise Novac, arătând spre omuleţul negricios pe care îl ţinea de mână. „Dumnealui le-a cumpărat grâul... Dumnealui e Jani Vlastopol, morar şi negustor de bucate din Filioara"... Vlastopol părea a fi intrat în el, atât de mult se micşorase. Un tremur puternic îl făceâ să-i clanţăne dinţii ’n gură. „Adevărat?" îl întrebă Arţăreanu. „Adevărat", răspunse Grecul, lăsând capul pe piept... „Ma ţe stric eu vresse?! Ţe? Am stiuto eu că este grâu de furat? — Nu numai că a ştiut dar toată şiretenia de el e pusă la cale — zise Novac. De mai multe ori l-am văzut pe Taifas pe la moara lui. — A venito more sa m aţen e. — Şşşt! — făcu jandarmul spre el. Taci, şarpe!" www.dacoramamca.ro Nru! 13, 1912. LUCEAFĂRUL 245 „Afacerea" în sfârşit se lămuri. Novac avea dreptate. Furtul a fost făcut de rudele Iui Taifas. Spre a orbi lumea, ele au legat pe bătrân. Văzându-se prins, moş Gheorghe, mărturisi în genunchi boierului greşala făcută, rugându-1 să nu se lege de niciunul din „băeţi" ci să-l pedepsească numai pe el, că el i-a scos din minţi. „Să te pedepsească Dumnezeu, păcătosule!" zise Artăreanu, întorcându-si fata dela el. „Văd că ţi-ai bătut joc de averea mea: gardul mi l-ai ars (acum credea în sfârşit şi boierul că nimeni altul decât Taifas i-a ars gardul) grâul mi-1 vinzi... — Moşia o închiriază la oameni", adăogă jandarmul. „Cum? Ce vorbă-i asta? — Da! Anul trecut a ’nchiriat cinci pogoane, anu ăsta zece. — Aşaa? făcu boierul. De ăştia mi-ai fost Taifas?... la să-i faci actele dedarea ’n judecată" — zise el apoi şefului de jandarmi. „Va să zică ţi-ai bătut joc de mine, măgarule? Dacă-i aşa, las’ că-ţi arăt eu... Hai, Franţ!... Dar"... Ei scoase un portofoliu negru, căută în-tr’ânsul şi dete şefului de jandarmi o hârtie de douăzeci de lei, şoptindu-i: „Să-l faci uitat pe păcătosu ăla! Auzi? Nu vreau să facă închisoare din pricina mea... A furat mult grâu? — Cinci saci! — Lasă-1 în pace. — Am înţeles!" zise jandarmul, salutând milităreşte. în acest timp oamenii se apropiară, murmurând, îndemnându-se unii pe alţii să înceapă vorba. „Ce-i, mă?... Ce-i cu voi? îi întrebă Ar-ţăreanu? V’aţi pus să-mi araţi moşia? — Nu, boierule!... Vorbe de-ale lui Taifas... Dar n’avem pământ, ia! — Ei şi vreţi să vă dau eu moşia. — Da. ’ — V’o dau! Daţi-mi cinci sute de Lei pe pogon cum am luat-o eu şi mâne chem inginerul să v’o împartă. — Apoi noi nu putem da atât pe pogon!" zise un moşneag, pe când câţiva râdeau şireţi. „Apoi dacă nu puteţi, n’o luaţi", răspunse Arţăreanu. „Târgul supărare n’are". Şi din clipa aceea boierul se ’ntunecă la faţă şi nu mai vru să vorbească nimic cu oamenii. Aceasta pentrucă râsul şiret şi compătimitor al celor câţiva săteni pe care el îl surprinse când un moşneag îi spunea că ei nu pot da cinci sute de lei pe pogon, îl răni cum nu se poate mai dureros. Acel râs batjocoritor voia să zică: „apoi noi nu suntem aşa de proşti ca tine spre a da pe un pogon cinci sute de lei. Nouă să ne Iaşi moşia mai ieftin că fără noi tot n’o poţi lucră d-ta... Şi apoi să nu te prea pui cu noi că noi n’am avut şi nu vrem să avem stăpâni în cap. Arendaşii cari au fost pe Filioara, au plecat numai cu bastonul". „Să mergem, Franz!" zise Arţăreanu... — Gata, boierule! Dar aici pe cine lăsăm acum până una alta?" Arţăreanu se gândi puţin, apoi chemă pe Taifas şi-i zise: „Ştii că eşti în mâna mea. O vorbă să zic şi intri ’n puşcărie cu mânile ’n şolduri. Am să caut un îngrijitor pentru Filioara... Până o veni el, să nu-mi piară un căpătâi de aţă. M’ai auzit?" Moş Gheorghe se legă cu jurământ că va păzi averea boierească mai straşnic decât pe-a Iui şi Arţăreanu plecă împreună cu Franţ. Pe drum acesta începu vorba: „Cred că acum vedeţi şi d-voastră că nu mai merge cu de-al de moş Gheorghe la Filioara. Acolo trebuie un om mai tânăr şi curajos, care să comande ca la oştire şi să intre ’n cetele de Filioreni fără nici o sfială. Aţi văzut cum se pândesc şi se mănâncă între ei? Aţi înţeles de unde acel zel grozav pe Novac? — Speranţa unui bacşiş. — Şi asta!... Dar altceva urmăreâ el: locul lui Taifas. — Eşti sigur?" întrebă proprietarul. „Cum sunt sigur că mă chiamă Franţ Mtiller. — Bine a zis cine a zis: să te ferească D-zeu de oamenii din sat de adunătură. Ai văzut Mărginenii noştri, sireacii? — Dar numai Mărginenii, boierule! Dar cei din Vidra nu sunt şi ei oameni de ’nţeles? Dar cei din Valea Rusului? Dar cei din Ful- 2 www.dacoromanica.ro 246 LUCEAFĂRUL Nrul ÎS. 1912 gerătura? Dar cei din Floreşti? Toţi sunt oameni de treabă. Numai Filiorenii sunt ticăloşi şi n’au să se procopsească niciodată. — Aşa-i!“ zise Arţâreanu. „Acuma văd şi eu că nu mai merge cu moş Gheorghe Taifas. Filiorenilor le trebuie un... — Un fost vagmistru, boierule", completă administratorul. „Un fost vagmistru care să le comande ca la oştire. Vorba asta am scăpat-o eu odată cătră loniţă Novac şi vedeţi că ea a rodit în sufletul lui de a urmărit el cu atâta stăruinţă şi a putut prinde doi vulpoi deodată: pe Taifas şi pe Vlastopol. — Dar Lipan ce aveâ de se amestecă?" întrebă boierul. „Lipan? Tare mi-e teamă că Novac ştiind nemulţumirea lui Lipan de faptul că nu l-aţi pus pe el îngrijitor la Filioara să nu-i fi dat a ’nţelege veteranului, că dacă-1 ajută în urmărirea lui Taifas, o să i se dea lui locul acestuia. Orişicum ar fi, sergentul-maior de jandarmi s’a arătat cu acest prilej foarte şiret şi merită pe deplin cei 20 lei pe care i-aţi dăruit. — Toate bune, vorbă să fie*, zise proprietarul, „dar pe cine punem la Filioara?" Franţ îi recomandă încă odată: „Acolo trebuie un fost vagmistru care să comande ca la oştire. — Bine, dar unde-1 găsim pe acest fost vagmistru? — Par’că vorbeaţi d-voastră odată de un tânăr pe care vi-1 recomandase d-1 senator Roman. — Bravo, Frânt! Asa-i, Frânt!... Să-ini aduci aminte să telegrafiez lui Roman imediat ce ajungem acasă... Mână, flăcău!" Făcură ocolul moşioarei spre a vedea ce mai e pe ea, mai odihniră caii şi plecară spre seară acasă. Soarele sfinţi în curând şi un palat de nori se prăbuşi în flăcări şi sânge. O groaznică bătălie părea a se da în asfinţit. Un crocodil negru ca de cătran se ivi deodată aproape de ruinile ce păreau a fumegă şi se opri în marginea unei prăpăstii, privind în adâncul ei. Dar pe deasupra lui un fluviu de culoare trandafirie curgea lin prin înălţimi, printre râpe fumurii, printre fiinţe fantastice şi uriaşe care-şi schimbau înfăţişarea în câteva clipe. D-1 Arţăreanu se uită multă vreme într’a-colo şi când trăsura intră în Mărgineanca, el zise cu un uşor oftat: „Frumos e cerul, ticăloşi sunt oamenii!" Iar peste un sfert de oră telegrafiâ prietenului său Roman să-i trimită imediat pe tânărul ce-i recomandase. C. Sandu-Aldea. în ograda unde-s azi... In ograda unde-s azi Clipe dulci mă leagă, în ograda unde-s azi Bat din cetini patru brazi Ziulica ’ntreagă... Cu fereastra lângă râu Visurilor pradă, Cu fereastra lângă râu Apa-mi scaldă până ’n brâu Puntea din ogradă. Tac ş’ascult, privind spre culmi Strungă lângă strungă, Tac ş’ascult privind spre culmi Cum se ’ngână pe sub ulmi Clopotele ’n dungă... ...Visul sufletului meu Luna mi-e vecină, Visul sufletului meu Dup’un drum pustiu şi greu Clipe de hodină... T. Murăşan. www.dacoromanica.ro Nrul 13, 1912. LUCEAFĂRUL 247 Văduva poetului. Scrisoare unei doamne. în dimineaţa asta posomorită de primăvară, când streşinile picură de umezeală şi fulgi pribegi de zăpadă se amestecă cu ploaia rece, mi-am adus aminte, doamnă, că-ţi datoram cu o scrisoare. Mai zilele trecute eră un soare linguşitor şi călduţ, încât, mărturisesc, nu m’am putut gândi să-ţi scriu, că prea era multă vieaţă şi veselie în preajma mea. De două-trei ori mi-am făcut streşină cu palma şi priviam scrutător în zarea albastră, întrebându-mă cu mirare, pentru ce mai întârzie rândunelele? Eră atâta lumină şi ţişnire de vieaţă în jur de mine, încât nu puteam să iau condeiul în mână, căci aveam să-ţi comunic lucruri triste şi cadrul prea eră luminos şi strălucitor. Dar azi-dimineată, de când mi-am deschis ochii, simţiam cum deodată cu posomorîrea firii, mi se lasă şi pe suflet un val de în-tunerec. E cadrul potrivit, doamnă, pentru a pune pe hârtie aceste rânduri, tot aşa de posomorîte, ca şi picurii de ploaie, pe cari mi-i aruncă în geam un vânt duşmănos, — şi ca cerul de plumb ... E vorbă de trei şire cu petit, apărute în numărul din urmă al revistei „Transilvania", pe care, probabil, nu îţi iei întotdeauna osteneala să o ceteşti. Iată, ce se spune în aceste şire, la pag. 789: „Premiul de 300 cor. rămas neîmpărţit pe 1910 din fondul Andreiu Murăşan se dă văduvei poetului, care se află într’o stare materială deplorabilă". Când am cetit pentru întâiaoară aceste şire, le-atn subliniat cu creionul, cu gândul să-ţi fac pomenire de ele. Te ştiam, doamnă, foarte însufleţită sprijinitoare a literaturii noastre, şi eram convins, că vei rămânea adânc emoţionată de acest comunicat, pe care „Transilvania" trebuia să-l publice în cadru de doliu, dată fiind împrejurarea fatală, că tiparul nu se înroşeşte nici când comunică lucrurile cele mai ruşinoase. D-ta ştii, că Andreiu Murăşan, — bardul nostru naţional, cum ne place a-1 numi cu prilejul tuturor convenirilor noastre cât de cât mai animate — a murit în 1863. E mult de atunci, doamnă; nu eram nici eu pe lume, nici d-ta, care ai privilegiul de a te strecură cu un zâmbet de biruinţă, prin aleşuirile neputincioase ale vremii... Sunt azi-mâne cincizeci de ani, de când tovarăşa bardului nostru de odinioară, poartă vălul cernit al văduviei. E uşor să-ţi dai seamă, doamnă, că văduva poetului va fi îmbătrânit şi ea deabinele! Şi pe lângă această povară a bătrâneţii, care ne aşteaptă pe toţi bărbaţii şi chiar pe unele femei, văduva poetului mai tângeşte într’o „stare materială deplorabilă". îţi dai seamă, doamnă, de însemnătatea fatală a acestei vorbe? Cum treci ca o regină mândră, în foşnetul mulcom al înătăsurilor, fascinând si încurcând pe bieţii trecători cu vraja unui suris nu te-ai gândit, probabil, niciodată la durerosul sens, ce se ascunde sub aceste trei cuvinte: stare materială deplorabilă. Şi nu-1 vei înţelege niciodată pe deplin — nici să nu dea Dumnezeu, să-l înţelegi. Vei fi cetit însă, de sigur, în cărţi scrise de oameni, ce au îndurat multe în vieaţă, despre aşa ceva, şi ai rămas înduioşată atunci, şi pleoapele ţi s’au umezit... * Pe Andreiu Murăşan noi îl cunoaştem din ce în ce mai puţin. S’au dus rând pe rând bătrânii, cari îl ştiau pe dinafară, bătrânele, cari cântau cu atâta duioşie: „Să cred şi eu ursitei" ori „Pasăre galbină ’n cioc"... Noi ne-am pomenit cu două-trei din odele lui mai resistente şi, pe vremea copilăriei, ştiam şi noi pe dinafară „Deşteaptă-te Române!" Azi nu-1 mai ştim nici pe acesta, doamnă, abia două-trei strofe încurcăm cu prilejul vr’unui chef mai mărişor, şi când am trecut peste strofa a doua, ne zăpăcim şi trecem repede la strofa cea din urmă, pe care o ştim fără greş şi ne ridicăm foartie solemni, când intonăm cu însufleţirea clipei: Murim mai bine ’n luplâ ... 2* www.dacoromanica.ro 248 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1912. Zâmbeşti, doamnă? Zâmbesc şi eu, dar e zâmbetul amărăciunii. Poţi să te convingi prea uşor, că nu exagerez şi — mai ales — nu glumesc, când îţi scriu aceste rânduri. încearcă odată între cunoştinţele d-tale; roagă pe câţiva din prietenii cei mai buni să-ţi copieze acest imn şi o să vezi, că n’o să ţi-1 poată scrie nimeni în întregime. Noi am rămas numai cu amintirea poetului, cu câteva strofe, în cari el a vărsat tot entu-siasmul marei noastre generaţii dela 1848—9, şi cu îndreptăţirea de a ne ocroti şi ascunde toate slăbiciunile sub mantaua Iui încăpătoare ... * Vezi, doamnă, că m’am abătut dela ţinta acestei scrisori, care aveâ să-ţi atragă atenţia asupra văduvei şi nu asupra poetului, care nu mult se sinchiseşte, în lumea lui de slavă, de recunoştinţa urmaşilor! E vorbă de acea femeie venerabilă, care a fost consoarta bardului nostru pe vremuri. Acest poet, atât de iubit în vremea lui, ne mai însufleţeşte şi azi, din ceealaltă lume, cu acordurile tot mai slăbite ale lirei. El a întrupat, pe vremuri, aspiraţiile unui neam; el s'a mistuit pentru sutele şi miile de candele, ce le-a aprins în sufletul altora — şi a murit apoi cu mintea rătăcită. El nu s’a ştiut în- griji de comori şi averi pământene, căci sbu-ciumul sufletului său se avântă spre culmi ideale şi neajunse ... Şi aşa ne pomenim, la cincizeci de ani dela moartea poetului, că văduva lui îndură lipsuri, la cele mai adânci bătrâneţe. » Nu crezi, doamnă, că aici aveţi datoria de a vă ridică cuvântul? Datoria, ca d-voastră, doamnele să atrageţi atenţia lumii somnolente dela noi asupra acestei matroane venerabile, carearfi vrednică ca „naţiunea recunoscătoare" să-i uşureze măcar anii de suferinţă si de lipsuri ai bătrâneţii? Nu e o ruşine aceasta? Se poate o ruşine mai mare pentru un popor cu pretenţii de civilizaţie? * îmi ridic privirea asupra tabloului, deasupra mesei mele de scris. Poetul Murăşan, cu dreapta întinsă într’un gest maiestos, cântă imnul deşteptării noastre, ţăranul se deşteaptă, la picioarele lui, frân-gându-şi căţusele, iar soarele se iveşte departe, ca făgăduinţa unei vieţi nouă... Faţa poetului e senină, radiind de fericire, ca aceea a unui apostol în clipa inspiraţiei.. Afară cerul e posomorît şi vântul îmi as-vârle în geam picuri reci de ploaie.,.. Al. Ciura. Paşti. îngenunchiată la mormântul tău Caut în zăpada albă semn de vieaţă, Cruce de lemn învaţă-mă să cred Şi să iubesc adevărat mă ’nvaţă. Arată-mi răsărind din lemnu-ţi frânt Vlăstarul înflorit al primăverii, Şi mă cutremură de-acel fior Ne înţeles din clipele ’nvierii. Adelinei. Topeşte ’n mintea mea orice gând rău Să simt mişcând seminţele curate, Ce-au fost sădite ’n peptu-mi de copil Şi-au amorţit de chinuri sbuciumate. Iubirea mea o fă risipitoare Desbracă-mă de dorul meu sărac, Să nu mai caut razele de soare Ci să ’ncălzesc, să vindec şi să ’mpac. îngenunchiată la mormântul tău Aştept să văd lumini aprinse ’n sat S’aud al clopotelor glas de praznic Să zic şi eu: Hristos a înviat! Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro iVrul 13. 1912. LUCEAFĂRUL 249 Fragment din „Cocoşul negru". Actul I. (Simţindu-şi ceasul morţii, Verde-împărat îşi chiamă cei doi feciori, pe Spată-latâ şi Nenoroc, să le dea sfaturi. E o noapte posomorită, de vară, cu nori întunecaţi deasupra mării, fără nici o fulgerare). Voevodul-Nenoroc. Ce surd loveşte marea cu valurile-i grele!... Nenoroc. în ceruri, nici un fulger!... Verde împărat. Cocosul cântă iar. > Ca’n noaptea cea grozavă, când ai venit în lume Plutea în neguri cerul şi apele în spume Cântă cocoşul negru pe zidul vechiu cântă Şi trâmbiţa-i vrăjmaşă o clipă de ’ncetâ, în liniştea de moarte porneâ din nori să sune Răzbind prin vălmăşagul oftărilor nebune Al plânsetului mamei şi-al plânsetului tău Simţiam, simţiam c’aicea căzuse duhul rău! Ce noapte fu atuncea! Oftă cumplita mare Cântă cocoşul negru mai tare tot mai tare Iar tu venişi în lume târziu în zori de zi Şi mama ta, sărmana născându-te, — muri! Cântă cocoşul negru şi rele urzitoare Treceau în valuri negre danţând,danţând uşoare Ţinându-le de mână cu degete subţiri... Ursindu-ţi toată vieaţa cu negre prevestiri... (Lui Spată-lată.) Tu fiul meu mai mare, voinice Spată-lată, Născut în vremuri bune, pe-o noapte înstelată Cu blânde ursitoare ai fost întâmpinat, — Domni-vei deci în pace pe tron de împărat,— Dar tu, copilul morţii, născut în chinuri grele Tu n’ai avut la leagăn decât ursite rele... Ascultă-mă copile: de vrei să te păzeşti înseamnă-ţi aste două cuvinte bătrâneşti: Fereşte-te de gândul ce duce la pierzare Să n’afli niciodată ce-i dincolo de zare! Să nu te ’ntrebi băiete „de ce-i aşa şi nu-i Altminteri, lucrul ăsta“. Să nu te’ncrezi oricui. Adesea, dracul vine în haină prea cinstită De sfetnic ori prieten. S’alungi orice ispită Şi mai presus de toate ţi-o spun acuma iar — Să nu te ’ntrebi ce-ascunde al zărilor hotar!... Ştiu bine că pe scaun ai fi şi tu în stare Să stai cu vrednicie... Dar el fiind mai mare .Ursita îl alege să-l facem domnitor... Cu mintea ta isteaţă să-i stai într’ajutor... Voevodul Nenoroc (pe gânduri). -..Cântă cocoşul-negru pe-o noapte fără stele... A fost aşa de tristă ursita vieţii mele!... Şi eu am fost aicea al doilea născut, — Acesta-i nenorocul întâiu ce m’a păscut... Ce rost mai am aicea de-acuma înainte?... Aş vrea să plec ... împăratul. Cum? Unde? . Voevodul Nenoroc. Iubitul meu părinte Aş vrea să plec în lume ... împăratul. Vorbeşti cu-adevărat? Voevodul Nenoroc. Ce rost mai am aicea când altu-i împărat? Visez de mult, o tată un drum spre altă ţară... Mi-e dor de alte stele,... de-o nouă primăvară Aş vrea să plec de-aicea! împăratul. Cum? Unde să te duci? Voevodul Nenoroc. Nici eu nu ştiu... în lume!... împăratul. ■ Copilul meu, apuci O cale rea! Dar spune, de ce vorbii cu tine? De ce ţi-am spus atâtea? Anu !Dece?Darbine?... A nu! Ce nebunie!... Ce gând ţi s’abătu!... Te paşte nenorocul, — nu dragul tatei, nu!... Voevodul Nenoroc. Năpastă, când te-ajunge, te-ajunge ori şi unde Oricâtte temi de dânsa şi oricâtte-ai ascunde!... Ea vine după tine atunci când fugi de ea ... Iubitul meu părinte, ascultă ruga mea! Aş vrea să plec în lume. Dă-mi partea de avere... în suflet simt avânturi, în braţul meu putere... De-atât amar de vreme mă lupt şi mă frământ... Mă lupt cu mine însumi şi nu ştiu cine sunt! Mă simt închis aicea... Mă chiamă zarea largă... Mi-e inima un vultur şi pieptul o să-mi spargă www.dacoramamca.ro îi 50 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1912. De nu-i dau drumul singur... Aş vrea să fac ceva Ceva măreţ... în vine... împăratul. Copile, nu plecă! Copilul meu, voinţa mi-e neînduplecată! Eu ştiu o pildă veche. A fost de mult un tată, Ce-aveâ un fiu cuminte şi-un fiu rătăcitor Cel mic, cerându-şi partea, porni, rătăcitor Pierdu averea toată şi-apoi s’a ’ntors acasă învins. Voevodul Nenoroc. Cunosc povestea!... S’o pierd şi eu nu-mi pasă! împăratul. Ca tatăl din poveste aş vrea să te primesc Dar nu ştiu, dragul tatei, de-o fi să mai trăesc... Rămâi aicea... Pilda-i făcută să slujească... în lume pierzi averea, puterea tinerească... De ce s’ajungi pe drumuri ca fiul cel pierdut? Voevodul Nenoroc. O, fiul din poveste... îl ştiu l-am cunoscut!... O, fiul din poveste îl simt, îl simt în mine... Sunt eu îndrăgostitul de zările senine Pe care trec corăbii şi berze ’n asfinţit... E cel pe care vieaţa de rând l-a obosit! L-a scos din fire vieaţa cu lanuri semănate în orice primăvară — şi vară treerate, Aceleaşi vii culese sub cerul înorat Aceleaşi oi păscute şi multe pe ’nserat Aceleaşi griji mărunte, sfârşite ca furnica, Mereu aceeaş vieaţă, — nimica nou, nimica... Mereu aceeaş vieaţă în pieptul său trezi Un dor de vieaţă nouă, sporit din zi în zi... Şi ’n ziua când cerut-a părintelui averea El n’a plecat în lume să caute plăcerea Ci marea bucurie de-a şti şi de-a vedea... în fiul din poveste eu văd povestea mea... Da, fiul din poveste sunt eu îndrăgostitul De zarea care ’nchide în zare, nesfârşitul, E cel care visează oraşe... ţărmuri... mări... Grădini necunoscute, albastre depărtări, Un cântec nou, lumină... şi gânduri frământate Şi pietrile cioplite şi mândrele palate Şi zarea care creşte cu cât o vezi, mereu... Ca fiul din poveste visez acum şi eu!... împăratul. Sfârşitul, spune... Care-i? Voevodul Nenoroc. Sfârşitul ? Ori şi care! împăratul. Averea spulberată... şi zilele amare Şi hrana împărţită cu vitele de rând... Aşa-i ? Voevodul Nenoroc. — Da, dar nu-mi pasă! împăratul. Să-ţi pese! Voevodul Nenoroc. Mai curând Aş vrea să duc în lume cumplita sărăcie Decât să stau aicea închis pe veşnicie... împăratul (solemn). Destul!... Atâta vreme cât mai trăesc, ţi-o spun, Tu n’ai să pleci de-acasă!... Voevodul Nenoroc (supus). Stăpâne mă supun! Victor Eftimiu. 1. în locui unei prietenii C^ moare pe ruine, De-ai fi ’ncercat a mă iubi Şi-a mă ’nţelege bine. As fi avut iubirea ta » Izbândă ’n vremuri grele Şi-o primăvară răsărea Din iarna vieţii mele. Cântece. 2. Când se urcă luna ’n zare De-mi pătrunde până ’n casă, Cum stau singură la masă Mi să pare, C’ai trimis-o tu să-mi spună Vreo cântare, vreo solie Ori, cu zarea-i argintie, Noapte bună. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro Nud 13, 191-. LiUCKAKĂHUL 251 Povestea unei vieţi. Roman dc I. Ag&rbiceanu. VII. Se pusese iarnă grea. Dupăce câteva zile fluturii mari, scămoşi umplură mereu văzduhul, vântul gheţos de iniază-noapte începu să fluere din nou prin coperişe, prin arborii negri. Văzduhul se însenină, şi zăpada îngheţă acoperind pământul cu mantaua-i albă, nesfârşită, pe care scânteiau, în soare, în lună, nenumărate stelişoarc. Se făcu un drum minunat pentru sănii, cari trecând pe stradele oraşului eşiau pe câmpia albă. Ca nişte fantoame alergau sub ceriul limpede de-un albastru închis. In liniştea îngheţată zurga-laele cailor picurau, răsunau ca si când aerul ar fi de argint. ’ Ion Florea vedeâ cum trec săniile pe stradele oraşului. Vedeâ chipurile vesele fericite ale celor cari şedeau în ele, şi, în multe zile, îl fură dorinţa să ese şi el în lumina nemărginită a câmpului. ’ Insă biroul îl ţinea legat de oraş, de cancelarie, şi înainte şi după prânz. Domnul Chirca e’râ foarte punctuos şi aşteptă dela toată lumea, dela candidaţii săi să fie tot aşa. Cauza principală pentru care i se schimbau mereu candidaţii, eră chiar aceasta. Dar Ion Florea eră ambiţios. Ştiind slăbiciunea domnului Chirca, decât să ajungă Ia mustrările lui, mai bucuros se lipsiâ de orice plăcere. Apoi, nici nu mai eră singur ca înainte, şi nu i se urâ în cancelarie aşa de repede. Chipul domnişoarei Grecii începu să-i urmărească pretutindenea. Şi Ion Florea simţea că vieaţa lui e tot mai plină, şi tot mai frumoasă. ’ In anii lui de universitate, de pribegie prin cancelariile de advocat niciodată nu s’a gândit că într’o zi îl va întimpinâ copiliţa cea bălaie din grădina internatului de fete, şi că-i va umplea astfel vieaţa. Nici la iubire nu s’a gândit. Chipuri câ domnişoara cea blondă pe care o întâlniâ pe scările, pe coridoarele universităţii sau ca fetiţa cea palidă care-i alegea ţigările, a mai întâlnit, ce-i drept, în vieaţă. Trecător, privirea lui s’a oprit asupra multor fete frumoase. Şi s’a mai întâmplat chiar ca ’n unele clipe să-şi zică de cutare domnişoară: „Las’ dragă, o să-mi iau cen-sura, şi o să te iau de nevastă, că ai ochii mândri", sau „o să te iau de nevastă că-mi place umbletul tău". Dar vieaţa lui nime nu i-a umplut-o pân’ acum. Se părea că acel cântec al tinereţii care deşteaptă simţirile la optsprezece ani (Urmare.) i-a trezit, atunci, foarte multe şi lui, că acelea îmbrăţişau în partea cea mai mare pe copiliţa din internat, dar că atunci au rămas nepricepute, de atunci au rămas ascunse, uitate, şi că acum se ridică din ascunziş, pricepân-du-le. Altfel nu-şi putea explică bogăţia aceea de mângăeri, de alintări, de dorinţi, de suferinţă chiar cari i se coborîse deodată în suflet, încă la cina din seara întâiei serate, când domnişoara Grecu îi şopti: „Ai scăpat, dar ca prin urechile acului". Ion Florea îşi pregăteâ cu zor conferinţa. Lucrând la ea îi veniâ din când în când în minte doamna Olimpia, care se interesase de conferinţa lui. Se gândiâ chiar că-i o femeie foarte deşteaptă, şi n’ar fi voit să-i afle vreo vină conferenţei. El scriâ mai departe. în re-stimpuri depărtate se întrebă: Ce muiere e aceasta? Atunci îi veniau mereu în minte cuvintele Olimpiei dela întâia serată spuse la despărţire. Auziâ vocea ei rece, îi vedeâ privirile şi faţa nemişcată şi îşi răspundeâ: E o femeie superbă. Răspunsul acesta îi păru totdeauna că-i un paravan foarte puternic, ca să nu pătrundă alte gânduri, alte întrebări, pe cari nu Ie cunoştea, căci păreau că se învălue departe în noapte, dar vreau să se apropie de el, şi de cari Ion Florea se temeâ par’că. Conferenţa şi-o alesese despre Eminescu, după cum îi spusese doamnei Olimpia. O pregăteâ cu plăcere. Până îi veni rândul mai trecură două serate. Programul acestor două a fost tot aşa de învrâstat ca şi al celei dintâi. Numai conferinţele fură mai seci, şi deci mai greu de ascultat. Ion Florea intră în sală de timpuriu, deşi ştiâ că Mărioara cu doamna Olimpia vin celea clin urmă. El mai mult se gândiâ decât ascultă. Mărioara nu-I căută niciodată cu ochii prin sală. Numai privirile puţin întunecate acum, a doamnei Olimpia, le simţeâ totdeauna aţintite asupra lui câteva clipe. Dar privirile acestea nu-l mai tulburau. îşi ziceâ: tot aşa se uită şi la alţii, aceeaş sumeţie o stăpâneşte. E plină de spirit? e deşteaptă? Da, vrea să paradeze cu tot ce are, credeâ Ion Florea. El se gândiâ la domnişoara Grecu. Bine că m’a recunoscut, îşi ziceâ. Dar asta încă nu înseamnă nimic! Se interesează oare de mine, cât de cât? Asta-i întrebarea. El însuşi www.dacoramamca.ro 252 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1912. se miră cum ajunsese aici aşa de repede. Căci numai cu puţine zile înainte ar fi fost prea mulţumit dacă Mărioara l-ar fi recunoscut. „Nu ştiu nimic, îşi ziceâ, şi e rău că nu ştiu nimic. Ba e chiar foarte rău“. în seara seratei de-a doua, la sfârşit el reuşi să se strecoare până lângă Mărioara. Aceasta era singură. Doamna Olimpia, mai Ia o parte povesteâ c’un ofiţer superior. „Nu vă tulbur vreun gând plăcut, domnişoară Grecu. Bună seara", zise Ion Florea. ’ Mărioara treserl. Apoi faţa, ochii ei se luminară îndată. „Dumneata te apropii totdeauna pe furiş, domnule Florea. — Un obicei cam primejdios, domnişoară, nu-i aşa?" zise el zâmbind. ’ „într’adevăr. Numai cât omul se obişnueşte şi cu primejdia. Cum ţi-a plăcut domnişoara Laura? ’ — Laura? — Aşa-i, dumneata nu eşti de mult în oraş; domnişoara Laura Negru", răspunse Mărioara, clipind domol din ochi. Candidatul rămase încurcat. El nici programul nu-1 cetise să cunoască numele. Şi erau două domnişoarele cari s’au produs, una Ia pian şi alta cu vocea! Care eră Laura? Se jenă s’o mai întrebe. Apoi ascultase foarte puţin, aşa că se temeâ să răspundă, neştiind ce aprecieri să facă. „Te-aş rugă să-mi spui care domnişoară, cea dela pian ori cea cu poezia e Laura Negru", întrebă cu sfială Ion Florea. „Cea ,cu poezia'", râse Mărioara de expresia tânărului. „A fost binişor", zise pe nimerite candidatul. „Poeziile lui Eminescu sunt totdeauna foarte frumoase. — Cum, dumneata n’ai fost de fată la serată?" îl întrebă fata. ’ „Sunt dela patru şi jumătate aici, domnişoară", zise Florea. ’ „Atunci ce vorbeşti de Eminescu? N’a declamat din Eminescu. — Nu?" făcu Florea mirat. „Ei aşa ascultaţi dumneavoastră tinerii pe fetele cari vin să’vă facă o plăcere", spuse c’un aer de supărare domnişoara Grecu. „Şi totuşi vă ştiţi dâ părerea", adause. „Cu siguranţă, aşa m’ai ascultat şi pe mine", şi ea-l privi cu ochii ei albaştri, întrebători. ’ „Nu, asta nu, domnişoară", răspunse Florea înviorându-se deodată. „V’am ascultat cu cea mai mare încântare. A fost altceva atunci, a fost cu totul altceva". Şi ochii, faţa, tnânile lui prin mişcările lor păreâ că vreau să-l scape pe Florea de acuza grea ce i se aducea. „A fost altceva, pentrucă eu am cântat Ia pian şi Laura a declamat?" întrebă privindu-l cu atenţie Mărioara. „Dar şi în declamare poate fi cineva artist", adause repede. „Nu, nu pentru asta, domnişoară", zise Florea. ’ „Atunci? — întâi pentrucă dumneata ai cântat cu adevărată artă. — Şi a doua oară? — 'Pentrucă pe dumneata te cunoşteam. Sau mai bine te recunoşteam, domnişoară. Vă vedeam după aproape şase ani", răspunse Florea cu însufleţire. ’ Mărioara tăcu. Umbra de supărare îi trecu din faţă, din ochi. Ea păru că se gândeşte. „Să fie oare atâţia ani?" întrebă c’o voce domoală şi dulce. „Da, domnişoară. — Cum trec anii!" zise c’un suspin uşor domnişoara Grecu. ’ în clipa aceasta doamna Olimpia lăsă înclinat pe ofiţerul superior, şi-l văzu pe Florea lângă Mărioara. Ea-i învălui repede pe amândoi într’o privire bănuitoare, şi, apropiindu-se, dunga de nemulţumire i se ivi între sprâncenele negre. ’ „Mergem Maio. A, bună seara, domnule Florea", zise părând că abia acum îl observă pe Florea. Acela se înclină adânc. „Vezi, Maio, află-1 pe tatăl tău", îi zise repede Mărioarei. Şi fata dispăru repede în mulţime. Nevoind să se îmbulzească la garderobă, rămaseră încă mulţi în sală. „Dumneata mi se pare vrei să mă înşeli", zise doamna Olimpia şi dunga de nemulţumire îi dispăru. „Eu cred că dumneata o cunoşti de mai de mult pe Maia. — Nu, doamnă, aş fi fericit să pot zice că o cunosc de mai’de mult, dar n’am de unde. — Vezi, dac’aţi fi cunoştinţe mai vechi, ai putea veni din când în când la noi", zise cu o voce cântătoare doamna Olimpia. Ion Florea nu înţelese cuvintele acestea. Zise deci pe nimerite: „Aş fi foarte fericit, doamnă. — Dumneata ai fi foarte fericit? Pentruce? Unde-ai făcut dumneata gimnaziul ?“ adause schimbând repede întrebarea doamna Grecu. Ion Florea eră aproape să spună adevărul. Dar repede se reculese şi spuse alt nume de oraş. ’ „Aşa’? atunci dar n’o cunoşti de mai de mult pe Maia," zise Olimpia învăluindu-1 cu o privire plină de mulţumire. „Totuş, dacă-ţi face plăcere, poţi veni pe la noi, Domnul Grecu ţine foarte mult la tinerii talentaţi." în loc de răspuns candidatul se aplecă www.dacoramamca.ro Nrul 13, 1912. LUCEAFĂRUL şi-i sărută mâna albă. Pe buze părea că i-a rămas moalele dulce, călduţ al manei care tresări sub buzele lui. Domnul Grecu şi Mărioara sosiră, şi Ion Florea se despărţi îndată de ei. ’ Dar cum mergea încet, gândindu-se, coborând pe scări îl ajunse familia Grecu. Când trecură pe lângă el, doamna Olimpia îi zise aproape în ureche: „Pare că aştepţi pe cineva, tinere." El îi simţi răsuflarea care-i gâdili urechea, şi zise înfiorat: ’ „Nu aştept, doamnă. — Atunci pentruce întârzii pe-aici?“ întrebă Olimpia, apucându-i înainte şi întor-cându-şi înc’odată spre el privirea. în lumină, de sub genele lungi, ochii aceia verzi erau foarte frumoşi. Ion Florea nu mai putu răspunde. Pe lângă el ^treceau domni şi doamne. în Dumineca viitoare, care-1 mai despărţiâ singură de conferinţa lui, domnişoara Grecu nu veni la serată. fon Florea aşteptă chiar şi după ce se începuse serata. t)ar aşteptă zadarnic. Vremea îi trecu foarte cu anevoe şi ar fi eşit înainte de-a se sfârşi conferinţa, care eră, ca de obicei punctul 'întâi din program. Dar dorinţa să afle pentru ce nu venise Mărioara, ÎI ţinu ţintuit locului până se isprăvi şi punctul’ cel 'din urmă. ’ Numai decât ochii doamnei Olimpia îl câu-tară prin sală. Dar cum el apucase să se strecoare prin mulţime, doamna Olimpia nu-1 mai putu zări, şi faţa ei se păru foarte neliniştită. Chiar o’ umbră de suferinţă începea să i se ridice din colţurile gurii. ’ Dar se însenină îndată ce-1 văzîi pe Florea apropiindu-se. Străluciri uşoare începură să-i tulbure privirile limpezi. Purtă o toaletă nouă, foarte frumoasă. „Pe domnişoara o doare capul!" zise ea c’un aer de batjocură lui Florea. „Da?" Făcu el, admirându-i toaleta. „E suferindă. Mi se pare că nici dumneata nu eşti tocmai bine", zise Olimpia. Florea într’âdevăr eră foarte palid. „Nu, v’asigur, eu n’am nimic. Poate plictiseala... — Domnul candidat a ajuns să se plictisească?" Vocea ei pe nesimţite deveni alin-tătoare. „Cred că nici dumneata, doamnă, n’ai fost încântată de conferinţa aceea fără sfârşit. Şi mă rog ce interesează publicul orăşenesc insectele şi vieaţa lor? Poate dac’ ar fi fost desvoltată’ mai frumos, mai cu vieaţă. — E adevărat. Pe orăşeni, şi mai ales pe tineri ca dumneata mai mult îi interesează de. pildă cutare domnişoară, cutare toaletă. 253 îţi place culoarea neagră?" îl întrebă repede aoamna Olimpia. Sânii ei se ridicau rotunzi şi grei. Prin dantele se vedeâ rotunzimea umerilor albi, zăpada peliţei tinere. Toaleta ei erâ neagră. Mătasa moale tremură par’că foarte fin pe formele rotunde şi pline ale trupului. Olimpia văzu că toale'ta ei atrase în mod deosebit interesul lui Florea, şi când îi puse întrebarea din urmă ochii ei luminară deodată foarte ciudat. Florea văzu lumina aceea, îi părîi că-i dă o ’nfăţişare nouă în-tregei ei fiinţe şi îşi puse uimit întrebarea: Ce fel de muere e asta? într’o clipă auzi vocea ei rece, aproape dură, când îi mulţumi lui Chirca mai mult insultându-i cu răceala ei pe amândoi, văzu privirile ei, zâmbetul nou care înflorindu-i pe buze se revărsă luminându-i, şi asupra obrajilor gingaşi, şi îşi zise iar: Ei bine, ce fel de femeie e asta? Răspunse înfiorat: „îmi place, doamnă, mai ales dumnitale se potriveşte foarte bine. — Găsesţi?" întrebă ea repede şi buzele roşii, fragede i se întredeschiseră într’un zâmbet de fericire. „Da, vă şade admirabil toaleta asta", zise iarăş Florea, ale cărui priviri părea că o în-vălue mereu.oîmbrăţişază pe doamna Olimpia, ca şi când i le-ar atrage o putere nevăzută. „Bagă de seamă, domnule Florea, rezer-vă-ţi complimentele pentru domnişoare tinere", zise râzând Olimpia, părăsindu-1 îndată. Faţa ei întreagă lumină. Fruntea-i erâ de-o seninătate strălucită şi se înălţă dulce în buclele pline de noapte. ’ Ion Florea privi mult în urma ei. Apoi deodată îi veni în minte Mărioara, şi ca trezit dintr’un vis, porni repede spre ieşire. Simţiâ trebuinţa să fugă, să alerge departe. I se păreâ că ’n urmă îl pândeşte o mare primejdie. Dar ieşind în aerul subţire de-afară simţi că începe să se liniştească. Porni pe strada ce-i ieşi mai întâi în drum. Trecătorii umblau grăbiţi, lăsând, la fiecare respirare, dâre albe în lumina electricei. Vreun domn în blană se mai plimbă nepăsător,lăsând să-i scape mereu nouraşi de fum albăstriu, care se împrăştiâ, se pierdea repede în aerul îngheţat. Deasupra, pe ceriul întunecat care nu se vedea, scânteiau de ger stelele. Ion Florea Şimţiâ cum îi face de bine aerul, cerul, trecătorii. Gândurile lui se limpeziau, păreâ că la fiecare pas îi cade ceva greu de pe dânsul, şi se simţiâ tot mai uşor. Chipul Mărioarei îl vedeâ mereu înaintea sa. Ce-a fost? îşi zise el dupăce se linişti pe deplin. Şi după ce-şi aduse aminte de toate cuvintele, zâmbetele, privirile Olimpiei, îşi zise: Da, e o femeie superbă. Vrea să placă în toate. Ţine să fie admirată. Chipul www.dacoramamca.ro 254 LUCEA KABUL Nrul 13, 1912. Mărioarei îl însoţiâ într’o lumină blândă. Sub paza acestui chip, el auzi din nou cuvintele reci ale Olimpiei dela întâia serată, şi-şi zise: da e o femeie superbă, o femeie nesuferită. Dar băgând de seamă că oricât de cu asprime o judecă,o vedeâ mereu apropiindu-se în toaleta acea neagră, admirabilă, intră în cel dintâi restaurant ce-1 întâlni în drum, şi îşi ceru o bere şi cina. * Eră una din iernile acelea cari vin târziu, dar dupăce se pun odată nu se duc aşa de uşor. Ion Florea vedeâ în fiecare după amiază, când mergeâ la birou, cum, zingănindu-si patinele cari străluceau albe, domnişoare, {ineri, se grăbiau cu feţele vesele pe strade, luând direcţia râului. Mai mult decât pe ceice plecau la săniat, doreâ să-i însoţească pe aceştia. N’a mai fost la ghiaţă de când eră student de liceu. Domnişoarele, doamnele tinere îl lăudau pe Ion Florea că dansează bine. Insă el în patinat eră adevărat maestru. Nu putea însă să-i însoţească pe ceice se duceau mereu spre râu. Domnul Chirca lipsi mai multă vreme de-acasă, şi toată grija cancelariei eră lăsată lui Ion Florea. Dar chiar să fi fost acasă şeful, Ion Florea n’ar fi îndrăznit să-i ceară două-trei ceasuri de libertate. El vedeâ că şeful lui munceşte cu toată dragostea pe cariera asta grea, ştiu să-l înţeleagă, şi pe nesimţite s’a trezit şi el foarte punctuosî însufleţit de slujba lui. 'Obişnuise chiar unele gesturi de-ale şefului. Se părea că o parte din sufletul domnului Chirca se mutase în Ion Florea. El îşi făcuse conferenţa gata c’o săptămână înainte de ţinerea seratei în care aveâ să cetească. Din când în când corectă câte ceva, adăugă vreo idee, vreo expresie nouă. In zilele din urmă se gândi de multeori să profite de Invitarea doamnei Olimpia, să facă o vizită familiei Grecu, să vadă ce-i cu boala Mărioarei. Insă, nu se puteâ hotărî. Mergeâ câteodată până înaintea casei aceleia masive, cu păreţi suri, dar, dela poartă se întorceâ. Se jenă? N’aveâ curaj să intre? Se temeâ să se întâlnească cu Mărioara, s’o afle poate într’o uşoară haină de casă? Nu! Zidirea aceea sură, înaltă îi răceâ par’că inima. Când sosi în sfârşit seara în care aveâ să conferenţieze el, se bucură din toată inima. Aveâ s’o vadă, în sfârşit, pe Mărioara, de care-şr închipuiâ că va fi fost foarte bolnavă. Uneori simţiâ o adevărată descurajare. Îşi ziceâ: poate nu e bolnavă, dar nu ţine deloc la mine. Altfel ar ieşi din când în când, ca alte fete, ca doamna Olimpia chiar, şi aş fi putut s’o văd. ’ Fericirea lui fu foarte mare, când de după culise, o zări pe Mărioara, veselă, înflorită, cum ciripeâ mereu celor din jur. Doamna Olimpia însă erâ foarte palidă. Faţa, ochii ei arătau o temere, o frică, — erâ neliniştită. Sala erâ populată ca şi Ia întâia şedinţă. Ion Florea abiâ aşteptă să se dee signalul să-şi înceapă conferenţa. Când apăru două puncte erau admirate în fata lui palidă: ochii lui de vultur, cari luminau în seara aceea deosebit de intensiv şi mustaţa de cărbune. Vocea lui erâ plină, foarte sonoră. Nu mâncâ cuvintele Ia sfârşit. Ceteâ liber, ca şi când ar fi fost singur el în sală. Se făcu linişte adâncă, numai fetiţe tinerele îşi întorceau în restimpuri obrajii înfloriţi spre grupul studenţilor. Florea schiţă’ vieaţă scriitorului. Arătă marea lui dragoste pentru poeziile, poveştile poporului, ceti fragmente din poeziile adunate de Eminescu sau din poveştile versificate de el. Ceti între altele poezia: în temei de codri deşi Nu e pârtie să ieşi, Nu-i cărare, nu-i izvor Nici umbră de vânător. Vocea lui erâ tot mai vie, tot mai înfiorată, şi când ajunse la versurile: Că-i pierdură urmele Ciobănaşi cu turmele, Şi-i pierdură semnele Pădurari cu lemnele vocea lui deveni plină de mlădieri, de alintare. Păreâ că ceice ceteşte e îndrăgostit şi de „ciobănaşi cu turmele" şi de „pădurari cu lemnele" precum, mai vârtos, de întreg colţul de natură redat de poet. Cită din poveştile versificate, din „Călin nebunul", din „Frumoasa fără corp". Versurile frumoase, evocatoare atât de înalte a vieţii cu sentimentele sale, în mlădierea vocii sale căpătau un farmec şi mai mare. Când ajunse să cetească acestea fragmente copi-liţele nu-şi mai întorceau obrajii tineri spre grupul de’ studenţi, ci ascultau cu ochii mari şi umezi. „Poeziile de iubire ale lui Eminescu se înşiră printre celea mai înalte producte, de genul acesta, ale lumei întregi. Versurile lui sunt atât de adânci şi adevărate încât o strofă din Eminescu îţi poate deşteptă sensaţia că ai înaintea ta ’a femeie frumoasă, care te priveşte cu ochii mari, adânci. Da, din erotica lui Eminescu se poate învăţă iubirea. Versurile acestea ale lui vor umpleâ cu nesfârşite şi eterne regrete sufletele acelor cetitori cari n’au cunoscut dragostea adevărată. Li se va păreâ acestora c’au trecut nepăsători pe lângă ceeace vieaţa ne poate dâ mai frumos şi mai înalt, şi ochii lor aspri www.dacoramamca.ro Nrul 13, 1912. LUCEAFĂRUL sau îngheţaţi se vor umezi. Da, Eminescu a cântat iubirea ca nimeni altul la noi, pentrucă nici un poet al nostru n’a simţit-o atât de adânc ca el.“ El ceteâ mereu captivând atenţia publicului. Doamna Olimpia îl ascultă dela început cu mare atenţie, însă foarte palidă. Respiraţia ei eră tot mai adâncă. Dar când Florea ajunse să cetească pasagiul de mai sus faţa ei se împurpura deodată şi luminile ei verzi se aprinseră. Pleoapele, ostenite parcă, se lăsară domol, ascunzând puţin ochii. Dar printre genele lungi strălucirea lor scumpă se revărsă mereu. — Florea ceti: Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur1 plopii, E ca aminte să te am Şi ’ncet să te apropii. Doamna Olimpia se cutremură la strofa aceasta. Mărioara îşi întoarse blând capul şi o privi. în ochii ei albaştri plutea melancolia. Florea ceti: Ţi-aş cere-un semn, iubito, Să nu te pot uită, Te-aş cere doar’ pe tine Dar nu mai eşti a ta. Vocea lui eră acum tristă, şi mulţi ochi tineri se împânziră în sală cu melancolie. Doamna Olimpia suspină încet, abia auzit, ca o porumbiţă. Pe urmă ca să arete puterea iubirii neînţelese Ion Florea mai ceti următoarele versuri: Azi, când a mea iubire i-atâta de curată Ca farmecul de care tu eşti Împresurată, Ca setea cea eternă ce-o au după olaltă Lumina de ’ntunerec şi marmora de daltă, Când dorul meu e mare, nemărgenit de sfânt Cum nu mai e nimica in cer şi pe pământ, Acea inamorare de tot ce e al tău De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău, Enigma şi ’nţelesul fiind a lumii ’ntregi Să văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi! Ropotele de aplause nu mai voiră să contenească. Şi chiar dupăce sala se linişti rămaseră multe priviri triste până Ia sfârşitul seratei. Punctele cari urmară din program nu putură să-i însenineze. Domnişoara Grecu se simţeâ mândră. Erâ nespus de mângăitor pentru dânsa că pe tânărul care ceti atât de frumos, ea-1 cunoaşte mai de mult. Şi mai ales că tânărul acesta, pentru ea, erâ să fie eliminat din liceu. Află multe lucruri nouă la Ion Florea, vocea lui n’a auzit-o niciodată asa de vibratoare, de curată ca în seara asta. CÎhiar mândri lui ochi negri încă n’au fost învăluiţi în lumină atât de dulce. Mărioara se gândiâ la 255 el cu plăcere. îşi zicea: multe fete ar vrea să vorbească mai îndelungat cu el. însă ele nu ştiu ce ştiu eu. Şi atunci îi veniă in minte grădina şi întâmplarea aceea din copilărie. Şi, ca totdeauna, simţi şi acum undele de râs cum i se ridicau dela inimă. îi plăcea de Florea? Se poate, îşi răspundea nejenată, însă iubirea ei îi păru prea plină de soare, prea copilărească. Să poate să iubeşti cu adevărat pe cineva şi totuş să râzi de el? Nu ştia. însă, oare de Ion Florea râdea Mărioara când îşi aminteâ scena aceea din grădină? La sfârşitul seratei se grăbiră mulţi să-l felicite pe Florea. Făcu repede, multe cunoştinţe nouă. Chiar dame tinere, domnişoare se apropiau de el cu faţa râzătoare. Doamna Olimpia nu se mişcă dela locul său. Privea cu ură la ceice se îmbulzeau în jurul lui Florea, mai ales la doamne şi domnişoare. Ochii ei acum nu mai erau nici verzi nici limpezi, erau suri ca oţelul. Mărioara abiâ aşteptă să-l poată felicită. Candidatul, după ce strânse multe mâni, se apropie de familia Grecu. Domnul advocat se ridică mai întâi, şi încântat, îi prezintă felicitările sale. „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, tinere", zise el. „A fost foarte bine, domnule Florea. Par’că ne veniă să plângem", zise veselă domnişoara Grecu. „V’a plăcut?" o întrebă candidatul cu faţa luminoasă. „Foarte mult. Dumneata ceteşti cu mult sentiment", adause Mărioara. Doamna Olimpia tăceâ. Simţind că privirile nu-i sunt limpezi încă, ea să făceâ că urmăreşte în sală pe cineva. Lui Florea îi păru acesta un gest de neatenţie din partea ei, poate de superbie chiar, şi cum erâ convins c’a cetit şi a scris bine, se simţi adânc rănit de purtarea Olimpiei. „Totuşi e o femeie aşa cum o ştie lumea" îşi zise el. Deşi se simţiâ jicnit de tăcerea ei, totuş erâ fericit: chipul Mărioarei îi râdeâ dulce, fermecător. „Mă mir numai, d-le Florea, cum ai timp să te ocupi şi cu literatura. Cariera dumnitale de advocat... par’că nu se uneşte cu poezia". Ea zâmbi şi privirile ei albastre se adânciră pe-o clipă în ochii lui Florea. „Pentru ce nu?" întrebă acesta. „Advocaţii sunt totdeauna foarte serioşi". Zâmbi din nou Mărioara. „Şi, a ceti poezii nu e ocupaţie serioasă, domnişoară. — Aşa se spune. Precum se mai zice că unui domn într’adevăr serios şi cuminte nu i se cade să patineze, să danseze. www.dacoramamca.ro 256 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1912. — Atunci nu sunt deloc nici serios, nici cuminte", răspunse candidatul râzând. „Cum aşa? îţi place dansul?" întrebă repede Mărioara. „Foarte mult. —- Şi patipatul ? — Sportul acesta îmi pune capul." Mărioara bătu în pălmi. „Atunci, de bună seamă patinezi minunat? — Aşa se spune", zâmbi Florea. „E un mare noroc pentru mine", zise Mâ-rioara. „între cunoscuţii mei sunt foarte slabi patinatori. Apoi doctorul Stan e deadreptul ridicol. în loc să-mi ajute şi mie, numai mă încurcă. Am s’o rog pe mama să vii pe la noi să mă iei şi pe mine, când vei merge Ia ghiaţă." Doamna Olimpia, care deşi priviâ prin sală, auziâ tot cuvântul din conversaţia celor doi, şi a cărei inimă o strânse de durere bucuria fetei, se întoarse îndată spre cei doi. „Numai cât domnul Florea nu-i prea com-plezant. Eu i-am făcut odată invitarea să ne cerceteze. Apoi se poate că domnul Chirca nu-! va puteâ lăsă din cancelarie". Ea-şi întoarse iarăşi, repede privirea spre sală,’deşi publicul se rărise binişor. „Greutatea asta o desleg eu", zise veselă Mărioara. „Am să-l rog pe domnul Chirca, şi cu siguranţă are să-i permită. Pe mine mă ascultă dumnealui. — Din parte-mi nu ti-aş puteâ mulţumi deajuns, domnişoară. Em însumi am dorit foarte mult să pot merge. Iar c’o însoţitoare atât de plăcută ca dumneata... — Mergem, Maio", zise Olimpia întorcân-du-se repede. Cuvintele din urmă o răniră adânc, şi ochii ei suri o priviră pe Mărioara cu ură,’o clipă. Dar nici fata, nici Florea nu băgară de seamă privirea aceasta. Ei, amândoi, se gândiau la plăcerile patinatului. Fata îi mai promise odată că-1 va rugă pe domnul Chirca, apoi se despărţiră. El se aplecă să-i sărute mâna’ doamnei Olimpia. Mâna aceea eră rece ca ghiaţa. Femeia văzându-I aplecat înaintea sa, văzându-i umerii puternici, simţind căldura buzelor sale, simţi deodată cum 'inima începe să-i bată cu putere. Dupăce Florea se ridică, doamna Olimpia îşi puse, ca spre odihnă, mâna în-înănuşată pe umărul aceluia. O făcu aceasta cu o mişcare necăutată, domoală, ca şi când ar avea înaintea sa o rudenie, sau un vechiu cunoscut bătrân: „Ne-ai dat cea mai splendidă conferenţă, domnule Florea. îţi mulţumesc", zise ea, şi retrăgându-şi mâna înso’ţi pe bărbatul său şi pe Mărioara. Felicitarea aceasta aşa de târzie era ea sinceră sau îl luă în râs? Din vocea ei închisă, nedefinită, Ion Florea nu puteâ înţelege. Dar mâna ei înmănuşată o simţiâ mereu acolo pe umărul stâng. Şi-i păreâ că mâna aceea vrea să-l ducă unde’va. Păreâ că-i vorbeşte cineva din adâncimi depărtate: „E bine aşa. Vii cu mine". (Va urmă.) F=) Cronici. Artă. Cina lui Lionardo da Vinci. „Adevăr, adevăr zic vouă, că unul dintre voi mă va vinde. Deci se uitau ucenicii unii la alţii, nedumeriţi fiind de cine vorbeşte. Şi eră lăngă sânul lui Isus la masă, unul dintre ucenicii săi pe care il iubiâ lsus. Deci Petru face semn acestuia şi-i zice: spune cine este despre care vorbeşte? Şi acela plecându-se spre pieptul lui lsus sice: Doamne cine este? Răspunse lsus: acela este căruia eu întingând bucata o voi dâ“... Sugestivă se desprinde scena cinei din cuvintele evanghelistului toan şi totuş nimeni până la Lionardo nu i-a întrevăzut înfăţişarea. Evul mediu preocupat numai de simbol, neglijâ îndeobşte întruchiparea, iar Renaşterea In prima ei perioadă (Quattrocentul) încântată de realitatea nouă descoperită, uită fondul dramatic, din grije pentru amănuntele vii. Se tindea în secolul al XV-lea numai la o naraţiune iconografică pe cât de conştiincioasă cu litera textului, pe atât de interesant gătită cu minuscule peripeţii de gen re. De aceea şi detaliile textului ca întingerea îmbucăturii, sau loan la sânul Domnului, aveau precădere faţă de fondul dramatic: explozia ce pricinueşte între apostoli prevestirea trădării. Lipsiâ expunerea afectelor fiindcă nu se descoperise încă psihicul. Căci ca şi ’n copilăria omului şi ’n primăverile culturale ale neamurilor, interesul pentru faţa vieţii întrece preocuparea de suflet. Determinată eră insă, în primul rând, pasivitatea emotivă a fiinţelor din reprezentările biblice quattro-centiste, de acea idolică concepţie a sfinţeniei, rămasă pe urma spiritualismului gotic. Quattrocentul vedeâ încă dumnezeescul în desomenirea omului, pe când înflorirea Renaşterii cinquecentiste, aveâ să purceadă din concepţia dumnezeirei drept o potenţare a etern www.dacoramamca.ro Nrnl 13, 1912. JLU CE A F A RUL 257 omenescului, — dumnezeescul în sublimizarea omului, — aceea ce începe hotârîtor pentru viitorime Lionardo în Cina sa de taină. Dintr’un subiect din cele mai apatice şi mai'lipsite de acţiune, din câte religia propuneâ picturei renaşterii, Lionardo dobândeşte prin transpunerea episodului în psihic, una din cele mai violent mişcate şi mai intensiv dramatizate opere, din câte păstrează lumea- E clipa când mărturisirea Iui lsus: „unul dintre voi mă va vinde", deslănţue o furtună de surprindere şi indignare, printre ucenicii strânşi la masă. O mimică cum nu se mai văzuse până atunci şi care nici n’aveâ să fie întrecută în viitor, descarcă de douăsprezece ori acelaş sentiment în fizic, de douăsprezece ori în alt fel, variaţia formală a aceluiaş motiv sufletesc, slujind la deosebirea a douăsprezece caractere. Exclamaţiile pe care Goethe a reuşit să le substitue fiecărui gest, sunt numai tălmăciri congeniale pentru expresivitatea retorică a formelor; căci tocmai in renunţarea la cuvânt, adecă la gestul ce petrece vorbirea, şi în absoluta subsumare a vorbirei în înfăţişare, stă neîntrecuta valoare a creaţiei de faţă a lui Lionardo. Aşa de fără rest e cuprins sentimentul in vizual, încât nici cel mai profan privitor nu cred că s’ar puteâ întrebă vreodată: „oare ce spune cutare apostol?" Nici „care o fi Petru şi care Iuda?" Căci tot atât cât mimica vădeşte spontana emotivitate, vădeşte şi natura fiecărui ucenic în parte. Aşa, întreaga fire a necredinciosului Toma, acela care n’a crezut în revenirea Domnului după moarte, decât când i-a pipăit rănile răstignirei, e aş zice explicată în gestul mânei cu un deget în sus, gestul reflexiunii omului întotdeauna muncit de un „dacă" al îndoelii. Şi tot astfel impulsivitatea uneori cam poltronă a colericului Petru, care în clipa prinderii lui lsus a scos sabia şi a tăiat urechea slujitorului Malchu, deşi mai târziu aveâ să tăgăduiască pe Mântuitor de trei ori, e unic exprimată prin felul pripit, dar tainic cum acesta întreabă pe Ioan despre cine e vorba, pe când mâna sa dreaptă, a şi prins pe furiş cuţitul, spre a sfârşi radical cu trădătorul. Aceste sinteze de vieţi, sumate în acţiune fizică, câştigă adevărate consistenţe individuale, prin legătura în care sunt puse cu o imperioasă caracterizare a feţelor. Din convenţionalele măşti ale apostolilor, Lionardo face tipuri de temperament. De pildă Iuda, care în trecut se deosebiâ de ceilalţi ucenici, numai prin locul izolat ce-1 ocupă la masă, e în Cină stigmatizat ca trădător prin însăşi trăsăturile feţii. Legenda spune că din plebea pieţii a cules Lionardo fizionomiile celor doisprezece apostoli; de fapt sinceritatea şi preciziunea copierii realiste, a modelelor oferite de natură, joacă un neînsemnat rol, în raport cu geniala elaborare intelectuală, care pe deoparte ridică datele vieţii accidentale la rangul de tipuri generale, pe de alta întoarce aceste tipuri generale la vieaţa individuală prin angajarea lor afectivă în acţiunea dramatică a subiectului. Ceeace valorifică însă definitiv, toate aceste sinteze imaginative, e armonia concepţiei lor în neapărată relaţie formală, e consolidarea lor, intr’o compoziţie unitară şi strânsă. Astfel valma celor doisprezece apostoli e lucidată prin gruparea lor în patru pâlcuri de câte trei! o prupare care slujeşte totdeodată şi la simetrica centralizare a personagiului principal: lsus. in trecut simetria suferea din pricina lui luda aşezat în faţa lui lsus (Wblfflin), orânduindu-I insă printre ceilalţi ucenici, Lionardo stabileşte pe deoparte echilibrul compoziţiei printr’o egală ritmizare a masselor şi pe de alta, prin liberarea mesii în faţă transformând şi caracterul acestei reprezentări, din o scenă intimă cum devenise în Quattrocento, în grandioasă apoteoză ce se expune. O riguroasă coordonare arhitectonică a formelor, dă consistenţă unitară pluralităţii care alcătueşte aici subiectul, simplificând vizibilitatea întregului. E o marcă a spiritului cinquecentist, repulzia faţă de haotic. Stabilitatea întregului atârnă in deosebi de raportul organic dintre părţi, un raport care slujeşte gradării valorilor,adecă relevării esenţialului,prin subordonarea unităţilor însoţitoare, la unitatea dominantă. Aşa prin strângerea apostolilor in grupe simetrice, deoparte şi de alta a lui Hristos, Lionardo reduce individualitatea fiecărui apostol in parte, crescând în chipul acesta autoritatea predominătoare a lui lsus. încadrat de grupările simetric orânduite, izolat de mişcarea excentrică a celor doi apostoli ce-i stau la dreapta şi la stânga, accentuat de nimbul viu pe care ritmul celor trei ferestre — lumina cea mai mare din tot frescul 1 — precum şi de arcada ce i se rotunzeşte deasupra capului, lsus e imperios consacrat ca figură stăpânitoare a întregii reprezentări. Şi totul e aşa de strict raportat la figura principală, încât şi liniile tavanului, a pardoselii şi a păreţilor laterali, sunt gândite ca să convergeze toate în figura centrală a lui lsus. (Strzygowski). în ce priveşte întruchiparea lui lsus, aş vrea să relevez numai monumentalitatea realizată prin piramida închisă a conturului, sentimentul demn stăpânit, abiâ răsunând în înclinarea capului şi mişcarea resignată a mânilor, („e tăcerea grozavă ce nu mai lasă nici o nădejde" Wftlfflin), precum şi sublima idee de a glorifică înfăţişarea Mântuitorului, proiectându-i capul pe cer. Gestul mânilor lui lsus decide intensitatea tumultului, dintre apostolii ce-1 înconjoară. Violent în stânga unde mâna sa afirmă: „aşa va fi, unul dintre voi mă va vinde", — plus că şi faţa sa e întoarsă tot într’a-colo, mai liniştit în dreapta, unde mâna abiâ se ridică prevestind par’că neînduplecata f a t a I i t a t e. Toţi apostolii însă deopotrivă s’au ridicat surprinşi dela locurile lor, prin această învălmăşeală aparentă Lionardo emancipând scena Cinei de monotonia tradiţionalei concepţii a sfinţilor în apatică atitudine extatică, în acelaş timp prin creşterea acţiunii fizico-patetice, crescând şi conţinutul dramatic al subiectului. Grupurile în care apostolii se strâng, pe cât sistematizează în organic structura generală a compoziţiei, www.dacoramamca.ro 258 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1912. pe atât poten(eazâ contactul moral dintre figuri. Compactul grupelor fiind scos in evidentă, de scoarţele care vrâstează regulat păretii mărginaşi. Aceste scoarfe mai au însă şi funcţia de a adânci încăperea unde are toc Cina; adecă a desluşi spaţiul ambiant ca să se resimtă noua concepţie plastic cubică a figurilor, — spre deosebire de concepţia planimetrică Quattrocentistă. Că apostolii nu mai stau unul lângă altul, ci se intrepun la Lionardo unul in fata celuilalt, e tot în pilda realizării celei de a treilea dimensiuni, e tot numai spre a accentuâ volumul rotund ce umple spa(iul corpului omenesc. Ca ’n sculptură, pictura cinquecentistă închide contururile aşa de cu plăcere horbotate în Qualtrocento, ca ’n sculptură se masivizează formele — nu fără a cultivă organismul. De avut în vedere că acceaş concentrare care pe deoparte potoleşte siluetele, pe de alta intensivizează expresia energiei vitale. Privească-se de pildă ce năvalnică e acţiunea apostolilor, deşi nici un gest nu întrerupe regulatul şi compactul contur al compoziţiei. In parte energia ac(iunei fiecărui ucenic, e stimulată de masa ce stinghereşte liScra mişcare. Cinque-centul (şi cu deosebire Michelangelo) împiedecând mişcarea, creşte efortul. Se traduce astfel în limba formelor esen{a dramei, anume: pozitivul simtirei, a vieţii, câştigat din contrazicere, din împiedecare, — nenorocirea (recte stavila) ca promotorul mărimei sufletului omenesc. De aici şi caracterul tragic muncit al reprezentărilor Cinquecentiste, spre deosebire de caracterul tânăr, senin, vesel şi plutitor al reprezentărilor quattrocentistc. Ceeace Cinquecentul pierde din spontaneitatea vieţii, prin supunerea formelor la o strictă simetrie a ansamblului, recâştigă pe de altă parte prin diferentiarea elementelor similare şi complimentare din simetria ansamblului. Principiul e varietatea în unitate, iar mijlocul e contrastul. Astfel pe când gruparea periferică a apostolilor din dreapta lui Isus cată spre centru, gruparea periferică din stânga cată ’n afară. Pe când apostolul Filip (al treilea din stânga) se ridică şi se apropie de Isus, Iuda (al treilea cap din dreapta) se lasă jos şi se îndepărtează, fără a mai stărui şi asupra contrastului psihic realizat de pildă prin încadrarea lui Isus între extremele emotive: depresiunea lui Ioan de-a dreapta, şi exaltarea lui Iacob a lui Zebedeu de-a stânga. Se diferenţiază elementele similare şi pendinte din compoziţie, după aceeaş regulă a contra post ului după care Renaşterea armonizează mişcările organelor din corpul omenesc izolat, adecă: mişcarea piciorului stâng de pildă in legătură cu mişcarea mânei drepte, sau a mânei stângi cu a piciorului drept. In slujba contrastului e trasă mai departe şi lumina. Astfel lumină pe păretele din stânga, in partea unde şi acţiunea e mai vie, umbră pe cel din dreapta, unde acţiunea e stăpânită. Cum a fost însă mai in detaliu tratată lumina şi în special colorile îmbrăcămintei apostolilor, e greu de precizat fată cu starea prăpădită în care ne-a ajuns astăzi frescul lui Lionardo. Pomenit doar fie, numai simbolica întunecare a fetei lui Iuda, în opoziţie cu luminarea fetei lui Hristos şi a celorlalţi apostoli. ... Analizei de artă e dat să urmărească numai logica sentimentului dintr’o operă (şi ’n margi-nele unui articol de revistă schingiuit de fragmentar), sentimentul însuşi rămânând să-l descopere fiecare privitor în sine. Marin Simonescu-Rîmniceanu. 0 Literatură. Mişcarea dramatică în Franţa. Paris, Martie. în cursul unei lungi convorbiri, pe care am avut-o de curând cu d-I Marcel Pr^vost şi pe care cetitorii acestei reviste o vor găsi poate într’un număr viitor al „Luceafărului", venind vorba de evoluţiunea romanului in Franţa, eminentul academician a exclamat: „Dar mi se pare că nu prea avem astăzi romancieri propriu zişi. Cei mai mulţi îşi neglijează genul pentru critica literară şi mai ales pentru teatru. Scena ispiteşte azi toate talentele. Ea este hrănită cu măduva întregei literaturi contimporane, în detrimentul celorlalte genuri. Este un bine acesta? este un rău?...“ Aceeaş întrebare a pus-o nu de mult şi o mare revistă parisiană, cetitorilor ei. Sau mai bine zis, pu-blica(iunea în chestiune a cerut mai multor scriitorii şi artişti distinşi să-i răspundă dacă, după părerea lor, teatrul este superior sau inferior romanului. Rezultatul anchetei a fost dictat în mare parte de bunul simt- Cei mai mulţi au răspuns că opera depinde de artist, că o piesă de teatru ca şi un roman pot fi nişte capod’opere dacă sunt scrise de oameni cu talent. Dar aceasta nu însemnează că mişcarea dramatică din Franţa nu poartă vina că romanul şi poema sunt astăzi neglijate... Dorinţa de a scrie piese de teatru a ajuns o adevărată pasiune. Pe deoparte lucrul se explică prin mentalitatea epocei noastre in care nota dominantă este voinţa de o îmbogăţire subită şi de o glorie ieftină. Şi teatrul poate satisface aceste două cerinţi. Publicul francez a fost în totdeauna iubitor de teatru; îmi închipuesc insă că niciodată scena n’a exercitat o mai mare atrac(iune ca în zilele noastre. Sunt în Paris zeci de teatre şi în fiecare seară ele sunt archi-pline. Faptul este că „scena se hrăneşte cu măduva întregei literaturi contimporane, în detrimentul celorlalte genuri literare", după expresia d-lui Marcel Prevost. tn cazul acesta cel dintâi gând al nostru ar fi următorul: Să raţionăm. în Franţa talentele literare n’au lipsit niciodată. Este deci logic că dacă romanul şi poezia propriu zisă sunt părăsite pentru teatru, scena frandeză să sufere de o congestiune de talente. Aşadar, urmând raţionamentul nostru, ajungem la concluzia că niciodată literatura dramatică n'a produs mai multe capod’opere ca în prezent... Să fie într’adevăr aşa? www.dacoramamca.ro Nrul 13. 1912. LUCEAFĂRUL 259 Hei! hei! lucrul nu pare aşa de sigur cum ne-am închipui. Nimeni nu poate negă că producţiunile dramatice noi sunt numeroase la Paris; dar prezintă ele şi o proporţiune perfectă între calitatea şi cantitatea lor? Ni-e teamă că nu. Taine ar spune, în cazul care ne interesează: „Nimic mai uşori Cercetaţi cu profunzime vieaţa contimporană. Dacă veţi găsi întrânsa o ciocnire de pasiuni mari, de idei vaste, o preocupa-ţiune filozofică superioară, fiţi siguri că ele se vor oglindi şi în piesele de teatru cari se scriu. Dacă însă, dimpotrivă, mentalitatea epocei noastre este mai degrabă superficială, dacă emoţiunile sunt astăzi uşoare şi variate, dacă pasiunile sunt mărunte, literatura dramatică a zilelor noastre va fi plăcută, abundentă şi artificială. Dar opere mari durabile nu ne va da.“ Şi mi se pare că epoca in care trăim s’ar putea clasă în a doua categorie; cu rezerva însă, că noi cei cari o formăm suntem mai puţin în măsură de a o defini, ca cei cari vor veni după noi. Dar scopul nostru ar fi să dăm cetitorilor acestei reviste o idee mai concretă a mişcărei dramatice din Franţa, în întregul ca şi în amănuntele ei. Pentru aceasta cred că lucru! cel mai nimerit este să trecem în revistă stagiunea din acest an, acum aproape pe sfârşite. îi rog dar pe acei cari îmi fac cinstea să mă cetească, să se oprească cu mine in faţa afişelor multicolore cari umplu cuprinsul Parisului. Sburdalnica lună Martie nu ne va da răgaz să stăm multă vreme pe acelaş loc, căci vântul suflă, ploaia biciueşte feţele, grindina se aşterne de zece ori pe zi pe trotuarele metropolei. Ne va fi însă deajuns ca să ne aruncăm ochii pe afişe spre a vedeâ ce piese se joacă la principalele teatre de aci, după care vom comentă opera şi vom vorbi de autorul ei. Să începem cu Comedia franceză. în momentul de faţă scena celebrei instituţiuni este ocupată de marea figură a gloriosului ei patron. Se joacă Le Mănage de Moliere, delicioasa piesă în versuri a d-lui Maurice Donnay. Academicianul francez ne poartă pe drumul pe care marele comic îşi plimbă odată dureroasele-i desiluziuni conjugale. Moliăre este soţul Armandei Bdjart, al cochetei Armande, fiica fostei lui amante Madeleine Bejart. Poetul află că tânăra lui soţie il înşeală, el îşi dă seamă că nu mai este destul de tânăr ca să poată cuceri statornic iubirea ei, şi îşi mai dă seamă că o iubeşte cu o patimă iremediabilă. Dar cine nu cunoaşte durerosul roman al celui mai mare geniu teatral după Shakespeare? însuş d-1 Donnay ni l-a făcut cunoscut acum un an în admirabilul său studiu asupra lui Moliâre. Elementele acestea i-au servit acum pentru a compune o piesă de teatru. Şi piesa are un mare succes, ea este, pare-se, cea mai interesantă premieră a acestei stagiuni. D-l Maurice Donnay are versul clasic, un colorit istoric ireproşabil şi o mare putere de emotivitate, pe care ne-a dovedit-o odinioară şi în admirabila sa piesă Amants. înainte de Le Mdnage de Mo-liâre, Comedia franceză a reprezentat uşoara şi plăcuta piesa a d lor de Flers şi Caillavet: Primerose. Bine înţeles că operele moderne alternează pe această scenă cu capod’operele marilor clasici: Comeille, Ra-cine, Moliăre, etc., lucru de care suntem departe de a ne plânge. Mai puţin noroc are teatrul Odeon. D-l Antoine, directorul acestei instituţiuni naţionale, are pasiunea de a jucâ mai ales piese scrise de autori tineri şi obscuri, cari i se par d-sale că merită focul rampei. Adevărul ne sileşte să mărturisim că nici unul din autorii dramatici inediţi pe cari i-a ospitalizat, n’a avut şansa de a fi scris un capod’operă, şi nici măcar o operă frumoasă. Dimpotrivă, d-l Antoine a asistat la adevărate căderi. Acum un an a jucat piesa unei femei, d-şoara Leneru: Les Affranchies. Opera aceasta, pedantă şi mediocră, cu pretenţiuni filozofice şi morale, supraîncărcată cu maxime stângace şi încurcate n’a plăcut nici pe departe. Dar d-l Antoine este tenace în simpatiile d-sale, după cum tenace este şi d-şoara Leneru în voinţa ei de a scrie; şi in stagiunea aceasta spectatorii teatrului Odeon au asistat cu groază la reprezentarea unei noui piese ale aceleiaşi autoare: Le Redoutable. Piesa tot aşa de mediocră ca şi predecesoara ei, a căzut ca şi cea de acum un an. S’au mai jucat şi alte piese noui pe scena Odeonului, dar nici una cu succes, exceptând opera d-lor Durnas şi Leconte: Est hă re, princesse I. Isra61, o piesă într’adevăr frumoasă, diametral opusă ca concepţie Esihârei lui Racine şi în care d-şoara Mărioara Ventura a obţinut un succes fără seamăn. Teatrul Odeonului, înfăţişează afară de piesele moderne şi piese de Corneille, cu admirabila punere in scenă care-l distinge pe d-l Antoine. Admirabilul poet, care este d-l Henry Bataille, n’a avut în stagiunea aceasta nici o piesă nouă, afară de libretul La Lâpreuse, pe care l-a scris pentru opera comică. S’a vorbit într’un rând de plagiat, legat cu numele acestui mare scriitor; se afirmase că La Le-preuse ar fi fost copiată literalmente după o piesă veche bretonă. Minciuni şi calomnii! D-l Bataille, care este după mine cel mai mare creator de vieaţă al teatrului francez contimporan, are mulţi duşmani; dar ce pot duşmăniile împotriva talentelor mari? La anul, autorul minunatei piese Maman Colibri, va veni cu o piesă inedită. Toate premierele d-lui Bataille sunt un eveniment literar. Cea din urmă piesă a acestui autor a fost L’enfant de l’amour, reprezentată în stagiunea trecută. La teatrul Porte Saint-Martin se joacă pentru a 133-a oară piesa La FI am b de a domnului Henry Kistemaeckers; şi la teatrul Gymnase, noua piesă a d-lui Bernstein: L’Assaut. Critica a vorbit cu elogii mari despre opera acestui autor, cea mai bună piesă pe care a scris-o până acum. Am văzut-o şi eu. Mărturisesc dintru început, că niciodată nu mi-au plăcut piesele d-lui Bernstein. Am avut întotdeauna impresia că operele acestui scriitor sunt compuse mai mult cu dibăcie decât cu simţire, că personagiile d-lui Bem-stein sunt seci, lipsite de vieaţa intensă şi de sine stătătoare, că nici un suflu de poezie adevărată nu le nimbează, că nici o emoţiune adevărată nu le face să tresară. Ştiu bine că admiratorii lui îmi vor vorbi de www.dacoramamca.ro 200 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1912. pasiunea, de vigoarea eroilor d-sale. Le voiu răspunde că pasiunea şi vigoarea lor sunt mai mult de cinematograf decât de teatru, că d-1 Bernstein este un admirabil tehnician al scenei, dar un mediocru creator de viea(ă. Recunosc că L’Assaut este minunată ca compoziţie, că pe alocurea te fură; dar emoţiunea aceasta se datoreşte nu atât d-lui Heny Bernstein, cât artei neîntrecute cu care un mare actor, d-l Lucien Guătry, interpretează rolul principal. Ceeace nu-1 împiedecă pe d-l Bernstein de a număra mulţi admiratori in generoasa noastră Franţă. La teatrul Vaudeville se joacă Bel-Ami, piesă lucrată după celebrul roman al lui Guy de Mau-passant, de cătră d-l Noziâre. Nimeni nu se va miră dacă voiu spune că piesa e inferioară romanului. Autorul ei este un cronicar destul de cunoscut în Franţa, care scrie într’o limbă admirabilă, dar care este lipsit de orice talent creator. D-l Noziere are specialitatea de a scoate din romanele celebre, piese de teatru. Aşa a făcut cu Sonata Kreutzer, cu Liaisons Dangereuses, şi cu altele. Succesul d-sale a fost până acum numai bănesc, şi mi se pare că d-l Noziâre nici nu caută altceva. Dealtmintrelea, niciodată nu s’au extras mai multe piese de teatru din romane şi nuvele celebre, ca în zilele noastre. Aceasta ar fi o dovadă mai mult a goanei scriitorilor cătră scenă. Când nu au subiecte originale, ei le caută prin romane. Numai jucaţi să fie. Aşa, in stagiunea aceasta s’a jucat La Pe ti te Roque, scoasă din faimoasa nuvelă a lui Maupassant şi La Brebis 6gar6e extrasă de d-l Gabriel Hanotaux din romanul Le Cure de Tours al lui Balzac. Inutil să spunem că succesul acestor piese nu a fost mare. Altceva este când însuş autorul romanului îşi lucrează piesele, cum a fost cazul d-lui Paul Bourget cu Un cas de conscience şi a d-lui Marcel Prevost cu Pierre et Th^râse. La teatrul Sarah Bernhardt, afişul îl ţine mai ales L’Aiglon al maestrului Rostand. Nu cred necesar să vorbesc de piesele marelui poet: cine nu le cunoaşte? Decât, anul acesta publicul parisian se aşteptă la o nouă operă a acestui autor, la piesa Faust, despre care cu toţii vorbesc avant la lettre. Se va pare că ea va vedeâ focul rampei în stagiunea viitoare, numai dacă nu va aveâ soarta lui Chantecler, de zeci de ori amânată! Nu mai am nevoe să adaug că o piesă nouă a lui Edmond Rostand constitue un eveniment literar, nu numai în Franţa, dar chiar în cele cinci continente. Despre noua sa piesă Faust se spune că ar conţine frumuseţi neîntrecute; ceeace nu ne-ar miră din partea ilustrului poet! D-nii Alfred Capus şi Pierre Veber, două nume de autori dramatici foarte cunoscute, au colaborat la o piesă: En garde, care obţine mult succes pe scena teatrului Renaissance. La Palais-Royal delicioasa comedie Le petit Cafti a d-lui Tristan Bernard, ţine de mai multe luni afişul. D-l Tristan Bernard, numit şi Charles Dickens francez, are un spirit încântător, o putere de observaţiune admirabilă, o filozofie ironică şi indulgentă. Acest autor e foarte iubit în Franţa şi merită pe deplin simpatiile de cari se bucură. O piesă într’adevăr frumoasă, cu o notă de romantism duios este fără îndoială Le coeur dispose a d-lui Francis de Croisset, jucată cu un succes crescând pe scena teatrului Gymnase. La Theâtre des Vari6t y Lupaş Gavriil Munteanu cătră Şaguna. „Ecselenţă! Vărul Aron cu puţin înainte de plecarei la Ţeară intr’un răspuns ce mi-a dat între altele îmi scrie: că viind odată vorba de mine Ecselenţia Voastră cu acea ocaziune V’aţi fi indurat a Vă dechiara: că dacă eu aş primi asupră-mi redacţiunea „Telegrafului" şi două oare de prelegere in institutul pedagogic, mi s’ar chezăşui 1200 fl. m. c. şi cuartir gratis pe an. Nu ştiu, pănă în câtu vor fi esacte aceste ce mi scrie Aron. Eu din partemi, deşi mi se propune oficios din partea ministeriului de învăţământ din Moldova, ca să primesc catedra de ştiinţele naturale în 4 clase inferioare ale Gimnastului de acolo cu 3—4 oare pe zi, pe lângă o remuneraţiune anuală de 8000 Lei sau 216 ti în m. austr. sau 1360 fl. m. c., viaticu, perspectivă de înaintare şi drept de pensiune, totuş sătul fiind de băjenii şi vrând a’mi căpăta un asii, acestor favorabili condiţiuni aşi prefera condiţiunile arătate de Aron. Cu adâncă supunere rog dar pe Ecselenţia Voastră, ca să binevoiţi a Vă arăta indurătoarea Voinţă în privinţa aceasta, ca să mă pot regula. Al Ecselenţii Voastre Braşov, 1 Aprilie 1855. prea plecatu G. Munteanu 0 Cf. A. Bârseanu o. c^ pg. 298—9. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nnil 13, 1912. 264 Răspunsul lui Şaguna: „Cu mare îndestulare am înţeles din scrisoarea-ţi de supt 1 Aprilie a. c. că DTa eşti gata a primi o catedră în institutul diecesan pedagogico-teologic şi redacţia Telegrafului român supt condiţiuni favorabile. Mai nainte de toate observez, că îmi pare rău, că DTa din pricini Ţie-ţi cunoscute ne fiind starea-ţi de astăzi îndestulătoare ai de gând a primi altă slujbă, fie aceea şi în ţară streină. Drept e, că am spus Dlui Aron, ca să-ţi scrie, ca dacă stai pe lângă gândul ce i-ai Împărtăşit lui, ca adecă să schimbi stareaţi de acum cu alta — să nu părăseşti Patria, ci să primeşti slujbă lângă Episcopia noastră, al cărei fiiu eşti şi DTa şi eu pot să te aplic de profesor cu 300 fl c. ni. până la regularea lefilor profesorale şi totdeodată de redactoriu al Telegrafului cu 800 fl. c. m. sau cal-culo rotundo 1200 fl. c. m. de cuartir n’au fost vorbă, căci nu are Episcopia spre dispoziţie case de lăcuinţe. (Trebue să mărturisesc, că eu aş fi odihnit, când DTa ai primi ofertul acesta.) Deci Te poftesc pe DTa, ca fără întârziere să mă înştiinţezi despre hotărîreaţi. Cu binecuvântare arhierească fiind Sibiiu 4 Aprilie 1855." La aceeasta G. Munteanu răspunde că nu se poate hotărî până la sfârşitul anului şcolar, când speră că Şaguna ii va onoră cu prezenţa. Apoi urmează: „Până atunci pociu dechiara, că chiar şi fără cuartir, despre care puntu fuiu informat neecsactu, condiţiile încă tot rămân destul de favorabile. La cari se mai adaogă şi împrejurarea, că fiind neştine aproape de tipografia diecesană, sub egida Ecsclenţiei Voastre ar putea lucra cărţi şcolastice după principiile mai nouă, de care cred, că au lipsă şcoalele poporale ale Bise-ricei noastre. Al Ecselenţiei Voastre prea plecatu G. Munteanu Adresa de mulţămită a corpului profesoral din Braşov cătră Şaguna pentru darul de 4000 fl. făcut de acesta la a. 1846. „Esselentia! Meritele Esselentiei Tale pentru Tron şi întreaga împărăţie, pentru Biserica noastră cea ortodossa şi pentru toată naţiunea romana, recunoscute de Maje-statea Sa, dreptul nostru Principe şi Domn, binecuvântate de vocea Bisericei noastre şi lăudate de tot românul cu inima lu loc, sunt atât de multe şi mari, încât darul cel mai nou, cu care aţi surprins gimnasiul nostru — unul şi el din productele câştigate supt providenţiala arhipăstorire a Esselenţiei Tale şi a îngrijirii cei neadormite — corpul profesorale nu scie unde să-lu numere şi cum să-lu cualifice. Asia, Esselenţia, dupăce aţi condus nauea naţiunii noastre printre scila şi caribde cu mâna de cârmaciu cercat şi ager la limanul unde strămoşii nostrii nice in speranţia cea mai sauginia nu asceptau a ajunge; dupace aţi restavirit pe Maica noastră Biserică in stră- moşeasca ei moştenire neprescriveră, din care o scosese neadormiţii ei inimici, pe lângă atâtea fundaţiuni scolastice şi bisericeşti, ce le-aţi întemeiat ca din nimica: apoi veniţi acum de mai cumpăraţi şi o casă în Brasiovu in preţ de 4000 fl. din cassa privată a Esselenţiei Tale, cu acel scop ca să fie locuinţia pentru toţi timpii a directorelui gimnasiului român ortodossu orientale din Brasiovu. Ar trebui, Esselenţia, să scrimu o carte întreagă, când ain vrea să apretiuim dupre cuviintia toate faptele cele mari în toate direcţiunile ale Esselentiei Tale. Ci pănă atunci corpul profesorale mărturiseşte, că nu scie cum sa şi esprinie mai conform profunda sa recuno-scintia pentru tot binele, ce l’ati făcut în Biserica şi şcoala noastră, de când Pronia D-