I ■ ■ ■ ■ ■■■■■■■■ ■■■■■■■•■■■■nSCiHBBHHIHBHHHBBBBBVHBBMaMBaBBa Cuccaîărul ■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■(■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■B a ■ a ■ a a ■ ■ a ■ ■a ■ ■ ■ i ■ r«BflBB ■ ■■■■ I ■ ■ ■ B ■ ■■■ I ■ ■ ■ ■ ■■ am iq ■ a ■ ■ ■ ■ ■ ■ a ■ ■ ■ ■ ■ ■ KinOB ■ ■■■■ (Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică Director: Octavian Goga ■*■ Redactor: Oct. C. tăslăuanu Un. XI. iîr. 12. Pol. I. in ti o ■■■■■■■■ n !■■■•■■ u ■ ■■■■•» “ ■■■■■ 2 ■■■■ ® ■■■ s mm ■* 5 ■■■ z ■■■■ z ■■■■■ Z ■■■■■■ 2 ■■■■■■■ Z ■■■■■■■■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ o ■ ■ ■ a a B Cuprinsul: :: C. Sandu-Aldea . G. J3ogdan-$)uică jYtaria Cunţan . £lena farago . ?« jYtărgineanca. Ovreii. ce iubesc... (poezie). Încheiere (poezie). I. ;&gârbiceanu Ion borcia . G. potică . . povestea unei vieţi (roman). Sonet. * Iubirea mea... (poezie). Cronici: Jtf.: Greşeli regretabile. însemnări: £poca intervievurilor. Slugărnicia noastră. Un nou academician francez. Sărbătorirea lui Camille plammarion. Expoziţia d--nei Cosma. Cooperativele săteşti. — 'poşta Redacţiei, bibliografie. Ilustra ţiu ni:. Vederi dela Expoziţia d-nei JVC. Cosma. Ii ■ 8 Slbliu, 18 lllartle v. 1912 www.dacoromanica.ro Preţul unui număr: 40 bani. LUCEAFĂRUL REVISTA SĂPTĂMÂNALA PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerv a Hodoş, Şt. O. losif, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. 1. Mateiu, Comeliu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, 1. Paul, Ciucinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextll Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmnlceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Totnescu, Lazar Triteanu. U ABONAMENT: , (Eustro-Hnijaria: i an.............20 cor. 6 luni...............10 cor. Pcntra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 16 cor. România şi în Străinătate: i an.................25 cor. 6 luni.................13 cor. Reclamaţiile sunt a se face în curs de 14 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul**, Sibliu (Nagyszeben). Î5H5HSH5E5H5B5ESa,îH5H5H5H5E5ESHHE5ra5H5H5E5H5H5H5BSH5H5H5HSH5,E5E5E{ r Noui piese muzicale de Tiberiu Brediceann Icoană din popor (un act cu un preludiu) Text de C. Sandu-Aldea şi I. Borcia. CUPRINSUL: Preludiu şl cor. Nr. 5. Melodrama Nr. 1. Doina lui Sorin „ 6. Cântecul Ilenei „ 2. Mândruţă cu ochii verzi „ 7. De masă „ 3. Cântec ain bătrâni „ 8. Scenă , 4. A lui Moş Marin . 9. Cântec haiducesc Nr. 9. a) Solo de fluier „ 10. Brâu „ 11. Duet , 12. Învârtită şi cor. Partitura pentru canto şi piafto cor. 8 —, fr. 10'— Caietul 111. Păsărică mută-ti cuibul. Leagănâ-te frunzuliţă. Turturea din valea sacă. Ardemi-te-ai codru des. Ce vii, bade, târzior. Tu te duci, bade, sărace. Foaie verde, ioaie lată Pe unde umblă doru’. (.Canto şi piano). Caietul IV. Pe sub flori mă legânai. Foaie verde, pup de crin. Sus in vârful dealului. Mândro, de dragostea noastră. Când treci, bade, pe la noi. Frunză verde, frunzuliţă. Auzi, mândro, cucu-ţi cântă. S’a dus cucul de p'aici. Jocur»i româneşti. (Piano solo). * Hora. învârtită III. Brâu V. Caietul IV. Pe picior IV. Din Maramurăş. Ardeleana V. Danţu. Ardeleana (ca'n Bănat) VI. Preţul unui caiet cor. 4’—, fr. 5'— Quadriile pe motive româneşti.................cor. 2*—, fr. 2*50 Hora (cis moli) 1-50, 2‘— De vânzare la: V. Librăria arhidiecezană, Sibiiu (Nagyszeben). EXPOZIŢIA D-NE1 M. COSMA. www.dacoromanica.ro EXPOZIŢIA D-NEI M. COSMA. www.dacoromanica.ro EXPOZIŢIA D-NEI M. COSMA- www.dacoromanica.ro Orice reproducere fără ;indicarea izvorului e oprită. Pe Mărgineanca. — Fragment. — Când erâ soarele ca de două suliţe pe cer, d-1 Franţ veni acasă spre a luă gustarea de dimineaţă. EI descălecă şi dete calul unui argat. Apoi începu a-şi bate uşor cu cravaşa carâmbul cismei drepte, pe când privirea lui alunecă peste tot ce întâlnea ca peste un luciu nelămurit şi fumuriu in care se topeau formele lucrurilor încunjurătoare. Se vedeâ bine că în clipele acelea d-1 Franţ erâ cine ştie unde cu gândul. O domnişoară năltuţă, bălae, cu obrajii ca pierseca şi cu ochii albaştri ca floarea de merişor, răsări în pridvorul casei strigându-i, în chip de bună dimineaţa: cu-cu! Apoi veni repede spre el şi-i întinse fruntea la sărutat. Avea un şorţ vienez, alb ca hârtia, sub care se lămureau frumoasele ei forme de fecioară bine desvoltată, iar în păr îşi prinsese un trandafir. Din toată fiinţa ei se împrăştiâ acel dulce farmec al tinereţei care înveseleşte şi înviorează tot ce-i în jurul ei. „Ce vrei să iei astăzi?" întrebă ea pe Franţ după câteva clipe. „Ce-o fi!" răspunse el. „O cafea cu lapte!" zise ea râzând. „A, nu! Asta nu! — O fripturică? — Ideia nu mi se pare de Ioc rea. — Ştiam eu!" zise râzând domnişoara şi plecă să dea cuvenitele ordine. Pentru a satisface curiozitatea cetitorilor nerăbdători trebuie să spun imediat că domnişoara în chestiune nu erâ altcineva decât sora lui Franţ, lui Franţ Miiller, administratorul moşiei Mărgineanca (proprietatea d-lui Nistor Arţăreanu), că numele ei de botez erâ Mariana şi că întreaga convorbire de mai sus s’a făcut în nemţeşte pentru simplul motiv că sora lui Franţ, venită numai de câteva luni în ţară, nu prea ştiâ bine româneşte. Şi chiar dacă ar fi ştiut bine româneşte, eu as pune rămăşag că tot nemţeşte vorbeau, pentru că orice popor ţine mai mult la limba lui (afară bine înţeles de aşa numita elită a neamului nostru). Franţ intră în chioşcul din faţa casei şi se aşeză la o masă. Scoase un carnet şi începu a însemnă ceva în el cu creionul, oprindu-se din când în când, ca un om care caută a-şi aduce aminte de ceva. Iar dupăce isprăvi de scris, băgă carnetul în buzunar, ieşi din chioşc şi începu a se plimbă prin bătătură. De pe faţă n’aveâ mai mult ca 38—40 de ani. Erâ un om înalt şi cam adus de spete, cu o faţă lungăreaţă, costelivă, pârlită de soare. Ochii Iui, căprui, priviau drept în ochii aceluia care vorbiâ cu stăpânul lor. Picioarele lui erau îndoite în afară ca la unii călăreţi. Acest lucru nu se prea băgă de seamă când Franţ erâ îmbrăcat ca pentru oraş. Dar când luâ costumul pe care-1 purtă la ţară (costum compus dintr’o haină de postav verzui închisă până sus, dintr’o pălărioară împodobită cu pene de sitar, din pantaloni strânşi pe pulpă şi din cisme de box cu carâmbii moi) picioarele lui semănau aidoma cu cele două jumătăţi ale unei paranteze. Adevărul e că d-1 Franţ, în calitatea sa de administrator de moşie, alergă mult, foarte mult călare, dar eu, unul, nu cred că picioarele lui se îndo- 1 www.dacoromanica.ro 226 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1912. iseră din această pricină. Se înţelege că aceasta nu răpeşte numeroşilor mei cetitori dreptul de a fi de altă părere. Asupra unui punct nu dau însă voie nimănui să mă combată şi acela este; picioarele lui Franţ, aduse ca o paranteză, nu-1 împiedecau de loc să mănânce cu poftă fripturica frumos mirositoare pe care tocmai o aduceâ sora lui, Mariana. într’adevăr omul nostru atăcă bărbăteşte friptura gustoasă care sfârâiâ încă în farfuria încălzită. Dar n’apucă să bage de trei ori în gură şi cânii se repeziră la poartă. „Ia vezi, Ioane, cine-i acolo!" strigă Franţ argatului ce-i luase calul. Flăcăul fugi, făcând să dudue pământul sub opincile lui, şi după câteva clipe se întoarse tot în fugă cu răspunsul: „E feciorul lui moş Gheorghe Taifas din Filioara. Ci-că are să vă spuie ceva urgent. — Ce-are să-mi spuie?" întrebă Franţ, ducând încă odată la gură. „Nu ştiu, că n’a vrut să-mi spuie. — Donnerwetter!" exclamă administratorul. „Să vie încoace!" Cel chemat intră în curte, pe poarta cea mare, trăgând un cal sur după el. Legă calul de un par şi se înfăţişă milităreşte lui Franţ: „Trăiţi, dom’ ministrat!" Franţ Milller, nevoind să audă pe oameni zicându-i pe nume, le-a spus dela început să-i zică: domnule administrator. Şi după multă caznă, ţăranii au isbutit să înlocuiască vorba aceea pocită: administrator prin aceea care lor li se păreâ, dacă nu mult mai frumoasă, în orice caz cu mult mai uşoară de spus: ministrat. „Ce-i Bogdane? — Ce să fie, dom’ ministrat", răspunse omul învârtind căciula în mâni. „Ia: rău. — De ce? — Au venit hoţii la curte azi-noapte. — Hoţii? — Da! — Cum? Dar moş Gheorghe nu eră la conac? — Ba da. — Atunci? — Hoţii l-au legat cobză, i-au pus căluşu în gură şi şi-au văzut de lucru. — Donnerwetter!... Şi ce au furat? — Grâu. — Mult? — Nu ştiu". Franţ rămase câtva timp pe gânduri, apoi îşi pierdu privirea în gol, scoase o ţigară de foi, îi rupse cu dinţii căpătâiul cel ascuţit şi, aproape fără să ştie, o aprinse. Şi deoarece solul venit cu vestea rea dela Filioara, stă acolea, în faţa lui, învârtindu-şi căciula în mâni, administratorul îi zise: „Du-te, Bogdane, că viu şi eu acum". Dar omul nu se clinti din loc. „Du-te, Bogdane!" zise Franţ a doua oară, crezând că trimisul lui moş Gheorghe n’a auzit. Bogdan însă dete din cap în semn c’a înţeles şi vorbi: „Mai e ceva, d-le ministrat. — Ce mai e, mă? — Filiorenii au intrat cu plugurile în moşia boierească. — Aşa? — De! Aşa! — Pe loc să-mi pleci la Filioara că viu cu boieru acolo. M’ai înţeles? — Da! — Du-te!" Omul plecă, iar Franţ se cufundă în gânduri. Şi fără voia lui o adiere de bucurie îi trecu prin suflet. Nu doar că s’ar fi bucurat de paguba altuia, dar îi păreâ bine văzând că vorbele lui se adeveresc atât de curând. Căci atunci când boierul i-a destăinuit că vrea să ia Filioara, care se vindea prin licitaţie pentru ieşirea din indiviziune, el, Frânt, i-a spus hotărît să nu facă una ca asta odată cu capul. Dar d-1 Arţăreanu n’a vrut să ţie seamă de vorbele lui. Iar după ce-a luat-o, dând pe pogon cu mult mai mult decât pre-ţuiâ, în Ioc să puie acolo un îngrijitor cum se cade: harnic şi cinstit, a tocmit pe moş Gheorghe Taifas ca om al lui de încredere. Şi ce a făcut moş Gheorghe? Deocamdată nu se ştia nimic cu siguranţă, dar multe se şopteau pe socoteala lui. Un lucru erâ însă dovedit în afară de orice îndoială: moş Gheorghe arsese astă iarnă toată împrejmuirea conacului. Şi totuş d-1 Arţăreanu nu puteâ crede acest lucru, deoarece moş www.dacoramamca.ro Nrul 12, 1912. LUCEAFĂRUL 227 Gheorghe apucase de-i spusese odată: „de-ai dracului ce sunt, mi-au furat şi gardul de nuele ca să poată intră nesupăraţi în curte". „Nu i-am spus de atâtea ori", îşi ziceâ Franţ în gând, „că nu face nimic la Filioara cu moş Gheorghe? Acolo trebuie un om mai tânăr, un fost vagmistru, care să comande ca la oştire". Cenuşa ce se îngrămădise la capătul ţigării căzu jos şi administratorul svârll de necaz ţigara. O raţă se repezi spre ea, crezând că e ceva de mâncare, dar înşelată în aşteptările ei (şi poate chiar friptă puţin la cioc de jarul de tutun) se întoarse înapoi şi se îndepărtă în mers greoiu, expriinându-şi nemulţumirea printr’un măcăit răsunător. „Trebuie să mă duc la curte şi să spun boierului", urmă Frânt. Poate că acuma se va încre-} dinţa şi el că nu mai merge cu moş Gheorghe la Filioara". Zicând acestea, el se îndreptă spre poartă pe când Mariana-i zise mâhnită: „N’ai mâncat mai nimic!" EI făcu un semn din mână şi plecă, în poartă se întâlni cu un tânăr oacheş şi foarte ruşinos, de statură mijlocie, cu o faţă rotundă şi grăsulie, cu doi ochi mari, negri şi cu o mustăcioară ce abia mijea şi ale cărei fire erau răsucite ca nişte fire de canceră. Tânărul salută respectuos şi făcu loc Iui Franţ. Acesta-i dete mâna zicându-i: „Mariana te-aşteaptăl... Face progrese frumoase. în câteva luni va vorbi româneşte mai bine decât mine". Tânărul se roşi până la urechi. Vru să spuie ceva, dar nu ştia ce, şi de ruşine se mai roşi o toană. Noroc că administratorul eră grăbit şi se despărţiră. Când eră aproape de curtea boierească, Franţ se pomeni cu un argat în cale: „Vă chiamă, boierul — Dă fuga de-i spune că vin îndată". Când ajunse la poartă, boierul tocmai ieşiâ din curte. Făcu loc lui Franţ lângă el şi-i zise: sui! Administratorul se urcă la stânga lui Arţăreanu şi vizitiul pocni din biciu. Un câne boieresc lătră câtva timp a joacă în urma lor. Trăsura ieşi din sat, lăsă apoi şoseaua şi o apucă pe un drum lat, plin de pulbere albă, în dreapta căruia se întindeau mirişti pline de sipică 'naltă, iar în stânga lanuri de porumb prăfuit. Eră drumul ce duceâ la Filioara şi Franţ văzîi de pe aceasta că Bogdan înştiinţase şi pe boier. Nistor Arţăreanu eră un om de vreo 45 de ani, de statură mijlocie, cu o faţă albă ca de ceară, încadrată într'o barbă neagră, creaţă şi stufoasă pe care n’o îngrijeâ de loc. Vorbeâ atât de încet încât de multeori trebuiâ să repete ceeace a spus. întreaga lui înfăţişare avea ceva deosebit şi atingerile lui erau uşoare, aproape imateriale. Râdeâ arareori şi atunci faţa lui aveâ o uşoară strâmbătură de durere. Mama lui murind când el n’aveâ nici un an, micul Arţăreanu a fost lăsat pe mâna servitoarelor şi a guvernantelor. Tatăl său, un vânător pasionat, lipseâ cu săptămânile de acasă. Tot ce eră naivitate, tot ce eră spontaneitate, tot farmecul dulce al gingaşei copilării s’au veştejit înainte de vreme Ia acest urmaş al unei vechi familii boiereşti. Când tatăl său a închis ochii, el aveâ 21 ani, oştirea făcută si bacalaureatul în buzunar. A t t arândat moşia şi s’a dus la Paris să facă medicina. Dar când a reuşit intern, un tifos straşnic l-a cumpănit vreo trei săptămâni între vieaţă şi moarte şi i-a slăbit atât de mult memoria,încât a fost nevoit să întrerupă cursurile. A început a călători: cu trenul, cu trăsura, cu vaporul, pe jos. A străbătut astfel o bună parte din Franţa, mai toată Elveţia, Valea Rinului şi din ce în ce se deprindea mai bine să îndepărteze coaja înşelătoare a lucrurilor spre a privi miezul lor. A umblat din fermă ’n fermă în provincia Saxonia, prin Austria şi Ungaria şi însemnările lui se îngrămădeau din zi în zi tot mai multe. Faptul că a crescut singur, că a trăit retras şi a călătorit mult, îl făcuse ca la vârsta de 25 de ani să aibă o judecată mult mai bună ca a multora mai bătrâni decât el. Pe vremea aceea proprietarii începeau a-şi părăsi moşiile, preferând să trăiască la oraşe o vieaţă mai uşoară şi fără grijă. între ei şi ţărani se aşeză din ce în ce mai numeroasă oastea arândaşilor străini. Şi ’n lungile lui meditaţii el văzîi ca intr’o lumină de fulger ţărănimea înşelată, asuprită, năpăstuită, cerând dreptate cu ciomagu ’n mâni. 1* www.dacoromanica.ro 228 Luceafărul Nrul 12, 1912. Tânărul Arţăreanu începCi a munci moşia părintească. Atunci când alţii fugeau dela ţară, el începeâ adevărata lui vieaţă la ţară. In fiecare an se ducea peste hotare spre a mai vedeâ cum fac plugărie străinii şi din-tr’una din aceste raite, se întoarse în tară cu Franţ Mtiller ca administrator al Mărgi-nencii. De multeori a mulţumit Arţăreanu lui D-zeu că i-a scos în cale pe Franţ, căci multe lucruri bune a făcut cu el şi bine s’au mai potrivit amândoi. Administratorul ştia aceasta, dar cu cât îl iubea mai mult stăpânul, cu atât mai dator se simţiâ să muncească. în clipele acelea, Franţ îşi aruncă ochii spre stânga şi-şi zise: nu prea e de laudă porumbul! Şi deoarece proprietarul nu spusese nimic până aci, administratorul se gândi că n’ar fi rău să deschidă vorba cu el, folosindu-se de starea porumbului pe lângă care treceau. Dar se ţinu. Şi bine făcu, deoarece chiar în clipa următoare d-1 Arţăreanu îl întrebă: „Ţi-a spus ceva feciorul lui Taifas? — Mi-a spus. — Ei, ce zici? — Ce-am zis întotdeauna: că nu trebuia să luaţi Filioara. — Mi se pare că ai dreptate. — Şi în orice caz, aţi luat-o cu mult prea scumpă ... D-voastră n’aţi băgat de seamă că acela care rămăsese în concurenţă cu d-voastră eră un samsar? — Ce tot vorbeşti d-ta de samsari, Franţ? Dar chiar moştenitorii au venit la mine înainte > de licitaţie şi mi-au spus, că n’ar vrea ca moşioara care le-a rămas dela părinţi să în-căpue pe mânile vreunuia care nu se pricepe la plugărie, dându-mi să înţeleg prin aceste cuvinte că ei ar fi fost fericiţi să ştie că am cumpărat-o eu. — Da, da, da!... Şi pe de altă parte vă opune un samsar, care vă urcă la cinci sute de lei pogonul. D-voastră nu vedeaţi ce semne vă făceam eu să nu prea vă avântaţi? — Nu vedeam pe nimeni eu atunci... Vedeam un singur om care se luptă cu mine pentru Filioara. Şi dacă aş fi ştiut că acela eră plugar ca şi mine, l-aş fi lăsat s’o ia şi i-aş fi zis: s’o stăpâneşti sănătos!... Dar mie mi se păreâ că celce mă concură, celce mă sfida oarecum, eră un plăcintar îmbogăţit şi încetăţenit (încetăţenirea este oare o urmare a îmbogăţirii?) care vrea acum să se înroleze în număroasa oştire a arândaşilor străini, fără nici o pricepere în de-ale plu-găriei, fără nici o milă de pământul pe care-1 stăpânesc vremelnic şi de oamenii pe cari îi leagă la nevoe cu învoeli medievale. Numai pe acela-i vedeam eu în faţa mea. Şi de aceea am urcat, am urcat până am luat-o. Mi se păreâ chiar că e o datorie a mea să apăr pământul nostru împotriva acelui venetic". Franţ se gândi: „tare aş vrea să ştiu ce ar zice el dac’ ar fi să iau şi eu o moşie în arândă. Nu sunt si eu un venetic? » — La urma urmelor — continuă boierul — acuma de geaba mai răscolim noi ce-a fost. O mie de vorbe un ban nu fac azi". Proprietarul oftă uşor şi se uită pe câmp, apoi îşi făcu vânt cu pălăria. Depărtările erau înnecate în apa morţilor care păreâ a se revărsă peste sate, peste pomi, peste vitele albe ce păşteau pe mirişti, într’o necontenită tremurare de unde. Porumburile îsi răsuciau foile > spre a se feri de arşiţă. Şi dela un timp boierul îşi lăsă capul pe piept şi închise ochii. Iar Franţ se luptă mult cu o tuşă care-l gâdilă în gâtlej şi se ţineâ să nu tuşească spre a nu deşteptă pe propietar... ...Când ajunseră la conacul din Filioara, lumea adunată acolo se despărţi în două tabere spre a le face loc să treacă. „Unde-i Taifas?" întrebă proprietarul. „încoace... pe prispă!" răspunse Bogdan şi o luă înainte spre a le arătă drumul. (Va urmă.) C. Sandu-Aldea. www.dacoromanica.ro Nral 12, 1912. LUCEAFĂRUL 229 Ovreii. — Teoria lui Werner Sombart.1) — în ştiinţa modernă, a zilelor noastre, se pun dela un timp faţă în faţă două teorii, una a răposatului Lazarus, fost profesor la aceeaşi universitate (Berlin) la care este profesor W. Sombart. Se pune faţă în faţă un spirit serios germanic (Sombart) şi unul tot atât de serios judaic (Lazarus). Acesta, un cercetător al moralei mozaice, a fost un filozof, un psiholog, un etnopsiholog; acela s’a ocupat cu realităţi mai obiective, mai puţin supuse controverselor, cu vieaţa economică şi cu efectele ei istorice. Ce face toată lumea care are vreun contact cu Ovreii nu trebuie să facem şi noi? Nu trebuie să luăm notă de acest fel de studii fundamentale? Aici, deocamdată despre W. Sombart. — După ce-şi lămureşte metoda cercetării sale (cap. I), Sombart se ocupă (în cap. II) cu mutările „centrului" economic european, din veacul al XV încoace, dela naţiunile din Sudul Europei (Italieni, Spanioli, Portugezi) la cele din Nord-Vest (Olandezi, Francezi, Englezi şi Germanii din Nord). Mutările acestea sunt în legătură cu migraţiunea Ovreilor: Paralel cu sporirea lor creşte, unde se aşază ei, vieaţa economică. Ei sunt goniţi (1492, resp. 1495 şi 1497) din Spania şi Portugalia şi pleacă spre Nord: Nordul va înflori. Din cauza aceasta se pot cită, din acele vremuri, păreri foarte favorabile Ovreilor bogaţi. De ex. la 1550, când senatul Veneţiei vrea să isgonească pe Marani (Ovrei ce se dau drept creştini, ca să poată rămânea locului), protestară negustorii creştini; în Anglia îi ocroti Cromwell, în Franţa Colbert (veacyl XVII), cei doi mari organizatori ai statului modern, care ţineau să întrebuinţeze şi puterile capitalului ovreesc. Fugarii spanioli şi portugezi năvăliseră în Anvers; la 1549, când împăratul le retrase privilegiile, protestă chiar primarul oraşului. Olandezii îşi păziau Ovreii cu mare atenţie: în 1655, când şeful lor Manasse ben Israel pleacă la Londra, ambasadorul olandez de aici primeşte ordin ‘) Werner Sombart, Die Juden und das Wirt-schaftsleben (Leipzig, 1911; pp. 476). să vază nu cumva guvernul englez vrea să atragă într’acolo pe Ovrei. Tot astfel şi în Hamburg, unde în veacul XVII ei sunt socotiţi necesari şi unde senatul oraşului cere să li se permită să-şi deschidă sinagoge, ca să nu plece, altfel, aiurea... Cu alte vorbe, contimporanii veacurilor citate sunt pentru Ovrei, din cauza valorii lor comerciale. — Sombart nu se mulţumeşte însă cu vorba şi simpatiile contimporanilor, ci cercetează însuşi faptele economice, nu toate, — căci cercetările nu sunt sfârşite, — dar destule, ca să poată trage o concluzie. Partea Ovreilor în comerţ este foarte mare: în Anglia, între 1600—1650 ei sunt ca. 12% din tot comerţul englezesc. în celebrele târguri dela Lipsea — de unde avem şi noi „lipscănia" şi „lipscanii" — Ovreii făceau splendoarea târgului; între 1766 şi 1839 media anuală a fost de 3185 Ovrei faţă de 13.005 creştini, deci de 24‘49%. în veacul XVIII negoţul cel mai însemnat al Franţei eră poate cel din Levante (Orientul Europei), dar în el tot personalul eră ovreesc! în treacăt Sombart arată că negoţul preferat de ei erâ cel cu mărfuri de lux (bijuterie, mătăsuri) şi en gros (cereale, lână, cânepă, spirt; bumbac, cătun, indigo etc.), deci negoţul bănos. Un capitol nou (cap. IV) descrie întemeierea comerciului colonial. Ovreii au şi aici un rol mare. Părţi însemnate din capitalul companiei ost-indice erau ale Ovreilor. La colonizarea engleză a Africei sudice şi Australiei Ovreii sunt economiceşte fac-totum. Şi în Transvaal. America este din acest punct de vedere o ţară ovreească. După Columb, în anii din urmă ai veacului XV şi în veacul XVI, au năvălit în America „miriade" de Ovrei; Ovrei au fost acolo întâii negustori, Ovrei au fost întâii industriaşi (de exemplu de zahăr). De aceea se si afirmă că nici o tară nu a fost mai mult pătrunsă de spirit ovreesc decât America. A zis-o de exemplu însuşi preşedintele Cleve-land. Şi dacă lucrurile se desvoaltă ca până acum, Sombart prevede că peste 50—100 de anf(p. 41) va fi o Americă, adecă nişte State- www.dacoromanica.ro 230 LUCEAFĂRUL Nral 12, 1912. Unite, în care vor locui numai Slavi, Negri şi Ovrei, egemonia economică fiind a cestora. Ceeace noi numim astăzi „americanism" nu-i decât spirit ovreesc concretizat, înfăptuit. — Desvoltarea vieţii economice coloniale şi naşterea statului modern stau în legătură, condiţionându-se reciproc. Şi de amândouă atârnă naşterea capitalismului modern. Capitolul V cercetează întemeierea statelor moderne şi participarea Ovreilor la întemeiare. Ce au săvârşit Ovreii, în cursul istoriei, ca liferanţi se arată cu date foarte interesante pentru Anglia, Franţa, Germania, Austria. Asemeni ce-au făcut ca bancheri ai guvernelor creştine: „Ovreii curţilor"! — Vorbind despre comercializarea vieţii economice, Sombart insistă apoi asupra ivirii hârtiilor de valoare (poliţa, acţia, bancnota, obligaţia), cercetând întrucât Ovreii au contribuit la producerea lor şi fixând impresia generală (p. 77) că „obiectivarea relaţiilor de credit", ce-o reprezintă ele, se datoreşte în mare parte Ovreilor. Aceeaş cercetare se face şi asupra negoţului cu efecte, asupra bursei, despre care un Ovreiu din Portugalia a scris (la sfârşitul veacului XVII) întâia carte temeinică, completă. Desvoltarea târgului de efecte între 1800 şi 1850 însemnează desvoltarea casei Rothschild. — Floarea capitolelor de până aici urmează acum, în capitolul VII. Este capitolul care fixează urmele sufleteşti lăsate în lume de activitatea cercetată şi caracterizată până aici. Este (p. 136—180) partea care arată cum s’a desvoltat mentalitatea capitalişti că, manifestată practic de Ovrei şi răspândită şi creştinilor, tot de ei. Sombart adună întâiu o serie lungă de fapte din Germania (dela 1672 încoace), Anglia (deia 1753 încoace), Franţa (1752—), Svedia şi Polonia (1619—), care dovedesc că Ovreii „nu ţineau totdeauna seamă de normele legale şi morale ale negoţului", că ei jigniau obiceiurile tradiţionale ale conlocuitorilor, că manifestau pretutindeni altă mentalitate. Pentru conlocuitorii creştini tendinţa nestăpânită de-a câştigă eră nepermisă, necreştinească. Obi-ceiu demn eră: să nu vânezi muşteriul; să nu-ţi împodobeşti luxos prăvălia; să nu publici reclame (întâia reclamă apăru în Olanda, în 3 Oct. 1667); să nu vinzi sub preţ, ca să atragi astfel muşteriul; să nu vinzi marfă prostită în raport cu vânzarea sub preţ; să te ţii de „preţul drept"; să ai mândrie personală, şl dacă «şti numai negustor! Ovreii au ruinat acest vechiu ideal creştinesc. Cu ce veniau ei? Sombart găseşte că Ovreii au pus mai presus de orice câştigul (p. 155) şi ca să arate aceasta în mod intuitiv citează cazul foarte interesant al unei Gliickel din Hameln, care şi-a scris zilnic memoriile ei de neguţătoreasă cu instincte de rassă nefalsificate. „Din tendinţa de câştig, şi puternică şi netemperată de etică, reies toate maximele şi apucăturile negustoreşti" de care s’au plâns creştinii (p. 158). De ex. înclinarea de-a fi negustori „cu de toate", de a-şi face reclamă, de-a scădeâ preţurile deodată cu calitatea, de-a produce surogate *) etc. Câştig puţin, dar multă vânzare; câte puţin, însă dela mulţi a fost „marea, uimitoarea noutate, ce a venit dela Ovrei" (p. 176). A produce ieftin, a căută munca ieftin plătită sau a perfecţiona metoadele de producţie a fost o urmare firească a tendinţei arătate. Sombart intră în amănunte interesante, ca să arate cum mentalitatea astfel caracterizată se iveşte în tot soiul de fapte economice: cel puţin pentru Germania se poate dovedi că plata în rate au întro-dus-o Ovreii; întâia cafenea din Anglia a deschis-o un Ovreiu (Oxford, 1650) etc. etc. Concluzie: Ceeace azi este „modern" a stat odată scris pe lista de păcate a Ovreilor şi a fost scris de creştini: Aceasta este concluzia părţii întâia a operei lui Sombart. — Nici un Ovreiu nu poate fi până acum nemulţumit de Sombart, care descrie fapte, compară fapte şi constată efectele lor. Nemulţumirile lor sunt însă cu putinţă la cetirea părţii a doua, care se ocupă cu stabilirea rădăcinilor sufleteşti ale faptelor descrise, adecă cu ') Vorbind de câştigul mai mic, cu care s’au mulţumit Ovreii, Sombart_ citează (p. 175) şi pe Ovreii cârciumari din Ardeal, pe care-i combăteâ Iosrf II şi spune (după memoriul din 9 Ianuarie 1786 al cancelariei aulice) că ei pot plăti arenzi mai mari, fiindcă duc o vieafă mai proastă, deci cu mai pu{ine cheltueli. www.dacoromanica.ro Nrul 12, 1912. LUCEAFĂRUL 231 „calificaţia Ovreilor spre capitalism", cu însuşirile fundamentale ce pot face din cineva subiect economic triumfător, bun întreprinzător, bun negustor. Ce condiţii îi ajută pe Ovrei în triumfurile«lor economice? îi ajută — şi i-a ajutat: 1. întinderea lor în toate ţările pământului, internaţionalitatea lor; 2. înstrăinarea de naţiile unde se aşază; ca orice străin, şi Ovreiul caută cu mai mult înteres şi mai multă atenţie locul în care să se aşeze cald; 3. refuzul egalităţii de drepturi, excluderea dela anumite drepturi; efectul excluderii a fost că toată puterea lor s’a concentrat în vieaţa economică, pe temeiul căreia să câştige ce li s’a refuzat politiceşte: vază şi influenţă în stat; tot efect al excluderii a fost şi un fel de „indiferentism faţă de stat", şi o „lipsă de coloare politică"; 4. bogăţia; pretutindeni şi totdeauna Ovreii au fost mai bogaţi decât creştinii. (De ex. în Berlin Ovreii sunt acum 506 7,, din numărul locuitorilor, dar plătesc 3077 % din suma totală a contribuţiilor!). — Capitolul următor (XI) cercetează însemnătatea religiei mosaice pentru vieaţa economică. Cu cât Ovreii au fost mai izolaţi de creştini, cu atât rabinii au fost mai influenţi, cu atât mediul (natura şi oamenii) a fost mai lipsit de efect, cu atât talmudul a devenit mai mult „adevărata realitate" a Ovreiului, zice Sombart după Graetz, istoricul naţional al Ovreilor. Ovreii cei mai bogaţi au fost şi cunoscătorii cei mai mari ai talmudului! Dar azi ovreismul sever si corn» pact se mai află numai în Ostul Europei. Deci „aici trebuie să-1 studi em“, adaoge Sombart (p. 231). Dar aici, în Orientul Europei, regiunea cea mai proliferă este Galiţia, care a produs pe Ovreii României şi ai Ungariei şi care cotinuă să-i descarce, să-i verse încă şi în aceste ţări, nu numai spre Vest. Pentru noi studiul cărţii lui Sombart devine pe-aici chiar palpitant. Nu-1 voiu urmă în amănunte aici — dar cetitorii curioşi îi vor urmări în original — cum desvoaită originele religiei mosaice, ale teologiei mosaice libere de dogmatică şi de sf. „mărturisiri" sistematice. Din partea asupra ideilor fundamentale ale religiei mosaice voiu relevă numai caracterul general de contract între Jahve şi Israil şi, pentru reflexele economice, câteva idei pe care Sombart le scoate fidel din cărţi sfinte: „Omul să-şi întrebuinţeze totdeauna banul"; religia aceasta preamăreşte averea ca o fericire; „Tu vei împrumută multe neamuri, iar tu nu vei împrumută dela nimeni"; ascetismul nu a prins niciodată teren la Ovrei, pe când creştinii au fost asceţi, spre paguba lor. Discutând „raţionalizarea vieţii", Sombart arată ce mare eră puterea legei ovreeşti; „sfânt" şi „credincios legei" erau noţiuni identice. Identitatea aceasta există încă. Morala nu-i autonomă, ci heteronomă. „Sfânt" ce eră? ce este? Eră şi este înlocuirea vieţii naturale, instinctive printr'o vieaţă precugetată, supusă unui scop, morală; eră, cu alt cuvânt, raţionalizarea vieţii. Raţionalizarea face din om un chibzuit rece. Entusiasmul este neavenit. Credinciosul trebuie să fie stăpânit, circumspect, iubitor de ordine, muncitor, cumpătat, virginal, treaz; credinciosul trebuie să-şi stăpânească tocmai instinctele cele mai tari: şl foamea, şi iubirea trebuie să se raţionalizeze. Sombart conchide că religia aceasta trebui â să producă tipul negustorului virtuos. Şi afirmă mai departe (p. 281): „Pen-truca să se poată desvoltâ capitalismul, tre-buiâ ca omului natural, instinctiv să i se frângă întâiu oasele din trup, trebuiâ ca în locul vieţii originale, primordiale să se aşeze un mecanism sufletesc raţional." — i Deaci a rezultat si înstrăinarea Ovreilor de l alte popoare. Ca să păstreze o astfel de lege, Ovreii trebuiau să trăească izolaţi; ei au şi voit să trăească izolaţi; ei înşişi şi-au creat ghetto-ul lor (p. 282).') Partea din urmă a cărţii lui Sombart motivează, precum am văzut, o părere veche, părerea că Ovreii sunt în preponderanţă produsul religiei lor. Şi capitolul următor (XII) merită multă atenţie. Are titlul: „Caracterul ovreesc". Este capitolul cel mai psihologic al scrierii. Şi anume autorul nu cercetează psihologia Ovreilor distinşi, căci nu ei caracterizează, ci grupele sociale, pe cei mulţi. Capitolul acesta este o inovaţie în cercetările asupra iudais- ') Cercetarea raportului cu străinii are în osebită vedere pe Ovreii Europei orientale (p. 288—290). www.dacoramamca.ro 232 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1912. mului, deaceea Sombart îşi explică întâiu metoda psihologiei sale. Iar părerile sale şi le dă — precaut — ca o încercare, nu ca o soluţie definitivă. Sombart porneşte 1. dela intelectualismul poporului ovreesc1), care îl distinge de ex. la şah şi în matematică; şi 2. le atribue numai o redusă pricepere instinctivă, sentimentală a lumii; ei nu sunt romantici, nu sunt plastici; sunt ageri, dar nu văd mult; aceasta explică nepriceperea lor pentru ce este patriarhal, cavaleresc, feudal. 3. Raţionalismul este filozofia lor: de ce? la ce? de ce folos? sunt întrebările lor. (Dacă raţionalismul acesta este însoţit de-o voinţă tare, se naşte arivistul.) 4. A patra trăsătură caracteristică este mobilitatea lor. Ovreiul este neobosit şi acomodabil. Deaceea el este propovăduitor născut al „progresului"... Şi totuş intelectualismul lor este superficial; de-aceea Ovreiul este atât de uşor acomodabil. Deaceea Ovreii apuseni şi americani îşi părăsesc azi şi religia; de-aceea sunt maghiaroni în Ungaria (p. 326), irredentişti în Italia şi antisemiţi în Franţa (Drumontl). Şi sunt pentrucă mecanismul raţional îi face astfel, nu vreun glas al sângelui. De-aceea Ovreii au talent pentru gazetărie, advocatură şi artă dramatică. Caracterul acesta raţionalist corăspunde perfect trebuinţelor vieţii economice capitaliste: Finalul părţii a doua a operii lui Sombart pune în evidenţă corespondenţa aceasta sufletească-socială. — După ce a dovedit faptele şi sufletul ce le-a produs, Sombart înaintează cu analiza până la capătul cauzalităţii şi îşi pune ultima — a treia — întrebare: Cum s’a născut fiinţa ovreească; îşi pune problema de-a lămuri ce-i rassa ovreească. Toate chestiunile de rassă au părţi încă obscure; chestiunea ovreească are mai multe ') Aici citează (p. 315) şi un proverb românesc: Cine-a văzut Grec galant, Ovreiu prost şi Ţigan cinstit. decât altele. Dar din ce amestec de neamuri au ieşit Ebreii cei vechi se ştie acum binişor: zic cei vechi, căci de vreo 2000 de ani ei nu s’au mai amestecat cu alte popoare. Rezultatul este un tip, pe care Sombart îl descrie întemeindu-se pe studiile cele mai nouă de istorie şi antropologie, pe care eu nu le voiu repeţi însă aici. Tipu 1 acesta a trebuit să fie; fără el nu s’ar putea explică de ex. acea neştirbită păstrare unitară a unei religii atât de particulare. Cost an ţa tipului este discutată, fireşte, şi din alte puncte de vedere, nu numai din al religiei. Cartea se încheie cu un capitol despre soartea poporului ovreesc în trecut şi în timpurile de faţă. El a desvoltat calităţi excelente de nomad; averea lui a luat în cursul istoriei forme uşor de purtat dintr’un loc în-tr’altul; dar religia şi izolarea de cătră străini, connubiul intranaţional i-a ţinut strânşi uniţi. Ce va fi când religia lor va slăbi şi connubiul se va internaţionaliza? Sombart nu vrea să răspunză la această întrebare. El nu vrea să devie prea actual. Intenţia îi fusese să arate cum sunt Ovreii şi ce împrejurări i-au făcut precum sunt. Aceasta este ştiinţă pozitivă... Din ştiinţă nu a voit să treacă în politică sau în ipoteze utopice despre soartea viitoare a rassei puse în alte condiţii decât cele din trecut. Politica se face şi cu inima, nu numai cu capul. Dacă inima este plină de sentimente puternice, capul merge după ele; dacă ideile sunt tari, sentimentele se pot îndoi, cârmi, cârmui. Ştiinţa lămureşte ideile. Cetind pe Sombart te lămureşti ştiinţificeşte asupra unui neam, faţă de care, vrând-nevrând, vei aveâ, ca şi până acum, o atitudine. Atitudinea controlată de rezultatele ştiinţei devine clară şi serioasă. Sombart ajută formarea unei atitudini serioase si de-aceea el merită > să fie cetit şi de noi, deşi nu face politică de actualitate şi nu se scoboară la agitaţii, de care totuş a — fost învinuit şi el, de Ovrei. G. Bogdan-Duică. www.dacoromanica.ro Nrnl 12, 1912. LUCEAFĂRUL 233 Te iubesc... Bate ’n verde ca o mare Peste culmi ceru ’nstelat, Colo rumeneşte ’n zare Discul lunii ’nflăcărat. Te iubesc ademenire Dragoste cu ochi căprii, Cum iubeam o fericire Carre n’o mai pot găsi. Nu te caut la altare Si altarele sunt lut, i 1 Nu te caut în uitare Şi ’n durerea din trecut. Nu te caut sus în stele, Nu te caut pe pământ, Razele iubirei mele Au din soare ceva sfânt. Creşti ca floarea răsădită Şi răsai în orice loc, Cresc şi eu întinerită Dragoste făr’ de noroc. „Urc’ alăturea cu mine", — Pare că mi-ar zice lin: „Nu mai vine, nu mai vine" Ea lumină, eu suspin. între umbră şi lumină, Aflu drumul care-1 baţi; Se ascunde luna plină Şi ne lasă ’mbrăţisaţi. Fata ta-i de lacrămi udă t Nu ştiu care-am plâns, dar ştiu C’am învins vieata crudă Colo jos pe-un mal pustiu. Piere sbuciumul din fire Toate legile se frâng, Tu-mi eşti raiu şi nemurire, — Cântecele mele plâng. Maria Cunţan. încheiere. (Francis Jammes.) Biet măgăruş ce zilnic te lupţi să-l mişti din loc Căruţul ăsta care nicicând nu-i trist ca tine; O, nu-i aşa, sărace, că nu mai poţi... că-ţi vine Să-ţi faci tu singur seamă de-atâta nenoroc?... Şi vezi toţi ghionţii ăştia pe care-i răbzi, nu-s doar Atât ca să-ţi îndemne puterea istovită, Ci eşti de-apururi bietul, cea mai bătută vită, Şi cea făr’ de crezare, — pentrucă eşti măgar. Dar să sperăm, o frate, că poate împreună, Din apa ce-oglindeşte a raiului lumini, Ne-om adăpâ vreodată, şi dulce-o fi, şi bună Cum e în miez de vară umbrişul de anini... Ne-om bate joc atuncea de toţi ce-au râs mereu Ne’nţelegând, nerozii, cât geniu li se cere Celor ce pot în vieaţă să-şi cânte ori să-şi sbiere Un păs, cu glasu ’n care puturăm tu şi eu... Totuş mă tem, o frate — poet, că toţi acei Ce ne-au hulit aicea, tot vite-au să rămână Şi când ne-o strânge Domnul sub milostiva-i mână; — Iar noi, măgar, sărace, vom fi... la fel cu ei... Elena Farago. www.dacoromanica.ro 234 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1912. Povestea unei vieţi. Roman de I. Agârbiceanu. Domnişoara Grecu băgând de seamă că pe Florea nu prea-l interesează discuţia, îşi întoarse spre el obrajii tineri, fragezi, îl mângâie cu privirile-i albastre şi zise: „Dumneata, domnule Florea, eşti de mult în oraşul nostru?" ’ Ion Florea trăsări, un zâmbet de fericire îi inundă faţa. Mândrii lui ochii de vultur scânteiară. „Nu, domnişoară. De câteva săptămâni. Dar oraşul îm’i place foarte mult. — Aşa?“ întrebă domnişoara Grecu, „şi ai trecut de bună seamă şi prin alte oraşe. — Candidat am fost prin vreo şase, domnişoară, de când am terminat universitatea. ’ — Şi ai terminat-o de mult? — De-un an şi jumătate. Gimnaziul l-am făcut în..." El spuse numele oraşului. „Aşâ?“ făcu Mărioara şi simţi’ cum sângele îi aleargă sub pielea fină ’a obrajilor. „Cunosc si eu oraşul acela", zise abia auzit. Apoi părandu-i-se că i-a spus tot, se simţi deodată veselă, dornică de râs. ’ „Aţi fost în internat, nu-i aşa, domnişoară?" întreliâ Florea privind-o c’u’n zâmbet. Ochii Mărioarei râdeau. De pe tremurările buzelor se vedea chiar că abia-şi stăpâneşte râsul. Obrajiii ei delicaţi arătau ş’aici ş’acolo gropiţi dulci şi curate. Ea nu răspunse, ci se aplecă mai tare spre Florea şi-i şopti fraza pedelului, care dusese vestea în tot oraşul. „Ai scăpat, dar ca prin urechile acului". Şi râsul o bufni îndată. Faţa lui Ion Florea se lumină întreagă, ochii lui străluceau, păreâ că-i înneacă plânsul, când doamna Olimpia, rupând deodată firul conversaţiei, se întoarse spre fată. Dunga de nemulţumire eră mai reliefată între sprâncenele negre. Ea-i privi bănuitor pe amândoi. „Maio? — Mă rog, mamă!" zise Mărioara cercând să fie serioasă. „Domnişoara vrea să ştie cumu-s seratele în alte oraşe", zise repede’Florea. „Şi eu i-am istorisit cum a declamat o domnişoară poezia lui Coşbuc „La oglindă", cum a spus ciripind foarte repede strofa întâie şi cea din urmă, şi cum s’a complimentat apoi uimită şi ea c’a isprăvit atât de repede." Domnişoara Grecu îşi îngropă obrajii în batista fină. Râsul o cuprinse din nou. Zâmbi şi domnul Grecu şi advocatul Chirca, numai doamna Olimpia rimase serioasă. Ion Florea avu sensaţia că prin ochii ei priveşte, foarte (Urmare.) de departe, un dujman. Nu mai eră limpede privirea aceea. Privind-o aveai sensaţia că, din depărtări, cade noaptea. „Tânărul meu va şti multe, domnişoară. Cine umblă mult vede multe", zise advocatul Chirca. „Aşa se face experienţa vieţii. Şi totdeauna, din vieaţă se învaţă’ mai mult decât din şcoală", spuse domnul Grecu zâmbind cu bunătate. „E târziu. Mergem", zise deodată doamna Olimpia ridicându-se. Braţele ei, cari îşi arătau zăpada prin dantele, căutară nervoase mânecile mantalei. Trecu printre mese fără să încline cât de puţin din capul care acum păreâ şi mai superb. Mulţumea, celor ce-o salutau, numai cu ciudatul ei zâmbet, care nu i se mişcă de pe buze, ci păreâ că se razimă în colţurile gurei. Afară vântul şuerâ, răscoleâ pulvere fină de zăpadă, pe care-o izbeâ ca pe nişte picuri pulverizaţi în obraz, în ochi. „Luăm o trăsură, dragă", zise domnul Grecu. „Nu. Mergem pe jos. O plimbare în aer proaspăt are să ne facă bine. Apoi făina asta de zăpadă, mângăe par’că. Nu-i aşa, domnule Florea?" Şi doamna Olimpia se alătură îndată lângă Ion Florea. Cei trei mergeau în-nainte. Cu mâna dreaptă făcu un gest, ca şi când ar fi voit să iee braţul candidatului. ’ „N’a fost prea muit? N’a fost plictisitoare seara asta, domnule Florea?" întrebă doamna Olimpia aplecându-şi puţin capul spre faţa tânărului. ’ ’ „Dimpotrivă, doamnă, a fost prea scurtă" zise Florea. „Aşadar serata îţi pare reuşită? — Foarte reuşita. Poate fi de model altora. — Şi, nu te-am întrebat! Dumneata ce părere ai asupra Anei Carenina?" întrebă doamna Olimpia, aplecându-se iarăş spre Florea. Ion Florea cetise de mai multeori romanul acesta. Şi totdeauna află lucruri noue în el. O nespusă bogăţie de observare, de judecată, de redare a vieţii. Ar fi putut să-şi spună părerile foarte pe larg. Dar simţiâ că nu acum şi nu aici puteâ să-şi spună limpede părerile. „E una din cărţile celea mai bune ce s’a scris", zise Florea. „Aprobi dumneata concepţia romancierului ca pe Ana s’o svârle sub roţile trenului?" Olimpia-i puse întrebarea aceasta c’o foarte www.dacoramamca.ro Nral 12, 1912. LUCEAFĂRUL 235 mare hotărîre. Cuvintele ei în fraza aceasta nu mai fură catifelate, ci aveau o vibraţie metalică. „După cât îmi aduc aminte, doamnă, nu Tolstoi o aruncă sub roţile trenului. Ea se arună. Starea ei sufletească o chiamă să moara. Şi un proces psihologic, îndatăce-i adevărat, nu mai sufere nici o critică. — Şi o femeie ca Ana e vrednică de-o astfel de moarte? — Doamnă, a redă vieaţa înseamnă a o descrie aşa cum este. Eu cred că nu Tolstoi a dat acest tip de femeie. — Ei, dar cine?" întrebă grăbită doamna Olimpia. „Lumea. Vieaţa", răspunse cu silă Ion Florea. „Eu zic că nu!“ spuse Olimpia c’o voce în care începea să tremure durerea. „Eu cred că însăşi concepţia autorului ce şi-a format-o asupra'vieţii şi a lumii îi conduce la desle-gările conflictelor. Dacă Tolstoi ar fi fost Italian, desigur n’ar fi schingiuit-o pe biata Ana. — Dar ce deslegare i-ar fi aflat atunci?" întrebă cu interes Florea. „Vronski .ar fi iubit-o cu aceeaş putere, ca şi ea, şi atunci ar fi trăit fericiţi. Dacă iubirea vreunuia s’ar fi răcit, pumnalul şi-ar fi făcut slujba! Dar roţile trenului! E înfiorător, e monstruos acest sfârşit". Vocea ei, când sfârşi cuvintele din urmă eră atât de tremurătoare, încât părea că plânge! Doamna Olimpia suferiâ. Ion Florea auzind această voce simţi cum i se lasă o tristeţă în suflet. ’ „Adevărat, spuse el, închipuirea acelei scene e totdeauna îngrozitoare. — Aşa-i?“ făcîi doamna Olimpia cu putere. „Apoi închipue-ţi dumneata că istoria acelei vieţi ar ceti-o oameni cari nu pricep convenţiile noastre sociale, nu cunosc familia în înţelesul ce i-1 dăm noi. Ar află ei motivată pedepsirea Anei?" Ion Florea ascultă cu interes tot mai mare. întrebările ei îi trezia par’că şi lui gânduri noue. Pătrunderea ei începea s’ă-I uimească. „Desigur că nu, doamnă", zise el. „Desigur că la astfel de popoare un scriitor de geniu ar fi tractat un alt subiect, potrivit cu relaţiile lor sociale, pentru a arăta nenorocirea femeii în vieaţă. — Şi l-ar fi aflat?" întrebă repede doamna Olimp’ia. Vântul, care şuerâ mereu, se văetâ printre castanii goi, desfăcîi mantaua d-nei Olimpia, şi o aripă a mantalei înfăşură genunchii lui Florea. Acesta simţi stofa moale, şi o furnicare repede îi trecu prin tot trupul. „Sunt sigur că l-ar fi aflat", răspunse el cu vocea puţin schimbată. „Dar şi dumneata crezi că o femeie nu poate fi în vieaţă decât nenorocită?" La întrebarea asta Olimpia se aplecă iarăş spre Florea, umerii lor se atinseră, şi o şuviţă din părul ei, luată de vânt, se împrăştie pe obrajii lui Florea. Furnicarea de mai înainte se schimbă acum într’o sguduire adâncă. Lui Florea-i păru că-i clănţăneau şi dinţii în gură. Sguduirea îi lăsă în suflet o tristeţă adâncă. „Convingerea mea nu-i aceasta, doamnă", răspunse el în silă. Doamna Olimpia aştepta să continue. Insă Ion Florea tăcu. Ei merseră un răstimp în linişte. In răstimpuri aceeas aripă de manta, luată de vânt, îi îmbrăţişâ genunchii lui Florea. înaintea lor se zăriră cei doi bărbaţi, cu Mărioara în mijloc. Când văzu trupul gingaş al fetei, mersul ei undu-lător puţin, Ion Florea simţiâ cum încet-încet se linişteşte şi că buna dispoziţie dela cină, îi revine. „Are să ne mai delecteze?" întrebă Ion Florea, urmărind pe Mărioara „Cine?" zise înfiorată doamna Olimpia. „Domnişoara Grecu. — Iti place cum cântă?" Ion Viorea simţi că privirile Olimpiei sunt aţintite asupra lui, deşi nu le vedea. ’ „Foarte mult. Va deveni o pianistă excelentă" zise el. „Crezi?" întrebă cu vocea schimbată, d-na Olimpia. „Cu siguranţă. Are apucături artistice" răspunse Florea. Doamna Olimpia tăcu. Dar cu dinţii albi, frumoşi îşi muşcă încet, neîntrerupt, buza dedesubt.’ ' Un răstimp tăcură. Mergeau mai repede, ajunseră mai aproape de cei trei. Deodată doamna Olimpia îşi încetini pasul. „Dumneata o cunoşti mai de mult pe Maia ?“ îl întrebă. Vocea ei’deveni domoală, prieti-noasă, aproape catifelată. Ion Florea făcu o mişcare, ca şi când ar fi voit să se oprească. „Nu, doamnă,’ nu o cunosc de mai de mult" se hotărî el repede. Olimpia tăcu. Se apropiară iarăş de cei trei, şi numai decât sosiră la poarta locuinţei familiei Grecu. „Strajnic vânt. Are să ne aducă iarnă aspră", zise domnul Grecu oprindu-se. „O să luăm cojocul noi bătrânii", spuse Chirca. „Iar eu o să merg la patinat. Ah! abia apuc", zise domnişoara Mărioara. „Domnişoarei îi place patinatul?" întrebă Ion Florea cu faţa luminoasă, cu ochii foarte vii, admirând obrajii Mărioarei pe cari vântul îi aprinsese. „îmi place", răspunse Mărioara. Zâmbindu-i. www.dacoromanica.ro 236 LUCEA.FAEUL Nral 12, itt. Lui i-a zâmbit? Florea nu ştiâ cu siguranţă. Faţa e^întreagă. guriţa, ochii albaştri, tot eră un zâmbet în clipa aceasta pe chipul Mărioarei. „Vă mulţumim domnilor, începii doamna Olimpia. Şi, în special dumnitale, domnule Chirca. Ne-ai făcut să cunoaştem un tânăr aşa de plăcut ca domnul Florea". Dar faţa, ochii ei erau atât de nemişcaţi, vocea ei aşa de rece, încât cuvintele acestea lui Florea îi părură mai mult o insulta decât o mulţumită. „Intr’adevăr e o femeie superbă", îşi zise Ion Florea. Dar când prinse mâna mică a domnişoarei Grecu, el simţi cum aceasta i-o strânse uşor, şi când îi privi ochii se însenină deodată. ’Din ochii aceia ceti cum sufletul ei râde, ceti fraza pedelului: „Ai scăpat, dar ca prin urechile acului". (Va urmă.) Sonet. Vom fi pământ şi eu şi tu odată, Şi tot câştigul multei noastre trude îl va răpi vârtejul soartei crude, Lăsând doar flori pe groapa — neuitată. Târziu când lacrimi n’o să le mai ude, Al serii vânt în taină o să bată, Spunându-le-o poveste de-altădată, Pe care nimeni altul n’o aude. Ci tu rămâi de moarte neînvinsă, Căci, din lumina veşnicelor stele, C’o rază fu şi fruntea ta încinsă. Din ce în ce mai vie, mai aprinsă, Vei străluci ’n lumina ei ca ele, Tu dulce stea a cântecelor mele. Ion Borcia. Iubirea mea... Iubirea mea de altădată A fost parfumul unui crin: A florii albe peste care Aripa îngerii şi-o ţin. Iubirea mea de-acum i-o floare De foc ce-mi arde inima; Petala ei e roşă pară Şi-al ei parfum e patima. Iubirea mea de altădată, Cu glas din cer împrumutat, A fost un cânt de primăvară Al inimii fără păcat. Iubirea niea de-acum e-un cântec Din piept păgân; un glas ateu Al inimii ce nu se ’mpacă Cu inima lui Dumnezeu. Iubirea mea de altădată A fost un cânt neprihănit, Dar ce-i o inimă pe lume Ea niciodată n’a simţit. Iubirea mea de-acuma simte Şi-ar vrea să ierte c’un cuvânt Păcatele din lume, toate, Şi-i prigonită pe pământ. G. Rotlcă. www.dacoromanica.ro Nrul 12, 1912. luceafărul 22? Cronici. Istorie. Greşeli regretabile. S’a accentuat necontenit atât în presa zilnică, cât şi în revistele de specialitate, în cuvântări şi conferinţe, că înfăptuirea marelui ideal al unită {ii culturale, nu se poate ajunge decât prin o stăruitoare muncă de cunoaştere temeinică a tuturor Românilor de sub diferitele stăpâniri. în cadrele acestei cunoaşteri au să intre nu numai manifestările pur literare, artistice şi ştiinţifice, ci trebuie fără îndoială să se {ină seamă şi de împrejurările politice, ca unele cari determină în mare măsură întreaga vieată sufletească a unui popor. Numai când acest proces de cercetare, a ajuns până la cele mai mici amănunte, se va puteâ spune că măsurile luate pentru înfiriparea adevărată a acestei cetăţi de unitate culturală, nu vor da greş. Noi am avut adeseori prilej să constatăm, că fraţii noştri din „Ţară", se pot lăudă aşa de pufin cu această cunoaştere, încât ne priveşte pe noi Ardelenii. Şi până când vom rămânea la suprafaţa lucrurilor, problema unită{ii nu va fi dusă mai departe nici măcar cu un pas. Abstrăgând dela ştirile adeseori atât de imposibile şi prăpăstioase ce se scriu despre noi în pressa din România, această lipsă de informaţie sigură se manifestă chiar şi în opere cu pretenţii ştiinţifice ori la instituţii cu atribuţii de seriozitate. Ceeace de sigur e o mare scădere pentru ei, şi in acelaş timp foarte păgubitoare pentru noi. Iată d. p. cel mai recent caz, pentru verificarea acestor constatări. în numărul dela 13 Februarie a. c. al „Minervei" din Bucureşti cetim, că „Societatea istorică" de sub prezidenjia d-lui Em. Kreţulescu a ales ca membru ordinar al ei pe Dr. Alexics Gydrgy, docent la universitatea din Budapesta, iar ca membru corespondent pe un oarecare Dr. Stripszky Hiador tot de acolo. Noi, cari cunoaştem pe aceşti domni, ne-am întrebat depresiona{i: Va să zică am ajuns atât de departe cu lipsa noastră de orientare încât să ilustrăm şi instituţii ştiinţifice cu astfel de ipochimeni? Să spunem noi, cine sunt aceste strălucite achiziţii istorice. Dr. Alexics Gyorgy, bietul, face şi el filologie şi istorie în ungureşte, aşa cum poate. Adevărul ştiinţific n’are tocmai aşa mare însemnătate în cercetările sale. Aici interesul personal se ridică la valoarea unui principiu de vieată, care determină orice acţiune menită să te salte în jilţuri de mult visate. Astfel chiar şi cea mai conciliantă critică va puteâ salvă foarte puţin din ceeace a îngăimat d-1 Alexics Gybrgy, sub raportul valorii ştiinţifice. Acum mai în urmă îl vedem trecând Carpaţii, ca să facă concurentă substantivului Emil Isac, în coloanele „Nouii Reviste Române" a d-lui Motru, prin pagini de falş naţionalism insinuant. Condolăm sincer pe d-1 Motru, că Ardealul a ajuns să fie reprezentat în revista d-sale prin două condeie atât de „selecte". Iar din punct de vedere politic, tot Alexics este acela, care mai anii trecu{i a avut tupeul să se constitue in apărătorul lui Apponyi, prin scrisori deschise, plasate în ziarele europene, aventurându-se să răstoarne sdro-bitoarele acuze ce i le aduceâ regretatul BjOrnson, în chestia asupririi Românilor ardeleni. Deci un farsor, un echivoc, în ştiinţă ca şi în politică, şi o spunem sincer că nu dorim neamului nostru astfel de „glorii". Credem că suntem înţeleşi. Celalalt, Dr. Stripszky Hiador, e încaltea Ungur in toată legea, dacă nu după nume, de sigur din fapte. Meritele acestuia pentru noi se reduc la o singură elucubraţie, în care ne înjură pe toate gamele. Şi din nenorocire, ea este comisă în colaborare cu Alexics Gybrgy. în Nr. 24 pe 1911 al acestei reviste, cineva a arătat foarte limpede valoarea acestui pamflet, în care-şi batjocoreşte biserica şi neamul nostru. Dacă membrii „Societăţii istorice" ar fi cetit numai această recensie, n’ar fi putut săvârşi alegerea aceasta regretabilă şi extrem de greşită. Căci, probabil, în urma acestei cărţi, au fost admişi ca membri, teribilii noştri detractori. Nu înţelegem cum au putut fi alese aceste porecle odioase şi lipsite de orice valoare, câtă vreme între Românii ardeleni se puteau găsi câţiva oameni de ştiinţă, cari să merite o astfel de distincţie, spre bucuria tuturor oamenilor de bine. „Asociajiunea" din Sibiiu, n’are voie să aleagă ca membri, Români cari nu sunt cetăţeni ai Ungariei, cei din Ţară merg atât de departe cu principiul reciprocităţii, încât aleg nu numai Unguri neaoşi, ci Unguri cari ne înjură în mod revoltător şi-şi bat joc de cele mai scumpe comori ale noastre. Şi asta se chiamă conştientă ştiinţifică şi demnitate naţională. Astfel de fapte justifică pe deplin adâncile sentimente de indignare ce ne-au cuprins şi am dori ca ele să se curme pentru totdeauna in interesul reputaţiei noastre de popor civilizat şi conştient. Vom fi oare ascultaţi? M. 0 însemnări. Epoca intervievurilor. De un timp încoace s’a înrădăcinat în presa din Bucureşti un obiceiu destul de ciudat. Se remarcă tot mai mult îndeletnicirea unor publicişti de a luă intervievuri dela un mare număr de scriitori de astăzi. Convorbirile aceste se tin lanţ atât în ziarele politice, cât şi in revistele săptămânale, cari toate {in să fie mai sensationale, ocupându-se de literatură şi de intimităţile acelora, cari o fac. Interesant este însă, înainte de toate, că cei mai www.dacoramamca.ro 238 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1912. mulţi dintre acei cari săvârşesc opera asta de intervievare, cu atâta pasiune vrednică de o cauză mai bună, nu sunt, cum s’ar cuveni, nişte critici cu experienţă. Ei sunt recrutaţi, aproape toţi, din garda ri-porterilor sfătoşi, cari pot să fie de-altfel buni „băeţi", dar totuş nu au altă valoare decât simpla calitate de amatori. Scopul lor nu poate fi ca să deştepte dis-cuţiuni serioase, căci, pe cum se vede, ei urmăresc să facă numai un serviciu comercial ziarelor şi revistelor, la cari sunt angajaţi. Şi mai pot să aibă aceşti îndrăzneţi „convorbirişti" şi altă meteahnă, căutarea unei naive satisfacţii, văzându-şi numele lor legat de acela al vreunuia dintre „măestrii" mai celebrii ai Ii-teraturei. Ştiind acum cine sunt intervievatorii, fireşte nu trebuie să ne mirăm de anumite anomalii din debuturile lor pe terenul literar, in urma unei întâlniri cu vreun scriitor, pe stradă, sau la cafenea, la un „şvarţ", sau chiar după primirea unui manuscris original dela vreun autor de seamă, ei tipăresc opiniile primite, fără o preţuire şi fără toată seriozitatea unor documente. Totul se prezintă mai mult ca o lucrare superficială, iar comentarul, mai ales, este lipsit de vioiciunea stilului şi de orice fapt mai nou, care să nu fie cunoscut revistelor anterioare. întreagă interprin-derea asta cu intervievuri nu poate fi folositoare nici din alte motive. Greşala riporterilor este, că nu ştiu să facă nici o selecţiune, nici unde să înceapă, nici marginea, la care să se oprească, cu adunarea de opinii personale şi de idei. Dela un scriitor de valoare ei sar, numaidecât, in regiunile inferioare ale incepă-torilor. Dela actualul ministru de culte ei intră la efebul nostru din Cluj, la d-l Isac, — introducând astfel un sistem de „egal la egal". Eră foarte natural deci, ca d-l lorga să refuze a stâ de vorbă cu fostul evreu Kreuz-mann, care iscăleşte intervievurile sale „Cruceanu". Dar să intrăm In câteva amănunte. Dintre intervievurile luate, desigur în scris, ne-au atras atenţia două răspunsuri dela doi bărbaţi politici culţi, d-l C. C. Arion, actualul ministru de culte şi d-l Ha ret, fostul ministru de culte, bărbaţi politici, cari au avut totdeauna un interes pentru literatură, ca o ramură necesară în cultura neamului. Problema, adusă în discuţie, este de altfel cunoscută, căci de ani încoace raportul dintre soartea literaturei şi a scriitorilor faţă de stat, a fost o temă favorită de tratat şi în intimitate şi prin reviste. Am găsit însă aceste două intervievuri mai excepţionale. Este întâia oară când doi miniştri de culte prin aluziuni evidente, prin făgăduinţe şi constatări preţioase pentru trecut şi viitor, intră pe faţă în lupta pentru promovarea literaturei şi pentru schimbare de atitudine în apreciarea scriitorilor. Francheţa, cu care amândoi bărbaţi de stat au vorbit despre planurile din trecut şi despre apropierea statului de scriitorii de astăzi, a făcut o impresie excelentă în cadrele vechi, ca şi în cele tinere ale scriitorilor, căci li s’a dat încurajări şi perspective de viitor mai bun şi mai fecund în creaţie. Cât de mare este mulţumirea şi entusiasmul în rândurile scriitorilor, după declaraţiile miniştrilor, ne dă o probă evidentă şi d-i Gârleanu, eternul optimist. lată ce ne spune, cu drept cuvânt, amicul nostru în reflexiunile d-sale din convorbirea cu un colaborator dela „Viitorul": „După cum omul de ştiinţă îşi poate agonisi traiul prin cercetările sale, tot astfel poetul are dreptul să-şi asigure existenţa după urma muncii lui". „Căci", cuntinuă d-l Gârleanu în aceste silogisme concendente, „dacă un profesor universitar îşi îndeplineşte funcţia de stat, ca să-şi pre-deâ materia unui cerc restrâns de oameni, scriitorul glăsueşte întregului neam"... Bune vorbe, desigur, numai dacă s’ar izbândii Asupra întregei întinderi a intervievurilor nu mai stăruim nominal, căci se fixează mai puţine fapte în ele, mulţumindu-se aproape fiecare scriitor cu generalităţi. Cei mai mulţi ating cu entusiasm pornirea unei „mişcări nouă" şi accentuează îndeosebi rolul ce-I are influenţa franceză asupra acestei nouă mişcări, pornită pentru „intelectualizarea" şi decadenţa simbolistă. Alţii combat cu violenţă „poporanismul", numind curentul „Sămănătorului" şi al „Vieţii Româneşti" un pericol şi o tendinţă dăunătoare progresului artei şi a simţului pentru frumos. Unii socot că dela Eminescu încoace n’a fost o literatură mai „înfloritoare" ca astăzi şi rămân cu afirmarea simplă, fără s’o poată dovedi cu numele acelora, cari anume „înfloresc". Alţii proclamă pe Macedonski ca şef al simboliştilor şi pe d-l Densuşianu ca cel mai bun critic al noii direcţii, deoarece d-sa ar aveâ „singur priceperea pentru frumos, căci pe lângă critic mai este şi poet"... Vorbe goale şi zădamice, fără nici o dragoste faţă de obiectivitate şi cu multe contraziceri între reprezentanţii acestei mişcări nouă! Contrazicerile sunt uneori aşa de mari, între credincioşii aceluiaş curent, încât ar fi păcat să le lăsăm nebăgate în seamă. Avem, de pildă, două intervievuri, în cari doi simbolişti reprezintă următoarele credinţe estetice, cari îi împreună: „A". „în proza de astăzi cred că toţi imită pe Caragiale, descriind tipurile lui". „B“. Proza a progresat şi este aşa de strălucitoare încât se poate asemănă cu proza oricărei literaturi moderne. Re-naiss an ce-ul (I) culturei noastre va veni dela prozatorii noştri". „A". „Elementul intelectual strică mai de grabă decât ajută operei de artă, căci îi dă rigiditate şi o abstracţiune greoaie". „fi". „Cum se strice elementul intelectual operii de artă? Oare un artist nu poate aveâ intelect? Un France, ori un Wilde, ori un Maeterlinck, nu e mare, dacă elementul intelectual ocupă un loc de frunte în arta sa?" etc. etc. Văzând aceste încurcături şi reclame personale în concepţia situaţiei literare de astăzi, voim să dăm dreptate şi bietului Isac al nostru, care spune câteva cuvinte sincere, fără să le fi cântărit, însă, ca să vadă cât i se potrivesc autorului însuş: www.dacoromanica.ro Nrnl 12, 1912. LUCEAFĂRUL „Adevărat, că la noi, Românii, scriitorii nu se servesc de adevărurile culturei: la noi toate talentele scriu şi nu învaţă" — cartel 88 Slugărnicia noastră. Ciudate moravuri mai scoate la iveală societatea asta a noastră. Desfăcuţi abiâ ieri alaltăieri din straiele ţărăneşti, in loc să căutăm a ne croi vreo tradiţie privind în urmă, ne împrietenim iute şi degrabă cu toate convenţiile şi apucăturile străinilor din jurul nostru. In pornirea asta morbidă de-a le maimuţări toate rosturile, am primit dela Unguri şi titlurile cu cari căutăm să distingem diferitele categorii sociale. E plină astfel lumea la noi, de spec-tabili, clarissimi, reverendissimi, magnificenţe, ilustrităţi şi mai ştie Dumnezeu câte titulaturi ridicole, goale, fără nici un înţeles, fără nici o legătură cu întocmirile noastre sociale din trecut şi fără nici o înrudire cu spiritul liinbei româneşti. Chiar şi la Unguri, dela cari le-am împrumutat apli-cându-le la noi cu o imposibilă traducere, cu toate că la dânşii au un temei istoric aceste forme răsărite din organizaţia vieţii feudale, chiar şi la ei şi-au pierdut rostul şi nu mai fac azi plăcere decât chelnerilor şi bărbierilor. E curat de râs însă să-i vezi pe oamenii noştri aruncând cu aceste vorbe mari. în-chipuiţi-vă, vă rog, Şeghescue: magnificenţă şi aşa mai departe. Nenorocirea e, că pe cei mai mulţi cari ar fi să stârpească aceste barbarisme uri-cioase ale limbii româneşti, îi flatează oarecum şi li se luminează faţa de bucurie de câte ori bărbierul li se adresează: „Când aţi venit magnifice?"... Astfel a început să pătrundă şi în popor pecinginea şi bieţii ţăranii ştim cum îşi dau silinţa să se împrietenească cât mai degrabă cu lucrurile domneşti. Acum îi vezi şi pe ei cum îşi rup limba: Să trăieşti la mulţi ani domnule, ilustratei... Auzi tot felul de năzbâtii de astea pe la adunările poporale şi, zău, n’ar strică dacă deputaţii noştri în atingerile lor cu mulţimea ar face un început de educaţie, cum am zice democratică, desvăţându-i pe ţărani de acest import barbar şi nefiresc ... De multeori, însă, nu e numai convenţie goală un astfel de titlu, ci dimpotrivă se aplică conştient pentru a asigură pe cineva de o măsură mai înaltă a consideraţiei deaproapelui. în acest chip devine un mijloc de linguşire, un prilej de-a se plasă slugărnicia celor mici. Cu cât e linguşirea sau slugărnicia mai mare, cu atât şi titlul e mai straşnic pe lunga scară care duce dela „spectabil" până la „ilustrissiin". Un astfel de caz ni se prezintă acum când cetim prin ziare că „Ilustritatea Sa" d-1 Antoniu Mo-csonyi a dăruit nu ştim câte coroane la un bal al studenţilor din Cluj. Foarte bine a făcut că a dat coroanele, zicem noi, dar de unde vine aşa din bun senin „ilustritatea" asta pe seama acestui domn, care după cât ştim nu e câtuş de puţin ilustru încă, ci e un tânăr de bune maniere, de bune intenţii, poate, în orice caz însă nu are lipsă de asemeni acte de politeţă exagerată? N’ar strică să fim mai sgârciţi în epitete şi întrucât 239 ne dăm seama să suprimăm desagreabilele rămăşiţe ale robiei de veacuri. Iobăgia politică a căzut, dar iobăgia sufletească işi vădeşte şi astăzi din când în când reflexele postume şi e datoria noastră să le stârpim. Nu vor fi, poate, de prisos acesle rânduri. 88 Un nou academician francez. în ziua de 29 Februarie a avut loc, sub renumita cupolă, solemnitatea recepţiunei a d-lui Denys Cochin, orator parlamentar faimos, istoric abil şi deputat cu idei conservatoare. Noul academician ocupă locul răposatului Albert Vandal şi a fost primit de cătră d-l Qabriel Hanotaux, autorul atâtor studii frumoase de istorie, printre cari Istoria Franţei şi Istoria Revoluţiunei franceze sunt fără îndoeaiă cele mai reuşite. Discursul de primire al d-lui Denys Cochin a fost destul de bine alcătuit; dar cuvântarea d-lui Hanotaux !-a întunecat. De remarcat în discursul acestui academician a fost apologia oamenilor mari din istorie „cari nu sunt fiii întâmplărei, ci copiii necesităţii. Ei se nasc când este necesar să se nască. Ei au calităţile şi defectele cari îi fac indispensabili şi fatali. Vieaţa lor este măsura vremurilor lor; geniul lor este o funcţiune, în alte împrejurări, ei ar rămâneâ în umbră neintre-buinţaţi, ar încurcă lumea sau ar fi odioşi..." în vorbirea sa, Gabriel Hanotaux a făcut şi un elogiu vibrător marelui Carlyle... Şi, ca să mai vorbim de noul academician Denys Cochin, îl semnalăm ca vestit prin vorbele de spirit pe cari le rosteşte la Cameră, prin erudiţiunea, şi mai ales prin bonomia sa. El şi-a făcut o specialitate din discuţiile contradictorii şi prie-tineşti pe cari le are adeseori cu Jean Jaures, ilustrul şi elocventul său antagonist în Parlament din Paris. 88 Sărbătorirea lui Camille Flammarion. Vestitul astronom a împlinit săptămâna trecută vârsta de şaptezeci de ani şi numeroşii sei admiratori l-au sărbătorit la Paris cu o cordialitate deosebită. Camille Flammarion este unul dintre oamenii cari merită pe deplin celebritatea mondială de care se bucură. Acest neobosit muncitor, ale cărui opere sunt bine cunoscute de Români, este fără îndoeaiă creatorul astronomiei populare. Şi titlul acesta nu este un titlu de neglijat; graţie lui Camille Flammarion, frumoasa ştiinţă a aştrilor este pusă la îndemâna minţilor celor mai simple. Autorul Astronomiei populare, al Ura-niei şi al Viselor înstelate nu s’a mulţumit numai să-şi răspândească fantaziile aşa de strict ştiinţifice în massa poporului, îmbrăcându-le întFo haină literară strălucită; el este şi creatorul unei filozofii senine şi binefăcătoare, răzimată pe credinţa unui conducător divin al lumilor planetare. în aceşti din urmă ani, Camille Flammarion s’a ocupat în deosebi cu studiul misterioaselor fenomene psihice şi alături de nişte savanţi ca Paul Richet, Williams Crookes, Cesar Lombroso, a încercat să pătrundă în tainele impalpabile ale sufletului omenesc. în cartea sa Les forces na turei les inconnues, apărută mai întâi în mod fragmentar în La Revue, el a consemnat ob-servaţiunile pe cari a avut prilejul să le facă, asistând www.dacoramamca.ro 240 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1912. la bizarele experienţe orânduite de profesorul Richet în nordul Algeriei şi la Paris, şi la cari experimentatorii au reuşit, zice-se, să producă cu ajutorul unor medii faimoşi, apariţiuni vizibile şi aproape palpabile, ale căror fotografii au uimit sau amuzat publicul european. Camille Flammarion s’a mulţumit numai să însemneze constatările pe cari le-a făcut, fără să explice cauza nici să tragă vreo concluzie din fenomenele la cari a asistat. în discursul de mulţumire rostit în faţa amicilor şi admiratorilor cari l-au serbătorit, savantul francez a vorbit şi de încrederea pe care o are într’un viitor mai bun al omenirei. De altmintrelea, Flammarion a fost întotdeauna un optimist robust şi nu cugetător senin. Expoziţia d-nei Cosma. Intr’un număr trecut am vorbit despre această minunată expoziţie. Descrierea ei amănunţită s’a făcut în ziarele cotidiane, aşa că noi nu mai revenim asupra ei; ne mulţumim să publicăm câteva vederi din cari cetitorii noştri îşi pot face o idee lămurită despre bogăţia şi frumuseţa obiectelor de artă ţărănească ce s’au văzut în această expoziţie. 88 Cooperativele săteşti. în ultima şedinţă a comitetului central al „Asociaţiunii", după cum am spus şi în numărul trecut, d-l V. C. Osvadă a cetit un foarte important raport despre mişcarea cooperativă în Ungaria, România şi Bucovina, pe urmă a făcut câteva propuneri norocoase pentru întruparea ideii cooperative la noi. Comitetul central al „Asociaţiunii0, dându-şi seama de importanţa problemei cooperative pentru renaşterea vieţii noastre naţionale, a numit o comisie alcătuită din următorii: 1. F. Negruţiu, V. C. Osvadă, I. I. Lăpădatu, Victor Tordăşianu, C. Popp, Oct. C. Tăslăuanu, Adrian Oţoiu, luliu Enescu, Fabian Toma, Romul Simu. Această comisie se întruneşte în Dumineca Floriilor la Blaj pentru a stabili principiile şi programul de muncă al mişcării cooperative, ce se va înaugurâ cât de curând şi la noi. în aceeaş şedinţă a comitetului central s’a cetit o scrisoare a d-lui V. Stroescu, în care stărue din nou pentru înfiinţarea băncilor săteşti, declarând că e gata a mai jertfi 100 mii cor. spre acest scop. Credem că îndemnurile şi darurile d-Iui Stroescu vor trezi entusiasmul tuturor oamenilor de bine pentru o asemenea mişcare, menită a reformă nu numai vieaţa noastră economică ci şi conştiinţa noastră socială. $ A apărut Nr. 24 din „Bibi. Lumina" conţinând: „O căsătorie visată" de cunoscutul scriitor A. Cehov, în traducere românească de G. Carp. Un volum—30 bani. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — 1. Corbu. Ai face mai cuminte, dacă ţi-ai vedeâ în tăcere de meseria d-tale de şolomonar şi dacă te-ai lăsă de meseria ingrată de a impacientă lumea cu scrisul d-tale de ţinţar plicticos. B. Nu sunteţi singurul, care crede că pacea dela Arad puteă fi şi mai dreaptă. Dar la ce folos discuţia unui lucru, care nu se mai poate schimbă? Să ne bucurăm cu toţii că s’au curmat certele urîte şi să ne aşternem pe muncă rodnică. Asupra greşelilor şi nedreptăţilor ce s’au făcut Ia împăcarea din Arad va reveni de bună seamă judecata imparţială a viitorului. Niţu Popii Saie. Ca început merită să fie reprodusă întreagă, deşi e o imitaţie. Scrisoare. Mica mea scrisoare Să te afle ’n bine, Că noi ziua-noaptea Tot gândim la tine, Eu şi mama ziua-noaptea tot gândim la tine. Două veri trecură De-când eşti departe, Nu ştim ce-i cu tine Nu ne-ai mai scris carte, De atâf amar de vreme nu ne-ai mai scris carte. Lina iţi trimite Multă voie bună, Rău nu-ţi pare, nene, Dacă să cunună, Pare-ini-să la Rusale Lina să cunună. Petrişor al Sinii Ia pe fata Murii, Pe Dăian al naşii Ni l-au dus pandurii, Pentru cântecu lui Iancu ni l-au dus pandurii. Pe Bujor al Anei L-au luat cătană, A rămas pustie Biata lelea Ană, Nu mai are zile bune biata lelea Ană. Lasă-le ’n pustie Cele ţări străine, Că noi ziua-noaptea Tot gândim la tine, Eu şi mama ziua-noaptea tot gândim la tine. Bibliografie. T. Duţescu-Duţu, Din vatra unui sătean cuminte. Bucureşti, 1911. Shakespeare, Macbeth, tragedie în cinci acte, trad. de C. Al. Stefanescu. Bucureşti, 1912. D r. I o a n Urban Jarnik, In memoriam. Bucureşti, 1912. Dr. IoanUrbanJarnik, Vorbiri rostite cu ocazia jubileului societăţii „România Junăa. Braşov, 1912. Dr. Ioan Urban Jarnik, Kramerius, — aduceri aminte de un compatriot. — Cernăuţi, 1911. Dr. Ioan Urban Jarnik, Doine şi strigături din Ardeal. Extras din Calendarul revistei „Ion Creangă". Bârlad, 1912. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBUU. www.dacoromanica.ro