Cuccafărul IIBBII bbbbb ■ ataşa ■ ■ a ■ B B B B B BBBBBI Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică Director: Octavian Goga ■■■ Redactor: Oct. C. Căslăuanu fin. xi. iîr. 11. Voi. i. IBBBBBB BBBBflB BBBBB Bllfll BBBBBBB IBBBBBBB BBI B B .a B B B B fl O fl ■B ■■ ■B ■■ Cuprinsul: * * * Şt. 0. losif . Civiu Jtfarian Cuvântul nostru asupra schimbărilor politice dela noi. Sonet. i fz fundul cupei. Y. C. Osvadă Octavian Go£a Aegrotus . . I. Aâârbiceanu Mişcarea cooperativă. Oameni... (poezie), trandafirul şi cartofii, povestea unei vieţi (roman). Cronici: Ion Gorun: Sărbătorirea Iui Cara^iale. Araţii politice. însemnări: Un interviev. $)e stri^is quae non sunt... O personalitate. Tlustraţiuni : K. Gri£>orescu: Ca marginea satului. B B B Sibliu, 11 (Hârtie v. 1912 Preţul unui număr: 40 bani. LUCEAFĂRUL REVISTA SĂPTĂMÂNALA PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE Colaboratori: 1. Agârbiceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz-muţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. I. Mateiu, Cornellu Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Ciucinat Paveleşcij, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C.'Sandu-A'ldea, M. Sauiescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: Qustro-Kngaria: l an............20 cor. 6 luni..............10 cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţi: l an 16 cor. România şi în Străinătate: 1 an . . . . . . 25 cor. 6 luni 13 cor. Redamafiile sunt a se face în curs de 14 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite ia adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszcben). vt-ereîi catalogul nou apărut. Suplement la noul catalog al o libpăpiei W. KRAFFT, Sibiiu. (^l t> O e 0 01 Anna (Ceeace nu se poate), roman de Furtună... Trecătoare, roman de N. G. o* D. Zamfirescu. Cor. 2.---. Rădulescu-Niger. Cor. 1.75. CQ M- Aripi tăiate, nuvele de 1. Adam. Cor. 2.---. în urma plugului, ed. II, nuvele şi schiţe W Contribuţiune la munca pentru rldi- de C. Sandu-Aid ea. Cor. 1.50. _ • v-t carea poporului. Scrisori cătră în- La gura sobei, povestiri de A. Vlahuţă. o VW o văţători, preoţi şi cătră ceice vor să-şi Cor. 2.50. o o 05 cunoască neamul, de Sp. Popescu. Mesagii, proclamaţii, răspunsuri şi ►t Cor. 2.---. scrisori oficiale a lui Cuza-Vodă. u Despre Azot. îngrăşămintele în agri- Cor. 1.25. o o cultură de E. Zarma. Cor. 2.---. Moş Gheorghe la expoziţie, nuvele de u G* Două neamuri, ed. II, roman de C. S and u- Sp. Popescu. Cor. 2.---. -« o Al de a. Cor. 1.50. Povestiri de seară, de M. Sadoveanu. U *"■*** d Elemente de Metafizică, Principalele Cor. 2.---. M t , probleme ale filozofiei contimporane România agricolă, studiu economic de 3 pe înţelesul tuturor de C. R ă d u 1 e s c u - Dr. G. Maior. Cor. 3.50. “M. ţjl Motru. Cor. 4.---. o Substanţa universală, de A. Bloch şi rt Fabiola sau biserica din Catacombe, ro- Paraf-Javal. în româneşte de Const. O VW man.Traducere de N. Negru. Cor.2.50. I. Cioranu. Cor. 1.---. 3 O n Feciorul şi alte nuvele de R. Baltag. Zori de Iulie. Nuvele şi schiţe de Sp. o Cor. 1.50. Popescu. Cor. 2.---. Expediarea se tace mai uşor trlmlţăndu-se banii înainte, adăugându-se la preţul cărţii încă www.dacoromanica.ro www.dacQFomanica.ro N. GRIGORESCU: LA MARGINEA SATULUI. Orice reproducercyfără indicarea izvorului-e oprită. Cuvântul nostru asupra schimbărilor politice- dela noi. în frământarea politică dela noi s’au petrecut zilele aceste o seamă de evenimente importante, cari merită toată atenţiunea noastră. Trebuie să le înregistrăm deci şi să spunem câteva cuvinte asupra lor. Ele sunt următoarele: Comitetul naţional şi proprietarii materiali ai ziarului „Tribuna" , ajungând la înţelegere, au decis în comun acord contopirea celor două organe delaArad într’unul singur, pus sub conducerea comitetului. Acesta rehabilitându-i moraliceşte > şi politiceşte pe proprietarii „Tribunii", i-a chemat în sânul său şi astfel au pus capăt conflictului personal, revenindu-se în acest chip la starea dinainte de izbucnirea ostilităţilor, la restitutio in integrum: deci la reintrarea t u t u ror ce lor i e ş iţ i din comitet. Acest lucruaputut fi ajuns, graţie stăruinţelor neobosite ale d-1 ui Constantin Stere, care, cu un zel neobişnuit şi cu un rar devotament, a muncit luni întregi la limpezirea situaţiei noastre interne. Acesta este, în câteva cuvinte, rezultatul îndelungatelor tratări dela Arad, cari au preocupat şi preocupă încă întreagă lumea românească. Părerile ce vom spune asupra lor, le vom rosti cu gând curat şi cu toată sinceritatea. Declarăm dela început că simţim o vie mulţumire, văzând că, în sfârşit, s’a pus capăt îngrijitoarelor disensiuni personale, cari în timpul din urmă au inundat coloanele publicisticei noastre şi pe-alocurea au aruncat germenul unei disoluţii sociale. Răsboiul recent dela om la om, care se desfăşură în Arad sub ochii noştri, ieşirea la suprafaţă a unor patimi mici cari nu mai aveau nimic a face cu binele public, încrucişarea de ambiţii, de deşertăciuni, ce nu mai erau ascunse ci se agitau cu tot aparatul publicităţii; toate aceste ne ofereau spectacolul trist al unei căsnicii deranjate, care-şi desvăleşte toate tainele şi, în orbirea pasiunii, pierde orice busolă. Deaceea e bine că s’au curmat odată, fiindcă din pornirile de desfiinţare împrumutată, cari se vădeau tot mai mult, lumea noastră se alegea cu o depresiune morală şi cu sentimentele varii cari se trezesc totdeauna pe ruinele tovărăşiilor desfăcute... împrejurarea că fruntaşii din Arad au ştiut, la un moment dat, să-şi uite toate jignirile şi amărăciunile timpului din urmă, că şi-au întins mâna de împăcare pentru a feri astfel neamul de-o desbinare chinuitoare în aceste zile grele, dovedeşte de sigur multă dibăcie politică şi-o adâncă înţelegere a situaţiei. Nimeni nu va esitâ să le] recunoască aceste însuşiri şi să le acorde consideraţia ce li se cuvine. Lăsând acum la o parte conflictul de ordin personal, a cărui rezolvire naşte o unanimă bucurie, în ce priveşte felul cum s’au aranjat pe dea’ntregul lucrurile, pot fi, fireşte, opinii diferite. Se vor găsi unii cari ar fi dorit, poate, ca amândouă ziarele să fie susţinute mai departe, mutându-se, cum eră vorba, unul în alt centru. In astfel de împrejurări, se îmbie, de obiceiu, o mulţime de soluţii. Un lucru însă e mai presus de orice îndoială: dispariţia 1 www.dacoromanica.ro 210 LOCEAF&RUL Nrul 11, 1912. „Tribunii", oricari ar fi zâmbetele diplomatice şi asigurările dragostei frăţeşti reînviate, va stârni oarecari regrete în multă lume, care sprijinea cu tot dinadinsul inimosul organ de publicitate. Dacă am retăceâ acest adevăr, ar însemna să ne sacrificăm sinceritatea, pe care trebuie s’o avem astăzi tocmai din respectul ce datorim situaţiei nou create. De altfel din prilejui unei îngropări sunt totdeauna mai suportabile adevărurile şi de-aceea credem că nu supărăm pe nimeni, dacă o spunem fără înconjur, îndeplinindu-ne rolul de cronicari, că în „Tribuna" s’a pierdut cel mai bun ziar românesc. Deşi scos într’un mediu, care cade departe de manifestaţiunile mai superioare ale culturii româneşti şi deci nu e predestinat să fie centrul unei mişcări de agitaţie culturală şi politică la noi, ziarul „Tribuna", desfăcându-se din cadrul unor interese locale a căror expresie a fost la început, a îmbrăţişat cu vremea problemele mari ale existenţii noastre naţionale, întă-rindu-se treptat prin o gospodărie cuminte şi în rosturile lui materiale. Cu încetul a grupat în jurul său tot mai multe condeie distinse cari ne-au dat, cu deosebire în cei cinci ani din urmă, cele mai strălucitoare pagini ale publicisticei româneşti. în locul perioadelor greoaie, în care se nămolise la noi gazetăria de legea veche, ale cărei urme ne mai indispun şi astăzi, în locul veşnicelor tângueli şi discuţii cu miniştri unguri cari habar n’au de escursiunile bunilor noştri te-oreticiani de provincie, în locul stilului în-bâcsit de barbarisme chinuitoare, „Tribuna" a găzduit în coloanele sale un spirit nou, purces dintr’o conştiinţă culturală superioară. Atitudinile politice i-au fost dictate de-o intransigenţă naţională organică, care res-pingeâ cu energie loviturile duşmanului din afară, dar avea ochi şi pentru slăbiciunile noastre interne. A condamnat cu o asprime neobişnuită toate rătăcirile aventurierilor politici iviţi la noi în timpul din urmă, dar, în acelaş timp, propagând adevărurile programatice ale partidului naţional, a deschis multe rane cari ne dor şi a desvălit o mulţime de mizerii latente. A întrodus un criticism prin prisma căruia au fost judecate fenomenele sociale şi politice dela noi, a mai înlăturat câteva tradiţii de convenţionalism sterp, şi-a presărat coloanele cu note de vioiciune, cu probe evidente de bun simţ literar, cu atitudini de îndrăzneală si sinceritate. Fireşte, că în tendinţa de-a curmă idolatria din bătrâni şi a lansă opinii critice n’au lipsit uneori greşurile, cari în gazetărie sunt accidente profesionale, n’au lipsit nici violenţele personale, din când în când, nici pretenţiile exagerate câteodată. Dar, în întregul ei, această mişcare public isticădin vremea din urmă a „T ri bunii", reoglindeşte, în toate, calităţile ei neobişnuite şi chiar în defectele ei trecătoare, spiritul schimbat al generaţiei mai noui, crescute în exigenţe culturale mai vaste şi povăţuite întru toate de legăturile sufleteşti cu vieaţa culturală şi literară a Regatului. în această propagandă s’a făcut cu încetul o selecţiune a elementelor de valoare din jurul ziarului, luând parte la muncă, alături de membrii redacţiei, cari s’au recrutat dintre tinerii noştri cu pregătire şi cu frumoase aptitudini literare, toţi publiciştii de talent de-aici şi cei mai aleşi scriitori din România. Ziarul acesta nu eră pentru ei altceva decât un mijloc de agitaţie, menit a le răspândi credinţele în massele de cetitori. Străini de orice interes, apropiindu-se numai printr’o înrudire de idei, scriitorii grupaţi aici au desfăşurat o vie activitate şi la timpul său s’au ştiut apără cu energie şi cu o frumoasă solidaritate împotriva multelor bănuieli şi recriminări interesate. Răsfoind voluminoasele colecţii, cetitorul găseşte tot atâtea dovezi ale unei munci ordonate şi conştiente. Toate contribuţiile sunt într’o intimă legătură sufletească,care porneşte din acelaş cerc de idei şi urmăreşte aceeaş ţintă. Chendi cu paginile de critică literară, cu observaţiile lui de fin analist al stărilor noastre politice şi sociale, Sextil Puşcariu cu îndrumările culturale, Goga cu articolele lui, L u p a ş cu cercetările istorice, C i u r a, subtilul nuvelist, G h i b u cu laborioasele studii în chestii pedagogice şi şcolare, Agârbiceanu, povestitorul fecund al vieţii dela ţară, Gh. Popp, interpretul clar al sbuciumării noastre politice, Os va dă cu variatele probleme de economie naţională, Soricu, neobositul cronicar al stărilor din Regat, întreagă această pleiadă de scriitori şi alături de ei nenumă- www.dacoromanica.ro Nrul 11, 1912. LUCEAFĂRUL 211 raţi cărturari din toate părţile şi-au dat mâna ca să susţie un mijloc de mişcare politică şi culturală pentru întărirea neamului. N’a fost aceasta o tovărăşie de interese profesionale, o întreprindere de comerţ, cum sunt atâtea în Ţară, începând cu „Universul" fericitului domn Dumitrescu din urbea Câmpina şi sfârşind cu te miri ce combinaţie bugetofagă. Nu. A fost o frumoasă sbucnire de idealism tineresc, de nobilă revoltă, a fost un organism viu întrupat din înţelegerea necesităţilor naţionale. Dacă a avut vreun păcat, a fost, poate, tocmai întărirea care-i creştea mereu, proporţiile cari, devenind din ce în ce mai vaste, puteau trezi în suflete iper-simţitoare ideia bizară a unei încercări de spargere a „solidarităţii naţionale"... Acest mijloc puternic de propagandă, care avea temeiuri sigure, o frumoasă tradiţie şi-o covârşitoare popularitate, a fost sacrificat pe urma tratărilor dela Arad. în orice caz, propietarii ziarului, fiind vorba de-un angajament material şi cum s’ar zice de avutul lor, erau în tot dreptul să dispună după chibzuinţă asupra unei instituţii create de dânşii. Dacă cu toate acestea a fost o trebuinţă să » apuie, dacă din această proaspătă reînfrăţire a politicianilor aradani are să primească întrupare un nou ziar, în acest oraş maghiaro-semit şi prea puţin românesc, o gazetă mai bine întemeiată ca cea din trecut şi cu mai mulţi sorti de izbândă, — viitorul are să ne-o dovedească. Se naşte însă întrebarea cu mult mai importantă, dacă cu apunerea „Tribunii" îşi află sfârşitul şi curentul de idei de care vorbeam şi a cărui expresie a fost în ultimul timp. Răspundem în mod foarte firesc: nu! Aranjarea conflictului personal, tranşarea chestiunii juridice, care privea proprietatea numitului ziar, n’are nimic a face cu ideile grupării amintite de scriitori, nici cu credinţele numeroşilor aderenţi ai acestui curent de gândire. Asupra acestor idei nu s’a tratat la Arad, dându-si seama oamenii că ele sunt expresiunea organică a stărilor noastre so-ciale-politice. A se încheiâ transacţii Ia masa verde, de cătră iscusiţi înţelegători ai tainelor politice, a se rosti lăudabile cuvântări la masa albă, a croi paragrafi, a îngropa gazete vii şi-a reînviâ bunice moarte, e un lucru cu mult mai uşor, decât a pune stavilă unei stări sufleteşti, care îşi are motivele ei organice. Societatea noastră, în sbuciumul ei de prefacere actuală, când un popor de ţărani se ridică din starea lui primitivă de veacuri . şi devine părtaş al civilizaţiei, scoate la iveală o mulţime de porniri, cari, în mod fatal, nu se pot închegă într’un mănunchiu asemuitor. Trăim zile de fermentare continuă, de crize morale, de izbucniri pătimaşe ale unui individualism desrobit. Sufletul colectiv al societăţii încă nu şi-a putut croi anumite norme de purcedere unitară şi din diferitele influinţe culturale străine încă nu s’a putut închegă o tradiţie culturală a noastră. Suntem mustul care fierbe încă şi care nu poate fi înăbuşit. Ar fi deci o mare greşală să se creadă că prin merituoasa împăciuire dela Arad, s’ar influinţâ câtuş de puţin fondul de idei al acestei mişcări, care astăzi, spre bucuria tuturora, a pierdut pe dea’ntregul ascuţişul personal. Ne folosim tocmai de această ocazie pentru a ne lămuri cetitorii spunând, că toţi acei scriitori cari au susţinut cu munca lor ziarul „Tribuna", făcând parte din prietenii noştri îşi vor desfăşură activitatea de-aici înainte la această revistă. Ei vor urmă impulsurile conştiinţei lor şi noi, respectând până la cea mai depărtată limită libertatea de opinie, vom căută să înfăţişăm publicului în ce chip se resfrâng stările dela noi prin prisma de gândire a unor personalităţi culturale. Credinţa noastră este, căîn aceste zile grele,în faţa importantelor evenimente cari sunt în pregătire, poporul nostru trebuie să segăsească într’o singură tabără, să formeze politiceşte un singur partid bine organizat. Credem totodată că în cadrele unităţii şi organizaţiei acestui partid se pot propagă diferite curente de idei, cari nu sunt potrivnice principiilor fundamentale ale programului naţional. Numai în acest chip se poate asigură o evoluţie normalăşi se poate pregăti calea unui progres. =3 i* www.dacoromanica.ro 2l2 LUCEAFĂRUL Nrnl 11, 1012. Sonet. Sărmane suflete, eşti ca o floare De brumă-atinsă ’n zorii unei zile, Din luna cea cu toane-a lui Aprile Şi-un ceas abia s’a bucurat de soare! Petalele-ofilite tristă şi-le închide tremurând, simţind că moare, — Şi ’n jurul ei e numai sărbătoare Şi cântece, miresme şi idile! Zadarnic joacă ’n preajmă-i mândri fluturi, Şi cântă gâze şi roiesc albine... Un rău ascuns te sapă şi pe tine... Şi tu ca ea, în toiul vieţii pline De bucurii, — simţind că moartea vine, Petalele din urmă ti le scuturi... ) Şt. O. Iosif. Pe fundul cupei.1) Cum stă aşa în sticla străvezie de pe masa întinsă şi pregătită pentru musafiri, stropul de vin poate vedeâ bine împrejurimile sale. Şi câte nu sunt de văzut într’o odaie boierească! Dupăce a obosit privind lucrurile minunate din cuprinsul luminos şi cald, îşi ţintuieşte privirea pe nişte cadre aurite şi nu şi-o mai ia dela dânsele. Aceste i-au plăcut mai mult. Nu pentru alta, dar îi amintesc o vreme frumoasă, îngropată pe veci. E un cules de vie într’o podgorie moldovenească. Şi fără să vreie gândul îl fură în trecut. Simţeşte par’că şi acuma îngustimea ţevei întunecoase, pe care se urcă încet. A fost cam lungă şi plictisitoare calea prin trunchiul viţei. Dar în sfârşit a ajuns sus în bobiţa verde a strugurelui. Acolo întâlni mai mulţi tovarăşi şi zilnic sosiau alţii noi. Şi, lucru ciudat! Bobiţa îngustă la început se lărgiâ cu fiecare oaspe nou, par’că ar fi înţeles că trebuiâ să-i facă rost de un loc. Nu-i vorbă, au petrecut ei bine stând la taifas şi făcând glume. Dar la urmă începură a se plictisi stând închişi în acelaş loc. Cu toţii doriau să iasă afară, să înceapă din nou călătoria. Şi bobiţa par’că înţelegeâ dorinţa aceasta a neastâmpăraţilor. Din zi în zi îşi subţiâ ferestrile chilioarei sale întunecate şi lăsă să pătrundă mai multă lumină înnăuntru. Şi ') Din volumul „Printre stropi1*, ce va apare în curând. ce bucurie pe stropii închişi, când zăriră într’o zi prin geamul turbure câteva bobiţe vecine, cari atârnau pe acelaş strugure. într’un amurg de toamnă, cu brumă groasă, foşnet de frunze uscate şi ţipăte jalnice de cocori, o mână nevăzută tăie strugurele şi-l puse într’un vas. înţeleseră atunci cu toţii că li se pregăteşte o soartă nouă. Şi cu inimile îngheţate stăteau muţi şi aşteptau. Deodată păreţii bobiţei, striviţi sub o greutate nevăzută, se sparseră şi stropii trebuiră să iasă afară. Dar în loc să urce, cum erau deprinşi, se strecurară printre ciorchine până la fundul vasului. Clipele urîte petrecute în întunerec, la un loc cu atâtea lucruri netrebnice, l-au umplut pe strop cu scârbă. Deaceea caută întotdeauna să-şi alunge din gând aceste amintiri triste, ce-i turbură sufletul. A resuflat mai uşor, când s’a văzut într’un vas curat, închis numai cu tovarăşi de-ai săi. Ce sfat, ce veselie şi maicuseamă ce cântec a fost, cât a stat acolo! îi resună par’că şi acum în ureche miile de glasuri, ce fierbeau asurzitor în jurul său ameţindu-1, adormindu-1, făcându-1 să viseze. Pe încetul glasurile amuţiră, veselia încetă şi o muţenie adâncă se întinse peste toţi ca pânza unei ape mari. Stropul vedeâ acum limpede că trebuiâ să se întâmple ceva nou, neobişnuit. Tăcerea cea mare prevesteâ că se apropie pe nesimţite o furtună. Şi într’adevăr, într’o zi spintecă întunerecul butoiului un fulger de lumină, iar pe gaura www.dacoramamca.ro Nrol 11, 1912. LUCEAFĂRUL 213 deschisă a cepului destupat porniră a se strecură lărmuitor strop cu strop. Când îi veni rândul, ieşi afară şi stropul sglobiu şi intră într’o sticlă curată, străvezie, în care stă acum mulţumit pe masă şi priveşte ... Tresare neliniştit din visarea sa şi se întreabă nedumerit, de ce l-o fi scos din beciu şi l-o fi pus pe masă? De bunăseamă i se pregăteşte o soartă nouă! Şi abiâ şi-a sfârşit de tors gândurile încâlcite, când o ceată gălăgioasă de tineri în frunte cu gazda casei, un bătrân cărunt şi rumân, dădură năvală în odaie. înţelese numaidecât din feţele lor îmbujorate şi după armele, ce le purtau, că se întorceau dela o vânătoare. Se aşezară cu toţii în jurul mesei, glumiră, sfăutiră şi mâncară cu poftă. Apoi, pe rând, toate sticlele fură destupate cu sgomot şi stropii de vin coborîră gâlgâind în cupele de cristal din faţa fiecărui oaspe. închinară unul altuia şi cupele se ridicară până la buze, vărsân dîn gâlgâiri scurte pe gâtlejurile însetate stropii chihlibarii şi aromatici. După o vreme coborî şi stropul gânditor în cupa stăpânului său şi începu a tremură la gândul, că va trebui să fie înghiţit şi el. Oaspeţii obosiţi de vânătoare şi moleşiţi de vinul bun stăteau acum rezemaţi de spetele scaunelor şi cu priviri umede, visătoare priviau în gol. Atunci un glas sfios de undeva, care se săturase, se vede, de glume şi vorbărie, rugă pe stăpânul casei, un povestitor vestit, să spuie o poveste. „Da, da, să ne povestească, să ne povestească!" Se ridicară deodată ca o furtună o mulţime de glasuri, înăbuşind toate încercările zădarnice ale bătrânului, de a scăpă de această sarcină. în sfârşit trebui să le facă pe plac şi se supuse. Cu privirile înrourate, ţintuite pe cupa ce-o învârtiâ nervos în mână, şi cu glas tremurat bătrânul începu: „Dragii mei! Sunt bătrân acuma. La sfântul Vasile, de-o vrea Cel-de-sus, împlinesc şasezeci şi cinci de ani. Am trăit, pot zice, fericit. Am văzut multe şi mai multe am petrecut. Nu m’am însurat, după cum ştiţi, pentrucă n’am putut găsi femeia, pe care o visasem în tinereţele mele. Şi veţi şti prea bine câte nu cere dela vieaţă un tânăr frumos, sănătos şi cu avere, cum fusesem pe vremuri. Este veşnic nemulţumit cu ceeace întâlneşte şi aşteaptă veşnic altceva mai bun. Şi astfel, ca un fluture hoinar, ce nu simţeşte că vremea trece, am plutit sglobiu prin grădina fermecată a vieţii mereu alergând, mereu căutând, fără a mă opri la o singură floare. Nu voesc să vă plictisesc cu povestirea iubirilor mele. Au fost multe. Pe cea dintâiu, la care aşa de mulţi îşi întorc cu duioşie gândurile, aproape am uitat-o. Eu nu cred în poezia iubirii dintâiu. Pentru mine a fost iubire adevărată abiâ cea din urmă. Deaceea poate n’o pot uită. Voi nu ştiţi ce simţire sfâşietor de tristă dă omului gândul că ceva s’a sfârşit de veci pentru el. Sunteţi încă tineri şi nu puteţi să vă închipuiţi ce simţeşte o inimă, care trebuie să-şi închidă pentru totdeauna zăvoarele ruginite, ca o poartă bătrână dela o curte pustie, în care nu va păşi nici un suflet drag, nu va răsună nici un glas dulce, în care se vor lăsa grele, ca o apă adâncă, umbra şi muţenia... Vor fi acum vreo doisprezece ani. într’o zi fermecătoare de toamnă blândă mi-am poftit prieteni şi cunoscuţi Ia podgoria mea, unde culegeam via. între alţi oaspeţi venise şi o fată, să fi avut douăzeci de ani. înaltă, mlădie, cu părul de-un galbăn ruginiu, ca frunza arsă de brumă, şi cu nişte ochi negri, plini de melancolie şi patimă ascunsă ca amurgul unei zile de toamnă târzie, care te face să simţeşti cum se apropie iarna cu frigul şi întunerecul ei şi te îndeamnă să te foloseşti de clipa fugară. Ne-am plimbat împreună, am cules struguri, am admirat peisajul plin de farmec trist al locurilor frumoase, pe cari le-aţi văzut şi voi; apoi am stat ca acum la masa plină de bunătăţi, am băut vin şi-am visat o noapte întreagă la glasul duios al viorilor, pe cari de-atunci nu le mai pot suferi. Ceeace nu putuse deşteptă în mine vinul şi privirile fetei, au trezit ca o furtună glasul vrăjit al viorilor ce plângeau. Şi ca un fluture, înfiorat de vântul tomnatic, ce-şi pre-simţeşte sfârşitul apropiat, m’am oprit tremurând la cea din urmă floare, împins de un sentiment vag, dar puternic, care îmi şoptiâ www.dacoromanica.ro 214 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1912. că se apropie bruma, care nu iartă nimic, care vestejeşte totul: fluturele, floarea şi inima omului... De-aţi şti, dragii mei, ce dulce, ce dureros de dulce este să strângi puternic în braţe, să săruţi, cu focul nădejdii ce piere, pentru cea din urmă oră! Să bem, fraţilor, în amintirea celei de pe urmă iubiri!" Şi în ciocnete scurte, surde, într’o muţenie ca de biserică, cupele se atinseră pentru cea din urmă oră, iar stropul sărută fericit buzele bătrânului, căruia nu-i mai eră dat să iubească şi lunecă încet la vale în întunerecul gâtlejului cu singura părere de rău că totul trebuie să sfârşească aşa de repede pe lumea aceasta frumoasă. Liviu Marian. Mişcarea cooperativă.1) — Propuneri pentru întruparea şi organizarea cooperaţiei române din Ungaria, in legătură ţu donaţiunea d-lui Uasile Stroescu — de Vasile C. Osvadă. Resum experienţele câştigate şi mai ales completate în urma încredinţării cu care m’aţi onorat şi fixez următoarele concluzii: Cooperaţia adevărată trebuie să fie reclamată şi nu impusă. Cooperaţia nu e potrivit să fie înlănţuită prin formele şi restricţiile nici unui organism deja existent. în acelaş timp însă cooperaţia să caute şi să afle legături şi chiar protectorate binevoitoare la toate organizaţiile şi instituţiile româneşti deja existente, ca astfel să fie întregitoarea şi completarea organisaţiei noastre economice, la care trebuie să nizuim, cu deosebire în situaţia dată, din toate puterile. întruparea cooperaţiei să o liberăm de rezervele sistemelor şi să nizuim să le aclimatizăm, formulându-le în conformitate cu trebuinţele şi împrejurările noastre speciale, acum dupăce băncile noastre, doar ca formă şi fel de cooperaţie se deosebesc de coope- ') Cetitorii noştri îşi aduc aminte de donaţiunea de 50.000 Cor. făcută „Asociajiunii" de cătră marele binefăcător d-1 Vasile Stroescu cu scop de a înfiinţa bănci poporale la sate, işi aduc desigur aminte şi de articolele redactorului nostru d-1 Oct. C. Tăslăuanu, „Organizarea satelor noastre" şi „Organizarea economică a ţărănimii", publicate în Nrii dela 1 Maiu şi 1 Iunie 1911 ai acestei reviste, în cari se indicau posibilităţile de a organiză ţărănimea prin reuniuni culturale şi însoţiri economice şi în cari se arătă, mai ales, că „baza întregei organizări a poporului nostru trebuie să fie cea economică". Comitetul central al „Asociatiunii", la propunerea secretarului Oct. C. Tăslăuanu, a încredinţat pe d-1 Vasile C. Osvadă să studieze mişcarea rativele cu largul lor altruism şi cu puternicul lor fond românesc. Din aceste premise, având în vedere darul marelui Vasile Stroescu şi necesitatea organizaţiei noastre cooperative, îmi iau voie să Vă prezint următoarea propunere. Pentru mai lămurită expunere a acestei propuneri, împart materialul ei în trei părţi principale: 1. Pregătiri şi propagandă. 2. înfiinţarea tovărăşiilor: sistem, conducere, control, felul tovărăşiilor, relaţiile lor cu celelalte aşezăminte economice şi financiare. 3. Financializarea şi raionarea tovărăşiilor. A) începutul organizaţiei noastre economice e făcut prin băncile româneşti existente, prin urmare completarea acestei organizaţii prin tovărăşiile săteşti, după părerea mea, nu se poate face decât căutând şi ex- cooperativă din Ungaria, România şi Bucovina şi să facă propuneri concrete privitoare la întruparea cooperaţiei la noi. D-1 V. C. Osvadă a prezentat, în ultima şedinţă a comitetului central, un raport amănunţit şi temeinic despre mişcarea cooperativă din ţările amintite şi a făcut propunerile pe cari le publicăm şi noi, ca să poată fi cunoscute în cercuri largi şi să poată fi discutate. Problema cooperaţiei, propovăduită de generaţia tânără, e una dintre problemele capitale pentru desvoltarea noastră ca popor şi nădăjduim că ea, în curând, va puteâ fi şi realizată. Ceice înţeleg problemele economice dintr’un punct de vedere superior şi îşi iubesc neamul desinteresati desigur că vor sprijini din răsputeri mişcarea cooperativă. Red. www.dacoramamca.ro Nrul 11, 1912. LUCEAFĂRUL 215 ploatând toate momentele şi relaţiile, în cari interesele băncilor se completează prin tovărăşii şi în cari tovărăşiile pot aveâ sprijinul băncilor noastre. Onorând intenţiile fondatorilor primului nostru institut financiar „Albina", cari au privit tovărăşiile dela început ca mijloace de muncă economică, se impune să reluăm firul acestei lucrări încercate, dar atunci nereuşite, se înţelege luând în seamă împrejurările schimbate de azi. Căci şi azi se pare că pusă la fel chestiunea cu intenţiile fondatorilor „Albinei", ne-am asigură tot atât de’ puţine şanze de reuşită. Va trebui deci să îndrumăm acţiunea aşa, că, pe de o parte, să fie asigurată independenţa acţiunii cooperative, pe de altă parte această acţiune să fie sprijinită de băncile noastre, alăturea cu „Asocia-ţiunea" şi cu Consistoarele bisericilor noastre. In conducerea mişcării cooperative,pe lângă puţinii cooperatori, pe cari îi avem, să ia parte câte unul ori doi reprezentaţi ai „Solidarităţii", ai „Asociaţiunii" şi ai bisericilor ortodoxe şi greco-catolice. In felul acesta dela început cooperaţia şi-ar asigură sprijinul întregei puteri organizate a neamului nostru. Deşi noi azi avem, bun cu rău, la 150 tovărăşii ca primul pas pentru organizarea şi munca cooperativă, eu nu aflu de absolută necesitate înfiinţarea momentană a unei sau mai multor Centrale cooperative. Şi asta mai ales din două motive: în felul acesta am pară afirmarea dorinţelor separatiste şi, pe de altă parte, am câştigă vreme, în care praxa ne-ar fixă felul şi condiţiile de alcătuire ale viitoarei ori viitoarelor Centrale cooperative. Pentru înfiinţarea Centralei sau centralelor ne lipsesc, de altfel, în situaţia dată, chiar şi mijloacele materiale, cari să facă posibilă întreţinerea cinstită a unui organism complet, cum s’ar impune Ia o Centrală. Din aceste motive, propunerea mea este că deocamdată, şi asta cât se poate de curând, să înfiinţăm un Birou Central cooperativ, cu sediul în Sibiiu, sub auspiciile „Asociaţiunii", adecă a secţiei sale economice, având şi sprijinul frăţesc şi moral al „Solidarităţii". Menirea acestui birou central ar fi: întreţinerea vie a mişcării cooperative prin scris, prin prelegeri la sate şi prin editarea ori ataşarea unui supliment la o gazetă deja existentă sau a unei reviste modeste, care să apară cel mult de douăori la lună. Chestiunea publicaţiei de propagandă cooperativă s’ar puteâ rezolvi şi prin revista „Transilvania", ori, în cazul cel mai bun, prin scoaterea unei foi bisăptămânale la fel cu „Tovărăşia", redactată de mine, prin care s’ar puteâ întreţine o întinsă propagandă populară, atât în folosul cooperaţiei cât şi al „Asociaţiunii" şi al băncilor noastre, reprezentate prin „Solidaritatea". Dacă cheltuelile de editare, cari s’ar urcă la circa 3000 cor. anual, n’ar fi în cea mai mare parte acoperite prin abonamente, foaia aceasta ar puteâ fi cuprinsă în cadrele revistei „Transilvania", în care caz n’ar cere nici o jertfă nouă materială. Prin acest birou s’ar adună şi s’ar completă datele statistice referitoare la cooperaţia de aici: unde şi cum o avem, şi unde şi cum s’ar puteâ întrupâ cu mai mulţi sorţi de izbândă. Ca material de propagandă s’ar înregistrâ şi s’ar clasă datele, prin cari am aveâ tabloul activităţii cooperative din alte ţări şi la alte neamuri. Biroul acesta ar dă toate informaţiile ce i s’ar cere, fie pentru pregătirea, fie pentru înfiinţarea, administrarea şi conducerea de tovărăşii. Ca să poată răspunde acestor cereri, dela început s’ar pregăti în birou statute tip pentru cele mai uzitate feluri de tovărăşii. Tot aşa s’ar pregăti regulamente tip, registre de contabilitate tip, precum şi formulare pentru actele de înregistrare, pentru procesele verbale, ale adunărilor de constituire şi generale, precum şi toate tipăriturile, necesare administraţiei interne. Acest birou s’ar nizui, având protectoratele amintite, să folosească în favorul cooperaţiei atât puterile despărţămintelor „Asociaţiunii," cât şi puterile de muncă aflătoare în birourile băncilor noastre şi în organismele bisericeşti. Pentru tovărăşiile existente şi cele ce se vor înfiinţâ, biroul ar mijloci legături financiare cu băncile indicate prin situaţia geografică şi împrejurările date, ori ar ajută www.dacoramamca.ro 216 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1912. financializarea ce s’ar face prin anumite instituţii. în fine acest birou ar aranja cursurile cooperative, ce se impun doar ca primul pas în acţiunea cooperativă, a cărei organizare o dorim. Acest birou, precum se învederează, ar fi pregătitorul Centralei ori Centralelor cooperative. Chestiunea existenţei legale mai uşor ar fi rezolvită, dacă acest birou ar fi ataşat secţiei economice a „Asociaţiunii", avându-şi sancţiune această ataşare în statutele „Asociaţiunii". Conducerea biroului ar fi încredinţată unei comisiuni speciale, exmisă de secţia economică cu aprobarea Comitetului central al „Asociaţiunii", care la rândul său ar cere sprijinul direcţiunii „Solidarităţii" şi al celor două consistoare arhidiecezane. Din comisia aceasta ar face parte mai în-tâiu cel puţin 3—4 cooperatori, apoi câte doi reprezentanţi ai „Asociaţiunii", ai „Solidarităţii" şi ai Consistoarelor, în total 10—12 bărbaţi. Reprezentanţii cooperatorilor ar putea fi aleşi cam dintre următorii d-ni: Ioan I. Lăpă-datu, I. Oţoiu, I. Enescu, V. Tordăşianu, Fabiu Toma, Romul Simu, Constantin Popp, Gavril Todica, preotul Aurel Nistor din Arpâtac, Dr. Amos Frâncu, Dr. Pompiliu Cioban şi alţii, la cari se adaug şi exmişii cooperaţiilor. Această comisie arlucrâ independent, având numai obligamentul să raporteze din timp în timp mandanţilor săi. Sub imediata conducere a acestei comisii ar sta cancelaria Biroului Central, în care deocamdată ar puteâ provedeâ toate agendele un conducător, un funcţionar şi unul ori doi copişti, după trebuinţe. Persoanele potrivite s’ar găsi şi, în caz de lipsă, acum la început, cu toate ocupaţiile ce le am, şi eu aş puteâ provedeâ o parte din lucrările acestui birou. Unul ori doi devotaţi muncitori neapărat ar trebui să fie în permanenţă în servicul biroului. Jertfele materiale reclamate de organizarea acestui birou ar ajunge Ia suma de 7-8000 Cor. anual din cari: Cheltueli de călătorie pentru comisie şi pentru funcţionari circa 2000 Cor.; salare pentru funcţionarii biroului circa 5000 Cor.; tipărituri şi modele (tip), după subtragerea sumelor intrate pentru tipăriturile tovărăşiilor înfiinţate, circa 1000 Cor. Aceiaşi membrii ai comisiei şi funcţionari completaţi, prin revizorii experţi ai „Solidarităţii" şi prin alţi cooperatori, ar împlini şi rolul de prelegători ai cursurilor cooperative, socotindu-le, ca spese de drum, circa 2000 Cor. Aşa că întreagă această acţiune cooperativă ar costă anual circa 10.000 Cor., şi s’ar impune în felul acesta cel mult doi ani. Chestiunea cursurilor cooperative, eu o aflu ca una dintre cele mai importante probleme, care îşi aşteaptă fericita rezolvire cu deosebire, acum la începutul muncii. Incontestabil, că întreagă acţiunea cooperativă, gravitând la sate, apostolii fireşti ai acestei acţiuni vor fi, în primul rând, preoţii şi învăţătorii noştri. Ca să asigurăm reuşita deplină, prima preocupare cred că ni se impune să înarmăm cel puţin pe fiitorii preoţi şi învăţători cu necesarele cunoştinţe economice, sociale şi cooperative. Pentru ajungerea acestui scop, mijlocul cel mai potrivit îl aflu în ţinerea unor cursuri cooperative în seminarele noastre teologice şi pedagogice. Ca început, în fiecare seminar, cursul ar dură cel mult 6 zile, continuativ sau în grupe de câte 2 zile cu câte 3—4 ore la zi, fixate între sau după orele prelegerilor regulate. Avem cinci seminare: în Sibiiu, în Blaj, în Arad, în Caransebeş şi în Gherla, prin urmare întreg ciclul de cursuri ar ţineâ 30 zile cu 90—120 ore de propunere. Materialul acestor cursuri s’ar împărţi în trei grupe: a) principii de economie naţională şi sociologie; b) teoria cooperaţiei, începuturi, sisteme, justificări; c) cooperativele în practică: înfiinţarea feluritelor tovărăşii, statutele şi mijloacele lor, înregistrarea, conducerea, administraţia şi contabilitatea tovărăşiilor. Pentru propunerea materialului schiţat am rugă pe următorii bărbaţi: Pentru materialul din grupa a): Domnii: loan I. Lăpădatu, Dr. Ioan Radu-canu, prof. docent universitar, Oct. C. Tăs-lăuanu, profesorii I. Socaciu şi I. C. Panţu. www.dacoromanica.ro Nrnl 11, 1912. LUCEAFĂR [JL 217 Pentru materialul din grupa b): Domnii: I. Oţoiu, 1. Enescu, controlorul 1. P. Paşcani, G. Todica şi Constantin Popp. Pentru materialul din grupa c): Domnii: V. Cujbă, 1. Bobina, Romul Simu, V. Tordăşianu, I. Moldovanu, 1. Dâmboiu şi eu. Se înţelege, că lista aceasta s’ar puteâ completă, cum s’ar puteâ schimbă dela un conferenţiar la altul materialul de propus. Cu o potrivită împărţeală, s’ar puteâ ajunge ca nici unul dintre prelegători să nu jertfească mai mult ca 2—4 zile. Cheltuelile de călătorie şi întreţinere a pre-legătorilor, s’ar acoperi pe deplin din cele 2000 coroane, luate în socoteală la Biroul central cooperativ. Am convingerea, că prin aceste cursuri s’ar ajunge înzecit mai mult, decât prin orice altfel de propagandă, dupăce din propria experienţă m’am încredinţat, că tinerii din toate seminarele noastre aşteaptă şi au o dragoste aleasă pentru chestiunile economice şi sociale şi în special pentru cooperaţie. Resfiraţi prin toate satele noastre, tinerii seminarişti de azi vor deveni cei mai înţelegători şi însufleţiţi cooperatori şi, în urmare, muncitori pentru adevărata noastră organizaţie economică. » B) Alăturea şi deodată cu aceste pregătiri şi propagandă, ţin că e necesar să se spri-jinească şi chiar să se iniţieze înfiinţarea de tovărăşii la sate. Pentru uşurarea muncii de mai târziu, aceste tovărăşii s’ar alcătui în temeiul unor sta-tute-tip, pentruca organizate apoi, în cadre centrale, să prezinte o uniformitate. După cum am amintit, copierea şi întro-ducerea neschimbată a vreunui sistem cooperativ existent nu o găsesc de cea mai fericită rezolvire. După mine felul trebuinţelor în împrejurările date hotăresc sistemul cooperativ pe care să-l folosim. în temeiul experienţelor câştigate, principiile, pe cari s’ar clădi statutele şi prin urmare sistemul cooperativelor noastre ar fi cam următoarele: 1. în tovărăşii s’ar primi numai membri convinşi şi înţelegători ai cooperaţiei, şi, în urmare, s’ar împiedecă înscrierea de membri prin siluire, cum se face Ia însoţirile ungu- reşti şi bucovinene, unde solicitatorii de împrumute se înscriu ca membri, siliţi de nevoi. 2. Responsabilitatea membrilor să fie limitată până la cel mult de 10 ori suma capitalului subscris. 3. Formarea capitalului cooperativ să se facă la fel cu aceea din România, fixându-se un minim de 20 Cor. şi un maxim de 3000 Cor. cu plata în rate fie lunare fie cvartale ori anuale, dar cel mai târziu în timp de 3 ani. Pentru adunarea de capitale, să se fixeze prin statute maximul dividendului la 8%, iar maximul intereselor după depuneri spre fructificare la 6°/o. întrucât legea comercială ungară din 1875, pe a cărei bază s’ar formă tovărăşiile noastre, ar fi explicată în defavorul acestui fel de formare a capitalului, — în tot cazul fără temeiu legal — s’ar fixă cvotele (părtăşiile) în suma de 20—50 Cor., iar depunerile spre fructificare, cari ar fi elocate cu anul, s’ar onoră cu un dividend special de 1—2°/o. 4. Cercul de activitate al unei tovărăşii să fie mărginit de regulă la o comună, dar maximum la un cerc notarial. Prin asta s’ar împiedecă ispita de a transformă cooperativele în speculaţii de bancă. 5. Fondul de rezervă să fie prefăcut în efecte şi scos din operaţiile tovărăşiei. Formarea rezervelor să fie obligatorie. 6. Tovărăşiile cu un capital sub 5000 Cor. nu pot da maree de prezenţă şi nici salare cu excepţia contabilului şi a cassierului. 7. In statutele fiecărei tovărăşii să se prevadă, că îndată ce Centrala ori centralele vor fi înfiinţate, sunt obligate să intre ca membre la Centrală şi anume, subscriind pentru fiecare 20 membri câte o cvotă de 50 Cor. pentru care răspund cu de 10 ori suma nominală. Ca membre apoi să fie obligate a se supune controlului centralei şi a-şi îngriji financia-lizarea tot prin centrală. Până la înfiinţarea Centralei, tovărăşiile să contribue la susţinerea Biroului central cooperativ, în afară de plata tipăriturilor, cu o sumă anuală, ce va variâ între 20 şi 200 Cor. anual, după mărimea cooperaţiei. 8. In statutele tovărăşiilor de credit, — dar numai la aceste — să se prevadă ini-ţiarea şi financializarea şi altor fel de tovă- www.dacoromanica.ro 218 LUCEAFĂRUL Nrnl 11, 1912. răşii ori grupări (tovărăşii ocazionale) pentru o anumită acţiune economică (valorizări de bucate, poame, maşini agricole, procurări etc.). 9. Fiecare părtăşie, dupăce în noua combinaţie de formare de capital un membru numai una poate aveă, dă dreptul Ia un vot şi la un singur vot plenipotenţiat, maximul dar două voturi. Celelalte dispoziţii statutare, în conformitate cu praxa de până acum şi cu dispoziţiile legii comerciale. Controlul tovărăşiilor s’ar face parte prin Birou şi apoi prin Centrală, parte prin funcţionarii băncilor cu cari stau în relaţie de credit şi dintre cari cel puţin unul trebuie ales în comitetul de control al fiecărei tovărăşii. Felul tovărăşiilor, ce ni se impun să fie înfiinţate, e potrivit, cred eu, să fie fixat aşa: Mai întâi tovărăşii de credit, apoi de produc-ţiune (lucrarea lemnului, cariere, lăptării, us-cătoare de prune, materii brute etc.) apoi de valorizare (bucate, seminţe, vite, productul industriilor etc.), maşini şi unelte şi, în fine, de consum şi alte feluri de tovărăşii. Rolul tovărăşiilor de credit ar fi, în rândul prim, scoaterea sătenilor din ghiarele cămătarilor, ce îi jupue cu împrumuturile lor mici dela 10-50 cor., pentru cari împrumuturi băncile noastre dela oraşe nu pot fi la îndemână. Pentru sume mai mari, dela 100 coroane în sus de pildă, tovărăşia de credit ar împlini slujba pe care azi o face agentul fiecărei bănci dela oraş. Că operaţia aceasta s’ar face întocmai ca azi prin agent sau ar fi tranşată prin cont-curent ori credit acordat tovărăşiei, e chestie de amănunte. în felul acesta, cred eu, că, băncile noastre înlocuind agenţii prin tovărăşii, îşi măresc bonitatea afacerilor şi, în acelaş timp, servesc neamul mult mai bine şi mai economiceşte. Tovărăşiile ar lucră cu banca românească, în ţinutul căreia se află, ori dacă asta ar fi imposibil, în fiecare comitat s’ar căută şi s’ar găsi una ori mai multe bănci româneşti, cari ar lucră cu plăcere cu tovărăşiile noastre de credit. Prin aceasta s’ar promovâ foarte mult consolidarea şi mai ales fuzionările băncilor mici şi superflue, ajutându-se şi gră-bindu-se procesul, pentru care „Solidaritatea" lucrează în anii din urmă cu atâta zel. în sprijinirea tovărăşiilor la îndemână ne-ar fi şi despărţăniintele „Asociaţiunii", oficiile protopopeşti alăturea cu băncile şi cu ceilalţi fruntaşi ai vieţii noastre publice şi a celor de pe la sate. C) Financializarea tovărăşiilor s’ar puteâ face prinurmare în modul arătat prin băncile din ţinuturile respective. întrucât intermediul acesta ar scumpi prea mult mijloacele financiare ale tovărăşiilor, chestiunea ar puteâ fi rezolvată şi în felul următor: întreg ţinutul românesc cu tovărăşiile sale s’ar raionâ şi financializarea s’ar încredinţâ la 2 eventual 4 dintre băncile noastre de frunte, cari şi azi îngrijesc reescontul băncilor noastre mai mici. Sau apoi s’ar căută capitale româneşti existente, cari s’ar pune, prin Centrală şi deocamdată cu ajutorul Biroului central, Ia dispoziţia tovărăşiilor. Astfel de capitale am găsi la „Banca generală de asigurare", care prin tovărăşii şi-ar aveă cei mai buni reprezentanţi, sau apoi în o parte a efectelor îngrămădite Ia băncile noastre. în fine, financializarea s’ar puteâ face prin acreditarea fiecărei tovărăşii în cadrele unui credit deschis până la o sumă potrivită, prin una ori alta dintre marile bănci. Se înţelege, că întreagă acţiunea cooperativă s’ar face treptat şi fără nici o forţare, căci niciunde nu se răsbună forţarea atât de grozav, ca tocmai în munca cooperativă, întregei acţiuni i s’ar da deplina libertate şi toată grija noastră ar fi numai împiedecarea deraierii de pe terenul adevăratei cooperaţii. Revenind la partea materială a chestiunii, în legătură cu darul marelui Vasile Stroescu, situaţia ar fi următoarea: i Acceptate cele spuse în propunerea de faţă, şi admiţând, că pregătirile (biroul central şi cursurile cooperative) ar dură, în forma aceasta, maximul doi ani, din donaţie s’ar cheltui pentru acest scop circa 20.000 coroane. Restul de 30.000 coroane ar fi întrebuinţat aşa: Conform cu donaţia şi părerea exprimată de donator, cu 10.000 coroane s’ar ajută înfiinţarea de tovărăşii aşa fel, că donaţia adecă „Aso-ciaţiunea" ar subscrie la tovărăşiile indicate www.dacoramamca.ro Nrul 11, 1912. LUCEAFiKDL 219 cvote (părtăşii) în sumă până la 100 — 200, dar cel mult 300 coroane. Cu suma de 10 mii coroane s’ar putea ajută la înfiinţarea alor 50—60 tovărăşii. Dupăce aceste tovărăşii s’ar consolida, capitalul donaţiei ar fi retras, rând pe rând, şi ar fi învestit în alte tovărăşii nouă, astfel că, acest capital ar rota încontinuu întru sprijinirea acţiunei cooperative. Restul de 20.000 coroane s’ar folosi pentru înfiinţarea Centralei fie în formă de cvote, fie în parte ca cheltueli de fondare şi organizare. La aceste sume s’ar adăogâ cvotele tovărăşiilor existente şi ale celor următoare, şi astfel, în scurt timp, am avea o Centrală puternică, care ar putea îngriji pe deplin atât de controlul cât şi de conducerea şi finan-cializarea cooperativelor române. Că la timpul său s’ar alcătui o centrală cu mai multe federale sau mai multe centrale, e o chestie ce se poate fixă atunci. Oameni... Sunt oameni toţi... şi-i plin în lume De vameşi şi de farisei,| îi văd şi nu ’nţeleg anume Ce mă mai poartă printre ei... Le ard blesteme ceriul gurii Când ţi se par duioşi şi trişti, Aştern peste pornirea urii Blândeţă de evanghelişti... Prin valul care nu se curmă Arare de mă mai strecor, Eu simt minciuna cea din urmă, Ce-a umezit buzele lor... în minte-atunci mi se desface Misterul Proniei ce-a pus, Ca ’n staul între dobitoace 5ă vie pe pământ Isus. Octavian Goga. Trandafirul şi cartofii. Se desprimăvărâ şi toată puterea zăvorită a naturii cerea din nou cuvânt. La fiecare pas palpită vieaţa pe care o simţeam în razele de soare, în cântecul ciocârliei şi în florile de pe răzoare. Cum treceam aşa încet dealungul satului, sufletul, reîntinerit par’că mi se scălda în poezie, căută imagini nouă şi pluteâ aşa neştiutor în albastru... M’am oprit în drum lâng’ o ogradă. Ţăranul cu mânecile răsfrânte îşi orânduiâ grădina. Faţa lui aspră, bronzată, străluceâ în lumina soarelui şi braţele vânjoase se încordau când răsturnă cu sapa bulgării de pământ. Eră o mulţumire să-l vezi aşa tăcut, sever, liniştit, un simbol al muncii care rodeşte... Urmărindu-i toate mişcările văd că dintr’o-dată ridică ochii, ca şi când i-ar veni în minte ceva. Stă o clipă pe gânduri şi-şi face socoteala. îşi razimă apoi sapa de-un prun, porneşte spre colţul unde i se oprise privirea şi smulge o tufă pe care o aruncă la o parte între vreascurile netrebnice. Iau seama mai bine să aleg ce i s’a părut aşa de prisos şi când colo văd că eră un trandafir înmugurit, un trandafir sănătos, plin de vieaţă... M’a apucat mila de biata floare şi nu m’am mai putut răbdâ... „Bine, Ioane, de ce-ai smuls trandafirul? Eră frumos, mă“... Omul îşi îndreaptă spre mine ochii senini, strălucitori, ridică din umeri şi răspunde zâmbind cu bunătate: „Vreau să sădesc un cuib de cartofi, boierule" ... Şi şi-a văzut de lucru mai departe. Uitân-du-mă la el, într’o clipă am înţeles toată www.dacoramamca.ro 220 LUCEAFĂRUL Nral 11, 1912. tragedia trandafirului aruncat pe gunoi şi amărît mi-am văzut de drum... Pe cale nu ştiu cum, fără să vreau, mi-a venit în minte povestea unui artist aruncat în mijlocul unei mulţimi covârşite de mizeriile vieţii şi rătăcind aşa înainte, m’am pomenit că murmur în barbă: „Da, da... Are dreptate Ion... Cartofi le trebuie lor... cartofi" ... Aegrotus. Povestea unei vieţi. Roman de I. Agârbiceanu. Ion Florea cum rămase într’un colţ al salei şi aşteptă s’o vadă pe Mărioara coborînd de pe scenă, simţi deodată că cineva îl prinse de braţ. ’ „Ei, tinere, ce stai aşa pe gânduri? Vină să felicităm pe domnişoara Grecu", zise advocatul Chirca, vesel. Dumnealui eră mare amator de artă, şi după câte-o producţie succeasă ca aceasta eră totdeauna foarte bine dispus. „Eu nu cunosc pe nime din familie", răspunse codindu-se Florea. „Vei face cunoştinţă deodată cu felicitarea. Vom stă într’ajutor. Pentru ce am mai există altfel noi bătrânii", zise domnul Chirca zâmbind, şi luându-1 la braţ, porniră. Florea se simţea fără nici o putere. Nu mergeâ bucuros, el ar fi voit să se întâlnească cu Mărioara singur, nu aici sub ochii atâtor oameni. „Să-mi daţi voie, doamnă Olimpio să vă prezint pe-un tânăr de ,mare speranţă', care e lipsit de mult de bucuria de-a vă cunoaşte, şi, în special, în seara asta, n’ar fi putut altfel să felicite pe fiica d-voastre, ceeace altfel doreşte din toată inima: Dr. Ion Florea". Doamna’ Olimpia râse cu poftă de frăzoiul domnului Chirca. „Vei aveâ vieaţă lungă, domnule advocat", zise ea, apoi întorcându-se spre Florea, dupăce acesta-i sărută mâna, îl învălui pe-o clipă cu aceeaş privire clară, liniştită, în care însă Ion Florea ceti acum şi mai bine întrebarea: Tu cine eşti? Insă întrebarea aceasta o ceti numai cu ochii, din ei nu trecu mai departe, Ion Florea se apropie — bătându-i inima cu putere — de domnişoara Grecu. „Să-mi daţi voie, domnişoară, să vă prezint şi eu felicitările mele. Ne-aţi procurat o plăcere cu adevărat artistică. — Da, domnişoara a fost la culme", zise domnul Chirca apropiindu-se, „ai putea să scrii un raport la gazetă, domnule doctor Ion Florea". Omuleţul voi să glumească spunându-i numele astfel. Insă domnişoara Grecu se dădu (Urmare.) puţin înapoi şi păru că voeşte să-şi retragă mâna pe care i-o întinsese lui Florea. Ea se făcu foarte palidă, se sperii par’că la auzul acestui nume, pe care mai înainte nu-1 pricepuse. Cine să înţeleagă toate numele câte se spuneau înaintea doamnei Olimpia! Dar totuş îi întinse mâna albă şi delicată, în vreme ce cu ochii plini de mirare, de spaimă, cercetă faţa lui Ion Florea. După ochi, după frunte îl recunoscu numai decât, îşi plecă privirile ’n pământ şi obrajii i se rumeniră îndată ca un măr pârguit. „îmi pare bine că v’a plăcut", zise ea cu o voce cântătoare. Vă mulţumesc. „Da, Mărioaro, se vede că eşti norocoasă. La întâia păşire în public ai avut succes", zise doamna Olimpia, care apropiindu-se surprinse obrazul înpurpurat al fetei. Ochii ei verzi fugiră repede dela fată la Florea, şi între sprâncenele negre i se ivi o uşoară dungă de nemulţumire. „Să mergem",’zise ea Mărioarei. „Dacă-ţi face plăcere vii cu noi, domnule advocat", adause aplecându-şi puţin frumosul ei cap spre umărul drept, „şi 'dumneata domnule Florea", adause din nou privind cu plăcere mustaţa Iui neagră şi groasă ca două lipitori de cerneală. Mustaţa-i eră prea bogată pentru vârsta lui, dar se potriveâ minunat deasupra gurei Iui energice. „Mă simt încântat, doamnă", zise îndoin-du-se omuleţul. „Eu vă sunt cu atât mai recunoscător, doamnă", zise Ion Florea sărutându-i mâna. îi păru că acum, la atingerea buzelor sale mâna aceea se înfiora Veni şi domnul Grecu şi dupăce-1 salută pe Florea ca pe-un fiitor advocat de frunte, îi zise: „Noi ne bucurăm mult când întâlnim oameni harnici. Domnul Chirca ne-a spus multe bune despre dumneata". Apoi porniră să iee cina împreună la restaurant. îndată ce coborîră scările şi apucară în www.dacoramamca.ro Nrul 11, 1912. LUCEAFĂRUL 22l stradă, doamna Olimpia făcCi să ajungă Mă-rioara între cei doi bătrâni şi ea rămase în urmă cu Ion Florea. ’ „De mult am voit să-ţi mulţumesc pentru conferinţă, domnule Flore’a. într’adevăr ai fost atât de ’bun să te angajezi îndată, deşi abiâ ai sosit în oraşul nostru. Ce subiect ti-ai ales?" ’ ’ în noaptea de-afară ochii ei nu se vedeau. Dar lui Florea îi păru că vocea ei tremură uşor. „într’adevăr trebuie să mă ruşinez de importanţa ce-i daţi conferinţei mele, doamnă Olimpi’o. Mi se pare nu e bine să fie cineva lăudat. Pe urmă cade cu atât mai rău", zise Ion Florea silindu-se să descopere în cuvintele, în vocea acestei femei ceva din su-meţia care se desprindea din întreaga ei fiinţă. Dar nu află nimic. Dimpotrivă îi păru o femeie foarte cuminte, care mai are şi darul special de-a se interesă de serate. ’ „Toţi oamenii modeşti vorbesc aşa", zise doamna Olimpia cu aceeaş înfiorare în voce. „Dar nu mi-ai spus ce subiect lucrezi. — Cât despre asta nici eu nu ştiu de bună seamă. Spre desvinovăţirea mea’ trebuie să vă spun că n’am fost sigur de voiu ajunge la rând sau ba. — Aşadar n’ai terminat-o?" întrebă cu un fel de îngrijorare Olimpia. „Nici n’am început-o, doamnă. — Atunci să te pui pe lucru. De azi în două săptămâni eşti eroul zilei. Totuş as dori să ştiu: cam ce subiect îţi vei alege?" întrebă ea. „Cred că ceva despre Eminescu", zise Florea. „Poezia lui erotică, sau cea filozofică? — Cred că am să vorbesc despre literatura lui poporală, şi în linii generale despre erotica lui. — Frumos subiect", zise doamna Olimpia atingându-se uşor de braţul lui Florea şi intrând în lumina restaurantului. în răstimpul acestei conversaţii ochii lui Florea priviră neîntrerupt la domnişoara Grecu, chiar când o pierdeâ din vedere, învăluită de întunerecul care se coborîse gros. El simţeâ o dulce mângăere, păreâ că soarbe mereu o băutură aromitoare la gândul că Mărioara nu-I uitase. La masă se nimeriră aşa încât Florea veniâ în faţa doamnei Olimpia. Chelnerul se înfiinţă numaidecât la masa lor şi ascultă poruncile doamnei Olimpia. Domnul Chirca zicea din când în când: „dar grijeşte să fie bun" şi zâmbea mulţumit. Lumea din restaurant nu se miră deloc văzându-1 pe domnul Chirca în societatea familiei Grecu. Ştiau toti că omuleţul acela e bine văzut de domnul Grecu. Dar prezenţa lui Ion Florea la masa aceea, nime nu şi-o putea explică. Cercau să-l facă rudenie depărtată de-a doamnei Olimpia, sau cel puţin de-a domnului Chirca. Domnul Grecu şi Florea luară câte-o bere. Domnul Chirca aşteptă vinul, nu eră prietin cu „băutura nemţească". Mărioara nu ştiâ ce să mai facă cu mânile: eră foarte agitată. Trecu un răstimp. „Tânărul meu ar mai luă, mi se pare, o bere", zise advocatul Chirca, ciocănind cu inelul gros de aur într’o farfurie. „Nu, mulţumesc", zise Ion Florea. „Ei las’, doamna Olimpia şi domnişoara ştiu că azi se ridică o generaţie beţivă", zise râzând domnul Chirca. „Şi o generaţie de filozofi", adause doamna Olimpia privind cu plăcere fruntea gânditoare a lui Florea. „L-aţi auzit pe domnul Târnăvean? ’ — Da, a fost o conferinţă foarte frumoasă", zise domnul Grecu. „Totdeauna actuală. Şi a avut un dar mare: a ţinut captivată atenţia publicului. — Meritul cel mai mare al lui Târnăvean e c’a înţeles romanul lui Tolstoi. Asupra părerilor pe cari le susţine cartea aceea, va rămâneâ însă totdeauna deschisă discuţia", zise domnul Chirca. „De-o părere cu mine", spuse veselă doamna Olimpia. „Ursul acela dela Nord n’a putut vedeâ pe câmpiile de zăpadă flori, şi în văzduhul sur cerul albastru. Prea exagerează, prea îmbracă în negru vieaţa. — Şi în ce exagerează, te rog?" întrebă cu blândeţe domnul Grecu. „în toate", răspunse doamna Olimpia nemulţumită de contrazicere. „Femeia în căsătorie nu-i fericită, afară de căsătorie tot astfel, atunci pentru ce-i în lume? — Aici s’ar putea pune şi-o altă întrebare: pentru ce-i omul în lume", zise domnul Grecu liniştit. „Vezi, mama, eu n’am cetit romanul acela. Şi azi n’am priceput o iotă din ce-a vorbit domnul Târnăvean", zise sfioasă domnişoara Grecu. Şi dupăce reuşi să spună cuvintele acestea se simţi mai liniştită. Ion Florea nu prea ascultă la ce se vorbiâ. El simţeâ în apropierea lui pe Mărioara, şi se bucură din toată inima de agitaţia care n’o mai părăseâ: „Nu m’a uitat de loc", îşi ziceâ el. „îşi aminteşte bine de întâmplarea aceea". Si într’adevăr el gâciâ la ce se gândiâ Mărioara, care de-un singur lucru nu-şi puteâ da seama, nu-1 puteâ pricepe: cum a fost cu putinţă să se întâlnească cu Ion Florea? Ea a crezut totdeauna că pe tânărul acela care şi-a uitat pălăria în grădina internatului de fetiţe, www.dacoramamca.ro 222 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1912. pentru dânsa, nu-1 va mai întâlni niciodată în vieaţă. Se schimbase, ce e drept, ar fi putut fi luat drept altul, dacă ochii lui nu ar fi rămas aceiaş, ochii şi fruntea. însă aşa erâ tot tânărul lâ care nu se puteâ gândi fără să râdă, deşi simţeâ şi un regret în suflet. Chiar şi acum, cieşi erâ încă foarte surprinsă, simţeâ cum îi pornesc undele de râs, gân-dindu-se la păţania studentului. Li se servi cina. Furculiţele, cuţitaşele începură să ţincănească. Doamna Olimpia le purtă printre degetele-i albe cu multă eleganţă. Din când în când ochii ei verzi îl priveau liniştiţi pe Florea. Dar în privirea aceasta limpede creşteâ din ce în ce mai mult o lumină nouă, dulce, caldă, şi atunci de sub genele negre, umbroase, ochii ei verzi împrăştiau străluciri scumpe. Domnişoara Grecit se simţeâ tot mai stăpână pe sine. Şi cu cât se’ linişteâ simţeâ că trebuie să-i fie recunoscătoare lui Ion Florea. Petru ce? Nu ştiâ, dar îi păreâ că tăcerea ei nu-i de loc’ amabilă pentru Ion Florea. Simţeâ că trebuie să-i spună, să-i arete cumva că nu şi-a uitat de el. Sentimentele sale niciodată nu-i fură atât de clare . ca în seara aceasta în aprecierea întâmplării aceleia din grădina internatului de fetiţe. Un glas tainic îi şopteâ mereu: „A fost'foarte bine! Foarte frumos". Şi glasul acela tainic păreâ că şi râde, c’o şi mângâie şi o alintă. Voiâ deci să-i fie recunoscătoare.’ Domnul Chirca cu domnul şi doamna Grecu începură să discute despre posibilitatea di-solvării camerei, şi despre eventualele lupte electorale, cari se’vor deslănţul asupra ţerii. „Ar trebui să fim cu băgare de seamă", zise domnul Chirca, „să nu ne afle alegerile nepregătiţi. La toată întâmplarea ne vom pune candidaţii noştri. — Dacă am intrat odată în activitate nici nu putem face altfel. Ca totdeauna însă, în multe cercuri, căderea noastră va fi sigură", spuse domnul Grecu. „Lucrul de căpetenie", începu doamna Olimpia, „ar fi să vă îngrijiţi înainte de toate de cercurile 'cu majorităţi mari. Şi pentru acestea să candidaţi bărbaţi destoinici". __ (Va urmă.) Cronici. Cronică bucureşteană. Sărbătorirea Iui Caragiale. Agitaţii politice. Februarie 1912. Cronica lunii Ianuarie am sărit-o, — din motivele, bineînţeles,cele mai puţin atârnăloare de voinţa mea... Nu însemnez acest lucru pentruca să uşurez cercetările unui viitor istoric literar, care altfel poate şi-ar pierde din vreme căutând veriga ce lipseşte în regularitatea lanţului acestor cronici, — ci îl însemnez numai, ca să am prilejul de a reveni asupra unor evenimente, ce cu nici un preţ n’aş vrea să fie socotite drept cu dinadinsul trecute sub tăcere din parte-mi. în fruntea acestor evenimente, cari cronologiceşte aparţin lunii Ianuarie, pun: sărbătorirea maestrului Caragiale. Sărbători rea zic eu că este un eveniment, iar nu, cum scriâ o revistă literară de-ale noastre de-aici, împlinirea a 60 de ani de vârstă a maestrului; aceasta este o aniversare, şi nu un eveniment, — şi mai este ceva: este una din acele aniversări, cari mai de grabă sunt de natură a uinpleâ de melancolie sufletele simţitoare. Un suflet simţitor, „profund sentimental", este şi sufletul maestrului Caragiale; aceasta n’a fost numai o vorbă aruncată de el într’o clipă de enervare, ci a fost cu adevărat un strigăt scos de laturea covârşitoare şi, bănuiesc, cea mai chinuitoare, a acelui suflet complex. Ap cetit, prin ziare, răspunsurile ce le-a dat unora din scrisorile de felicitare ce s’au dus să-l gă- sească în retragerea-i din Sch8neberg bei Berlin: vechile prietenii sunt acelea cari îl mişcă mai mult, şi e înduioşător cuvântul de bătrân, aşa cum ştie să-l aşeze Caragiale în fraza lui, ca şi răspunsul la urări, din care răsare mai adesea o mireasmă patriarhală, cu nelipsita amintire nu numai de cele ce pot privi fericirea ta, ci şi pe aceea alor tăi... De ce maestrul n’a venit ca să fie faţă la sărbătorirea lui? Eu unul mărturisesc că nici un moment nu mi-am pus această întrebare, fiindcă nici nu m’am îndoit că n’a re să vină. Dar lucrul acesta se simte mai mult, aşa ca lucrurile dela sine înţelese, de cătră aceia cari pot zice că cunosc întru câtva firea şi felul de gândire al acestui om ce pare multora atât de ciudat, — dar altora atât de adânc şi de puternic firesc. Banalul, cred eu, oroarea de tot ceeace este program şi protocol, formă şi formulă consacrată, — exercită asupra lui Caragiale influenta aceea respingătoare, a cărei expresie din faţa lui care este expresivitatea însăşi, cine a văzut-o odată n’o mai uită... Apoi bineînţeles că banalităţile scrise, — şi de cari de altfel nu te poţi apără, — n’au să aibă aceiaş efect ca banalităţile vorbite, — sau cel puţin faţă cu cele dintâiu poţi să te sileşti şi să iei, mai la urmă, o atitudine politicoasă... Totuşi, dintre câte banalităţi s’au spus şi în lipsa maestrului, una, şi poate cea mai banală din ele, erâ cu totul indicată: Caragiale poate să aibă oricâţi ani, el nu este şi nu va fi niciodată bătrân. Este o vorbă a scriitorului maghiar Jokai, care s’ar puteâ tălmăci ro- www.dacoromanica.ro Nrnl 11, 1912. LUCEAFĂRUL 223 mâneşte: „Om ln vârstă, nu însemnează om bătrân”... Sau s’ar puteâ zice, cu o altă vorbă: Caragiale n’are şasezeci de ani, ci are numai de douăori treizeci... După toate astea, mă împac in mine cu încredinţarea că această hiritisire întârziată maestrul nu e obligat s’o cetească, sigur cum sunt, că tot ce-am spus e departe d’a fi la înălţimea momentului ce am lăsat să treacă „de ziua lui”. * Caracteristica vremii în care trăim la Bucureşti, rămâne: agitat ie. Bine, cel puţin, că pacea s’a restabilit în Biserică, după împlinirea vacantelor lăsate în scaunele mitropolitan şi episcopeşti de furtuna năprasnică ce se abătu asupra Sinodului sfintei Biserici autocefale române... Bineînţeles că nu lipsesc nici acuma sfătoşi cari să vină să dovedească, prin citaţii de nu mai ştiu ce şi tot felul de canoane, că alegerea cutare e neregulată, alta e ilegală, şi toate, bineînţeles, „nule şi neavenite” ... Astfel de lucruri au fost aşa-zicând întotdeauna nelipsite, — iar rezultatul e că nimeni nu le mai dă nici o atenjie... câtă vreme nici un partid nu se hotăreşte să Ie exploateze politiceşte. Iar cele două partide din opoziţie nu mai pot face acest lucru, de când au încheiat alianţa lor, pe care guvernamentalii o numesc „cointeresată”, după denumirea nenorocoasei — dar şi buclucaşei — societăţi a tramvaielor comunale. N’o mai pot face, fiindcă dacă în privinţa „cointeresării” la tramvaie au putut să-şi conformeze atitudinea, în chestia bisericească prea se angajaseră în direcţii opuse, aşa că altă ieşire n’a mai putut fi, decât părăsirea cauzei şi a unuia şi a celuilalt dintre prelaţii înlăturaţi... Atâta rezultat, va să zică, tot a dat până acuma, alianja celor două partide din opoziţie, că s’a înlăturat, sperăm definitiv, orice motiv sau pretext de agitaţie pe tema bisericească... Şi mare, în adevăr, e nevoia de pace, căci mare este nevoia de muncă, pentru ridicarea şi întărirea Bisericii în (ara românească. Agitaţiile politice au rămas să se poarte pe alte teme; şi slavă Domnului, sunt destulei — obiceiul pământului fiind, cum se ştie, ca orice opoziţie să se împotrivească — fiindcă deaceea e ea opoziţie — la orice ar vrea să facă sau să dreagă orice guvern... Deocamdată lupta, oricât de crâncenă, n’a dat nici un rezultat. Abiă dacă au rămas pe teren, într’una din duminecile cu „mari întruniri publice” câteva geamuri dela clubul conservator... Altceva mai grav — poate rândul viitor. Ion Gorun. 0 însemnări. Un intervîev. Pentru lămurirea cetitorilor noştri reproducem din ziarul „Românul” Nr. 47 un interviev luat d-lui Goga la Seghedin de d-1 C. Şărcăleanu. E următorul: — Ce ştii despre pace? Ai luat parte la tratările din Arad? Eşti mulţumit că s’a încheiat? O aprobi?... — „Fiind în închisoare cunosc numai fragmentar lucrurile ce se petrec afară. Nu am luat parte la tratările dintre comitetul naţional şi proprietarii „Tribunei”, fiindcă aceste tratări s’au mărginit numai la o chestiune de ordin juridic: proprietatea „Tribunei”. Eu, după cum se ştie, nu am fost decât colaboratorul acestui ziar. Acum deci, când proprietarii ajungând la înţelegere cu comitetul naţional, au decis înşişi asupra sorţii ziarului, aplanându-şi conflictul după cea mai bună chibzuinţă a lor, eu numai bucură mă pot văzând că se restabileşte armonia dinainte, de pe vremea când mi-am început colaborarea la „Tribuna”, la care am rămas consecvent până deunăzi, când cu intrarea mea in închisoare. Din parte-mi am accentuat in nenumărate rânduri, că doresc sincer să fie înlăturate notele de violenţe personale, — n’am deci nici un motiv, din acest punct de vedere, să des-aprob pacea încheiată”. — Dar această pace va aveă urmări însemnate, ea pune capăt certurilor atât de pasionate din ultimii doi ani. Nu crezi d-ta, că prin însuş faptul că lupta din fericire a încetat, atât comitetul nu mai are te-meiu de a se plânge împotriva „tribuniştilor", cari prin actul lor consolidează acţiunea naţională, cât şi, pe de altă parte creiază îndatorirea tuturor luptătorilor de a-şl strânge rândurile? Pacea te priveşte deci şi personal, — trebuie oare să înţeleg că te simţi atins? La întrebarea aceasta convorbitorul meu îmi strânge, zâmbind! mâna: — „Aici, în singurătatea mea, am putut să aştept în toată liniştea desfăşurarea acestor tratări. împrejurarea că d-1 Stere eră la mijloc mi-a dat deplina garan(ie a seriozităţii şi asigurarea, că întrucât mă priveşte, demnitatea mea personală va fi păzită. Fireşte, că după încheierea acestei păci, după reabilitarea morală şi politică a proprietarilor „Tribunei” de cătră comitetul naţional, conflictul e terminat şi răsboiul încetând, lucrurile revin la starea dinainte de isbucnirea ostilităţilor, la restitutio in integrum”. — Dar aceasta presupune o conlucrare sinceră din ambele părţi. Valurile unei duşmănii îndelungate nu se potolesc aşa uşor. Ce crezi să faci în această privinţă? — „Eu, întrucât depinde dela mine, nu voiu pune nici o piedecă în faţa acestei noui situatiuni. După cum am declarat în atâtea rânduri, unitatea de partid o am considerat, în împrejurările dela noi, o dogmă politică, şi prin toate năzuinţele mele, în activitatea mea de până acum, de ordin pur publicistic, n’am voit să depăşesc cadrele organizaţiei noastre de partid. Nici eu, nici prietenii mei, nu ne-am depărtat dela principiile fundamentale ale programului naţional”. — Eu înţeleg, că în sânul unui partid poate fi şi o luptă de idei, precum şi critica obiectivă a activităţii politice, dar aceasta nu poate şi nu trebuie să degenereze într’o luptă împotriva partidului. Recunoşti şi d-ta, că lupta de idei trebuie să se menţină în limitele compatibile cu unitatea de partid? — „Bine înţeles. Mi-am dat totdeauna seama şi o văd şi astăzi, că în cadrul partidului nu pot dispare www.dacoramamca.ro 224 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1912. niciodată diferitele curente de idei şi propaganda pentru ele. Fără această fermentaţie de credinţe, fără o cumpănire critică a fenomenelor politice şi sociale din jurul nostru nu poate fi vieajă de partid, nici o evolu(ie normală a politicei naţionale. De aceea asupra ideilor lansate n’au fost şi n’au putut fi tratări, fiind acestea expresiunea firească a unor stări organice". întrucât în lupta d-voastre a fost şi acest element de propagandă, el, desigur, trebuie să rămână şi de aci înainte, fiindcă şi eu cred, că propaganda de idei, dusă cu sinceritate şi seriozitate, nu este numai compatibilă cu vieaţa de partid, dar este chiar indispensabilă pentru propăşirea neamului. Ştiu positiv, că aceasta este şi credinţa conducătorilor partidului, întrucât critica obiectivă şi propaganda de idei nu poate împiedecă pe nimeni să-şi ia locul ce i se cuvine în rândurile partidului, dă-mi voie, deci să te întreb: faţă de faptul, că ţi se cere, ca semn exterior şi vădit de împăciuire, să reintri în organizaţia partidului, ce ai de gând să faci? — „Eu voiu luptă, se înţelege şi de aci înainte pentru ideile mele, propagându-le mai departe, şi dacă mi se cere să reintru în comitetul naţional, acum după aplanarea conflictului pentru care l-am părăsit, primesc această sarcină, având convingerea, că fruntaşii partidului cu toţii vor înţelege necesitatea unei asemenea evoluţii. Numai întemeindu-ne pe acest adevăr, lăsând la o parte toate frecările şi interesele personale, deschizând drum liber în faţa discuţiunilor de ordin principiar, se poate înstăpâni (convorbitorul meu apasă asupra acestor cuvinte) o pace sufletească, şi deci, reală, în rândurile noastre, aşezându-ne pe fiecare din noi la postul ce ni se cuvine în lupta pentru apărarea neamului. De altfel eu, acum o bucată de timp, simţind nevoia unei reculegeri pe urma multelor hărţuieli, nu voiu luă parte mai activă la luptele politice". Cetitorilor noştri, cari n’ar şti acest lucru, le descoperim că C. Şărcăleanu e pseudonimul literar al d-lui C. Stere. De strigis quae non sunt... înţeleaptă e vechia orânduire a legii de demult, care porunceâ norodului, ca despre strigoi să nu mai fie nici o vorbă, fiindcă strigoi nu sunt. Cu alte cuvinte, cine-a murit odată şi i-au aşternut glia pe sicriu, oricât ar fi fost el de meşter pe vremea lui, rămâne acolo şi putrezeşte ca lumea, nu se mai arată seara călare pe mătură să facă drăcii şi să bage oamenii în răcori. înţelepciunea asta e veche, legea fiind aproape de o mie de ani... Se potriveşte la toate categoriile de răposaţi şi cu deosebire la morţii politici. Lumea nu îngroapă de mai de multeori nici în politică şi, cu toate prejudecăţile curente, oamenii şi-au pierdut demult superstiţia despre învierea strigoilor de acest gen. Ce mai vrea deci, după toate astea, domnul Eugen Brote în publicistica românească? Nu înţelegem cum d-sa, un spirit deschis, nu îşi dă seama de acest adevăr elementar. Domnia sa cu tovarăşii de jalnică memorie a fost politiceşte îngropat şu’prohodit în toată forma, mai acum vreo doi ani, prin urmare ivirea asta proaspătă, la gazeta „Deşteptarea" a domnului Vlaicu Arsenie dela Braşov, nu niai are nici un rost, fiindcă noi îi opunem formula lapidară a regelui Coloman: De strigis quae non sunt, nulla mentio fiat... Cât priveşte pe domnul Vlaicu, noul muşchetar al înfrăţirii maghiaro-române, cu d-sa vom vorbi mai târziu, după consolidarea noului guvern. Deocamdată îi respectăm durerea şi-l lăsăm să plângă pe ruinele pierdutelor făgăduinţe paterne... 88 O personalitate. între multele scrisori pe cari ni le trimit cetitorii în legătură cu evenimentul recent al împăcării dela Arad, se remarcă rândurile pline de adevăr ale unui ardelean trecut în ţară, care spune între altele: „mă bucură, domnii mei, că s’a isprăvit odată cu cearta, dar mă mir că nu s’a putut face acest lucru decât prin intervenţia unui fruntaş din Regat, ori-şi-cum străin de împrejurările dela noi." Astfel vorbeşte ardeleanul nostru dela Brăila şi ne arată prin asta că şi dânsul a devenit cam străin de situaţia noastră. Că s’a putut ajunge la un rezultat, se datoreşte tocmai escendentului personalităţii domnului Stere, care a pus in cumpănă, din acest prilej, toată autoritatea sa morală, tot aparatul său de profund cugetător politic şi toate mijloacele de convingere ale unei inteligenţe superioare. Tocmai împrejurarea, că lucrurile s’au desvoltat cum s’au desvoltat până la această intervenţie, e o probă evidentă a secetei de personalităţi pe tărâmul politic la noi şi ne dovedeşte oarecum necesitatea vremelnică a unei îndrumări din afară. S’ar puteâ întrebă însă cineva cu puţintică răutate: Bine, dar domnul Stere, dupăce şi-a terminat misiunea s’a reîntors la Iaşi, ce ne facem fără dânsul, fiindcă, Ia urma urmei, noi cari am rămas suntem tot cei vechi, nici mai buni nici mai răi? în adevăr în faţa unei asemeni întrebări, răspunsul ar fi cam dificil şi deocamdată e mai bine să rămânem datori cu el... 88 D-l Octavian Goga a părăsit zilele aceste temniţa dela Seghedin, reîntorcându-se în mijlocul nostru. ■ ■ ■ ■ ■ Greşeli de tipar. în articolele „Şcoala românească din Ungaria în anul 1911“ s’au strecurat câteva greşeli, cari trebuiesc îndreptate. La pag. 122, rândul 21 în loc de „180 de şcoale" să se cetească „135 de şcoale"; pag. 122, rândul 20 în loc de „cauza" să se cetească „lipsa", iar rândul 44 în loc de „17 ore" „13 ore". a a a a a Aviz. Scoarţele „Luceafărului* pe anul 1911 nefiind încă terminate, on. domni cari le-au comandat sunt avizaţi, că expediarea acestora se va face în săptămânile viitoare. Administraţia „Luceafărului". TIPARUL LUI W. KBAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro