I Cuceafărul I B ' ■ m u a - u ' * m IBBBBBBBBBBBBBBBBflBBaBBBHBaBBBBBBBBBBBBaBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBaBflBBB BBBBBBBBBBB -£j MHHMHBiHVf ® BBBBBBB BBBBBB B □ B.Bifl B* ■- Bfl BBB BSBB anal BBBBBB aatiOBBi BlIlliaillllllBIBIRIBIHHBIBBI B Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică Director: Octavian Goga ■■■ Redactor: Oct. & tăslăuanu Hn. XI. lîr. 10. Voi. I. IBB BBBBBB aBBBBBBBBBBBRIBI BBBBBBB ■ na BBB mm a BB BBBB BBBBBBB s B i QRBBBBQQBBHaiBIIBBBBBIBBBBBIBBBBBBBBB1 i a B B a B ■■ ■■ Cuprinsul: IBB O „iuceafărul" . . Octavian Soga . Corn. Jtfoldovanu Alice Călugăru . f J)r. Ion porcia. poetul (poezie). Sărbătoare mistică, pugă Soarelui (poezie). I. Aâârbiceanu povestea unei vieţi (roman). dări de seamă: £)r. pavel poşca Elemente de metafizică. Cronici: II. Chendi: Evreii şi literatura română. I. £.: „Albina". însemnări: declaraţie, f $)r. Ion Porcia. Jvtemoriul băuţilor. Concertul d-şoarei Ana Yoileanu. Concertul Gheorghe Enescu. Opinia publică, premiile şi ajutoarele societăţii pentru fond de teatru român. Cocoşul negru. — Poşta pedacţiei. bibliografie. Tlustraţiuni: K- Grigorescu: ia fântână, profesorul J)r. Ion porcia între eleve. Sibiiu, 4 Hiartie v. 1912 www.dacoromanica.io Preţul unui număr: 40 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ SĂPTĂMÂNALA PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE. Colaboratori: I. Agârblceanu, D. Anghel, Z. Bârsan, G. Bogdan-Dulci, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. ChendI, I. Ciocârlan, V. Cloflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Coz-ntnţa, Măria Cunţan, Dr. Silvia Dragomir, I. Duma, Victor Eftimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gflrleanu, Dr. Onisifor Ghlbu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt O. Iosil, I. I. Lipidatu, E. Lovincscu, Dr. I. Lupaş, Dr. I. Mateiu, Cornelia Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, V. C. Osvadă, 1. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gb. Popp, Dr. Sextil Puşcăria, Dr. P.Roşcd, 0. Roticâ, M. Sadoveanu, C. Sandu-AI dea, M. Săulqscu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Sortea, Victor Stanclu, Caton Theodorfan, D. Tomescu, Lazâi' Triteanu. flBONANENT: flustro-Hngaria: 1 an.............20 cor. 6 lani ..... 10 cor. Pcntra preoţi, învăţători şi stadenţi: l an 16 cor. România fi în Străinătate: ,1 an............25 cor. 6 lani............13 cor. Xedamafiile sunt a se fac* t«t curs de 14 ide după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani tn mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rcr. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). ---Noni pieae muzioale de Tiberin Bredioeann ^ Icoană, din popor (un act ou un preludiu) Text de C. Sandu-Aldea şi I. Borcia. ’ CUPRINSUL: Preladin şi cor. Nr. 5. Melodrama Nr. 9. a) Solo de fluier Nr. 1. Doina lui Sorin . 6. Cântecul Ilenei . 10. Brâu . 2. Mândrufi cu ochii verzi . 7. De maaă . 11. Duet . 3. Cântec din bătrâni . 8. Scenă . 12. Învârtită şi cor. . 4. A lui Moş Marin . 9. Cântec haiducesc Partitura pentru canto şi piano cor. 8-—, fr. IO-— Caietul III. Pâaărici muti-ti cuibul. Leagăni-te frunzuliţă. Turturea din valea saci. Ardeml-te-al codru des. Ce vii, bade, târzior. Tu te duci, bade, sărace. Foaie verde, foaie lată Pe unde umbli doru’. (Canto şi plano). Caietul IV. Pe sub flori mă legănat. Foaie verde, pup de crin. Sus in vârful dealului. Mândro, de dragostea noastră. Când treci, bade, pe la noi. Frunză verde, frunzuliţă. Auzi, mândro, cucu-tl cântă. S’a dus cucul de p’aici. Hora. lnvirtita III. Brâu V. Jocux>i româneşti. (Piano solo). * Caietul IV. Pe picior IV. Ardeleana V. Din Maramurăş. Dauţu. Ardeleana (ca’n Bănat) VI. Preţul unui caiet cor. 4'—, fr. 5-— Qn&drille pe motive româneşti....................cor. 2*—, fr. 2*50 Hora (cis moli).................................. „ 1*50, „ 2*— De vânzare la: Librăria arhidiecezană, Sibiiu (Nagyszeben). .daeof8mmica.TO - =■ — J N. GR1G0RESCU: LA FÂNTÂNĂ. www.dacoramamca.ro pROFEsowww.daCQfbmafiica.iOTRE ELEVE. Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. f Dr. Ion Borcia. Pe ’ntâia treaptă a [celei mai frumoase maturităţi rodnice, surprinzând informaţiile chiar şi ale celor mai intimi amici, s’a stins în dimineaţa ploioasă de Duminecă colaboratorul vechiu şi statornic al revistei noastre — profesorul Dr. Ion Borcia. Ştirea dureroasă a morţii sale a străbătut cu iuţeala şi cu fiorii unui junghiu inimile noastre, iar biata minte, uluită din temeliile ei se trudeşte zadarnic să înţeleagă taina, rostul acestei treceri prea timpurii. Cea mai tăgăduitoare vârstă, împreunarea norocoasă a atâtor calităţi sufleteşti şi trupeşti, o frumuseţe morală şi fizică se stinge astfel, în pragul primăverii învietoare?... * Prietinul nostru regretat a fost o conştiinţă întreagă, o personalitate distinsă în mijlocul atâtor figuri şi figurine indefinite, cu contururi ce se pierd. Sub înfăţişarea aceea de cuviinţă şi modestie, de discreţie delicată şi de blândeţe pulsa o vieaţă din plin. Intimitatea delicioasă a plimbărilor cu el sau a ungherului discret desvăleâ adeseori momente de revoltă în cari nu se mai putea stăpâni, arătă păreri şi judecăţi a căror dreptate necruţătoare, bărbătească, te făceau să ridici, mirat, ochii spre faţa lui serioasă acum, aproape răsboinică de para privirilor. în orice chestie culturală sau politică, în apreciarea persoanelor cu rol public chiar, avea o orientare sigură, uneori foarte bogată, judecând după normele unei pregătiri conştienţioase şi ale mentalităţii pe care i-a dat-o cunoaşterea desvoltării culturii româneşti. în privinţa aceasta este caracteristic felul cum a început să scrie Ion Borcia, şi- desigur că mulţi dintre aceia cari l-au cunoscut superficial sau în treacăt, nu vor fi înţeles poeziile lui dela început. Se vor fi întrebat, nedumeriţi: Ce caută în versurile corecte, de multe-ori calde, avântate, ale blajinului profesor baladele şi legendele din vremea, când se făceâ la noi din plug paloş de vitejie? Ce însemnează trecerea oştilor lui Mihai Viteazul în Ardeal, imnurile însufleţite, bucuria străbunilor din morminte, când se mai află cineva care să se înflăcăreze de idealurile lor, pribegii surghiuniţi, din cântecele lui? i www.dacoromanica.ro 194 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1912. Pentru ce plânge, la auzul fluerului, moşneagul lui Borcia, care A văzut şi munţii ’n flăcări, Şi-a trecut prin zile grele, — Cine-i azi să le mai poarte? — Le-a răbdat şi nu s’a plâns?... Prin visurile acestui delicat să treacă umbra Craiului Munţilor? N’au fost accentele, preocupările acestea statornice de timpuri grele, capriciul unei mode literare sau afectarea unor sentimente de împrumut, — o, nu! Gândiţi-vă şi la ceeace traducea el pe atunci din nemţeşte, — la predilecţia lui pentru Koerner, în poeziile căruia sună chemarea goarnelor şi străfulgeră spada, — şi veţi găsi că sufletul acestui bărbat a fost plămădit din aluatul care dospeşte faptele. Este firesc ca individualitatea lui Borcia să nu fi fost monocordă. în inima lui cântau şi sentimente delicate, se deschideau si flori cu mireasma 7 dulce, căci universul nostru .. . nu-i decât un sbor De mii şi mii de suflete pribege... Se cată, s’ar iubi, s’ar înţelege... Că-i pus în inimile tuturor Nepotolitul şi eternul dor Ce ’ndeamnă sufletele să se lege. Această poruncă a firii a găsit în Borcia un cântăreţ, care înseamnă cu respect şi cu demnitate ceeace a înţeles din atracţia fatală a sufletelor: r i Când două se ’ntâlnesc pe-acest pământ, Adause de marea tain’ a firii: Se face imn smeritul lor cuvânt... Şi flacăra curată a iubirii E-o candelă lângă altarul sfânt în templul veşnic al Dumnezeirii. Alăturea de gama fericirii şi a recunoştinţei pentru clipele îmbiate de ea, în versurile lui Borcia aflăm şi umbre de melancolie, de durere în surdină, şi mai ales un paralelism între vieaţa naturii şi a sufletului nostru, care — cu toată deasa si banaiizătoarea între- 7 buinţare a procedeului — reuşeşte să ne placă: Florile culese ieri Azi sunt toate ofilite, — Biete suflete rănite De ascunsele dureri . . . Asemenea şi în interesantele lui evocări din lumea clasică, dela Epimeteu până la Ifigenia, sunt scutite de nota comună, care ne întimpină la stihuitorii neînzestrati. Deşi fecior de orăşan avea o adâncă şi înţelegătoare dragoste pentru ţărani şi mai ales pentru producţiile artistice ale acestora. în vacantele de vară a 7 străbătut o bună parte din Nordul Ardealului şi aveâ de gând să cutriere toate ţinuturile locuite de Români, ca să cunoască din intuiţie proprie pe autorii Cosânzenelor şi ai Feţi-Frumoşilor. în colaborare cu Sandu-Aldea a scris libretul compoziţiei lui Tib. Brediceanu „La şezătoare", iar de curând a terminat feeria „Ileana", care dovedeşte amănunţitele cunoştinţe folclorice ale lui Borcia şi înţelegerea ce o aveâ de a-şi afla sănătoase izvoare de inspiraţie pentru crearea unei opere naţionale. Să mai amintim si traducerile lui, foarte frumoase şi îngrijite din literaturile streine? Căci Ion Borcia era un om foarte harnic şi conştient de darurile sale, şi — dupăce s’a făcut stăpân peste o versificaţie curgătoare şi variată — a tradus admirabil pe Goethe (Ifigenia în Taurida tete.), Shakespeare (Iuliu Caesar), Lenau, Morike, Schiller, Uhland ş. a. m. d. — şi ar fi dorit să strângă toate scrierile dragului său autor, pe www.dacoramamca.ro Nral 10, 1912. LUCEAFĂRUL 195 care-1 lăudă tuturora pentru adâncimiea sentimentului din opera întreruptă de moarte — ale lui 1. Popovici-Bănăţanul. * Dar regretatul nostru prietin a fost şi un profesor model, care eră iubit de elevele lui. Dela începutul carierii sale a fost educătorul fetitelor dela şcoala civilă a „Asociaţiunii". Eră mereu preocupat de problemele pedagogice cele mai raţionale si căută să le şi înfăptuiască de pe catedră. Deaceea lecţiile lui erau ascultate cu adevărată dragoste de elevele şcoalei. In o seamă de conferinţe şi articole a vorbit despre ideile pedagogice şi de teatru ale lui Eminescu, despre opera lui Bjornson şi despre alte cărţi potrivite — sub toate raporturile: naţional, moral şi estetic — pentru tineretul nostru. El a întemeiat şi îngrijit „Biblioteca tineretului", ce a apărut în editura „Asociaţiunii". In sufletul lui de educător trăiâ conştiinţa istorică a trecutului românesc, tocmai de aceea aveâ un cult pentru înaintaşii, pe care-1 exprimă şi următoarea închinare lui Gh. Lazăr: Advenite, nani et hic dei sunt! înalţă munţii culmile eterne în liniştea văzduhului de pară, Alene mişcă plopii frunza rară, Şi pace peste satul alb s’aşterne... Abiâ s’aude-un vuiet dela moară... Aproape sună toaca la vecerne, Iar pe biserica smerită cerne Potop de aur soarele de vară... Stai, trecătorule grăbit, din mers! Pe unde treci acuma locu-i sfânt Ţi-o spune ’n lespede săpatul vers. Opreşte-te, ’n ghenunche la pământ, -Ceteşte numele uitat şi şters Şi ’nchină-te tăcutului mormânt! * Acest suflet s’a stins în iubitul nostru prietin. Pe semne-aceasta-i a vieţii lege: Să fii pe sure drumuri călător... Va fi simţit Ion Borcia, când a scris versurile acestea, vreo adiere de suflu geros al unui sfârşit apropiat? Să fi trecut prin inima lui întâiul fior de îngheţ, presimţirea aceea tainică, inconştientă, care trezeşte în orice om gândurile odihnei de veci? Cine ar şti să spună? Şi, mai ales, cine ar fi ştiut să cetească în sufletul frumos, armonic, al unui bărbat atât de bun, de fără prihană, cum a fost prietinul nostru cel atât de mult jălit, încât la vederea florilor ce-i vor împodobi mormântul, vom întreba, strângându-ni-se sufletul de durere: Sorbit-ai din adâncuri de pământ Acea mireasmă dulce, ’mbătătoare ? Sub glie doarme şi viseaz’ un sfânt, în pace de dureri alinătoare, Pe care n’a găsit-o pe pământ... Eşti visul lui cel drag, albastră floare? „Luceafărul*. 1* www.dacoromanica.ro 196 Luceafărul Nrul 10, 1912. Poetul. Când l-au închis după zăbrele Şi paznicii l-au petrecut, L-au despoiat de toate cele, De tot sărmanul lui avut.. . L-au dus aşa ’ntre răsvrătiţii De după zidul fără glas, Dar şi-au uitat nenorociţii Că gândurile i-au rămas. Nebănuitul lor tezaur Nebunii ’ntreg i l-au lăsat Şi ’n giulgiul lor tivit cu aur El sufletul şi-a ’mpresurat. Zadarnic bate din aripă Şi ’n goană moartea-i dă fiori, Zadarnic huhurezii ţipă Din turla negrei închisori. în mândră vraje se desfată Ungheru ’ngust şi nevoiaş Şi-i o grădină fermecată Chilia de puşcăriaş ... Iar dacă tainic câteo rază Coboară tremurând pe pat, Ea ’nfiorată luminează în visul unui împărat... Seghedin. Octavian Goga. Sărbătoare mistică. 31 Decemvrie. S’a apropiat în sfârşit seara aceea, tulbure şi tristă, când sufletul ridicându-se mai presus de bucuriile sgomctoase şi silite ale sărbătorii ce vine, stă o clipă de vorbă cu. sine însuşi, îşi măsoară amintirile şi cu multă teamă, îşi făureşte speranţele de mâne. O nu, sărbătoarea aceasta nu-i veselă! Risipa de flori şi năvala de cântece, care înconjură' masa bogată în vinuri scumpe şi gustări rare, înzadar caută să alunge de pe feţele neliniştite umbra unei dureri, înzadar vrea să ne mintă cu ademenirea unei bucurii nesincere, izvorîtă mai mult din uitare de sine. „Fii vesel!" —îţi şopteşte glasul amphi-trionei, melodios şi ispititor, — „fii vesel!" şopteşti şi tu la rându-ţi vecinului tăcut, şi acest îndemn face înconjurul mesenilor, fiind primit de toţi cu un zâmbet mincinos, ca şi cum fiecare ar voi să-şi amăgească mâhnirea. Toţi oaspeţii îşi pun repede masca bucuriei, de teamă ca să nu fie surprinşi, asemenea mamei, care deşi încearcă o suferinţă adâncă, zâmbeşte ca să nu sperie ochii întrebători ai odorului drag. Tot astfel zâmbim şi noi, făţarnici şi înfricoşaţi, nu atât din grija ca să nu întristăm pe cei înclinaţi petrecerii, pe cât din teama de-a nu spori neliniştea ce ne otrăveşte sufletul, şi pe care vinul şi cântecul o va adormi poate, regăsind în zorii apropiaţi împăcarea. Paharele se umplu şi se golesc întruna, obrajii aprinşi sunt mereu răcoriţi cu gestul mânilor, florile aromesc par’că mai puternic în încăperea salonului, înceţat de aburii gustoşi ce se ridică din mirodenii, ori de fumul albăstriu al ţigărilor scumpe, — cântecile curg tot mai pătimaşe şi mai vinovate, în sfârşit, sărbătoarea e isbutită, şi în ceasul acela, veselia singură domneşte în jurul făcliilor scânteietoare. * Cu toţii am dori ca masa aceasta îmbelşugată să nu se mai sfârşească, să nu ne mai trezim din ameţeala vinului, ca nu cumva să ne recucerească undele meditării... Dar un nou rând de cafele deschide luminişuri în gândurile tulburi; încreţim fruntea şi sorbim încet, cu melancolie. Pe când cei mai vrâst-nici se îndreaptă spre măsuţele rânduite jocului de cărţi, iar cei mai tineri, încurajaţi de adierea cântecului, se furişează prin colţuri pentru a-şi şopti nimicuri dulci, — unii, cei mai puţini, rămân locului, cu tâmpla sprijinită pe mână, şi sorbindu-şi tacticos, în ritm firesc, cafeaua şi ţigara,îşi înclină sufletul spre cugetare... De unde izvoreste această simţire nelă- i y murită? E oare părerea de rău pentru anul care s’a stins si care nu se va mai întoarce, sau teama zilelor ce vin, necunoscute si ameninţătoare?... Ne apropiem pe nesimţite de veşnicul sfârşit, robi ai destinului şi ai cumplitului mister, — www.dacoromanica.ro Nnil 10, 1912. LUCEAFĂRUL 197 dar suntem atât de slabi, încât nu putem încercă nici răzvrătire împotrivă-i nici dorinţa de-a luptă ca să-l biruim... Dac’am aveâ putere în sânge şi încredere în cuget, ne-am pregăti de pe acum pe buze surâsul cu care vom răspunde nepăsători la chemarea morţii, — dar până atunci, din fiecare clipă, am zidi o insulă de seninătate, şi din fiecare ceas o fortăreaţă bucuriei! Am păşi biruitori în noaptea care vine, şi fiecare pas al nostru, ar însemnă pământ cucerit fericirii... Dar suntem prea slabi, şi de aceea îmbrăţişăm amintirile, oricâtă suferinţă le-au născut, şi iubim trecutul, chiar dacă poartă cu el semnele nevredniciei. Deşi gândurile se avântă spre viitor, cu dorinţa triumfului, sufletul nostru nu se poate simţi liber, el sângeră şi plânge, căci a lăsat în urmă, în ţara amintirii, un zălog iubit, ca semn de veşnică atâr-nare şi supunere. De aceea, în seara aceasta, tulbure şi cernită, fără să ne dăm seamă, sufletul se întoarce spre trecut, ca să măsoare drumul mers, şi să mai privească odată locurile străbătute, fiecare popas şi fiecare întârziere, şi să chibzuească asupra tuturor ispitelor ce l-au oprit sau abătut din calea pribegiei. Ce tristă privire înapoi! O înlănţuire de nimicuri, cărora amăgirea le-a dat preţ în clipa fiinţării lor, o perindare de umbre palide şi sclipiri obosite, care atunci, în inima noastră, au îmbrăcat pe nedrept, purpura adevăratelor splendori... Singure impresiile de călătorie, feluritele icoane dela munte sau dela mare, preţuesc mai mult în cumpăna dreptei măsurări, — cele câteva ceasuri de iubire pe care le-am trăit, înfriguraţi de aşteptare sau chinuiţi de îndoială, iată tot ce rămâne din goana unui an, — şi în sfârşit, scrisorile, slovele cari au înfiripat simţirea clipei de odinioară, tot ce mai durează încă din depănarea atâtor sute de zile. Scrisorile! aceste ruini ale pasiunii, aceste semne cari adeveresc vieţuirea atâtor bucurii®, şi dureri în trecut, scrisorile, singurele măr-™ turii pipăite ale simţirilor ce s’au stins, au un farmec ciudat şi mistic. Urmărind mica oştire de rânduri parfumate, ne cuprinde mirarea: ne îndoim dacă într’adevăr un suflet a dictat toată broderia aceea de cuvinte înflorite, şi zâmbetul ironiei e astăzi singurul răspuns frazelor pătimaşe cari odinioară ne-au îndemnat să plângem. Ce adevăr poate să cuprindă o amintire, dacă însăsi veşmântul ei de slove, dacă însăşi podoabele ei sfinte, florile uscate şi fotografiile învechite, ne trezesc, după un an abiâ, îndoiala în suflet şi derâderea pe buză, şi zâmbim cu ciudă şi melancolie de povestea propriei noastre suferinţi, ca de întâmplările comice ale unui străin?... Dar nu numai amintirile, sunt înstrăinate de faptele ce s’au petrecut, fiind mai mult produsul cugetărilor de faţă, decât dovada vremilor ce-au apus, ci noi înşine chiar, trupul nostru, ochii cari au plâns în extazul adorării, buzele lacome cari tremurau sub fiorii sărutărilor, braţele cari au cuprins cu patimă fericirea închipuită, noi înşine, nu suntem decât slaba imagine a celui, care a trăit în anul care piere, căci mereu avem impresia că un altul a plâns şi-a iubit în zilele bune, şi că pentru acel altul nu simţim nici dragoste, nici compătimire, ci numai nepăsarea cu care ne-am deprins a privi străinii... Dacă judecata liniştită şi necruţătoare nu ne-ar încredinţâ că într’adevăr cel care a suferit şi-a uitat, e unul şi acelaş cu cel de astăzi, obosit de cântece şi veşted de orice simţire, — dacă raţiunea n’ar legă continuare între vieaţa celui care trăeşte încă, şi între amintirea moartă a celui care astăzi pare o umbră, — desigur că sufletul nostru ar fi asemeni unui mausoleu, în care nenumăratele întrupări ale fiinţei noastre din trecut, ar dormi somnul lor de totdeauna, în vecinătatea sicriilor goale, care aşteaptă adormirea noilor întrupări, şi astfel, mereu s’ar spori hora fantomelor aceleiaşi fiinţe, până când cea din urmă, cu un ultim suspin, şi-ar strămută macabra dănţuire în alt imperiu. Comeliu Moldovatiu. U www.dacoromanica.ro 198 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1912. Rugă Soarelui. Când se va smulge-a traiului durere Din inimă-mi, ca spada ’nsângerată, Ahl va ’ncetă în acea zi să bată Şi ritmul surd al inimei ce-ţi cere Uăpaia minunată! ...Şi ’n urmă voiu fi pulberea ce piere... Dar voiu cântă ca greerii, ’nainte C’a mea făptură ’n noapte să se piardă, Şi raza ta ce zilnic ne desmiardă Da fi, cu glasul rugii mele sfinte, O luminoasă coardă în harfa sufletului meu fierbinte. Căci dacă tot ce-a proslăvit cuvântul Cel ritmic, peste veacuri o să fie Uitată şi ’nvechită armonie, De-apururi tânăr va rămânea cântul Ce ţi-l înalţă fie Din străvechimi adânci, întreg pământul. Ca psalmi eu îţi rostesc cântarea sfântă, C’o patimă păgână ca iubirea j Cuvântul meu umil, de strălucirea Ce raza ta-i aruncă, se ’nveşmânfăj Şi cald de năpădirea Dogoarei tale-i glasul ce te cântă. O luminează-mi faţa pieritoare! Şi fruntea ce-o răstorn, mi-o luminează Şi mânile-mi, ce le înalţ pe-o rază! Şi lasă ’n umerii-mi, pătrunzătoare Săgeţile-ţi să cază, Ca să mă soarbă ’n pulberea-ţi, o soare! Luminei tale-i cer să mă desmierde, Nu la răcoarea apelor, ce cântă Sub raza ta amăgitor răsfrântă j Nici din a crângurilor umbră verde: Ci patima-mi s’avântă Cum ciocârlia ’n slava ta se pierde. Nici în amurgul stins sub tămâioare Şi ’n zorile ’nflorite de răsură, Ce auru-f necunoscut îl fură. Ci în amiezile cotropitoare, Numai cu-a ta căldură Să-mi dai neturburata ta splendoare. Căci te iubesc cu ’ntreaga mea făptură Cu sângele care-mi vibrează ’n vine, Cu ochii-mi zilnic minunaţi de tine, Şi raza ta o bea ’nsetata-mi gură Cu-a pieptului suspine Cum câţi beţia dintr’o băutură. Iar frigurile cari mă frământă Le simt cum strâns şi tainic se ’mpreună Cu frigurile tale, — ca de-o strună Ce ne uneşte, — când de-o neînfrântă Lăuntrică furtună Eşti sbuciumat, cu-o vlagă ce ’nspăimânfâ: Când, de trei ori pe veac se desfăşoară în tine, flăcări cutreierătoare Deslănţuite ’n haos de dogoare Şi-o sete-atât de aspră te ’nfioară Că sorbi pierdut, o soare, A mărilor întindere amară... ...Că noi venim din raza fa, părinte, Nimic nu-mi poate ’n suflet să desminţă De-apururea temeinica credinţă, Şi tainica-mi aducere aminte... ...De când a mea fiinţă, Din veci eră ’n noianul tău fierbinte. C’atunci, pe când pământul n’aveă file Răcite, — ci se frământă ’n izvoare De flăcări şi de aur, sclipitoare, Atunci, când nu erau nici nopţi, nici zile Nici frunză şi nici floare, Nici plămădirea tristei noastre-argile. Ai sămănat scântei, ca să răsaie Huit felurita, rodnica natură, Şi ’n urmă, pământeasca-ne făptură... Iar noi, păstrat-am ritmica văpaie, Izvorul de căldură Ce tremură ’n a inimei bătaie... Alice Călugării. www.dacoramamca.ro Nrul 10, 1912. LUCEAFĂRUL 199 Povestea unei vieţi. Roman de !. Agârbiceanu. VI. Dumineca, în care avea să se ţină întâia serată, sosi îmbrăcată în alb. încă înainte cu trei zile începu să ningă. întâi zăpada se muie, se topi, pe trotoare se făcu o ciorofleacă sură, murdară, în care pleoscăiau galoşii trecătorilor. Din văzduhul mohorît izvorau neîntrerupt, cernându-se, firicelele de nea. Dar Sâmbătă seara începfi să sufle un vânt aspru, rupând petece mari din întunecimea deasupra, si arătând pe alocuri clipitul alb al stelelor. &e opri de nins, însă numai până începu să amorţească pământul. Dumineca dimineaţa cădeau fulgi mari, lânoşi, cari nu se mai topiau. în sala pentru petreceri dela casina română lumea intra necontenit. Sala eră foarte spaţioasă, scaunele n’o umpleau decât jumătate. Scaunele se ocupau mereu. Domni cu piep-tenătura proaspătă înclinau mereu din cap, făcând frumosul doamnelor pe cari le conduceau, căutând numerii scaunelor, sau ascultând istorisirea interesantă a cutărui vecin. Doamnele treceau lin, foşnind din rochii, sa-lutându-şi cunoştinţele c’o înclinare graţioasă a capului, şi aruncând împrejur o repede ochire, se lăsau’încet pe scaune. Câtva timp rămâneau par’că pe gânduri, apoi începeau cu priviri furişe, altele pe faţă să examineze, toaletele noue, şi numai decât se începeau conversaţiile cu vecinele. Şopote, surâsuri drăguţe sau de dispreţ, de pismă unele se ţineau lanţ până ce intră vreo doamnă care intenţionat a întârziat puţin. Atunci pe-o clipă soap-fele încetau, ca să urmeze, tot cu astfel de întreruperi, până se ridică cortina. în spaţiul rămas gol din sală se măreâ necontenit ceata tinerimei şcolare. Studenţii zâmbeau, şopteau asemenea, privind mereu spre scaunele pe cari şedeau fetiţe, domnişoare mai tinere chiar. în’răstimpuri'vreo fetiţă, părând că vrea să-i spună ceva vecinei, îşi arătă obrazul înflorit şi cu coada ochiului priveâ pe furiş spre ceata de studenţi. Grupul acela de tineri se mişcă mereu. Dar ei nu putură umpleâ nici pe departe golul din jumătatea sălii. Domnul advocat Vasile Grecu veni de timpuriu, salută cu faţa bucuroasă la dreapta, la stânga şi ajungând înainte, dupăce privi cu ochii lui albaştri, potoliţi, prin sală, şezii pe-un scaun din şirul întâi. Puţine locuri mai erau neocupate, când uşa se deschise, împinsă repede, şi, intră doamna Olimpia Grecu însoţită de-o domnişoarătnaltă, cu ochii albaştri. I^ărul domnişoarei băteâ în (Urmare.) castaniu, şi în el, lângă urechea stângă ardeâ un trandafir abiâ involt. Fata îşi purtă într’un umblet puţin legănat, ca o alintare, trupul gingaş. Faţa ei păreâ neliniştită, agitată. Băteâ în palid deşi se puteâ cunoaşte că nu-i aceasta culoarea ei’firească. Doamna Olimpia Grecu, înclinând abiâ simţit din cap, treceâ înainte c’un zâmbet ciudat. Zâmbetul acesta păreâ răsărit şi încremenit pe buze: nu se mişcă de-acolo, ci se răzimâ par’că în colţurile gurii ţinându-i închise, liniştite, buzele'roşii. Dar nici faţa, nici ochii nu-i zâmbeau. Purtă o toaletă neagră din care, într’o lumină nouă, eşiau grumazii albi şi moi. împreună cu domnişoara se opri lângă domnul Grecu, şi, până ce-i spuse ceva, privirea ei limpede străbătu de câteva ori sala. în urmă ochii rămaseră câteva clipe aţintiţi într’un punct, apoi doamna Olimpia ’ şezîi lângă domnul Grecu. Ion Florea văzu privirile ei aţinţite asupra lui, însă nu simţi nimic deosebit. Ca si când n'ar fi fost. El se gândeâ, în vreme ce inima-i băteâ cu putere. De când intră doamna Olimpia în sală şi zări pe domnişoara ce-o însoţiâ se întrebă: domnişoara aceasta să fie Mări-oara? El păreâ că nu s’a gândit niciodată că fetiţa aceea va fi crescut aşa de mare, că buclele ei blonde ca aurul vor fi acum castanii. însă când îi văzîi guriţa, o recunoscu numai decât: erau buzele roşii şi fragede a doamnei Olimpia. „Dar, e fata femeii aceleia, e domnişoara Mărioara Grecu." Şi înaintea fetei mari el nu se mai simţi aşa de liber, ca înaintea copiliţei. O adâncă părere de rău îi învălui sufletul, şi el se gândiâ cu durere că de bună seamă domnişoara Grecu nu-I va mai cunoaşte. Sună un clopoţel, şi la ridicarea cortinei apăru un domn cu favorite lungi, încolo ras ca ’n palmă. Un domn tânăr. Dumnealui, dregându-şi glasul, îşi mângăe cu mâna stângă favoritele, apoi începu să cetească. ^ în sală eră linişte. în răstimpuri se auziâ cum vuiâ în geamurile mari vântul, care pornise din nou. Când huiâ mai tare, unii dintre ascultători întorceau capetele şi priveau spre fereşti. Conferenţiarul îşi alesese ca subiect: Romanele lui l'olstoi în general, şi romanul Ana Carenina în special. Dupăce schiţă pe scurt vieaţa marelui apostol şi gânditor, conferenţiarul arătă marea lui putere de observare, sufletul larg, umanitar în care încăpu par’că www.dacoramamca.ro 200 LUCEAFĂRUL Nrol 10, 1912. prea multă simţire, insistă mai pe larg asupra diferitelor teorii susţinute de Toistoi, şi asupra puterii uimitoare cu care ştie redă vieaţa. Apoi trecu în special la Ana Carenina: are femeia dreptul să rupă legăturile căsătoriei dacă acelea nu-i plac, sau n’are? Şi dacă are, prin sfărmarea legăturilor pe care societatea ie-a consacrat ca sfinte, ajunge ea fericită? Iar dacă nu le rupe şi rămâne sub jugul căsniciei întreaga vieaţă, va fi cu totul nefericită? Iată întrebările pe cari domnul conferenţiar le sistemizâ din romanul lui Toistoi. Subiectul eră nespus de captivant, chestiile acestea agită totdeauna şi pe bărbaţi şi pe femei. Fu ascultat deci cu foarte mare atenţie. Se ’ntelege că dumnealui mai mult explică romanul decât îşi arătă părerile sale. Abiâ la sfârşit îşi permise o mică observare: „Eu cred, doamnelor şi domnilor, că celea mai multe rele ni le aduc în vieaţă ciudăţeniile vârstei tinere. Cineva se joacă amar atunci cu bietele noastre suflete, le umple cu iluzii cari niciodată nu se vor împlini. Noi trecem prin vieaţă nepăsători şi ne amăgim cu iluziile până la bătrâneţe. Vârsta tânără ne spune, ne umple sufletul cu nebunia că în vieaţă poate fi cineva fericit. Pe când fericirea nu există, cel mult o mulţumire monotonă. Şi fiindcă nime nu dă cee’ace nu are, toţi cei cari în vieaţă aleargă după o fericire deplină, aşa cum le-a arătat-o vârsta tânără, cad sdrobiţi. Noi nu putem sburâ niciodată prea sus, pentrucă bietele noastre aripi se topesc ca ale lui Icar, şi cădem în prăpăstii prea adânci. Drumul nostru e cel mijlociu după vechiul adevăr străbun .aurea mediocritas‘“. Conferenţiarul fu aplaudat foarte mult. Con-ferenţa plăcu tuturor, şi, ca după orice producţie ce place, în rândurile publicului se începu o vie mişcare. Conferenţa trezi sentimente, gânduri cari, la unii, nu-şi putură luă aripi până acum ca să se avânte într’o discuţie, sau chiar numai să-l aducă pe om în posibilitatea de a-şi spune clar părerea. Urmă apoi o domnişoară brunetă, drăguţă, care declamă cu multă naturaleţă „Duşmancele" lui Coşbuc. Poezia, plină de sentiment, de hotârîre sănătoasă, învioră inimile tuturor, şi domnişoara se retrase, în aplausele publicului, îmbujorată de fericire. Domnişoara Grecu se ivi pe scenă foarte palidă. Ochii şi-i ţineâ plecaţi în pământ, şi numai dupăce se aşeză la pian, părându-i că-i mai scutită de’ vederea publicului, se mai linişti. Celea dintâi acorduri fură destul de nesigure, apoi degetele ei alergară tot mai îndemânatice, până când, ne mai privind în caetul de note, se făcu deplin stăpână asupra compoziţiei, asupra clapelor. Degetele-i albe fugeau, alergau, câte-o clapă eră izbită cu putere, cu ciudă par’că, şi aria umpleâ, tânguitoare, sala, vibrâ în suflete, deschidea ochii mari şi visători ai fetelor. Obrajii domnişoarei Grecu nu mai erau palizi. Şi Ion Florea descoperi cu plăcere înflorirea tinereţii, pe care o cunoşteâ de mult. I se păreâ’chiar că nici nu s’a schimbat aşa de mult Mărioara. Da, când se ridică, când, mulţumind publicului care nu mai voia să înceteze cu aplauzele, se retrăsese, aproape săltând şi dispăru, lui Florea îi părîi c’o vede în grădina internatului de fetiţe, săltându-şi rochiţele ’n vânt. Mai urmară două declamări din Eminescu şi un foarte bun tenor cântă romanţe şi doine. Apoi doamna Olimpia Grecu se ridică. Lumea începîi numai decât să plece, silin-du-se să ajungă mai îngrabă la garderobă, până nu se va face îmbulzeală mare. Insă în jurul doamnei Grecu se strânsese familiile mai fruntaşe din societate şi spuneâ cuvinte măgulitoare’ pentru talentul domnişoarei Mărioara. Veni şi fata numai decât, uşoară, fericită, mulţumea în dreapta şi în stânga. (Va urmă.) Dări de Elemente de metafizică. Cele două curente opuse: empirismul şi raţionalismul Kant le-a împreunat în modul expus. Judecăţile pe cari le puteâ stabili empirismul erau sintetice, insă totodată şi a posteriori, adecă din experienţa nesigură; judecăţile stabilite de raţionalism erau analitice şi a priori, adecă valabile independent de probarea experienţei, însă noţiunile supreme din cari se făceau deducerile nu erau justificate. Kant aveâ să arate cum sunt cu putin(ă judecăţi sintetice a priori, cum seamă. (Sfârşit.) ajunge o conştiinţă individuală să aibă sinteze cu caracterul adevărului universal şi necesar. Eul „numero idem“ sau apercep{iunea pură cum îl mai numeşte Kant, este unitatea apriorică şi sintetică care mijloceşte aceşte judecăţi. Rezolvarea aceasta a problemei cunoaşterii din partea lui Kant, care la tot cazul e foarte genială, autorul o supune unei critici, arătând scăderile ei. înainte de toate Kant nu explică în mod mulţumitor cooperarea dintre sintezele apriorice ale aperceptiunii www.dacoromanica.ro Nrnl 10, 1912. LUCEAFĂRUL 201 pure şi sintezele trecătoare ale conştiinţei psihologice (p. 149). Identitatea numerică sau matematică a eului, autorul nu o admite, ci identificând eul cu conţinutul conştiinţei, dovedeşte, că aceasta se modifică necontenit în decursul timpului. Identitatea eului este numai relativă, dar nu absolută cum zice Kant (p. 152). Noi în realitate nu cunoaştem identitatea numerică a unei conştiinţe supraindividuale, ci numai unitatea conştiinţei individuale, sau identitatea relativă a eului psihologic (p. 153). Kant arată numai cum sunt cu putinţe adevărurile necesare într’o conştiinţă în genere — sub care el probabil înţelege conştiinţa geniului — ca şi cum trecerea dela această conştiinţă la cea individuală ar fi ceva de sine înţeles (p. 157). Trecerea aceasta el însuşi o făcu într’un mod foarte măestrit prin intervenţia miraculoasă a şemei transcendentale. Filozofii de după Kant, recunoscând insuficienţa teoriei cunoştinjei sale, au încercat un răspuns mai satisfăcător. Unii prin cercetările lor iar au ajuns la vechiul contrast dintre empirism şi raţionalism, care aveâ să fie conciliat în filozofia lui Kant. Numai cât că empirismul apare acum în fason mai modern sub numele de pragmatism şi umanism. Adevărul şi eroarea se determină numai după folosul practic. Acele aso-ciatiuni de idei cari îi servesc spre folos omului în vieata practică, sunt adevărate. Adevărul se determină după utilitate şi e pur convent'onal (pag. 160). Pragmatismul însă nu poate explică existenţa ştiinţelor exacte, îndeosebi a celor matematice. Iar raţionalismul nu poate fi admis, pentrucă în acest caz, rămân fără explicare existenţa eroarei pe lângă adevăr si în genere evoluţiunea ştiinţei (p. 161). Autorul ex-nune şi critică apoi corecturile făcute în sistemul lui Kant de cătră J. Mliller. Avenarius, Mach, Schopen-hauer, Nietzsrhe şi H. Bergson, apoi încercările de a substitui conştiinţa în genere din filozofia lui Kant, prin conştiinţa evolutîunii istorice la Hegel. şi prin conştiinţa socială profesată de cătră E. Durkheim (p. 162—176). Toate aceste încercări sunt greşite şi insuficiente. O explicare a cunoaşterii se poate da numai pe baza datelor reale din conştiinţa individuală. O conştiinţă oarecare mai presus de individualitate, nu numai că nu se poate justifică prin nimic, dar ea nici nu explică cunoaşterea, dupăce aceasta se realizează psihologiceşte numai în conştiinţa individului. Trebuie aflată explicarea faptului cum de individul poate aveâ o cunoaştere valabilă despre lume. cum se poate în-cunjurâ scepticismul, care i se păru lui Hume inevitabil. Autorul crede că cu ajutorul rezultatelor psihologiei moderne vieata sufletească a individului se poate ridică peste arbitrarietatea, din care de regulă se deduce caracterul de relativitate al cunoaşterii. Determinismul universal, care stăpâneşte toate fenomenele naturii se extinde şi asupra vieţii sufleteşti al indi- -vidului. „Fiecare stare de conştiinţă este strict determinată de condiţiunile individului în care ea se produce, şi condiţiunile acestea, la rândul lor, sunt legate de seria legilor naturii întregi. între gândurile noastre nu există nici o asociare la întâmplare, cum afirmă Hume, ci toate sunt strict determinate de legile individualităţii noastre" (p. 185). Numai pe lângă presupunerea, că în fiecare individ se manifestează aceeaş lege universală, se poate explică înţelegerea intre oameni şi existenta culturii omeneşti. Apriorismul trebuie să fie imanent conştiinţei individuale, dar nu transcendent. „Tot ce se petrece în organismul nostru biologic şi sufletesc este perfect determinat şi logic, cum sunt şi fenomenele lumii externe. între logica gândului şi logica lumii externe, nu se interpune nici un domeniu al hazardului, ci există un strict determinism" (p. 188). Determinismul din univers însă nu se poate constată prin teoria aşanumitei conştiinţe oglindă, căci întregul ca unitate nicicând nu se poate experiâ, ci numai singuratice părţi din el. Se poate însă experiâ unitatea conştiinţei şi din aceasta să se derive unitatea universului în sensul nonei perspective a lui Kant. Nu lumea externă îmi impune ideea unităţii universului şi a determinismului, ci însaş mintea mea (pag. 195), dar aceasta nu considerată în raportul de parte faţă de tot, „ci în raportul de corelaţiune, care există între aspectele uneia şi aceleiaşi realităţi- Numai identificând realitatea din conştiinţă cu realitatea din univers se poate găsi ştiin{ei un fundament solid în unitatea conştiinţei; altfel nu" (p. 213, conf. şi p. 220). Astfel ajunge autorul la o întemeiere metafizică a teoriei sale despre cunoştinţă, ceeace şi pare a fi firesc, pentrucă nici una din câte teorii s’au lansat până acum despre cunoştinţă, nu a fost lipsită de acest fundament metafizic. E de notat însă că autorul sub unitatea conştiinţei nu înţelege numai partea cea luminoasă, eul dela suprafaţă, care este veşnic schimbător, ci întreaga unitate organică a individului. Conştiinţa şi organismul sunt numai aspectele deosebite ale uneia şi aceleiaşi realităţi identice cu realitatea întregului univers, cu energia. Noi facem această afirmare, dar atunci cum explicăm deosebirea faptică dintre fenomenele sufleteşti şi cele fizice? în ce chip aiung transformările de energie să producă vieata sufletească? Cum se poate împăcâ indentitatea esentii cu deosebirea aparentei? Kant încă a riscat odată bănuiala — probabil sub influinţa spinozismului, — că sufletul şi trupul pot fi eventual aceeaş realitate după esenţă. Modul însă, în care încearcă el a justifică această părere, nu este serios. El zice că dupăce nu ştim ce e trupul şi nu ştim nici ce e sufletul, nu ne-ar împiedecă nimic a-i identifică în ce priveşte esenţa. In felul acesta orice absurditate se poate dovedi, pentrucă necunoaşterea nu este o însuşire comună a obiectelor, necunoscute de nime, ca pe acest temeiu să le pot identifică în privinţa esentii, ci ea este numai o scădere a mea. Autorul crede că faptul evolutiunii poate să explice trecerea dela fizic la psihic. O realitate care a trecut prin anumite schimbări, presupunem că ar reveni iarăş în starea dela început. Este oare starea acestei realităţi după revenire întru toate aceeaş, ca şi când ar fi stat dela început într’un perfect echilibru? Bunul simţ ne spune că s’a schimbat ceva. Din faptul evoluării de mai nainte a rămas o tendin(ă anticipatoare www.dacoromanica.ro 202 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1912. în favoarea acestei direcţiuni (pag. 253) s’a format o adaptare, o obişnuinţă înspre această direcţiune. Ţinând cont de această schimbare, le putem privi fenomenele sub două aspecte: sub aspectul pe ccre-1 prezintă, când sunt considerate ca izolate de evoluţia totală, şi sub aspectul, pe care acestea îl prezintă, când sunt considerate ca determinate de evoluţiunea din trecut a realităţii totale, in primul aspect se face abstracţiune de anticipaţiunile asupra viitorului, pe cari le Îngrămădeşte scurgerea timpului, şi se judecă fenomenele naturii ca unităţi izolate; iar în al doilea se consideră tocmai anticipaţiunile pe cari le-a îngrămădit trecutul. Fenomenele sunt aceleaşi în fond, numai că ele sunt privite din două perspective diferite, din cea a uniformităţii şi din cea a finalităţii. Aceste sunt aspectele în cari fenomenele naturii ne apar deoparte ca fizice, de alta ca psihice (p. 256). Punctul fix, care unifică fenomenele fizice şi cele psihice este conştiinţa noastră. „Această conştiinţă este condiţiunea necesară a tuturor fenomenelor, căci întreg cuprinsul universului este in acelaş timp şi cuprinsul conştiinţei; tot ce există, există pentru noi ca un produs al conştiinţei" (p. 263); care şi ea nu este altceva „decât rezultatul sintetic al evoluţiunii prin care a trecut întreaga energie universală. Conştiinţa actuală a fiecărui om reprezintă ultima verigă din lanţul acestei evoluţiuni universale" (p. 264). Evoluţia crează, pe lângă aceste „dispoziţiuni in-ponderabile de inipulsiuni înspre o direcţiune", şi di-ferenţări de unităţi din ce în ce mai bine specificate, de individualităţi mai pronunţate. „Direcţia evoluţiunii prin care trece universul, consistă în producerea unor anumite corelaţiuni de personalitate" (p. 269). Monismul pe care îl profesează d-l Rădulescu-Motru este personalismul energetic. Ţinta finală a evoluării energiei din univers, este producerea unor personalităţi perfect adaptate la unitatea universului, a unor persoane, cari cu formele intuiţiunii şi cu categoriile lor să pătrundă în mod adevărat toate schimbările petrecute în cadrul realităţii. Am expus în cele de până aci conţinutul bogat şi deosebit de interesant al acestei scrieri, poate mult mai pe larg decum se obişnueşte în revistele de specialitate, explicând multe lucruri, cari pentru cetitorul iniţiat în problemele filozofiei sunt prea cunoscute. Am făcut aceasta pentru cetitorii mai străini de preocupaţiutiile filozofice. Ipoteza metafizică a energetismului personal precum şi modul în care se explică posibilitatea ştiinţei, sunt concepţiuni cari dovedesc o adâncă pătrundere filozofică. Ele sunt ipoteze, cari vor să dea o desle-gare mulţumitoare problemelor eterne, cari au deşteptat interesul tuturor oamenilor cugetători. Monismul a fost şi este într’un fel sau în altul ţinta tuturor filozofilor. Chiar şi acele sisteme, cari faţă de un anumit fel al monismului, se numesc dualiste, tind a stabili o unitate mai înaltă faţă de dualitatea grupărilor celor mai generale din univers, fie prin admiterea unei entităţi absolute mai presus de lume, fie derivând dualitatea sau pluralitatea dintr’un singur princip pur imanent. Sufletul omului are tendinţa aceasta de a află unitate şi armonie In diversitatea atât de variată a fenomenelor. Tendinţa aceasta se manifestează aşa de puternic în unii filozofi, încât ei sunt aplicaţi a negă, a suprimă o parte a realităţii, numai pentru a-i satisface. Autorul nu aparţine acestei categorii de mo-nişti. El recunoaşte atât faptul individualizării în natură, cât şi deosebirea mare dintre fenomenele fizice şi cele psihice, cearcă însă pe lângă toate aceste a face plausibilă unitatea fiinţei tuturor lucrurilor. Energia ar fi acel ceva, ce se manifestează in toate obiectele şi fenomenele naturii. Energia universală evoluează, se transformă necontenit producând astfel lumea atât de diferenţiată, cum ni se prezintă ea în experienţă. Faptul individualizării, respective realitatea indivizilor, pe care filozofii monişti de mai nainte o explicau de regulă sau prin negarea principiului transcendent, sau declarând independenţa individului de o simplă iluziune, autorul o consideră de o formă necesară de existenţă a energiei universale. Unitatea conştiinţei, în care, mai ales se manifestează sentimentul individualităţii în conştiinţa de a fi o persoană deosebită de întreg restul lumii, este un product necesar al evoluţiunii energiei. Iară sufletul care este punctul de razim al personalităţii, nu este o realitate esenţial deosebită de lumea din afară. Sufletul, după părerea autorului, nu este o substanţă aparte, nu este nici măcar o energie deosebită faţă de celelalte forme de energii, ci el este numai un aspect deosebit al aceleiaşi realităţi, care din alt punct de vedere ni se prezintă ca materială. Sufletul este numai totalitatea tendinţelor spre o finalitate înmagazinată în fiecare obiect. In acest sens de fapt şi atribue autorul vieaţa sufletească tuturor obiectelor fără deosebire. Ori de e satisfăcut cineva de acest monism, în sine destul de unitar şi consecvent, depinde dela întreaga sa constituţie sufletească. La întrebări de felul acesta, unde raţionamentul nu e stringent, unde logica singură nu e suficientă, şi glasul voinţei şi a sentimentului îşi exercită influinţa. Fichte a zis: „Ce filozofie are cineva depinde dela aceea că ce om este el". Orice ipoteză metafizică este numai o integrare a datelor cunoscute despre realitate, o integrare, pe care fieştecare şi-o croeşte, după cum află de bine. Negarea sufletului ca o realitate aparte e inevitabilă într’un monism energetic. Pentrucă dacă s’ar admite că sufletul este şi numai un fel deosebit de energie, această energie fiind incomensurabilă faţă de celelalte, s’ar sparge unitatea sistemului monist. Sub orice numire s’ar cuprinde însă fenomenele sufleteşti, fie că se declară ele de epifenomene ale funcţiunilor organice, fie că se consideră de un product al acestora, sau că se numesc aspectul unei realităţi oarecare dintr’un anumit punct de vedere, în orice caz ele există, şi tocmai de aceea sistemele moniste atât în trecut cât şi în prezent poartă in ele intr’un mod mai ascuns sau mai vădit simburele dualismului. H. Siebeck tratează despre problema monismului şi al dualismului într’un studiu pu- www.dacoromanica.ro Nrul 10, 1912. LUCEAFĂRUL blicat în numărul din Februarie a. 1912 al revistei „Zeitschrift flir Philosophie und philosophische Kritik“ în care ajunge Ia concluziunea, că monismul numai făcând concesiune dualismului poate să explice lumea, iar dualismul Ia rândul său, nu poate să nu tindă spre un singur princip al realităţii pe care dacă şi nu-1 numeşte apriat, totuş îl presupune. Monistul va trebui să recunoască o unitate, care în esenţa ei condiţionează dualitatea, adecă o unitate care în realitate conţine dualitatea, şi trebuie să o conţină spre a puteâ evoluâ, pentrucă din unitatea rigidă nici o cale nu duce spre dualitate sau pluralitate. Dualismul va zice: principiul realităţii este dualitatea, însă o dualitate, care indică unitatea, în virtutea căreia cele două părţi stau în cel mai viu raport de influinţare reciprocă. (Conf. 1. c., p. 36.) înzădar intonăm unitatea energiei care se manifestează în toate fenomenele naturii, căci fiind aceste din urmă deosebite, va trebui şi această deosebire să-şi aibă cauza suficientă tot în pretinsa unitate a energiei. Şi cea mai mică „adaptare sau obişnuinţă înspre o direcţiune" trebuie să-şi aibă cauza ei în cadrul energiei celei una. Ivirea fenomenelor psihice printr’un fel de generaţie echivocă cu greu se poate admite. Iar dacă una şi aceeaş energie ipotetică explică toate fenomenele din natură, ea explică prea mult, respective nu explică nimic. Ideea sufletului înzestrat cu un număr oarecare de facultăţi a fost abandonat din psihologia mai nouă tocmai din cauza, că ea explică prea uşor vieaţa sufletească, întrucât pentru orice fenomen din conştiinţă se puneâ vina pe o oarecare occulta qualitas. Şi energia cea una, care explică orice pe lume, este la urma urmelor tot o astfel de occulta qualitas. Teoria despre cunoaştere stabilită de d-1 Rădulescu-Motru, este o corectare a teoriei lui Kant. Conştiinţa generală, prin care a voit Kant să explice posibilitatea ştiinţei, autorul o înlocueşte cu conştiinţa psihologică a individului. Spre a delăturâ posibilitatea asocia-ţiunilor întâmplătoare, din cari Hume a dedus scepticismul, susţine autorul un determinism strict atât cu privire la fenomenele psihice cât şi la cele fizice. Libertatea, cu care omul crede a procedă în cugetările şi faptele sale, autorul o declară de o simplă iluziune provenită din necunoaşterea cauzelor determinătoare. Tot ce se petrece în om este de o potrivă de necesar, nimic nu este. întâmplător şi liber. Sufletul nu este principiul unei acţiuni independente faţă de complexul fenomenelor din natură, ci el este produsul necesar al energiei universale. Conştiinţa individuală cu toate aparatele ei de cunoaştere este produsul acestei energii. Dar de altă parte lumea fenomenală o produce conştiinţa cu formele şi categoriile ei, căci de altfel cunoaşterea nu ar fi posibilă. Legile după cari decurg fenomenele în lumea empirică le dă conştiinţa. Determinismul universal e dictat de conştiinţă. In faţa acestor afirmări cetitorul rămâne în nedumerire în ce priveşte modul de existenţă a lumii independent de conştiinţa individului. în ce chip poate există determinismul universal 203 dictat de conştiinţă şi independent şi înainte de această conştiinţă. El trebuie să existe oarecum şi înainte de conştiinţă, căci de altfel el nu ar fi putut produce şi determină conştiinţa. Iar dacă lumea există întocmai aşa cum o cunoaştem şi independent de cunoaşterea noastră, atunci, pe lângă admiterea influinţării reciproce Intre eu şi ne-eu, cunoaşterea noastră nu este altceva decât o reoglindire a realităţii. Subiectul recade aşadară în vechea atitudine pasivă faţă de obiecte, dintr’o conştiinţă creatoare, spontană devine iarăş o conştiinţă oglindă. Menţinând însă perspectiva kantiană, nu înţelegem ce fel de determinism a putut să producă conştiinţa, pentrucă determinismul cunoscut este proiectat din conştiinţa noastră, ar constitui deci un circul vicios afirmarea, că acelaş determinism pe care eu îl produc, mă produce şi el pe mine, încă mai nainte de a-l fi produs eu pe el. Această părere autorul pare a o preveni când zice că „perspectiva kantiană este numai o perspectivă heuristicâ şi nimic mai mult. Adevărurile ştiinţei vin din experienţă, numai o mai bună sistemizare a lor poate veni din apriorism. Unitatea conştiinţei regulează până la un punct cunoştinţele ştiinţifice, dar ea nu le constitue" (p. 200). Dacă este aşa atunci autorul rămâne dator cu răspunsul: în ce constă această regulare a cunoştinţelor? Pentrucă dacă ea se extinde prea departe, stăm iarăş înaintea circulului vicios, iar dacă activitatea ei este redusă ne apropiem de teoria conştiinţei oglindă. Apoi ce înseamnă propoziţia: „Adevărurile ştiinţei vin din experienţă?" Experienţa este problema centrală a teoriei cunoştinţei. Ea se explică sau în sensul criticismului tui Kant, sau în sensul empirismului dinainte de Kant. S’ar păreâ că autorul are în vedere acest din urmă fel de experienţă, după ce o pune în opoziţie cu apriorismul sistemizării cunoştinţelor. în acest punct autorul ar fi trebuit să se pronunţe cu mai multă preciziune. Apoi dacă adevărul şi eroarea sunt deopotrivă de necesare şi strict determinate, după ce normă se face deosebirea între adevăr şi neadevăr? Sau pentru ce se mai vorbeşte peste tot de adevăr şi eroare, pentrucă aceea ce petrece cu necesitate nu este nici adevărat nici neadevărat, nici bun nici rău, ci simplu este un ceva faptic. Cred că într*un sistem strict determinat calificativul de adevărat sau neadevărat nu-şi află aşa-zicând de sine înţelesul şi locul potrivit. Noţiunea adevărului am moştenit-o din sistemele vechi, cari operau cu alte presupuneri. Ar fi fost indicat a determină noţiunea adevărului în cadrul sistemului determinist. Recensentul crede că scrierea d-lui Rădulescu-Motru, după cum se poate convinge cetitorul şi numai din schiţarea conţinutului ei, este o lucrare de mare valoare. Ea este menită a deşteptă în cetitori interesul pentru o mulţime de probleme filozofice, şi oferă totodată şi liniamentele generale a unui sistem filozofic. Forma în care sunt expuse doctrinele este plăcută, şi faţă de greutatea problemelor, destul de „pe înţelesul tuturor". D. Pavel Roşea. www.dacoromanica.ro 204 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1912. Cronici. Literatură. Evreii şi literatura română. în urma articolului din numărul 3 al „Luceafărului", in care am scris o reprivire asupra vieţii literare din 1911, mi-am atras câteva duşmănii. Regret că trebuie să le constat. Unele le-am primit din partea unor foşti colegi eminenţi, altele dela colaboratori şi prieteni, cari s’au crezut prea puţin consideraţi prin rândurile mele. De faptul ăsta nu sunt însă vinovat eu, deoarece ştiu bine că, cu sensibilitatea multora de astăzi, e foarte greu să nu le jigneşti şi micile vanităţi. Dar experienţa ne învaţă, că aceste supărări vin şi trec cu vremea şi se uită prin împrejurările lor schimbătoare. Nu însă cu aceste neînţelegeri, aşa zicând din familie, voiu să mă ocup. Mi s’au aruncat, din pricina accluiaş articol, câteva vorbe de certare din regiunile străine, la cari nu m’am aşteptat şi unde am fost întâmpinat cu mare obrăznicie. Există anume Ia Bucureşti o revistă „Facla". Director: d-1 Cocea 1 Secretar: un fost monah simpatic, Arghezi Tudor, autor de articole, mai puţin caste, împotriva Archiereilor, combatant violent pe alte terene şi poet cu versuri, pe cari le-am lăudat întFun foileton din „Tribuna" şi pe care foileton „Facla" l-a reprodus la timpul său. Afară de aceşti doi urzitori ai „Faclei", se mai svârcolesc, cum văd, o droaie de pui de Evrei, deghizaţi în pseudonime: „Eujorlas", „Argin", „Bock" şi „Justus" şi alte jivine, cu ciucuri la ureche, în coloanele acestei reviste. Unul din aceşti deghizaţi, insultându-mă pe mine într’un articolaş, are chiar fudulia de a se declară, pe faţă, iscălindu-se direct: „Un Jidan", adecă, cu alte cuvinte, unul din mai mulţii Evrei, cari se prefiră astăzi în presa românească din Bucureşti, literară şi politică. Şi iată ce a scris „Un Jidan" despre un articol din „Luceafărul" şi altul din „Tribuna." Citez textual, ca să vedeţi un tip de mincinos în presa de astăzi. 1. „D-1 Ilarie Chendi a somat pe Evrei să se lase de scrisul românesc. Evreii să scrie în jargon. Ei n’au ce căută în altă limbă! Această somaţie d-1 Chendi a făcut-o în „Luceafărul." Răspund, că „Jidanul" minte! Nici un cuvânt din cele citate aici, nu există în articolul meu din „Luceafărul". Eu, în darea mea de seamă, n’am făcut nici o propagandă împotriva Evreilor şi nici n’am pomenit măcar cuvântul „Evreu". Dar am amintit, pur şi simplu, pe Rodion, dela „Ordinea" şi pe A. Toma, poetul dela „Vieaţa Românească." Şi-am spus despre cel dintâi, cuvinte destul de bune, arătându-1 ca un „informator, care, cu fecunditate de rassă, dă câteva informaţiuni, cari pot fi cetite despre actualitatea literară dela noi şi de aiurea", iar, despre poezia lui A. Toma, mărturisind iarăş adevărul, cum îl simt, că această poezie a d-sale, „rece şi filozofică, impresionează puţin." Unde este deci „somarea", unde e vorba de „jargon", unde e darea afară din literatura română a Evreilor în „Luceafărul"? De ce voieşte un ziarist, numit „Un Jidan" să se distingă numai în minciuni şi să nu înţeleagă adevărul, decât în ordinea inversă?... 2. „Dar d-1 Chendi scrie şi în „Tribuna". Iar acolo d-sa arată avantagiile, pe cari le au Ardelenii asupra Românilor din Regat". Răspund la asta, că „Un jidan" n’a văzut foiletonul meu, dacă afirmă asemenea năzbâtii. Căci subiectul meu, despre influenţa germană la Românii din Ungaria şi influenţa literaturei franţuzeşti la cei din România, n’a fost deloc vreo constatare cu tendinţi, ca să dovedesc cumva vreo superioritate a unora asupra altora dintre noi, Românii. Va să zică, nici de „avantagii" sau de „chinchirenţă" n’am vorbit, în sensul falş cum inventează iarăş ipochimenul „Faclei". 3. D-1 Ch. citează în „Tribuna" pe traducătorul Ştefan Zweig, care traduce pe poeţii francezi într’o admirabilă limbă. Da. Decât Zweig este Evreu! — D-1 Chendi îmi destăi-nueşte, că Zweig s’a desvoltat sub auspiciile celebrului publicist Maximilian Har-den. — Da! Decât şi Harden este Evreu! Bine, sunt Evrei atât Harden, cât şi Zweig! Dar m’a întrebat pe mine cineva dela „Facla", dacă am scris eu undeva, că n’ar fi? Aveam eu, în foiletonul meu, trebuinţa de a mă ocupă de rassa acestor publicişti germani cunoscuţi şi nu numai de partea lor literară, care mă interesă? înseamnă, în genere, o inconsecvenţă împotriva principiilor antisemite, când vorbeşti bine de Evreii de talent, sau iai la refec pe cei agramaţi, pe cei îmbulzitori şi fără vreo pregătire pentru carieră publicistică? Ce aberaţie de părăsit! Mai sunt ele şi alte îngăimări mincinoase ale altor anonimi din „Facla", dar nici unul dintre ei nu întrece pe acest „Un Jidan". Căci mai rar să vezi astăzi un Evreu, înjurând pe altul din neamul iudaic! Iată însă cum îşi termină, în cazul de faţă, pamfletarul nostru părerea asupra confratelui său de confesiune, Harden! „Şi în ceeace priveşte Harden, îl socotim — adecă îl socoteşte numai „Facla!" — ca pe un pamfletar, foarte puţin stimabil". Cum, atâta tot? Numai atât să „stimeze" un microscopic tip jidovesc dela „Facla" pe un Harden, directorul revistei „Zukunft", răspânditorul înflăcărat al principiilor politice şi naţionale ale lui Bismarck şi condeiul mult oţelit împotriva moravurilor sociale stricate ale cercurilor conducătoare germane? Ei bine, dacă Harden este „foarte puţin stimabil pamfletar" pentru noi, cât de „stimabil pamfletar" ar trebui să considerăm pe „Un Jidan?"... * www.dacoromanica.ro Nrnl 10, 1912. LUCEAFĂRUL 205 Să-l lăsăm însă în bârlogul lui şi să ne vedem de partea generală a problemei, ce se leagă de acest caz. Căci acuzaţiile aceste calomnioase de intoleranţă şi de prigonire a Evreilor români în vieaţa intelectuală, se repetă mereu în timpul din urmă la adresa scriitorilor români. Mai cu seamă în generaţia tânără evree se observă acest curent, în diferite ziare şi reviste de a doua mână. Publiciştii mai vechi dintre dânşii sunt şi rămân ceva mai rezervaţi, cel mult îşi fac vânt câteodată prin presa străină, unde propagă aceleaşi jăluiri prin „Frankfurter Zeitung" şi „Wiener Tageblatt", sau chiar în „Pester Lloyd" împotriva presupuselor persecuţiuni. încolo ei rămân prin coloanele ziarelor partidelor politice, încearcă asimilări de cetăţenie şi de rassă, Sunt plini de pretenţii şi de aroganţă chiar, fără a-şi puteâ pe deplin tăgădui însuşirile lor moştenite: linguşirea şi umilirea faţă de bărbaţii politici, de cari depinde existenţa lor! Răsar şi talente literare printre dânşii, cari se ridică până la nivelul revistelor celor mai bune. Aşa încât problema e pusă de sine în discuţie şi o deşteaptă însăş înmulţirea asta a numărului intelectualilor evrei din ţara românească şi multele lor cercuri culturale. Cestiunea evreiască, pe cât vedem, se împarte în două direcţiuni. Ea cere să se rezolve în amândouă. Atât în partea sa politică, cât şi în cea culturală. Cât priveşte emanciparea lor politică nu ne interesează la acest loc, căci diplomaţia şi tactul bărbaţilor politici din Regat, precum şi articolul 7 din Constituţia României, poartă destulă grijă, ca Evreii să-şi păstreze rassa lor, să nu fie nici asimilaţi şi nici recunoscuţi de cetăţeni români, decât în o selecţiune bine cântărită. Noi, Ardelenii, respectăm şi admirăm chiar acest punct de vedere. Noi ştim bine că numai astfel se poate apără integritatea naţională a statului român şi numai în acest chip se poate evită, ca statul cu vremea să se împartă vreodată în naţionalităţi recunoscute şi ca azi-mâne toţi străinii din România: massele de Unguri şi Ciangăi, Bulgari şi Sârbi, încurajaţi din ţerile lor revoluţionare, şi Nemţii, cu coloniile lor, să-şi ceară şi ei egalitatea drepturilor politice. Noi mai ştim, din experienţele noastre, din stările noastre din Ungaria, câtă falsificare de mentalitate a adus asimilarea şi încetăţenirea Evreilor asupra poporului unguresc şi, mai ales, asupra politicei conducătorilor faţă de naţionalităţile autohtone. Dar, când ne gândim la partea culturală a cestiunei israelite din România, când le vedem hărnicia asta cu care se organizează în societăţi, cum ştiu să parvină în presă şi să-şi cultive şcoalele, înţelegem totuş uneori, că problema asta a doua este mai greu de resolvat. S’a spus de mult, că cultura românească este a Românilor şi că, in literatură şi arte, unde e vorba de sufletul românesc, n’au ce căută Evreii. Şi în jurul acestui principiu ne-am adunat toţi câţi ne păzim de influenţe străine, cari ne-ar puteâ subminâ fondul nostru de continuitate şi tot caracterul etnic al progresului nostru pe terenele intelectuale. Cine răsfoieşte însă noua noastră literatură în des-voltarea ei din ultimele decenii, va fi surprins de adevărul, că mai multe talente de origine evreiască şi-au avut situaţia lor în această mişcare literară. Un condei ca Gherea a putut fi simpatizat şi este încă actualmente popular între mulţi cetitori. Un autor dramatic Ronetti-Roman, cu piesa sa „Manase“ a avut mulţi ascultători in „Teatrul Naţional" şi destul entusiasm printre Români. Sunt apoi astăzi atâţia învăţaţi, cari în oficiile publice din Regat şi prin presa ştiinţifică s’au impus ca muncitori de marcă, atât ca matematici, cât şi ca filologi, sau ca interpreţi de texte etnografice şi ca autori de cărţi didactice răspândite. Nu colaborează astăzi la „Vieaţa Românească" poetul Toma şi nu scrie acolo criticul Sani-lievici? Iar dintre tinerii Evrei, cu talent poetic, destul de pronunţat,' cărora le-am deschis şi noi coloanele, pentru frumuseţea limbei, la care au ajuns să scrie, de ce i-am prigoni? lată deci aici o serie de dovezi, că noi, ca oameni culţi şi rezonabili, ştim să rămânem toleranţi cu literaţii şi publiciştii de orice gen, eşiţi din neamul evreiesc şi nu ne gândim să-i gonim din „scrisul românesc", triiniţându-i la „jargonul" lor, — cum ne acuză gazetele jidovite, — şi le acordăm o largă libertate de manifestare, când vin, în numele unei fapte bune şi cu talent recunoscut, în rândurile scriitorilor noştri. Un Heine, un polemist ca BOrne, n’au să fie respinşi de pe teren nici la noi de se vor naşte! Cât de grea este însă o asimilare cu dânşii, pot vedeâ şi Evreii noştri literaţi, când, şi astăzi încă, poporul german, cel cu o cultură atât de înaintată, mai ureşte atât de mult pe autorul poeziei „Loreley", încât nu îngăduie nici o statue în oraşul lui de naştere. Aceasta poate fi o învăţătură pentru toţi publiciştii noştri evrei, ca să nu iee pildă dela cei cu presumţiune şi dela insultătorii de genul Brociner, care umple lumea cu ura sa împotriva stărilor din România. Şi când bagă de seamă, că, în jurul lor, există atâtea secături improvizate de riporteraşi diletanţi, de pişicheri cu tendinţe vane şi de destrăbălări fără spirit, să facă bine să-şi potolească turma, sau, în cazul contrar, să ne îngăduie a-i luă noi de perciunii lor nespălaţi pe aceştia şi a-i alungă dela poarta culturii noastre, la care bat cu atâta îndrăzneală. II. Chendi. 0 Economie. „Albina". Prin anul 1871, un idealist, care toată vieaţa lui şi-a închinat-o intereselor obşteşti, cutreerâ ţinuturile locuite de Români, scriind în acelaş timp articole de ziare, ca să câştige aderenţi pentru planul său de a întenieiâ o bancă românească. Eră Visarion Roman, un fost dascăl, care, cunoscând necesităţile neamului românesc, cu toată neîncrederea ce o manifestă marele arhiereu Andrei Şa-guna, condus numai de entusiasmul şi convingerea sa www.dacoramamca.ro 206 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1912. nestrămutată, calităţile firilor alese, ajunse să-şi întruchipeze ideea. A fost un noroc deosebit al său, că pentru această idee a putut câştigă dinstinsa familie a Mocsonyeş-tilor, al cărei sprijin, prin situaţiunea ei socială şi materială a fost de-o mare valoare. in 14 Martie 1872 s’a ţinut la Sibiiu, în sala „Aso-ciaţiunii transilvane" adunarea generală de constituire a „Albinei", la care au participat 42 de acţionari cu 172 de voturi. între membrii consiliului de administraţie găsim pe lângă Alexandru şi Anton Mocsonyi, pe scriitorii T. Cipariu, Popescu şi alţi bărbaţi de valoare. Primul director a fost ales Visarion Roman, care întors din străinătate, unde a fost trimis ca să studieze organizaţia băncilor streine, trecând peste toate greutăţile începutului, plin de abnegaţie a condus acest institut, până la moarte, întâmplată in 10 Maiu 1885. La 1876 infiinţează, dimpreună cu actualul director prima filială la Braşov, unde pe vremea aceea Românii duceau un comerciu întins. Cu 1 Ianuarie 1886 ajunge în fruntea institutului actualul director, domnul Parteniu Cosma, care în îndelungata conducere, cu inteligenţa sa scăpărătoare, cu cunoştinţele şi legăturile sale de oameni, dar mai ales prin spiritul de invenţiune şi devotamentul său, a ajuns să ridice institutul unde să află astăzi. Dacă timpul până la 1886 este a se socoti ca epoca organizării, de atunci încoace se începe epoca des-voltării şi a întăririi. în anumite intervale, mărindu-se afacerile băncii, s’a simţit necesitatea ridicării capitalului social, care după 4 emisii de acţii a ajuns suma de 3 inii. Cor. Până în 1908 se urmează încă politica centralizării, din anul acesta însă extensiunea afacerilor reclamă o decentralizare; în curând se înfiinţează vreo 4 filiale şi agenturi, capitalul administrat e primit pe pieţe din alte ţări, unde crează nouă afaceri, ba acum şi pe alte continente. Azi se împlinesc 40 de ani de când s’a înfiinţat „Albina", o zi iubilară fără banchete şi toaste, însă, care ne umple inimile de mulţumire. Dar ce manifestare mai frumoasă putea fi din incidentul acestui iubileu, decât tocmai urcarea capitalului social la 6 mii, Cor.? Şi fi-va ea coincidenţă sau intenţionat, e bine venită. Din partea noastră din incidentul acestei zile iubilare nu dorim altceva băncii „Albina", decât să ajungă să îndeplinească toate nădejdile, cari poporul românesc de pe aceste plaiuri, le îndreaptă spre ea. 14 Martie, 1912. I. E. a însemnări. Declaraţie. Redactorul nostru, d-l Octavian C. Tăslăuanu este aproape zilnic atacat de cătră pressa română „autorizată“ pentru articolul „Păcate naţionale", publicat din prilejul incidentului Goga-Vaida. Când d-l Octavian Goga, directorul revistei noastre, a fost atacat pe nedreptul, comitetul de redacţie a trebuit să-şi spună cuvântul său, luând apărarea celui nevinovat şi lămurind geneza atacului. Articolul împricinat exprimă deci vederile întregului comitet de redacţie şi a fost publicat sub impresia acuzei, pe care însuşi autorul ei, d-l Vaida, a trebuit să o revoce. Răspunderea pentru articolul „Păcate naţionale" o poartă aşadar comitetul de redacţie şi nu redactorul nostru Oct. C. Tăslăuanu. Nu putem înţelege ce serviciu vreau să facă ziarele „autorizate“ „Asociafiunii", când caută intenţionat a provocă o diferenţă personală între preşedintele şi secretarul ei. Dacă vreau şi pot, să discute ideile cuprinse în acel articol, — asupra cărora vom mai reveni şi noi dacă vom crede de cuviinţă —, dar să evite urîtele certe personale, pe cart noi întotdeauna le-am desaprobat. (Redacţia.) 88 t Dr. Ion Borcia nu mai este între cei vii. O răceală de câteva zile şi azi la încheierea revistei noastre îl petrec toţi ai lui spre veşnică odihnă. înconjurat de flori coboară în mormânt cu o parte a sufletului nostru. Ocupaţiunea are mare influinţă asupra caracterului unui om. Firea şi îndeletnicirile sufleteşti indrumă paşii în vieaţă, iar Ion Borcia dela fire eră menit să fie profesor. Soartea i-a dat o catedră care corăspundeâ şi mai mult firei lui. La şcoala civilă de fete a „Aso-ciaţiunii" el eră profesorul limbilor română şi germană, îndeletnicirile sufleteşti, cunoştinţele vaste în literatura română şi universală, din care a tradus mai multe opere, tactul pedagogic, sentimentul lui de cinste şi datorinţă, ca la nimeni altul din societatea noastră, liniştea sufletească şi seninătatea vieţii lui, au făcut din el profesorul model, iubit de toţi câţi l-au cunoscut. Despre Ion Borcia o revistă literară va puteâ scrie ca despre un poet al gingăşiei, un autor de cărţi didactice ca despre cel mai potrivit scriitor ardelean pentru manualele de învăţământ, un privitor al stărilor dela noi ca despre cea mai curată şi mai măreaţă figură de o exemplară cinste şi modestie, dar toţi vor fi siliţi să-l pună in cadrele în cari se poate vedeâ în tabloul din fruntea revistei noastre, toţi vor fi siliţi să şi-l închipue ca un muncitor la o modestă catedră pentru binele şi înaintarea neamului. Şi dela această catedră el a făcut un apostolat naţional. 88 Memoriul Tăuţilor. Una dintre multele minciuni ale politicei maghiare e afirmaţia că naţionalităţile din Ungaria au toată libertatea de a se desvoltâ liber în cele culturale. Toţi miniştrii o repetă până la plictiseală. De curând a mai spus-o şi ministrul preşedinte Khuen-Hedervăry, cu ocazia discuţiei asupra budgetului, adăugând, cu un glas de sirenă, că e gata să apere drepturile culturale ale naţionalităţilor garantate prin lege şi e foarte dispus să le asculte doleanţele numai să i le prezinte. Tăuţii s’au gândit că nu strică să mai constate odată făţărnicia acestor făgădueli şi i-au înaintat lui Khuen un memoriu, în care înşiră nedreptăţile ce li se fac în cele culturale şi anume: în învăţământul primar, în cel secundar şi în socie- www.dacoromanica.ro Nrul 10, 1912. LUCEAFĂRUL 207 tăţilc culturale. Cererile Tăuţilor dela sfârşitul memoriului sunt următoarele: 1. limba de propunere în şcoalele primare să fie cea slovăcească, conform § 17 din legea XLIV: 1868. Să se modifice deci legea şcolară în acest sens şi să se revoce ordinele ministeriale cu Nrii 133.704/1907, 106.267/1908 şi 128 297/1909. 2. Guvernul să înfiinţeze licee slovace eventual să Ie transforme pe cele existente, conform § 17 din legea XLIV: 1868, în proporţia populaţiei de 3 mii. ‘/a a Slovacilor din Ungaria. Până când se va puteâ realiză aceasta, în liceele de pe teritoriul locuit de Slovaci să se propună limba şi literatura • slovacă. Să li se permită a adună fonduri pentru licee slovăceşti. 3. Să permită reînfiinţarea societăţii culturale „Matica Slo-venska“, şi să-i înapoieze averea confiscată. Acest memoriu poate servi pentru străinătate ca o dovadă minunată despre libertatea culturii naţionale din Ungaria. % Concertul d-şoarei Ana Voileanu. Eră de mult aşteptat de publicul sibiian, fiindcă talentul artistic al d-şoarei Voileanu se ştiă. Vineri în 8 Martie n. în sala dela „Unicum“ s’a şi întrunit un public ales şi numeros, — mulţi străini — ca să asculte măiestria pianistei. A cântat următorul program: 1. Bach-Busoni: Chaconne, D-moll. 2. Brahms: 2 Rhapsodien, op. 79, G-moll, H-moll. 3. Schumann: Sonate în G-mol, op. 22, Vivacissimo, Andantino, Scherzo, Rondo. 4. Chopin: Phantasie, F-moll, op. 49, Nocturne C-moll, op. 41. Nr. 1. D-şoara Voileanu prin acest concert a secerat nu numai aplauzele entuziaste ale publicului, ci a dobândit şi cununa de pianistă virtuoasă, neîntrecută în oraşul nostru muzical. Pentru noi Românii acest concert a fost un triumf artistic, şi suntem mândri că străinii ne invidiază un asemenea talent. Bucuria noastră a fost interpretată prin jerbe de flori, cari şi ele se legănau în semn de admiraţie de câte ori le atingeă mâna delicată a artistei. Acum când d-şoara Voileanu şi-a luat sborul de cuceritoare in public, inimile noastre o însoţesc cu urări de izbândă desăvârşită, dorindu-i din tot sufletul să fie încununată de laurii nemuririi, atâl ca pianistă cât şi ca creatoare de opere de artă. g Concertul Gheorghe Enescu. Dacă Kubelik e violonistul tehnician şi dacă Ysaye îl întrece in nuanţe, dacă Thibaud e un admirabil mediu de expresiune al. sentimentelor, Enescu le este totuş superior prin orânduirea ce ştie să dea simţirilor ce voeşte să le exprime. E o bogăţie de firi sufletul maestrului, e o vrajă să-i asculţi cântecele, o beţie delicioasă să-i împărtăşeşti simţirile ce ţi le spune instrumentul său. Şi acestea, filtrate prin puterea de măsurare, de cântărire ce o posedă, sunt îmbrăcate într’o atmosferă de blândeţe ce te farmecă şi în haina românească a seninătăţii, pe care n’o găseşti decât prea puţin Ia alţi executanţi celebri. Par’că o singură coardă ii e toată vioara, ţi-o spune omogeneitatea de timbru a sunetelor emise, portandurile dintre ele ce apar şi pier ca nălucile; izvor ca cristalul le este limpezimea, parfumul de dimineaţă al florilor de câmp Ie e nuanţa delicateţii. — Maestrul s’a produs Marţi 21 Februarie în sala Ateneului. Venitul concertului, adunat cu acela pe care-1 va obţine din alte concerte ce le va dâ prin ţară, sunt destinate pentru instituirea unui premiu naţional de compoziţie. Programul: Sonata in la major de Haendel, „Folies d’Espagne" de Corelli, concertul I de Saint-Saens şi suita lui Kreisler, alcătuită din Cou-perin, Propora, Dworâk şi Paganini. Pianistul Fuchs a acompaniat în general bine, dar prea evident pe alocurea. Entusiasmul celor ce l-au auzit pe Enescu, a fost o expresiune a mulţumirei artistice sufleteşti şi a mândriei naţionale. (I. B.) u Opinia publică. D-l Gh. Stoica, redactor la „Tribuna" din Arad publică o convorbire ce a avut-o cu poetul Octavian Goga in temniţa Seghedinului. Din această convorbire reţinem părerea poetului despre opinia publică dela noi. „De opinie publică, — îmi luă el cuvântul — poate fi vorba în alte părţi, in occident, unde societatea Îşi are tradiţiile ei culturale şi morale, în Franţa de pildă, unde cazul lui Dreyfuss a putut revoluţionâ o lume întreagă. La noi însă nu există incă precepte stabilite, anumite puncte fixe, pe cari să se poată sprijini conştiinţa publică. în cele mai elementare chestiuni balansările de judecată sunt la ordinea zilei şi nu-mi pot închipui o mai mare greşală, decât să aştepţi astăzi o satisfacţie din partea societăţii pentru sacrificiul de orice natură pe care-1 aduci în favorul ei. Impulsul unei munci trebuie să şi-l găsească omul totdeauna în sine însuş şi să nu-I caute în aprecierea altora. Iacă eu cât ar trebui să fiu de sdrobit sufleteşte, dacă aş edifică pe aşa zisa opinie publică, acum după învăţămintele ce am putut trage din celebrul „caz Vaida-Gogal" Gândeşte-te, că a fost deajuns să apară din bun senin un singur articol de ziar ai unui om indus în eroare, ca cel puţin jumătate din lumea noastră să poată spune liniştită că eu sunt un agent politic de talia lui Seghescu... Şi doar eu, slavă Domnului, dacă n’am făcut altceva, am făcut totul ca de purtările mele de până acum să se frângă asemenea bănueli. Şi cu toate astea ai văzut, toată biata truda mea, tot ce-am scris, ce-am vorbit, versuri, articole... toate fărămiturile unei sbuciumări sufleteşti de ani de zile, toate s’au prăbuşit într’o clipă în ochii mulţimei, făcând loc celui mai grozav spectru al trădării de neam... in alte părţi activitatea intelectuală ii asigură unui om un scut moral. Aici însă ştii ce s’a întâmplat. Au trebuit două luni de zile petrecute în aruncături de tren, în discuţii şi declaraţii, în telegrame şi documente, cu juriu şi fără juriu, a trebuit să vie d-l Stere dela laşi, să cheltuiască o energie extraordinară, ca să putem lămuri adevărul... Cât de pe partea trecutului meu puteam fi aşezat cât de uşor în pomelnicul trădătorilor alături de „amicul" meu Mangra... Să lăsăm deci opinia publică, care cu aceeaş uşurinţă te duce azi la Capitoliu, mâne la stânca tarpeică... Să ne gândim la conştiinţa noastră"... www.dacoromanica.ro 208 LUCEAFĂRUL Nrul 10. 1912. Aceste păreri ale poetului sunt aşa de adevărate, încât merită să fie mereu repetate de intelectualii, cari se sfarmă pentru binele obştesc şi pe urmă se trezesc împroşcaţi de batjocuri şi de insulte drept res-plată şi recunoştinţă pentru munca lor desinteresată. 88 Premiile şi ajutoarele societăţii pentru fond de teatru român. Societatea pentru fond de teatru român publică concurs la premiile şi ajutoarele, în suma totală de 1000 coroane, cari se vor acordă din venitele fondului Procopiu Cazotti. Se admit la acest concurs: 1. Piese teatrale româneşti originale, potrivite pentru trebuinţele noastre şi pentru scopurile urmărite de societatea noastră; 2. colecţiuni de muzică poporală româneşti; 3. compoziţii muzicale originale,cu motive româneşti. Lucrările prezentate la concurs pot să fie: a) publicate (tipărite) în anii 1910, 1911 şi 1912, sau b) lucrări în manuscript, cari încă nu s’au dat publicităţii. Cele de sub a) pot fi premiate, iar cele de sub b) pot să fie ajutorate în scopul publicării. Autorii, cari vor să participe la concurs, îşi vor prezentă lucrările lor până la 30 Septemvrie n. a. c. comitetului Societăţii, trimiţându-le la adresa secretarului, Dr. Iosif Blaga, profesor, Brasso (Braşov). Notă. Manuscriptele lucrărilor încă nepublicate se vor înaintâ anonim; se va alătură însă la manuscript un plic închis în care se va indică numele şi adresa autorului. Lucrările premiate sau ajutorate de Societatea pentru fond de teatru român rămân proprietatea autorilor, dar aceştia sunt obligaţi a dă din lucrările lor tipărite, câte 20 exemplare comitetului Societăţii. 88 Cocoşul negru. într’un număr trecut am publicat un fragment din noua lucrare dramatică a d-lui Victor Eftimiu, — „Cocoşul-negru", feerie în cinci acte (şapte tablouri) care se va reprezentâ în curând pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Eroii acestei piese sunt Diavolul şi Arhanghelul Mihail, cari se luptă pe sufletele celor doi voivozi tineri Spată-Lată şi Nenoroc. Vom vorbi, mai pe larg despre această nouă feerie a colaboratorului nostru, pe care îl joacă actualmente teatrele principale din regat, cele trei teatre Naţionale (Bucureşti, laşi şi Craiova, unde continuă să se reprezinte feeria „înşiră-te Mărgărite", publicată în revista noastră) noul teatru „Comedia" din Bucureşti, care s’a deschis cu piesa „Rapsozii" (în care Victor Eftimiu evoacă umbrele lui Vasile Alecsandri şi Mihail Eminescu) şi teatru „Davila", care i-a reprezentat piesa „Poveste de Crăciun". 88 Atragem atenţiunea cetitorilor asupra pieselor muzicale ale d-lui Tiberiu Brediceanu, cari sunt înşirate pe copertă. Aceste piese noi completează frumoasa activitate a compozitorului nostru şi credem că vor fi primite cu entusiasm de iubitorii de muzică românească. gg Studenţii din Braşov vor face la Paşti o călătorie de studii în Italia. D-l Dr. Iosif Blaga, profesor in Braşov, apelează la public să contribue cu ajutoare băneşti, ca să poată luă parte la această călătorie şi ştudenţii distinşi şi săraci ai liceului din Braşov. îndemnăm pe cetitori să asculte rugămintea d-lui Blaga. 88 Revista noastră se încheie în fiecare Marţi. Rugăm deci pe colaboratorii noştri să binevoiască a ne trimite materialul cel mai târziu până Luni dimineaţa, ca revista să nu apară cu întârziere. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — Cu primăvara înfloreşte şi floarea dragostei în inimi; vor porni şi lirele să cânte: Floare albă, floare albă Cu petalele de nea, Tu mi-ai strecurat în suflet Jalea, cu mireasma ta. D-lui C. A. B., Viena. Am primit scrisoarea cu interesantele ştiri. Revista germană am comandat-o. Mulţumite şi salutări la toţi „fraţii" (D.). Bibliografie. în editura librăriei C. Sfetea, â 20 bani exemplarul, au apărut următoarele numere în Biblioteca societăţii „Steaua": Nr. 2. Foloasele învăţăturii, de P. Dulfu. Nr. 21. Cântece voiniceşti şi ostăşeşti, de C. Ră-dulescu-Codin, St. Tuţescu şi S. Kirileanu. Nr. 24. Din legendele neamului de Hohenzollern, de St. Iosif. Nr. 25. Flori şi poveşti, de Ion Dragoslav. Nr. 26. Din Bucovina de-altădată, de Ion Grămadă. Nr. 27. Românii de peste Carpaţi, de I. Slavici. Nr. 28. Colinde şi cântece de stea, de Cristu Ne-goescu. în „Biblioteca pentru popor a casei şcoalelor", ed. C. Sfetea au apărut următoarele: 1. Povestiri din Halima, cartea I., 50 bani. 2. Povestiri din Halima, cartea II., 45 bani. 3. Povestiri de petrecere şi de folos, de M. Sado-veanu, 40 bani. I. Ni st or, Das moldauische Zollwesen im 15. und 16. Jahrhundert. Sonderabzug aus Jahrbuch fUr Gesetz-gebung, Verwaltung und Volkswirtschaft im Deutschen Reiche. Alex. Lăpedatu, Scurtă privire asupra chestiunii conservării şi restaurării monumentelor istorice în România. Bucureşti, 1911. TIPABUL LUI w. KEAKKT ÎN SIBIIU www.dacoromanica.ro