* ■■■■■■■■ 2 ■ ■ ■■■■■■■■ ■ Z IIIIBBI ■ ■ z ■■■■■■■ z 2 ■■■■■■ z 2 ■!!■■■■ ; Z ■■■■■ 2 z umumm ! ■ ■■■■ ■ ■ ■■■■ s ■ ■■■ ■ :v - j Revistă săptămânală pentru ■ ■■ ■ : - : ■ ■ ■ ■ s ■ ■ ■ ■ ■ = ■ ■ ■ ■ * : ■ ■ i ■ { literatură, artă şi politică ■ ! ■ ■ ! ■ * ■ ■ ■ Z ■ ■ Z ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ j Director: Octavian Goga ■■■ ■ ■ * ■ ■ ■ | Redactor: Oct. C. Căslăuanu ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ î ■ ■ ■ ■ ■ 5 ■ ■ ■ ■ ■ 2 ■ ■ z ■ ■ i ......■■.....' ' --- ...... ■ ■ ■ s - : ■ ■ ■■ ■ a ■■■■ ; j fln. xi. îîr. 6. Voi. I. ■ ■■■ S Z ■■■■■ Z ■ ■■■■ ■ z ■■■&■■ z z ■■■■■ s Z ■■■■■■ z z ■■■■■■■ z ■ z ■■■■■■■ Z 2 ■■■■■■■■ 2 ■ . 2■ II ■ :: s: Cuprinsul ♦ ♦ ■ II ■ a n u n J)r. Onisif. (Shibu Cincinatpavelescu Jrtihail tungianu. jVtaria Cunjan . I. K- Rârvulescu Şcoala românească din Ungaria în anul 1911. Epigrame, ta $)enii. Cântec (poezie). Rugăciune (poezie). Sextil f uşcariu . Grupări literare şi idei politice (IY). I. Alârbiceanu . povestea unei vieţi (roman). Sandu A- J^odoş ta castelul vechiu ... (poezie). Cronici: Adrian Corbul: Geografia balzaciană. I. £nescu: Sistemul cooperativ şi aplicarea lui. însemnări: Incidentul Yaida-Goga. Anuarul şcoalei din feldieara. Serbări şcolare. ■ îl ustraţiuni: Jtf. Grigorescu: O vedetă. ■ ■ ■ ■ ■ ■ m : Sibiiu, 5 Februarie v. 1912 V 9 www.dacoromanica.ro Preţul unui număr: 40 bani. LUCEAFĂRUL REVISTĂ SĂPTĂMÂNALA PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ. APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE Colaboratori: 1. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. B&rsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Clotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, Dr. Siiviu Dragomir, I. Duma, Victor Ettimiu, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onislfor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. loslf, 1.1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. 1., Lupaş, Dr. 1. Mateiu, Corneliu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Roticâ, VI. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Slmionescu-Râmniceanu, V. Şorban, 1. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu. ABONAMENT: Glustro-Ungaria: 1 an.............20 cor. 6 Ioni...........10 cor. Pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 16 cor. România şi în Străinătate: 1 an.............25 cor. 6 luni............13 cor. Redamaţiile sunt a se face î» curs de 14 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). 5Z5HEH5E5H5H5E5E5H5H5H5E5H5H5H5H5H5H5H5H5E. îHsasHsasasasasasasas hshs^ Cel mai potrivit dar pentru copii! Adelina Olteanu Maior: cu numeroase ilustraţiuni. Cuprinde: basme şi istorioare pentru copii, un număr bogat de piese de teatru şi povestiri pentru tinerime. Se află. încă în vânzare: voi. II, III, IV, la librăria Archidiecesană din Sibiiu, sau la Administr. revistei „Luceafărul". Preţul unui volum 1 coroană. 15H5HSHSeL5H5H5H5H5H5HSa5H£ fl apărut: lini intrare»tiltirale ___ 5 ___ 1903 —1910 de Octavian C. Tăslăuanu. Editura W. Krafft, Sibiiu. Volumul cuprinde: Figuri literare şi culturale, Articole despre artă, despre chestiuni culturale dela noi şi din străinătate şi dări de seamă despre o parte a literaturii româneşti din ultimul deceniu. Volum bogat de 350 pagini. Preţul 2 cor., în România 2 Lei 50 b. Se poate comandă dela toate librăriile. www.dacoromanica.ro Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită. Şcoala românească din Ungaria în anul 1911. i. Articolul de lege XXVII din 1907 („legea lui Apponyi") a sdruncinat atât de puternic şcoala românească de ambele confesiuni din Ungaria, încât ea nu s’a putut reculege nici până în ziua de astăzi. Din trei părţi au fost atacate prin această lege şcoalele noastre. Pe de o parte lipsa de cruţare a legii faţă de localurile şcolare, cari nu „corăspundeau“ pe deplin, pe de alta salarul urcat al învăţătorilor au făcut ca mo- j deştele noastre lăcaşuri de cultură populară de până aci prin multe locuri să nu se mai poată susţineâ, mai ales dupăce Ii s’au pus în coaste şi alte şcoale, de concurenţă (şcoale comunale sau de stat). în chipul acesta dela 1907 până la 1911 s’au închis mai multe sute de şcoale româneşti, unele pentru totdeauna, altele pe timp nedeterminat. într’un singur comitat — al Hunedoarei — s’au închis în acest interval 180 de şcoale româneşti, în locul cărora s’au ridicat câteva scoale de stat si > » comunale — cele mai multe sate rămânând însă fără nici un fel de şcoală. Pentru ridicarea şcoalelor la nivelul cerut de lege, pentru „salvarea" lor, s’a făcut prin unele locuri ce s’a putut. Unele consistorii au înfiinţat „fonduri culturale", din cari au dat multe ajutoare, altele s’au uitat aproape impasibile cum se sting smeritele luminiţe de pe sate, fără ca cei mai apropiaţi să le sară în ajutor. Sufletul mare al providenţialului boier basarabean Vasile Stroescu a alinat multe nevoi, e adevărat, dar prin multe părţi interesul tuturor, şi al celor mari şi al celor mici, a fost atât de mic pentru şcoală, încât în urma lui n’a rămas decât jale şi dărăpă-nare. Ţinuturi întregi au rămas, în mare parte din vina noastră, cu totul depopulate de şcoale. N’a fost de vină însă la aceasta, desigur, numai sărăcia noastră şi lipsa noastră de interes, ci şi amestecul aproape brutal şi abuziv al administraţiei, care ţinteşte în toate chipurile la distrugerea şcoalelor noastre şi la înlocuirea lor cu şcoale comunale şi , de stat, în cari să nu mai răsune limba românească, în multe părţi româneşti abuzurile administraţiei au fost deadreptul revoltătoare. Ce e mai trist, e că nici glasurile de protestare împotriva acestor abuzuri n’au fost luate în considerare. în nenumărate cazuri s’a întâmplat, că s’a închis în mod volnic şcoala confesională românească pe motiv că localul nu corăspunde, pentruca peste câtva timp să se deschidă şcoală comunală sau de stat în acelaş local, fără ca el să fi fost reparat măcar cât de puţin. Se înţelege că atitudinea aceasta duşmănoasă prin multe locuri i-a făcut pe oameni să-şi piardă încrederea în izbânda cauzei lor bune şi să se lase, din nefericire, în voia întâmplării. Acţiunea organelor administrative a distrus sute de şcoale în locul cărora n’a putut pune nimic, aşa că astăzi avem sute de sate în cari nu există nici un fel de şcoală. în aceste locuri copiii cresc ca buruienile, neîngrijiţi de nimeni. Unele autorităţi şcolare confesionale (Sibiiu) au dispus ca în aceste sate preoţimea să instrueze tinerimea în cele religioase, şi anume sau în localul vechei şcoale sau în biserică. 1 www.dacoromanica.ro 122 LUCEAFĂRUL Nrul 6. 1912. Motivele pentru cari autorităţile administrative au închis un mare număr de scoale, au fost numai pretexte. Un deputat maghiar, Levay Mihâly, a spus cu ocazia discuţiei budgetului cultelor, că cele mai triste stări ale învăţământului primar se găsesc tocmai în acele părţi ale ţerii, cari sunt locuite de Unguri. Dacă ar fi fost dreaptă măsura cu care s’a măsurat, trebuiau închise mai întâiu acestea, — dacă peste tot se crede că e vreo raţiune în aceea ca să închizi o şcoală, în loc s’o ajuţi ca să se întărească sau s’o laşi să lucreze cum poate, până una-alta. înainte de 1907 existau în Ungaria întreagă peste 3000 de şcoale poporale confesionale româneşti. La începutul anului 1911 numărul lor a scăzut la 2439. Dintre acestea se vor mai fi închis în cursul anului un număr oarecare, pe care, din cauza unei statistici centrale, nu-1 cunoaştem. Viitorul celor mai multe dintre acestea nu e asigurat. Majoritatea absolută a lor dispun de local corăspunzător, dar n’au mijloace pentru acoperirea salarului învăţătoresc. Fondurile parohiei nu pot suportă cheltuieli aşa de mari, repartiţia se face cu greu şi se încassează şi mai greu, „fondurile culturale" ale diecezelor sunt foarte mici — căci în afară de slujbaşii bisericii nu contribuesc decât foarte puţini mireni, fruntaşi, sau oameni de rând — iar statul dă şi ei cam anevoie. Unde inspectorii regeşti suprapun intereselor bunei educaţii pe acelea ale politicei de maghiarizare, statul nu contribue cu nici o lăscaie. El nu contribuie nici chiar atunci când i s’arată reaua credinţă a unor organe de ale lui şi când, în plin parlament, i se documentează purtarea vitregă faţă de noi. Eterna poveste: Macht geht vor Recht. A treia parte din care au fost atacate şcoa-lele noastre prin legea Iui Apponyi, este însuş învăţământul. Legea impune într’o şcoală cu un singur învăţător 17 ore de limba maghiară pe săptămână şi stabileşte ca elevii nemaghiari să-şi ştie exprimă, după patru ani de şcoală, gândurile şi şimţămintele atât în graiu viu cât şi în scris, la înţeles în limba maghiară. Pretensiunea din urmă e atât de exagerată încât însaş legea zice că, în privinţa ei, nu va cere socoteală decât după patru ani dela promulgare, adecă la 1911. Pentru ajungerea scopurilor acestora s’a impus, între altele, şi necesitatea unor noui planuri de învăţământ. Statul a dat însuş unul pentru şcoalele nemaghiare pe cari le ajută cu bani. Acest plan, care se restrânge la fixarea materiei din cinci obiecte de învăţământ, a produs o foarte păgubitoare con-fuziune printre învăţătorii ambelor confesiuni, întrucât i-a făcut să creadă că cele cinci obiecte trebuesc propuse în limba maghiară. Confesiunile şi-au făcut şi ele planuri nouă (greco-catolicii la 1909, ortodoxii Ia 1911), aşa că astăzi dispun toate de un plan anumit, în care au trebuit să facă loc şi pre-tensiunilor statului. Luptă multă a trebuit să se dea însă, mai ales în 1911, în contra greşitei şi foarte păgubitoarei interpretări a legii cu privire la cele cinci obiecte. Toţi inspectorii regeşti cereau propunerea exagerată a limbei maghiare la cinci obiecte, şi învăţătorii nu ştiau ce au de făcut, căci abia în-tr’un târziu au primit îndrumările necesare. Cei rnai mulţi orbecă însă si azi, deşi chestiunea s’a discutat pe larg şi în revistele şi ziarele noastre. Sunt şi învăţători cari şi-au uitat că sunt Români şi educatori români. Aceştia dau o exagerată atenţie limbei maghiare în care ajung rezultate, la aparenţă, „mulţumitoare", dar uită cu totul limba română şi celelalte materii cari privesc adevărata educaţie morală, intelectuală si fizică. Mai ales învăţătorii cei slabi se fac luntre-punte pentru a putea câştigă graţia inspectorilor; propun mai numai ungureşte în scop de a îndulci mânia acelora de cari le atârnă soarta, şi în mod conştient calcă dispoziţiile legii, numai să se mai poată susţinea câtva timp. Aşa departe s’a ajuns în urma greşitului sistem inaugurat de politicianism, că astăzi „învăţător-patriot bun" înseamnă „pedagog şi om slab". învăţătorii cari sunt pedagogi buni sunt, prin însaş această calitate a lor, şi patrioţi buni şi n’au nevoie de breveturi speciale de „buni patrioţi". Mai ales în dieceza Gherlei şi în Bihor stările şcolare sub acest raport sunt cu totul umilitoare şi ele ne dau o tristă icoană despre www.dacoramamca.ro Nral 6, 1912. LUCEAFĂRUL 123 educaţia veacului al XX-lea în Ungaria. „Rătăcirile păgubitoare" nu se vor puteâ curmă decât prin noi înşine; dela alţii nu putem aşteptă absolut nimic! Aceasta e situaţia creată de legea lui Apponyi, şi acestea sunt durerile cele mai mari de cari a pătimit şcoala şi în anul 1911. împotriva acestor stări s’au luat şi oarecari măsuri, sau, cel puţin s’a accentuat necesitatea unor măsuri de îndreptare. Aşa, după începutul făcut la Sibiiu în 1910, prin instituirea unui organ confesional special de inspecţie a şcoalelor, consistorul din Arad a hotărît crearea unui post de inspector şcolar diecezan, pentru angajarea căruia a şi publicat concurs. După primul concurs nu s’a găsit nimeni care să voiască a luă asupra sa greaua sarcină de inspector, şi acum se publică a doua oară concurs — să sperăm că cu mai bune rezultate. Necesitatea inspectorilor s’a accentuat foarte puternic şi în dieceza Gherlei şi a Blajului, ai căror învăţători cer necontenit un inspector sau revizor, care să le fie de ajutor în multele lor încurcături de ordin didactic si educativ. Până acum nu s’au făcut t alţi paşi. La Caransebeş, în lipsa unui inspector special, şi-a luat asupra sa sarcina de a vizită şcoalele cât se poate de temeinic însuş P. S. S. părintele episcop Miron Cristea, care în tinereţe a fost însuş câtăva vreme învăţător. în timpul din urmă P. S. S. a vi- zitat câteva şcoale din eparhie, petrecând şi câte trei ceasuri într’o şcoală şi dând îndrumări cât se poate de amănunţite învăţătorilor şi preoţilor cu privire la interpretarea legilor şcolare şi la gingaşele probleme-de educaţie. P. S. S. a alergat şi la conferinţele învăţătorilor, nu atât pentru a Ie da binecuvântarea şi a-i sfătui, în termini largi părinteşti, să iubească şcoala, ci pentru a le da indigetări speciale cu privire la multe amănunte pe cari le interpretau greşit învăţătorii. La Sibiiu pe terenul inspecţiei şcoalelor' nu s’a putut face cât ar fi trebuit. Organul special de inspecţie al consistorului, „coreferentul şcolar", numit fiind şi profesor la Seminar, n’a putut să satisfacă pe deplin îndatoririlor legate de postul său. în locul Iui consistorul a exmis în cele mai ameninţate părţi ale arhidiecezei, câţiva comisari speciali, cari au căutat să facă lumină mai multă şi să găsească mijloace de îmbunătăţire a stărilor rele. De altfel sinodul arhidiecezan s’a ocupat serios de problema inspecţiei şcoalelor autorizând consistorul ca, pe lângă puterile actuale din resortul şcolar al Iui, să mai angajeze altele nouă, conform trebuinţelor. „Trebuinţele" sunt, în acest punct, foarte mari. Conferinţa inspectorilor regeşti de şcoale, ţinută în 1911, ne-a făcut să le înţelegem şi mai bine. Dr. Onisifor Ghibu. Epigrame. Unui tânăr scriitor. Fiindc’ai făcut un spirit trist Te crezi şi tu epigramist; Şi cărăbuşul, bunăoară Se crede pasere când sboară. Unul scriitor. Vezi pe-acel domn roşcat ce vine Cu ochii ’n geam cu nasu ’n cer? E scriitor! — îmi pare bine. La care minister? Cincinat Pavelescu. 2 www.dacoromanica.ro 124 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1912. La Denii. — Icoane dela ţară. — De Luni seara, în marea săptămână a patimilor, săptămâna neagră de jelanie şi pocăinţă, sună prelung clopotele celor trei biserici. încep întâi cele din joseni, cari chiamă par’că ’n glasul lor gros „Basarab-Basarab" amintirea religiosului domn Matei; urmează apoi cele din mijloc, cu dangăt mai subţire, vorbind de un „Mircea Vodă". Copii sunt .cei dintâi aci, se urcă pe întrecute ’n clopotniţă şi se atârnă de funiile groase, cari îi ridică de patru palme în bă-lăngănitul alamei sfinte; se dau apoi jos şi pornesc jocul printre cruci, pe după zidul gros cu sfinţi pe el. în curând se arată cântăreţul, descuie uşa şi ’ncepe cetania, aprin-zând lumânările pe la icoane. Sosesc îndată şi preoţii; unul, cel de rând, se ’mbracă, să slujească, umblând de colo până colo prin altar şi prin biserică, zicând câte-o ectenie, vorbind des şi cu gură mare cătră copiii, cari văd de cădelniţă, ori cătră dascăl; celalalt s’a aşezat la o masă lângă uşa dela intrare şi primeşte plata molitfelor de post, dela femeile, cari dau năvală, cu lumânări în mâni. „Pomeneşte Doamne", începe preotul, şi ele înşiră numele, gândindu-se la fiecare: Maria, Gheorghe, Ruxanda, Nicolae, un prunc nebotezat, încă o Mărie..., repetate de sfinţita faţă bisericească rar şi tare, s’auză şi Dumnezeu. Banii s’adună grămejoară tot mai mare pe masă, pomelnicele curg, nu se mai sfârşesc. O femeie bătrână, mărunţică, a uitat numele scump al unui nepoţel şi se frământă toată cu mâna la gură, se ’ntoarce cătră preot, care s’a pus să rostească alt pomelnic şi spune răspicat să 'năbuşe vorba celeilalte: „Pomeneşte părinte ş’o minune". Preotul se uită lung, o noră a ei, mai de colo din mijlocul bisericii îi aduce aminte strigând, numele „Benone" şi omul lui D-zeu zice cu glasu-i apăsat, dând din cap şi zâmbind în barbă: „Robul tău Beniamin". Femeile, care cum pleacă dela molitfă, pun lumânările în sfeşnice, le aprind, bat mătănii, şoptind vorbe de rugă. Rugăciunea e oricând şi oriunde binevenită pentru pacea sufletului; sub bolta casei lui Dumnezeu, în cântece, miros de tămâie şi lumină multă, ea capătă un înţeles mai mare; puterea ei e însă peste fire de covârşitoare seara, în postul Paştelui, la denii. în tăcerea satului, clopotele duc răsunetul lor până departe, răscolind în suflete fumul, spuza şi cenuşa faptelor rele. în întunerecul alungat de făcliile de ceară înlăuntrul bisericii, dar care stăpâneşte înconjurul, pândind pe la ferestre, ţâşnind din clopotniţă pe uşa cu scări sucite, omul 'e cuprins de teamă, se simte slab, are nevoe de ’ndurare, de milă şi de ajutor din partea cerului. Lelea llinca Besnea se apropie de preot şi-i spune ceva ’n taină. Femeia aceasta groasă, puternică, plină de sănătate, a fost pe vremea ei o lele şi jumătate. S’a măritat de mică după un netot, cum îi ziceâ ea, pe care l-a ’mbrobodit şi l-a ţinut după uşe tot timpul căsniciei lor, ea făcându-şi mendrele după plac. Acu şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. I-a iertat Dumnezeu trupul de fiorii plăcerilor şi bate calea bisericii, să capete iertarea sufletului de muncile de veci. Şi-a adus cu ea şi pe cele două fete, cari i-au rămas nemăritate, să se spovedească. „Spovedania mai face pe oameni, să vie la calea dreaptă şi pe fete, să se ferească de apucături rele", ziceâ lelea llinca pe drum, cătră o surată. „De n’ar fi nici asta, n’ai mai vedeâ pe lume nici frică de Dumnezeu, nici ruşine de oameni. S’ar fură şi s’ar omorî unu pe altu, si fetele ar da pe vatră toate de ne-lepce!" Preotul se apucă de spovedanie. Ceteşte ceva creştinilor, aşezaţi în genunchi, la picioarele lui, cu epitrahiliul în cap, îi lasă apoi să se ridice şi prinde a-i întrebă multe si mărunte. ) Toate păcatele ies la iveală. Un moşneag » a mâncat dulce de nevoe ori din greşală; www.dacoromanica.ro Nrul 6, 1912. LUCEAFĂRUL 125 babele sunt mustrate de cuget şi se cred în păcat mare numai c’au schimbat lingura de post, cu a vreunui copil, de dulce; femeile toate îşi simt sufletele împovărate de vorbe rele, de drăcueli, de afurisenii; cele mai tâ-nere că n’au ţinut vreo sărbătoare, ori au călcat greşit; fetele că n’au ascultat pe mame. Vorbe, şoapte, cântece, par’c’ar fi un zum-zeit de albine. Două surori, măritate de mult, orăşenite, râd în glume uşoare c’un tânăr, care le umblă mereu pe urme. „Dumneavoastră nu vă spovediţi?" le întrebă el. „La ce folos?" răspunde, dând din umeri una din ele. „Poate aveţi vreun păcat pe suflet! — Ei, şi de-am avea, ce, o să-l spunem popii, să-l ştie şi el? — Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat, zice scriptura. — Dar dacă nu-1 mărturiseşti? — E păcat mai mare atunci!" făcu tânărul duhovnic. „Crezi dumneata că ţăranii noştri, femeile şi fetele mai ales, spun toate? Să duc de formă, să împlinească un obiceiu, de ochii lumii, ori împinse de părinţi şi, odată sub patrafir, fac: „Nu ştiu, n’am văzut", vorba aceea: „Nici usturoiu n’am mâncat, nici gura nu-mi miroasă". Zice că e păcat s’asculţi la spovedanie, dar ia să te dai mai aproape, să vezi ce dă din gura lor!" în colţul din partea dreaptă a bisericii, la picioarele unui sfânt scofâlcit, cu barba lungă înfurculiţă, preotul tocmai sfârşiâ de spovedit o fată: „Dar pârleazu’ l-ai sărit?" fu întrebarea din urmă a Iui. Fata pironi ochii ’n jos şi scoase un nu uşor din gură, apoi îndemnată de râsul preotului, râse şi ea. „Uite, o vezi, vorbi una din ele, cum râde cu popa? — O fi ’ntrebând-o câte garduri a sărit!" zise şi tânărul în glumă. „Par’că ea e proastă să spuie!" Dar nu ’n-ţeleg ce i-ar folosi lui să afle?.,. Poate ca să ştie cu cine să 'nceapă, că popii d’astea sunt buni! îmi spuneâ cineva că o femeie tânără, frumoasă, spovedindu-se la un popă, la răspunsul ei, că n’ar fi călcat niciodată alături de drum, i-ar fi zis: Rău, tată, de ce nu? Mereu pe poteca bătută? Mai ia-o şi rasna prin iarba cu flori, că-i mai plăcut! Asta e via Domnului! Să te duc eu prin ea!" Se ’ndeseste lumea tot mai mult. E Vineri, Marea zi a Patimilor. „Cine nu vine în seara aceasta s’asculte prohodul, merge ’n fundul iadului". Cântecele se 'nalţă preamărind suferinţele îndurate pentru păcatele omenirii de mielul nevinovat. începe întâi preotul de rând, ieşind din altar cu lumânarea pâlpâind, din care aprind toţi, zic apoi cântăreţii dela o strană, cu celalalt preot şi cu copiii dela şcoală, apoi dela a doua strană tineretul învăţat al satului, băeţi şi fete. Mai puternic decât toate pun stăpânire pe golul larg al bisericii şi al inimilor pocăite, două glasuri, unul gros, sgu-duitor, altul subţire şi dulce. Amândouă plutesc laolaltă, se isbesc de tâmpla luminată, se ridică sus spre bolta rotundă, se ’nalţă spre locaşurile nevăzute ale dumnezeirii. Prin strănile din cele două laturi ale bisericii, în formă de corabie, — semnul ce duce omenirea la portul dorit,— o ceată de alţi tineri ascultă cu plăcere, cu ciudă, ori cu răutate. Chipul atrăgător al glasului subţire fierbe de mult pe toţi; unuia singur însă i-a fost dat să s’apropie de el, prin măestria cântecului care vrăjeşte minţile şi moaie coarda inimilor. Sărbătoarea mare a răstignirei Mântuitorului aminteşte omului nevrednicia sa; în faţa pildei mari de jertfă pe care n’o ’nţe-lege şi n’o poate deci urmâ, se vede mie, neputincios, şi uimirea îl copleşeşte. Sufletul, în care clocotesc dorinţi deşarte, se ruşinează, se târăşte la picioarele aceluia, care a suferit de bunăvoe pentru iubire şi scăparea lumii de pieire, se roagă, cere iertare şi ’ntărire. Corpurile se pleacă, genunchii lovesc piatra în mătănii multe, se mişcă des şi tremură buzele. Bărbaţii clatină din cap, fac cruci apăsate, se lovesc cu putere în umeri şi ’n frunte, să deştepte carnea din amorţirea ei lumească. Femeile încrucişează des mânile 2* www.dacoromanica.ro 126 LUCEAFĂRUL Nml 6, 1912. pe piept, plâng cu hohot, bodogărind din gură: „Nelegiuiţii! Cum au răstignit pe Mântuitorul lumii, pe mieluşelul nevinovat!" Unul dintre tinerii, cari umblă la şcoli în-nalte, în dorul de-a se ridică ’n ochii celorlalţi, ai mulţimei şi ’ndeosebi ai celor lucitori şi pătimaşi, a ieşit între icoane şi vorbeşte: „Aşa a fost întotdeauna: Mulţimea, veşnic doritoare de mai bine, îl nesocoteşte şi-l pironeşte, când îi vine ’n cale; şi, numai după ce a suferit botezul nedreptăţii se preţuie dreptatea şi adevărul! „Ceeace a făcut odinioară poporul Iudeu, faci astăzi tu creştine! Cufundat în întune-recul superstiţiilor şi obiceiurilor zadarnice, orbăcăind după câte-o rază apropiată, înşelătoare de minţi, nu eşti pe picior, în toată clipa, să strigi moarte celor ce-ţi doresc mântuirea?" Apoi: „Crucea eră pe acea vreme mijlocul cel mai ruşinos de pedeapsă şi se da numai streinilor. De când s’a răstignit pe ea lumina vieţii, a devenit semnul cel mai cinstit şi mai preţuit din lume! Azi însă, cu ea şi ’n numele ei noi răstignim tot ce e mai sfânt pe lume, dreptatea şi adevărul"! Bărbaţii clatină mai tare din cap, femeile oftează tot mai adânc, semn că tânărul a vorbit bine. Ce? Cum? Au uitat de atunci! Poporului nu-i trebuie vorbe multe, ci lucruri pipăite, fapte, pilde văzute de urmările credinţei şi necredinţei, de se poate minuni! O, dar timpul minunilor a trecut, şi, de-i aşteptă mereu a doua venire a lui, cine ştie pe ce căi te-i trezi?... Au luat-o acum spre case. Clopotele pornesc din nou, întâi cele dela biserica din jos ca o cântare plângătoare, înnăbuşind glasul vesel al celorlalte două. Merg grămadă copii, fete, cucoane, tineri, neveste. „Mie mi-a plăcut mult predica", spune una din cele două. „Calcă a sfânt!" vorbi cealaltă. „Mai ştii? S’o face popă!" glumi cea din-tâiu. — Ar fi un popă drăguţ!" îndrăzni mai mult cea de-a doua, ridicând capul c’o strâmbă- tură uşoară a gâtului, surizând din gura rotundă, cu buze subţiri, roşii, şi din ochii-i negri, rotunzi şi umezi. „Ba, după mine nu calcă deloc a popă"! zise unul din bogătaşi. „Prea vorbeşte de sus. Pe om trebuie să-l iei mai altfel, cu mâna pe după ceafă, cu câte un ciocan de rachiu, cu câte o glumă, să zici şi să faci chiar ca el! Aşa ştim noi! Aşa s’au purtat popii ăi bătrâni, cari ne-au păstrat credinţa. Rumânului nostru nu-i trebuie popi fuduli. Lui îi place să bea ’mpreună, să meargă la el la păs cu pieptul şi cu sufletul deschis, să-l scoale ’n miezul nopţii pentru spovedanie ori împărtăşanie, să cetească hainelor celor ce vor să se ia, să treacă peste bolnavi la sfintele daruri, lucruri pe cari tinerii le privesc ca superstiţii şi obiceiuri zadarnice!" Venindu-i la îndemână să spuie ce-1 rodea pe inimă, intră ’n vorbă şi tânărul care-şi vedea fugind de sub picioare puntea pe care credeâ că merge sigur spre ţărmul dragostei închegate. „A ameţit capul bieţilor oameni cu vorbe late de bine şi dreptate! Crezi că vor ajunge sătenii să priceapă vreodată rostul adânc al ideilor ăstora? Vor face pomeni cu nemiluita, îşi vor sparge capetele pentru drepturi, binele şi dreptatea desăvârşită vor rămâneâ tot în guri şi ’n aer numai, spune ici-colo de câte unul ca tine! — Să mă iertaţi, relua celalalt, că sunt nevoit să urmez predica, care nu-şi are rostul aci; voiu fi însă mai priceput, că vorbim între noi. „Oare care e râvna cea din urmă a ome-nirei, scopul pentru care am fost creaţi şi trăim, mângâierea care ne atrage şi ne ţine vieaţa? Fericirea, nu? Dar fericirea adevărată nu se poate ajunge decât prin desăvârşirea fiinţei noastre. Calea ce duce într’acolo e lumina minţii şi a sufletului. Adevărul, dreptatea, binele sunt: hrana, toiagul şi călăuza. Când adevărul se nesocoteşte, dreptatea e ca un cerşitor alungat şi lovit de toţi, iar binele, floarea soarelui, ţintuită pe lemn, pradă ciorilor lacome, lumina vezi bine, se stinge şi calea fericirei se închide. De aceea crezul nostru de toate zilele trebuie să fie dreptatea, binele, adevărul, nădăjduind în ajungerea şi www.dacoramamca.ro Nrul 0, 1912. LUCEAFlRUL 127 respectarea lor, purtând dragoste pentru ele ori când şi unde s’ar arătă. Numai cu chipul acesta căpătăm putere şi îmbold spre o vieaţă liniştită şi plină de înţeles. Acesta e sâmburele creştinismului, religia sfântă pecetluită cu sângele întemeietorului ei“! Tac o clipă toţi. Vorbele calde, sunetul prelung al clopotelor, întunerecul nopţii, mulţimea lumânărilor aprinse ce poartă fiecare ’n mâni, pornesc să nască simţiri noui, puternice, în multe inimi, slabe, şovăelnice. Mihail Lungianu. Cântec. Paltini desbrăcati de frunze t Din brădetul ruginiu, Am visat Ia umbra voastră Visul însă nu-1 mai ştiu, Doar abiâ-mi aduc aminte De doi ochi si de-un suris > N’a ’ncăput în astă lume Fericirea celui vis, Ori că mi-a fost prea săracă Şi pustie inima, De nu l-a ştiut cuprinde Şi nu l-a ştiut visă Paltini ce-mi cântaţi a jale Cu a viscolului glas, Număr cuiburile goale Ce prin ramuri v’a rămas... De să coborâ la mine Din visu ’n care-1 văzui N’aş mai fi avut putere Să mă las de vraja lui, Ori că mă ’mbătam de farmec, Paltinilor poleiţi, Şi vă povesteam iubirea Oamenilor fericiţi. Maria Cunţan. Rugăciune. înseninând a gândului meu noapte In pragul minţii blândă te arată, Şi mă mângâie ’ncet c’o şoaptă caldă Minunea mea de-apururi adorată. De tremurarea genelor sfioase Să-mi prind nădejdea mea izbăvitoare Şi biruit, în visul meu de-o clipă, Iubirea ta s’o am ocrotitoare. îmbujorat norocul să-mi zâmbească Trezind în mine mugurul' credinţei, Şi din adâncuri tainic închegată S’aud cântarea sfântă-a biruinţei; Să mă primeşti în lumea ta curată Tovarăş credincios de zile bune, Şi ’n drumul nostru grabnic spre lumină Avântul altei vieţi să ne ’ncunune. I. N. Pârvulescu. www.dacoromanica.ro 128 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1912. Grupări literare şi idei politice de Sextil Puşcariu. IV. Un om e pregătit pentru lupta vieţii când cunoaşte vieata din jurul său si când se cunoaşte pe sine. Deoarece însă vieaţa ascunde în sine taine nestrăbătute şi surprinderi neprevăzute, deoarece adesea vedem că imposibilul de ieri devine astăzi posibil şi, invers, nădejdiile noastre cele mai temeinice se spulberă în faţa unui accident neprevăzut, cunoaşterea vieţii se va restrânge în limitele unor experienţe adunate cu înţelepciune şi în trezie neîncetată de a putea apucă prilejul binevenit. Deaceea condiţia a doua devine cu atât mai însemnată: cunoaşterea de sine. A calităţilor şi a lipsurilor, a forţelor şi a slăbiciunilor proprii. Cunoaşterea părţii mele slabe mă va face de a mă resemnâ în parte în aspiraţiile mele, de a potoli râvna înnăscută în fiecare om de-a atinge înălţimi mai presus de firea mea, dar în acelaş timp mă va face să caut să mă întăresc din partea unde ştiu că sunt vulnerabil, să muncesc spre a acoperi lipsurile cu care tn’am născut. Conştiinţa forţelor şi a calităţilor mele îmi va da dimpotrivă puterea să intru în luptă, să cuceresc, să-mi formez un ideal care chiar dacă întrece puterile mele momentane, fiindcă vreau cu tot dinadinsul a-1 ajunge, simt că mă pot apropiâ de el. Acelaş lucru se poate spune şi despre un popor şi mai ales despre poporul nostru românesc. Vieaţa noastră va fi aşa cum o vor alcă-tuî-o împrejurările externe şi aşa cum ne-o vom plăzmul noi înşine. Spre a fi pregătiţi pentru viitor, trebuie să urmăm, povăţuiţi de experienţa ce ne-o dă istoria şi veşnici trezi Ia surprinderile ce le pot aduce ziua de mâne, politica noastră aşa zisă externă. Să menţinem legăturile şi prieteniile pe care le socotim favorabile şi resemnându-ne de-a vrea cu tot preţul „mai binele" să căutăm să pregătim „binele" pentru care în fiecare moment poate sosi, pe neaşteptate, momentul oportun, în acelaş timp însă să ne pregătim pentru vieaţa noastră internă, să întrebuinţăm forţele (Sfârşit.) şi aptitudinile noastre pentru o întărire necontenită, să ne cunoaştem slăbiciunile, spre a le putea îndreptă. Căci nu e voie să uităm un lucru: alianţele şi prieteniile pe cari le căutăm înafară, le vom află cu atât mai uşor, cu cât ca aliaţi reprezentăm o forţă care la un moment dat poate să şi ofere, nu numai să ceară. Aproape jumătate din toţi Românii locuesc înafară de Regat, în ţerile învecinate, despărţiţi politiceşte de România, dar formând un brâu puternic care o încinge de toate părţile. Aceasta e un fapt istoric, pe care nu noi îl vom puteâ schimbă în împrejurările actuale. Cei mai mulţi Români consideră aceasta ca marea nedreptate a sorţii, — foarte puţini îşi dau seamă că această slăbiciune poate deveni sub împrejurări şi este chiar şi astăzi o forţă a noastră. Răspândiţi în atâtea părţi, dintre care fiecare a avut o altă soartă, noi am putut pe alocuri să desvoltăm virtuţi etnice speciale cari pot servi de model celorlalte fragmente de Români, suferinţele seculare, diferite în diferite regiuni, ne-au dat puteri de resistenţă mai mari. Iar pentru cazul că un răsboiu mare, prevestit de ani de zile şi socotit de inevitabil, va aveâ să aducă schimbări în regiunile Dunării, Regatul românesc este considerat de o putere decizivă, în mare parte tocmai pentru faptul că e în-cunjurat de massele compacte de fraţi de acelaş sânge, cari nu pot fi nesocotite în orice combinaţii viitoare. Iar dacă visul unor y cercuri din Viena de a atrage Serbia la marea monarhie Dunăreană, o ţintă urmărită cu multă perseveranţă, se va realiza, cele trei sute de mii de Români dela Belgrad până la Niş, al căror glas nu se aude astăzi, vor glăsui puternic atuncea... Pentruca acele masse compacte cari încing Regatul României cu un brâu puternic să poată însă trage în cumpăna viitorului, e necesar ca ele să nu fie legate între olaltă numai prin limbă, ci şi prin toate acele mii de legături cari se cuprind în lozinca unitatea nostră culturală. www.dacoramamca.ro Nrul 6, 1912. LUCEAFĂRUL 129 Lozinca aceasta a „Daciei literare" a pornit, precum am văzut, din cercul grupării şi a fost din nou propovăduită, cu mai multă putere, de gruparea „Sămănătorului" şi de sora ei din Ardeal. Roadele binefăcătoare ale acelei mişcări, cari nu datează în noul ei ipostaz nici de un deceniu, se văd. Revistele şi gazetele noastre trec graniţele în număr mare, ele nu sunt numai abonate, ci şi cetite, iar foile din Regat au în permanenţă rubrici informative asupra vieţii de peste hotare. Astfel am ajuns să ne cunoaştem, să ne bată inima de bucurie când primim veşti bune, să ne doară până în fundul sufletului când cetim despre slăbiciunile fraţilor noştri. Ceice înainte cu zece ani au fost ca mine studenţi, îsi aduc aminte că contactul între Românii despărţiţi de munţi se reduceâ la câte un congres studenţesc care se termină cu păruieli, că antagonismul dintre „Transilvăneni" şi „Bucovineni" strică armonia la „România Jună", că cei din Austro-Ungaria şi cei din Ţară nu puteau înjghebă, din cauza unei desăvârşite înstrăinări sufleteşti, societăţi studenţeşti în diferitele oraşe mari din străinătate. Ce ştiam noi atuncea de stările interne ale celorlalte regiuni locuite de Români, de problemele cari îi preocupă pe fraţi, câţi eram în curent cu literatura ce se făceâ dincolo de hotare? Astăzi ştim, în Ardeal, cari sunt problemele ce preocupă spiritul public în România, cari sunt luptele interne în Bucovina, în România se discută chestiunile dela noi, în Bucovina raporturile culturale cu România sunt deosebit de vii şi ar fi de dorit ca să înceteze şi neexplicabila rezervă faţă de Ardeleni, literatura românească este una pretutindeni, iar limba scriitorilor de dincolo şi dincoace de munţi aproape aceeaş. Si fiindcă a venit vorba de limbă, trebuie să protestez energic împotriva celor ce cred că au dreptul de a-şi bate joc de tendinţele grupării tinere din Ardeal, de a ne desbrăcâ de „ardelenismele" greoaie spre a Ie înlocui cu expresiile elegante şi proprii, întrebuinţate în Regat. N’o fac ca filolog, ci ca unul care cunoaşte evoluţia culturii noastre şi ştie că de câteori s’a ivit în cursul ei o mişcare importantă, totdeauna chestiunea limbii a fost pusă pe planul dintâi. Petru Maior, I. Maiorescu, Eliade Rădulescu, Kogălniceanu, Negruzzi, Alecsandri, Russo, Bariţiu, Cipariu, Pumnul, Odobescu, Haşdeu, T. Maiorescu, ş. a. toţi au fost preocupaţi de chestiunea limbii noastre literare, pe toţi i-a neliniştit problema ei şi nici unul dintre ei n’a pregetat să o considere ca una dintre chestiunile cele mai însemnate. Şi este un merit dintre cele mai mari al „Luceafărului" şi af „Tribunei" că au avut tăria de a jertfi falsul patriotism local, că au rupt îndărătnicia noastră şi au primit să se îndrepteze după singura limbă îndreptăţită de a servi ca normă pentru o limbă literară, cea întrebuinţată de scriitorii noştri mari, din Regat. Fără această schimbare orice apropiere sufletească între noi şi România eră imposibilă, căci revista şi gazeta noastră în ceşti zece ani din urmă nu ar fi putut străbate peste hotare. O parte din noi nu pot înţelege încă nici azi, că „latinismele" şi „ardelenismele" întrebuinţate de „inteligenţa" din cutare orăşel din Sătmar, schimosesc limba noastră strămoşască astfel că nu poate fi înţeleasă nici de cel mai indulgent cetitor din ţară, ea nu poate fi gustată, ea îl respinge chiar dela început, îl face să nu poată vedeâ cuprinsul, ideea, din cauza formei streine. Ca un exemplu clasic în această privinţă pot servi cuvintele cu cari Al. Russo descria odinioară impresia ce i-a făcut-o înălţătoarea adunare de pe „Câmpul libertăţii". „Multă mirare insuflă pribegilor spectacolul frăţiei curate între surtuce şi sucmane; frăţie nu numai de sânge, dar frăţie în traiu şi în obiceiuri şi în toate relaţiile. Societatea în Principate, ca toate societăţile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc, şi pe ierarhii; Ardelenii, toleraţi numai pe pământul ce-1 ocupau până la 1848, şi privind cu duioşie de peste munţi la Ţări, adecă la Moldova şi Valahia, alcătuiau numai o familie, şi o familie patriarhală... Pribegii dar, înfăţişătorii luptei în Principate, a egalităţii drepturilor, iar nu a oamenilor, urmară cu ochii plini de mirare uimitoare frăţia aceasta şi mai că, într’un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori de boieri. In ziua aceea frumoasă, un lucru lipsea însă pe câmpul Blajului... limba!..- www.dacoromanica.ro 130 LUCEAFĂRUL Nrul 0, 1912. Inteligenţii, fraţi şi fii ai miilor de Români adunaţi, de pe tribunele Câmpului libertăţii, nu vorbiau româneşte, şi vântul învietor al acelei zile măreţe purtă pe deasupra cape-teloro babilonie de cuvinte stropşite şi smulse din latineşte pe cari bieţii Români nu le înţelegeau nici decum, deşi le primiau ca semne de mântuire, zicând: „o fi, dar,... aşa o fi“. într’o sută sau două de inteligenţi ce se află atunci la Blaj, numai pe doi bărbaţi i-am auzit grăind atunci româneşte cu Românii şi aceştia, când îi ascultă vorbind, strigau „aşa! aşa e!“ iar un „o fi,... aşa o fi!“ — Unul din acei doi ziceâ: „Ungurii vreau Unio. Ştiţi ce va să zică Unio? Va să zică că până acum ei ne-au încălecat pe păr şi acum vreau să ne puie şi şaua în spinare!" Al doilea strigă: „Uitaţi-vă pe câmp, Românilor! Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!“ — Dintre aceşti doi i Români cari grăiau româneşte, Ungurii l-au spânzurat pe unul, iar pe celalalt Românii l-au numit cu fală „împăratul Munţilor". (Scrieri, ed. Haneş, pag. 42—43). Pentru ajungerea acestei unităţi culturale nu trebuie desconsiderat nimic. Chiar si ortografia, această haină cu totul exterioară, unificată bine-rău de „Academia Română" şi primită în toate regiunile locuite de Români, este o demonstraţie pentru unitatea noastră culturală. Dar limba nu-i numai un veşmânt exterior, ci ea e însaş expresia mentalităţii noastre, a culturii noastre româneşti. De aceea ea » trebuie să fie una pretutindeni, trebuie să o desbrăcăm de toate surogatele străine pe cari ni le-a adus în Ardeal si în Bucovina > sclăvia culturii streine, germane sau ungureşti. în articolul său „Bucureşti—Budapesta", Goga a arătat de ce generaţia tânără cere o cultură românească, care nu poate fi alta decât cea reprezentată de marii gânditori ai României şi la care noi, ceilalţi Români, putem aduce o parte nouă, o putem îmbogăţi, dar n’o putem schimbă. Pe aceasta trebuie s’o cunoaştem întâi şi apoi de sigur o vom iubi, căci ea e singura cultură adevărată şi firească pentru noi, pe ea ne sunt acordate coardele sufletului nostru, care vor răsună de câteori vom ceti o cugetare românească spusă în limba curată românească, dându-ne acei fiori de mândrie naţională, fără de care nu am puteâ duce o luptă atât de istovitoare. Această mândrie naţională, izvorîtă din cunoaşterea noastră reciprocă, va spulberă prejudecăţile cari ne sugrumă încă. Atunci nu vom mai întâlni tipul acelui Bucovinean pe care în liceu şi la Universitate dascălii streini l-au făcut, direct sau indirect, să creadă că trecând graniţa dela Iţcani dai de o ţară incultă, fiindcă nu regăseşte spiritul biuro-cratic al beamtărului din Austria, va dispăreă tipul Ardeleanului pedant care trecând în România pe Ia Predeal sau Turnu-roşu, în loc să-i salte inima de bucurie văzând progresele acestei ţeri, va istorisi acasă că Românii sunt „fără caracter" deoarece cutare i-a dat o întâlnire la o cafenea si l-a lăsat să aştepte o jumătate de ceas înzadar. Să lăsăm prejudecăţile acasă şi trecând graniţele să fim indulgenţi pentru slăbiciunile ce le vedem şi entusiaşti pentru părţile bune. Atunci vom vedeâ cât de minunat se completează Românii din diferite regiuni, vom găsi tipul preotului ideal mai ales în Ardeal, al învăţătorului-apostol cu deosebire în România şi al ţăranului conştient de drepturile sale cetăţeneşti mai cu seamă în munţii Bucovinei. Astfel, cutreerând tot ţinutul locuit de Români a putut un Eminescu şi un Iorga să scrie luminoasele lor studii îndrumătoare, astfel, creându-se burse şi ajutoare pentru tinerii studenţi, ca să poată străbate studiind regiunile româneşti, vom avea acea pleiadă de oameni care vor stabili legăturile sufletului românesc, vor şti, stabiliţi apoi la ei acasă, cum se pot completă lipsurile de cari suferim şi înlătură relele cari ne bântuie pretutindeni. Atunci, fiecare, acolo unde l-a sădit Dumnezeu şi unde I-a aruncat soarta, va puteâ fi mai de folos Românimei întregi, decât dacă ar vână nişte vise pe cari el, din puterile sale, nu Ie poate realiză. Atunci s’ar vedeâ că după unirea politică a celor două Principate române, unirea sufletească prin cultură a tuturor Românilor este cel mai mare fapt politic ce-1 putem realiză. Dacă ea ar www.dacoramamca.ro Nrol 6, 1912. LUCEAFĂRUL 131 fi existat mai de mult, astăzi n’ar fi probabil decât o singură biserică gr.-or. pentru Românii din Austro-Ungaria şi averile lăsate de Domnii cucernici ai Moldovei n’ar fi ameninţate de Rutenii oploşiţi în frumoasa Bucovină. Dacă gândul genialului Şaguna, a acestui profet politic, nu s’a putut realiză atunci, piedeca n’a fost numai îndărătnicia unui episcop pe jumătate rutean, căci consilierul lui a fost un Român întreg şi el a fost celce a raportat că planul nu se poate realiză, fiindcă în Bucovina sunt şi Ruteni. Pe atunci nimeni nu-i vedea, nimeni nu-i băgă încă în seamă şi a trebuit să vină un Român ca să atragă atenţia guvernului asupra lor, să suleveze „chestiunea ruteană" în Bucovina. De ce? Fiindcă unirea sufletească cu ceilalţi Români nu există, fiindcă un fals patriotism local îl făceâ să se îngrozească de o ingerinţă a Transilvănenilor în afacerile interne ale Bucovinei, fără să vadă că deschide porţile mari unor venetici de alt neam. Şi urmând acest şir de idei ne întrebăm: dacă punctul cardinal al programului naţional, autonomia Transilvaniei, ar fi realizabil, ce folos ar aveâ Românimea de această cucerire, cât timp n’ar există în Ardeal conştiinţa unităţii noastre culturale? Nu s’ar naşte stări analoage ca în Bucovina de odinioară, n’ar urmă o izolare faţă de Bănăţeni şi Ungureni şi o apropiere de Nemţii şi Ungurii din Ardeal, care ne-ar puteâ schimbă chiar sufletul românesc? Autonomia aceasta ar fi o putere în mâna noastră numai când sufletul românesc ar fi întărit printr’o unitate temeinică culturală cu ceilalţi Români, condiţia esenţială, acel prius, faţă de care orice altă nizuinţă apare ca un posterior. Ceeace nu vrea să zică că „politica mare", aşa cum o înţeleg deputaţii şi o parte a Comitetului naţional, trebuie părăsită deocamdată, spre a pregăti mai întâi unitatea culturală. Cuvintele prius şi posterior nu trebuie luate în înţeles cronologic. Un jucător bun de şah va şti, chiar când îl preocupă un plan, să-şi aţintească privirea asupra întregului câmp de luptă, urmărind simultan şi alte combinaţiuni, neuitând să facă rocada la timp etc. în privinţa aceasta trebuie făcută o distincţie precisă, căci ceeace am spus Ia începutul acestui articol nu trebuie pierdut din vedere: întărirea internă nu exclude, ci se întregeşte cu cea externă. Ceice contestă îndreptăţirea „politicei mari", identificând-o cu o politică care aşteaptă să-i pice mura în gură, şi doresc cu toate forţele noastre să se îndrepteze spre „politica de acasă", greşesc. Tocmai în vremile noastre, când nu ştim ce lavine vor porni pe urma desghe-ţurilor la primăvară, nu e voie a căută numai să ne clădim în calea lor o casă cât de solidă, fără a ţineâ cont de sfaturile meteorologilor, cari în foişorul lor de observare urmăresc i cu atenţie schimbarea curentelor din văzduh şi întreţin neîntreruptă legătura cu posturile de observare din alte părţi. A generaliza ironia cu belimbrochiadele şi asupra acestui punct, e deplasat. Tot atât de greşit, ca şi când cauţi să-ţi aţânteşti toată atenţia asupra văzduhului şi să nu cerci întărirea pe pământ. Şi deoparte şi de alta exagerarea unui punct de vedere, îndreptăţit în sine, dar unilateral şi mane, cât timp nu e întregit cu celalalt. Astfel nu se face politica unui neam, ci politică de partid. Când, spre ajungerea unei ţinte, două căi sunt deschise, amândouă bune, atunci e firesc ca unii să apuce pe o cale, pe care ei o cred mai bună, alţii pe alta. Specializarea aceasta e chiar necesară în ziua de azi, când lupta vieţii e atât de complicată, încât abia poţi ajunge Ia o izbândă dacă-ţi concentrezi toate puterile tale individuale într’o direcţie. Deci se vor naşte două grupări, dintre cari fiecare crede că drumul ei e cel bun şi va merge pe el, chiar împotriva celeilalte grupări. Peste ele însă trebuie să existe o conducere, care scutin-du-le cu iubire şi cu grijă de rătăciri, să le întrebuinţeze spre binele scopului final. Această conducere, care în mod logic e în competinţa comitetului naţional, ar trebui să stea deasupra grupărilor, lăsând fiecărei grupări presa sa, îngrijindu-se însă ca luptele de principii să nu degenereze în păruieli şi în certe ca la usa cortului, ci căutând ca din articolele gazetelor scrise în ton urban, chiar şi când fac polemică, să picure o opinie publică sănătoasă, tocmai fiindcă nu e unilate- www.dacoromanica.ro 132 LUCEAPlRUL Nrul 6, 1912. rală. Astfel va fi păstrată solidaritatea. La nici un caz nu e voie însă ca cei meniţi de a fi conducătorii fireşti să se identifice cu una dintre cele două grupări, decretând principiul „tabu". După ce am ţinut să accentuez că cele două direcţii nu se exclud, ci se întregesc una pe alta, voiu urmări mai departe pe aceea dintre ele care pentru ceice fac parte din generaţia tânără, este cea mai raţională. A doua lozincă pe care „Sămănătorul" a luat-o dela vechii sămănători de idei, este „prin noi înşin e“. A spus-o, dacă nu mă înşel, mai întâi N. Bălcescu. în anul revoluţiei, după ce umblând după aliaţi streini s’a convins că fiecare popor are interesele sale pe cari nu le poate sacrifică pentru un vis romantic şi că ajutorul îl capătă numai cel tare, iar nu cel slab. Deci, chiar dacă am urmări prin întărirea noastră numai ideea aceasta, dacă am vrea să fim tari pentruca aliaţii să vie dela sine la noi, ar trebui să căutăm să câştigăm cât mai multă forţă la noi acasă. Dar pentru generaţia tânără întărirea aceasta nu e numai un mijloc ce poate duce la o ţântă oarecare, ci e ţânta însăşi. Generaţia aceasta este, poate prea pesimistă când, întemeiată pe experienţa ce i-o dă istoria, nu prea crede în prietenii şi în sfântul drept istoric, şi este, poate, prea optimistă când crede că în noi este atâta putere ca să ieşim şi singuri la liman. Exagerează, poate, când preţueşte ca un erou mai mare naţional pe cutare dascăl sau preot anonim, care salvează o şcoală cu preţul sărăciei sale pe care trebuie s’o extindă asupra unei spuze de copii dintre cari fiecare cere de mâncare şi — ceeace e mai admirai — cere învăţătură, decât pe cutare om cu stare care-şi jertfeşte o parte din avere ca să poată fi deputat. E poate unilaterală părerea că un discurs în camera de pe malul Dunării nu trage atâta în cumpănă ca munca tacită a cutărui domn fără pretenţii, care organizează meseriaşii români într’un centru românesc, ridicându-le cu un ridicol „fond de zece bani" o casă şi inundând oraşele noastre menite maghiarizării cu o puternică burghezime românească. Chiar o ţinută eroică, în aceeaş cameră, a zece împotriva câtorva sute, despre care raportează o săptămână întreagă gazetele cu puţini cetitori din străinătate, îi umple cu mai puţină mândrie naţională decât cinstea şi prudenţa neremarcată, dar atât de remarcabilă în zilele noastre bogate în exemple rele, a acelor tăcuţi funcţionari la o sută şi mai bine de bănci româneşti, dintre cari în câteva decenii nici una nu a dat faliment si i nu a avut un delapidator. Cei dintâi sunt falnica gardă naţională, cu uniforma strălucitoare, cu care, în timp de pace, putem aranja paradele frumoase şi impunătoare, atât de necesare şi decizive chiar în anumite împrejurări; cei din urmă sunt inginerii tainici cari în lupta dintre două popoare clădesc fortificaţiile ce nu pot fi cucerite de vrăjmaş. Scopul final pentru care pregăteşti o armată, nu e o manevră sau o demonstraţie navală, nu e pacea, ci răsboiul. Atât că astăzi cu câteva puşti cu „foitaş", cari mai mult bubue decât rănesc, nu pregăteşti o armată de răsboiu. Discursurile înflăcărate, cu „tremolo" la nota lui Traian, nu mai ţin azi de cald şi nu mai domină glasul de sirenă a congruei şi a altor depra-vatori de conştiinţe, acum când scumpetea traiului ne-a surprins fără de a fi pregătiţi s’o înfruntăm. Trebuie alte arme, cu cari să putem înfruntă orice atac. Şi acestea sunt: lumina şi cultura. Lumină şi cultură iată a treia lozincă a generaţiei tinere. Lumină din belşug, care să pătrundă şi în cele mai ascunse tainiţe spre a descoperi adevărul, chiar când vor răni pentru moment ochii noştri deprinşi la întunerec. Să revăr-săm lumina astfel, ca să ne cunoaştem deplin, să stabilim definitiv, cari sunt aptitudinile noastre, spre a le putea întrebuinţa ca arme şi cari ne sunt slăbiciunile, spre a ne puteâ fortifică din partea lor. Lumina trebuie dusă mai ales în massele largi ale populaţiei, organizându-le pentru o luptă economică, cetăţenească şi naţională, arătându-le ce pot face ca să iasă din întu- nerecul ce le dă pradă cămătarului economic si a celui administrativ. > www.dacoromanica.ro îîrnl 6. 1912. LUCEAFiRUL 133 Şi lumina aceasta o vom răspândi prin cultură. Nu mă gândesc numai la ştiinţa de carte ce trebuie dată analfabeţilor, la cultura românească ce trebuie răspândită în minţile celor crescuţi în cafenele ungureşti, ci mai ales la cultura inimii. Progresul cultural, întrucât el se restrânge la manifestările lui intelectuale, ce l-a făcut poporul român de un veac încoace e uimitor. Astăzi suntem un popor european, care am produs artişti şi oameni cţe ştiinţă, cu care cu drept cuvânt ne putem mândri. în privinţa aceasta înaintaşii noştri şi-au făcut datoria în cea mai mare măsură, atât doar că această cultură încă n’a pătruns până în straturile de jos ale populaţiei. Dar acest lucru se poate ajunge fără multă greutate. Ceeace n’au făcut însă înaintaşii, şi nici nu puteau face în timp atât de scurt, este ridicarea poporului nostru pe treapta popoarelor vechi din apus în ceeace priveşte cultura inimii. în privinţa aceasta se deschide câmpul larg de activitate pentru conducătorii noştri actuali şi pentru cei viitori. Voiu aduce un exemplu. Astăvară călătoream prin munţii Făgăraşului, condus de un bade Ion, dintr’un sat mărginaş cu România. Din vorbă în vorbă, văzând că mă interesez sincer de păsurile ţăranului român, câştigă încrederea în mine şi începu să-mi spună cât de greu o duc, mai ales economii de vite de când cu noua convenţie şi cu măsurile draconice de poliţie grăniţărească. „Şi ce faceţi acuma, de când nu mai puteţi trece cu oile dincolo? — Păi, ne ajutorăm şi noi cum putem". Şi-mi istorisi între altele unul din multele lor feluri de „a se ajutoră". Trec doi sau trei inşi noaptea pe partea românească a muntelui şi „rup" câteo sută, două, din turma de oi a vreunui cioban. Dupăce le-au schimbat „semnul", le aduc prin trecători cunoscute numai de ei şi le vând celor cu bilete de vite, care totdeauna au câteva „bilete" de acestea în rezervă. „Dar dacă vă prind finanţii ? — Se ajutoră" şi în acest caz, bunăoară în modul următor: Când îi simt că se apropie, se fac nevăzuţi, lăsând turma pradă finanţilor. Pe o potecă lăturalnică ajung la un cioban prietin, de pe partea ungurească a muntelui, şi transacţiunea se face în câteva minute. Pentru un câştig de o băncuţă de capul de oaie, ciobanul se prezintă desperat la finanţi, plângându-li-se că l-au călcat hoţii şi i-an furat atâtea oi cu cutare semn şi ca martori aduce - pe hoţi înşişi, cari mărturisesc că într’adevăr oile furate sunt din turma acelui cioban. în definitiv, fapta acestor ţărani, deşi e hoţie curată, nu e atât de condamnabilă sau nu e mai imorală decât a celor ce prin legi nouă îi scurtează de drepturi seculare, si-lindu-i oarecum să se apere în felul rudimentar pe care dreptul de a trăi li-I dictează acestor fii ai munţilor. Dar lucrul nu se opreşte aici. „Şi dacă tot vă prind finanţii? — Atunci ne scapă „Gol-dracu"! — Cine?" Şi badea loan îmi explică cine e acest personaj cu nume mitic. Un fiu de ţăran din satul lor, ajuns „procatăr" în oraşul din apropiere. El le poartă procesele şi Ie câştigă totdeauna, fiind un fel de căpitan al lor, care le împarte rolurile şi nu se sfieşte să întrebuinţeze toate mijloacele permise şi neper-mise, care însă îi pune clienţii sub scutul unui paragraf. Aici lucrul se complică în complicitatea fiului de ţăran ajuns „domn" şi e cât se poate de demoralizătoare. Pe de o parte, ceice s’au îndulcit la furturi de oi nu se opresc la ele, ci devin cu timpul hoţi de drumul mare, ştiindu-se Ia adăpost de pedeapsă; pe de altă parte acest Gol-dracu, despre care se spune că a făcut un milion în douăzeci de ani, a adus, prin iubirea de procese ce a sămănat-o în cercul său, nenumărate familii la sapă de lemn şi a demoralizat populaţia pentru decenii întregi. El poate servi drept pildă vie pentru primejdia pe care o cuprinde cultura şcoalei şi a universităţii când e lipsită de cultura inimii. Ideile politice cari au plecat din sânul grupărilor literare se caracterizează tocmai prin nota lor pronunţată culturală. Scriitorii, aceşti idealişti, veşnici vânători ai frumosului, au www.dacoramamca.ro 134 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1912. simţit totdeauna un fel de resens pentru politică în înţelesul tradiţional al cuvântului, tocmai pentrucă „politica mare" e necesitată să întrebuinţeze arme imorale. începând dela politica cea mai înaltă, când diplomaţii puterilor mari împart la masa verde între sine popoarele mici şi neputincioase, continuând cu politica de partid, din ministere, unde se împart funcţiuni şi sinecure pentru partizani şi se opresc cetăţenii liberi de a-şi exercită dreptul lor de vot, urmând cu politica de compromise imorale care se face în culoarele camerelor ş. a. m. d. Aceste învoieli imorale, aceste pervertiri de conştiinţe prin astuparea cu un os de ros a gurii care strigă, aceste gheşefturi făcute sub eticheta patriotismului sunt părţile urîte de cari „politica mare“ nu se poate scutură. Un politician bun trebuie chiar să cunoască toate aceste mijloace imorale şi să le întrebuinţeze fără cruţare, căci astfel se câştigă drepturi şi garanţii. Dar acestea sunt arme cu două tăişuri, mai ales în situaţiunea în care se găseşte poporul român din Ungaria. Căci pentru acest popor conducătorii săi politici sunt în acelaş timp pilde. Şi când din oportunism sau din înţelepciune politică, politicianii noştri se ajung cu duşmanii politici, cedând voturi româneşti unui candidat strein sau închid ochii când un vlădică ţine un discurs neromânesc, atunci massele mari ale poporului cari privesc cu ochii ţintiţi la faptele lor şi aşteaptă vorba lor îndrumătoare, rămân în cazul cel mai bun desorientate. Deci, o altă mişcare paralelă, a unei politici intransigente, ce nu admite din principiu învoieli şi discursuri neromâneşti, devine necesară, având să contraba-lanţeze prin întărirea culturii inimii, primejdia exemplului ce vine de sus. Sau să aduc un exemplu de activitate. Cine cunoaşte desvoltarea presei româneşti, ştie că până bine de curând în privinţa aceasta am stat rău de tot. Decenii întregi ne-am sbătut într’un cerc viţios din care nu puteam ieşi: gazetarii să plângeau că nu au un public cetitor pricepător, care să-i sprijinească, publicul se plângea că n’are gazetari serioşi. Abiâ în timpul din urmă, cu sforţări uriaşe şi după o muncă pregătitoare de ani înde- lungaţi, s’a creat la noi o gazetă care s’a impus publicului, graţie celor ce o scriau, în sfârşit am ajuns să avem gazetari de meserie, cari în orice moment ştiau să orienteze publicul asupra evenimentelor zilei, cari ştiau scrie bine, aveau un program, pricepeau să dea tot ce cere publicul, fără a-i speculă setea de sensaţional, cari au ştiut să aducă Ia sine pe cei mai talentaţi scriitori şi pe cei mai conştiincioşi corespondenţi. E „Tribuna", cam de vreo doi ani încoace, — şi o spun aceasta, nu mânat de simpatii, pe cari înainte nu le aveam faţă de acest jurnal, ci cu toată obiectivitatea cu care sunt deprins să-mi fac studiile mele ştiinţifice. Chiar adversarii ei trebuie să-i dea acest testimoniu: „Tribuna" e cea mai bună gazetă românească în general, iar în Ungaria nu există alta care să se poată măsură nici pe departe cu ea. Presa este însă cea mai importantă armă politică. O sută de adunări populare nu pot face ceeace o bună gazetă zilnică poate îndeplini cu uşurinţă: formarea unei opinii publice, adepţi înflăcăraţi ai unei idei. Nu vreau să discut dacă lozinca aruncată în timpul din urmă: „Tribuna trebuie să piară", este sau nu îndreptăţită din punct de vedere al „politicei înalte", pe care, mărturisesc, n’o pricep. Ceeace ştiu însă este că această aruncare în aier a celei mai puternice redute naţionale este o faptă care stă în contradicţie cu toate convingerile ce şi le-au putut face o seamă de oameni cu scaun la minte. Şi dacă ei protestează împotriva acestui atac, o fac nu numai pentrucă n’au nici o garanţie că cei ce vreau să submineze fortăreaţa sunt capabili să clădească alta în loc, ci pentrucă sunt pătrunşi de convingerea că pe lângă „politica înaltă" trebuie să se ţină seama şi de politica măruntă dar indispensabilă a întăririi interne. Sfârşind, îmi aduc aminte de un articol al lui Al. Russo, în care după cincispreze ani dela intrarea în luptă a generaţiei sale, acest spirit critic face bilanţul acestei lupte. Vorbind despre generaţia trecută, el exclamă cu mândria caracteristică a acestor tineri conştienţi de folosul ce l-au adus mişcarea lor: „Răpegiunea cu care se stinge trecutul dintre www.dacoramamca.ro Nrul 6, 1912. LUCEAFĂRUL 135 noi este cea mai straşnică judecată a acelui trecut" (op. cit. 12). Dar în acelaş timp el îşi dă seamă că binele absolut nu l-au putut ajunge nici ei şi, gândindu-se la cei ce vor urmă, scrie aceste cuvinte atât de frumoase (ib. 13): „Va veni vremea..., în care şi noi tinerii dela 1835, tinerii şi bonjuriştii suri astăzi, vom fi chemaţi „bărbărie", vom fi judecaţi, nu după ceeace am făcut, dar după ceeace am fi trebuit să facem, vom fi osândiţi, nu după greutatea vremilor, dar după patima nădej-diilor". Povestea Roman de I. IV. Ion Florea studia drepturile. în timpul cât umblase la gimnaziu nicicând nu s’a gândit mai amănunţit Ia greutăţile ce i le va face odată limba străină în care avea să înveţe la universitate. Până ajunse la o pronunţare corectă trecură doi ani de opintiri neîntrerupte, de chinuri cumplite. Unii colegi, cari, ca şi el nu cercetară până acum o şcoală străină, dup’o lună-două părăsiră universitatea şi-şi aleseră alte cariere. Alţii au rămas, nereuşin’d să stăpânească niciodată deplin această limbă. Ion Florea izbi de multeori cărţile în cari întâlnea cuvinte neobişnuit de lungi, împletite aproape din aceleaşi vocale. Privirile lui erau atunci desnădăjduite, şi părerea de rău îi crispa buzele, îi adună liniile feţei palide. „Dracu’ m’a pus să mă încurc în limba asta, potrivnică firii?" ziceâ de multeori în râsul celor doi colegi cu cari ţinea o cameră din catul al patrulea. „Ar fi trebuit ca D-zeu să ne aşeze pe noi Românii într’o ţară cu un popor a cărui limbă are asemănare cu a noastră. Aşa mie mi se întăreşte tot mai mult convingerea, că noi, voind’a studia la universitate siluim natura". Şi el, după un răstimp de tăcere ridică de pe podele cartea, o puneâ pe masă, deschideâ la locul unde a cetit, şi aflând cuvântul, cu o răutate delicioasă îl desfăceâ în silabe. Numără cinci, şase, peste şapte chiar şi zâmbeâ dureros. ’ ’ „Mă rog, poftim!" zicea apoi fierbând de ciudă. Cei doi colegi se aplecau: „Unde-i? Care-i?“ Şi, dupăce li-1 arătă, priviau toţi trei, c’un fel de groază, duşmanul. Cei doi erau satisfăcuţi dacă-1 vedeau pe Florea revoltat de greutatea Iimbei străine. „Dacă un student aşa de bun încă se plânge de greutăţi, ce ne mirăm de noi? Vom trece unei vieţi. Agârbiceanu. _ (Urmare.) şi noi cumva" îşi ziceau ei. Şi se trudiau mai departe. Dintre aceştia Niculae Mărculeţ îi fusese coleg de gimnaziu lui Florea. Ion Florea rămâneâ încă multă vreme cu ochii în gol, apoi, trecând peste „duşman" simţiâ cum dinţii i se strâng şi cetiâ necurmat până în ceasurile târzii din noapte, pe când ceilalţi doi durmiau de mult. Şi oricât ' îi eră de ma’re chinul studiatului, când se întindeâ în pat sub plapoma rece, simţiâ o adâncă satisfacţie. „Ei, am să trec eu peste greutăţile acestea" îşi ziceâ şi adormiâ, frânt de osteneală. Sila, descurajarea dela începutul cetirei şi satisfacerea dela sfârşit, urmară însă să se perândeze până cătră sfârşitul anului al doilea. Mai greu îi eră când trebuiâ să răspundă, înainte de provocarea profesorului, lui Ion Florea îi păreâ că i se înşiră cuvintele uşoare, clare în minte, şi eră sigur că va vorbi cu uşurinţă. Dar în cei doi ani dintâi se încurcă mereu,’ cutare expresie îi fugeâ din minte, deşi o ţintuise multă vreme acolo, aveâ răstimpuri’ penibile de pauză, şi profesorul se impacientă. „Aşa dar nu ştii? — Ba ştiu, mă rog, ştiu foarte bine. Dar... — Nu posedă încă'limba cum se cade" spuneau binevoitori unii colegi străini de naţie. ^Ei, d’apoi se vede că se luptă încă. însă totuş... Nu ţi-a venit în minte?" Ion Florea ’îşi ştiâ într’adevăr. Se ruşinâ, se răzvrăteâ împotriva lui însuşi. Şi, aflând expresia, vorbiâ mai departe, până alt cuvânt îi sburâ ca şi când ar fi avut aripi, şi se pierdeâ cine ştie unde. După astfel de răspunsuri cercă să se umilească el însuşi, mai tare, să se rănească mai adânc: „N’am simţ pentru limbi, îşi zicea. Zadarnic mă revolt. Poate aşa aş păţi cu www.dacoramamca.ro 136 LUCKaFÂKUL Nrul 6, 1912. oricare limbă străină. Ei, s’a isprăvit. Acum e gata cu tine, Ioane! Niciodată nu vei putea s’o vorbeşti fluent. Cine te-a pus să manei banii tată-to pe-aici?“ insă oricât cercă să se umilească eră în el ceva nespus de tare, care nu voia să se încovoaie. El se gândiâ numai decât ce splendid răspuns ar ti dat, dac’ar fi vorbit româneşte. Întreaga materie, despre care avea să răspundă, i se înşiruiâ, cu teoriile, cu argumentele logice, cu pildele, cu concluziile, cu paragrafii de legi — i se înşiruiâ în minte nespus de limpede. Simţiâ puterea, însufleţirea cu care ar fi vorbit. L)a, el nu purtă nici o vină. Cine dar? Şi, în astfel de ore, rămâneâ mereu pe gânduri. Şi la vârsta aceasta fragedă i se cristalizâ în conştiinţă, cu multă durere, nedreptatea ce i se face unui tânăr, care nu-i lăsat să pătrundă în templul ştiinţelor cu limba lui maternă. Şi, pornind dela această nedreptate, el se gândeâ mai departe, în suferinţă şi umilire puterea lui de judecată, contemplativă, creşteâ, căpătă aripi nouă, şi din înălţimi mari ochiul lui de vultur vedeâ dureri cumplite sub cari gemeâ el, bădicul Florea, popa lui din sat, colegii lui români, întregul popor din care s’a născut. Şi sufletul lui chinuit, în care durerea tăiâ cu nenumărate cuţite, se revoltă în astfel de clipe împotriva lumei întregi, şi la sfârşitul orei se simţiâ foarte obosit. ’ Notele ce i s’au însemnat în carte, în cei doi ani dintâi, au fost slăbuţe. Şi notele acelea au făcut să nu i se ierte, în cei doi ani, taxele şcolare cari erau destul de mari, şi să cadă când a cerut — în amândoi anii, o bursă. In anul cel dintâi nota rea din purtarea morală îl respinse, fără discuţie, dela acordarea ajutorului. „Noi nu putem împărţi bani precocilor" îi zise scurt un domn cu trecere mare la împărţirea burselor. Ştiâ şi el de nenorocita aventură din grădina internatului de fetiţe. Şi astfel bădicul Petru Florea mergeâ destul de des la părintele c’un mandat postai în mână. Trebuiâ să-i scrie adresa ungureşte, uliţa, cercul, numărul casei şi al uşei. Şi bădicul nu puteâ scrie decât cu litere foarte mari, şi astfel pe linioarele de pe petecul de hârtie roşie, nu-i încăpeau toate acelea titluri. A cercat odată şi a stricat mandatul. „Mai trimitem, bădicule, mai trimitem?" îl întimpinâ părintele. „Ce să facem, părinte!" — răspundeâ Florea. „Bine că poţi. Bine că ai de unde" zicea popa luându-şi călămărul şi condeiul. „Dă, când te arde lumina la deget scuturi din mână, părinte. Nu prea putem nici noi. Dar trebuie. Dac'a început odată, nu-1 putem lăsă", ziceâ Florea lăsându-se pe-un scaun. „La aşa ceva nici să nu te gândeşti dumneata. Tânărul e deştept ş ar fi păcat. Apoi alţi copii nu mai aveţi". Şi părintele muiâ condeiul şi scriâ adresa, căutând mereu c’un ochiu la bucăţica albă de hârtie pe care îşi trimisese Ion Florea adresa. Părintele încă nu ştiâ ungureşte, şi-i eră grozav de teamă nu cumva să ’greşâscă vreun accent, vreo silabă, şi să se facă de râs în ochii domnului iurist, sau poate chiar a factorului postai, care va duce mandatul! Dumnealui eră popă de pe vremea nemţilor, de sub absolutism, ştiâ ceva nemţeşte, iar ungureşte numai câteva cuvinte. ’ Insă după trecere de doi ani Ion Florea învinse greutăţile limbei, şi astfel, mai întâiu bădicul nu mai trebuiâ să-i trimită bani pentru taxele şcolare. Notele i se schimbau spre bine, din semestru în semestru, şi profesorii văzură că Florea eră într’adevăr’unul dintre studenţii cei mai deştepţi, şi recunoscură greutăţile de limbă, cu cari se luptase până acum. „Aşa dar am apucat deasupra, domnule Florea", îi zise vesel la începutul anului al treilea profesorul de drept public. „Cu muncă necurmată orice greutăţi se înving în lumea asta". Ion Florea când văzu că nici în anul al treilea nu i se votase o bursă pe care o ceru, intră cu patru ceasuri pe zi, într’o cancelarie de advocat. îndată ce se făcu stăpân asupra limbei, studiile nu-i mai făceau nici o greutate. In vacanţele de vară el văzu că tatăl său eră tot mai’ plin de griji, şi simţiâ că are pentru ce. In curtea bădiculu’i nu mai intrau seara, când veniau vitele dela păşune, patru boi şi două vaci. Ci boi numai doi şi o vacă, apoi căluţii cari, din an în an, erau mai slabi. Când bădicul Florea băgă de seamă că în anul al treilea cheltuise numai pe jumătate ca până acum, îi zise muierii: „De-acum mi se pare c’am apucat deasupra nevoilor, nevastă. Feciorul nostru începe să câştige". Şi îi veni iarăş în minte înţelepciunea celui ce-a scornit zicătoarea: „Ai carte ai parte". Şi simţi o adâncă mângâiere în suflet. Insă Ion Florea nu câştigă cu atâta uşurinţă banul cum credeâ tatăl său. Ceasurile acelea de birou pe cari trebuiâ să le facă, îi părură plictisitoare şi grele. Toate lucrurile acelea mărunte pe cari trebuiâ să le scrie, îi părură foarte seci. îşi ziceâ de multe-ori, în ceasurile cari îi păreau că nu se mai sfârşesc: „Dacă asta-i slujbă de advocat — proastă slujbă mi-am ales". Dar orele şi le ţineâ foarte regulat. Niciodată n’a întârziat un sfert de ceas. Şi acasă, bădicului, îi trimeteâ veştile cele mai bune. www.dacoramamca.ro Nrul 6, 1912. LUCEAFĂRUL 137 Acasă, în camera din catul al patrulea, petrecea mai mult seara. Şi, dintre cei doi colegi, unul se arătă tot mai rar pe-acasă. Scăpând cel dintâiu examen, care trebuiâ dat la sfârşitul anului al doilea, Niculae Măr-culeţ îndrăgise cafeneaua. Şi, dup’amiezile, serile, nopţile, îl legă parcă o moliciune plăcută de scaunele, de mescioarele de marmoră ale cafenelii. Aici, în fumul gros de tutun, în aerul acru, înnăduşitor, în urmărirea jocului de cărţi sau biliard îi părea Iui că se concentrează tot farmecul vieţii. Universitatea îi devenea tot mai nesuferită, străzile capitalei îi păreau nespus de viforoase, camera din catul al patrulea — un sicriu. Aici însă, în năduful prin care fulgeră lumina electrică, în aerul acesta veşnic acelaş, unde gândirea cădeâ obosită, unde sentimentele se înnecau, Niculae Mărculeţ se simţiâ liniştit. Nici un glas nu-1 întrebă,’ din lăuntrul său, ce vrea, ce face, ce gânduri are, ci-i păreâ că tot ce-1 încunjură e nespus de binevoitor pentru el. Geamurile mari, mesele rotunde, scaunele cari aşteptau, oaspeţii cari îşi sorbeau cafeaua sau jucau biliard, chelneri, toate în sfârşit îl priveau c’o nespusă bunăvoinţă. Chiar ’şi cuptorul de cahale, înalt, masiv, păreâ că-i zice: „aici e bine". Nicăiri n’a văzut Niculae Mărculeţ un cuptor mai simpatic decât acesta. ’ Ion Florea când veniâ acasă, îl întrebă totdeauna pe colegul Vasile Roşu: „Unde-i Mărculeţ? — Ştiu eu?" făceâ acesta plictisit. „Va fi la cafenea. — Iar la cafenea? Ce dracu poate să-l tină acolo cu ziua de cap", ziceâ mânios Ion Florea, isbindu-şi pălăria pe un pat. „Mă tem că omul acela nu va sfârsi bine. > — Nu va fi nici cel dintâiu, nici cel de pe urmă" răspundeâ Vasile Roşu. „La urma urmelor are şi cafeneaua un avantaj. Acolo trece timpul uşor. — In cafenea? — Se ’nţelege. Cred că în aerul cafenelelor pluteşte un fel de morfiu. Şi, în sfârşit omul are lipsă şi de-o mângâiere"’, ziceâ Roşu. „Să-mi dai voe, dragă Roşule, mie-mi vine să cred că numai vreo femeie îl ţintueşte acolo pe Mărculeţ. Vreo cassieriţă" zise într’un rând Ion Florea.’„Şi ar fi păcat, rămâne de studii, rămâne în urmă cu examenele". Roşu râse cu poftă. „Aii! femeile! Dar tu nu-1 cunoşti pe Mărculeţ. Ăsta mai bine se împuşcă decât să îndrăznească a se uită la o femeie. E foarte timid". Ion Florea de câteva ori cercă să-l îndemne la studii pe Mărculeţ. li spuneâ cum trec anii, cum se îngreunează mereu examenele, cum se schimbă profesorii. Ii vorbeâ cu dragoste şi convingere. Niculae Mărculeţ se însufleţeâ, îi făgăduiâ că n’are să mai 'intre în spelunca aceea, însă în ziua următoare, cumpărându-şi ţigarete mai ieftine din vreo trafică ce-i veniâ în drum, la două după prânz se pomeniâ iarăş în cafenea. Aveâ dreptate Vasile Roşu: vremea treceâ foarte repede în cafenea. De multeori Mărculeţ se minună când se uită la ceas, însă nu-i păreâ rău de scurgerea grăbită a vremii, îşi ziceâ: „E bine aşa. E foarte bine. Las’ să fie târziu". ’ Vasile Roşu deşi nu eră mai talentat ca Mărculeţ îşi făcu examenele la timp. Puterea lui de voinţă eră mai mare. Câteodată îl in-vidiâ pe acesta când îl vedeâ pornind la cafenea, dar, după fiecare examen ce-1 dădeâ, îşi simţiâ superioritatea şi-i cădeâ bine. (Va urmă.) La castelul vechiu ... La castelul vechiu în poartă Trei bătăi se-aud în noapte, Şi din parcul plin de umbră Trec în sbor sfioase şoapte. în balconul ce se ’nclină Stă domnita visătoare, Şi pe pieptu-i plânge, frântă, Cea din urmă-a toamnei floare. Trei bătăi se-aud în poartă La castel. Domniţa vine Mai aproape şi ascultă, — „Cine-o fi la poartă, cine?" Nu e nimenea, doar vântul Cu poveştile-i pierdute, Noaptea care-şi trece vălul Pe aleele tăcute... N’a fost nimenea, şi totuş Cineva suspină ’n prag, Parcă-ar fi murit acuma Gândul ce i-a fost mai dragi Sandu A. Hodoş. www.dacoromanica.ro 138 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1912. Cronici. Literatură. Geografia balzaciană. Se pare că vom aveâ în curând, în Franţa, o geografie balzaciană. Mai mulţi scriitori distinşi, în frunte cu d-1 Jnles Claretie, au întreprins studii serioase şi anchete amănunţite în scopul de a fixă pentru totdeauna pe cei cari au servit drept prototipi eroilor marelui romancier. Şi nu numai atât: membrii societăţii balzaciene voesc să stabilească deasemenea, o hartă curioasă a localităţilor, însemnate ori mărunte, în cari a trăit Balzac, şi de unde a descoperit el per-sonagiile pe cari aveâ să le facă nemuritoare. După cum vedeţi, întreprinderea nu e tocmai uşoară. Dar cari ar fi dificultăţile în stare de a descurajă pe fanaticii balzacieni? Cultul lui Balzac creşte pe zi ce trece, geniul imens al romancierului se preţuieşte din ce în ce mai mult. Compensaţia aceasta puţin cam tardivă, este totuş o compensaţie. Ca orice scriitor mare şi nedreptăţit de secolul său, Balzac a presimţit soarta care-1 aşteptă după moarte. Strălucirea viitoare a numelui său nu-1 puteâ mângăiâ însă de greutăţile pe cari le-a întâmpinat în vieaţâ-i. Şi îmi închipuesc că s’a gândit la el însuşi, când a scris melancolica şi admirabila frază: „Gloria postumă este soarele mormintelor!" Un soare palid, ale cărui raze anemice şi reci nu mai pot încălzi nimic... O geografie balzaciană! Adevărul e că întreprinderea nu este nouă; Taine a fost cel dintâi şi cel mai important explorator al regiunilor balzaciene. După el au venit alţii, cari au lucrat fără metodă şi în mod răzleţit la recunoaşterea prototipilor lui Moş Goriot, Căsar Birotteau, Eugâne de Rastignac, etc. Aşa bunăoară, ştim din studiile d-lui Lenbtre că Cesar Birotteau a fost creat în urma unei plimbări pe care a făcut-o Balzac în rue Vieille-du-Temple, unde i s’au oprit ochii pe obloanele închise ale unui negustor de par-fumuri, declarat în sţare de faliment. D-1 Jules Claretie a descoperit acum vreo lună de zile că cele mai multe din personagiile romanului Le Cure de Village au trăit în Limoges, unde Balzac a locuit un scurt timp. Un alt balzacian, d-1 Curnonsky, ne asigură că prototipul bătrânului Grandet se numeâ Niveleau şi că marele romancier l-a cunoscut prin anul 1832, în oraşul Saumur. Tot aşa, ştim dela însuş Balzac că tipul lui Marcash a avut drept origină numele de Marcash pe care l-a găsit scriitorul în dosul unui prospect. Cine se mai îndoieşte azi că d-1 Canalis este sinonimul lui Alphonse de Lamartine? O geografie balzaciană! Nimic mai interesant, nimic mai pitoresc, dar şi nimic mai inconştient... Balzacienii cari au hotărît stabilirea acestei lucrări dificile, nu vor reuşi niciodată să ne convingă, că in această geografie propria lor fantazie nu va fi jucat rolul principal. Căci, cine s’ar încumetă să proclame că din elementele aşa de abstracte şi de impalpabile ale geniului lui Balzac, s’ar puteâ fixă vreodată o statistică pozitivă? în adevăr, am fi fericiţi să consultăm intr’o zi o hartă a romanelor balzaciene şi am face-o cu duioşia pe care ne-o inspiră tot ce se referă la cel mai mare romancier al omenirei. Dar n’am puteâ luă niciodată în serios o astfel de lucrare. Cum să credem noi că avarul Niveleau, bunăoară, care a trăit la Saumur, nu este altul decât Moşul Grandet, când nimeni nu poate controlâ elementele pe cari le-a întrebuinţat Balzac la compunerea nemuritorului său roman? Aţi văzut mai sus că domnul Lenotre este de părere că personagiul lui Căsar Birotteau a fost consecinţa unei plimbări făcută de romancier prin faţa prăvăliei închise a unui negustor de parfumuri... însemnează aceasta că acel negustor falit este însuş Birotteau? Dar Balzac nu l-a cunoscut poate niciodată personal; ci magazinul cu obloanele trase, n’a fost decât un simplu pretext, un excitant ca să-i zicem astfel, a fantaziei balzaciene. Tot aşa şi numele de Marcash, imprimat în dosul unei banale reclame comerciale. Nu, n’avem nevoie să credem că personagiile lui Balzac au existat in realitate; aceasta nu le-ar puteâ da o vieaţă mai intensă ca aceea pe care Ie-a dat-o fecundul creator. Realitatea eroilor lui Balzac este fără de păreche, ei trăesc în mintea noastră mai luminoşi ca nişte personagii în carne şi in oase. Geografia balzaciană, în felul cum a fost ea anunţată, adecă cuprinzând cu minuţiozitate numele prototipilor din romanele balzaciane, cu temperamentul şi cu apucăturile lor aidoma ca in romanele lui Balzac, ne face o afirmare cam pretenţioasă. Cu toate acestea, suntem cei dintâi cari dorim îndeplinirea acestei geografii, ea ne-ar vorbi odată mai mult de marele Balzac, de vieaţa, de operile lui, ea ar fi încă o dovadă a cultului ferbinte de care se bucură el în zilele noastre. Sub influenţa acestei viitoare geografii balzaciene, am vizitat acum patru zile Muzeul Balzac, situat după-cum se ştie, pe înălţimile dela Passy. „Iată adevărata capitală balzaciană" m’am adresat eu pictorului care mă însoţiâ, în scop de a copiâ pentru „Luceafărul" singurul portret al lui Balzac, făcut după natură, şi aflător în susnumitul muzeu. Eră o zi ceţoasă de Ianuarie, o zi cu atmosfera cenuşie şi grea, o adevărată zi de iarnă pariziană. Strada Raynouard eră deşartă şi tăcută. Am scoborît treptele cari duc în curtea casei lui Balzac, am intrat în căsuţa aşa de curioasă în care marele romancier a trăit anii cei mai fecunzi şi cei mai sbuciumaţi din vieaţa sa. Prin încăperi stă-pâneâ o atmosferă sumbră şi misterioasă, o adevărată atmosferă balzaciană. Ceasurile erau trei după amiază, dar păreâ că se lăsase amurgul. Şi în umbrele cari se îngrămădeau în odăi, statuele, busturile lui Balzac aveau aerul unor spectrii. Ceva pios şi dureros se desfăceâ din toate reliefele muzeului, din manu- www.dacoromanica.ro Nrul 6, 1912. LUCEAFĂRUL 139 scrisele îngălbenite ale marelui om, din hainele pe cari le-a purtat în vieaţă, din masa pe care a scris atâtea cărţi nemuritoare. Portretul lui Balzac mai ales, mi-a făcut o impresie de nedescris. Ochii aceia halucinaţi şi îndureraţi mă fascinau. îmi spuneă par’că, acea privire fixă şi plină de mistere: „Iubiţi-mă, căci merit să fiu iubit. în creerul, în inima mea s’au ciocnit toate patimele şi suferinţele omeneşti. Chinul amar al lui Lucien de Rubemprb, durerea sfâşietoare a lui Goriot, desperarea colonelului Chabert, ambiţia lui Ras-tignac, toate aceste pasiuni adânc omeneşti le-am sim{it eu însu-mi înainte de a le dărui eroilor mei... lubiti-mă, căci merit să fiu iubit. în vieaţa mea aşa de sbuciumată n’am avut decât o mângăere: munca pe care am săvârşit-o, cu atâta trudă, prin atâtea lipsuri. Bucuriile mele au fost aşa de putinei N’am avut fericirea să culeg averea şi gloria pe cari le adună azi cu atâta uşurinţă scriitorii! Epoca mea a fost mai tulbure. Dealtmintrelea, toate epocile sunt anevoioase pentru oameni cari, ca mine, o rup cu tradiţiile învechite şi croesc în literatură şi în artă o cale nouă, imensă ca perspectivă şi neumblată până la ei“... „Ai ales o zi admirabilă pentru a vizită muzeul lui Balzac", îmi spuse atunci ingrijitorul muzeului, d-1 de Raymondo, cel mai distins şi mai erudit balzacian din Franţa. I-am răspuns că are dreptate, că niciodată până atunci casa lui Balzac nu mi se păruse mai balzaciană ca in aceea zi. — „Este o atmosferă â la Rembrandt" — adause zâmbind d-1 de Raymondo. Şi ne-a venit în minte în acelaş timp analogia între existenţa marelui pictor şi a marelui romancier, ambii tot atât de geniali şi tot atât de puţin apreciaţi de veacul în care au trăit. Apoi, am cerut d-lui de Raymondo părerea d-sale asupra geografiei pe care vor s’o realizeze admirătorii lui Balzac. Şi am avut plăcerea să aflu că conservatorul muzeului Balzac aveâ ca şi mine ideea că o astfel de statistică ar fi imposibil de stabilit în mod serios. D-1 de Raymondo nti-a arătat cele două bas-reliefuri atârnaţi pe păreţii odăii care a servit odinioară de birou marelui romancier, bas-reliefuri înfăţişând cincizeci din principalii eroi balzacieni: „Creaţiunile plăsmuite de imaginaţiile geniale, numai prin imaginaţie se pot realiză. După mine, cea mai nimerită geografie balzaciană, este acest grup sculptat în piatră de unul din sculptorii noştri cei mai iluştri. Ce nevoe ai să cau(i origina lui Bixion sau a vărului Pons, bunăoară, în altă parte ca în creerul fecund al lui Balzac? Am cetit şi eu articolul d-lui Curnonsky asupra originei lui Grandet. Ci-că l-ar fi chemat în realitate Niveleau şi că ar fi trăit la Saumur. Zadarnic; noi numai pe Grandet îl vom cunoaşte întotdeauna, şi pe Grandet, aşa cum ni l-a zugrăvit Balzac. D-1 Curnonsky ne povesteşte o anecdotă asupra avarului Niveleau care, murindu-i soţia, i-a transportat cadavrul în oraşul vecin unde dorise ea să fie îngropată; şi ca să nu plătească o căruţă specială, Niveleau a închis corpul moartei într’o ladă, pe care a încărcat-o pe diligentă dând-o drept o marfă oarecare. Ei bine, scena aceasta, mai mare decât natura, ne-ar răni dacă am găsi-o în romanul lui Balzac. Vezi prin urmare că imaginarul Grandet e cu mult mal natural şi mai omenesc decât autenticul Niveleau. Să ne încredem In artiştii mari; ei ştiu cum să creeze, pentru ca creaţiunile lor să ne pară exacte ca însăşi natura". Adrian Corbul. s Economie. Sistemul cooperativ şi aplicarea lui. Dintre toate curentele social-economice, cari au căutat să aducă o schimbare în organizaţia economică a popoarelor şi o împăcare în lupta dintre diferitele clase, sistemul cooperativ pare a aveâ cei mai mulţi sorţi de izbândă, căci el este mai accesibil firei omeneşti. El nu serveşte nici unei doctrine politice sau vreunei credinţe religioase, ci unei acţiuni prin care să se asigure existenţa şi bunăstarea tuturor claselor. Nici un sistem nu poate cuprinde în aşa măsură toate păturile sociale sub aripa sa, ca sistemul cooperativ, el poate folosi deopotrivă atât consumăto-rilor, cât şi producătorilor. E adevărat că o parte din producători sunt chiar apăsaţi de acest sistem, cum sunt marii fabricanţi, sau mari proprietari exploatatori de pământ. Dar câţi sunt de aceştia? Şi oare nu tocmai nizuinţele lor de a strânge fără încetare cât de multe capitaluri, nu tocmai tendinţa capitalistă individuală a accelerat şi înrăutăţit lupta dintre clase? în urma acestor tendinţe de exploatare, a fost natural ca unele clase sociale mai ameninţate să-şi caute vreo armă de apărare, să se alăture la sistemul cooperativ. în alte ţeri organizaţia cooperativă a ajuns la mare desăvârşire, la noi, Românii din regatul ungar insă, abiâ s’a făcut unele începuturi modeste şi înainte de-a se întreprinde o propagandă sistematică, credem că nu e de prisos, dacă vom căută să arătăm cum trebuie aplicat acest sistem. Cel mai important factor al producţiunii economice, este capitalul. Strângerea lui ar constitui cea dintâiu problemă, iar o organizaţie cooperativă la noi numai prin înfiinţarea de însoţiri de credit să poate efeptui. întemeiarea de bănci, care în timpul din urmă a ajuns singura preocupare a cărturărimii noastre nu poate să ne mulţumească, pentrucâ numai o parte a poporului nostru e angajată la ele. Cea mai mare parte din ţărănime şi azi constitue pătura exploatată, cari varsă mulţimea de sume, ce să împart ca dividende şi tantieme la acţionari. Nu se urmăreşte o ieftinire a creditului, ci o înmulţire de câştig şi în forma aceasta băncile se alătură tendinţelor capitaliste. Tendinţa aceasta e tradată şi prin faptul, că în unele comune de ale noastre funcţionează mai multe bănci româneşti, fără a se simţi trebuinţa lor. Organizării însoţirilor de credit ar urmă înfiinţarea de tovărăşii pentru cumpărare şi vânzare în comun şi numai dupăce aceste cooperative ar ajunge la o desvoltare sănătoasă, numai atunci, cu experienţele www.dacoramamca.ro 140 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1912. câştigate ne putem gândi la cooperativele productive, cari sunt a se consideră cununa sistemului cooperativ. O lege de mare însemnătate pentru desvoltarea cooperativelor este: neutralitatea politică şi confesională. Mai ales la noi Românii, cari suntem aşa de predispuşi spre duşmănii şi certe, această neutralitate trebuie păstrată cu multă severitate, şi orice tendinţă de acest fel, când ar cercă să se ivească, trebuie alungată dela naşterea ei. Numai popoarele, cari au păstrat această neutralitate în sistemul cooperativ, numai ele au ajuns la o răspândire şi desvoltare a acestei acţiuni sociale. Amestecul cooperativelor în politică, a adus nimicirea lor, cum a fost lovitura de stat din Franţa dela mijlocul veacului trecut. Tot împărţirea cooperativelor în socialiste şi clericale, a adus stagnarea lor in Belgia. Pe lângă acestea, cinstea şi solidaritatea (înţelegem o astfel de solidaritate, care să îngăduie o critică dreaptă şi binevoitoare), iată armele cu cari sistemul cooperativ, caută să aducă pacea in lupta economică dintre diferitele clase sociale. I. Enescu. H însemnări. Incidentul Vaida-Coga. Articolul „Păcate naţionale" din ultimul număr s’a publicat fără ştirea d-lui Goga, care lipseâ din Sibiiu, şi într’un timp când nu se putea cunoaşte rezultatul intervenţiei d-lui C. Stere în această afacere. Acum dupăce incidentul s’a aplanat, lealitatea noastră ne îndeamnă să ne exprimăm regretele pentru aprecierile de ordin personal, cari ar puteâ supără pe d-1 Alexandru Vaida. Cei cari cunosc trecutul revistei noastre ştiu că ne-am ferit totdeauna de chestiuni personale şi că numai forţa împrejurărilor ne-a silit să invocăm din când în când câfeun nume pentru lămurirea unei situaţii. Această conduită o vom urmă şi de aici înainte, spunând de pe-acum că noi vom fi cei mai mulţumiţi, dacă incidentele personale, cari întunecă astăzi nivelul discuţiilor publicistice la noi ar fi înlăturate în viitor, lăsând terenul liber în faţa unei lupte de principii. Acesta e chiar scopul revistei noastre, care, cum spuneam şi de alteori, e o tribună pentru o propagandă de idei. Pentru lămurirea cetitorilor noştri publicăm concluzia cercetărilor d-lui Stere, acceptată de domnii Octavian Goga şi Dr. Al. Vaida: Concluzia. Din toate faptele şi consideraţiunile de mai sus se impune următoarea concluzie: Octavian Goga şi Al. Vaida, sunt numai victime ale unui fatal concurs de împrejurări. Adevărul ce răsare cu o putere invicibilă în conştiinţa mea din această, poate, prea lungă expunere îl pot rezumă în puţine cuvinte: Octavian Goga nu este vinovat, el nu a fost la d-1 Kristdffy. Alcx. Vaida şi-a formulat acuzaţiunea în ziua de 24 Dec. v. întemeiat pe informatiuni autentice, fiind deplin convins de dreptatea acuzaţiunei.'. Deci rezultă, ca ultimă concluzie, că d-1 Al. Vaida trebuie să renun(e la acuzaţia sa, iar d-1 Octavian Goga trebuie să recunoască buna credinţă a d-lui Al. Vaida. Sunt fericit, că am putut contribui la lămurirea şi aplanarea acestui tragic conflict, care se poate declară închis. Budapesta, 1912 Februarie 7. C. Stere (m. p.). în faţa acestui lucru împlinit noi nu mai avem nici un cuvânt. 88 Anuarul şcoalei din Feldioara. D-1 loan Sporea, directorul şcoalei din Feldioara (lângă Braşov), a publicat la sfârşitul ultimului an şcolar, un Anuar al şcoalei pe care o conduce. Primele pagini ale acestei cărfulii cuprinde o scurtă monografie a şcolii, după ea urmează un articol despre „însemnătatea excursiilor şcolare", precum şi o dare de seamă despre excursia făcută în 1911 de câtră elevii şi învăţătorii şcoalei, la Sibiiu şi în împrejurime, şi în urmă date relative la anul şcolar 1910/11. Deosebit de instructivă e darea de seamă asupra excursiei, din care se vede că multe lucruri bune pe cari le pot face străinii le putem face şi noi dacă vrem. Lucrul de căpetenie e ca, mai întâi, să fim înşine convinşi despre însemnătatea lucrului, şi apoi să purcedem cu încredere la realizarea lui. D-1 Sporea a putut pune la cale, pe lângă cele mai bune rezultate, o excursie de trei zile, cu elevi cari poate n’au ieşit niciodată din satul lor şi cari s’au întors acasă îmbogăţiţi sufleteşte într’o măsură cu mult mai mare decât după ani întregi de „carte". Un singur lucru nu înţelegem la d-1 Sporea: De ce dă toate numele de localităţi în ungureşte, într’o carte ca aceasta, menită publicului românesc... neoficial? 88 Serbări şcolare. între multele „petreceri" din car-nevalul ultim au trebuit să bată la ochi şi „produc-ţiunile şcolare", organizate de corpul didactic sau de elevii anumitor şcoli de ale noastre, mai ales din părţile ardelene. De o vreme încoace, în adevăr, numărul astorfel de serbări e în o continuă creştere, — lucru care ne face o deosebită bucurie. Vedem pe alocurea cum se trudesc unii învăţători să procure prilejuri de distracţie şi de învăţătură atât copiilor cât şi părinţilor acestora, strângând, în acelaş timp, mijloace materiale „pentru sporirea bibliotecii şcolare", sau pentru alte scopuri culturale. La Feldioara d. e. învăţătorii dau o reprezentaţie teatrală şi declamatorică cu un program foarte vast şi variat (e şi „Năpasta" lui Caragialel), şi cu concursul d-lui A. P. Bănuţiu, iar în alte locuri năzuinţele învăţătorilor, deşi în cadre mai restrânse, dovedesc o înţelegere frumoasă a trebuinţelor noastre culturale. După chiar dispoziţiile legale ale autorităţilor şcolare confesionale fiecare şcoală ar trebui să organizeze câte o astfel de serbare, aşa că ceeace astăzi e excepţie ar trebui să fie o lege generală. TIPARUL LUI W. KBAPFT ÎN SIBIIIJ. www.dacoromanica.ro