Cuccaîărul
e
■
■
c
□
61
                                      ■■Bana ■ ■■■B IRII III BB
B
B
B
B
Bl
BIBBI9
IBBBBBB
BBBBBBB
Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică
  Director: Octavian Goga ■■■ Redactor: Oct. G. tăslăuanu
  ito. xi. iîr. 5. Doi. i.
IBIBIIII
BBBBBBB
                                        BIIBBB
                                        BBBBB
                                         BBBB
                                         BBB
B
BB
                                        BBBB
 BBBBB
BBBBBB
                      s: Cuprinsul: s
■Redacţia . • .
St. 0. losif .
Alice Călugăru Al. Cazaban . Othmar . . .
păcate naţionale: Aten" tatul deputatului $)r. Al-Yaida-Yoevod împotriva poetului Oct. (Sega. Cântec de primăvară (poezie).
Cântec străin (poezie). Un moft. face... (poezie).
J)r. I. iupaş . .-Jtfaria Cunjan . 1. A^ârbiceanu .
Jvtaria plorescu . Cincinatpavelescu
loan cav. de Puşcariu. Cântec (poezie), povestea unei vieţi (roman).
£)or... (poezie). Epigrame.
                                         f)ări de seamă:
II. Chendi . . . Caton theodorian: ia masa calicului.
      Gr O nici: Adrian Corbul: $)e vorbă cu Anatole france. însemnări: incidentul Yaida< Goga. pustul lui loan Jtfaiorescu. Entusiasm şi critică, iemaître despre Chateaubriand. J)ela concertele simfonice. Centenarul lui S. J3ariţiu. Epigramele Iui Cincinat. pibl.
      Ilustraţiuni: I. lordănescu: pustul lui I. Jtfaiorescu, Analele france (desen).
                         Slbilu, 20 Ianuarie v. 1912
www.dacoromamca.ro
                                                                        Preţul unui număr: 40 bani.
                 LUCEAFĂRUL
REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ.
              APARE SUB ÎNGRIJIREA UNUI COMITET DE REDACŢIE
Colaboratori: 1. Agârbiceanu, D. Anghel, Andrelu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendl, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, AI. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Canţan, Dr. Şjlviu Drago mir, Victor Eftimiu, I.Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Iosif, 1.1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. I. Mateiu, Comeliu Moldovan, Dr. G. Muralii',' D.' Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cincinat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Gh. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Rftmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu.
                              ABONAMENT:
Gtusfro-Singaria:
            l an............20 cor.     6 luni..........10 cor.
                 Pentra preoţi, învăţători şi stciclenţi: 1 an 16 cor.
         România şi în Străinătate:
            i an............25 cor.     5 Ioni ...... 15 cor.
Reelamafiile sunt a se ţaet în curs d» 14 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale.
                      Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite Ia adresa-.
Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).
ia k
A apărut
si se
trimete la
cerere franco
Catalogul cărţilor
din
LIBRĂRIA W. KRAFFT, SIBIIU.
Pmg.
                                                           SUMAR:
Negoţul cu cărţi româneşti în Austro-Ungaria, compus de W. Krafft în Sibiiu 1 Catalogul Librăriei:
     I. Cărţi didactice pentra şcoale medii şi
       seminarii........................ 9
     II. Cărţi pentru şcoalele poporale ... 12
    QI. Manuala pentru învăţători      .... 15
    IV. Dicţionare......................17
     V. Gramatici.......................18
   VI. Religioase . . . . ..................19
  VII. Istorie, Geografie, Etnografie . . . 23
Vin. Higiena............................ . 28
  IX. Economice..............................29
   X. Legi...................................32
  XI.  Scrieri pentru tinerime...............33
  XII.  Poezii, Nuvele  şi Romane .... 38
XIII. Teatru.................................49
XIV.  Diverse................................56
  XV. Cărţi populare . . ............• . . 61
XVI. Biblioteci ..........................70
www.dacoramamca.ro
ooooooooooooeooocooocooocooocooocooocooocooocooocoooeooocooocooocoooooooooooooocooocooooooocooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooo 8ooooooooooooooocoooo 1, IORDĂNESCU: BUSTUL LUI IOAN MAIORESCU DIN CRA10VA. oooooooooooooooooooc| pooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooocooooooooooooooooooooooooooooooooooooooocooooooooooocooooooooooooooou
www.dacoromanica.ro
Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită.
                               Păcate naţionale.
             Atentatul deputatului Dr. Alex. Valda-Voevod împotriva poetului Octavian Goga.
   Celebrul atentat al d-lui Dr. Alex. Vaida-Voevod împotriva poetului Octavian Goga are un substrat politic, cultural şi social, care merită să fie analizat şi fixat într’o revistă ce urmăreşte evoluţia noastră naţională. De aceea îl vom prezintă în lumina lui adevărată, ca cetitorul nepreocupat să-şi poată face o idee clară despre atmosfera culturală în care s’a născut şi despre importanţa ce o are pentru caracterizarea moravurilor noastre politice şi sociale.
   Vom stabili, deci, mai întâiu geneza acestui atentat, schiţând într’o ochire fugitivă faptele întâmplate.
   Politica activistă din ultimul deceniu a aruncat la suprafaţa vieţii noastre publice un mănunchiu de oameni, dintre cari abia unul-doi au reuşit să înţeleagă că politica de gravamine în parlament şi retorismul sentimental acasă nu pot fi singurele principii ale politicei noastre naţionale. Cei puţini cari au simţit direcţia greşită a acestei politici au fost, însă, prea slabi pentru a o putea schimbă, căci majoritatea tovarăşilor lor de luptă erau incapabili de o concepţie superioară şi prea rutinaţi în practica acestei activităţi politice, ieftine şi sterpe.
   Dar ceeace n’au putut face politicianii oficiali, a făcut legea evoluţiei, care în puterea principiului de selecţiune a valorilor şi de primenire, a provocat o criză a politicei activiste retorice. Elementele, de cari aveâ lipsă pentru a dărâmă direcţia ei greşită, le-a găsit în generaţia tânără, nemulţumită cu conducătorii şi îndrumătorii vieţii noastre
politice. Nemulţumirea tinerilor a isbucnit după înfrângerea dela ultimele alegeri die-tale, care pretindeâ o explicare. Glasul nemulţumiţilor ce s’auziâ din coloanele ziarului „Tribuna" din Arad, deşi la început eră destul de blăjin, a tulburat opinia publică şi a supărat pe conducătorii oficiali, obişnuiţi a atribui toate mizeriile naţionale asupritorilor Unguri. Mai ales articolele poetului O. Goga, scrise cu îndrăzneală şi cu temperament, au indignat pe mulţi „fruntaşi".
   Tot pe vremea alegerilor vicarul din Oradea-mare, Vasile Mangra, a trecut pe faţă în tabăra guvernamentală, iar foştii lui prietini dela „Tribuna", d-nii Ion Slavici şi Eugen Brote mărturiseau o politică de împăcare cu Ungurii. Toţi trei au fost decapitaţi politiceşte de generaţia tânără în însăşi „Tribuna" din Arad, ai cărei întemeietori şi susţinători erau. Generaţia tânără pornise deci deodată lupta împotriva transfugilor şi împotriva politicei oficiale neputincioase a comitetului naţional.
               t
   Comitetul naţional, în ioc să caute a câştigă pe partea sa elementele tinere, chemându-le la muncă rodnică, a săvârşit o mare greşală, ascultând de intrigile mărunte ale câtorva fruntaşi din Arad, cari râvneau să ajungă stăpânitorii acelui ţinut. Intriga acestor din urmă a fost ţesută cu multă dibăcie şi cu multe aparenţe de adevăr. Mai întâiu au aranjat o adunare de protestare în Arad împotriva ziarului „Tribuna". Pe urmă au reuşit să determine pe membrii comitetului naţional să aducă, la sfârşitul anului 1910,
                            ’         l
www.dacoromanica.ro
102
LUCEAFĂRUL
NruJ 5, 1912.
nefericita hotărîre de a distruge „Tribuna", înfiinţând un al doilea ziar în Arad „Românul", pus sub direcţia domnului Vasile Goldiş, capul răutăţilor. în aceeaş şedinţă comitetul naţional a primit unanim demisia d-lui Octavian Goga, care a îndrăznit să facă în „Tribuna" critica activităţii politice a comitetului. Aceste două greşeli sunt adevăratele cauze ale anarchiei din zilele noastre.
   Comitetul naţional motivă distrugerea ziarului „Tribuna" cu acuze grave: trădarea naţională şi intenţia ei ascunsă de a sparge solidaritatea partidului naţional, ca pe ruinele acestui partid, oamenii lui Mangra să înşghebe un nou partid guvernamental. Aşa cum a pus comitetul naţional chestiunea, lupta împotriva ziarului „Tribuna" eră pe deplin îndreptăţită, căci naţionalismul nostru radical, cu un trecut istoric, eră ameninţat de naţionalismul oportunist, reprezentat în toate vremurile numai de oamenii fără conştiinţă. Oportunismul politic pentru poporul nostru, care vădeşte înclinări de adaptare şi asimilare, înseamnă o moarte naţională sigură, de aceea desfiinţarea Iui prin orice mijloace e cerută de raţiunea existenţei noastre naţionale.
   Dacă intenţia ascunsă a „Tribunei" s’ar fi putut dovedi, hotărîrea comitetului naţional de a salvă principiul intransigenţii politice şi de a feri sufletul poporului nostru de o speculă politică dezastruoasă, trebuiâ apărată de orice Român cinstit si conştient de
                               »     J
pericolul.ce ameninţă.
   Dar tradarea „Tribunei" n’a putut fi dovedită, deoarece eră o simplă bănuială, inventată şi pusă în circulaţie de ariviştii din Arad, în frunte cu d-1 Vasile Goldiş, care a fost zeci de ani tovarăş de arme şi prietin intim cu vechii tribunişti, împotriva cărora se ridicase. Cele mai grele dovezi pentru trădare — cum a fost de pildă articolul unguresc din „T ribuna", în care se făceau temeneli contelui Tisza — s'au şi spart în capul d-sale. Avem credinţa că, pe vremuri, ei împreună, călăuziţi poate de intenţii curate, vor fi ţesut planuri pentru o politică guvernamentală, după cum a încercat să o facă şi alţii, îndemnaţi de principiul unei politici practice şi roditoare. Dar n’au reuşit nici tribuniştii
şi n’a reuşit nici ceilalţi să o întrupeze, deoarece principiul radicalismului naţional şi al izolării politice-sociale e înrădăcinat în sufletul poporului nostru de veacuri.
   în anumite împrejurări alături de naţionalismul radical s’ar puteâ admite şi naţionalismul oportunist, ca o armă de luptă. Dar pentru a face o politică de duplicitate, călăuzită de conştiinţa superioară a intereselor noastre naţionale, noi ar trebui să fim mai maturi, iar Ungurii mai naivi.
   Comitetul naţional, prin organul său oficial „Românul", condus de tribunistul disident d-I Vasile Goldiş, a mai săvârşit şi altă gre-şală. Neputând dovedi prin fapte indiscutabile intenţiile de tradare ale proprietarilor „T ribunei", aînceput să întrebuinţeze nemulţumirile generaţiei tinere ca dovezi împotriva „Tribunei". Generaţia tânără, care distrusese pe transfugi şi care cerea dela comitetul naţional o activitate mai intensă, fnai pronunţat naţională şi mai radicală chiar, s’a pomenit dintr’odată în tovărăşia trădătorilor. Scriitorii generaţiei tinere, văzând că tradarea „Tribunei" se dovedeşte cu articolele lor, au simţit imediat că tradarea e o simplă mistificare a publicului. S’au grupat deci mai strâns în jurul ziarului osândit la moarte de comitetul naţional, au arătat că tradarea lui nu e dovedită prin nimic şi în acelaştimpau urmat cu criticile la adresa fruntaşilor politici. Discuţia a început, pe urmă, să fie tot mai violentă şi să decadă la personalităţi, mai ales din partea „Românului". Lupta dintre cele două ziare s’a răspândit ca pecinginea în toate părţile, învrăşmăşind şi desbinând lumea românească în două tabere. Fruntaşii noştri au reuşit, deci, în numele solidarităţii naţionale şi a disciplinei de partid să spargă solidaritatea naţională şi să slăbească disciplina de partid. Acesta e rezultatul pozitiv obţinut, în ultimul an, de politica naţională, condusă de retorismul sentimental.
   Această desbinare a lumii româneşti în două
                                      *
tabere, a şi fost necesară pentru deslegarea crizei politice, provocate de însăşi activitatea retorică. Numai în focul de purificare al acestei crize se puteâ desgoli adevărata valoare sufletească a unora dintre fruntaşii noştri politici.
www.dacoramamca.ro
Nrul 5, 1912.
LUCEAFĂRUL
103
     Desfăşurarea conflictului dintre comitetul }
   naţional şi „Tribuna" a scos la suprafaţă întreaga micimea sufletească a unora dintre aceşti fruntaşi.
     Cei dela „Românul", văzând că nu reuşesc să poarte răsboiul cu scriitorii dela „Tribuna", s’au gândit la alte arme. Cel mai primejdios apărător al „Tribunei“ eră d-1 Goga, prin urmare focul trebuia concentrat asupra lui. S’a făcut planul de luptă şi s’au împărţit rolurile. Mai întâiu năsdrăvanul Aurel C. Popovici, a analizat poeziile d-lui Goga şi cu mintea lui aprinsă a dovedit că în ele se ascunde preludiul trădării din articolele d-sale politice. în acelaş timp redacţia „Românului" pregăteâ pe cetitori, prin articole zilnice, că „poetul pătimirii noastre" cochetează cu Ungurii şi e înrudit sufleteşte cu trădătorii. în sfârşit, în preajma Crăciunului, a apărut în fruntea „Românului" celebrul articol al d-lui Dr. Alex. Vaida-Voevod, în care se scria negru pe alb că Goga e un trădător.
     Va să zică organul comitetului naţional a căzut asa de adânc, încât nu s’a sfiit să încerce a jertfi pe altarul calumniei personalitatea distinsă şi cinstea personală a poetului, numai ca să poată triumfă asupra „Tribunei".
     Poetul Goga a fost acuzat că, pe la spatele comitetului naţional, în preajma alegerilor din 1910, şi-a oferit serviciile fostului ministru Kristdffy, cu intenţia mărturisită de-a sparge organizarea de astăzi a partidului naţional şi a înfiinţâ un nou partid sub şefia d-sale.
     D-1 Goga a dat imediat o declaraţie, în care a spus că afirmaţiunile d-lui Vaida sunt neadevărate, fiindcă de când e pe lume n’a avut nici o singură convorbire politică cu nici un bărbat politic maghiar. A declarat totodată că în caz când cineva ar puteâ dovedi contrarul e gata să se retragă din vieaţa publică, să demisioneze din funcţiunile ce ocupă şi să părăsească ţara.
     în acelaş timp a primit juriul propus de d-J Vaida pentru constatarea adevărului. Pe urmă, însoţit de doi martori, s’a înfăţişat Ia fostul ministru Kristoffy în Budapesta, care a declarat că nu-I cunoaşte si că n’a vorbit
                           t   t
niciodată cu dânsul, l-a dat un act în regulă, care a fost prezentat juriului. Dar juriul a
  trecut şi peste declaraţia d-lui Goga şi peste actul original dat de Kristdffy, în care se desininţeau afirmaţiunile d-lui Vaida, şi n’a vrut să declare pe d-1 Goga nevinovat, din cauza unor greşeli de formă.1)
    D-1 Goga rămâne, însă, nevinovat pentru orice om cinstit şi cu scaun Ia cap. Comitetul naţional prin d-1 Popovici, Vaida etc. a reuşit să întunece numele lui numai în faţa oamenilor preocupaţi şi accesibili calumniilor.
    Lupta disperată a comitetului naţional pentru a-şi salvă o hotărîre nechibzuită şi-a ajuns apogeul în atentatul d-lui Vaida.
    Iată pe scurt povestea scandalului naţional, care mai bine de-un an de zile înveninează şi demoralizează vieaţa noastră publică în numele solidarităţii naţionale. Acest scandal
                    j     t
  tolerat de comitetul naţional, privit sub perspectiva istoriei, poate a fost necesar pentru evoluţia noastră politică, căci desigur deodată cu încetarea lui vor dispăreâ din vieaţa publică şi oamenii cari l-au înscenat. Şi asta va însemnă, fără îndoială, un progres.
                                                         *
    Din acest atentat se pot trage şi câteva învăţături preţioase. Mai întâiu asupra valorii morale ca om a d-lui Vaida. întrebăm: Ce fel de om poate fi numit d-I Dr. AI. Vaida-Voevod, care ştie de un an şi jumătate de tradarea d-lui Goga şi tace? Mai mult: îi girează poliţe pentru a-1 liberă din temniţă, îl admiră, îi păstrează cea mai intimă prietenie şi luptă, purtându-1 în triumf, pentru a ajunge deputat n a {i o n a 1 în cameră. Iar peste un an şi jumătate, când îi vine bine, fără nici o mustrare de conştiinţă, îşi câştigă nişte scrisori şi fără să cerceteze, dacă informaţiile şi acuzele lui sunt întemeiate sau nu, se aruncă asupra fostului său prietin, pentru a-1 lovi în ce are un om mai scump: în cinstea personală. Credem că la alt popor, autorul unui asemenea atentat ar fi scos din circulaţie în 24 de ceasuri.
    Atitudinea juriului de asemenea e caracteristică. Jertfirea adevărului de dragul formelor, cum s’a întâmplat în acest caz, e
    ') Asupra incidentului Vaida-Goga se va publică în curând o broşură, în care se vor descrie amănunţit cele petrecute. Publicul va vedeâ toate apucăturile advocăţeşti de cari s’au folosit adversarii pentru a compromite pe d-1 Goga.
                                                                                                                 2
www.dacoromanica.ro
104
LUCEAFĂRUL
Nrul 5, 1912.
poale cea mai nimerită dovadă pentru a zugrăvi spoiala culturii sufleteşti şi labirintul minţii cărturărimii dela noi. Aşa suntem mai toţi: lipsiţi de simţul dreptăţii şi de curajul opiniei, streini de o judecată clară şi nişte robi ai formelor goale şi seci. Asemenea intelectuali n’ar prea avea dreptul a se numi îndrumători ai poporului, fiindcă de fapt în cele mai multe cazuri nu-1 îndrumă, ci-1 încurcă şi-l opăcesc în înaintea lui firească.
   Dacă totuş se observă în sânul poporului nostru o evoluţie, asta e a se atribui energiei lui de vieaţă şi vremii care-1 mână în-nainte.
   în această putere de vieaţă a poporului nostru ne şi punem toată nădejdea. Ea va suportă uşor criza prin care trece sufletul cărturărimii, va vindecă toate ranele deschise şi toate durerile primenirii şi reîntine-rită si călăuzită de alţi oameni mai constii de
     i                 »                   »
chemarea lor va izbuti să creeze poporului românesc soarta ce o merită.
   Ideea primenirii sufleteşti a societăţii noastre va trăi şi va aduce roade, iar d-1 Vaida şi soţii, dupăce vor fi îngropaţi de propriile lor păcate, vor rămâneâ celebri numai prin faptul că au atentat la cinstea poetului Goga.
                                                                                                          Redacţia.
                             Cântec de primăvară.
Vii să-nii baţi iar în fereastă Tânăr soare auriu,
Şi zăpada de pe coastă Fuge ca argintul viu.
Saltă gureşe şuvoaie Spumegate şi zglobii,
Cântă cinteze ’n zăvoaie Şi ’n văzduhuri ciocârlii!
Ca zăpada care piere După veacul iernei greu,
Piei şi tu de-acum, durere,
Iarna sufletului meu!
Albe la fereastră două Crengi de măr mi-au înflorit: Vino, primăvară nouă,
Vreau să uit c’am suferit...
                                                                                                       St. O. Iosif.
                                                                                             Cântec
Nu veniţi când umbra creşte înspre zarea ce se pierde,
Când amurgul vestejeşte Cerul stânjeniu şi verde.
străin.
     Ca să n’alungaţi sfioase Umbre de odinioară,
     Din trecutul meu, rămase Suferinţi ce mă ’mpresoară.
                                  Căci pe ceruri când ies stele, L’al meu suflet ce mă doare, Amintiri vin ca gazele Ce beau seara la izvoare...
                                                     Alice Călugăru.
www.dacoromanica.ro
Nrul 5, 1912.
LUCEAFĂRUL
105
                            Un moft.
   Pe domnişoara Lizica am cunoscut-o la
             t
o serată...
   N’aveâ nimic mai deosebit în faţă... îmi păru chiar o figură de rând... Doar părul ei înfoiat peste măsură, îi mărea din cale afară capul, deosebind-o de celelalte fete. Nici îmbrăcămintea n’o prindeâ aşa de bine. Purtă o haină trandafirie care nu armoniza deloc cu coloarea feţei.
   Câteva fete de vârsta ei o înconjurau, şi de câteori le spunea ceva, izbucneau cu toatele într’un râs, de multeori prea sgomotos, enervând. Un tânăr locotenent, blond, cu mustăţile arcuite, încorsetat ca o femeie, se apropie de grupul tinerelor fete. Lizica îi ieşi înainte. îşi puse mâna stângă în şpld, iar cu dreapta îl salută milităreşte. Ofiţerul, cam încurcat, răspunse îndoindu-se din şale. Apoi, începu să-i vorbească repede ca şi când l-ar fi silit cineva din urmă. Lizica se prefăcea că-1 ascultă cu mare băgare de seamă. Dar când ofiţerul isprăvi de vorbit şi plecă, în-dreptându-se în altă parte, Lizica se răsuci ştrengăreşte într’un călcâiu, şi când îl văzu îndepărtându-se, îi dete o tiflă, ca şi când i-ar fi zis:
   „Na, prostule!"
   Fetele râseră, aşa de deochiat, că cei din salon, trebuiră să se uite la ele, cam miraţi.
   „Ia nebunateca cea de Lizica! — observă o cucoană cam bătrânioară — se vede că iarăş a tachinat pe vreun cavaler... Neastâmpărata... Cum îi place să-şi bată joc de tineri!"...
   Cineva mă împinse şi pe mine spre grupul cel vesel.
   „Vă recomand pe un bun prietin!"...
   Domnişoara Lizica, — după ce făcu un semn din colţul buzelor, cătră fetele cari d’abiâ aşteptau să-şi arate şiragul dinţilor, — vine la mine.
   înainte să-mi întindă mâna, mă măsură de jos în sus, câteva secunde. închizându-şi puţin ochii, se uită la mine aşa ca şi când ar fi avut aerul că mă „studiază"... mă „pătrunde"... Iar în clipa când îmi atinse mâna, d’abiâ îşi putu stăpâni râsul.
   „Ce dracu a văzut?" gândii şi, crezând
că mi s’a descheiat cumva un nasture dela haină sau vestă, mă uitai în jos repede, făcând o scurtă cercetare: Eram, cât se poate de cuviincios îmbrăcat.
   „Trebuie să fiu mâzgălit cu ceva pe obraz", tresării înspăimântat... Şi cum chiar în faţa mea lucia o oglindă veneţiană, mă înălţai puţin ca să-mi văd chipul: Nici o pată cât de mică! Dimpotrivă eram ras şi încă pudrat... Nu eram doară nebun să vin nespălat la o serată.
   „Ce dracu o fi având cu mine!..." mă întrebam nedumerit. Deodată, fără înconjur, o întrebai pe jumătate serios, pe jumătate râzând:
   „Mă rog, domnişoară, de ce vă vine a râde?"
   Ea rămase tăcută, îndreptând spre mine o pereche de ochi lucioşi ca de căprioară, dar fără de nici o expresie.
   Toate prietenele ei se porniră pe râs, şi atrăgând-o cu dragoste în mijlocul lor, o dojeniră, şoptindu-i:
   „Ce nebunatecă mai eşti şi tu, Lizică!... N’ai văzut cum s’a făsticit bietul băiat".
   A trebuit să mă retrag, încurcat, ca şi când aş fi făcut cine ştie ce prostie.
   De atunci am mai întâlnit-o în mai multe rânduri. în totdeauna veselă şi întotdeauna înconjurată de o droaie de tineri, cărora le râdea în nas ori de câteori se încercau să-i vorbească.
   Mama ei — doamna Sevastia Murguleanu — îi lăsa toată libertatea. Niciodată n’o întrebă unde se duce şi cu cine se întâlneşte... Felul ei de a se purta cu bărbaţii, eră cea mai bună chezeşie pentru cinstea ei. Eră cu totul încredinţată că nimeni nu putea să sucească mintea fetei. Ba chiar, în timpul din urmă, purtarea Lizicăi faţă de bărbaţi, începu s’o neliniştească pe d-na Murguleanu.
   „Da bine, Lizică, pentru Dumnezeu, de ce te mochezi aşa de toţi tinerii!...
   —  Dacă sunt aşa de caraghioşi, mamă!...
   —     Caraghioşi, caraghioşi... Da gândeşte-te că mâne, poimâne, trebuie să te măriţi şi tu... Fii mai miloasă faţă de ei“...
   Lizica izbucneâ într’un râs neînfrânat, fă-
                                       2*
www.dacoromanica.ro
106
LUCEAFĂRUL
Nral 5, 1912.
când gesturi ca şi când s’ar fi apărat de o atingere scârboasă.
   „Eu să mă mărit?!... jamais!"
   Iar când servitoarea — un drac de săliş-teancă — o auziâ vorbind aşa, alergă, râzând, la bucătărie:
   „Auziţi, că nu vrea să se mărite domnişoara!... Şi ea moare după băieţi!"... -v
   într’o zi, avui prilejul s’o întâlnesc singură la ea acasă. Suferea de guturai. Surprinsă de neaşteptata mea venire, îşi ascunse repede în batista albă, roşeaţa nărilor iritate.
   îi vorbii de epidemiile cari bântue oraşul, de teatru, de circ şi de alte nimicuri. Ea nu-mi răspundea decât foarte rar, dar în schimb, strănută într’una. Tocmai când în-cepeâ să lâncezească vorbirea noastră, îmi veni în cap s’o întreb:
   „Aţi cetit în foaie, despre otrăvirea d-nei
L. B?... Se zice că s’a sinucis pentru un locotenent"...
   Domnişoara Lizica îşi luase batista dela nas, şi privindu-mă încruntată, făcîi despre-ţuitor:
   „Pentru un bărbat!... Ce proastă!... Pentru un ofiţer, mai ales!! Halal!...
   — Ei las’! — glumii. — Ştiu eu, toate femeile se prăpădesc după ei!“...
   Lizica se indignă:
   „Toate femeile!... Asta-mi place!... Da cine se uită la ei!... Nişte găgăuţe... Se cred
grozavi pentrucă au epoleţi şi pinteni! Nu-i pot suferi!... Dupăce că-s caraghioşi mai umblă şi după zestre... Mă rog, un moftangiu de sublocotenent, şi tot are pretenţia de sute de mii de franci!... Las’ că-i ştiu eu câte parale fac! Nişte fanfaroni şi rău crescuţi!"...
   Tocmai atunci intră domnul Murguleanu.
   „Auziţi cum îi distinge!" zisei arătându-i fata.
   „Foarte bine!... foarte bine le face!" aprobă bătrânul cu o voce groasă. „Tineretul din ziua de astăzi nu merită să fie tratat altfel!"...
   Şi încântat de fata lui, o mângâie uşor pe cap. Ea se alintă fără să se sinchisească cât de puţin că eram de faţă.
   Găsii de cuviinţă să nu tulbur această duioşie de familie, plecând cât mai repede.
                                                      *
   A trecut aproape un an, de când n’am mai văzut-o... Şi poate că nu mi-aş mai fi amintit de ea, dacă din întâmplare n’aş fi cetit într’o gazetă, o ştire, cam aşa ticluită:
   „Ieri dimineaţă, a fost găsit lepădat în gangul dela Şcoala de artilerie şi geniu, un copil d’abiâ născut, de sex fe-menin".
   Ancheta făcută în pripă a descoperit pe denaturata mumă. Locueşte în strada Stelei, şi răspunde Ia numele de Eliza Murguleanu, în etate numai de două zeci de ani.
   1912.                         Al. Cazaban.
                                 Pace...
Acum uitarea mi-e pe drum Şi-o lume ne desparte,
Ce gând te mai îndeamn’ acum Să-mi mai trimiţi o carte?...
Cu slova ta vin anii toţi Şi-un zâmbet trist îmi fură,
In scrisul tău mărunt cum poţi Să ’nchizi atâta ură?...
                              De ce azi grija să-mi mai porţi, Când dragostea ta tace:
                              De nu-ţi cer lacrimi bieţii morţi, Au drept să-ţi ceară pace...
                                                          Othmar.
                                                  EE3
www.dacoromanica.ro
Nrul 5, 1912.
LUCEAFĂRUL
107
                    Ioan cav. de Puşcariu.)
   în preajma sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului s’a mutat Ia cele eterne veteranul Ioan cav. de Puşcariu. Vieata lui a fost o
                    t            i
vieaţă petrecută în muncă necurmată şi împodobită cu rezultate frumoase.
   Ca descendent al unei vechi familii preoţeşti, — în sânul căreia îndeletnicirea cu scrisul şi cu însemnările de caracter istoric devenise încă pe la sfârşitul secolului al
XVIII-lea un fel de tradiţie familiară — Ioan Puşcariu a fost în toată vieata lui un inte-
   »                             i
lectual preocupat de probleme literare şi culturale, la a căror deslegare a contribuit însuş adeseori în măsură hotărîtoare.
   Cariera lui administrativă şi politică ni se prezintă ca una dintre cele mai bogate în peripeţii, dar şi în rezultate strălucite. Pe altul l-ar fi absorbit cu totul gândurile carierii administrative ori l-ar fi înghiţit vârtejul schimbărilor politice, cari s’au succedat atât de repede în cei din urmă 60 de ani. Ioan Puşcariu însă a fost înzestrat cu multă putere de muncă şi însemnată energie a voinţii. Oricât de grele şi număroase au fost îndatoririle înaltelor oficii, ce a ocupat, pe lângă îndeplinirea acestora, a reuşit să găsească totdeauna căile şi mijloacele potrivite spre a-şi îndeplini cu cinste şi datoriile faţă de poporul din care a ieşit, faţă de credinţa şi cultura acestui popor.
   în privinţa aceasta Puşcariu pare a fi urmat sfatul pe care i-1 dăduse Şaguna într’o epistolă, în care îl lăudă, că are „logică bine fundată" şi îi spuneâ următoarele: „inteligenţa română întreagă din Ardeal a fost desperată la denumirea ta de comite suprem... Omul e o creatură mizerabilă, dacă nu se foloseşte de independenţa sa personală: atunci în deşert se va luptă pentru independenţa sa socială şi civilă". Partida contrară „identifică patriotismul cu ungurismul". Deaceea te-a ales comite suprem, căci te-a crezut, că „ai fost însufleţit de treaba ungurismului". „Frate, arată acestei partide greşala sa
   ') Revenim asupra activităţii regretatului Ioan cav. de Puşcariu, despre a cărui încetare din vieaţă am pomenit intr’o scurtă notiţă dintr’un număr precedent.
cea colosală si deschide-i ochii, ca să ştie cee patriotismul adevărat. Astăzi vorbim înaintea Europei, nu înaintea a 5 milioane de Unguri"...
   Puşcariu a lucrat întocmai. A căutat totdeauna calea patriotismului adevărat. Fără a face mult sgomot în jurul numelui său, fără a crede, că cu vorbe mari şi răştite ar puteâ cineva să scoată lumea din ţâţâni, el şi-a dat totdeauna silinţa să înţeleagă deplin realitatea împrejurărilor politice şi, edificând pe ea ca pe o temelie sigură, să facă pentru neamul său, chiar în calitate de funcţionar al statului, tot binele de care eră capabil.
   Simţul realităţii, de care eră Ioan Puşcariu povăţuit în măsură mai mare decât mulţi dintre contimporanii săi, se învederează între altele şi din propunerea făcută de dânsul cu privire la înfiinţarea „Asociaţiunii". Pe când alţii stăruiau cu orice preţ pentru o academie şi nu voiau să înţeleagă, că împrejurările nu vor permite înfiinţarea ei, Ioan Puşcariu propuneâ, în corespondenţa sa „din Ţara Oltului"2) numai o reuniune modestă pentru cunoaşterea literaturii române şi pentru cultura poporului român; membrii acesteia să se adune în tot anul odată la Braşov, apoi la Săcele, la Zărneşti, la Făgăraş, la Sibiiu, la Răşinari, la Sălişte, Ia Haţeg ş. a. m. d.; să se formeze un fond pentru o bibliotecă română, pentru un muzeu român ş. a.
   Cam în cadrele acestei propuneri au rămas lucrările privitoare .la înfiinţarea şi desvol-tarea „Asociaţiunii" timp de o jumătate de secol. în amurgul vieţii sale octogenarul corespondent şi colaborator al „Telegrafului Român" puteâ să constate cu satisfacţie, că dânsul nu numai a dat ideea pentru înfiinţarea „Asociaţiunii", ci a reuşit, chiar dela 1860, să indice în mod practic şi realizabil scopul acestei societăţi culturale.
   Lucrările „Asociaţiunii" le-a urmărit totdeauna cu viu interes şi le-a promovat chiar dintru început cu roadele activităţii sale, fiind convins, că „literatura română şi cultura po-
   *) Publicată în Nr. 12 al „Tel. Rom." din 1860.
www.dacoramamca.ro
108
LUCEAFĂRUL
Nrul 5. 1912.
porului nostru cuprinde în sine supremul scop al individualităţii naţionale" că „ea subsumă trecutul şi viitorul nostru", după cum spunea în disertaţia sa ţinută cu prilejul adunării generale din Braşov 1862.’)
   în aceeaş disertaţie roagă pe toţi a-i comunică date şi documente privitoare la familiile nobile române şi oferă „Asociaţiunii" colecţia sa de documente adunate de pe la familiile din Ţara Oltului şi a Haţegului. Iar de încheiere îndeamnă „Asociaţiunea" a complectă această colecţie, zicând: „Eu bucuros iau sarcina colecţiunei asupra mea şi mă oblig, încât mă iartă oficiul meu, a lucră fără preget în privinţa aceasta numai în fo-fosul „Asociaţiunii" noastre. Iar pe onorata Asociaţiune pentru literatura română şi cultura poporului român o rog a primi acest ofert şi propoziţiune a mea ca un mic tribut, cu care mă aflu ei dator.
   „Domnilor şi fraţilor! să conlucrăm cu toţii până putem din toate puterile, şi să nu lăsăm prilejurile binevenite de a înaintâ cultura şi literatura noastră — să ne aducem aminte de alegoria, ce o a făcut baronul EbtvOs, cu ocaziunea adunanţei generale a Asociaţiunii transilvane pentru cunoştinţa patriei mai an-terţ în Bistriţa, comparând cultura cu un munte înalt, pe care naţiunile se adoperează a-1 sui de toate părţile. Celce va ajunge mai întâi culmea, acela va domină muntele. Nu ne mai lipseşte alta decât o voinţă tare şi un curaj neclătit. Daţi înainte! că cu noi este Dumnezeu. Să trăiască reuniunea pentru literatura română şi cultura poporului român!"
   Colecţia de documente din 1862 şi-a sporit-o în mod considerabil. Sub auspiciile „Asociaţiunii" a tipărit apoi, la 1892 şi 1895, lucrarea sa istorică de căpetenie, întitulată „Date istorice privitoare la familiile nobile române", înşirând în voi. 1. aceste familii, după ţinuturile, în cari locuesc, iar în voi. II. aran-jându-le în ordine alfabetică. Al III-lea volum, în care autorul aveâ de gând să publice în întregime textul diplomelor nemeşeşti şi boeronale, câte a putut adună, a rămas netipărit. Muncă migăloasă şi stăruitoare a trebuit să depună Ioan cav. de Puşcariu la *)
   *) A Il-a adunare generală a Asociaţiunii Transilvane, pag. 133—153.
aranjarea acestor date, cuprinzând aproape la 5000 nume proprii de familii nobile române. Deaceea pune în fruntea „precuvân-
tărei" la voi. II. aceste cuvinte latineşti:
                                             >
„Quos Dii odisse, lexica scribant". Cheltue-lile, ce Ie-a avut cu strângerea documentelor şi ostenelele cauzate de aranjarea acestor documente i-au fost răsplătite lui Puşcariu prin conştiinţa, că a făcut un lucru bun şi folositor, scoţând Ia iveală un număr respectabil de nobili români şi dovedind prin aceasta în mod „eclatant si meritele natiunei române pentru patria comună".
   Din tinereţe şi până la adânci bătrâneţe interesul pentru studiile istorice nu l-a părăsit. începând dela broşurică, întitulată semnificativ, dar cam impropriu: „Oarele libere" în care Puşcariu publicase câteva documente istorice scoase din arhivele Sibiiului — şi până la cele mai recente discursuri cetite în „Academia Română" — el ni se înfăţişează ca un scriitor zelos al trecutului şi ca un apărător al tradiţiei istorice.
   în privinţa tradiţiei istorice Puşcariu mărturiseşte în discursul său de recepţiune în „Academia Română" următorul principiu: „Ce e drept, istoriograful e dator să examineze urmele istorice cu sonda criticei celei mai severe, dar despre altă parte să nu cadă în patima scepticismului d’a dificultâ cu orice preţ anticităţile şi tradiţiunile naţionale. Tra-diţiunea despre Negru Vodă e atât de înrădăcinată în memoria poporului nostru, încât negaţiunile tuturor savanţilor din lume nu sunt în stare de-a le altera sau de-a le şterge nici în vecii vecilor. Vox populi — vox Dei!“ Tot astfel a fost Puşcariu şi un fervent apărător al tradiţiei istorice privitoare la vechimea mitropoliei române din Ardeal.
   în scrierile lui Ioan Puşcariu întâmpinăm „vivacitatea inteligenţei", relevată şi de Haş-deu, iar uneori câte o notă hazlie sau sarcastică în mijlocul paginilor celor mai serioase. Astfel d. e. polemizând într’un loc cu Rosler, care identifică pe Ugrinus, amintit în Ţara Făgăraşului la 1291 cu alt Ugrinus, fiul comitelui Barch de genere Chak amintit Ia 1281 în Biharia, ridiculizează sofisteria lui ROsler cu acest scurt dicton latin: „Baculus in angulo — ergo piuit".
www.dacoramamca.ro
Nrul 5, 1912.
LUCEAFĂRUL
109
    Şi mai mult iasă la iveală nota hazlie în observările sale filologice. Deşi lucrări de filologie n’a scris, problemele privitoare la limba şi mai ales la ortografia română l-au preocupat mult. Şi are o mulţime de observări aruncate în treacăt prin notiţele scrierilor sale istorice sau prin foiletoanele „Telegrafului Român". Adeseori critică „Academia Română“ pentru ortografia, ce a stabilit. Puşcăriii eră contra „sedilelor, cari laolaltă înfăţişează limba română ca pe una din cele mai barbare" şi apără pe u final, scriind despre el Ia 1895 astfel: „De când u final — acum mai de 15 ani — stă pe banca acuzatorilor înaintea tribunalului „Academiei Române" pentru laesa Maiestate a ortografiei române şi vulgul strigă mereu: răstigniţi-1, răstigniţi-1 pe el! fără ca judecătorii lui de atâta amar de vreme să-şi fi luat până acum osteneala de a-i face perchisiţiunea păcatelor sale sau de a ascultă părerile experţilor măcar ca la cel mai simplu criminalist — gloatele nerăbdătoare au şi început a-1 abandonă chiar şi din numele proprii, unde el figurează ca articlu contras. Aşa vedem scriindu-se Popesc, Pescar etc. Acuzatorii lui u cari i-au şi mâncat pomana pe lângă Champagnia cu vignetta ce înfăţişă îngropăciunea bietului păcătos, cum pot să fie totdeodată şi judecători? — Ei zic, că e mut, nu se aude, prin urmare nu există. Dar Domnia-Lor mai toţi cunosc bine şi ortografia franceză, unde d. e. în cuvântul vous nu se aude s şi totuş se scrie, pen-trucă îndată ce-i urmează o vocală, iese la iveală s ca unghiile mâţei din sac... lată că mutul vorbeşte!" ş. a. m. d.
   în mai multe foiletoane ale „Telegrafului Român" din 1870 sunt discutate chestiuni de ortografie şi gramatică în nişte versuri semnate cu iniţiala P. într’o notă adausă la aceste versuri autorul spune, că „Academia Română" a comis greşeli mari la stabilirea ortografiei. Fiind părerile exprimate în aceste versuri aproape identice cu observările de mai târziu ale lui Ioan Puşcariu, de altă parte negăsindu-se între colaboratorii „Telegrafului" din timpul acela alt P., care să poată versifică cu atâta uşurinţă, presupun că aceste versuri, parte hazlii, parte serioase,
sunt scrise de cavalerul Puşcariu, a cărui destoinicie de versificator e cunoscută şi de aiurea.
   Partea întitulată „ortografia română" o începe autorul cu următoarea învocaţie:
     „Spune-mi şi tu Muză, cum se scrie bine Limba românească ’n litere latine?
     Ştim, că limba noastră la ortografie Baza sa o are în etimologie Limba românească, fiind muzicale Mult se modulează prin a ei vocale Dela locul care vocala-l cuprinde Sunetul silabei foarte mult depinde Apoi toată vorba are partea sa Pe care s’aşează silaba cea grea".
   Continuă apoi versificând pe larg despre toate vocalele şi despre sce, sci, n, î, etc. şi încheie astfel:
     „Trem’a şi apostroful încă-s uzitate Cela la compuse, cesta la lăsate,
     Cele neologe şi cele străine
     în a lor costume scrie-le mai bine.
     Unde norma strictă nu va conformă Usul şi-analogul te vor îndreptă"’)
   Ceva mai târziu scrie despre „genuri în limba română" versuri ca acestea:
     „Ca toate’n natură şi ’n a noastră limbă Două genuri proprii cuvintele schimbă;
     Dar avem şi lucruri de gen neutrale Cari în concordare cu partea formale Singulariul leagă de gen bărbătesc Şi-apoi în plurale trec la femeesc etc.*)
   Iar „transacţiunea genurilor" o lămureşte prin următoarele versuri:
     „De regulă sexul vorbei masculine Se manifestează prin u cel din fine Iar al femeninei cu a se compate Schimbând ele genul reciproc mutate;
     Aşa dom nu cu doamnă se va comportă Şi cu servitoare servitoriu va sta,
     Dar ermafroditul e când mărgineşte Pentru ambe sexe bucuros serveşte etc.“s)
                                                        *
   Un capitol deosebit de frumos şi bogat se va scrie cu timpul în biografia cavalerului Puşcariu despre activitatea lui pe teren bisericesc, unde a fost unul din cei mai sinceri,
   ') Tel. Rom. 1870 Nrii 82 şi 87, foişoara.
   5) ibidem Nr. 89. s) Ibidem Nr. 102.
www.dacoramamca.ro
110
LUCEAFĂRUL
Nrul 5, 1912.
mai ageri şi mai statornici sprijinitori ai lucrărilor de regenerare iniţiate şi duse la îndeplinire de nemuritorul Şaguna şi de generaţia sa.
                                                                    Protocoalele sinoadelor şi ale congreselor noastre bisericeşti, ziarele naţionale-bisericeşti
şi mai ales frumoasa corespondenţă a lui Şaguna cu cavalerul Puşcariu vor da, la timpul său, dovezi strălucite despre felul, cum şi-a îndeplinit bătrânul Puşcariu datoriile sale faţă de neam şi faţă de biserica strămoşească.
                                                                                            Dr. I. Lupaş.
                                      Cântec.
Să aflu floarea rară: fericirea Eu ţi-aş aduce-o neatinsă ţie,
Ca să-ţi cetesc pe faţă mulţumirea S’o beau cum bei un strop de apă vie.
Dar fericirea-i gingaşă mimoză Dac’o atingem piere desfrunzită, Nu e de trai ca floarea suferinţei Ce creşte de zăpad’ acoperită.
                                                                                                    Maria Cunţan.
Povestea unei vieţi.
                                Roman de I. Agârbiceanu.
   Bădicul Petru Florea în cărăuşiile lui mai dese,îi aduceâ mereu de-ale mâncării de-acasă. însă pentru prânz, în cei trei ani din urmă, se înţelese cu Voiculeasa. Să aibă băiatul o fiertură la zi. îl vedeâ că slăbeşte. La Voiculeasa mai prânzeau un fecior de preot şi unul de notar, şi cu toate prorocirile de rău ale jupânesei Mina, erau cu toţii foarte mulţumiţi.
’ Ion Florea nu eră dintre tinerii cari „dau cu săptămâna" mâncând aceleaşi două feliuri de mâncări anul întreg. Aceştia se asociau câte patru şi mai mulţi şi într’o săptămână unul se îngrijea de cartofi, de fasole, de făină, unsoare, iar câte-o jupâneasă Mina, ţinând pentru ea tot ce eră mai bun, le pre-găteâ fiertura pentru toţi.
   Apropierea lui de casă, cărăuşiile bădicului, îi ajutară să treacă prin gimnaziu fără să cunoască ce-i lipsa.
   Astfel gânduri pesimiste nici nu încolţiră în sufletul său. El rămase mereu vesel, comunicativ, deşi înaintând cu vârsta se făceâ mai tăcut.
   Eră şi cruţător. Din banii cari îi da de cheltuială bă’dicul Florea doară cărţi de-şi cumpără. Nu simţi aplicare nici spre tutun nici spre băutură,’ şi se miră când îl auziâ uneori pe pedelul spunând:
   „Azi ţinem şedinţă pentru cutare. L-atn prins în birt". întâia oară în vieaţă s’a ameţit de vin la banchetul tradiţional, dat după luarea bacalaureatului. ’
   Banchetul acesta eră seara de adio, pentru
(Urmare.)
elevii cari mulţi crescură pe aceleaşi bănci opt ani de zile’ şi pentru profesorii cari i-au instruit — unii cu multă dragoste.
   în sala cea mare a restaurantului „Continental" (numit aşa ca în batjocură, fiindcă n’aveâ nici o trăsătură care să amintească continentul), eră pregătită o masă pentru patruzeci de persoane. în frunte d-1 director şi şase profesori, apoi urmau foştii lor elevi. Dintre profesori lipsi cel de religie, care spuneâ că el „nu poate intră într’un local public". Se serviră fripturi, aluate, iar sticlele cu vin stau înşirate mai perfect decât cum puteâ domnul Sachs, profesorul de gimnastică, să-şi alinieze elevii.
   Deşi eră seara de adio, tinerii erau foarte veseli. Nu eră unul care să nu vorbească cu vecinul, să nu discute, să nu râdă mulţumit. Se înţelege ceice căzură la examen nu mai erau prin oraş. Ca nişte umbre dispărură fără să-şi lase’urma. ’
   Animaţia creştea, cu cât deşertau mai mult păhărele. Şi nime nu se întristă nici chiar când domnul director se ridică să-şi spună toastul. Şi, dacă e să spunem adevărul, ar fi putut cel puţin să devie mai serioşi, mai gânditori, dacă nu chiar să se întristeze. Căci domnul director vorbi foarte cuminte despre legăturile dintre profesori şi elevi, despre datorinţele cari trebuiesc uitate faţă de şcoala care’ i-a crescut şi despre spiritul colegial, de prietenie care trebuie să-i unească pe foştii elevi şi de-acum încolo.
   „Prietenul adevărat e totdeauna un mare
www.dacoramamca.ro
Nrul 5, 1912.
111
LUCEAFĂRUL
razim în vieaţă" sfârşi dumnealui. „în vieaţă veţi ajunge de multeori în situaţii - greie, şi un prieten atunci cu sfatul, cu ajutorul lui rămâne nepreţuit".
   Când deşertă păharul taraful de lăutari, care aştepta într’un ungher al salei, intonă de trei ori: la mulţi ani! Şi tinerii se ridicară, ciocniră fericiţi cu domnul director, şi aşezându-se pe scaune conversaţia uşoară, spontană, fără de griji se continuă iarăş până ce se ridică profesorul conducător al clasei, foste a opta.
   El Ie vorbi tinerilor de viitor, de alegerea carierelor. Le da să înţeleagă că nu-i tot aur ce străluce, şi să bage bine de seamă, că lupta vieţii ab’iâ deaici încolo va începe. Că în această luptă se vor oţeli, formându-şi deplin caracterele, ori vor ’îngenunchiâ învinşi dacă nu vor fi cu destulă băgare de ' seamă. Le vorbi de primejdiile oraşelor mari, şi-i sfătui să nu-şi piardă niciodată’nădejdea.
   „Eh! ce primejdii, ce descurajare, ştim noi ce vom face!“ Gândul acesta părfi că trece prin capul tuturor foştilor elevi, căci ei rămaseră tot veseli, şi când taraful începu iar: „Mulţi ani“, li se păru că acesta e singur glasul adevărului în lume. Ciocniră şi cu profesorul tot aşa de fericiţi ca şi cu directorul.
   Pe alocuri se ’puneă vin proaspăt. Tinerii începură să se agite preocupaţi de ceva. Unui, care apucase puţin în cap.’se purtă pe rând pe la câţiva vecini şoptindu-le ceva Ia ureche. Apoi se apropie de Ion Florea.
   „Ar trebui să răspunzi ceva, Ioane!
   —   Eu?
   —   D’apoi cine altul?"
   Florea se gândi de-acasă că se va cădea să mulţumească cineva profesorilor. Şi i-ar fi plăcut să fie el acela. Insă acum, se ameţise şi el puţin de vin şi vru să facă o glumă. Răspunse deci:       ’
   „Prezidentul se cade să răspundă.
   —   Alexe Bora? întrebă colegul.
   —   Se ’nţelege.
   —      El nu’ni-e mai mult prezident. Noi vrem să te-auzim pe tine!
   —   Şi eu îţi spun că nu mă veţi auzi.
   -- Vrei să te răzbuni în chipul acesta?
   —   De ce să mă răzbun?
   —   Pentrucă nu te-am ales pe tine prezident!
   —   Să fii sănătos", răspunse Florea râzând.
   Cela se duse, mai şopoti cu unul, mai cu
altul, vecinul dădu vorba mai departe, şi numai decât ochii tuturor se întoarseră spre Ion Florea.
   Colegul turmentat veni iar la Florea.
   „Toţi te vreau pe tine. înţelegi ? Alexe Bora! Cu Alexe Bora s’a isprăvit.
   —      Du-te la loc", zise Ion Florea ridicân-du-se.
   Acasă, gândindu-se Ia toastul acesta, avu încercări de adevărată părere de rău, de însufleţire pe alocuri, de duioşie. Dar acum îi păru că-i foarte sec, şi că cuvintele lui sunt uscate.                ’
   Mulţumi, de altfel, în termini frumoşi profesorilor pentru conducerea de atâţia ani, arătă sentimentele de dragoste pentru institutul acesta de creştere românească, şi-i asigură că nu-i vor uită niciodată. ’
   „Să trăiască" isbucni din piepturile tuturor colegilor, dar acest „să trăiască" eră acum semnul unei şi mai vădite bucurii.
   Taraful de lăutari se apropie şi începu să cânte.                             ’
   Domnul director, domnii profesori se simţeau şi ei veseli. Stătură vreo două ceasuri, apoi băgând de seamă că d-1 Sachs, profesorul de gimnastică s’a ameţit, întâi se ridică directorul, apoi se duseră şi ceilalţi.
   „Io nu merge, io stai la voi. Şi ’aşa nu vă mai vede", zise Sachs, pe care-1 încunjurară deodată vreo câţiva elevi.
   Cheful se inteţiâ mereu. Câţiva tineri începură să cânte, alăturea cu lăutarii, şi după miezul nopţii ajunseră la cântarea în cor, care se începeâ:
            Frate mândra ta se chiamă?
   După versul acesta fiecare trebuia să-şi spună, pe rând, cum şedeau Ia masă, numele iubitei (închipuite se ’nţelege). Şi asistenţa întreagă repetă în cor numele. Unii se codeau, dar excepţie nu puteâ face nime.
   Când ajunseră Ia Ion Florea, acesta zise cu uşurinţă:
   f    i
            „Mărioara"...
   Toată asistenţa repetă cu putere: Mări-oa-ra. Insă Florea îndată ce spuse numele acesta simţi o căldură deosebită în tot trupul şi-i păru rău că n’a spus alt nume.
   Când ajunseră, târziu la d-l Sachs, acesta râse cu poftă.
   „No ie, che io nu mai am mundră", zise el ridicând păharul să bee. Insă tinerii nu-1 iertară şi profesorul spuse, prăpădindu-se de râs:
            „Trenchen"...
   Şi corul de tineri intona cu putere: Tren-chen!
   Se făcuse târziu. Afară mijiâ de ziuă. Mulţi se depărtară până acum palizi, nu de durerea despărţirii, ci de durere de cap, căci băuseră prea mult. Nici nu se luă seama celor ce plecau, şi pe cari, poate, niciodată în vieaţă nu erau’să-i mai vadă. Intre cei cari rămaseră până în ziuă eră şi Ion Florea.
   „Mergem să dăm serenăzi la domnişoare",
www.dacoramamca.ro
112
LUCEAFĂRUL
Nrul 5, 1912.
zise deodată unul aducându-şi aminte că şi cei din anul trecut au făcut aşa.           ’
   „Mergem" repetară ceilalţi „Vii şi tu, Floreo?
   — De ce să nu!“
   Şi ieşiră cu taraful după ei.S’au oprit poate şi înaintea alor zece tereştrii. Lăutarii adiau o romanţă, la fereastră se zărea o mişcare, în cele mai multe nu se da nici iin semn de vieaţă. Dar ce le păsâ lor! Pentru cine se plimbau ei în dimineaţa asta pe stradele pustii? Pentru domnişoarele cari durmiau, şi pe cari nu le vor mai întâlni poate niciodată, ori, la toată întâmplarea* aveau să le uite în mai puţin decât o săptămână?
   Nici ei nu ştiau. Poate ca să-şi mărească fericirea, care era în ei.
   Când trecură pe dinaintea internatului, un coleg se întoarse spre Florea.
   „Să ne oprim?
   —  Nu“, zise Florea
   „Pentru ce?
   —     E dimineaţă şi ne râd oamenii", zise Ion Florea, apoi se rupse din ceată cu un „servus" şi, ca şi alţii se duse să se culce.
   Nu peste mult cu taraful de lăutari mai rămăsese singur profesorul de gimnastică. D-l Sachs, dacă trecea odată miezul nopţii nu mai putea durmi.
   „Ei, copilele!" zise dumnealui văzându-se singur, şi făcând semn lăutarilor, că pot să meargă, se strecură încet până la o crâşmu-lită, care se deschidea foarte de dimineaţă.
                                                                                                     (Va urmă.)
                                Dor...
Unde eşti tu bade-acum?
Şezi la vatră, eşti la drum ? Eşti la moară ori la plug?
Ori paşti vitele de jug?
Stai de vorbă c’o vecină? învârteşti o horă lină? în ce colt de lume eşti,
Bade, de nu mai soseşti?
Dat-ai peste rea ’ntâmplare: Te-a ’necat vr’o apă mare? Te-a ’nghiţit vr’un codru poate Şi nu-i chip de-a-1 mai răsbate?
Te-a vrăjit vr’o vrăjitoare? Te-a ’ndrăgit vr’o fată mare? Unde eşti tu, bădişor,
N’auzi versul meu de dor?
Ori nu eşti pe nici o lume, Numai eu ţi-am pus un nume..
Si nu eşti din nici un sat, Numai eu te-am tot visat...
N’ai murit, că n’ai trăit,
Numai eu te-am tot dorit —
Şi mă ’ngân cu dragostea Să nu fiu prea singurea...
                                                                                              Maria Florescu.
                                  Epigrame.
                                                      Unui vorbăreţ scriitor.
Te-admir ades când spui prostii Şi le debiţi înteligent.
Dar ce păcat că n’ai talent Să Ie şi scrii.
                                                    Dcla banchetul scriitorilor.
V’aţi aliat cinci literaţi O epigramă să-mi turnaţi,
Dar publicul ca s’o ’nţeleagă S’a frământat o noapte ’ntreagă.
                                                                                                            Cincinat Pavelescu.
www.dacoromanica.ro
N ml 5, 1912.
LUCEAFĂRUL
113
                      Dări de seamă.
   Caton Theodorian: La masa calicului. Nuvele şi schije. Bucureşti 1911. 1 voi. 8°, 179 pp. Preţul: 1 leu 75 bani.
   De când politica din Regat, atât de consumatoare de energii, şi-a pierdut un inspector agricol simpatic, literatura noastră şi-a recâştigat o forţă serioasă, în proza de actualitate. Caton Theodorian, in tot timpul întreruperii îndeletnicirii sale publicistice, a avut ocazia, în drumul practicei sale politice, de a inregistrâ impresii bogate şi experienţe sociale, din lumea în care a petrecut. Graţie spiritului său de ataşare şi observaţiei sale adânci, eră foarte firesc, ca seria de epi-zoduri trăite, să le exteriorizeze în schiţe şi nuvele, cu vervă multă şi cu o gingăşie stilistică, atrăgătoare. Uşurinţa lui de a descrie colţuri idilice din natură, de a analiză clipe glumeţe din vieaţă, a reproduce, cu nuanţe de fantazie, anumite întâmplări originale, are un farmec propriu. Tipurile, prinse, au o foarte mare variaţie. Mediul, în care aceste figuri şi reflexiuni se desfăşoară, se schimbă mereu. Când oameni dela ţară ni se înfăţişează in cadre reale; când soartea funcţionarului dela prefectură este urmărită cu îndemânare; când o mizerie, sau vreo lăcomie a luxului se etalează, — autorul ştie pururea să deştepte o notă nouă. Neapărat, nu-i lipsesc nici scenele de dragoste modernă, când practice sub raportul omenesc, când de o filozofie idealistă. Toate interioarele şi moravurile au de obiceiu o coloare vie de analist şi de artist zugrav, sub condeiul lui Theodorian.
   Privind in amănuntele volumului, găsim dintr’un început, poate, partea cea mai caracteristică a autorului. O scenă de vânătoare din toiul iernii Ia ţară, la care ia parte un boier neaoş şi un tovarăş ţăran credincios, se petrece înaintea noastră. Furtuna cu zăpadă, urletul de lupi, fac pe cei doi vânători obosiţi să însereze într’un bordeiu din drum şi să găsească acolo o babă afurisită, fără să le aştearnă vreun pat şi să le potolească foamea. Numai viclenia ţăranului înfrânge calicia băbuştei şi îi smulge, cu vorbă şi-reată tot ce-i trebuie boierului să mănânce şi să se odihnească, pe o „cergă“ de lângă vatră. într’adevăr, de mult o glumă aşa de reuşită, ca această păcăleală a babei sgârcite, n’am mai cetit, făcută cu atâta artă: poate să stea alături de şaga lui Creangă, cu ceeace păţise o jidoavcă, cu un căruţaş ţăran, la un popas din codru!
   Poate şi mai subtil expus, ca limbă, este subiectul ce urmează, după pricina cu „Masa calicului". Acel moş Nicolae îşi are ideile sale fixe, întFo atmosferă foarte idilică. Toată vieaţa sa capricioasă şi-o trăieşte într’o grădină, împodobită, după gusturile trecătoare, cu flori de „lalele, cu verbine, merişor şi liliac". După flori, bucuria moşului se schimbă în dragoste pentru un „cocoş turcesc", cu „creastă cu ciucuri de catifea", cu „coada sfârticată, guşa de ibrişin, pintenii de călăraş şi trupeş ca un craii" Ideia fixă continuă apoi
să se metamorfozeze, când în „bibilici tărcate", când în „curcani cu mărgele roşii" sau într’un „motan năs-drăvan", care este o apariţie mitică în împrejurimea acestui moş.
   Neapărat, ne plac paginile astea, bine închegate, dela începutul volumului, deoarece ele constitue ceva apart şi ne descopere un vădit colţ de bonomie în sufletul autorului. Sensibilitatea lui, faţă de frumuseţile naturii şi pentru virtuţile elementare ale spiritului din popor, sunt o calitate uşor de luat în seamă.
   Ceva, mai în urma acestui gen, trebuie să socotim însă alte bucăţi, cari urmează să fie subiecte de teză, din cari rezultă nişte sfârşituri, evident moralizătoare. Mila, cam exagerată în artă, nu este totdeauna în favorul autorului. Aşa, de pildă, cunoscând persecuţiile din administraţie a micilor funcţionari, dela prefecturile provinciale, cum este la d-l Theodorian, cazul trist al bietului copist „Bărbucică, in capul căruia se sparg toate oalele", nu ne mirăm deloc, că, un „ceas rău" cu moartea unchiului său Fanache, îi aduce noroc şi răsplată lui Bărbucică, pentru munca ce-a depus. Concluzia nu este deloc convingătoare! — Şi tot aşa rămânem şi în faţa Izădiei, o fetiţă de aprod de tribunal, pe care tată-său o încredinţează să o crească o nevoiaşă de spălătoreasă. Izădia cea bolnavă, care ne deşteaptă milă, are un rost la spălătoreasă, anume de a-i potoli copiii, jucându-se cu ei. Iar ca să aibă o jucărie dragă, biata copilă vede un oropsit pui de bibilică la boierul din vecini şi-l cere pentru dânsa, ca să se răsfeţe. Fiind în pat bolnavă, vine odată beţivul ei tată s’o vadă, taie puiul de bibilică şi-l ofere să-l mănânce nenorocita Izădia, care respinge pasărea ei, aşa de scumpă, şi întorcându-se de faţa cruntului ei părinte, adoarme pentru vecie!... Sfârşit tragic, duioşie forţată, care se exprimă cu oarecare cruzime naturalistă a tatălui beţiv şi o victimă de copilă, nevinovată! Mai greu de a produce un efect de obiectivitate!
   La un loc cu aceste miluiri însă, d-l Theodorian ne oferă alte distanţe de vieaţă, în care ne dă probe de concertul în dragoste. în „Fenomenul" ne descrie pe un tip de om învăţat, care nu-şi poate iubi soţia, deoarece pluteşte in sferele ştiinţei, unde îşi caută mereu un nou „fenomen". în „Verigheta" ne introduce în petrecerile'de noapte din şantanele din Bucureşti, cu chochetăriile damelor şi a domnilor, cari „îşi vâră botişorul în paharul de şampanie", „cu carete, cupdle, droşti, sănii cu armăsari"... în „o noapte pierdută^ doi întârziaţi la Capşa iarăş beau şampanie, cât îi ţine pântecele şi jalături doi îndrăgostiţi.se furişau 'sub coviltirul unei trăsuri"...
   în sfârşit gâlgâie vieaţa, in toate peripeţiile de^zi şi de noapte, cu picioarele mici, cu pantofi de atlas, până să ajungă în „Paraclisul iubirei", unde apar Clarimonda şi Dida, „cu dinţii dintr’o gură de părăluţă de grădină, prind foile florilor, rupându-le“. „Iar
www.dacoromanica.ro
114
LUCEAFĂRUL
Nrul 5, 1912.
  pe capră, muscaiul sfârtică armăsarii din când în cându... h câteva pagini pătimaşe se aduce glorie buzelor rase la bărbaţi. Se înşiră amintiri dcla băi şi bolnavi din spitaluri, cu mania filozofării patologice. Cu alt cuvânt, un întreg tohu-va-bohu de combinaţii, descrieri, glume, situaţii vioaie şi pline de mizerii, pasiuni, fără a se legă într’un fir mai unitar întotdeauna I...
  Nu ne trece prin gând să aducem amicului Caton Theodorian vreo învinuire, pentru această deslânare de subiecte. Căci aşa, bizar, se înfiripă multe firi de
artiştii Astăzi milos şi idilic, mâne aruncându-te în valurile furtunoase ale vieţii, şi gustând paharul fericirii până în fund şi până la desmetecire. Seninul alternează cu zile de suferinţă, idealul se schimbă în decepţii şi mâna de artist nu banalizează nici o clipă din toate aceste. Nimic superficial în crâmpeiele astea, frânte dintr’un suflet sbuciumat, care a ştiut să atingă culmile frumosului estetic şi realitatea cea mai adânc simţită. în partea lui de om, din aceste schiţe şi nuvele, ne răspunde şi un ecou de luptător în favorul autorului şi amicului Caton Theodorian.
                                      II. Chendi.
                    Cronici.
    Literatură.
                                  De vorbă cu Anatole France.
   Ca în fiecare a treia Joi a lunei, mă opresc în faţa casei cu Nr. 5 din Villa Saîd, sun clopoţelul dela intrare şi aştept privind pentru a nu ştiu câta oară ferestrele oblonite din rez-de-Chauss^e-ul clădirei. Peste un minut uşa se deschide şi feciorul maestrului mă primeşte cu un zâmbet şi cu un salut. „Maestrul e bine dispus?" întreb eu, în vreme ce-mi atârn pardesiul în anticameră, pe când inima îmi băteâ uşor, aşa cum mi se întâmplă de câte ori trec pragul casei lui Anatole France. „Domnul e cam necăjit azi", îmi răspunde Philippe cu un zâmbet voios; gulerile de cămaşă pe cari le-a cumpărat ieri la magazinul Luvrului, îi par acum prea înalte. Azi dimineaţă, pe când îi ajutam la îmbrăcat, mi-a făcut un curs lung asupra nepotrivitei mode bărbăteşti din ziua de azi şi asupra armoniei dintre îmbrăcăminte şi mentalitatea epocei... „Azi d-1 primeşte în cabinetul său", adăugă Philippe văzând că mă îndrept cătră uşa bibliotecii din catul de jos.
   Urc scara măruntă care duce în etajul întâiu, mă opresc în anticamera circulară împodobită cu statuete greceşti şi egiptiene, până în faţa uşei căptuşită cu piele prin care se intră în cabinetul de lucru al maestrului. Din murmurul de glasuri ce răsbate până la mine, desluşesc hohotele de râs ale d-lui Pierre Miile. Bat la uşă şi intru. în norul de fum ce iese din pipa lui Anatole France, îl
deosebesc numai decât pe maestru, ghemuit într’un colţ al canapelei de piele, locul său favorit. Mă înclin în faţa Iui, îi strâng mâna pe care mi-o întinde cu un zâmbet din cele mai binevoitoare, îi murmur omagiile mele, apoi după un alt salut celor prezenţi mă aşez liniştit pe un scaun gol de lângă fereastră. Şi conversaţia, un moment întreruptă, reîncepe din nou.
                                                                 Lumina zilei care năvăleşte prin geamuri,
colorează în cenuşiu deschis fumul străveziu
                   >
de tutun care pluteşte prin odaie şi în mijlocul căruia capul Iui Anatole France se lămureşte în cele mai mici amănunte. Privesc cu o emo-ţiune pe care nu mi-o pot stăpâni niciodată, fruntea înaltă şi palidă a maestrului, sub tichia de mătase cireşie dată cam pe ceafă, aşa cum are obiceiul s’o poarte în casă. Ochii lui sclipitori, de o vioiciune şi de o limpezime neuitată sunt totuş încunjuraţi de cearcăne uşoare, provenite dintr’o oboseală curioasă, pe care o simţi că e cauzată de mcditaţiune. Mustăţile-i stufoase şi barbişonu-i marţial, care îl fac să semene cu una din acele figuri răsboinice de sergenţi din epoca marei revo-luţiuni, sunt cărunte. Nasul îi e fin şi vibrător, expresia gurei e de o tinereţă aproape copilărească. Dar ce izbeşte mai mult la Anatole France este graţia răspândită în toate mişcările lui, aceeaş graţie pe care o admirăm în incomparabilele lui cărţi şi pe care aceia cari îl cunosc personal, o regăsesc aidoma în sclipitoarele şi profundele lui conversaţiuni.
                                                              Nu cunosc armonie mai desăvârşită între scriitor şi om, ca aceea care înnobilează ope-
www.dacoromanica.ro
Nrul 5, 1912.
LUCEAFĂRUL
115
rile şi actele acestui mare artist. Când vor- Ah! discuţiile lui Anatole France... Cum beşte Anatole France, te farmecă aceleaşi aş puteâ exprimă bogăţia ideilor, frumuseţea fraze admirabile şi de o rezistenţă de oţel formei, varietatea subiectelor pe cari le îmbrăca în cărţile lui, acelaş parfum subtil de artă ţişează, şi mai cu seamă acel spirit genial şi de erudiţiune, acelaş spiritl§larg de urna- de sinteză cari prezidează la toate concepţiile
: .<•
f
i
nitate, şi mai lales, aceeaşi ironie profundă şi indulgentă. Gesturile delicate şi sugestive cu cari îşi accentuiază vorbirea, îi complec-tează minunat frazele. Când grăeşte, maestrul are obiceiul să-şi treacă uşor extremitatea mustăţii între indexul şi degetul mijlociu al mânei drepte, pe când cu stânga îşi avântă binişor pipa lui cea scurtă.
grăite sau scrise ale maestrului. în casa lui unde musafirii cei mai iluştri din Franţa şi de aiurea, se întâlnesc cu scriitori şi artişti modeşti şi încă obscuri, domneşte cea mai largă libertate în discuţie. Fiecare are dreptul să-şi expună ideile, oricari ar fi ele, oricât de opuse ar fi părerile pe cari le are maestrul asupra oamenilor şi lucrurilor. Şi cu cât pă-
www.dacoromanica.ro
116
LUCEAFĂRUL
Nrul 5, 1912.
rerile celorlalţi sunt mai îndepărtate de ale sale, cu atât îi place mai mult să stea de vorbă cu ei. Dealtmintrelea el are respectul cel mai larg faţă de ideile contrazicătorilor săi. Dintre persoanele cari vin în casa lui — şi numărul lor e mai de grabă restrâns — Anatole France preferă să stea de vorbă cu cei mai modeşti, pe cari îi sileşte în toate chipurile să ia o parte activă la discuţie. Unde s’a pomenit ca acest scriitor, care este desigur, azi, cel mai mare al vremilor noastre, să-şi fi luat vreodată un aer de superioritate trufaşă faţă de cei mai notori sau de cei mai umili interlocutori ai săi? Şi când vreun străin, care n’a avut prilejul să-l cunoască personal, îi face complimente prea îmbelşugate, zâmbetul ironic, binevoitor, şi indulgent cu care le primeşte maestrul, este de nedescris.
   Anatole France trece dela un subiect la altul cu o lesniciune, cu o graţie surprinzătoare. Şi în fiecare eveniment sau lucru el găseşte părţi inedite şi pitoreşti de cari noi ceştialalţi habar n’am fi avut. De câte ori am avut înalta cinste să-l vizitez, am ieşit din casa lui cu o bogăţie de idei, cari cu
vremea mi-au înnobilat sufletul si mi-au
                                      »
înălţat mintea. Căci religiunea lui Anatole France nu este religia scepticismului, cum s’ar părea, ci a frumosului în genere, a blân-deţei, a indulgenţei şi mai cu seamă a libertăţii, în orice împrejurări ar fi.
   Felul de a discuta sau de a scrie a maestrului poartă pecetea unei adâncimi liniştite, dar lipsită de orice vehemenţă, de orice notă stridentă. în schimb pasiunea pe care n’o are el, îi place să o vadă la ceialalţi. în simplul şi totuş aşa de bogatul său cabinet de lucru, pe ai cărui păreţi sunt atârnate picturi de o mare valoare şi un mare număr de desenuri admirabile de Steinlein, au loc de foarte multeori discuţii din cele mai sgomotoase. Par'că văd ochii lui Anatole France cât de râzători se fac, pe măsură ce conversaţia devine mai pasionată. Bucuria lui e mare când asistă la o ceartă literară sau artistică a oaspeţilor săi. îi place când cineva îşi apără din toată inima părerile lui, oricât de paradoxale ar fi. Odată, am asistat la o delicioasă încăerare verbală între ilustrul
domn Jaur£s şi cunoscutul scriitor Pierre Miile. Subiectul eră de ordin absolut abstract. Şi discuţia se încinsese grozav. Celebrii interlocutori se roşiseră la chip şi sudoarea le curgea pe frunte. La un timp, se auzeau chiar fraze ca acestea: „Mais c’est absurde, voyons, ce que vous soutenez lâ!“ sau „Mon Dieu, c’est â se jeter par la fenetre!" Şi în vremea asta maestrului îi străluceau ochii de voie bună; se îngrăşâ văzând cu ochii, şi îşi răsucea mustăţile cu mişcări repezi şi nervoase, în astfel de cazuri ne pomeneşte în totdeauna de patima cu care susţinea Flaubert chestiuni de multeori ridicole, şi de vocea tunătoare, de răcnetele marelui scriitor, ale cărui discuţii făceau să se cutremure geamurile ca la o explozie de dinamită.
                                                       *
   Se vorbea odată râzând în biblioteca lui Anatole France, de teoria aşa zişilor futurişti în artă, al căror scop e să distrugă toate vestigiile trecutului, să nimicească tablourile lui Rembrandt şi marmorele lui Praxitel şi ale lui Michel Angelo.
   Maestrul a spus atunci:
   „Omul n’ar putea trăi dacă nu s’ar putea înturnâ spre trecut. Căci totul ne leagă de acei cari au vieţuit înainte de noi, pe urmele cărora nu ne putem împiedecă de a păşi şi în cari trebuie să vedem oglinda propriilor noastre destinuri. între noi si ei, există o comunitate nobilă şi scumpă: acea a durerii şi a suferinţelor omeneşti. Şi apoi ce haotică, ce imposibilă ne-ar părea vieaţa dacă n’am şti că şi înainte de noi au trăit fiinţe asemănătoare nouă, cari au râs şi plâns ca şi noi. Cine şi-ar puteâ închipui existenţa unui om care n’ar cunoaşte nimic din epoca scursă înainte de naşterea lui şi pentru care trecutul n’ar avea nici un rost, ci ar părea ca o prăpastie neagră şi goală?"
   Unui pictor care susţinea că nici una din planetele cari populează lumea nu este eternă, deoarece toate trec prin faze de progres şi de regres ca să ajungă cu vremea la distrugerea totală, măiestrul i-a răspuns:
   „Eternitatea nu e făcută pentru a fi concepută de mintea noastră. însă cred că ai dreptate: în amănunt, nu există veşnicie. Dar în totalul lui, universul este etern".
www.dacoramamca.ro
Nnil 5, 1912.
LUCEAFĂRUL
117
                                                                   Se vorbea odată despre destin. Unii din noi
                                                                susţineam că fiecare act al vieţii noastre este
                                                                legat de cauze multiple şi impalpabile, că
                                                                este deci orânduit de mai înainte fără ştirea
                                          ♦
şi voia noastră şi că omul bătătoreşte de fapt poteci croite de puteri neştiute şi complexe. Alţii erau de părere, că vieaţa depinde mai mult de propria noastră prevedere şi voinţă.
                                                                   Maestrul a rostit atunci cele de mai jos:
                                                                „Mă aflam într’o vară într'un burg pierdut din Savoia. îmi alesesem locuinţa într’o casă
                                  t
modestă cu grădină. Ea eră împrejmuită de uluci potrivit de înalţi, iar poarta prin care trebuiam să ies pe stradă eră croită în aceşti uluci. Din ziua când m’am mutat în acea casă, am băgat numai decât de seamă, că de câteori deschideam poarta, o bucată de lemn desfăcută din uluci se clătină şi ameninţă să-mi cadă în cap. De aş fi întins nu-numai mâna, aş fi desprins acel lemn pentru totdeauna şi aş fi putut deschide poarta liniştit. Dar n’am făcut-o. Şi în fiecare zi, când vedeam bucata de lemn clătinându-se deasupra capului meu, făceam aceeaş reflecţie: că o singură mişcare a mea m’ar desbărâ de acea primejdie măruntă. Mişcarea aceasta însă n’am îndeplinit-o niciodată. De ce? De lene, de uitare momentană... nu ştiu nici eu. Destul că într’o zi muchia aceea de lemn mi-a căzut drept pe cap, dar fără nici o gravitate. Apoi maestrul adaugă cu zâmbetul lui fin: întâmplarea aceasta mi-a apărut întotdeauna ca un simbol al destinului sau al liberului arbitru, cum doriţi să-l numiţi.
   —     Atunci îmi daţi dreptate mie, maestre, rosti teoreticeanul voinţii. Ar fi fost deajuns un singur gest pentru a evită acel accident. Totul a depins deci de propria d-voastre iniţiativă.
   —   Dar gestul acela nu l-am făcut, grăi
                                                                domol Anatole France. Ştiam că-I pot face
                                                                şi totuş nu l-am săvârşit. Şi în vieaţă, avem
iluzia că noi înşine suntem făuritorii actelor >
noastre, pe când în realitate nu este aşa. Ironia destinului stă tocmai în faptul că ne dă toate aparenţele liberului nostru arbitru; adevărul este, că fiece clipă pe care o trăim e orânduită încă de pe când pământul nu formă decât o masă gazoasă**.
   Altădată venise vorba despre nebuni:
   „Ce te izbeşte pe d-ta mai cu putere la nebuni?" mă întrebă maestrul cu bunătate, trăgând fumuri dese din pipa lui cea scurtă.
   I-am răspuns că mă pune pe gânduri mai ales puţina deosebire care există în aparenţă între oamenii normali şi cei nebuni. Aşa bunăoară, când chemi un nebun pe nume îţi răspunde, când îi ceri apă îţi aduce, el cunoaşte rostul tuturor lucrurilor care-1 încunjură, întocmai ca un om sănătos. Şi cu toate acestea judecata lui este aşa de străină, în raport cu acea a oamenilor normali.
   „Ai dreptate, observă atunci Anatole France. Un nebun este un ceasornic al cărui mecanism ar funcţionâ regulat, al cărui ritm ar fi normal, dar ale cărui arătătoare ar fi rătăcite. Asa bunăoară, ele arată la 3 când celelalte ceasornice arată la 8, şi la 5 când celelalte arată la 3".
   Nu odată ni s’a întâmplat acelora cari îl vizitam pe Anatole France să-l găsim într’o stare de quasi-prostraţiune. Ochii îi sunt tulburi, mişcările greoae şi abiâ de poate descleştâ fălcile când voieşte să spună ceva. în aceste cazuri nu găseşte cuvintele trebuincioase pentru a-şi exprimă gândirea şi de cele mai multeori îşi curmă fraza pe care n’o poate aduce la capăt, cu un gest din mână şi cu un zâmbet de milă pentru sine însus.
     t
   Cea din urmă vizită pe care am făcut-o maestrului datează de puţine zile. în momentul intrării mele în odaie se vorbiâ tocmai de o scrisoare a lui Anatole France publicată în presa franceză şi prin care protestă împotriva deţinerii în închisoare a anarhistului >
Herve. Părerea celor mai mulţi dintre noi eră, că pedeapsa dată faimosului antipatriot, nu este deplasată. Cine n’a auzit de păgâ-neştile articole anarhiste publicate de Hervd în gazeta „La Guerre sociale"?
   Un distins savant din Filadelfia, a cărui admiraţiune pentru Anatole France este în deobşte cunoscută şi care vine să-l vadă ori de câteori vizitează Parisul, a mărturisit atunci cu glas tare, că nu poate pricepe cum un om cu o inteligenţă aşa de genială ca autorul lui „Thaîs", şi care cunoaşte aşa de adânc pe oameni şi faptele lor, e în stare să nu vadă nici un rău în nişte articole aşa de
www.dacoramamca.ro
118
LUCEAFĂRUL
Nru! 5. 1912.
vătămătoare societăţii, ca articolele lui Gustav Herv6.
   Maestrul l-a privit lung şi grav pe savantul american:
   „Eu te înţeleg pe d-ta foarte bine, a grăit el, îţi admit şi îţi respect convingerile pe cari le ai. Dar de ce nu vrei să admiţi şi d-ta că adevărul este tot asa de variat ca si min-
                        »               i
ţile cari îl concep? Eu am o superioritate asupra d-tale, în sensul că eu cunosc de minune părerile pe cari le ai acum fiindcă şi eu le-am avut odată la fel; dar d-ta nu poţi admite convingerile la cari am ajuns eu azi, fiindcă nu le-ai simţit niciodată ca mine“.
   Şi Anatale France urmă cu glasul blând si serios:
i
   „Nu pot acceptă niciodată ca un om să fie urmărit pentru convingerile lui. De ce să nu-i recunoaştem lui Herve că ne este superior tuturora, prin faptul că el sufere pentru ideile lui, pe când noi ceştialalţi nu şitm încă ce-i asta. Şi apoi, bun sau rău, spiritul nostru e liber să se manifesteze în oricare direcţiune este pornit. înţeleg ca lăcomia şi răutatea omenească să se exerseze asupra părţilor materiale ale vieţii; dar ele n’au voie şi nu pot să se atingă de libera desfăşurare a cugetului omenesc. Nu cunosc nimic mai odios, mai absurd şi mai inutil decât încercările de oprimare a libertăţii cuvântului, a scrisului sau a liinbei unui individ sau a unui popor întreg. Oare persecutorii aceştia naivi, nu-şi dau ei seamă că orice ar face, nu vor reuşi niciodată să înăbuşească aceste manifestări invulnerabile ale conştiinţei ome-
                                   j    >
neşti? Că ei se luptă, nu cu morile de vânt, ci cu ceva mai înalt, mai subtil, care scapă controlului material şi autorităţii brutale a oamenilor? De aceea, domnilor, să fim respectuoşi şi indulgenţi faţă de părerile altora, când aceste păreri sunt sincere şi adânci. Şi dacă ni se pare că ne-ar fi dăunătoare nouă, să luptăm pe căi mai echitabile împotriva lor. Scrisului să-i opunem scrisul, cuvântului să-i opunem cuvântul, şi vom vedeâ la urmă care va ieşi biruitor".
   Astfel grăeşte Anatole France.
   Şi acum că am ajuns la sfârşitul acestui
articol, îmi dau seama, exasperat de neputinţa mea, cât de puţin am reuşit să redau limpezimea, farmecul, adâncimea, cari carac-terisează discuţiile marelui om de care mă
                i
ocup. Căci figura pe care am schiţat-o aici, este aşa de slabă faţă de admirabilul original pe care am voit să-l înfăţişez.
   Paris.                      Adrian Corbul.
                                                     0
    înseninări.
   Incidentul Vaida-Goga. într’un număr precedent am făgăduit că vom vorbi în coloanele revistei noastre despre acest incident regretabil. Articolul prim din acest număr, semnat de redacţie, lămureşte pe deplin geneza scandalului naţional ce tulbură vieaţa noastră publică mai bine de un an de zile. Respectul ce-1 avem faţă de adevăr, ue-a îndemnat să spunem răspicat convingerile noastre şi credem că viitorul ne va da nouă dreptate. E timpul suprem să nu ne învăluim păcatele sub vălul tăcerii şi al minciunii, căutând să salvăm situaţii falşe şi greşeli neiertate. Ne dăm seama că convingerile noastre spuse cu îndrăzneală, nu vor fi aprobate deocamdată de toţi cetitorii, dar îi asigurăm că în curând se va convinge întreaga lume românească pe partea cui e adevărul. Ţinem să spunem, însă, că noi nu dorim a intră în lupta fratricidă dintre cele două organe de publicitate din Arad şi prinurmare n’avem intenţia de-a adăposti şi în coloanele revistei noastre certele urite, de cari e sătulă lumea. Dar datoria de organ al vieţii noastre culturale ne impune ca din când în când să ne spunem cuvântul în chestiuni, cari sunt de interes general.
                                                      88
   Bustul lui Ioan Maiorescu. Anul trecut s’au împlinit o sută de ani dela naşterea distinsului profesor şi bărbat politic loan Maiorescu, care a avut un rol aşa de însemnat in istoria noastră culturală şi politică. Oraşul Craiova, în care a trăit o parte a vieţii sale, s’a gândit să-i înveşnicească memoria printr’un monument, a cărui ridicare a iniţiat-o profesorul V. Mihailescu din Craiova. După ce s’a format un comitet pentru a adună suma necesară, lucrarea monumentului a fost încredinţată sculptorului I. lordănescu, care I-a şi executat pentru suma de 7000 lei. Reproducem în acest număr fotografia acestui monument, care se va desvăll în primăvara acestui an. Bustul lui Ioan Maiorescu e lucrat din bronz, iar restul din piatră de Câmpulung. Din stânca ce formează piedestalul se desprinde un tors bărbătesc (simbolul timpului) şi cu ambele braţe înfăşoară cu o draperie (vălul trecutului) umerii bustului. Concepţia d-lui lordănescu e interesantă şi pentru Ţara românească nouă. Credem că acest monument e vrednic de „Apostolul ideilor naţionale în trei ţări române" cum îl caracterizează foarte nimerit inscripţia de pe piedestal.
                                                      88
www.dacoromanica.ro
Nrul 5, 1912.
LUCEAFĂRUL
119
   Entusiasm şi critică. D-l Vasile Loichiţa, tânărul profesor dela seminarul din Caransebeş, cunoscut prin câteva traduceri curăţele din poeţi germani, ne trimite o broşurică despre „Mişcarea noastră literară mai nouă. în Regat. l.“ Pe optsprezece pagini se scrie despre tot ce a frământat vieaţa literară românească în secolul acesta: dela „Floare-Albastră" până la „Flacăra" d-lui C. Banu, încât îţi vine să te miri cum de lipseşte din pomelnic „Co-sânzeana?"
   Broşura d-lui Loichiţa credem că nu trebuie judecată cu severitatea dreaptă, cu care e necesar să se judece orice şir tipărit în zilele acestea de răutate şi desorientare generală. Motivele acestei blândeţe le reclamă două împrejurări: d-l profesor declară că această cărţulie apare „fără pretenţia de a fi completă şi a rosti o judecată definitivă şi desăvârşită" asupra mişcării literare, de care se ocupă. Al doilea, d-l Loichiţa trăeşte în Caransebeş, în cuibul acela de stricăciune politică şi de neînţelegere a rostului culturii româneşti, din care încă ne bucură orice pas pe cărările vieţii noastre sufleteşti adevărate.
   Aşadar, d-l Loichiţa scrie cu dragoste şi însufleţire juvenilă despre oricare autor şi revistă, care-i cad sub condeiu. Chiar şi numele, proprii să atragă asupra lor raza unei judecăţi calme, d-sa le însoţeşte numai de calificative (o, câte sunt de-acesteal) măgulitoare. Dela început până la sfârşit ne găsim într’o atmosferă de tămâiere — desinteresată, admitem, — şi de închinăciuni, în care proporţiile fireşti dispar, lipsa sentimentului de realitate ne chinueşte, iar când ne recâştigăm vederea justă, ne amintim de ciudăţenii şi roluri schimbate inadmisibile.
   Pentrucă nici indulgenţa cea mai generoasă nu se poate împăcâ, de pildă, cu faptul, ca blajinului povestitor prolix I. Boteni să i se atribue „toată măestria şi iscusinţa lui Moş-Creangă", iar Atanasie Mândru să fie confundat cu St. O. Iosif. Procedeul acesta, cinstit şî urmat fără intenţii nemărturisite de d-l Loichiţa, ameninţă să devină sistem, ce nu se poate îngădui, la domnii dela „Românul", cari se fac a nu şti ce deosebire este între importanţa literară a d-lui Caragiale şi cea a d-lui Ovidiu Hulea. Astfel de păcate, săvârşite cu sau fără premeditaţie, sunt grozav de păgubitoare adevărului, şi — deci — educaţiei publicului. Am dori ca entusiasmul, iubirea de scrisul românesc să ajute pe cercetătorii şi criticii literari numai la aflarea calităţilor unei opere, nu şi la trecerea cu vederea a defectelor ei. Altfel vom ajunge să se repeteze, sub alte forme, rătăcirile cele mai dureroase din istoria civilizaţiei noastre.
   Mai multă critică înţelegătoare şi dreaptă! a
   Lemaître despre Chateaubriand. D-l Jules Le-maître, dela Academia franceză, va începe o serie de zece conferinţe asupra vicontelui de Chateaubriand. Conferinţele eminentului critic constituesc întotdeauna pentru francezi un eveniment literar. De pe acum, d-l jules Lemaître prevede un auditor aşa de număros, încât, neputând să încapă în nici o sală oricât de
vastă ar fi, scriitorul francez va fi nevoit să-şi ţie de câte două ori, şi in zile diferite, conferinţele sale. Parisul e în cea mai simpatică aşteptare.
   Căci se pare că distinsul academician are de gând să clatine din toate puterile lui, înaltul piedestal pe care se odihneşte gloria lui Chateaubriand, o glorie aşa de puţin în măsură cu meritele autorului lui Rene. în acest caz, d-lui Jules Lemaître i se va iertă şi restul de supărare pe care i-1 păstrează încă lumea literară din Franţa şi de aiurea, din pricina delicatelor dar injustelor critici aduse acum vreo şase ani marelui Jean-Jacques Rousseau. O mare parte din indispoziţia provocată cu acest prilej, a şi fost răscumpărată de d-l Jules Lemaître prin admirabilele sale conferinţe asupra lui Racine. Acum, subtilul analist se va ocupă de Chateaubriand. Proza muzicală, emfatică şi goală a scriitorului Atalei displace criticului parisian. Ştiu aceasta din sursă autorizată. Dar ce îl exasperează mai cu deosebire pe d-l Jules Lemaître, este răsunetul nepomenit de mare pe care l-a avut şi-l are numele lui Chateaubriand, cultul nemeritat şi absurd de care se bucură încă operile lui, acolo unde n’au pătruns încă razele criticei adevărate, acest disolvant al falşelor glorii, cari joacă în literatură rolul pe care-1 au în societate unele prejudecăţi şubrede şi învechite.
   Este ceva enervant, în adevăr, in uşurinţa cu care a fost tămâiat romanticul trufaş şi inconsistent, în graba însufleţită cu care a fost ridicat la rangul de idol pentru cărţile lui pline de ipocrizie şi de sus-pinuri. Nimeni nu merită poate cu mai multă dreptate titlul de usurpator de glorie, ca vicontele de Chateaubriand. Acest scriitor armonios, în sufletul căruia însă vieaţa cu flăcările şi cu Iacrimele ei n’a avut nici cel mai slab răsunet, a văzut îngenunchind la picioarele lui o generaţie întreagă de oameni al căror zeu eră, ale căror omagii le primeâ cu un zâmbet de semeţie, drapat in mantia fâlfăindă a romantismului său declamator. Din pricina cărţilor lui, cari se vindeau cu sutele de mii şi pe filele cărora picurau lacrimile nobilelor ducese şi ale tinerilor vaporoşi, din pricina unor opere ca Rene şi Cel din urmă Abenseraj, romanele lui Stendhal se desfăceau în câte trei sau patru exemplare într’un răstimp de mai mulţi ani, iar titanul Balzac eră considerat ca un autor grosolan, demn cel mult de-a fi cetit de voiajorii de comerţ.
   Dar ce este mai grav: cultul lui Chateaubriand dăi-nueşte şi azi în Franţa, şi nu numai la spiritele neglijabile, dar şi la unii literaţi notorii. Lucrul se poate explică prin rutină, prin respectul faţă de tradiţie. De aceea ar fi vreme ca un om de înaltă autoritate a d-lui Jules Lemaître, dela Academia franceză, să reducă la adevăratele lui proporţiuni pe acest spectru al unui romantism scânteietor dar găunos. Astăzi, nu trebuiesc respectaţi decât aceia cari au ştiut să prindă în creaţiile lor, fiorul sfânt al vieţii. D-l Jules Lemaître va spune desigur acest lucru, cu talentul său admirabil şi profund. El îi va convinge, fără îndoială, pe auditorii săi, că autorul Geniului Creştinismului a fost, în vremea sa, cel mai vanitos şi cel mai insuportabil dintre scriitori. Şi aş mai dori ca eminentul
www.dacoramamca.ro
120
LUCEAFĂRUL
Nrul 5, 1912.
critic francez să pomenească şi de pompa teatrală în care se odihnesc azi rămăşiţele lui Chateaubriand sub faimoasa stâncă dela San-Malo, şi să mai reproducă, cu acest prilej, minunata frază a lui Veuillot, relativă Ja acest mormânt romantic, care merge până „a sub-ordonâ murmurul valurilor, pentru a-şi face din el nişte veşnice aplauze!" (A. C.).
                          88
   Dela concertele simfonice. Orchestra ministerului instrucţiei şi-a urmat regulat concertele simfonice şi „ordinare" şi „extraordinare", anunţate cu concursul unor cântăreţi şi instrumentalişti renumiţi. Cu protestări şi nemulţumiri, aproape generale din partea cronicarilor muzicali bucureşteni, s’a ajuns la al 10-lea concert din stagiune şi la executarea simfoniei a 6-a de Beethoven. S’a imputat d-lui Dinicu, dirigentul orchestrei, că nu dă destulă atenţie interpretărei operelor clasicului german. însă adevărul pare a fi, că Domnia-Sa e un înţelegător mai mult al muzicei moderne şi romantice şi mai ales al celei descriptive, care se cântă aşa cum trebuie în sala Ateneului, decât al muzicei clasice. Nu se poate face din acest lucru o acuzare; e imposibil aproape să se găsească un câr-muitor de orchestră ireproşabil din toate punctele de vedere. Şi apoi publicul nostru pricepe mai puţin muzica clasică; e un adevăr acesta.
   S’a cântat, înafară de Beethoven, din clasicii Bach, Haydn, din romanticiiMendelssohn, Schumann.Wagner, Brahms şi din modernii: germanul Goldmark — pe care unii îl fac ungur! — francezii Boellmann, Rabaud şi ruşii Borodine, Tscha'fkowsky, Rimsky-Korsakoff. între artiştii celebri angajaţi: tenorul vagnerian Van Dyck, violoniştii Szigeti şi d-ra Stefi Geyer şi pianista Schnitzer. Eră vorba de lucrările simfonice a doi tineri români „parisieni". Cuclin şi Cremer. S’au pus în repetiţie fragmente din „Soria" a celui dintâiu şi o poemă „Empedocle" a celui de al doilea. Dar „Soria" eră neexecutabilă prin complexitatea ei, aşa că autorul a trebuit s’o ducă iar la Paris ca să o simplifice; invers „Empedocle": aveâ prea multe lacune şi producătorul poemei a reîntors-o cu dânsul în capitala Franţei să o întregească. De altfel de amândoi se aude mult bine, mai ales de compozitorul Cuclin; insă păcat că aceşti talentaţi muzicişti neglijează izvorul muzicei româneşti şi fac — după cât se ştie — numai artă franceză la Paris. Din operele lor, nu pare a transpiră nimic, nimic din sufletul nostru; e de înţeles să se facă împrumut dela civilizaţia artei franceze — şi de preferat, decât dela cea germană, mai îndepărtată sufleteşte de noi —, dar e absurd ca talentele româneşti să lucreze pentru Franţa. Totuş se nădăjdueşte şi se aşteaptă bine.
                          a          (1. Borgovan.)
   Centenarul naşterii lui Gheorghe Bariţiu. în Maiu 1912' se împlinesc o sută de ani dela naşterea marelui îndrumător cultural Gheorghe Bariţiu. Din acest prilej „Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român" din Ungaria va aranjâ în Sibiiu, nişte festivităţi culturale impunătoare. Cu acea
ocazie se va desvăli şi bustul lui Gheorghe Bariţiu lucrat de sculptorul bucureştean Oscar Spaethe. Bustul se va aşeză în parcul oraşului Sibiiu în faţă sau alături de „Muzeul Asociaţiunii". întemeietorul publicisticei româneşti din Ardeal va fi serbat de întreaga presă ardeleană prin articole şi studii asupra vieţii şi activităţii ziaristului cu condeiu de adr. Se fac pregătiri şi pentru o şedinţă festivă a sindicatului ziariştilor români din Ardeal şi Ungaria, la care va fi invitată şi societatea scriitorilor din România.
   După pregătirile, cari se fac, festivităţile culturale prin cari se va serbâ centenarul naşterii lui Bariţiu vor fi un eveniment în vieaţa naţională a poporului nostru de dincoace de Carpaţi.
                                                                  88
   Epigramele lui Cincinat. Cine n’a auzit de spiritul epigramatic al trubadurului Cincinat Pavelescu? La şezătorile scriitorilor din Sibiiu şi Arad punctul de forţă au fost aceste epigrame, pe cari Cincinat le spuneă cu măiestrie rară. în Ţară epigramele lui trec din gură ’n gură ca şi romanţele delicate pe cari i le inspiră dragostea sa complicată. La stăruinţa prietinilor s’a hotărît să-şi adune poeziile într’un volum, pe cari îl cunosc şi cetitorii noştri, iar acum pregăteşte mult aşteptatul volum de epigrame. Sperăm că el nu va fi ultimul, căci spiritul lui Cincinat e în plină scânteiere. Probabil că el va aveâ şi norocul să însenineze gospodăria poetului.
                                                  Prefaţă la volumul „Epigrame".
                                       Amicilor.
           Vreau să se ştie ’n tot văzduhul C’acest volum de epigrame O să-l dau gratis doar la ... dame Şi domni prea săraci... cu duhul!
                                                 Bibliografie.
   Valentin Drăgan, Călindarul dela Cluj pe anul visect 1912. An. VII. Cluj, Tipografia Carmen. Preţul: 20 bani.
   T. Duţescu-Duţu, Din vatra unui sătean cuminte. Editura Librăriei H. Steinberg. Bucureşti, 1911. Preţul: 2 lei.
   D r. E1 i e D ă i a n u, Dr. Augustin Bunea şi unirea noastră cu Roma. Discurs panegiric rostit la parastasul celebrat în Cluj la 10 Decemvrie 1911. Cluj, 1911.
   Inginerul Aurel Vlaicu, Aeroplanul Vlaicu. Bucureşti, 1911.
   Const. Stoika-Delanilişte, Un profil femenin (Carmen Sylva). Piteşti, 1912.
   I. M. Dinescu, O scurtă privire asupra activităţii societăţii studenţilor în medicină Români din Iaşi dela 1897—1912. laşi, 1912.
   Mariu Theodorian Carada, Revizuirea constituţiei. Bucureşti, 1911.
   C. Radulescu Motru, Studii filozofice. Voi. VI, fasc. II. Bucureşti, 1912. Preţul: 1 leu 50.
                                          TIPARUL LUI W. KBAFFT ÎN SIBIIU.
www.dacoromanica.ro