■■■■■■■■E ■ ' ■                             ■    ■■■■■■■■ J 
■■■■■■■ î ■ ■                               ■    IMIIII a   
 umumam 5 ■ - ■                             " IDIIII î      
  ■■■■■ Z • Revistă săptămânală pentru ■    Z ■■■■■ 2       
  ■ ■■■ z                                   • ■■■■ î        
v:                                          ■ ■■■ ■         
                                            : - :           
                                            s :             
I         [ literatură, artă şi politică \  ■ î ;           
                                            ■    s ■        
                                            ■    ■ ■        
                                            ■ ■ ■           
      \ [ { Director: Octavian Goga ■ ■ ■ i ■ ■ ■           
          I Redactor: Oct. C. Căslăuanu \   ■ ; ■           
                                            ■ * ■           
      \ [                                   ra ■ 1          
          ■ - m                             " ■ ■           
: :                                         ■ • i           
■ u       ■ - ■                             ■ ■ B           
     ■■ B | Hn. Xl. îîr. 1. Voi. I. |       * ,v ■          
  • ■■■ “ ■ m                               ■ “ ■ 1         
  .■■■■ z                                   ■ ■■■ 1         
  ■■■■■ z                                   ■ ■■■■ 1        
 ■■■■■■ z                                   Z ■■■■■■ 2      
■■■■■■■ z                                   z ■■■■■■■ !     
■■■■■■■■j ■ . ■                             z ■■■■■■■■ i    
■■
Cuprinsul:
■■
Octavian Goga .  . După zece ani.               
Şt. 0. losif . . . Cântecelor (poezie).         
1. Agârbiceanu . . 0 zi veselă.                 
Maria Cunfan . . . La castelul dintre brazi     
                 (poezie).                      
Gh. Popp . . .   . Probleme interne.            
1. Agârbiceanu . . Povestea unei vieji (roman). 
Aegrotus . . .   . Părămituri.                  
1. Borcia . . ,  . Peleu şi Tetis (poezie).     
V. Cioflec . . . . Petra (schijă).              
A. E. ....       . Din Jara dolarilor.          
Ecaterîna Pitiş  . . Sonet (poezie).
Othmar . . .     . . Scrisoarea ta (poezie).
Sextil Puşcariu  . . Grupări literare şi idei
                      politice (1.)
                                                      Dări de seamă:
D. Tomescu .     . . £mile Faguet: Le culte de
                      i’incompdtence .... et l'horreur des responsabi-litds.
            Cronici: Dr. 1. Lupaş: O problemă religioasă. Dr. Onlsifor Ghibu: Chestiuni şi probleme şcolqre. Dr. P. Roşea: Însemnătatea filozofiei la noi. Dr. Silviu Dragomir: Audiente româneşti la Ţarii j^usiei în veacul ai XVli-lea. Victor Stanciu: Cuib de rândunică. AI. Ciura: După zece ani. 9ct. C..Tăslăuanu: Madonele florentine ale lui Raffael. însemnări: Reorganizarea revistei „Lucea-fărql". Vieafa lui Andreiu Şaguna. Concertul societăţii „Carmen". Arta poporală în Austria şi Ungaria. Oroarea de epitete. Profeţii... Parcul naţional german. Poşta Redacţiei. Cronica mea.
                      Sfbilu, 11anuarie v. 1912
                    LUCEAFĂRUL
REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ.
      >          apare; sub Inoruirba unui comitet de redacţie.
Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, O. Bogdan-Duici, Dr. 1. Borcia, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Clura, Otilla Cozmuţa, Maria Cunţan, Dr. Silviu Dragomir, Victor Eftimin, I. Enescu, Aurel Esca, Elena Farago-Fatma, Em. Gfirleanu,Dr. Onisifer Ohlbn, Ion Oorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O, losil, I. I. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. I. Mateiu, Cornelia Moldovan, Dr. O. Murnu, D. Nanu, V. C. Osvadă, I. Paul, Cincin^t Payelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, Oh. Popp, Dr. SextM Pnţm&rTir/ Dr. PrRoşch, G'*RotlcirM. Sattovefahu, C. Sandu-Âfdea, MrSâtridscttrMrSImlonescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Standu, Caton Theodorian, D. Tomescu, Lazar Triteanu.

          ,v                 ABONAMENT:
                                                                    Gluatro-Ungariai
            1 an...........20 cor.    6 luni..........10 cor.
                                            Pentru preoţi, învăţători şi studenţi1 an 16 cor.
                                                               România şi în Străinătate:
            1 an...........25 cor.    6 luni ...... 13 cor.
           RecXamaţiile sunt a se face in cure de 14 eite după apariţia fiecărui număr. Pentru orice .           schimbare de adresă se vor trimite 20 bani im mărci poştale.
                                                 Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa:
Cărţi mai nou apărute:
Almanachul scriitorilor dela noi de S. Bomemisa. Cor. 1.80.
Amintiri, schiţe şi nuvele de A. Ciura. Cor. 1.60. Anna (Ceeace nu se poate), roman de D. Za inii rescu. Cor. 2.—.
Anuarul Băncilor române 1912 de C. Popp. Cor. 4.—.
Basme şi legende străine, traduceri din folklorul lumii de V. Caraivan. Cor. 1.75.
Calendarul „Lumea ilustrată'1 ed. de I. Hertz. Cor. 1.50.
Cartea neamului 1912, sau de toate şi din toate pentru popor. întocmit de E. E1 e f t e r e s c u. Cor. 2.—.
Din ţări străine, de 1. T. Mera, cu portretul autorului. Cor. 2.—.
Fecioara dela Orleans, dramă romantică de Fr. Schiller, trad. de bine cunoscuta poetă Maria Cunţan. Broş. 90 fii., eleg. carton, cor. 1.30. Haiducul, roman de B. Dumbravă, trad. de T. Ni ca. Cor. 2.—.
Hore şi Chiuituri din Bucovina, adunate de S. FI. Marian. Cor. 2.—.
Inima noastră, roman de G. de Maupassant, tradusă de I. C. Apostol. Cor. 2.50.
                                                                       iubire fatala, roman social de Olteo. Cor. 2.—. Legendele lui Isus Hristos de S. LagerlOf, trad.
   de D. N. Ciotori. Cor. 125.
                                                                       Magdalena, dramă tn 3 acte şi In versuri (cu subiect din Biblie) de A. Maior. Cor. 3.—. „Mary", roman de B. BJOmson, trad. de Dr. H.
   Petra-Petrescu. Cor. 1.—.
Patru cântece româneşti pentru voce şi piano de Ion V. Borgovan. Cor. 3.20.
Poezii de H. G. Lecca. Cor. 2.50.
Poezii de C. P a v e 1 e s c u. Cor. 3.—.
Potopul, roman cu ilustraţiuni deH. Sienkiewicz. Voi. I. Cor. 1.75.
Predicile ţinute Ia mitropolia din Bucureşti de Mitrop. Antim Ivereanul (1709—1716), ed. nouă. Cor. 1.—.
Primul ajutor medical în cazuri de accidente şi boli repezi de Dr. V. Teodoru. Cor. 120. Raze de lumină de C. P. Oardă. Cor. 2.—. Razna ..., note din călătorie de R. D. Rosetti. Cor. 3.—.
Schiţe şi nuvele inedite de I. Russu-Şirianu. Cor. 1.50.
Un proces perdut, roman social de Olteo şi Daru. Cor. 2.—.
^ --- ....... ..... r .........................-■■■■ ■ - . ,                                                                        
Cxpedlarea st face mal uşor trimlţându-ie banii înainte, adlugtndu-st la preţul cSrţll Inel 20-HO fii. pentru expedlarea francată.  
 _IUI                                                                                                                               
                                      Se află în depozit la librăria lui W. Krafft în Sibiiu.                                       
www.dacoromanica.ro
Raffael: Frumoasa grădinăreasa
Lemn l,22X0.S0cm
Paris, Louvre
www.dacQFomanica.ro
                                          După zece a
Orice reproducere oprită.
   E h e u f u g a c e s 1 a b u n t u r a n n i! P o s-th u m e, Posthume! îmi vin în minte dactilii tăi şi par’că te văd, seninule Oraţiu, cu zâmbetul pe buze, cu cupa de Falern în mână, privind undele verzi ale Tibrului, cum îţi răscoleşti amintirile tinereţii pierdute, căutân-du-ţi împăcarea în filozofia ta resemnată, în contemplarea trecerii eterne. Ai dreptate, anii se scurg aşa de repede şi duc cu ei tot alte valuri din gândurile noastre...
   Se împlineşte acum un deceniu, de când s’a pornit la drum cel dintâi număr ai acestei reviste. Zece ani, o picătură în oceanul vast al istoriei şi totuş, când stai să socoteşti, câtă cheltuială de energie, câtă fosforescenţă de spirit, câte gânduri şi năzuinţi nu împestriţează acest petec de vieaţă la noi... S’au dărâmat altare vechi în vremea asta, s’au modificat valorile aprecierii, s’au pus în circulaţie credinţe proaspete, cari au deschis alte orizonturi de simţire. în vieaţa intelectuală de aici, ce părea a nu mai inişcâ nici o undă, ca o mare moartă, aceşti ani au fost o perioadă de fermentare, de revoltă şi de sbucium rodnic. Pe urma lor s’au schimbat multe în sufletul nostru...
   Stau şi mă gândesc, ce eră înaintea lor, şi resimt par’că atmosfera de lâncezeală în care a murit la noi veacul trecut, ca un uriaş adormit sub povara bătrâneţii. Ce linie de oboseală cuprinsese societatea noastră acum vreo zece ani şi mai bine! Oamenii păreau a se fi îngrădit cu totul într’un egoism mititel, fără nici o sbucnire de patimă, fără nici o grijă de durerile altora. Aproape întreagă cărturărimea eră îndrumată în vieaţa ei zilnică de normele unui utilitarism îngust,
din care nu se desprindea decât arare impulsul răzleţ al unui sentiment generos. Pe la oraşe găseai funcţionari, cari îşi depănaţi în tihnă povestea lor umilă, chibzuind în orele libere mijloacele unui traiu mai bun,
ori reeditând la masa unei berării acelas
                                                                                                                      >
măciniş de vorbe potolite, din cari alegeai descurajarea ori cinismul neputinţei. Acţiuni cari să angajeze conştiinţa publică nu se prea iveau, abia pe ici pe colo mai răsărea câte-o bancă nouă, unde-şi găseau culcuş câţiva grăbiţi pe drumul norocului. Preo-ţimea, care nu intrase încă în zodia „con-gruei“, o ducea greu din fărâmiturile inolit-felnicului şi învăţătorii nu ştiau cum s’o mai încurce cu cele trei sute de florini la an. Pretutindeni feţe îngrijite, zâmbetele cuminţeniei desarniate în faţa vieţii. Ce să mai spunem de bieţii ţărani? Ei o duceau aşa înainte, în puterea inerţiei din bătrâni, ţinând posturile, cinstind sărindarele, plătind dările şi îndurând toată vitregia sorţii cu privirea de cumpăt şi bunătate a săteanului nostru păţit, cu resemnarea calmă a fatalismului românesc...
   Negreşit, că toate manifestaţiile vieţii publice purtau semnul acestei oboseli. Eram doar după vremea memorandului dela Viena, a cărui ţintă dăduse greş, după procesul dela Cluj, unde nu isbucnise flacăra însufleţirii celor traşi pe banca acuzei nedrepte, în măsura ce se putea aşteptă dela fruntaşii, cari trebuiau să înţeleagă semnificaţia superioară a acestei judecăţi pentru milioanele ce se agitau în umbră şi pentru străinătatea, care numai prin dovezile abnegaţiei şi ale sacrificiului poate fi smulsă câteva clipe din
                                            1
www.dacQFomanica.ro
2
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
indiferenţa ei. Pe urma unei graţii, cât ministeriale, cât împărăteşti, martirii noştri ieşiseră de după zăbrele, ca întorşi acasă să se piardă într’o uricioasă sporovăială internă, din care dânşii s’au ales cu ruptura în două tabere, iar lumea cu cunoaşterea tuturor secretelor unei căsnicii deranjate. Doctrina pasivităţii parlamentare paraliza cu totul orice mişcare, iar pe-alocurea scotea la suprafaţă preludiile unei destrămări politice. Gazetăria, când nu erâ ocupată cu potrivirea unor mici socoteli de ordin personal ale şefilor, o ducea într’o ţăcăneală domoală cu serii interminabile de articole brodate pe chestiuni de drept public şi mai arare cu ţintuirea cutărui fugar al partidului, pe care câteva sute de coroane din prilejul frământărilor electorale pentru cameră, îl scoteau din obscuritate... încolo tăcere, neactivitate, lipsă completă de organizaţie, doar pentru salvarea formelor, din când în când, câteun „pronunciament** al „comitetului naţional1*, cu câte-o frază sonoră din Montesquieu, în coloanele încăpătoare ale „Tribunei1* în doaga morţii...
   în vieaţa literară apatia se resimţea şi mai mult. Talente creatoare nu erau. După plecarea lui Slavici din Ardeal şi după lumina orbitoare a geniului lui Coşbuc, în literatura ardelenească se făcuse o tăcere, care tradâ ceva din admiraţia şi din sfiala ce trezeşte totdeauna ivirea pe orizont a personalităţilor excepţionale. Prin foiletoanele ziarelor mai înjghebă câteun tânăr strofe eminesciene ori îngăimări după formele noului măiestru, în vremea ce „Familia** din Orade, confecţionată de bunul losif Vulcan, veneâ în toată Sâmbăta, cu bucuriile ei inocente pe seama fetelor bătrâne. în coloanele anemicei reviste se pierduseră urmele greşurilor simpatice de demult, cu tiradele Daciei şi ale gloriei Iui „Moş Traian11, făcând Ioc încercărilor literare în cari băieţi de liceu ticluiau stihuri amoroase şi poveşti din lună, introducând cu încetul în conştiinţa publicului o ideie bizară despre scriitori şi tot ce se chiamă literatură...
   în vremea asta de ananghie s’a zămislit ideia înfiinţării unei reviste literare în Budapesta. Ea veneâ dela câţiva tineri studenţi la universitatea deacolo. Adunaţi de prin diferite părţi cu rosturi deosebite, smulşi de
pe la şcoli cu educaţie potrivnică, aceşti
băeţandri aruncaţi în babilonul de pe malul
Dunării, simţeau cu tot neastâmpărul vârstei
trebuinţa unei frământări intelectuale. în di>
buirile chinuitoare fatal legate de cultura străină care-i copleşea, dânşii s’au apropiat unul de altul prin impulsurile tainice ale aceluiaş suflet ţărănesc şi printr’o singură carte, ale cărei rânduri ardeau ca limbi de foc toate palpitările gândului: Em in eseu... Din fierberea acestor îndemnuri, cari chemau Ia vieată atâtea visuri si năzuinti, s’a desprins, după îndelungate discuţii, ideia unei reviste, care purtă chiar prin numele ei pecetea eminescianismului romantic: „Luceafărul1*. Erâ ceva din goana după ideal, din visările nopţilor înstelate, din toate înfrigurările tinereţii, în coloanele neîndemânatice ale revistei, care porneâ Ia drum cu amintiri din umbra satelor, cu povestiri din sbuciumul vieţii studenţeşti, cu pseudonime ce desgropau nume de regi assirieni...
   Drumul ce l-a urmat de-atunci şi până astăzi se va găsi, poate, odată cineva să-l povestească în altă parte. Trecând peste miile de pagini cercetătorul liniştit va lămuri talentul, va dovedi munca, va arătă toată sbuciumarea care e îngrămădită acolo. Va zâmbi cu blândă iertare în faţa poticnirilor trecătoare, va alege gândurile luminoase semănate pe ici pe colo, va statori meritele, va fixă răspunderile şi va onoră după cuviinţă truda acelor puţini cari au reuşit un deceniu să asigure la noi soarta plăpândei publicaţii studenţeşti...
   Atâta putem spune aici, că în vremea asta discordarea veche a mai contenit, că orizontul a fost luminat când de opaiţe sfioase, când de meteori, când de fulgerele unor clipe şi că în lupta împotriva întunerecului „Luceafărul11 si-a avut rostul lui. în lumea noastră 1
aceşti zece ani au Introdus o infusiune de idei şi sentimente, prin cari se anunţă începuturile unei regenerări sociale. Desigur, că trecutul apropiat cu micile lui preocupaţiuni, îşi mai resimte resonanţa târzie până în zilele noastre si e firesc, că schimbările mari nu se pot săvârşi decât prin condiţii de vieaţă schimbate şi mai ales prin premenirea lentă a generaţiilor. Câte figuri jalnice nu mişună
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
3
şi astăzi în jur de noi, câtă ignoranţă nu se plimbă cu fruntea ridicată, câte căpătuieli ieftine nu ne stârnesc desgustul... Dar, ori şi ce s’ar zice, atmosfera e mai puţin tulbure. Letargia politică s’a mai atenuat, somnolenţa literară s’a curmat deabinele. în spiritul public se ivesc palpitări nouă trezite de undele unei noi cugetări şi simţiri. Se desluşeşte mai multă îndrăzneală, o structură nervoasă mai iritabilă, mai multă revoltă în faţa nedreptăţii, un spirit critic mai pronunţat. Morala publică e influinţată de fluctuaţiunea proaspătă, cătuşele ipocriziei tradiţionale mai slăbesc, hotarele unui egoism strâmt se sparg şi pe alocurea se ivesc licăriri răzleţe de avânturi generoase. S’ar părea că ard focuri pe culmi cari vestesc drumeţului priceput apropierea unei oşti din adâncimea văii...
   Cei zece ani în trecerea lor schimbând atâtea, au schimbat multe si în sufletele noastre. Nu mai suntem copii senini trecuţi abiâ de pragul adolescenţei, cari priveam luceafărul de sus, din ferestruia unei mansarde la Budapesta. Vieaţa ne-a apucat de atunci în vârtejurile ei, apropiindu-ne de bo-
tezul dureros al bărbăţiei. în drumul destul de lung s’a cufundat «deatâteaori în nefiinţă înşelătoarea „fata Morgana" vrăjită de visurile noastre şi multe poticniri în cale ne-au silit să coborîm ochii spre pământ. Realitatea ne-a retezat o seamă de avânturi şi ne-a disciplinat multe porniri. După rătăciri îndelungate, ne-am aşezat astăzi fiecare într’un colţişor, de unde privim fluviul vast al vieţii...
   Aşa cum ne-am ales din goană, plini de pravul celor zece ani, luptând îndărătnic pentru a ne păzi idealurile tinereţii, prea tineri pentru a mai goni iluzii deşerte şi prea bătrâni pentru a nu vedea multele dureri din faţa noastră, ne adunăm acum din nou la vatra veche. Venim cu tot sufletul al cărui sbucium voim să-l aşternem în aceste pagini...
   Venim cu credinţa că acest suflet risipit pe drumuri e o sămânţă, care nu se pierde şi va rodi odată.
   în orice caz noi suntem destul de tineri şi de îndrăzneţi, ca să putem aştepta în liniştea muncii vremea rodirii. Şi să înfruntăm fără teamă furtunile din jurul nostru.
                                                                                                      Octavian Goga.
                                      Cântecelor.
A fost pe semne hotărît De legi ascunse şi fatale,
Să sufăr şi să plâng atât,
O, cântece de dor şi jale Ce-adânci în mine-aţi izvorît Cum apa ’n stânci îşi sparge cale?. ..
De ce, când mă lăsam furat De tot ce-i sunet şi culoare Şi sufletul mi-erâ curat Ca trandafirii albi, în floare, —
De ce nu m’aţi împresurat Atunci, de ce tăcurăţi oare?
De ce atunci voi n’ati venit Osana să cântaţi iubirii?
Ori poate v’au ademenit Mai mult osânda despărţirii Şi spinii care-am fost menit Să-i port pe frunte ca martirii?
De ce-ati tăcut atunci când eu >
V’aş fi ’nţeles aşa de bine?
Şi năvăliţi în jurul meu Acum, ca roiul viu de-albine Pe care-1 tot alungi mereu Dar murmuind, mereu revine?
Prea tristă-i struna ce-o sunaţi Acuma ’n inima-mi nebună;
Prea multe ’ntr’una v’adunaţi,
Precum privighetori s’adună Prin dafinii încununaţi De flori, în nopţile cu lună...
Vai, cântece, tăceţi puţin...
Tăceţi, că nu mai am putere Să plâng, — şi e paharul plin... Repaos sufletul meu cere Şi pace dup’ atâta chin:
Tăceţi... Mi-e sete de tăcere...
                               Şt. O. Iosif. 1*
www.dacoromanica.ro
4
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
                             O zi veselă.
   în curte intrai pe-o poartă veche, bătută de vremuri, care se deschideâ cu mare silă. Trebuia s’o hurduci mult, s’o ridici, s’o sgudui. Cine nu-i cunoştea năravul, după zolire îndelungată o lăsă în plata Domnului, şi-şi făcea calea întoarsă, crezând-o încuiată. Curtea în care intrai eră strâmtă şi întunecoasă. La stânga se înălţă foarte sus un părete prăpăstios, înnegrit de aerul plin de funingine al oraşului. Casa avea două caturi. Spre stradă mijia din geamurile somnoroase o lumină mohorîtă şi obosită. Curtea avea forma unui paralelogram. Pe lângă peretele din stânga erau înşirate coteţe murdare pentru păsări. Laţii acestor închisori erau de jumătate putrezi. Aveau peste cincisprezece despărţă-minte, cu totatâtea uşiţe. Pe unele erau lăcate mici, ruginite, iar altele erau legate cu sfo-ricele de diferite culori.
   Pintre laţii vechi îşi întindeau gâturile moi, puii, găinile. Raţele deschideau largi ciocurile late, iar răţoii se închinau mereu din cap.
   înaintea coteţelor pentru păsări, eră o fântână cu pumpă. De lângă ea, se scurgeau necontenit vine de apă noroioasă printre pie-trile pardoselii, cari închipuiau un părăiaş.
   Din curte se vedea sus un petec de cer, străbătut repede de-o rândunică sau de un porumb. Casa întreagă eră veche şi rece. Un miros de mucegaiu pătrundea mereu din păreţi. Pete mari închise se ridicau dela pământ pe păreţi ca nişte umbre, desenând piscuri de munţi, umeri de deal. Umezeala se ridică pe alocuri până deasupra tereştrilor.
   Pete mai întunecate se ridicau mai ales lângă cele două tereştri, cari erau mai aproape de păretele cel prăpăstios. Aici soarele nu ajungeâ niciodată, căci chiar în miezul verii îl oprea coridorul de lemn al catului întâi.
   In dosul acestor două ferestre îsi făcea
                                        i
veacul de-un lung şir de ani maistorul Păvă-lucă. Dumnealui eră stăpân numai pe aceste două ferestre şi pe-o uşe, care răspundeâ într’un coridor întunecos. în coridorul acesta pluteâ veşnic un miros greu, ca şi când prin un-gheţe ar zăceâ, de zile întregi, paseri moarte.
Dumnealui eră ciobotar de meserie, si în dosul celor două ferestri se ascundea un muzeu întreg, din care nu lipsiâ nici o urmă a sărăciei.. Mescioara lui de lemn de brad eră lucie şi pe alocuri mâncată de părăiaşe. Eră aşezată înaintea ferestrei, ca să aibă lumină. Sculele meseriei lui erau împrăştiate pe o lădiţă, sub ea, jos pe podele, printre cişmele cari se hodineau pe-o dungă, pline de glod uscat, descheiate la vârf ca nişte guri de peşti. Două paturi învălite cu cuverturi şterse, pătate, o masă, un dulăpior, un scrin, căminul. Pe păreţi deasupra căminului, atârnau în cuie vasele de bucătărie, de pe cari smalţul căzuse în petece mari.
   Trei copii, între doi şi şase ani, şedeau ca nişte ulcele jos pe podele între petecele de piele şi se jucau toată ziua. Pe cel mai mic doamna Geni îl purtă mereu în braţe, îndată ce se trezia, — dacă Păvălucă eră acasă şi lucră. Dacă nu eră acasă, c’o vădită satisfacţie doamna Geni îl lasă să mai sbiere. Dar familia lui Păvălucă eră şi mai mare. Trei copii, — două fetiţe şi un băiat, erau peste zi Ia şcoală.
   Ciobotarul eră un om puţintel la trup, cu faţa palidă, cu ochii albaştri, c’o bărbuţă ascuţită, roşcată. Şedeâ cu ziua de cap, până în ceasurile târzii din noapte, pe scăunelul lui. Şedeâ încovoiat, cu pieptul supt, şi lucră tăcut. De-un şir întreg de ani el împingeâ din greu la carul hodorogit care-i purtă prin vieaţă familia. Cu cât se sporiau copiii simţiâ că povara lui e tot mai copleşitoare. Şi nu arareori oftă pe scăunelul lui, sau, în ceasurile cele mai bune, fluerâ a pagubă, privind prin casă. Se simţiâ desperat, nenorocit de câteori doamna Geni îl mai cinsteâ cu o odraslă. Şi, aceasta, se întâmplă până acum tot la doi ani, c’o regularitate uimitoare. Atunci, cele dintâi săptămâni, maistorul Păvălucă nu eră bun de nimic. Se simţiâ neputincios, moale, ca o cârpă muiată în leşie. Nu puteâ lucră mai nimic. Apoi lumina în-cepeâ să-l ardă la degete, şi oftând din greu, se aşeză pe scăunelul lui, cu faţa brăzdată de durere. Dungi adânci îi încremeneau pe
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂR (JL
5
frunte. Atunci să nu fi dat Dumnezeu să ţipe vreun băiat, să plângă! Maistorul Păvălucă eră neîndurat. Dacă nu-1 putea prinde în casă, eşiâ după el în curte, şi îl băteâ crunt cu cureaua. Copilul ţipă ca din gură de şarpe, ţipa cu spaimă, chirieşii eşiau în curte, în coridor, şi îngheţau de groază. Maistorul Păvălucă îl izbea în cap, peste faţă, unde apucă. Eră sălbătăcit.
   „Nu mai da! Ai să-l omori", strigă vreo femeie îngrozită. însă maistorul n’o auziâ. Po-tolindu-i-se furia, îl lăsă pe băiat ghemuit într’un ungheţ, cu privirile fixe, înspăimântate.
   „Asta însamnă că-I învăţ la omenie" spuneâ dumnealui aruncând o privire duşmănoasă celor ce fură martori furiei lui.
   Doamna Geni de mult nu mai cuteză să-i apere pe nenorociţii copii. Ea ştiâ c’ar fi şi mai rău. Deci îsi da toată silinţa să nu mai
                »                i
plângă vreunul din casă. La cei mai mărişori le împărţeă vreo fălie de pâne, pe cel din braţe îl puneâ să sugă.
   Dumneaei apoi, într’un târziu se furişă afară, aduceâ pe cel bătut, care îndată ce-1 lăsă Păvălucă nu mai cuteză să plângă, ci suspină cutremurându-se. Ochii lui priveau cu spaimă.
   Dar maistorul, pelângă toată liniştea silită, eră nemulţumit. Aruncă pe furiş priviri de ură femeii, şi nu treceâ un ceas şi începeâ să-i spună vorbele cele mai grele, mai amare.
   Vieaţa lui Păvălucă fusese grea, dar se făceâ, cu fiecare zi tot mai grea. Şi de vreo doi ani începu să-şi bată crunt copiii pentru cea mai neînsemnată greşală. Eră destul ca cei mai mărişori să vină dela şcoală, să se amestece în jocurile celor de-acasă, să plângă unul, ca numai decât dumnealui să ia cureaua.
   Astfel şi pe nevastă o vedeâ cu ochi tot mai răi. Pe faţa lui galbenă eşiau la iveală, tot mai multe, liniile răutăţii. Aveâ opt guri de săturat, cu a lui nouă, şi numai o sulă. în unele clipe îi părea că duşmanul adevărat al vieţii lui ar fi doamna Geni. Şi, atunci, n’o ierta. Din ceartă, din vorbe grele, ajungea la bătae, şi biata femeie răbdâ tăcând să nu sperie copiii, rămânea sub loviturile lui, nu eşiâ în curte s’o vadă chirieşii. Să ştie chirieşii traiul lor.
   în casa aceea umedă, cu aerul înăduşit de
atâta om, de atâta cârpitură, de clei şi de tutunul tare pe care-l fuma maistorul Păvălucă, vieaţa era amară.
   Foarte rari erau clipele când maistorul puteâ suferi, fără să se înfurie, larma copiilor Şi mai rari erau zilele când în dosul celor două ferestri eră sărbătoare, cum se pre-gătiâ să fie această zi de pe la mijlocul lui Decemvrie.
   Maistorul Păvălucă porni de-acasă de pe la zece înainte de prânz. Trecând pe lângă coteţele de paseri se opri înaintea uşiţei legată cu curea, şi privi satisfăcut cele două raţe. Mai rămăsese două! Una, galbină de grăsime, o frigeâ chiar acum pentru prânz doamna Geni. Dumnealui trecu zâmbind prin curte, deschise portiţa cea cu nărav, şi eşi în stradă cu pasul hotărît, cu trupul drept. O cât îi făceâ de bine acest umblet liber, încrezut! De când nu-şi mai ţinuse el trupul atât de drept. Păreâ că-i creşte pieptul, păreâ că întinereşte. El se pierdu printre oameni.
   Acasă copiii se puseseră în ferestri şi aşteptau. Cel mai mărişor legănă. Doamna Geni le prăji în unsoare de raţe la fiecare câte-o felie de pâne. Copiii mestecau cu deliciu pâneâ moale, aromată. Obrăjorii lor înfloriau de plăcere. Doamna Geni se purtă prin casă, vedeâ de prânz, de friptură. Din când în când, treceâ pe lângă băeţi şi-i mângăiâ uşor pe părul lor moale, mătăsos.
   Copiii mâncau şi aşteptau la geamuri. în casă eră aerul mai curat, şi mai ales erâ o căldură care moleşiâ. Doamna Geni nu cruţă lemnele. Copiii râdeau, se jucau, apoi se apropiau iar de fereastră. Afară erâ o vreme posomorîtă. înainte c’o săptămână ninsese,însă neaua aceea s’a sbeut în pământ, în coperişe în două zile. Cerul însă erâ mereu plumburiu şi greu. Aerul erâ rece şi umed.
   Vremea treceâ încet, deşi toti în casă erau veseli. Se apropiâ ceasul prânzului, când deodată poarta cea veche se deschise, şi intrară
scârţâind două cară încărcate cu lemne us->
cate. Roţile mâncau, ronţăneau din pardoseala de piatră. înaintea carelor veniâ maistorul Păvălucă, cu faţa îndulcită de un surâs larg.
   Carele se opriră. Copiii, doamna Geni, văzură cum maistorul le face cărăuşilor un
www.dacQFomanica.ro
6
LUCEAFĂRUL
Nml 1, 1912.
semn cu mâna. Şi, aceia, începură numai decât să descarce lemnele. Copiii deveniră neastâmpăraţi. Ar fi dorit să iese în curte, dar nu cutezau.
   Maistorul Păvălucă le văzu feţele la geam, zâmbi, şi le făcu un semn cu mâna că pot eşi.
   Veniră toţi trei, veni c’un surâs de mulţumire şi doamna Geni. Micuţul rămase dur-mind în leagăn, în căldura moleşitoare.
   „Ei, băeţi!“ făcfi maistorul şi netezi pe faţă pe cel care erâ mai aproape. „Bune lemne!" zise el cătră nevastă.
   „Da, sunt bune", răspunse femeia.
   Maistorul luă o bucată cu coaja netedă şi i-o arătă deaproape doamnei Geni.
   „E fag. E fagul cel mai bun. Ăsta ştiu că dă căldură".
   Copiii urmăreau mişcările celor doi oameni, urmăriau cum se ridică grămada de lemne.
   „Are să sosească îndată maşina, zise vesel Păvălucă. Am vorbit cu ei. Costă şapte coroane.
   — Şapte coroane?" întrebă uimită doamna Geni.
   „Ei, las’, nu-i mult. Le vedem tăiate şi pe urmă avem pace", zise îmbunând-o maistorul.
   Cei doi cărăuşi isprăviră cu descărcatul. Păvălucă le plăti, le zise „Să fiţi sănătoşi" şi intră, cu toată familia, să iee prânzul. Micuţul se trezise în leagăn. îşi scosese mânuţele albe, le ţineâ deasupra capului şi se miră de ele. Doamna Geni se apropie de leagăn. Copilul nu plângeâ. Masa erâ aşternută.
   „Ce vrei, Geni?" o întrebă cu blândeţe maistorul.
   „Să-l iau pe micuţu", — răspunse ea, oprindu-se ’n loc.
   „Ei, lasă-l. Nu plânge. Să ai şi tu un prânz cu tihnă!" zise Păvălucă, lăsându-se pe scaunul din fruntea mesei.
   Veniră şi cei trei dela şcoală, şi prânzul se începu. Toţi mâncau cu poftă, şi obră-jorii copiilor se rumeniau de plăcere. O adâncă satisfacţie umplea sufletul maistorului Privindu-şi nevasta, copiii, îşi zicea mereu: „Nu-i rău să trăeşti ca oamenii."
   „E bună friptura?" întrebă doamna Geni.
   „Da, dragă, e minunată", răspunse mul-
ţumit Păvălucă. Abia gustară câte-un pahar cu vin — el şi ea — şi poarta cea veche cârţăi, gemă apoi prelung.
   „Vine maşina!" ziseră vr’o trei copii deodată.
   „Da, vine!" spuse dumnealui privind prin geam şi, ridicându-se numai decât de pe scaun eşi în curte.
   Erâ o maşină cu benzină pentru tăiat lemne.
   Cei doi oameni smoliţi o aşezară nepăsători lângă grămada de lemne. Maşina începu să pufăe, să ţişnească nouraşi albi de vapor în aerul rece. Roata albă, strălucitoare, dinţată începfi să sbârnăe, apoi îndată muşcă în lemnul pe care unul din cei doi oameni, i-1 împinsese subt dinţi.
   în curte, în casă, se auziâ auitul scurt, aspru, după fiecare bucată rătezată, şi for-fotitul motorului în răstimpul cât roata se în-vârteâ repede.
   Eşiră repede copiii maistorului, eşi doamna Geni în curte. Chiar dintre chiriaşi se iviseră unii în uşi, capetele altora se zăriau la geamuri.
   Maistorul Păvălucă, luă o bucată din cele tăiate, privi ţesetura lemnului. Nu se vedeau găurele, erâ un lemn tare, îndesat.
   „Fagul nu te minte niciodată" zise el cu bucurie, cu satisfacţie, arătându-i-1 doamnei Geni.
   „Se vede îndesat" răspunse dumneaei netezind capătul lemnului.
   „Os!" făcu maistorul aruncându-1.
   Maşina forfecâ, auiâ, rontăneâ, tiuiâ scurt, şi bucăţile de lemne cădeau mereu. Cei doi îşi aprinseră pipele şi lucrau ca nişte maşini. Lucrau nepăsători, spunându-şi din când în când vreo vorbă tare.
   Şi maistorul trebuiâ să strige dacă voiâ să-l înţeleagă nevasta sau copiii. Strigă, ca un surd, şi-l gâdelea plăcut vocea Iui. Cântecul acesta ciudat al roţii, al motorului păreâ că-i înseninează sufletul. Păreâ că-i adaugă ceva nou, ceva bun, ce nu fusese în el până acum. Băeţii adunau repede bucăţile cari cădeau şi le aruncau grămadă. Se aplecau, luau în palme, îşi umpleau pumnii cu făina de lemn, care se ridică în deluşoare mici, ca nişte hoaspe.
   Maistorului îi veni ceva în minte. Se aplecă Ia urechea nevestei, îi spuse ceva. Ea intră
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
7
în casă, aduse o cheie, descuie o uşe care abiâ se observă din pământ. Meşterul o ridică. Era uşa dela pivniţă. El făcu un semn copiilor arătând la grămada de lemne şi la uşa pivniţii, şi aceia, fericiţi, se aruncară îndată la lemnele tăiate, îşi încărcară brăţi-şoarele, şi începură să ducă lemnele în pivniţă. Copiii se purtau, se întreceau care să ducă mai multe, care să alerge mai repede. Râdeau, obrăjorii lor erau înfloriţi, iar ochii le străluceau de bucurie. Numai cei doi mai mici începeau în răstimpuri să plângă. Se vedeâ numai cum îşi strâmbau faţa şi buzele. De vuetul maşinei plânsul lor nu se auziâ.
   Maistorul Păvălucă se apropiâ atunci de ei, îi neteziâ pe faţă, le puneâ cu mişcări de gingăşie un lemn în braţe, îi însoţiâ până la uşa pivniţii şi-i ajută să-l arunce.
   Cei mai mărişori, cei de şcoală, erau în pivniţă şi aşezau lemnele. Doamna Geni intră câteodată în casă, să vadă de nu plânge cel mic. Apoi eşiâ iar, şi alăturea cu maistorul priveau fericiţi cum cădeau bucăţile de lemne.
   Doamna Geni, când se întoarsese într’un rând din casă se aplecă la urechea maisto-rului şi-i spuse ceva.
   „Nu face nimic! sirigă acesta. Am să le dau un atestat c’au fost bolnavi".
  Eră vorba de cei trei mai mărişori cari în-târziaseră de cursurile de după prânz.
  Roata albă ţiui pentru cea din urmă oară motorul forfoti mai greu, apoi liniştea umplu curtea strâmtă. Eră o linişte mai clară par’că decum o ştiâ maistorul Păvălucă.
  El plăti bucuros celor doi oameni smoliţi, cari porniră îndată cu maşina lor.
  Maistorul, doamna Geni se apucară şi ei să ducă lemne cu braţul. în curând în curte nu mai rămăsese decât grămejoarele de făină. Pe un răstimp oarecare toţi ai casei dispărură în pivniţă.
  într’un târziu începură să ese, întâi copiii, apoi doamna Geni, pe urmă maistorul Păvălucă.
  El luă cheia o învârti de douăori în broască, apoi, privind ceriul rece şi plumburiu, zise fericit, cu ochii luminoşi, nevestei:
  „Deacum poate sosi alba 'n sat!
  — Poate!" zise aceasta zâmbind mulţămită, cu multă căldură în glas.
  „Poate!" zise băiatul cel mai mare, în-vârtindu-se repede într’un călcâiu.
  Apoi, prin coridorul întunecos, intrară liniştiţi în casă.
  Aveau un stânjin de lemne.
                                                                                                ]. Ag&rbiceanu.
1
                                La castelul dintre brazi...
               La castelul dintre brazi O fereastră-i luminată,
               Stă ’n pervaz un chip de fată, Are lacrimi pe obrazi.
în prăpăstii sub fereşti Valurile cântă ’ntr’una, S’aprind una câte una Scânteierile cereşti.
Părul lung în unde moi Se amestecă ’n beteala, Ce-i acopere sfiala, Umerilor albi şi goi...
Ea privind ceriul aprins Şoptitor stelelor cântă,
Ca o rugăciune sfântă, Cântec pururi necuprins...
                                   Prinsă ’n vraja unui vis Se tot uită ’n albăstrime — Nu se mai aude nime Poarta la castel sa ’nchis...
                                                          Maria Cunţan.
www.dacoromanica.ro
LUCEAFiRUT,
Nrul 1. 1012.
8
                     Probleme interne.
   Din vălmăşagul discuţiilor şi polemicilor acestui an din urmă mi-a rămas în minte o învinuire ce s’a aruncat d-lui Octavian Goga. în toată proza politică a poetului, spunea acuzatorul — numele lui ne este indiferent aici — nu se găseşte un singur articol îndreptat contra asupritorilor străini, nici un atac împotriva Ungurilor. Câţi din bunii noştri cetitori naivi nu vor fi rămas robiţi de puterea convingătoare a acestui argument simplu şi neted.
   Curând pe urmă apăru un non volum de articole politice ale d-sale şi tabla lui de materii confirmă din nou acuzaţia aceasta, în însemnările unui trecător nu întâlneşti nici un articol, mi se pare, de polemică directă cu punctul de vedere unguresc,aproape nici o imprecaţiune deosebită împotriva vrăşmaşului secular. în schimb articole numeroase şi lungi împotriva arhiereilor şovăitori, împotriva transfugilor şi trădătorilor Burdea, Şeghescu, Mangra, ba chiar o scenă de biciuire satirică a cutărui advocat naţionalist,
                                                                                                       » ’
spoliator al ţăranului căruia-i vinde şi capra hrănitoare.
   Unde-i naţionalismul radical, unde-i intransigenţa acestui luptător politic care nu găseşte aproape nici un cuvânt de osândă strigătoare pentru vrăşmaşii noştri ai tuturora? în timp ce adevăraţii luptători pentru drepturile poporului aleargă neobosiţi dela un loc la altul, chemând norodul la adunări,trezindu-1 înfierând pe apăsători şi biciuind cu fulgere oratorice politica „nefastă" a guvernelor trecute şi viitoare, sau aruncând dela tribuna parlamentară cele mai îndrăzneţe cuvinte de critică în faţa băncii ministeriale, acest om, pretins reprezentant al unei noi vremi şi al unei noi mentalităţi, pare a desavuâ toată politica noastră naţională şi a pregăti calea unei îndulciri şi guvernamentalizări.
   Cetitorii cari au obiceiul de a se gândi îşi vor fi făcut singuri răspunsul la aceste învinuiri. Radicalismul naţional al Iui Goga este o notă latentă şi implicită a scrisului său. El nu este proclamat aproape nicăiri în cuvinte tari şi sgomotoase,
dar se simte şi subînţelege pretutindeni ca o premisă tacită fără de care nimic nu ar puteâ fi înţeles. După lectura fiecărui rând cetitorul rămâne cu impresia unei intransigenţe naţionale neîmpăcate, adânci, organice şi mult superioare naţionalismului de fraze al obişnuiţilor
                                 >    j
cuvântători politici.
   Atunci pentru ce poetul, în scrisul său, nu atacă decât de obicei problemele interne ale vieţii noastre publice, arătând un dispreţ neînţeles pentru problema externă a luptei faţă cu vrăşmaşul?
       j   »
   Aici cred că este punctul cardinal de deosebire între noul crez al generaţiei tinere, pe care o reprezintă Goga, şi între concepţiile trecutului. Generaţia trecută a aşteptat totdeauna din afară mântuirea neamului nostru, izbăvirea de suferinţe. în mintea ei tot răul, toată nenorocirea şi îngenunchierea ne-au venit de afară, curmarea lor atârnă deci tot de un factor străin. Soarta poporului nostru, tot binele şi înălţarea trebuie să o aşteptăm, să o solicităm tot dela deţinătorii puterii în monarchie, deci din afară. Potrivit acestei concepţii fundamentale, ce-i drept, nemărturisite şi inconştiente, dar mereu vii şi efective, toată linia de conduită a oamenilor noştri politici dela episcopul eroic Inocenţiu Micu şi până la cei mai noi fruntaşi consacraţi de curând prin vr’un discurs stenografiat de d-l StahI, toată înţelepciunea noastră politică s’a resumat în două teze fundamentale: vrăşinăşie împotriva Ungurilor asupritori şi prietenie pentru duşmanii acestora: Habsburgii. Tot ce nu privea aceste două puncte cardinale şi nu eră pus în serviciul lor, astfel şi problemele interne ale vieţii româneşti treceau pe planul al doilea sau, de cele mai multeori, nu aveau dreptul de a revendica titlul privilegiat al politicei.
   învăţătorul face educaţie, bancherul economie, ţăranul plugărie şi poetul versuri sau nuvele, dar politica naţională, această ştiinţă nepătrunsă, această carte cu şapte peceţi, este accesibilă numai omului politic. Educaţia naţională, economia naţională,
www.dacQFomanica.ro
9
LTTC’EafARUI,
Nrul 1, 1912.
literatura naţională rămân toate un lucru care nu are a face cu politica, această artă străină de ele, izolată şi fără nici o legătură cu celelalte ramuri ale vieţii naţionale.
   în mintea acestor oameni a face politică este a prezentă memorii şi memorande, a făuri programe politice cari au în fond şi ele caracterul unor memorii, a rosti discursuri parlamentare, a scrie articole de polemici cu Ungurii, şi a vorbi poporului de nenorocirea asuprirei străine.
   Atât de mult erau robiţi de această mentalitate, atât de pătrunşi de adevărul ei, încât în gândul lor un memoriu bine ticluit, o cuvântare îndrăzneaţă, o polemică incisivă şi biruitoare îmbrăcau proporţiile şi valoarea unei fapte ^şi autorul lor căpătă rolul unui mare om politic sau chiar erou. Astăzi, când o nouă mentalitate a rodit, noi criterii de judecată, adesea unele mărimile vechi, cu cât au fost mai mari, retorii trecutului, cu cu cât au fost mai sărbătoriţi, cu atât ne par mai neputincioşi şi falşi în patetismul lor, mai săraci şi mai lipsiţi de un fond serios în capitalul intelectual pe care-1 învârtesc, veşnic acelaş de decenii încoace. Cel mai mare serviciu adus neamului, suprema faptă naţională se încheia într’o filipică avântată, într’o subtilitate de drept constituţional asupra cutărui punct din programul naţional sau într’o speculaţie metafizică asupra principiului naţionalităţii.
   Generaţia noastră trecută, şi astăzi încă covârşitoare a redus politica la o ocupaţie intelectuală săracă, îngustă şi stearpă, străină de marile curente şi probleme de vieaţă internă a neamului, mândră în izolarea ei, des-preţuitoare în înălţimea abstracţiunilor ei po-litico-j uridice.
   Priviţi activitatea oamenilor noştri politici şi veţi găsi într’ânsa oglinda acestui fel de gândire. Pasivitatea şi activitatea parlamentară cu toate discuţiile pasionate ce au provocat, memorandul cu uriasa-i surescitare si cu oboseala ce a urmat-o, discursurile parlamentare şi adunările de popor cu telegramele adresate împăratului, toate sunt diferitele faze şi expresii ale aceleiaş politici cu faţa veşnic întoarsă spre afară, oarbă şi surdă pentru micile frământări, pentru nevoile şi
durerile evoluţiei interne cari, oricât de mici şi înguste, pentru noi sunt mari şi vitale, căci sunt ale noastre. Aţi cetit vreodată un discurs sau articol al vreunui fruntaş naţional
                                    » »
asupra cutărei chestiuni a vieţii noastre interne? Când aţi auzit vorbind pe vreun mare „luptător" naţional, nu despre deosebirea adâncă dintre „naţiune" şi „naţionalitate", ci despre problema cooperativelor săteşti, atât de arzătoare, despre efectele belingvisniului şcolar, despre reforma seminariilor noastre, despre înfiinţarea noilor episcopii, sau despre nevoia românizării culturii cărturarilor? Unde aţi auzit vreo nouă soluţiune indicată de ei în vreo materie similară, unde i-aţi văzut măcar discutând-o, căutând a aduce o lumină cât de slabă dar nouă, făcând o sforţare oricât de neînsemnată de gândire originală? Nu este interesant a se constată că în afară de rarele conferinţe naţionale, niciodată fruntaşii noştri politici nu au simţit nevoia de a rosti un discurs politic în faţa unui public de cărturari? Pentru ce vorbesc ei numai poporului? Pentrucă aici şi azi e suficient capitalul de idei şi argumente moştenit dela tata Bârnuţiu. De şasezeci şi patru de ani toată gândirea noastră politică s’a oprit aici şi se mulţumeşte să repete, să facă variaţii, combinaţii şi permutaţii pe aceeaş temă, cântată întâi în admirabilul discurs de pe Câmpul Libertăţii.
   Si acum iată că răsare un om nou, înzestrat cu o putere intelectuală, cu un dar de expresiune, chinuit de scrupulul sfânt şi mare de-a spune ceva nou, de-a aduce o contribuţie originală la gândirea epocei sale. Vă miraţi, că nu poate să mai bată acelaş drum larg şi comod bătătorit de două generaţii? In scrisul Iui triumfă o nouă con-
     y
cepţie: ideia că fără a se neglijâ politica externă, centrul de greutate al preocupărilor noastre trebuie pus înlăiintrul vieţii naţionale. Rămânând
                 y       y
credincioşi celei mai desăvârşite intransigenţe politice în afară, adăugând însă la ea dragostea şi îngrijirea caldă pentru nevoile şi problemele interne, vom face politică naţională cu adevărat rodnică şi înţelegătoare. Noţiunea politicei capătă aici o accepţiune nouă bogată, adâncă şi felurită. Eă îmbră-
www.dacoromanica.ro
10
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
ţişează toate problemele vieţii naţionale cu vasta lor ramificare şi cu îmbucarea roţilor ei de mecanism complicat şi miraculos din a cărei activitate răsare, ca un rezultat organic şi fatal, progresul său, decăderea, mărirea şi triumful unui popor sau strivirea şi dumicarea lui de roata istoriei.
   Negreşit că nicăiri în articolele lui Goga
nu se găseşte rostit aceasta în mod expres, dar la baza lor ea se află ca o concepţie călăuzitoare şi răsare din lectura volumului său, ca un învăţământ şi ca un îndemn pentru toţi ceice de aici înainte vor pretinde titlul de îndrumători politici ai neamului românesc la noi.                 Gheorghe Pop.
                              Povestea unei vieţi.
                                 Roman de I. Agârbiceanu.
                                                        1.
   în dimineaţa de întâiu Septemvrie 188... căruţa stă gata de drum în curtea largă a bădicului Petru Florea. Doi căluşei cu capetele plecate, cu coama aspră, lungă erau înhămaţi, şi un ficioraş, sluguliţă la bădicul, se învârteâ în jurul lor. în căruţă eră înainte o lădiţă de lemn de brad, lucie, îngălbenită, de pe care de zeci de ani îşi poartă cărucioara pe drumuri bădicul Petru Florea, pe zi şi pe noapte, cum se nimereşte norocul. Dumnealui are moşie bunicică, dar a băgat de seamă că, un om harnic poate să-şi vadă şi de avere, şi se mai poate repezi din când în când cu vrun domn până la oraş, sau să aducă de acolo marfă. „Pentru cal şi pentru muere nu-i bună prea multă hodin’ă" ziceâ bădicul zâmbind, când îl întrebă vr’un om: „Iar la drum, cumetre?"
   Dar acum dumnealui nu plecă în vr’o cărăuşie. în cărucioară se vedeâ o lădiţă nouă, vopsită cu flori roşii şi albastre, două pă-rechi de desagi plini, îndesaţi, şi mai înapoi un sac cu pae. Iar otava cu miros dulce, parfumat, umpleâ coşul căruţei, ţineâ moale sub lădiţă şi desagi.             ’
   Soarele se ivise de după Pădurea-frumoasă. Umbra care cădeâ din dealul viilor, acoperind jumătate din sat, se furişase repede până la poalele dealului cu coaste prăpăstioase. Văzduhul se umplîi de lumină, cerul se înălţă mai sus, lărgindu-şi cupola albastră, nesfârşită.            ’
   în pridvor se zări chipul înalt, uscăţiv al bădicului, şi deodată i se auzi şi cuvântul aspru.
   „Destul, muere, lasă-1 să vie".
   In casa de zid, văruită proaspăt de Sântă Mărie, se auziâ tânguitul înăduşit al femeii „Puiul meu şi dragul meu, că tare te ’n-străinezi şi pe noi nu ne mai vezi. Puiul meu!" Cântecul semăna cu bocetele dela morţi.
   Bărbatul intră iar în casă şi se întoarse numai decât aducând de mână un băeţaş de vr’o opt-noue ani, bulgăre la obraji, cu’doi ochi vioi, negri. Pantalonaşii albi, pălăriuţa — tot eră nou pe el, părea că obrajii aceia plini, arşi de soare nici nu se potrivesc la hainele scoase acum din ladă. Când îl văzu fecioraşul dela cai îi zâmbi, şi zâmbetul îi rămase’ multă vreme pe faţă. ’
   „Te duci, Ioane", îi zise’el, când stăpânul cel tinerel fii mai aproape.
   Ion, care la toate tânguirile măsii nu vărsă o lacrimă, acum simţi că buzele încep să-i tremure. Dar dădii o roată căruţii şi nu plânse, numai ochii şi-i simţi umezi. El’avuse încă mai în vară un schimb de vorbe cu slugu-liţa, îndată ce eră hotărît că-1 vor da la şcoală la oraş.
   „Ai să plângi, Ioane", îi zise sluga.
   „N’am să plâng", răspunse mânios Ion.
   —  O să vedem!
   —  O să vezi".
   Măsa se mai boci pânăce bădicul Petru îi făcu lui Ion vânt în căruţă, şi-l cuibări pe lădiţă cea nouă. Atunci femeia îşi şterse din doue lacrimile, înghiţi sughiţurile ce i se urcau în gât, şi începu să-i fie de ajutor bărbatului. Adună otavă mai multă la picioarele băiatului, îi îndesă mai bine batista cu rân-dunici în buzunar şi trase mai aproape de lădiţă o păreche de desagi.
   „Puteam fi pe la podu-mare, dacă nu ne opăceai tu, muiere", zise bădicul aşezându-se pe lădiţă cea lucie şi luând frânele cailor.
   „Doamne, Petre cum ..., cum eşti si tu", vru să spună, dar nu putu c’o năpădi din nou plânsul.
   Bădicul, dând bici cailor, zise:
   „Eu nu-s nici cum. Dar domnii aceia dela şcoli sunt oameni pe punct, nevastă. Acolo nu poţi întârzia".
   Căruţa dură! pe podeţul dela poartă, apoi îndată, eşită în drum, se luă după ea un nor
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
11
gros de praf, care se făcea tot mai lung. Căluţii alergau în trap mărunt, părând că li se cutremură toate fibrele din trup, că se sdrobesc, ca orice cai cu trupul mic şi scurt daca fug în trap. Până trecură prin sat se auziâ când dela o portiţă, când dela alta.
   „Da-1 duci, cumetre? ’
   —  Mergem, cu ajutorul Celui de sus.
   —  Atunci s’ajute Dumnezeu."
   Apoi eşind pe hotar drumul se întindea alb, şerpuind printre lanurile cu porumb. în răstimpuri bădicul îşi întorcea capul peste umăr şi-l întreba câte ceva. Ion răspundeâ si îşi adâncea privirea în zarea nemărginită, beparte în văi sclipea o apă ca o uriaşe tablă de argint. în jur se învârteau lanurile, dealurile îmbrăcate cu păduri bătrâne. Sus în albastru se învârteau, cu aripile întinse, nemişcate, paseri mari. Băiatul, pe lădiţa lui, le vedeâ toate, şi i se păreâ că doarme şi visează.
   Oraşul nu erâ departe. în trei ceasuri, dacă atingea din când în când caii, bădicul Florea ajungeâ totdeauna. Acum nu-i trebui nici atâta. La nouă şi jumătate se opri înaintea unei case bătrâne, cu două fereşti somnoroase spre uliţă, într’o mahala.
   La sunetul clopoţeilor portiţa se deschise şi în prag se ivi o jupâneasă încovoiată puţin de spate, slăbuţă, cu faţa veştedă şi încreţită. De sub nă’frama cafenie’îi scăpă o şuviţă de păr sur. Ea învălui, dintr’o privire a ochilor verzii, cai, căruţă, pe băiatul cocoţat pe lădiţă şi pe bădicul’ Petru Florea.
   „Bine c’aţi sosit în pace, bine c’aţi venit. Vino la mătuşa, micuţule, cum îl chiamă? Ion? Vino la mătuşa, Ionică", torăi jupâneasa apropiindu-se de 'căruţă şi întinzând două braţe uscate.          ’   ’
   Dar copilul nu se mişcă de pe lădiţa lui, şi jupâneasa se retrase repede, uşoară şi cleschizând poarta spunea mereu: „Nu face nimic. Se învaţă el cu mine. Drăguţ băiat, sănătos băiat. Nu face nimic, are’ să se obişnuiască pe la noi şi are să-i placă".
   Ion rămase în căruţă, care intră hurducând pe pietrile din curte.
   „Oare n’am întârziat, jupâneasă Mino?" zise îngrijit bădicu Petru, deshămând caii.
   „Nu, da de unde! Mai este vreme. Nu, n’aţi întârziat. Băiatul are să fie primit. Ştie ceti? Aşa? Atunci merge uşor. Vai de mine, cum să’ nu-1 primească, aşa un băiat drăguţ şi cuminte".                                  ’
   Dar Ion numai drăguţ nu erâ. Pândeâ când nu-1 priveâ jupâneasa şi atunci o cercetă cu ură şi cu groază.
   „Mai aveţi cortelaşi?" întrebă bădicul luând un brăţişor de otavă şi scuturându-1 în-naintea cailor.
   „Mai avem, cum de nu. Unul de pe-a opta, doi de pe-a şaptea şi patru mai de seama lui Ionică. Ba vor fi chiar de-o vârstă cu el", zise jupâneasa repede. „Are cu cine se jucâ, nu-i va fi urît. Şi la noi e bine. Nu-s copii mici, nu-i plânset, nu-i aer stricat. Dar pe la alţii?" Şi ea se luă cu mânile de cap, clă-tinân’du-şi-’l a pagubă. „La mine şi rămâne pe care-l primesc odată, până ce termină gimnaziul. Iată cel dintr’a opta, a venit, erâ numai atâtică". Şi ea arătă cu palma foarte aproape de pământ.
   Bădicul Florea îşi luă băiatul în braţe şi-l săltă de pe lădiţa Iui unde înţepenise. Băiatul rămase ca un pociumbaş răzimat de căruţă.
   „Nu Ie vor luâ cineva deaici?" zise Petru Florea arătând desagii şi lădiţa. „M’aş grăbi să nu întârziem. Pe urmă le voiu aşeză în casă.
   — Vai de mine, cum să le fure? Dela noi? Aşa ceva nu s’a pomenit. Iacă-s trecută de’ cincizeci şi cinci. Dar nu! însă n’ai aveâ pentru ce să te grăbeşti", zise jupâneasa în vreme ce se legănă ca şi când ar bate-o vântul, şi ochii-i fugeau în toate părţile.
   „Dar văd că nu-i nime pe-aici,’ dintre băieţii de seama lui Ion. Se vede că vor fi cu părinţii la şcoală!" zise bădicul.
   „Ăştia-s scrişi de ieri, dragă bădicule. Părinţii i-au adus de trei zile. Ştii dumneata cumu-s oamenii cari nu pricep. Au venit cu trei zile înainte, şi directorului i s’a făcut milă de ei, ca să se poată întoarce acasă. De, nu-s toţi oamenii de pe sate ca dumneata umblaţi în lume".
   Bădîcul, c’o presimţire rea, îşi luă copilul de mână. „Să mergem, Ioane. — Dumneata să faci bine să te mai uiţi pe la căruţă", zise apoi jupânesei.
   „Vai de mine, dar cum să nu avem de grijă? Poţi fi liniştit dumneata, bădicule". Şi dumneaei îi petîecu până la portiţă, cercând aci, să-l ciupească de obrazul plin şi roşu pe Ion. Acesta, însă, svâcni şi se ascunse după bădicul.
   „Nu face nimic, are să-i treacă" mai zise jupâneasa, închizând portiţa.
   De cvartir nu purtase nici o grijă bădicul Florea. Cu trei săptămâni înainte, când a fost în cărăuşie la oraş, se înţelesese cu jupâneasa Mina. Erâ îngrijorat, însă, pentru şcoală. Voiâ să-şi treacă băiatul în clasa a treia dacă nu a patra, căci trei ani cercetase şcoala dela ei din sat.
   Pe trotoare, prin piaţ mai ales înaintea edificelor şcolare, roiâ o lume pestriţă. Tineri cu cărţi subsuoară, îmbrăcaţi în’ haine nouă, băieţaşi cari rămâneau cu ochii duşi cine ştie unde şi pe cari părinţii trebuiâ să-i tragă de mână ca să meargă mai repede,
www.dacQFomanica.ro
12
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
preoţi dela sate cu bărbile pieptenate de sărbătoare, ţărani se învăluiau necontenit, arătând porturi din diferite ţinuturi. Şi un murmur surd, ca o fierberejnăduşită, plutea mereu deasupra capetelor. în răstimpuri prin murmurul acesta străbăteâ limpede vreo voce de băiat care-şi strigă numele cărţii uzate ce o are de vândut sau glasuri răguşite de tineri a căror voce se schimbă, îmbiau’acelaş negoţ de cărţi.                             ’
   Bădicul Florea, tot întrebând, ajunse Ia cancelaria directorului, şi răsbătând prin mulţime se apropie de masa lungă, verde. ’
   „Ce doreşti dumneata?" întrebă directorul accentuând tare şi ascuţit silaba „ta“.
   „Am vrea să ne aducem copilul acesta la şcoală, domnule director" zise Florea arătând pe Ion, apoi privind în ochelarii directorului, cari i se clătinau mereu pe nas.
   Directorul eră trecut de vrâsta jumătate. Se răzimă c’o mână de masă, şi aplecându-se puţin îi mângâie capul băiatului, care în liniştea din cancelarie păreâ că ş’a mai venit în ori din ameţeala ce-1 cuprinsese răsbătând până aici. ’
   „Băiat sănătos, şi se pare deştept. A mai umblat la şcoală?" întrebă directorul ridicân-du-se şi îndreptându-şi ochelarii.
   „Cum te chiamă, dragă?" îl întrebă pe băiat.
   „Ion Florea", răspunse băiatul, care priveâ bucuros la omul acesta care-i păreâ grozav de ciudat. „Ş’am mai umblat la şcoală" adause repede băiatul.               ’
   „Unde ai mai umblat, drăguţule?" întrebă directorul zâmbind cu bunătate.
   „La noi, la dăscăluţu.
   — Hm?" făcu directorul trâsărind din cap şi privind întrebător Ia bădicul Florea.
   „în sat la noi, domnule director. Avem învăţător bun, dar ştiţi dumneavoastră curnu-s oamenii. îi zic dăscăluţu, da-I chiamă Mun-teanu. însă copiii îi zic aşa cum aud că-i zice satul. A umblat trei ani fa şcoală. Şi am vrea să fie primit pe-a treia".
   Domnului director i se ivi o dungă de nemulţumire între sprâncene.
   „în clasa a treia nu mai este loc. Avem şaptezeci şi cinci, aşa-i domnule Câmpeanu?" Şi directorul se întoarse spre un domn cu barba roşcată.
   „Clasa a treia nu mai poate primi", răspunse acesta liniştit, răsfoind un protocol.
   „Dar să vedem ce ştie pruncul", zise directorul dându-i o gazetă. Ion luă cu hotă-rîre gazeta — îi veniâ şi Iui tată-său una — şi începu să cetească tinde arătă directorul cu degetul „Programul nostru e vechiu şi sfânt şi să nu creadă duşmanii că vom lăsă vreodată ceva din el. Părinţii noştri si-au
vărsat sângele de nenumărate ori pentru apărarea acestei patrii".
   Ion ceti fără să silabisească un singur cuvânt. Numai accentuarea o greşiâ pe alqcuri.
   Dunga de nemulţumire se ascunse numai decât dintre sprâncenele directorului.
   „Bine, dragă!" zise el aplecându-se şi ne-tezindu-i părul moale. Apoi repede:
   „De cinci ori cinci?
   —     Douăzeci şi cinci", răspunse băiatul privindu-1 ţintă. ’
   „De şase ori şase?
   —  Treizezi şi’ şase", spuse Ion fără să
clipească. ’       ’
   „De şapte ori noue?
   —  Şa’ş trei.
   —     Foarte bine, foarte bine, dragă", zise vesel directorul. „Se vedeâ că-i deştept", adause privind la bădicul Florea. Apoi în-torcându-se spre domnul cu barba roşcată:
   „Domnule Câmpeanu, Ion Florea din...
   —  Broşteni", răspunse bădicul Petru.
   „Ion Florea din Broşteni trece în clasa a
patra. Aşa, foarte bine", zise directorul cercetând cum a scris numele. „Acum, dragule, adause, întorcându-se spre băiat, vei veni la noi la şcoală. Apoi ridică vocea şi un deget: ,Ascultare!', a! doilea deget: ,d’iliginţă!‘, al treilea deget: .purtare bună'. Aşa foarte bine. Plăteşti trei zloţi şi gata!" zise’întorcându-se spre ’bădicul. ’
   Acela puse banii pe masă, mulţumi domnului director, şi când să iasă, directorul îl strigă: „Nu cumpără cărţi. Le cumpărăm noi, să fie la toţi la fel, şi pe urmă plata. Aşa! Foarte bine!"         ’                     ’ _
   Directorul accentua repede pe „aşa". îl apăsă pe „a" dintâi, „şa" nu se auzi aproape deloc.
   Bădicul Florea eşi foarte mulţumit, cumpără un corn dela cel dintâi covrigar şi i-1 dădu copilului. Apoi grăbi să-i aşeze lucrurile lui Ion.
   Ajunşi acasă jupânea’sa Mina nu mai eră singură’. Cei patru băeţi de cari spusese că-s de-o vârstă cu Ionică priviră cu curiozitate, c’un fel de dispreţ la băiatul care intră după bădicul în casă.
   „Ai şi isprăvit? Da? Vezi, ţi-am spus eu", zise jupâneasa începând iar să torăie. „Iacă, aceştia-s cei patru de cari ţi-am povestit. Ştrengari, bat uliţele până se’’ncepe şcoala. De-atunci zar la poartă, neiculiţă". Şi ea smânci din mână arătând cum încuie poarta.
   Bădicul Florea îi privi cercetător pe cei patru. Doi erau bruneţi, aveau priviri încruntate şi semănau foarte mult.
   „Sunt fraji?" întrebă el.
   „Da, fraţi" răspunse Mina, însă cel mai mic, şi arătă cu degetul pe unul, stă să-1 întreacă pe cel mai mare. Sunt într’o clasă,
www.dacQFomanica.ro
Xml 1, 1912.
LUCEAFARUL
   „Se par a fi mărişori. In ce clasă sunteţi băieţi?" întrebă bădicul.
   „Intr’a doua gimnazială", răspunseră în-tr’un glas cei doi.
   „Şi voi?" se îndreaptă el spre ceilalţi.
   „Noi pe-a ’ntâia gimnazială", răspunseră aceştia.
   „Sunt mai mari ca al meuJupâneasăMina.Pe Ion l-au primit într’a patra",zise bădicul Florea.
   Cei patru se priviră triumfători, mulţumiţi. Aveau cu toţii acelaş cuvânt în buze, pe care ar fi dorit mult să şi-l spună. „Poţoalâ", ar fi voit să zică, — cuvântul de batjocură care se da de gimnazişti celor din clasele şcoalei primare.          ’                    ’
   La dorinţa lui Petru Florea ca să aşeze lucrurile băiatului, jupâneasa Mina răsturnă numai decât întreagă casa. Luă învălitoarele de pe cele trei paturi, arătă lărgimea, îl poftea să-şi aleagă, feriâ scaune, trăgea dela ioc lădiţe, ’ băteâ cu palma poliţele din cămară, făcea loc în dulapul pentru cărţi, grămădind hârtiile, manuale de şcoală a celorlalţi. Şi ’n vremea asta vorbea într’una, descoperind noui şi noui însuşiri fiecărui ungher din casă. Bădicul Petru Florea umblă ameţit de colo până colo, lăsă lucrurile despachetate unde-i arătă jupâneasa şi răsuflă uşurat când isprăvi.
   Din bucătăria de vară lădiţa cea nouă râdeâ cu florile ei albastre şi roşii.’ Ion, băiatul, stă în mijlocul curţii şi o privea, părând că vede un prietin, un binevoitor. Cu mâna în buzunar îşi învârteâ mereu cheia dela lădiţă ş’ar fi dorit să meargă s’o deschidă. A descuiat-o şi acasă de câteva ori, şi se înălţă din ea un miros aşa de plăcut de’ scândură nouă!
   După’amiazi Petru Florea îşi înhămă căluţii şi-l lăsă pe Ion suspinând. Dar când căruţa nu se mai văzu, când băiatul intră în curte dus de mână de jupâneasa Mina, şi cei patru îi dădură târcoale, cercând să se apropie de el, Ion se smânci, o rupse la fugă şi pitulându-se după grămada de lemne, începu să plângă cu amar.
   Seara trebui să se culce în pat, la picioarele celor doi fraţi, pe lângă toate asigurările jupânesei de comoditatea ce-o face ea băieţilor. Studentul dintr’a opta îl îmbună, îi vorbi cu dragoste şi-i spuse anecdote cu ţigani, până ce Ion adurmi zâmbind.
’ Cele trei zile câte mai erau până se începeau cursurile, îi părură lui Ion nespus de lungi. Cei patru îl chemau cu ei prin oraş să-i arete lucruri minunate. însă băiatul nu se ducea. Câteodată cei patru rămâneau acasă, făceau c’un gătej un cerc larg lângă zid, unul intră în cerc iar ceilalţi se sileau să-l nimerească dela periferie c’o minge. îi ziceau la joc „de-a ogoiu".             ”
13
   Chiar în ziua următoare se jucară. Ion sta de-o parte şi-i privea.
   „Vino Floreo, şi tu", îi zise unul din cei doi fraţi.
   „Nu ştiu", răspunse băiatul în silă. Nu-i plăcea că-i zic Florea.
   „Te înveţi", zise al doilea frate.
   „Nu mă joc", făcu Ion hotărît.
   Ei îşi continuară jocul, se înferbântară, ajunseră chiar la certe.
   Unul din fraţi, care rămase multă vreme în cerc şi primi multe lovituri, cât ce scăpă alergă lâ Ion Florea şi-l târî în cerc.
   „Să vezi că-i uşor", zise acela.
   Şi până când să-şi vină Ion Florea în fire, îl nimeriră de câteva ori.
   Atunci băieţaşul se aruncă repede, prinse mingea, şi-l izbi pe cel mai mare dintre fraţi în frunte.
   „Ducevă-ţi dracului, proştilor", le zise băiatul cu mânie, şi fugi,’ printre ei, în casă.                 ’
   „Poţoală" strigară patru glasuri în urma lui. Dar ei nu ştia ce ’nsemnare are cuvântul acela.         ’
   De-atunci cei patru nu-I mai siliră să se joace cu ei „de-a ogoiul". însă mai târziu Ion Florea intră în joc de bună voia Iui. Deşi eră mai mic de ani, eră aproape aşa de înalt ca cei din întâia clasă de liceu. Şi, în puţină vreme, ajunsese ca în cursul unui joc care ţineâ câteun ceas, abiâ odată, de douăori s’ă intre în cerc.
   La şcoală, în clasa a patra erau mulţi elevi veniţi din şcoalele săteşti. Ion Florea nu cu-noşteâ pe nime şi se aşeză în banca unde-l trase un băiat mai mare, băiat din oraş, cu hainele soioase, în banca întâie. Aci se nimeriră tot băieţi veniţi din şcoalele săteşti. Cei cari au fost şi anul trecut aci, se feriau de banca întâie, ca de foc.
   Profesorul intră târziu, mirosi praful pur-tându-şi ochii miopi prin clasă.
   „Măgarilor, v’aţi şi apucat să faceţi praf", zise el urcând catedra. Aveâ un glas piţigăiat, ca de capră, şi Ion Florea se bucură de’glasul acesta: îi păreâ cunoscut de mult.
   Profesorul cercă să repeţească unele cunoştinţe cu elevii cari au studiat sub mâna Iui anul trecut. Dar mergeâ foarte în silă. Băieţii ÎI priveau cu teamă ca şi când i-ar întrebă lucruri îngrozitoare, nem’ai pomenite. La o socoată în cap, dascălul se zoii zadarnic un sfert de ceas. Nici unul dintre elevii lui n’o puteâ face.
   „Nu ştie nime?" întrebă profesorul cu faţa desnădăjduită.
   Ion Florea aducându-şi aminte că la „dăs-căluţu", la ei în sat, ridică un deget dacă ştiâ, făcu acest semn.
www.dacQFomanica.ro
14
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
   „Ei, să te-auzim", zise profesorul nemulţumit.
   „Dacă într’un sac sunt cinci litre de grâu ş’un om duce de vândut opt saci, el a dus patruzeci de litre. Şi dacă litra o vinde cu doi zloţi el a căpătat optzeci de zloţi pe grâul luirăspunse într’un răsuflet Ion Florea ridicându-se. El făcuse de mult socoata.
   „Să ştii câ-i bine", zise profesorul cu necaz. „Vine unul străin să vă înveţe, măgarilor. Cum te chiamă, băiete?" întrebăapropiindu-se de banca întâie.
   „Ion Florea", răspunse băiatul vesel.
   „Si de unde eşti?
   —   Din Broşteni.
   —   Ai cap, âsta-i bine. Numai să vezi să
te porţi cum se cade. Aici la noi nu se sufăr purtări necuviincioase. Să fi atent şi să nu faci praf.                           ’
   —   Bine domnule", zise Ion Florea şezând.
   Din ziua aceea profesorul mântuiâ cinstea
clasei totdeauna cu Ion Florea.
   în curând li se împărţiră cărţile, cari i se părură băiatului foarte frumoase. Pentru plata lor bădicul Petru Florea trebui să vină în oraş.
   Jupâneasa Mina văicărea:
   „Ce de bani, ce scumpete! Nu-i putea lăsă pe băieţi să-şi cumpere cărţi vechi? Le cum-părai pe nimica".
   în ziua aceea Ion Florea fîi foarte vesel.
   „îţi place la şcoală, Ioane?" îl întrebă tatăl său.’          ’
   „Place", răspunse băiatul alegându-şi nişte pierseci aurii din traistă.                ’
   „Si poţi învăţă?
   —     Pot. Eu ştiu mai bine," zise băiatul mestecând cu poftă miezul fraged.
   „Dar de jupâneasa Mina place-ţi ?“
   Băiatul clătină din cap că nu.
   „Şi pentru ce nu-ţi place?" întrebă bădicul Petru.         ’
   „Hm!" făcu băiatul luând altă piersecă.
   „Ei, nu spui ?
   —     îmi taie din slănină", răspunse Ion robit cu totul de mustul piersecilor.
   „Mai aveţi"? îl întrebă pe tatăl său.
   „Ce să avem ?
   —   Pierseci.
   —   Mai sunt, cum să nu. Acum se coc.
   —     Să-mi mai aduci când vii. Să-mi aduci multe.
   —     Am să-ţi aduc. Dar să nu mai spui prostii de jupâneasa. Ea are slănină, nu-i trebuie a ta.
   —     Şi totuş eu am văzut-o tăind", zise ho-tărît copilul.’
   „Dar de cine-ţi place ţie aici, băete?
   —   De baciu Negrea.
   —   Cine-i acela? Vr’un profesor?
   — Nu. Profesorului îi zicem domnule. Baciul Negrea e cel de pe a opta", zise băiatul. „El îmi spune istorii cu ţigani".
   Când se duse bădicul Florea, Ion nu mai plânse. în două săptămâni s’a obişnuit cu vieaţa cea nouă, — vorba jupânesei Mina.
   Zilele treceau repede. începu să înveţe din toate cărţile câte le avea, şi după ce veniră serile lungi de toamnă şi de iarnă, lui Ion Florea îi plăcea să rămână seara la masă cu studenţii cei mari şi să frunzărească prin cărţi’cu chipuri, până ce baciul Negrea îl trimitea la culcare.
   Avea o carte, îi ziceâ „Inimioara", o colecţie de poezii apărută la Braşov din care dascălul le da mereu poezii de rost. Şi erau unele poezii cu versuri lungi şi grele, însă Ion Florea le ştiâ totdeauna fără’ greş. Simţea o mare plăcere să se ridice în bancă, să’se încline cum le arătă profesorul, şi imitând glasul magistrului să spună cu o voce plângătoare, desperată:
                                              Glasul unui român
                                                                                  Toţi oamenii au o patrie numai eu nu am.
    La cer părinte bune te caut cu umilire, în dar îmi este ruga, deşert al meu suspin.
   Şi aşa mai departe până unde avuseseră poezia pe ziua aceea.
   în răstimpuri depărtate, aşa încât elevii aproape îşi uitau de el, veniâ să cerceteze clasa domnul director. Atunci elevii răsuflau uşuraţi, dascălul le punea cele mai uşoare întrebări, şi după fiecare răspuns, domnul director zice: „Aşa! Bine dragă, foarte bine! Tot aşa să înveţ’i".
   Câteodată punea şi dumnealui întrebări, la cari de cele mai multeori ştiâ răspunde numai Ion Florea şi încă doi-trei. înainte de-a eşi le spunea totdeauna să fie ascultători, să înveţe, să nu murdărească caetele, cărţile.
   „Haina curată, cartea curată, lecţia ştiută atunci e şcolarul vrednic de laudă". „Punct", făcea apoi luându-şi pălăria şi pornind spre uşe. Acest „punct" eră spus c’o voce înaltă şi ţinea prelung, ca şi când ar fi voit să curme orice discuţie.
   Cât ţinu toamna bădicul Florea veniâ destul de des pe la oraş, şi din poamele ce i le aduceâ lui Ion, se înfruptau toţi cei din casă.
   Dupăce se puse îngheţul şi se sfârşi cu munca de pe hotar, nu erâ 'săptămână să nu aibă vr’o cărăuşie, când se abăteâ totdeauna pe Ia băiat.
                                    Dar iarna de multeori nu-1 aflâ acasă.
   Jupâneasa Mina, în cazuri de-acestea, îl luâ totdeauna pe dinainte cu vorba.
   „Ionică-i la săniat. Ce să-i faci? îl poţi ţineâ acasă? Las’ c’aşai bine. Doctorii spun că tinerimea are lipsă’ de multă mişcare. De-
www.dacoromanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
15
parte? Aşi, la câţiva paşi. Dar bun băiat, cuminte ş’i ascultător. Să’ ştii că scoţi om mare din el. Hei, câţi domni n’au trecut în tinereţele lor prin casa asta! Să am atâţia galbini!"
   Omul se depărta liniştit şi-şi vedea de drum.                      ’
   Dar băiatul eră într’adevăr destul de departe cu sania, ori ia ghiaţă pe râu. De multeori chiar jupâneasa-i trimiteâ „să mai aerizeze în casă“.
   Dar oricât ar fi alergat Ion Florea după jocuri iarna, primăvara, la sfârşitul anului ieşi premiatul întâi.
   „Pe anul viitor la gimnaz cu el, bădicule“, îi zise profesorul.
   „Dacă ne va ajută Dumnezeu", răspunse Petru Florea.
   El îl adusese, într’adevăr, numai de probă pe un an. „Dacă nu învaţă, atâta pagubă, mi-am luat un ghimpe dela inimă" îşi zisese dumnealui.
   Insă acum eră hotărît să se facă luntre şi punte ca să-şi poată purtă băiatul mai departe la şcoală.
   încă în seara aceea, acasă, făcură planuri, până noaptea târziu, cu nevasta. îşi socotiră, aşa pe de-asupra cheltueiile ce le vor aveâ cu băiatul, socoteau venitele, şi cu puţină strădanie, li se păreâ că vor învinge.
                                                                                                          (Va urmă).
                                      Fărâmituri.
   Cât de dragi îmi sunteţi voi scriitori umili, drumeţi fără noroc, stele fără nume în largul cerului ... Voi cari vă dormiţi somnul de veci în rafturile neatinse ale anticarilor... Aşa în câteun amurg de toamnă mă gândesc la voi, mi-e dor de voi... în clipe de aceste mă tulbură seninătatea olimpiacă a artei eterne. Cu o pietate blândă privesc cărţile voastre şi des-chizându-le mi se pare că am trecut pragul unor bisericuţe dela sate, cu păreţi înguşti, cu fereştile mo-horite. Sufletul vostru luminează ca o candelă sfioasă aprinsă la icoana Maicii Domnului... în astfel de lăcaşuri sărace şi părăsite se poate murmură o rugăciune ... Şi cine ştie dacă nu e mai curată, mai sfântă, decât orga măreaţă, care răsună între zidurile de marmură ale sfântului Petru ...
                                                                   *
   Ar fi totuş o compensaţie, dacă vieaţa, care ne-a furat râsul copilăriei, ne-ar putea da măcar lacrimile ei.
   Cele două turnuri ale domului din mijlocul oraşului, mi se pardouă braţe ridicate spre cer în chip de blestem. *
   Numai sufletele vulgare îşi batjocoresc dragostile de odinioară, oamenii de bun simţ sădesc flori pe morminte.                 *
   Vaca paşte florile pe cari noi le prindem la butonieră.                  *
   Cele mai multe femei sunt în stare să supoarte cele mai puternice furtuni sufleteşti, fără a-şi deranjâ frizura. •
   îmblânzitorii de fiare de obicei o sfârşesc rău: mor sfâşiaţi de bestiile pe cari ei înşişi le-au domesticit... — Sărmanii Don-Juanil. ..
                                                                    *
   La marginea oraşului un stâlp de telegraf în seara de Crăciun. Prin sârmele lui trec veştile unei lumi întregi. Cine să gândeşte la el: sărmanul poet!...
                                                                                                                              Aegrotus.
                                        Peleu şi Tetis.
De-o mândră zână povesteşte mutul, De care zeii toti se încântară,
Şi ca să nu se certe-o măritară C’un muritor; Peleu i-a fost ursitul.
Dar ea, ca să-şi încerce ’ntâi iubitul, Se prefăcti ’n albastru râu, în pară De foc şi în fantastic chip de fiară; EI a rămas statornic, fericitul.
Când birui şi-a treia încercare,
Văzu, răpit de farmec şi uimire,
Cum din nălucă mândra zân’ apare.
Şi încă tot cu dulce ’inpotrivire Stătu acum la ’ntâia sărutare Frumoasa zână ’nvinsă de iubire.
                               1.  Borcia.
www.dacoromanica.ro
16
Ni ul 1. 1912.
Lt’CKAPĂRUL
                                  Petra.
                                   — Schijă. —
   Ori de câteori tuşa Maria plecă la vie să dea o raită pe la avutul întins pe dealul roşcat al Cernăteştilor, soru-sa Safta, cucoană arţăgoasă, cu dichis la treabă, şi, soţie de portărel, nu se putea să n’o ţie îmbrăcată în prag, să-i împue urechile, să-şi tragă în sus inânicele dela camizon de i se vedeau pe braţ arsuri cât banul: urine de cratiţă...
   „Adu-mi, ţaţo, o fetică din deal...; papel-cile astea dela birouri mi-a ofticat zilele; nu mai ies din bucate. M’am sfaiogit...
   —   O să mă ’ncerc.
   —     ...Şi Nae al meu s’a făcut ciudat, năzuros... Le trântesc dracului şi plec. Mi s’a urît.
   —     Bine, soru-mea. Da’ şi p’acolo s’â boierit lumea rău. Când aud de stăpân nici nu te-ascultă... se uită în altă parte. Mai bine toacă pe vătraiu decât să câştige o bucăţică de pâne, o treanţă ’n spinare. E fudulie mare pe capul lor... O să mă căsnesc. Anton, vecinul ăla al meu din vale, are, am auzit, o casă de copii, şi-i lipit pământului. Să vedem nu mi-o da-o p’aia mai inicşoară. E un noduleţ p’atâta!
   —   ...Un băţ să mişte; ...mă mulţămesc".
   Pe coarde mugurii s’au făcut ca fluturaşii,
galbeni. A înflorit podgoria; s’a copt; ba a şi cules-o. Când s’au rupt preţurile la Bucov, toamna, târziu, şi-a adus aminte de făgăduială. Se apropiase vremea să dea ochi amândouă; nu mai avea cum s’o cârnească. Se legase. Babele, când nu trece dela ele, au miere pe buze. La momeli, să ştie învârti omul cine le întrece?
   Ce-a făcut, ce-a dres, iute, şi-a dat Românul fata dela casă, în cap de iarnă, când perdele groase de ceaţă se lăsau spre Broasca, când spre slemna veştedă nu mai trecea decât câteun jugănar lipovean, în cisme lungi, cu chimirul soios ticsit de sule şi undrele — îi atârnau la o parte peste cămaşa roşie.
   Cu saci de nuci, cu mere, cu o tăgârţă cu fasole, cu struguri, cu doi claponi şi un ied viu, înfofolită, âând porunci în toate părţile, a plecat, închinându-se cu ochii jumătate închişi, oftând: „sfântuleţule, nu mă lăsa!“
   Drumul greu, bolovani, scochini, râpe, vizitiul cam băut, au ajuns la tren, — l-a prins. Seara a pus-o în oraş. Aci un ger, un bur-haiu de nu se vedea Ia doi paşi. în întunecime licăriau luminiţe verzi de felinare; se auziau glasuri surde ca din prăpăstii; umbre nedesluşite, vedenii ca într’o lume de rătăciţi. Roatele înţepenite abia se mişcau, scârbind; birjarul băteâ caii peste japurile de piele îngheţate. O frică, o pustietate, un urît... până la poarta din Belizarie.
   Cară birjarul basmalele, le duce înlăuntru una câte una si la urmă troncănind ciubotele pe asfaltul ferecat de îngheţuri, păşind peste un morman de zăpadă, pune mototol pe laviţa din bucătărie o mogâldeaţă înfăşurată într’o cergă. Când a desnodat căpătâile, doi ochi speriaţi priviau sub hălăciuga de păr ce-i astupa urechile:
   „Ţi-aduseiu puiul ăsta de sălbătăciune...”
   Pe coana Safta o bufneşte râsul. Se lasă în jos, lângă ea... o împinge în glumă peste pernă.
   „Ia stai să mă uit la tine... ptiu! câţi ani ai fa? Cum te chiarnă?11
   Buzele cari atâta cale nu se mişcaseră decât de fiorul spaimii, încleiate, cu vorba pierită după ele o zi întreagă, abia spun:
   „...Petra... repede, peltic, aruncând ochii la cucoana care a adus-o şi care acuma stă în uşă, ţanţoşă, cu mânile în şolduri.
   —  Ţi-e frig? O pipăe şi eră sloiu.
   —   Tt!                  ’
   —     Dăi ceva cald să bea... nescai lapte... ca la pisici”.
   Safta nu-şi ia ochii dela ea, îi strânge capul între mâni, aduce urechea la inimă.
   „Cum i se mai sbate, ţaţo... săraca!”
   O întrebă cu înduioşare:
   „Vrei lapte, Petro?”
   Uluită, nu pricepe de ce-i zice pe nume cucoana asta străină, cu părul ghemuit în hârtie, cu două boambe roşii în urechi... pe care n’o văzuse niciodată.
   „Ţi-ai găsit — răspunde tot ea — asta-i ţuicăreasă...”
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
17
   Fără să mai adaste, a împins în tăciuni ibricul cu niţică ţuică pe fund, amestecată cu apă şi cu niţel zahăr.
   „Ei, — îi spune dupâce i-a dat beutura pe gât — acu stai acilea, culcă-te... noi stingem lampa.
   —     Dormi Petro, odihneşte-te bine, că de mâne intri în serviciu la madam Şoancă.“
   Tuşa Maria sosiâ de obiceiu Sâmbăta dela vie, înadins. A doua zi slujbaşii n’au cancelarie. Pot stâ în bună lege de poveşti. Atunci îşi descarcă dumneaei sufletul: că lumea s’a făcut vrăşmaşă; cum a furat-o unul şi altul — şi că în sfârşit şi anul ăsta ca întotdeauna, după atâta alergătură şi chin, s’a ales cu mai nimic şi te miri ce.
   „O s’o mărit naibii de vie; m’am săturat certându-mă cu toţi nebunii de pe lume..."
   Dumineca dimineaţa, mai târzior, domnul iese în săliţă, pe jumătate îmbrăcat, cu pieptenele în mână, cere să-i vie servitoarea sus. îi spuseseră de cu seară că e o fată slujită, ştie să gătească, să spele, se pricepe la călcat... A fost numai la case bune şi-i apucă mâna la orice. Pufăia printre mustăţi, mulţumit că-şi mai cruţă femeia, că mai poate stâ şi el de vorbă cu Săftica lui.
   „Bine, drăguţă, că ne pică norocul ăsta la casă, ziceâ plin de bucurie. Avem s’o ducem noi mai bine. Decât să mai curăţ dimineaţa soba de cărbuni, fug în lume... l-ai spus tu să ne facă pe ziua de azi ce-o şti... să vedem arama?"
   Surorile nu se mai puteau stăpâni.
   „Da ce v’a găsit, neică? face la ele răstit. Zău aşa, Săftico, femeie în toată firea, râzi par’că n’ai fi în minţile tale?"
   Aci vin alte pufăeli: puf! puf! mai îndesate şi mai repezite: De necaz, astea.
   Deschide uşa şi chiamă:
   „Hai de sărută mâna la domnu; te-ai şters pe picioare? încet cu covorul ăla, vezi să nu te trântească..."
   Portărelul, în papuci, încovoindu-şi trupul după mişcarea degetului ca să nu-şi cocolo-ziască cravata, şi-o lega în faţa oglinzii.
   Petra intrase în odae ca un şorecel, mărunt, n’o simţise.
   „Nu te uiţi, bărbate?!
   —  Unde e? şi face un pas înainte, apăsat
şi săltăreţ, pasul Iui, când îşi bate buzunarul cu palma şi strânge geanta la subţioară.
   —     Ptiu! bătute-ar păcatele! Piei din ochii mei; să nu te văz!"
   Se întoarce cătră bătrâna, le încarcă de Doamne-ajută:
   „Şi tuşa mai nebună ca tine. Ce treabă să faci, creştină, cu mâna asta de carne?... Mai bine o lăsaţi să sugă la măsa. V’am spus eu vouă că nu sunteţi zdravene şi nu mă credeţi.
           t
      Pufneşte, tu, Nae dragă, — îi spune stând picior peste picior, cu o mână moale căzută peste marginea scaunului — da să vezi tu ce treabă o să-mi facă mie Petra. Cătră ea: — Aşa-i Petro?... Ştii fa să cânţi ? la cântă-ne ceva, acu de dimineaţă... până s’o îmbrăcă boierul.
   —   ..păi nu mă bate?
   —   ...Cine? Noi unde suntem?"
   Petra îşi drege niţel glasul înecat şi-o încurcă:
              Foaie verde mărăcine Ăl din deal m’a fermecat,
              Ăl din vale m’a lăsat...
              Să-i ia dracu pe toţi.
   „Fugiţi cu paiaţa de pe capul meu... ori nu înţelegeţi româneşte?
   —     Vezi, mă, a ieşit şi cântăreaţă... să te mai aud că n’are cine-ţi face soba dimineaţa...?!"
   Nu chiar din pădure, Petra e învăţată cu lumea. A tânjit la început, da o bucăţică de zahăr, câte niţică zeamă de dulceaţă pe marginea farfurioarii, sacul de nuci pe mâna ei... au făcut-o să se dedeâ la stăpân.
   „Mergi fa, acasă că eu uite mâne plec, nu vii la măta? îi spunea „vinăreasa Maria" cum se iscăleşte singură pe caetele de socoteli.
   —   Nu viu că mă bate...
   —   Par’că stăpână-ta nu te bate?
   —   Dacă!"
   Portărelul plecat la slujbă, coana Săftica închide uşa dela drum, stă la masă, într’un cot, fumează ţigară după ţigară...
   „N’auzi să cânţi?! Ce ţi-am spus? Aşa! Să nu-mi moţăi, să-ţi mai scape farfuriile din mână. Tare că vreau să auz şi eu... la
teatru ştii că nu mă duc!"
        }
                                          2
www.dacQFomanica.ro
18
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
   Gâfâind aduce farfuriile; le potriveşte în dulap, pe policioară.
   „Acu să te văz la tacâmuri... în trei ape să mi le clăteşti".
   Vine şi cu tacâmurile, îngrijorată. Abia ajunge să le razinie niţel pe masă, pân-o trage cutia. Nu mai răsuflă.
   Coana Safta smiceşte un cuţit şi-l duce la nas.
   „Ce-i asta, pupăzo? şi tranc! dă cu el d’asvârlita în bătătură. Aşa face cu toate: tranc! tranc!
   —     Du-te şi le-adună; să le speli frumos că-ţi retez limba!"
   Le aduce mai apoi; ruşinată, calcă în vârful picioarelor.
   „Aşa te învaţă! Acuma zic ceva? că nu zic!"
   Mânile mici, roşii de leşie şi crăpate, ţin casa; toată gospodăria e în grija ei.
   „Ai măturat în bucătărie? Să-mi aduci aminte să cumpăr chibrite. Ai căutat pe berea de ou? să laşi uşa crăpată să ouă sub maşină... Du-te de te uită: a umplut sacagiul butoiul cu apă? că mâne ne sculăm de noapte să muiem rufele".
   în clipele de răspas, pe scăunel, cu un petec de rogojină sub picioare, face cu ig-liţa: să ştie când s’o mărită să-şi gătească pernele cu colţi. Tunsă chilug, o moaie soarele: cârpa îi alunecă într’o parte, moţăe şi degetele se mişcă prin vis... dar igliţa nu mai apucă firul.
   „Petro!
   —   Zău nu dorm, conită!"
   Când se schimbă soarele, îşi mută şi ea scăunelul după el...
   Coana Safta şi-a direticat pe Ia chiriaş^ se plimbă prin curte, cu ochii pe la brazde.
   „Oare unde am îngropat sâmburii ăia de pier-sece turceşti că mi-am uitat... poate ştii tu?"
   Fuga, cu picioarele goale, întro polcuţă d’a cucoanii scurtată ce-i stă ca un burduf, îi arată:
   „Colea, uite...
   —   Cin’ ţi-a spus ţie?
   —     N’am pus eu par’că pânzele astea semn... au putrezit, ia!“
   La un timp:
   „Cucoană?
   —  Ce vrei ?
   —     Acuma cântă cucul în ulmii coanii-mari, în deal...
   —  Acuma; da iarna nu vine lupu ?
   —    Aoleo, lupu! nu umblam noi după urmele lui pe coastă; nu se dă la om!"
   Pe dulap, sus, legate cu cârpă peste dopuri, sunt aşezate borcanele cu vişinată veche, ruginită.
   îşi face glumă cu ea.
   „Ai umblat la sticle... nu văz eu?
   —    Minte ai şi matale! coniţă?! Aoleo, ce sunt fermecată să umblu pe dulapuri..."
   Cât nu se duce pe la cunoştinţe să le întoarcă vizita, dar dîn când în când tot îi pică musafiri coanii Saftii. Le-a deschis prin faţă. Petra cu gâscă jumulită, cu tuleii dela aripi smulşi, o aducea s’o arate cucoanii, s’o pârlească amândouă la spirt, şi pe urmă să-i dea un praf de mălaiu până mâne... O caută în sofragerie, nu-i; ştia că după masă se retrage în odăiţa dela drum, pitită după perdeă să uită... si deschide usa. Când a dat cu
            i              i
ochii de casa plină de musafiri, i-a scăpat gâscă pe covor:
   „Da de unde focului ieşirăţi ?“
   într’o dimineaţă trecea spre zahanâ un cârd de oi, ostenite şi flămânde; se opriau din mers să apuce pe fugă câteun fir de verdeaţă ieşit printre uluci, ici-colo. Petra aude clopotul de cioaie, strigătul tărăgănat al oilor, flueratul acela scurt, tainic, al ciobanului care are ceva din misterul singurătăţii, ceva din sufletul lui acoperit, vorbitor numai cu el însuşi. Petra năpusteşte oala cu lapte gata să dea în clocot, o sbugheşte pe poartă. Ajunge un mieluşel rămas codiţa. Merge cu el alături, îi rnângăe lâna moale, încârlionţată. Nimeni n’a auzit un oftat, aşa cum ai alergă şi o mână nevăzută te-ar opri pe loc. Frica să nu se rătăcească a ţintuit-o. Cu mânile sub şorţ, s’a uitat până ce un colţ de uliţă i-a înghiţit: întâiu s’a şters ciobanul din cap cu traista în spate, apoi oile, doi miei albi mai mici decât ceilalţi, şi, la urmă baciul cu cânele după el...               y cioîlec.
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
19
Nrul 1, 1912.
                           Din ţara dolarilor.
                            Cine-a scornit jalele? Misler cu vapoarele,
                            Da vaporu nu-i de vină Că şi pe el focu-1 mână.
   Vieaţa sufletească a cărturărimii ardelene, de o jumătate de veac se petrece cam în aceleaşi frământări, ca apa unui râu cu sbateri veşnice de valuri, fără ca vreodată însă vreun uragan de patimi, să o fi răscolit până în adâncimi, să fi rupt zăgazuri, să fi aruncat valuri grele peste ţărmuri, să fi mutat cursul din alvia lui veche. Preocupaţiile intelectualului de astăzi, — abstracţie făcând de mici schimbări pricinuite de vreme — sunt identice cu cele ale intelectualului de acum 50 de ani: creiarea unui rost economic, susţinerea naţionalităţii sale, şi lupta împotriva unor culturi străine, cu tendinţe de sugrumare. în liniile sale fundamentale, în elementele sale constitutive, lumea sufletească e aceeaşi, astăzi ca şi atunci. Deosebirea dela o generaţie la alta, zace în intensitatea de simţire, în felul deosebit de înţelegere, în chipul divers de interpretare al aceloraşi principii.
   O revoluţie lentă se petrece, însă, în adâncimi, în vieaţa sufletească a poporului. Şuerul trenului, acest ţipăt al civilizaţiei, care a turburat pacea câmpiilor din stăpânirea ei milenară, a produs o schimbare neaşteptată în felul de traiu şi în consecinţă, în lumea sufletească a satelor.
   Au dispărut depărtările, s’au deschis porţile tuturor produselor industriale, bumbacul a alungat cânepa, ghetele au suprimat în multe tocuri opinca, s’au închis şezătorile, s’a distrus în mare măsură industria manuală si pretutindeni, ca şuviţele de apă într’o corabie ce se scufundă, a pătruns curentul civilizaţiei, cutremurând vieaţa ţărănească din încheieturile ei de veacuri. Toate aceste schimbări pe ţăran l-au găsit desarmat şi l-au zăpăcit. Turburat în obiceiurile lui bătrâne care-i dădeau un sprijin moral vieţii, apăsat de contribuţiile multiple ale unui stat feudal încă, sedus de creditul ce i se ofereâ ca un sprijin la nevoie, dar al cărui rost nu-1 înţelegeâ, într’o bună dimineaţă a
văzut, cu înfiorare, cum se deschide prăpastia sub el.
   Atunci a pornit spre America, să caute mântuire.
   Smuls din satul lui, dincolo de hotarele căruia n’a trecut, poate niciodată, din seninătatea simplă a traiului lui patriarhal, din contactul direct cu natura, al cărei copil eră, şi aruncat deodată în vălmăşagul şi vuetul fabricilor din Statele-LJnite, vă puteţi închipui ce criză s’a putut petrece în sufletul lui.
   Din această lume sufletească au răsărit cântecele ce le publicăm mai la vale. Flori încărcate de parfumul durerii, sub care moare biata lui inimă înstreinată:
          Oceanule, apă rece Dumnezeu sfântul te sece,
          Să te fi săcat de mult Eu să nu te fi trecut,
          Nici să nu te treacă nime
          Să fi tu plătit cu mine.
                          *
          Poţi fi maică supărată De ce nu m’ai făcut fată Să şed cu furca pe vatră Să nu ştiu lumea de lată,
          Să şed pe vatră ’ntr’o dungă
          Să nu caut lumea de lungă.
                          *
          în America sunt bani
          Dar face copii orfani,
          Şi surori fără de fraţi
          Şi muieri fără bărbaţi.
                          *
          Frunzuliţă ca iarba
          De când îi America,
          Multe pluguri ruginesc
          Şi ogoare ’nţelinesc
          Mulţi tineri îmbătrânesc,
          Multe neveste bocesc
          Multe maice ’ncărunţesc.
                          *
          Fetele din Vadul-sat Au dat jalbă la ’mpărat: înălţate împărate,
          Noi cu capete plecate Te rugăm dacă se poate Să nu mai dai paşapoarte;
                             ’ 2*
www.dacQFomanica.ro
20
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
       Căci feciorii cei voinici Au plecat toţi de pe-aici,
       Şi Misler, cerul l-ar bate,
       I-a dus departe, departe,
       Spre apusul soarelui în ţara Angiezului,
       Noi rămânem supărate
       Fete mari nemăritate.
                                                             *
       Trandafir de vânt bătut în ceasul, ce m’am născut A trăsnit şi-a fulgerat De trăesc înstrăinat.
                                              Şi n’am parte de-al meu sat. *
      Frunzuţă verde din vie Montana-i ţară pustie,
      N’auzi oameni dăinuind Nici feciorii chiotind Numai vântul vâjăind Şi pădurea clătinând Şi câte un bubuit
      Din minele de argint.
                      *
      Când m’apropiu de-al meu sat Cunosc cânii pe lătrat Şi feciorii pe strigat Şi fetele pe cântat.
(Poezii culese de părintele Podea, din America.)
                                       A. E.
                                                      Sonet.
                       De când m’am dus atâţia ani trecură Şi ’ntr’un amurg când m’am întors în sat Vedenii dragi în drum mi-au alergat Şi teii toţi din deal mă cunoscură.
                       Bătrânii tei au plâns, au fremătat,
                       Părea că trece-un basm din gură ’n gură, Străvechiul basm de dragoste şi ură Ce doi drumeţi pe-aici şi l-au uitat.
                       Ca ’n cele vremi sunt toate ’n jur de mine, Acelaş câmp smălţat cu flori de mac, Acelaş*lan cu spicul mic, sărac.
                       Acum, când stau şi mă gândesc la tine, Aceiaşi oameni trec pe la fereşti Şi tu tot drag şi tot departe-mi eşti.
                                                   Ecaterina Pitiş.
                                    Scrisoarea ta...
Scrisoarea ta mi-a destrămat A visului beteală,
Ce viperă ţi-a ’mprumutat Veninul drept cerneală?
Cu slova ta vin anii toţi Şi ’n vraja lor mă fură, în rostul ei mărunt cum poţi Să ’nchizi atâta ură?..
Cetind-o azi ca alte dăţi, în mine-un gând tresare:
Ce-ar fi s’o sfârtic în bucăţi Şi s’o arunc în mare?..
Din ale scrisului tău veşti Otrava s’ar desprinde,
Ca mâne-atât amar de peşti Pescarii n’ar mai prinde....
                                                                                                          Othmar.
www.dacQromanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
21
                         Grupări literare şi idei politice
                                        de Sextil Puşcariu.
                                                          I.
   în discuţiile aprinse care pasionează de un an şi mai bine opinia publică românească de dincoace şi, în mare parte, şi de dincolo de munţi, a fost sulevată si chestiunea dacă scriitorii, aceşti oameni pe cari suntem deprinşi să-i credem trăind în lumea visurilor şi a iluziilor nerealizabile, sunt sau nu capabili a concepe idei politice sănătoase şi a face pe îndrumătorii naţiunei lor.
   lată o întrebare de ordin principiar, care merită a fi discutată.
   Din capul locului trebuie făcută o distincţie bine stabilită. Nu vom consideră pe scriitori ca indivizi, căci credem că între scriitori, tot atât de bine ca între advocaţi, medici, financiari sau alţi bărbaţi de oricare altă meserie sunt oameni cu şi fără aptitudini politice. Acestea nu-s legate de vreo meserie sau ocupaţie oarecare, precum talentul politic nu e distrus prin funcţiunea ce o ocupă unul sau altul. Deci noi nu vom căută să aducem ca exemplu nici cazul lui Mommsen, despre care se afirmă că pără-sindu-şi de câtevaori camera sa de savant îngropat în foliante, spre a scrie articole politice de actualitate, s’a documentat a fi foarte rău informat asupra împrejurărilor din nemijlocita sa apropiere, nici cazul lui Eminescu, despre care ştim cu toţii astăzi ceeace n’au înţeles contemporanii, că a scris articole politice tot atât de luminoase şi de strălucite pe cât de geniale erau versurile lui.
   Deci nu vom consideră pe scriitori individual, ci vom vorbi despre acele grupări literare, pe care nu le leagă numai incidental colaborarea la acelaş magazin literar sau ceaiurile cu pesmeţi vanilaţi ale cutărui mecenate, ci convingeri şi aspiraţiuni comune, precum mi se pare că e cazul cu scriitorii grupaţi în jurul „Tribunei" şi al „Luceafărului".
   Răspunsul la întrebarea ce s’a pus îl vom căută în câteva pilde din trecut. Şi nu vom alergă la alte neamuri, care ne-ar puteâ oferi exemple din belşug, ci ne vom îndreptă pri-
virile spre câteva grupări literare din istoria culturală a Românilor în ultimele decenii.
   între anii 1830 şi 1840, în cele două principate, conducătorii recunoscuţi şi ascultaţi ai literelor române erau Eliade Rădulescu, care scoteâ la Bucureşti „Curierul românesc", şi G. Asachi, în fruntea „Albinei" din Iaşi.
   Meritele acestor doi bărbaţi sunt mari pentru desvoltarea literaturii şi a culturii române. Activitatea lor a fost uriaşă şi aproape orice iniţiativă care însemnă un progres incisiv în desvoltarea noastră literară şi culturală a pornit dela ei. Cu toate acestea, nici unul nici altul n’a izbutit să strângă în jurul său o grupare de scriitori, care să se impună ca o generaţie, cu ideale şi aspiraţiuni bine stabilite, stârnind valuri largi în publicul mare. în istoria literaturii şi a culturii române sunt pagini întregi — şi pagini frumoase — în care se vorbeşte de Eliade Rădulescu şi de G. Asachi, dar nicăiri nu vom întâlni un capitol care să vorbească de o generaţie numită după aceşti conducători.
   Cauza e a se căută mai ales în frica lor neapropiată. Eliade a fost toată vieaţa lui sclavul unei ambiţii aproape bolnăvicioase de a străluci; el, care aveâ talentul de a aprinde în scriitorii tineri flacăra entuziasmului, nu aveâ tăria de a se bucură de ridicarea lor. Prin temperamentul său vioiu şi prin talent, el a izbutit într’adevăr să ţină încodată luarea aminte obştească asupra sa chiar si în rătăcirile sale de mai târziu, si când Societatea academică a luat fiinţă, bătrânul Eliade fu destinat a figură ca întâiul ei preşedinte. Dar strălucirea lui de o jumătate de secol a fost splendoarea unui astru singuratic.
   Asachi n’aveâ nimic din temperamentul vioiu al contemporanului său. Şi el şi-a zidit un piedestal înalt; pe acesta tronă rece, fără să-şi dea silinţa să atragă la sine sau să se coboare în mijlocul tineretului care se ridică în jurul său. Deaceea celce nu aveâ înţelegere pentru ideile generaţiilor ce se ridicau, a fost uitat de ele.
www.dacQFomanica.ro
22
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
   Chiar cu rizicul de a devia dela obiect, voiu cită aici textual „necrologul" atât de caracteristic prin care tinerii din jurul „Convorbirilor literare" aduc la cunoştinţa lectorilor moartea bătrânului agă (anul III, pag. 324).
   „Unul din cei mai venerabili cetăţeni ai noştri, Gheorghe Asachi, a murit după o vieaţă lungă şi plină de merite. Patria noastră îi datoreşte mult. El trebuie să fie considerat ca principalul reîntemeietor al şcoalei române, după întreruperi de secole. EI a fost cel întâi care a înfiinţat un jurnal român în Moldova; el a fost cel întâi care a întrodus tipografia prin oraşe; cel întâi care a înfiinţat teatrul. Asachi s'a distins prin lupta ce a întreprins cu mănăstirile greceşti ce usurpase averile şcoa-lelor române şi prin succesul ce a coronat lupta sa; el s’a distins prin calităţile sale de bun cetăţean şi patriot; el s’a distins ca publicist, fiind după un timp îndelungat cel întâi ce scrise în limba română. întâia Iui poezie începe astfel:
Un dor tainic mă împinge şi mă ’ndeamnâ din junie Ca să cerc pe alăută româneasca melodie.
   încercările sale au dat exemplu celor mai tineri să lucreze la întemeierea unei litera-ture naţionale şi bătrânul nu lipsea niciodată de a încurajâ junimea. Kogălniceanu, Negruzzi, Alecsandri erau mulţumiţi de aprobaţiunea bătrânului Gheorghe Asachi. Bogat de ani şi bogat de merite, el ne-a lăsat acum, dar memoria lui ne va rămânea vie şi scumpă".
   Cât de elocvent e acest necrolog, străbătut de un respect adânc, de sigur, dar în care meritele lui Asachi se înşiră cu aceeaşi răceală, cu care se scriu pe eticheta unei piese de muzeu notele demne de amintit pentru obiectul expus. Asachi încetase cu mult înainte de moartea sa a mai fi un scriitor român şi nu numai pentru generaţia tinerilor dela 1866, ci chiar pentru generaţia dela 1840!
   Pe vremea când în pricipatele româneEliade şi Asachi erau conducătorii recunoscuţi ai mişcării literare, câţiva dintre fii de boier plecaseră la şcolile din străinătate, între ei Kogălniceanu, Alecsandri, C. Negri, I. Ghica, Al. Russo ş. a. între străini, unde dorul de casă îţi învăpăiază dragostea de neam şi mediul
încunjurător te sileşte să faci mereu comparaţii, în sufletele acestor tineri se născură idealele şi aspiraţiunile nouă care aveau să devină ţintele unei generaţii întregi.
   întorşi, în preajma anului 1840, în ţară, ei s’au convins în curând că ideile lor generoase nu încap în cadrele celor două foi din capitalele ţării. Şi atunci, cel care între aceşti tineri aveâ darul să formuleze gândurile conducătoare ale generaţiei sale, M. Kogălniceanu, întemeie revista „Dacia literară" şi puţin timp dupăce stăpânirea o opri, revista „Propăşirea". în jurul grupării dela Iaşi se strânseră în curând toate talentele tinere din tară, în frunte cu C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu si N. Bălcescu.
   Aceasta e întâia şi poate cea mai frumoasă grupare literară pe care am avut-o noi Românii. Am subliniat cuvântul „literar", pentrucă toţi tinerii aceştia atunci erau numai scriitori şi programul lor eră excluziv literar. Dovada, deşi negativă. în vremurile acelea, când censura eră o raţiune de stat, acestor tineri cu idei tulburătoare, nu Ii s’ar fi dat voie, chiar dacă ar fi cerut-o, să scoată o gazetă politică.
   Căci şi pe -atunci se făcea o distincţie foarte lămurită între scrisul literaţilor şi al politicianilor. Literatura? Nişte idei mai mult sau mai puţin fantastice, care într’o anumită vârstă pot fi permise şi sub împrejurări pot amuză pe cetitor. Politica? O maşinărie complicată cu multe şuruburi, pe care nu are dreptul a le învârti decât ceice prin vot reciproc se găsesc capabili de a o face.
   Deci proba, indirectă, fireşte, că în programul „Daciei literare" şi al „Propăşirei" n'aveâ ce căută politica, e dată. Şi de sigur că dacă tinerii cam zvăpăiaţi ce scriau la ele nu şi-ar fi permis câteva aluziuni răutăcioase la privilegiatul cler, la puternicul Domn şi la şi mai puternicul protector al lui1), censura n’ar fi oprit foile, neavând nici
   ’) „Dacia literară" a fost oprită pentru proverbul „peştele dela cap se Impute", întrebuinţat de Kogălniceanu în nişte note din subsol la traducerea „Călătoriei principelui Demidov" (cf. N. Cartojan, în Convorbiri literare XLI, 1015). „Propăşirea" trebui să apună pentrucă traducerea „Satirei cătră mintea mea" a lui A. Cantemir aveâ un ascuţiş împotriva preoţimei, iar Kogălniceanu, într’un proces,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
23
un motiv de a întrerupe literatura acestor tineri, sau cum spune ofisul din 11 Noenivrie 1844: „cuviincioasele şi moraliceştile învăţături".                 ’           ’
î
   Adevărat, că astăzi, recitind scrisul acestor tineri şi mai ales al conducătorului lor, Ko-gălniceanu, îl vom aprecia altfel. Cel puţin dacă judecăm ideile formulate de el din punctul de vedere al utilităţii lor si al îndem-
                           t        )
nului spre o îndrumare sănătoasă a întregei vieţi publice, ne pare că în ele se cuprinde cea mai bună politică ce se putea face atuncea.
   lată câteva, ca probă.
   Spre a motivă apariţia nouei foi, Kogăl-niceanu arată cum cele trei gazete româneşti, cele două din capitalele principatelor, şi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură" dela Braşov, fac un separatism nepotrivit, mărginindu-se asupra provinciei în care apar. Celce ca tânăr student scrisese în „Istoria" lui destinată pentru străini că „regatul Daciei (înainte) ar fi de o mare greutate în cumpăna Europei", nu se putea restrânge la un program de gazetă locală, ci foaia pe care o întemeiază el poartă titlul semnificativ de Dacia literară, voind să fie un organ al culturii româneşti de pretutindeni. Astfel se accentuează întâia oară ideia unităţii noastre culturale.
   >
   Iar cultura o înţelegea el naţională. Spre deosebire de Eliade, care îndemnând pe alţii şi muncind însuş, căută să popularizeze prin traduceri scrierile literaturilor străine, Ko-gălniceanu scrie că el se va sili „a publică mai cu deosebire scrieri originale şi a prigoni mania traducerilor, deoarece traducerile nu fac o literatură, ci însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi este originalitatea". Iarăş pentru întâia oară se stabileşte aici principiul sănătos că fiecare popor are da-torinţa a contribui cu partea sa originală la progresul omenirei şi se dă un serios avertisment celorce imitând pe străini importau
ca „vechil" (= advocat) al oraşului Botoşani contra călugărilor greci, având curajul să „înfiereze cu cuvinte apăsate pe streini", la porunca consulului rusesc, s’a aflat că foaia lui „s’a abătut dela mărginită ei destinaţie, încât întrebuinţând rău acest prilej, şi-au iertat a publică alcătuiri pricinuitoare de scandală, de jăg-nire asupra celor vrednice de cea mai înaltă consideraţie şi Iovitoare relighii" (cf. id. ib. XLI, 416- 424).
în organismul nostru dăunătoare corpuri eterogene. Şi dacă astăzi putem vorbi de o cultură românească, cu părţile originale, iz-vorând din însas firea noastră, aceasta o mulţumim în cea mai mare parte tocmai faptului că doi dintre tinerii grupaţi în jurul „Daciei literare", Kogălniceanu prin publicarea „Letopiseţelor" şi Alecsandri prin scoaterea la iveală a tezaurului literaturii noastre populare, au legat literatura, limba şi simţirea noastră, care ameninţau să se depărteze cu totul spre Francezi, cu trecutul nostru literar tradiţional, aşa cum se manifestă în paginile vechilor noştri cronicari şi în poezia milenară a poporului nostru.
   Ideile acestea cuprindeau mai mult decât o îndrumare sănătoasă; din ele se desprindeâ şi o binefăcătoare incitare a sentimentului de mândrie naţională. Şi nu mândria vagă pentru originea noastră romană — pe atunci singura glorie istorică a noastră — ci pentru trecutul curat românesc, pe care el ajunse să-l iubească atât de mult, fiindcă îl cunoscuse prin studii temeinice. „în mine veţi găsi un Român", spuneâ el, „însă niciodată până acolo ca să contribuez la sporirea romano-maniei, adecă maniei de a se numi Romani, o patimă care domneşte astăzi mai ales în Transilvania şi la unii scriitori din Valahia". Şi cât de admirabil e acel protest contra dispreţului cu care ne întâmpinau străinii, dar în acelaş timp şi contra maniei „traia-nismului", în lecţia de deschidere a cursului de istorie românească! „Inima mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru-cel-Bun, lui Ştefan-cel-Mare, lui Mihaiu Viteazul; da domnilor mei. Şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi pentru mine sunt mai mult decât Alexandru-cel-Mare, decât Anibal, decât Cezar: aceştia sunt eroii lumei, în loc că cei dintâi sunt eroii patriei mele... Suceava şi Târgoviştea sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena! Baia, un sat ca toate satele pentru străini, pentru Români are mai mult preţ decât Corintul, pentrucă în Baia avanul rigă al Ungariei, Mateiu Corvinul, viteazul vitejilor, craiul crailor, cum îi zicea Sixt IV., rănit de sabia moldovană, fu pus în fugă şi uită drumul patriei noastre".
   Şi precum nu putea fi altfel la un bărbat
www.dacQFomanica.ro
24
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
cu mintea luminată ca a lui Kogălniceanu, el a atras cu orice împrejurare luarea aminte asupra temeliei adevărate a statului, asupra mulţimei acelor desmoşteniţi, cari şi-au „înrudit pământul cu sudoarea lor“, accentuând că „o naţie care numără numai 3000 de oameni înzestraţi cu drituri şi averi, singurii adevăraţi cetăţeni, nu merită acest nume".
   Ne vom opri la aceste probe, deşi s’ar mai puteâ cită şi altele.
   Dar, mise va zice, aici s’au citat numai păreri de ale lui Kogălniceanu, care, precum se ştie a fost politician sau deoarece acest cuvânt începe a aveâ în timpul mai nou o nuanţă de înţeles care nu i se potriveşte lui Kogălniceanu — mai bine zis, om politic, iar nu literat.
   Chestie de apreciare. Politicianii îl revin-decă pentru sine, atât de mult, încât cu ocazia recentei desvăliri a statuei lui în fata Universităţii din laşi, deci înaintea unui aşezământ pur cultural, şeful partidului liberal, din care făcuse, precum şe ştie, parte şi Kogălniceanu, ţinîi să ţină în mod demonstrativ un discurs. Dar tot la această ocazie, d-1 Iorga, care a dat în istoria literaturii noastre lui Kogălniceanu locul care-i revine, a spus în memorabilul său discurs: „Statuia lui Kogălniceanu aici trebuie să fie, înaintea Universităţii. Pornită dela cultura românească, opera iui se întoarce la cultura românească. Ideile lui însufleţesc astăzi o nouă epocă de cultură românească, care, la rândul ei, va da fără îndoială o nouă epocă de consolidare şi expansiune politică. Atunci el va fi iarăş
al partidului care va realiză un nou ideal; până atunci, despărţit odată cu încheierea vieţii sale de partidul în care a lucrat un timp oarecare, el rămâne cu gândul său înalt în lumea curată a ideilor, în templul alb al amintirilor, cari nu sunt ale nimănui altuia decât ale naţiei întregi". Şi: „A fost unul din puţinii cari au simţit că sub numele de cultură şi politică se cuprind numai manifestări cu înfăţişare deosebită ale aceleiaşi puteri: o energie naţională, o elementară putere sufletească, ridicându-se cătră neatârnare în stat, cătră originalitate în cultură, cătră o mai deplină dreptate în societate, cătră o moralitate mai înaltă în împărăţia sufletului".1)
   Aproape tot atât de greu ar fi a distinge care dintre ceilalţi tineri grupaţi în jurul „Daciei literare" şi „Propăşirei" au fost po-liticiani şi cari au fost literaţi. Toţi au făcut literatură şi aproape toţi au fost miniştri mai târziu.
   Ceeace-i cert însă, este, că în întrunirile acestor visători, ai acestor idealişti, cari s’au strâns în jurul unei reviste literare şi au început prin a formă o grupare pur literară, fie în redacţia gazetei sau la moşia primitoare a „decanului" lor, C. Negri, la Mânjina, au pornit multe din ideile pe cari se întemeiază însuşi statul român modern; înainte de toate prin ei s’a înfăptuit cea mai mare dintre achiziţiile neamului nostru în veacul trecut, Unirea.                                 (Va urmă.)
  ’) „Neamul Românesc" din 4 Oct. 1911.
                       Dări de seamă.
   fi mile Faguet: Le Culte de Vincompitence... et l’horreur des responsabilitis.
   E una din cele mai proaspete lucrări ale fecundului academician francez, împărţită în două volume şi tipărită în colecţia de „studii contimporane", a editorului Bernard Grasset din Paris, care urmăreşte să fixeze, într’o serie de lucrări critice, acele tendinţe, acele curente şi acele fenomene sociale din a căror totalitate să se desprindă înfăţişarea morală a societăţii franceze de azi.
   Această lucrare merită o deosebită atenţie, întru cât zugrăveşte o seamă de dispoziţii sufleteşti şi o seamă de aspecte sociale cari se găsesc şi in alcătuirea societăţii noastre româneşti şi din cunoaşterea cărora ar puteâ să izvorască un folos simţit pentru corectarea şi pentru îndrumarea judecăţilor noastre.
   fimile Faguet stărue să pună intr’o convingătoare evidenţă două scăderi caracteristice ale societăţii franceze de azi: cultul incompetinţii şi groaza de responsabilităţi, — scăderi determinate prin ex-
www.dacoromanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
25
tensiunea escesivă a principiului democratic. înfăţişând aceste două defecte morale ale societăţii franceze, Emile Faguet desfăşură, uşor, pe nesimţite şi o foarte convingătoare critică a oganizaţiunii democratice pure.
    Avem în fata noastră, prin urmare, un antidemo-crat. Nu trebuie să căutăm însă multă originalitate în ceeace priveşte combaterea exceselor democraţiei, fimile Faguet nu e de loc original. Lucrarea de fată trebuie socotită ca un rezumat foarte ingenios al tuturor atacurilor care s’au adus democraţiei de cătră diferite condeie. Deschideţi Republica lui Platou, şi veţi găsi pagini cari gem de repulsiune împotriva democraţiei; deschideţi Reforma intelectuală şi morală a Franfei de Renan, şi veji găsi democraţia înfăţişată ca un izvor de slăbire a energiei franceze; deschideţi cartea lui Philibert d’Ussel, Democraţia şi condiţiile ei morale, şi ve{i găsi înşirate toate efectele cari se leagă de extinderea necumpătată a principiului democratic şi ve{i găsi, prin urmare, şi esen{a lucrării lui Emile Faguet. Mai e nevoe să pomenim pe Gustave Le Bon care a condamnat aşa de energic goana societăţilor omeneşti după himera egalităţii? Şi putem oare să nu pomenim că în Franţa s’a închegat un curent naţionalist care tinteşte regenerarea sufletului francez prin lecuirea lui de boala democraţiei? Nu mai încape vorbă, prin urmare, că Emile Faguet e lipsit de originalitate. Lucrarea de faţă are la spatele ei un şir foarte impunător de studii şi reflecţii îndreptate împotriva democraţiei. Fiind in-cunjurată însă de prestigiul şi de faima numelui de Emile Faguet, ea trebuie semnalată ca o expresie puternică a acelei mişcări intelectuale din Franţa care urmăreşte lozinca lui Renan din 1872: Să ne lecuim de democraţie!
    Pentru fimile Faguet, principiul conducător al organizaţiilor democratice se resumă în tendin{a de a întonă pretutindeni incompetinja, nesocotind specializarea riguroasă a diferitelor funcţiuni sociale. Regimul guvernării prin delegaţi, aleşi în mod direct de cătră naţiune, înseamnă întronarea desăvârşită a incompetinţii, întru cât corpul electoral, prin fe-liul lui de a judecă şi de a apreciâ, caracteristic mulţimilor, nu poate fi în stare să ridice din mijlocul lui numai ceeace este valoare, merit, competintă. Amorul de egalitate apoi, caracteristic unei societăţi înfierbântată de frigurile democraţiei, determină masa electorală să înlăture, prin votul ei, tot ceeace are darul să afirme o inegalitate: inteligenta, cultura, competintă. Prin urmare: fie neputinţa firească de a apreciâ valorile, fie dispreţul îndreptat împotriva a tot ce înseamnă merit, determină masa electorală să ridice în fruntea ei mediocrităţile unei societăţi, — şi asta se chiamă cultul incompetintii- în feliul acesta s’a născut clasa politicianilor, cărora Faguet le dă următoarea definiţie: Oameni fără idei personale, mediocri ca instrucţie, împărtăşind pasiunile mulţimii, cari n’au altă îndeletnicire decât politica şi cari ar muri de foame dacă n’ar fi politica. Regimul democraţiei nu poate există decât prin politiciani cari să nu contrazică prin
nici un gest al lor principiul suveranităţii poporului. De aci izvoreşte acea vădită corupere a marilor funcţiuni sociale, în îndeplinirea cărora se nesocoteşte dreptul competintii şi al specializării riguroase.
   Orice amestec al unui om cu convingeri neatârnate, învestit cu prestigiul unui talent superior şi luptând împotriva feliului de a vedeâ al unei societăţi, e înlăturat cu cea mai puternică înverşunare şi socotit ca o îndrăsneată ştirbire a voinţii poporului suveran, care voin{ă se găseşte depusă în mânile politicianilor consacraţi. Tendinţa neînfrânată de-a strecură politica pretutindeni, de-a săvârşi totul prin politică, de-a nu lăsă nimic în afară de puterea politicii, e o tendin(ă născută din ambiţia nemărginită pe care o are poporul de a-şi afirmă suveranitatea vointii sale prin politiciani! aleşi de el în periodul electoral. Corpul legislativ şi Corpul administrativ, — amândouă se găsesc în puterea suveranităţii poporului care se manifestă prin interpelări parlamentare şi prin tot feliul de intervenţii politice. Nimic fără voinţa poporului, ceeace înseamnă: totul în detrimentul competintii. Singurul lucru de care se {ine seamă întFo organizaţie democratică sunt opiniunile politice ale unui om, ceeace înseamnă: izgonirea competintii. în faja mulţimii suverane nu trebuie să vii cu merite şi cu însuşiri, ci numai cu opiniuni politice cari au darul să linguşească pasiunile şi să mulţumească starea de nesţiinţă a unei mulţimi.
   Politiciani! sunt sclavii mulţimilor. Deaceea, regimul democratic ureşte de moarte funcţiunile inamovibile, fiindcă un funcţionar inamovibil are toată putinfa să reziste tuturor înrâuririlor politice care s’ar exercită asupra lui, ceeace ar însemnă o micşorare a voinţii poporului, — şi asta nu se poate. Inamovibilitatea unei funcţiuni înseamnă transformarea ei în funcţiune aristocratică, — ceeace nu se poate.
   Singurul loc in care se poate refugiâ competintă sunt profesiunile libere: advocatura, medicina, ingineria etc. Unui medic nu i se cere de cât ştiinţa şi com-petinţa lui. O societate de întreprindere industrială nu va întrebă niciodată pe un inginer: ce opiniuni politice ai? — ci-1 va întrebă: care-ti este priceperea şi competintă? Deacl, oroarea democraţiei fată de aceste profesiuni bazate pe priceperea individuală şi tendinţa ei continuă de-a etatizâ totul, de-a creiâ adecă numai funcţiuni de stat.
   Şi-acum, cari sunt rezultatele întronării incompe-tinţii? Emile Faguet le înşiră: a) Suprimarea acelei înnalte înţelepciuni care trebuie să presideze la facerea legilor, şi, prin urmare, scăderea prestigiului pe care trebuie să-l aibă o lege. în societăţile democratice, legile se fac de cătră oameni cari au fost aleşi prin pasiunea mulţimii şi cari lucrează în vâltoarea pasiunilor politice, încât o lege votată înseamnă biruinţa unui partid asupra unui alt partid, iar o lege căzută înseamnă învingerea unui partid de cătră un alt partid. Prin urmare: deprecierea cuvântului de lege, care nu mai are într’ânsul acel element de autoritate aproape divină pe care-1 aveau legile societăţilor vechi; b) lipsa de magistratură independentă, ceeace înseamnă
www.dacQFomanica.ro
26
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
lipsa de imparţialitate în distribuirea dreptăţii, întru cât magistraţii sunt numiţi şi înaintaţi în ierarhie de cătrăun guvern sau altul şi, prin urmare, sunt supuşi înrâuririlor politice; c)coruperea moravurilor unei societăţi, manifestată prin nesocotirea oricărei autorităţi, ceeace înseamnă: desfrâu moral. Autoritatea celor morţi, autoritatea trecutului, autoritatea unei tradiţii, — totul este înlăturat de democraţie, care nu vrea să se simtă stânjenită prin nimic.
   Iată rezumatul primei părţi din lucrarea lui Emile Faguet. Remediul? — Introducerea unui element aristocratic în structura societăţilor democratice, adecă: respectul competinţii. Aristocraţie demo-filă, care să fie pururea deschisă elementelor de valoare, care se ridică de jos, şi popor aristocrat, care să respecte competiuţa celor de sus, — iată formula pe care ni-o dă Emile Faguet.
   în a doua parte a lucrării sale, Emile Faguet caută să ne încredinţeze, prin raţionamente şi prin exemple luate din vieaţa societăţii franceze, că o trăsătură caracteristică a acestei societăţi, determinată de regimul democratic, e groaza de răspunderi, care se manifestă în lumea ideilor juridice, în îndeplinirea diferitelor funcţiuni, în vieaţa de familie şi în vieaţa socială. Foarte interesante exemplele cari ni se dau pentru dovedirea iresponsabilităţii juridice, concretizată pe deplin în instituţia juraţilor. Interesant apoi capitolul în care se condamnă funcţiona-rismul de stat, bazat pe groaza de răspunderi şi rezultând din lipsa de energie a indivizilor. Plin de învăţături e capitolul în care se condamnă tendinţa tatălui francez de-a rămâneâ la „doi copii", tendinţă născută din groaza de răspunderi. Pretutindeni, prin urmare, se manifestă această groază, corupând vieaţa unei societăţi în toate încheieturile ei.
   Remediul? — Cultivarea voinţii individuale şi crearea de puteri neatârnate cari să micşoreze din ce în ce mai mult influinţa acelei forţe oculte, aşa de idolatrizată de indivizi, Statul. Emile Faguet, ca şi Gustave Le Bon, şi, în general, ca toţi adversarii socialismului, vede în Stat un izvor de nimicire al energiilor unei societăţi. Statul creiază robi, leneşi, uniformitate care distruge, cerşitori cu diplomă în
buzunar, oameni cari nu sunt în stare să întreprindă o acţiune pe propria lor răspundere şi pregăteşte, în mod sigur, îndrumarea societăţilor spre monstruozitatea socialismului. Sprijinirea regimului democratic pe elemente aristocratice, e, şi de rândul acesta, leacul pe care-1 propune Emile Faguet. Cam acestea sunt ideile, de sigur, nu originale, cari se pot desface din lucrarea de faţă.
   Relele înşirate aci, există. Asta, fără nici o îndoială. Nu ştiu însă, dacă, din existenţa lor, se pot scoate verdicte de condamnare împotriva regimului democratic, aşa cum a scos, în chipul cel mai brutal cu putinţă, d-1 Aurel C. Popovici, a cărui originalitate stă tocmai în această brutalitate.
   Convingerea noastră e aceasta: că virtuţile, însuşirile sufleteşti ale unei societăţi, numai ele, pot smulge toate foloasele sociale cari se pot căpătă din existenţa unui regim. Ori noi: învinuim prea mult regimul democraţiei şi suntem prea indulgenţi cu noi înşine. Acelaş regim, dar altă educaţie, alte suflete. E chestia numai de vreme.
   Regimul democraţiei are darul acesta de-a scoate la iveală toate însuşirile şi toate defectele cari se găsesc în sufletul unei societăţi. Nu e de mirare, prin urmare, că studiile de critică socială desvelesc astăzi atâtea dezordini morale in societatea franceză.
   în lumina proiectată de democraţie asupra unei societăţi, vezi tot binele şi tot răul care se găseşte în sufletul oamenilor, dar nu văd în ce chip regimul democratic ne-ar împiedecă pe noi să înlăturăm răul şi să intensificăm binele?
   Numai atunci am aveâ dreptul să fulgerăm impotriva democraţiei, aşa cum fulgeră d-I Aurel Popovici, de pildă, când din pricina ei nu am puteâ să luptăm împotriva diferitelor anomalii sociale. Câtă vreme însă, condiţiunile regimului democratic îţi dau putinţa să Înregistrezi răul, fără să te împiedece să lupţi împotriva Iui, nu înţeleg gesturile pline de brutalitate ale d-lui Aurel Popovici. înmulţind însuşirile morale ale oamenilor, şi având putinţa de-a le înmulţi, — asigurăm democraţiei cele mai priincioase condiţiuni de-a dă unei societăţi tot binele pe care-1 poate dă.
                                                                                                                   D. Tomescu.
                     Cronici.
    Religie, Biserică.
                                         O problemă religioasă.
  Pe lângă multele scârbe şi urâciuni, pe cari le-a scos nenorocitul an 1911 la suprafaţa vieţii noastre publice, — aruncând o lumină atât de tristă asupra tainiţelor sufleteşti a multora dintre fruntaşii noştri — tot anul acesta ne-a adus şi oarecari semne îmbucurătoare: câteva mărturisiri sincere şi preţioase a
unor dorinţi de îndreptare in ceeace priveşte educaţia religioasă a cărturărimii noastre.
   „Tribuna", — care a înţeles în timpul din urmă să agite cele mai importante probleme ale vieţii noastre publice şi să mărturisească, în orice chestiune, adevărul întreg fără înconjur — a pus în discuţie şi problema unei educaţii religioase mai îngrijite care în clasa noastră cultă e socotită ca fiind de prisos. „Şi această nenorocită socotinţă — scriâ „Tribuna" — constilue una din cele mai mari primejdii pentru vieaţa
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
27
noastră naţională, cu mult mai mare poate, decât chiar acordarea sau neacordarea votului universal".
   în cursul discutiunii, ce s’a desfăşurat asupra acestei probleme, s’au spus adevăruri dureroase despre indiferentismul religios al celor „cari îşi aduc aminte de sfânta noastră biserică, numai când e vorba de vreo alegere, şi nu o consideră altfel decât ca un fel de ancilla miserae ambitionis, — bună de a le oferi onoruri: prezidenţii şi deputăţii sinodale sau congresuale". S’a aruncat o bună parte de răspundere asupra catîheţîlor dela şcoalele străine, cari nu ar îngriji, cum se cuvine, de educaţia religioasă a tineretului nostru, care cercetează asemenea şcoli. Cati-hetii au respins cu indignare învinuirile, ce li s’au adus, cercând să arate, că lipsa sentimentului religios la clasa noastră cultă rezultă din mai multe împrejurări, cum sunt: contractul social cu elemente străine, adeseori duşmane religiei şi bisericei noastre strămoşeşti, lectura nepotrivită şi necontrolabilă şi mai presus de toate: superficialitatea şi indiferentismul religios, de care e pătrunsă vieaţa familiară a multor intelectuali.
   Pentru aceştia ar fi, în adevăr, un lucru cam greu, să răspundă la întrebările, atât de simple şi de fireşti, ce adresează Şaguna tuturora, în una din frumoasele sale cuvântări bisericeşti: „întrebati-vă pe voi înşivă, iubiţilor, este oare pe la casele voastre obiceiul adevărat creştinesc, ca în toate dimineţile şi serile să săvârşiţi voi şi casnicii voştri rugăciunea de dimineaţa şi de seara? întrebaţi-vă pe voi înşivă, este oare în casele voastre obiceiul de a se rugă înainte şi după mâncare şi este oare obiceiul în casele voastre, ca voi cu casnicii voştri să cercetaţi biserica în ziua Duminecii sau a altor sărbători şi este oare obiceiul casei voastre a ceti Biblia şi alte cărţi bisericeşti şi a povesti celor mai tineri despre frica lui Dumnezeu şi despre sfântă legea noastră?"
   Ca un răspuns la aceste întrebări poate fi considerat articolul lui O. Goga: „Vrem o credinţă!" Acest articol, — în care autorul îşi întreţese în mod atât de mişcător amintirile sale, din ţara Scoţiei, unde „se respectă toate obiceiurile câte au rămas din bătrâni" şi unde aristocraţii se adună în fiecare Duminecă seara laolaltă cu slugile lor ca să cetească din Biblie — arată cât de gol şi despoiat de credinţă este sufletul „mult lăudatului intelectual" român.
   Pe când intelectualii altor neamuri înaintate găsesc in credinţa lor religioasă un echilibru moral şi un razim în sbuciumul necontenit al vieţii, pe când puternicul fond de credinţă împrumută ţăranilor noştri o „vieaţă sufletească intensă şi anume îndrumări de cinste şi cuviinţă în fapta lor", —vieaţa intelectualului român, care se crede cu atât mai cult, cu cât se |în-străinează mai mult de toate tradiţiile din bătrâni, se prezintă „ca o biată barcă răzleaţă, aruncată în voia valurilor". „Goana vieţii îl mână şi un raţionalism vulgar îi potriveşte cărările. Alunecă la suprafaţă purtat de mici fleacuri şi minciuni convenţionale... Mintea lui e o pasere ostenită, care cade şi de aceea nu petrece bucuros în sferele abstracţiunei. Rostul lui moral e o balansă pururea mişcată de împre-
jurări... De aceea trăeşte într’un cerc îngust, preocupat numai de problema existenţei materiale... bate apa ’n piuă la cutare adunare de popor... învârteşte mici daraveri, reuşeşte in măruntele sale operaţii financiare, dar nici o pornire furtunoasă spre ideal nu-i robeşte sufletul"...
   Toate aceste fenomene de vieaţă, zugrăvite cu atâta pătrundere psihologică de condeiul lui Goga, izvoresc dintr’un singur motiv: lipsa de credinţă religioasă.
   Deaceea este educaţia religioasă a cărturărimii noastre „o problemă atât de mare şi atât de nebăgată în seamă a vremii noastre frământate de patimi mici".
   O soluţie a acestei probleme atât de importante ar fi: să îngrijească consistoriile noastre a numi pe lângă şcoalele străine catiheţi dintre cei mai luminaţi şi însufleţiţi preoţi şi profesori ai noştri, iar în centrele universitare să înfiinţeze căminuri studenţeşti, puse sub conducerea celor mai de seamă dig-nitari bisericeşti, a celor mai înflăcăraţi şi mai convinşi propoveduitori ai adevărului lui Hristos şi apărători neînfricaţi ai naţionalităţii noastre.
   Este îmbucurător, ca această solicitudine pentru o educaţie religioasă mai îngrijită se manifestă chiar din partea unuia, care prin scrisul său are darul de-a exprimă ceeace simt mulţi alţii şi este, deci, până la un anumit punct, îndreptăţit a vorbi în numele tuturora. Deaceea socotim, că articolul „Vrem o credinţă" poate fi privit şi ca un fel de mărturisire publică, cum se obişnuiâ în vechime, din partea celorce pot să-şi dea seama de urmările triste şi incalculabile ale indiferentismului religios.
   Sălbătăcia moravurilor, ce s’a vădit în detestabilele hărţueli ale fruntaşilor noştri din acest an, îl va fi îndemnat şi pe P. S. Sa Episcopul Dr. Miron Cristea să accentueze în cuvântarea sa din Lugoj, că „nouă nu ne trebuie oameni învăţaţi, dar fără credinţă, căci aceia pot deveni mai răi decât fiarele sălbatice, cari te sfâşie la marginea codrului".
   Criza bisericească din România a îndrumat şi acolo atenţiunea celor îngrijoraţi de soartea neamului şi cu răspundere pentru viitorul lui asupra scăderii sentimentului religios la clasa cultă. „Societatea ortodoxă naţională a femeilor române", constituită anume pentru apărarea patrimoniului de credinţă strămoşească, a adresat in primăvara acestui an d-lui ministru de culte C. Arion o petiţie, rugându-l să dispună ca în diferitele şcoale să se cultive cu mai multă îngrijire studiul religiei ortodoxe.
   Oameni cu greutate la cuvânt au arătat în scrierile şi cuvântările lor convingătoare, ce prăpastie înfricoşată se deschide în calea înaintării noastre ca neam şi ca biserică, dacă conducătorii vor stărui în cărările lor rătăcite de până acum, părăsind frumoasele deprinderi şi bunele tradiţii creştineşti, cari trebuie să fie temelia cea mai de valoare pentru educaţia naţională. Au arătat, că numai cei sălbateci nu res-pectează aceste lucruri sfinte, că numai cei superficiali se îndepărtează de tradiţia religioasă şi naţio-
www.dacoromanica.ro
28
LUCEAFĂRUL
Nml 1, 1912.
nală, iar oamenii cu adevărat culţi sunt pătrunşi în adâncul sufletului lor de sentimentul religios, care-i Îndeamnă să se închine cu cuviinţă în faţa tainelor nepătrunse ale vieţii. D-l profesor universitar Virgil Arion, vorbind in cursul său de deschidere, despre religiune din punct de vedere sociologic încheie arătând, că „numai religiunea a mângâiat şi încălzit, în drumul atâtor decenii, frunţile celor mai mari creatori de ştiinţă, că dânsa reprezintă trunchiul puternic, din care au răsărit pe rând toate ramurile culturii omeneşti. Ar fi prea oţios să nu recunoaştem utilitatea şi imensa moralitate, care se închide în trainica credinţă religioasă. Raţiunea prin însaş natura ei e disolvantă, e rece, nu te poate mişcă, nu te poate agită cătră faptele mari de jertfă. Ea nu-ţi poate da avânt, încredere, ideal. Şi atunci singurul izvor, din care ne putem împrospătă şi oţeli biruinţa, rămâne religiunea".                  Dr. I. Lupaş.
    Educaţie, Şcoală.
                                    Chestiuni şi probleme şcolare.
   „Luceafărul" şi-a lărgit cadrele de activitate; el vrea să îmbrăţişeze deaici încolo toate problemele de vieaţă ale neamului nostru. E firesc ca dintre acestea să nu poată lipsi chestia şcolară. Şi aceasta din mai multe motive. Nici un popor n’a ajuns pe terenul educaţiei apogeul, ba putem afirmă că tocmai cele mai înaintate popoare recunosc mai mult cât de departe se află ele de idealul unei bune educaţii. Cu atât mai mult va trebui să simţim noi, cari suntem un popor cultural tânăr, depărtarea la care ne aflăm de idealul visat. Dar oare nu ne izbim noi chiar în vieaţa de toate zilele de atâtea şi atâtea ori de insuficienţa orientării noastre în materii de educaţie, care e cea mai grea artă şi cea mai firească datorie faţă de noi înşine? Chiar dacă s’ar vorbi şi s’ar scrie la noi mult despre educaţie şi despre vieaţa şcolară — şi tot ar mai rămâneă . mult de zis şi de scris, — dar aşa că se scrie şi se vorbeşte — şi se şi lucrează — comparativ atât de puţin, să nu fie justificată oare necesitatea uneU rubrici şcolare speciale pentru o revistă cu un program atât de vast?
   Dar chestiunea şcolară mai are la noi, ca de altfel şi la alte popoare, încă o lăture. E laturea naţională prin care chestiunea noastră şcolară câştigă o deosebită importanţă. Nu e aceasta urmarea vreunui şovinism naţional, ci e un eflux al înşăşi naturii lucrului. Individul face parte dintr’un popor oarecare. Acest popor îşi are o limbă a sa, care e cel mai firesc şi mai apropiat mijloc de cultivare pentru toţi indivizii care-1 alcătuiesc. în limba fiecărui popor e depus însuşi sufletul poporului. De aici marea însemnătate a limbii poporului pentru educaţia acestuia şi grija ce se dă cultivării limbii, din motive de educaţie. De aici tendinţa tuturor popoarelor conştiente spre o şcoală naţională, în care să-şi poată asigură o educaţie potri-
vită cu structura sufletească a lor. De aici şi la noi Românii din aproape toate părţile, tendinţa sistematică pentru ridicarea şi întărirea de şcoli, cari să fie în consonanţă cu trebuinţele noastre sufleteşti. De aproape 100 de ani de când şcoala grecească din România a fost înlocuită pe încetul cu şcoala „naţională", cum i s’a zis în primele decenii după înfiriparea ei, în Regat e o perpetuă năzuinţă pentru organizarea cât se poate mai corăspunzătoare a şcoalei, cu nevoile sufleteşti şi trupeşti ale poporului. De peste 100 de ani se frământă la noi în Ardeal poporul românesc în scopul dobândirii unei şcoli, care să-i servească adevăratele interese sufleteşti; de ani de zile luptă Românii din Bucovina pentru reromânizarea învăţământului în localităţile româneşti; de patru decenii aproape se depun jertfe însemnate de bani şi de sânge pentru redeşteptarea prin şcoală a Macedo-Românilor... lupte sbuciumate şi îndârjite pentru o idee: pentru educaţia firească a poporului.
   Cadrele în cari se desfăşură aceste lupte nu sunt numai de un „oarecare" interes, ci de cel mai mare interes atât din punct de vedere cultural cât şi politic. Cunoaşterea acestor cadre, a luptelor ce se dau în-lăuntrul lor, precum şi a mijloacelor cu ajutorul cărora se poartă e, fără îndoială, o necesitate, şi în acelaşi timp şi o datorie pentru orice om cugetător. Atâtea mijloace se găsesc în serviciul şcoalei moderne, atâtea probleme sunt adânc concrescute cu şcoala şi atâtea idei se zămislesc în şcoală şi pentru şcoală, încât chiar o înţelegere mai adâncă a vieţii culturale din trecut şi de astăzi, fără de cunoaşterea problemelor şcolare, nici nu e cu putinţă. Deaceea se simte necesitatea unei rubrice şcolare într’o revistă, cum vrea să fie de aici încolo „Luceafărul".
   Această rubrică nu are de scop în prima linie informarea cetitorilor specialişti, ci ea se adresează deopotrivă tuturor cetitorilor revistei. Ea vrea să le arate tuturora, la înţeles, o parte din multele chestiuni de ordin educativ şi şcolar, pe cari trebuie să le ştie nu numai învăţătorul, ci şi fiecare intelectual, care prin însăşi această atribuţie a lui e şi un învăţător al mulţimii. Multele frământări pentru apărarea şi susţinerea şcoale-lor noastre în această ţară nu sunt interesante numai pentru învăţători, ci deopotrivă pentru fiecare Român; amănuntele despre felul cum se lucrează şi cum se poate lucră în şcoala românească, de asemeni privesc pe toţi; importanţa şcoalei româneşti şi superioritatea ei faţă de şcoala străină e o chestiune, care trebuie discutată cu atât mai mult, cu cât lipsa de convingere în acest punct e fatală nu numai pentru vieaţa noastră culturală ci şi pentru cea politică; educaţia naţională şi religioasă a tuturor păturilor societăţii noastre e o problemă,care nu se poate deslegă decât trecând în conştiinţa publică; nenorocitul sistem al bilinquismului trebuie studiat până în cele mai mici amănunte şi împotriva lui trebuie să se declare şi la noi, cum s’a declarat de câtăva vreme în Bucovina, răsboiu de exterminare; educaţia populară în general şi, în special, pentru marele procent de analfabeţi şi pentru multele sate ale noastre, în cari nu sunt şcoli româneşti sau nu sunt şcoli de loc,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
29
e o problemă urgentă a cărei deslegare atârnă numai de noi; raportul dintre şcoală şi biserică, dintre şcoală şi stat, (pedagogia şi politica!), dintre şcoală şi societate, trebuie pus şi el într’o lumină mai clară; cunoaşterea frământărilor şcoalei şi politicei ungureşti nu mai poate fi trecută nici ea cu vederea, precum şi aceea a compatrioţilor noştri de altă naţionalitate; educaţia naţională-bisericească a celor câteva zeci de mii de elevi de ai noştri din şcoalele streine primare şi secundare, precum şi a studenţilor universitari — acei „copii ai nimănui" lăsaţi în prada capitalelor şi a culturei străine, trebuie să ne preocupe mai mult decât până acuma; educaţia celor două tagme mai însemnate, în cari se raziină cultura poporului, a învăţătorilor şi a preoţilor, precum şi cadrele în cari se desfăşură perfecţionarea ulterioară a acestora (con-ferenţe, reuniuni, biblioteci, reviste, etc.) va trebui să formeze obiectul unor serioase studii, la cari e de dorit să-şi dea concursul cât mai mulţi; literatura pentru tinerime, literatura didactică şi literatura pedagogică, dela noi şi din România, trebuie analizată şi selecţionată după principiile reclamate de adevărata trebuinţă; peste toate acestea unitatea culturală a poporului nostru pe teren şcolar trebuie susţinută la suprafaţă cu tot preţul, căci ea ne poate da o mare încurajare în năzuinţele noastre spre cultură, iar cunoaşterea literaturei didactice, pedagogice şi educative străine din Apus ne poate înprieteni cu puncte de vedere superioare, cari să fie de mare folos atât profesorilor şi învăţătorilor, cât şi părinţilor. Aceştia din urmă, cari formează majoritatea cetitorilor revistei, vor trebui să găsească aici adeseori sfaturi şi îndemnuri în legătură cu marea dar gingaşa lor activitate de educatori.
   în această rubrică, in care se vor trată toate aceste probleme, se vor face şi anchete referitoare la situaţia şcolară din diferitele părţi ale pământului locuit de Români şi la diferite chestiuni şcolare de actualitate, în cari îşi vor află locul lor şi cifrele statistice atât de necesare pentru fixarea stărilor şcolare şi culturale.
                                                                                                    Dr. Onisifor Ghibu.
                                                          0
    Filozofie.
                                          însemnătatea filozofiei la noi.
   Problemele cari preocupă lumea filozofică de azi, precum şi încercările de a le rezolvă, sunt foarte puţin cunoscute la noi. Insuficienţa aceasta nu este păgubitoare din cauza că sunt puţini cari au cunoştinţe filozofice, ci neajunsul provine acolo, că cei mai mulţi acceptează fel de fel de frânturi de filozofeme, fără a le pătrunde cu destulă pricepere şi fără a le examinâ valoarea reală din punct de vedere critic.
   De altă parte constatăm la unii oroare, la alţii o vădită neîncredere şi ironie faţă de tot ce este sau are pretenţia de a fi filozofie. Cuvintele „a filozofă" nu arareori se întrebuinţează la noi în sens eufemistic
pentru determinarea unei acţiuni, care dealtfel se numeşte „a bate apă ’n piuă", „a bate câmpii", „a îmblătl cuvinte goale", „a imbătâ cu apă rece" ş. a. Cauza acestui fenomen este a se căută in trecutul nostru cultural şi mai ales in condiţiile între cari — după înlăturarea în parte a cătuşilor, cu cari am fost ţinuţi veacuri dearândul în întunerecul neştiinţei — am început a păşi pe calea progresului. Noi Românii Încă nici până astăzi nu ne putem lăudă cu un geniu filozofic, pe care să-l putem aşeză alăturea de marii filozofi ai Germanilor, Francezilor, sau ai Englezilor; poate din cauza, că nici străbunii noştri romani nu au excelat in această privinţă, întrucât din sânul lor abiâ au răsărit câţiva filozofi mai de seamă, cari şi ei au împrumutat şi perfecţionat numai sistemele filozofice greceşti, cu deosebire epicureismul şi stoicismul, sau poate din cauza, că încă nu am ajuns la stadiul filozofic în desvoltarea noastră culturală. Neîncrederea şi bagatelizarea filozofiei este a se reduce poate şi la faptul, că tocmai în momentul când am început a ne ridică spre nivelul cultural al altor popoare, filozofia eră aşa de discreditată, încât se păreâ că nicicând nu se va mai puteâ ridică la rolul ei de mamă şi regină a tuturor ştiinţelor, pe care-l avuse până atunci. Filozofia lui Hegel, care pretindeâ a fi aflat în sfârşit răspunsurile absolut sigure şi adevărate la toate problemele din sfera concepţiunilor despre lume şi vieaţă, a devenit tot mai discreditată în măsura, în care ştiinţele particulare, îndeosebi cele naturale — bazate pe date neîndoelnice — au stabilit adevăruri, cari nu se mai puteau concordă cu plăsmuirile apriorice ale filozofiei dominante pe acele vremuri. Falimentul hegelianismului eră considerat ca o prăbuşire a filozofiei ca atare. Numai cu mare greutate înlăturând treptat prejudecăţile, a reuşit în fine filozofia a-şi recâştigă locul de onoare intre celelalte ştiinţe, adaptându-se, fireşte, împrejurărilor schimbate.
   Ce puteâ să ne ofere filozofia în starea ei decăzută? Nu eră oare o cheltuire zădarnică de energie, dacă bunăoară bărbaţii noştri cei mai aleşi s’ar fi dedicat speculaţiunilor abstracte, în loc să îndeplinească lucrurile cele mai elementare şi multele trebuinţe arzătoare reclamate de o vieţuire conştientă naţională şi culturală? Filozofii de profesie au fost priviţi totdeauna ca nişte oameni unici în felul lor, chiar când învăţăturile lor au fost admirate, cât de caraghioşi trebuiau să fi fost deci înaintea lumii acei bărbaţi, cari s’ar fi dedicat unor astfel de contempla-ţiuni într’un timp, când nimeni nu mai aveâ încredere în ficţiunile lor, şi când împrejurările pretindeau muncă pozitivă din partea tuturor celor capabili pentru împlinirea nevoilor reale ale vieţii.
   Ni s’ar puteâ pune întrebarea, oare nu este cumva şi azi încă justă această judecată? Oare lansarea problemelor filozofice nu este şi azi încă o risipă de forţe pentru satisfacerea unor exigenţe neexistente?
   Obiecţiunea aceasta s’ar puteâ admite, însă numai în cazul, când am trăi cu totul izolaţi de frământările filozofice de azi. Am puteâ în cazul acesta să ră-
www.dacoromanica.ro
30                              LUCEAFĂRUL                        Nrul 1, 1012.
mânem pe lângă străvechea şi sănătoasa filozofie a poporului nostru, bazată parte pe credinţele religioase, parte pe experienţele seculare ale înaintaşilor. Oamenii totdeauna au filozofat şi vor filozofă până la sfârşitul veacurilor. Eternele probleme relative la vieaţă, moarte şi dumnezeire se impun fiecărui om cugetător, pretind a fi rezolvate într’un fel sau altul. Până când religiunea desleagă în mod mulţămitor aceste enigme, omul trăieşte o vieaţă armonică; din momentul insă când oarecari influinţe externe tulbură liniştea şi trezesc îndoieli chinuitoare, se înstăpâneşte asupra sufletului nesiguranţa, pe care numai după grele şi amare lupte o poţi înlocui iarăş cu seninătatea de mai nainte.
    Desechilibrarea şi lipsa de orientare, ce caracterizează toate manifestările noastre de astăzi, se resimte — durere — şi in filozofia veche a neamului nostru. Graba precipitată, cu care nizuim a înaintâ pe toate terenele, nu ne dă răgaz pentru asimilarea multelor elemente noue luate deavalma din diferite sfere de cugetare, astfel că în acest vârtej haotic abia mai putem să regăsim punctul de razim pierdut odată. Şi cât e de uşor să ajungi în acest vârtej! Poate nici una dintre ştiinţe nu deşteaptă interesul atâtor diletanţi, ca tocmai filozofia. Ea este considerată ca un fel de avere a nimărui, pe care orice chemat-nechemat poate să şi-o însuşească, să o cultive, respective să o maltrateze după bunul plac. în orice altă ştiinţă se recunosc autorităţi, se admit anumite adevăruri fundamentale, dela cari nimeni nu se poate abate, în filozofie insă aflăm atâtea păreri câte capete. Nu există absurditate, care să nu fi fost propovăduită vreodată în numele filozofiei. Vânarea după ceva nou şi ne mai auzit până acum şi afirmarea îndrăzneaţă a celor mai riscate paradoxe, cu cari au voit şi voesc unii a-şi salvă eticheta originalităţii, au împestriţat filozofia cu cele mai bizare teorii şi ipoteze. Nu este ştiinţă, care să fi suferit atât de mult în urma diletantismului ca filozofia, şi nu este diletantism care să producă atât de mult rău pentru omenime, decât tocmai diletantismul filozofic, care se joacă cu ce are omul mai scump, cu ideile şi idealurile cele mai înalte ale concepţiei despre lume şi vieaţă. Diferitele sisteme de filozofie din străinătate n’au putut să nu afle aderenţi şi între intelectualii noştri. Adeseori găsim între noi combatanţi filozofici cu pretenţioase aiere de savanţi, cari cu dialectica lor frapantă, împrumutată din te miri ce autor străin, îşi exercită opera lor distructivă faţă de toate victimele, ce le ies în cale. Opera lor este pur distructivă, căci în locul concepţiilor nimicite prin săgeţile veninoase ale argumentelor lor, de obiceiu nu sunt în stare a oferi ceva pozitiv. Nu filozofia în sine este păgubitoare, ci numai filozofia uşuratică şi neserioasă, care fără scrupul şi cu tonul celui mai autoritar dogmatism işi dă în vileag învăţăturile.
    Din momentul când aceste filozofeme au devenit factori, cari determină vieaţa noastră trebuie să le discutăm; trebuie să constatăm în mod cu totul obiectiv ce este şi ce poate să presteze adevărata filozofie.
    Nu doar că am voi să îndrumăm o nouă filozofie
a neamului românesc. Aşa ceva ar fi cu neputinţă şi cine ar voi să o facă cu toate aceste, ar săvârşi nu numai un act de mândrie provocătoare, ci şi un atentat Ia adresa sufletului, în care trăeşte un neam întreg. Credinţele religioase şi principiile de vieaţă, pe cari un popor le acumulează pe baza unei experienţe îndelungate, sunt comorile lui cele mai preţioasă; ele îi sunt îngerii cei buni, cari îi procură mângâiere şi îi îndulcesc vieaţa întreţesută cu atâtea neajunsuri şi amărăciuni. Numai acela ar puteâ să se atingă nepedepsit de această comoară, care s’ar simţi in stare a o înlocui astfel, ca posesorul ei să nu sufere nici o pierdere. Unde este însă acea minte cuprinzătoare, care să creeze ceva nou şi mai durabil decât înţelepciunea profundă şi sănătoasă a unui popor întreg? Unde sunt filozofii cei mari şi străluciţi? Toţi au dispărut de pe firmamentul omenimei întocmai ca nişte comete, despre cari numai cronicele neaccesibile mulţimii ne mai vorbesc. Sufletul poporului însă — acest filozof anonim — este singurul, care produce învăţături trainice, el este singurul, din care, ca dintr’un izvor nesecat se revarsă apa cea vie a înţelepciunii, singurul care asemenea stelelor fixe, răspândeşte lu-lumină clară şi netulburată. Dacă din când în când se iveşte câte un filozof, care propagă un mănunchiu de adevăruri netrecătoare, aceasta înseamnă, că el a ştiut să se coboare până la izvorul cel limpede, care în mod inconştient şi supraitidividual se manifestează in filozofia poporului, că el a fost in stare a servi drept organ de revelaţiune a unui principiu mai înalt. Geniul, pe care-1 atribuim oamenilor aleşi, nu este decât numirea pentru acest principiu superior. Ceeace ne descopere geniul, este glasul curat al omenirei, dreptaceea el află totdeauna răsunet în oameni.
    Nu e mirare deci, că poporul rămâne conservativ in concepţiile lui, pentrucă ele sunt produse de trebuinţele naturale ale fiinţei sale şi ele ii completează vieaţa sufletească sbuciumatâ prin asperităţile întâmpinate zi de zi, la acea unitate armonică, pe care o constată şi o invidiază toţi membrii clasei de sus, îmbuibaţi de falşitate şi rafinerie. Nu numai frumuseţa naturii ne produce la ţară liniştea sufletească şi re-creaţiunea pe care zădarnic o căutăm în vieaţa de oraş, ci înainte de toate moravurile şi atmosfera sufletească în care trăesc ţăranii. Raiul lor sufletesc ne face şi pe noi mai buni, ne ridică într’o stare, pe care până atunci nu o cunoscusem, ne face parte de plăceri, de cari nu am mai gustat.
    Dacă îi răpeşti unui popor acele elemente de vieaţă spirituală, el atunci ş’ar pierde rostul existenţii, ar luă înfăţişarea atâtor naufragiaţi spirituali, cari nu mai dau de limanul mântuirii.
    De ce n’a isbutit incă nici un filozof să creeze o societate măcar cât de restrânsă, care să trăiască exclusiv pe baza principiilor filozofiei sale? De ce nu s’a putut realiză statul platonic măcar şi numai în cadrul restrâns al Platonopolei proiectate de Plotin? Sigur din cauza, că nici platonismul şi nici una din celelalte sisteme filozofice, câte s’au perândat până în ziua de azi, nu a fost în stare să servească drept
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
91
surogat pentru concepţiile despre lume şi vieaţă a popoarelor. Ele n’au fost în stare să rezoalve în mod definitiv nici măcar o singură problemă, fie teoretică, fie practică, necum să dea răspunsuri la mulţimea cea mare de enigme între cari îşi duce omul vieaţa.
   De bună seamă filozofia poporului este simplă şi naivă, însă în simplitatea ei corăspunde cerinţelor sufletului şi a vieţii omeneşti in genere. Rămânând aceste din urmă constante, îşi păstrează şi filozofia poporului eficacitatea pentru toate timpurile.
   Nu de aceasta voim să ne ocupăm, ci scrisul nostru este adresat acelora, cari fie prin ocupaţiuni ştiinţifice, fie prin meditări au abandonat acea comoară şi caută a o înlocui prin diferite filozofeme, pe cari cu un nume colectiv le numim filozofie ştiinţifică în opoziţie cu cea populară, sau şi filozofie in înţelesul mai strâns al cuvântului.
   Filozofia în sensul acesta a fost totdeauna obiectul preocupaţiunii celor puţini, a acelora, cari au voit să obţină o pătrundere raţională a tuturor enigmelor. Lucrurile pe cari alţii le aflau în toată ordinea, filozofii le-au prezentat ca probleme, a căror rezolvare avea să se dea în aşa fel, ca ea să mulţumească mintea şi inima deopotrivă.
   Pe când filozofia populară există de când cel dintâiu om a început să-şi dea seama despre rostul vieţii sale şi despre natura obiectelor ce-1 încunjurâ, aceasta din urmă s’a ivit într’un timp relativ foarte târziu, adecă deodată cu primele încercări de pătrundere ştiinţifică a diferitelor fenomene ş. a. mai înainte a celor din natura exterioară, cari prin varietatea, măreţia şi frumuseţa lor au absorbit aproape întreaga atenţiune a oamenilor, iar mai apoi şi a celor din internul omului, adecă a fenomenelor conştiinţii, pe cari le cunoaştem prin introspecţiune in noi înşine.
   Filozofia a cuprins întru început toate ştiinţele. La sânul ei s’au întărit aceste, iară când au ajuns un grad oarecare de desvoltare, rând pe rând, s’au separat, constituindu-se în ştiinţe particulare, de sine stătătoare. Astăzi diferenţiarea aceasta a ajuns aşa de departe, încât nu mai există un teren care să nu fie cultivat de o ştiinţă oarecare particulară. Ne întrebăm deci, cu ce se mai ocupă filozofia, dacă ea nu mai are un teren de cercetare de sine stătător? în felul cum se răspunde la această întrebare, se determină şi noţiunea filozofiei.      Dr. P. Roşea.
                                                               s
     Istorie.
                                        Audienţe româneşti la Ţarii Rusiei în veacul XVII.
   în limbagiul consilierilor dela „biroul ambasadorilor1* — care eră ministeriul de externe al Ruşilor — a fi primit în audienţă de cătră Ţarul rusesc, se chiemâ „a vedea ochii" sau „faţa prealuminatăa Ţarului".
   Fericirea aceasta „de a vedeâ ochii Ţarului" a avut-o
în veacul XVII un mare număr de Români, din Moldova şi Muntenia şi vre-o câţiva din Ardealul nostru. Atotputernicul stăpânitor al Rusiei nu-şi ascundea atunci „faţa" dinaintea supuşilor săi, ci ştiâ să atragă la sine şi să mângâie pe toţi creştinii răsâriteni, cari acasă la ei nu prea aveau parte de bucurie. De aceea îndrăsneâ să scrie Varlaam, cârturariul Mitropolit al Moldovei cătră Ţarul Mihail Feodorovici că „prin lucrarea Atotputernicului Dumnezeu şi prin bunătatea lui nespusă, Vi s’a dăruit mai aleasă decât altora înţelepciune şi în Hristos cucernicie, care se aude în toată lumea" şi cu alt prilej „că nu numai pe noi ne-ai atras spre casa iubirii şi binefacerii Maiestăţii împărăţiei Voastre, ci mai ales harul lui Dumnezeu a aşezat împărăţia Maiestăţii Voastre intre împăraţi şi cneji spre a fi in cele din urmă ocrotitoriul şi apărătoriul bunei credinţi, răscumpărătoriul robilor, mângăitoriul celor ce sufer în mizerie şi ziditoriul bunei credinţi, mărirea şi lauda pravoslavnicilor, ochiul luminat al bisericii răsăritene, milostenia nesecată a celor, ce cer“.
   în aceste clare cuvinte ale luminatului ierarh moldovean ni se spune, ce-i îndemnă pe Români să plece la Curtea Ţarului din Moscva, ce căutau şi ce găseau ei acolo.
   Documentele păstrate de Ruşi cu multă îngrijire în arhivele lor ne dau bogate informaţii despre călătorii, cari mergeau în Rusia şi ne descriu uneori şi ceremoniile ce se făceau la audienţele acestor călători.
   Strălucită a fost — de sigur — audienţa, în care s’a înfăţişat la Ţarul Mihail Feodorovici in 4 Martie 1629 Arhimandritul moldovean Varlaam, Mitropolitul de mai târziu, in fruntea soliei lui Vodă Miron Bar-novschi. Solia eră compusă din Medelnicierul Pavel alui Ştefan Ureche, Cămăraşul Christofor Larionov şi din trei boieri moldoveni: Teodor Ignatiev, Miculac Eustratiev şi Paladie Ponovitoi. Arhimandritul mai avea pe lângă sine pe Chelariul Teodosie, călugărul Teofan şi pe ierodiaconul Petru. Toţi au fost primiţi deodată de Ţarul, care şi-a arătat toată bunăvoinţa faţă de ei şi le-a împlinit toate cererile îngăduind să comande la pictorii din Moscva o seamă de icoane bisericeşti pentru neşte mănăstiri clădite de Miron Barnovschi în Moldova. La audienţă a predat solia moldoveana Ţarului scrisorile lui Miron Barnovschi şi alui Petru Movilă, Arhimandritul din Chiev.
   Voevodul Miron Barnovschi scriind Ţarului spune, că moştenind sceptrul Domniei şi făcându-se Oblă-duitoriul Moldovei a urmat şi pilda Domnilor de demult, cari au fost înainte de el luptători pentru adevărata ortodoxie şi cari în semnul bunei lor credinţe au umplut Moldova cu preafrumoase mănăstiri, cu cinstite şi dreptmăritoare hramuri ale lui Dumnezeu. Drept aceea a ridicat şi el mănăstirea Dragomirnei cu biserica în numele sf. Treimi, pe urmă a mai zidit din temelie două mănăstiri, una cu hramul Uspeniei, ceealaltă cu hramul sf. George şi a sf. Ioan cel Nou. Spre a împodobi deci aceste hramuri cu preafrumoase icoane din Moscva, răspândite pretutindeni, şi-a trimis el solia sa în frunte cu Varlaam şi cu boierul Pavel Ureche la Ţarul.
www.dacQFomanica.ro
32
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
   Tânărul „voivodici" moldovean Petru Movilă, care eră arhimandrit în Lavra cea mare din Chiev încunoş-tinţează pe Ţar, că Voevodul Miron Barnovschi „ruda" sa, îşi trimite la Moscva solii cu scrisoare de închinare cătră Ţarul, anume pe Arhimandritul său pe „Ieromonahul1* (sic) Varlaam şi pe boierul său pe Medelniciarul Pavel alui Ştefan Ureche, cum şi pe ceilalţi călugări şi mireni. Domnul lor le-a dispus a se închină mai ales preacinstitei haine a Mântuitorului Isus Hristos — din care o parte se păstrează în Moscva — şi la moaştele sfinţilor, marilor făcători de minuni din Moscva şi pe urmă sâ-i cumpere oare-cari lucruri de lipsă, adecă sfinte icoane şi blănuri vestite. Roagă deci pe Ţarul şi pe Patriarhul, să bine-voiască a le îngădui să vadă prealuminata faţa împărătească, să se închine şi să sărute sfânta haină a Domnului şi să-şi copieze „jitiile" sfinţilor din Moscva spre mărirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor plăcuţi lui şi spre lauda şi mângâierea neamului ortodox rusesc înaintea celorlalte neamuri. Pentru această binefacere Domnul Dumnezeu atotdăruitorul să-l binecuvinteze pe Ţarul împreună cu părintele său trupesc, Patriarhul Filaret, cu prealuminata soţie şi copiii lor.
   La audienţa aceasta a prezentat solia moldoveană şi darurile, ce le-a adus. Pentru Ţar: o parte din moaştele sf. marelui mucenic Iacov din Persia în chivot de argint aurit şi pecetluit, apoi două „zlotoglave“(?), două covoare de Jamsc şi două arcuri turceşti, iar pentru Patriarh două „zlotoglave" şi două covoare de Jamsc. în schimb ei au primit dela Ţarul pentru Domnul lor patru soroace de samur, două în preţ de câte 50 de ruble şi două de câte 30. Arhimandritul Varlaam a primit trei soroace de samur, unul de 30 ruble, două de câte 25 ruble. Boieriul Pavel Ureche trei soroace, unul de 30 şi două în preţ de câte 20 ruble.
   Solia s’a mai prezentat odată în audienţă la Ţar la începutul lui Aprilie când boieriul Ureche şi cu ceilalţi mireni au plecat acasă, rămânând în Moscva singur Varlaam cu călugării lui.
   în vara anului 1645 întâlnim în Moscva un arhiereu de al nostru. E Mitropolitul Iorest, care fiind ascultat în biroul ambasadorilor a spus „că a fost Mitropolit in Ţara ungurească, în Bălgrad şi din cetatea aceea l-au alungat Ungurii pentru credinţa pravoslavnică şi creştinească şi i-au făcut multe năcazuri. A venit pe urmă în Moldova, la Vasile Vodă împreună cu nepotul său şi Vasile Vodă l-a oprit în mănăstirea Putnei, unde sunt acum 30 de fraţi. De aici a plecat să se închine Maiestăţii Sale, Ţarului din Moscva".
   Mitropolitul Iorest a fost primit în audienţă de Ţar in 26 August, când i-a prezentat moaştele sf. Dumitru din Tesalonichi. A primit şi el dela Ţar darurile obişnuite, adecă o cupă de argint aurită, 12 „arşine" de camohă, un soroc de soboli, iar in bani 30 de ruble.
   Cu mult mai însemnate sunt audienţele altui Mitropolit ardelean, ale Iui Sava Brancovici care merse în anul 1668 la Moscva cu o frumoasă suită din care făceau parte un arhidiacon loan, un diacon Stoica, fratele său George, doi nepoţi şi alţi şase oameni.
El a fost primit de mai inulteori în audienţă de cătră Ţarul Alexie Mihailovici. Ni s’a păstrat şi descrierea completă a celei dintâi audinţe, care a avut-o celebrul Mitropolit ardelean în 31 Maiu la Ţarul rusesc.
   La audienţele aceste eră obiceiul, ca să-i Introducă pe cei ce voiau să se prezinte Ţarului un consilier dela biroul ambasadorilor, care aveâ să vorbească tot, atât în numele Ţarului, cât şi în numele celorce se prezentau la audienţă. Pe Sava şi pe soţii lui i-a condus şi i-a prezentat Logofătul Gherasim Dochturow. Dupăce a apărut Ţarul cu suita sa în sala de audienţă şi s’a aşezat pe tronul împărătesc, Gherasim Dochturow făcând un semn şi păşind înante s’a închinat cu adânc respect înaintea Ţarului şi a zis:
   „Alexie Mihailovici, Mare Domn, Ţar şi Mare Cneaz, singur stăpânitor a toată Rusia Mare, Mică şi Albă, Ţi-se închină Ţie, Marelui Domn, Mitropolitul Sava din Bălgradul Ardealului".
   Aici Mitropolitul şi cu suita sa a făcut un adânc compliment înaintea Ţarului. După aceea Dochturow urmă a spune mai departe:
   „Şi V’a adus Vouă, Marelui Domn, Mitropolitul, chipul sfânt al de vieaţă făcătoarei Treimi, încadrat cu argint, o cruce de lemn în cadru de argint cu diamante, o panaghie tăiată din chiparos, încadrată în aur, cu petrii scumpe şi rubine, două cruci tăiate din lemn de cedru".
   Ţarul a dispus atunci Mitropolitului a-i aduce lucrurile sfinte şi primindu-le dela el şi-a făcut semnul crucii înaintea lor, ca mai pe urmă să poruncească a le da diecilor dela vistierie- Pe urmă a dat Mitropolitul Ţarului scrisorile ce le aveâ la el. Ţarul le-a primit şi a „binevoit" a-şi întinde mâna spre sărutare Mitropolitului şi soţilor lui, întrebând totodată pe Mitropolit de sănătate. Sava a răspuns închinându-se şi cerând dania sau milostenia Domnului rusesc. Dupăce a mai întrebat şi de sănătatea Principelui Apafi Ţarul a dispus Logofătului Dochturow a spune Mitropolitului ce danie capătă. Şi Dochturow închinându-se din nou a zis:
   „Mitropolitule Sava! Mareie Domn, Ţar şi Marele Cneaz Alexie Mihailovici, singur stăpânitor a toată Rusia Mare şi Mică şi Albă şi oblăduitoriul altor multe ţări şi împărăţii răsăritene, apusene şi ale Nordului, Te milueşte cu dania Maiestăţii Sale împărăteşti: O cupă de argint aurită, cu acoperemânt, o stofă de camohă, un soroc de soboli şi bani 30 de ruble. Şi pe voi toţi soţi şi slugi, Vă miluieşte Maiestatea Sa împărătească cu darul său".
   în sfârşit dupăce s’a spus Mitropolitului şi soţilor săi cinstea de mâncare, ce o primesc în loc de masă la Ţarul, au fost dimişi la cuartirul lor.
   Scrisorile amintite mai sus se află toate in copiile, cari le-au luat atunci la biroul ambasadorilor. Una e dela „craiul" Mihail Apafi al Ardealului, alta e dela regele Poloniei Ian Kasimir şi a treia e dela Mitropolitul din Chiev Iov Boreţchi. Cele două dintâi sunt mai importante.
   Mihail Apafi recomandă din Bistriţa în 18 Ianuarie 1668 pe Sava Brancovici „cinstitul episcop" al biseri-
www.dacoromanica.ro
Nrul 1. 1912.
LUCEAFĂRUL
33
cilor de legea grecească din Ardeal, care a plecat să ceară milostenie pentru trebuinţele bisericii sale. Cu această ocazie salută şi aduce urările sale de bine Ţarului Alexie Mihailovici şi casei sale.
    Regele Poloniei loan Kasimir spune în scrisoarea sa, că s’a rugat de el cinstitul părinte Sava Brancovici, Mitropolitul Ardealului, să-i îngăduie a trece liber prin tara lui şi să intervină pentru el la Ţarul, ceeace a fost înclinat a o face cu atât mai ales, că ştie foarte bine, cu câtă înnăscută bunăvoinţă şi râvnă spre lauda lui Dumnezeu obişnuieşte Ţarul a primi „persoanele duhovniceşti". Nici nu se îndoieşte prin urmare, că şi Mitropolitul Sava Brancovici, care a întreprins un drum aşa de lung pentru zidirea bisericilor lui Dumnezeu în {ara Ardealului, va primi cele dorite în cererile şi în rugarea sa.
    Atât la audienta aceasta, cât şi la cele următoare Sava a făcut cea mai bună impresie asupra Ţarului aşa, că a izbutit să-şi câştige gratia acestuia.
    în 2 August a fost primit din nou in audientă, când a primit 200 de ruble drept milostenie, iar în 4 August i s’a dat răspunsul pentru principele Mihail Apafi. în 25 August i s’a dat un hrisov de danie, ca să poată veni în Rusia pentru milostenie tot la şapte ani. Astfel de hrisoave dintre toate mănăstirile româneşti nu au primit decât două, cea din Galata şi cea din Co-şulea, pentrucă nu obişnuiau a se da decât acelora, cari au fost câştigat deosebita grafie a Ţarului rusesc.
    Un savant rus Maicow spune, că Sava întru atâta a plăcut Ţarului, că acesta a dispus să se facă pentru el o frumoasă mitră arhierească. Şi când în 28 August, i s’a'dat şi paşaportul de plecare, Ţarul a dispus spre deosebita cinste a lui Sava, lui Bogdan Trusow, Căpitanul Streliţilor (a gardei personale a Ţarului) din Moscva, să-l petreacă până în Smoiensk ca pri-stav.
    Afară de acei amintiţi aici s’au mai învrednicit „a vedeâ ochii" Ţarului şi alţi Români aşa, că în anul 1700 puteâ Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei să roage pe Ţarul Rusiei „să nu uite" neamul ortodox „nici să nu-1 respingă, nici să-l lase până in sfârşit în acele năpraznice suferinţi şi năcazuri ale lui, ci să-l ridice, ca pe un căzut, căci nemăsurata bunătate şi neajunsa'intelepciune a lui Dumnezeu l-a ales şi l-a aşezat de cel mai mare şi mai puternic Ţar şi Monarh al acelei mari şi întinse împărăţii, de căpetenie şi corifeul cel mai înnalt a tot neamul drept-măritor: spre care privesc toti ochii şi după Dumnezeu caută la el, Marele Domn, nădăjduiesc în el şi dela el aşteaptă toti mântuire şi mângâiere."’)
   De fapt în veacul următor a venit pentru Românii ardeleni un fel de „mântuire" şi „mângâiere" dela Ruşi, pentru fraţii din cele două ţări insă mângâierea aceasta a fost foarte amară. Dr SJ,viu Dragomlr.
   ’) Ştirile cuprinse in acest articol se întemeiază toate pe documente scoase din Arhiva Ministeriuiui de externe din Moscva, pe cari le voiu publică într’un studiu special.
                                                                 s
     Ştiinţe naturale.
                                                  Cuib de rândunică.
   Vrei o căsnicie fericită, pomeneşte-te de dimineaţă I Uită-te la rândunică, care toată viea{a trăeşte primele luni de miere!
   Când iarba începe să lăcrimeze rouă şi apare ro-şaţa la răsărit, cu şortul alb de jupâneasă ies şi rân-dunelele din cuib şi soţii chiar dacă ar fi fost mai mulţi ani împreună, încep îngânările şi ciripiturile primelor luni de căsnicie.
   Câ{i o întrec în cântece! Fără să amintim măestru! măestrilor celor aripaţi: privighitoarea la al cărei titlu se simt măgulite şi cele mai mari cântăreţe ale noastre. Şi să pot simţi, căci nime nu va puteâ spune un cântec mai măestrit şi mai înfocat decât ea, poetul iubirii intre paseri. O întrece ciocârlia care picurându-şi cântecul urcă voioasă şi sprinţară înălţimile cerului şi stând pe loc ca o candelă atârnată între pământ şi cer spune întregii lumi de desuptul ei secretele luncii înflorite cu uşurătatea cu care spun femeile secretele Încredinţate lor. O întrece chiar şi îngâmfatul şi cochetul cuc, care dacă nu-şi strigă numele cu îngâmfare din ascunzişurile lui de pe vârful rămurelelor şi-l spune cu cochetăria înăscută a acelora, cari toată vieaţa şi-o petrec în cântece şi jocuri in casele altora, căci acest cavaler din „societatea bună" a celor înaripate, întocmai ca şi cavalerii noştri, până-i frunza tinerea, e sărbătoritul tuturor jourfixelor, are intrare în toate casele, nu are lipsă de jugul unei vie{i familiare şi ouăle şi le depune In cuibul altor paseri; aşa scutit de grijile vieţii, cochet şi sprinten, o duce în cântece şi jocuri şi îşi strigă numele când cu îngâmfarea, când cu cochetăria cavalerului. Dar când frunza e bătrână nice cucu n’o mai mână; el, care cântă în toate locurile poftit sau nepoftit, amuţeşte, parecă i s’ar fi stricat glasul de multele chefuri.
   întocmai ca la oameni şi la paseri în glasul lor e exprimat caracterul. îndrăgostitul cântă altfel decât îngâmfatul şi cochetul sau unul nepăsător de ziua de azi şi uşuratic şi risipitor pentru ziua de mâne cum e ciocârlia, care puţin practică şi nehotărîtă cum este, se duce dela noi toamna târziu când zăpada acopere pământul şi vine inapoi de multeori prin Februarie, când zăpada încă nu s’a dus, de o vezi pe marginile drumurilor cerşind milă. Cine va aşteptă ca rândunica, care trăeşte vieaja ei întreagă bucuriile primelor luni de căsnicie, să cânte altfel de cântec decât ciripiturile ei de laudă a vieţii casnice cu glumele şi gugulirile noilor căsătoriţi? Când o vezi de dimineaţă pe un par uscat, mişcându-şi aripioarele cu capul întins în cântecul adresat perechii sale zice cam următoarele cuvinte redate în traducere liberă:
   „Ce bine am durmit, dragul meu, în cuibul acesta făcut de tine. Păcat că eu {i-am ajutat prea puţin la facerea lui. Cum l-ai căptuşit de călduros! Puii noştri vor trăi in el ca puii de împăraţi. Câtă fericire când va fi plin şi-şi vor deschide guriţele aurii şi tu şi eu le vom cărâ fluturi şi tot ce vom prinde în sbor.
                                            3
www.dacQFomanica.ro
34
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
   —      Fericirea zilelor viitoare — răspunde el — nu trebuie să amuţească pe cea de astăzi. Dă-mi voe să spun insă că la cuib tu ai lucrat cel puţin atât cât am lucrat şi eu. Tu ai dus primadată pământ şi l-ai pus la straşina casei şi poate acum îţi pot mărturisi adevărul: eu ştiam că pământul l-ai cărat cu gura şi duceam şi eu ca să pot sărută locul gurii tale. Tu ştii cum luăm noi tina de pe marginea bălţilor şi o amestecăm cu saliva noastră. Tina e tină oriunde am pune-o, dar amestecată cu parfujnul guriţei tale e ceva dumnezeiesc. Sărutat de tine, de saliva ta, praful drumurilor, Încântat că tu l-ai ţinut în gură, se încheagă de nu se mai desparte nici dupăce e uscat, până când celalalt praf neatins de tine se duce in toate părţile lumii cum îl bat vânturile. Al tău e meritul că avem azi un cuib, tu mi-ai dat îndemnul, puterea de muncă, eu am meritul că te-am ascultat.
   —      Se vede că nu ţi-s dragă, că numai interesul te-a legat de mine, puteai să alegi pe alta mai bogată şi mai frumoasă, şi dacă nu-ţi place să nu te fi legat, dar nu să zici guriţă când gura mi-e aşa mare; te asigur, puii i-aş puteâ hrăni singură, şi de mă crezi săracă, că gura mi-e prea mică, mi-e aripa lungă şi mare şi o voiu purtă cu suflet când am de ce să o port. Nu va scăpă de dinaintea mea nici o insectă şi puii, oricât de mulţi să fie, nu vor pieri de foame chiar dacă n’ai fi tu.
   —      O zestre, bogăţie mai mare nu mi-am dorit vreodată. La noi nu-i ca la oameni, noi fiecare trăim pentru pui. în ei e tot viitorul nostru şi dacă e adevărat că de dragul tău am făcut cuibul, nu mai puţin e adevărat că mă gândeam şi la ceice vor să vie. Ştiu că ei vor săniână cu tine şi cu mine, cu mama şi cu tatăl lor. Cu calităţile ce le dăm noi ca moştenire vor trăi în întreaga lor vieaţă. Noi vom muri dar nu de tot. O mică părticică din mine va rămâneâ împreunată cu o parte din tine şi se va continuă în puii noştri atunci când noi vom fi de mult ţărână. Nu mi-e tot una cine e mama puilor mei. Şi dacă te-am ales pe tine nu e doar, că altele nu mi-ar fi venit în cale, dar la tine am găsit mai multe calităţi şi calităţile tale vor altoi pe ale mele în puii noştri. De o mie de ori dacă ar trebui să mă duc pe zi după hrană puilor o fac cu plăcere şi oricâte nevoi ar veni le întimpin uşor dacă aş şti că puii mei vor sămănâ cu tine. Ce le putem da noi puilor decât puterea să poată trăi în lume? Uite oamenii sunt mai nefericiţi decât noi: îşi adună şi pentru timpul când puii lor sunt mari; şi ei încă nu pot adună cât pot prăpădi puii. Ei au atâtea consideraţii la căsătorie, noi nu ne facem atâtea gânduri, ne ingrijim ca puii să moştenească puterea de a trăi cinstit în lume. De am vedeă numai puişorii mari şi toate vor fi bune!
   —      Vrei puii mari, vrei să te scapi de mine. Calităţile ce mi le vezi azi, când am sosit aproape de locul naşterii, nu mi le-ai văzut şi atunci când eram în locul căldurilor de sud? Eu mă cugetam şi atunci la tine şi cu cuviinţa fetelor bine crescute, am cercat să mă apropiu de tine iar tu nu aveai nici grija mea şi acum îmi spui poliloghii de acestea. Ce meşteri
sunteţi voi bărbaţii! Poate şi acum te gândeşti ce bine ar fi de m’aş scăpă de tinel
   —    Dragă rândunică, nu am fost tot cu tine şi în ţara căldurilor şi dacă câteodată făceam pe supăratul nu eşti tu vinovată? Eram pe lângă tine dar te feriai de mine de teama, ca valurile apelor mari peste cari trecem, te pot lăsă văduvă şi ne purtai cu vorba pe doi sau pe trei inşi, dintre cari unul bietul sub ochii mei şi-a găsit sfârşitul în gura neagră a valurilor.
   —  Ei las povestea tristă!
   —  Mai ţii şi acum la el?
   —  De morţi te temi?"
   Şi cu aripele se prind de undele vântului de dimineaţă.
   Gugulirile cântecelor de dimineaţa încetează îndată ce luminişul din răsărit trezeşte lumea celor cu patru aripi, căci atunci încep grijile zilei şi trebuie să caute de ale hranei. Cuibul lipit de straşina casii boltit ca oricare leagăn aşteaptă gol împlinirea visurilor făurite până când a fost zidit. Zidit din ţărână s’ar dărâmă ca vestita clădire a lui Manole, dar Întocmai ca şi în mănăstirea lui Negru Vodă au pus şi ele ceva din corpul lor. Ţărâna au amestecat-o cu salivă, care pe la începutul lui Maiu e mai cleioasă decât oricând şi cu ea lipesc firicelele de praf traversate altcum şi de firicele de fân. Se vede, ele cunoşteau înaintea noastră principiul betonului înarmat. Firicelele de fân supoartă tensiunea, ţărâna încleiată presiunea.
   Dar cuibul nu stă mult timp gol; ca oricare leagăn, dacă e cumpărat odată e semn că nu peste mult va aveâ şi locuitori. îndată ce are o bogăţie de 5—6 ouă albe, ici-colo pătate cu puncte ruginii şi violete, cuibul în decurs de două săptămâni e totdeauna păzit de cineva, mai ales de femeiuşcă, iar mai apoi de gălăgia celor ce nu mai pot fi săturaţi oricât de mare ar fi gura care le prinde şi aduce hrana acasă.
                                                                                                           Victor Stanciu.
                                                            a
     Literatură.
                                                    După zece ani.
   Porniam atunci în lume pentru întâiaoară, cu un geamantan plin de iluzii. Eră mărişor geamantanul, ce e drept, şi plin-plinuţ, dar totuş ni se păreâ, că prea e ... uşor.
   Dasem Ia „Petru Maior" peste numărul prim al unei reviste scoase dacă nu mă înşel, de universitarii din Viena. Probabil acesta a fost cel dintâi impuls, dar eu cred că mai mult Înrudirea sufletească a unor tineri vizionari, cari simţiau, că au ceva de spus, ceva ce se sbate undeva în adâncul sufletului, cerând, cu sfială şi neîncredere încă, haina cuvântului.
   Eram sfâşiaţi pe atunci în două tabere mari — istoria se repetă neîntrerupt — deoparte băeţii cu parale şi cu pantalonii călcaţi comme il faut, de ceealaltă băeţii de ţăran şi de preoţi, alcătuind o lume a parte, cu gândul de a săvârşi şi noi ceva pentru marea mul-
www.dacoromanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
35
ţime a muncitorimii, ce se sbate in mizerie şi tn în-tunerec. Eram, cum ar zice Lăpuşneanu, prostimea, fără de a aveâ însă avantajul să fim şi „mulţi".
   Eram mai puţini şi din câţi eram atunci, constat cu mâhnire, că rând pe rând dispăreâ câte unul şi că aţâţi de mult lipsesc azi „din mândra noastră ceată..."
   Ce vreţi? La douăzeci şi unul de ani, toată lumea se simţeşte ca ridicată în slavă, îmbătată de propria ei tinereţă. Eră aşa de frumoasă lumea, la vârsta aceea, eră atâta poezie în tot ce ne imprejmuiâ, încât nu eră nevoe decât să-ţi întinzi mâna... să-ţi inmoi condeiul in călimară şi să-l laşi apoi să o ia rasna, împins de puterea aceea de vrajă, ce se desprinde din sufletul tău, ca dintr*un izvor ce isbucneşte cu putere elementară, despicând scoarţa apăsătoare a lutului.
   Vorba e, însă, că nu tot ce sboară se mănâncă şi nu-i tot aur ce sclipeşte! Dela o vreme, când cumpăna judecăţii începe a apăsă mai greu în talgerul ei, stai şi te socoţi, dacă e măcar un dram de talent în scrisul tău, dacă are un sens bătaia ta insistentă la porţile zăvorite ale Parnasului. Şi cum simţul practic al vieţii ţi se deşteaptă tot mai mult — deodată cu anii de tinereţă nebunatică — începi a te convinge, că e lucru mult mai cuminte, să laşi în sarcina altora îndeletnicirile aceste ingrate, iar tu să-ţi vezi frumuşel de rigoroaze, de o pârtie... bună, de un fotoliu in direcţiunea unei bănci mari... de un jeţ de fruntaş...
   Şi aşa se împrăştie prietenii deodată, ca puii de potârniche.
   Cei rămaşi în urmă îşi strâng şirurile rărite şi pleacă înainte, călăuziţi de licărirea unei scântei dum-nezeeşti, în care se încred.
   Şi iată, că maestrul Caragiale, le spune ironic, potrivindu-şi ochelarii şi ridicând, în semn de mustrare, degetul arătător dela mâna dreaptă;
   „Măi băeţi! Nu care cumva să vă închipuiţi, că e o mare fericire să ai talent! Talentul e, de sigur o binecuvântare pentru omenire, dar pentru cel ce-1 poartă în suflet e o mare povară, poate chiar o nenorocire ... Omenirea ţinteşte spre bine — şi îl realizează; oamenii de talent ţintesc spre mai bine!... Luptă o vieaţă întreagă pentru acest mai bine, bine ştiind, că nu-1 vor ajunge niciodată. Pe urma lor vin alţii şi alţii, muncind şi sucombând în drumul spre culmea, la care omenirea nu se va ridică niciodată! Ei au arătat drumul spre culme... şi ceilalţi vin încet-încet pe urmele lor, adunând fărâmele şi fărâmele aceste sunt hrana sufletească a omenirei — de magna mensa Homeri...“
   Nenea lancu a rămas cu degetul ridicat in semn de mustrare, ca un arhanghel sever, ce stă de pază, cu sabie de flăcări, la poarta Artei.
                                                                    *
   După zece ani de muncă, răsfoiesc colecţiile vechi, recetând articole uitate, zâmbind sub povara amintirilor ce mă împresoară.
   Auch ich war ein Jtingling... spune revista chiar în numărul dintâi.
   A trecut multă vreme de atunci şi apă multă s’a scurs de atunci pe Murăş, în vreme-ce revista a în-
ghiţit în mii şi mii de pagini gânduri ce ne-au frământat un deceniu.
   Neîncrederea şi zâmbetul ironic al multora s’a risipit de atunci, şi multe condeie ale fruntaşilor literaţi de dincolo au împodobit coloanele „Luceafărului" cu strălucirea numelui şi a minţii lor de aur.
   Astăzi, când revista îmbracă haină nouă săptămânală, avem şi noi un prilej de bucurie, la gândul, că scrisul nostru n’a fost zadarnic şi că publicul cetitor ştie să sprijinească o nizuinţă culturală, care e tot aşa de necesară la noi, ca hrana zilnică.
                                                                                                              Al. Ciura.
                                                          B
    Arta.
                                       Madonele florentine ale lui Raffael.
   Cât de darnic şi cât de milostiv e câteodată ceriul! Unui singur om îi hărăzeşte toate comorile şi toate darurile sale, pe cari vreme îndelungată ie-a risipit între atâţia muritori. RaffaeIo di Giovanni Santi (1483—1520) a fost de bunăseamă unul dintre cei ocrotiţi de milostivenia ceriului. Natura l-a înzestrat, pelângă bunătatea şi smerenia, care fermecâ şi robiâ, şi cu un talent ce străluceşte şi astăzi în istoria frumuseţii create de sufletul omenesc. Cam cu aceste cuvinte începe Giorgio Vasari — vestitul istoriograf din secolul ai 16-lea, care a descris istoria picturii dela Cimabue până în zilele iui — povestirea vieţii nemuritorului pictor Raffael din epoca renaşterii.
   Dacă ceriul i-a împodobit sufletul iui Raffael cu atâtea daruri, apoi desigur că nu i-a rămas nici el dator, căci aproape toată bogăţia talentului său a cheltuit-o pentru a inveşnicl in cele mai desăvârşite forme artistice pe ceice stăpânesc împărăţia credinţii creştine. El a co-borît ceriul pe pământ, făcându-1 nemuritor; el a venit ca un al doilea Messia, care a propovăduit şi întărit credinţa, imbrăcându-o în haina dăinuitoare a colorilor şi lăsându-o ca moştenire artistică tuturor veacurilor. Credinţa vremii sale, întrupată în creaţiu-nile lui, va rămâneâ pururea tânără şi va fi în totdeauna admirată. Credinţa veacului de mijloc va trăi în opera lui Raffael, cum trăeşte cultul păgân al Grecilor în operile artiştilor Phidias şi Praxitel. Pictura lui, ca a tuturor artiştilor mari, va aveâ o vieaţă fără bătrâneţe, oricâte scăderi caută şi vor căută să-i găsească criticii de artă. Mai ales Madonele lui Raffael, pe cari le-a zugrăvit cu atâta dragoste şi cu atâta gingăşie cât a trăit, vor rămâneâ expresia cea mai înaltă a artei omeneşti în acest gen. Madone au zugrăvit mulţi artişti şi înainte şi după ei, dar nici unul nu l-a întrecut. Nimenea n’a reuşit să înfăţişeze pe Maica Preacurată cu atâta nevinovăţie, sfinţenie, demnitate şi blândeţe ca dânsul. Acest pictor cu chip de femeie şi cu ochi visători se pare că într’adevăr s’a coborit din zările albastre ale ceriului pentru a arătă oamenilor bunătatea şi frumuseţea Făcătoarei de minuni, căreia se închină cu cucernicie mai ales lumea din vremea lui Raffael.
                                         3*
www.dacQFomanica.ro
36
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
   Noutatea fermecătoare a Madonelor lui Raffael e tendinfa lui de a le desbrăcâ tot mai mult din sfinţenia şi misticismul rece, In care le învăluiau antecesorii şi contimporanii lui. Chiar şi dânsul, când eră sub in-fluinţa şcoalei din Umbria nu îndrăzneşte să le zugrăvească altfel. Numai dupăce a ajuns în Florenţa, unde a studiat minunata tehnică şi adânca concepţie a lui Lionardo şi a învăţat compoziţie şi anatomie dela Michelangelo, a început să facă din Madone mame ca toate mamele, încălzite de căldura vieţii omeneşti, cari îşi iubesc copilul fără să arete că el e „întru-patul suflet de Mesia". Raffael a dat vieaţă imaginei sfinte a Madonei, înzeslrându-o cu însuşiri omeneşti şi coborându-o pe pământ. Cele mai multe Madone le-a zugrăvit Raffael în vremea cât a stat in Florenţa. Dela figurile simple ale Madonei cu copilul în braţe (Madonna del Granduca, Madonna Colonna, Madonna di casa Tempi), cari seamănă tot mai mult cu burghezele italiene, a trecut la o compoziţie nouă, zugrăvind pe Maria cu doi copii, lsus şi loan, în forma unui triunghiu. în aceste tablouri figura Măriei e întreagă şi poate mai credincios zugrăvită. Dintre aceste tablouri face parte şi Frumoasa grădinăreasă („La belle Jardiniere") din Louvre, pe care o reproducem în acest număr. E cea mai frumoasă dintre Madonele florentine ale lui Raffael. pe care în plasticitate o întrece poate numai Madonna della Sedia, care, deşi pictată la Roma, e vădit concepută sub in-fluinţa şcoalei florentine. Maria şede încunjurată de verdeaţă in perspectiva unei regiuni încântătoare înseninată de zările ceriului albastru. Peisagiul din acest tablou e unul dintre cele mai bogate şi mai amănunţit studiat. în faţa Măriei sunt cei doi copii, lsus răzimat de genunchii maică-sa, care-1 înfăşoară în priviri de dragoste, iar loan cu o cruciuliţă de trestie în mână îngenunche înaintea Mântuitorului. Din faţa acestui din urmă se întrezăreşte paFcă profeţia patimilor ce le va îndura fiul Măriei. Figura lui lsus e cea mai frumoasă figură de copil pe care a zugrăvit-o Raffael. Iar Maria e o frumuseţe cu adevărat dumnezeiască.
   Despre o asemenea Madonă a putut scrie Eminescu în tinereţele sale:
Şi-a creat pe pânză goală pe Madonna-Dumnezeu, Cu diademă de stele, cu surisui blând, vergin,
Faţa pală ’n raze blonde, chip de înger, dar femeie, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
                                                                                              Oct. C. Tăslăuanu.
                                                      a
    însemnări.
   Reorganizarea revistei noastre. După cum s’a vestit ţi in numărul trecut „Luceafărul“, începând cu acest număr, apare sub îngrijirea unui comitet de redacţie ai cărui membri sunt următorii: Directorul Octavian Ooga, I. Agărbiceanu, Dr. Tiberiu Brediceanu, Dr. Constantin Bucşan, Al. Ciur a, Dr. Silviu Dragomir, I. Enescu, Aurel Esea, Dr. Onisifor
Ohibu, Dr. loan Lupaş, Oh. Popp, Dr. Pavel R o ţ ca, V. St ane iu, Laxar Triteanu şi rt-dactot'ul Oct. C. Tăslăuanu. Membrii acestui comitet au fost aleşi dintre colaboratorii revistei, cari fiind cu locuinţa în Sibiiu sau în apropiere, pot contribui mai mult la supravegherea ti. Deaceea nu s’au introdus în comitet număraţii sprijinitori externi ai „Luceafăndui“ — din a căror contribuţie de muncă se va susţine revista şi al căror nume se găseşte în lista colaboratorilor. Ne urmărind alt scop decât o propagandă de idei, e firesc că şi comitetul şi colaboratorii nu pot fi priviţi decât ca membri ai unei grupări de. cărturari, cari şi-au creat din această revistă un organ de expresiune pe seama preocupaţiunilor lor intelectuale. Respectând principiid libertăţii de opinie, singura platformă a oricărei grupări literare, „Luceafărul“ va căută să fie in viilor o oglindă a curentelor de simţire şi de idei cari frământă societatea noastră în prefacerea ei de astăxi. Fireşte, că prin introducerea discuţiunilor politice în coloanele noastre, nu voim altceva decât să ne asigurăm libertatea de opinie şi în faţa manifestaţiilor de acest fel, dorind a contribui după putinţă la lămurirea unor probleme de interes general. Ar fi o greşală deci, să se creadă, că prin această inovaţie revista „Luceafănd“, pierxându-şi caracterid cultural, ar ţinti la recrutarea de proxeliţi pe seama unui nou partid politic cu intenţii nemărturisite şi cu registre de aderenţi. Rolul ei se mărgineşte la propaganda dc idei, despre care cetitorul îşi poate face o părere chiar din acest număr al revistei. Dacă am dat toluş aceste lămuriri, am făcut-o pentru a împrăştia orice umbră de bănuieli cari se pot naşte în xilele noastre tulburi şi pline de patimi.
                                                                            88
    Vieaţa lui Andreiu Şaguna. Revista de sociologie „Huszadik Szâzad" din Budapesta scrie, sub acest titlu, o amănunţită dare de seamă despre monografia d-lui Dr. 1. Lupaş: Mitropolitul Andreiu baron de Şaguna. Dupăce rezumă complet cuprinsul cărţii, aduce laude atât autorului cât şi străduinţelor culturale ale Românilor. „Opera profesorului Lupaş — scrie recen-sentul — e o lectură delicioasă, cu toate semnele unei rutine de scriitor şi a unei drepte judecăţi politice. A cetit cu mult folos pe Friedjung şi e în stare a judecă evenimentele din punct de vedere european". Pe urmă arată, ca o greşală a cărţii, că se retac intimităţile din vieaţa lui Şaguna, fără de cari nu putem înţelege de multeori motivele interne, cari au determinat Ia acţiune pe un asemenea om politic. „Asta e fără îndoială o mare scădere" — continuă recensentul, — care e, însă, recompensată prin multe calităţi. Trebuie să relevăm mai cu seamă tonul discret şi distins al scriitorului, în care vorbeşte despre chestiunea naţionalităţilor. O pildă vrednică de urmat din partea maghiarilor şi nemaghiarilor. în judecăţi în genere e cumpănit. Aceste par a rezultă mai mult din însuş subiectul, decât din opinia individuală a autorului. Stilul e necăutat, vioiu şi cu întorsături. Dacă cetitorii unguri ar şti româneşte, desigur ar ceti cu mult folos şi cu multă plăcere această carte".
www.dacQFomanica.ro
Nrnl 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
37
   Recensentul de încheiere scrie următoarele adevăruri: „Ceice cred că maghiarizarea Românilor e o necesitate culturală, care va urmă de'.a sine, — dupăcum argumentă o foaie francmasonă — să arunce o privire comparativă asupra stării de astăzi şi a celei înainte de 48 a celor trei naţionalităţi din Ardeal. Cine ar puteă contestă că distanta, care despărteâ pe Români de Saşi şi Unguri în ce priveşte cultura şi averea a scăzut? Iar această înaintare a Românismului s’a făcut din putere proprie, fără intervenţia puterii de stat, ba de multeori chiar în butul acesteia, în vreme ce celelalte două naţionalităţi au fost întotdeauna într’o situaţie privilegiată. Fără îndoială că a contribuit mult şi Şaguna, care deşi n’a fost concrescut cu Românismul, şi-a dăruit cu o hotărîre marinimoasă energia bărbătească acelora, cari erau mai slabi şi cari aveau mai mare lipsă de ajutorul lui“.
   în acelaş număr se apreciază şi episcopul G. D. Teutsch, din prilejul biografiei sale scrisă de Friedrich Teutsch. Recensentul arată inferioritatea politică a acestui învăţat faţă de Şaguna. Teutsch de câteori aveâ de lucru cu miniştri şi cu curtea din Viena îşi pierdeâ capul şi rămâneâ totdeauna zăpăcit. In vremea arhi-păstoririi sale se şi prăbuşesc cele mai multe cetăţui de apărare ale Saşilor: încetarea autonomiei Ardealului, prefacerea teritoriului privilegiat în comitate şi influinţa puterii centrale asupra şcoalei şi bisericii săseşti. De-atunci Saşii n’au înaintat nici în cele economice, întrucât industria şi comerciul e cucerit tot mai mult de alţii. Singura cetătuie ce le-a mai rămas e proprietatea mijlocie dela sate, care, însă, e mai mult inertă decât creatoare.
   Ne mirăm că această revistă serioasă se ocupă şi de caraghioasa reclamă a decadentului domn Emil Isac, care a răspândit vestea conferinţelor din Cluj aranjate de d-sa. Păcat că revista d-lui Motru {ine hangul acestor reclame...
                                                                 88
   Concertul societăţii „Carmen” In Bucureşti. Societatea corală „Carmen" a intrat în al Xl-lea an al existenţii sale. E an de bucurie pentru ceice tiu la cântecul românesc, pentru ceice doresc ca muzica neamului să pătrundă cât mai mult în sufletul iubitorilor de artă; la cel dintâi concert nu se mai găseau bilete cu o săptămână înainte. A fost trebuinţă astfel de un al doilea concert cu acelaş program. E mult asta, când acum câţiva ani sala Ateneului eră cam goală la concertele de muzică românească. Directorul societăţii „Carmen" şi maestrul conducător al corului, d-1 D. Kiriac, a ştiut să desvălue şi să arate comorile nepreţuite ale muzicei noastre, să atragă atenţia asupra lor şi să le dea locul ce-1 meritau in spiritul publicului.
   Concertul din ziua sfântului Andrei (30 Noemvrie), cu concursul orchestrei ministrului instrucţiei, al d-nei El. Locusteanu-Bonciu şi al d-lor I. Băjenaru, I. Ma-nolescu şi 1. T. Căpri{ă, a dat o seară delicioasă bu-cureştenilor participanţi. în program, pe lângă muzică românească, bucăţi clasice: grandiosul marş pentru cor mixt şi orchestră din „Ruinele Atenei" de Beethoven, cântecul de vânătoare din capodopera „Cele patru anotimpuri" oratoriu de Fr. Haydn. „Răsunetul
din Ardeal" şi „Peste deal" corurile mixte cu solo ale lui I. Vidu, au găsit o prea bună tovărăşie în acompaniamentul orchestrei orânduit de eminentul profesor dela Conservator d-1 Castaldi. Aer blând de Bănat, suspin de dor neţărmurit, câte puţină voioşie trecătoare a unui suflet ce mai mult sufere, uşoară melancolie e muzica lui Vidu, acest maestru al cântecelor bănăţene. îţi spune multe muzica lui clară, te lasă pierdut gândurilor şi-ţi mângăe uşor, nespus de delicat sensibilitatea. Vocea expresivă de adânc simtro-mânesc a d-nei Locusteanu.omogeneitatea timbrului de mezzosoprană, emisiunea îngrijită şi nuanţarea amănunţită a părţilor de „solo", au contribuit, în mare parte, la succesul bucăţilor lui Vidu. Corul şi orchestra au mai executat „Valurile Dunării", valsul atât de cunoscut şi atât de duios în sinceritatea lui, de lvanovici. A impresionat mult omagiul adus amintirii compozitorului ardelean, a plăcut interpretarea; s’a bisat. Şi ultimul punct: „Pustiul" oda-simfonie a visătorului orientalist francez Felicien David; orientalist nu prin motive ci prin coloritul particular ce a ştiut să-l dea tuturor operelor sale. Oda-simfonie e compusă din 3 păr{i. Dintre fragmentele ce le alcătuesc, în deosebi: Marşul caravanii, Furtuna în pustiu, Imnul nopţii, Dansul almeelor, Reveria serii — aceasta de o rară poezie, — Cântecul mezuinului şi Plecarea caravanii, sunt bucă(i ticluite cu mare gingăşie, cu adâncă putere descriptivă. D-1 I. Manolescu, unul dintre cei mai talentaţi artişti dramatici români, a zis versurile odei cu o pătrundere şi cu o căldură uimitoare. Prea pu{ini zic versurile ca Manolescu, poate doar poetul Cincinat Pavelescu... D-1 1. Băjenaru, pe vremuri cel mai vestit tenor al nostru, s’a regăsit în vechile-i clipe fericite de odinioară, dând dulci sensa{ii in „Imnul nopţii". D-1 I. Căpriţă, tenor leger, a cântat cu temperament şi cu dexteritate partea mezuinului. Corul şi-a arătat ce poate în toate punctele programului; de altfel e constituit în cea mai mare parte din artişti, mai pu{in din diletanţi. Expresie, nuanţări — poate, cum au mai spus-o şi alţii, ar fi trebuit doar o mai îngrijită articulare a cuvintelor — şi mai ales o unitate desăvârşită a vocilor, fac din „Carmen" o ideală instituţie corală. Orchestra, ca în totdeauna, excelent; şi deasupra tuturor bagheta calmă şi sigură a maestrului Kiriac. (I. B.)
                                                                88
   Arta poporală in Austria şi Ungaria. In vremea din urmă se dă o atenţie tot mai mare artei ţărăneşti din Europa, a cărei studiare, până de curând, a fost neglijată aproape la toate popoarele culte. Cercetările din ultimele decenii au arătat, însă, că această artă ascunde comori preţioase pentru cunoaşterea sufletului ţărănesc şi un bogat izvor de inspiraţie pentru arta decorativă a fiecărui neam. S’au început deci studiile şi cercetările pretutindeni şi se urmează şi astăzi cu sârguintă. în multe regiuni, mai ferite de evoluţia capitalistă a vieţii economice, înfloreşte şi astăzi industria şi arta ţărănească. In aceste regiuni se şi pot culege cele mai multe obiecte de artă poporală. Monarhia noastră nu e tocmai săracă în asemenea regiuni,
www.dacQFomanica.ro
38
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
dupăcum dovedeşte şi voluminosul număr din revista engleză „The Studio”, care Închină vreo 300 pagini artei ţărăneşti din Austria şi Ungaria. Numărul are foarte multe planşe în colori şi simple, pe cari se reproduc diferite obiecte de artă ţărănească dela toate neamurile din monarhie. Planşele sunt însoţite şi de articole lămuritoare. Despre arta din Austria scrie directorul muzeului etnografic din Viena Dr. M. Haberlandt, despre Ungaria Aladâr Kriesch-KOrbsfâi, despre Saşii şi Românii din Transilvania şi despre Croaţia şi Slavonia A. S. Levetus, corespondenta revistei „The Studio", pe care am avut cinstea să o cunoaştem, când a vizitat „Muzeul Asociaţiunii" din Sibiiu. Mai vitreg suntem tratati noi Românii din Transilvania. Autoarea ne dă gata in 16 rânduri, în cari sunt şi câteva neexactităti. Reproduceri după ţesăturile, cusăturile şi sculpturile noastre în lemn — aceste din urmă după autoare, făcute de ţigani — lipsesc cu totul. în schimb Saşii sunt privilegiaţi şi aici. Românii din Bucovina sunt bine apreciaţi de d-1 Haberlandt. Vina pentru ignorarea noastră o purtăm şi noi, căci nu ne ştim îndestul apreciâ comorile ce le avem, adunându-le sistematic şi păstrându-le intr’un Muzeu.
                                                                     88
   Oroarea de epitete. Nu e nici o mirare, că în urma tonului, care caracterizează la noi în timpul din urmă unele din discuţiile ziarelor politice, unde cuvintele: „smintit", „mincinos", „bandit" etc. sunt câteodată cele mai inocente expresii curente, în lumea noastră mai potolită a intrat o groază de epitete şi unii cu drept cuvânt au început să confunde politica cu înjurătura. Deaceea s’au găsit şi între cetitorii noştri oameni, cari la vestea că „Luceafărul" va discută de-aici înainte şi chestiuni politice, au zâmbit amar, gândindu-sc, că probabil a sosit vremea, ca şi în coloanele acestei reviste, să se înstăpânească maniera de discuţie a vremii mai nouă. Am primit chiar şi scrisori la redacţie, in cari suflete curate, ne imploră să păstrăm curăţenia coloanelor şi să ferim „publicaţia cu frumosul nume sideral" de „spurcăciunile insultei". îi rugăm să fie liniştiţi. Aici nu se vor întâlni cu obiceiurile particulare ale altor hârtii tipărite, îi putem asigură de pe-acum, că întrucât a face politică însemnează a împărţi ghionturi şi chiote la oamenii din jurul tău, a te dă în spectacol şi a face spume la gură, noi ţinem să rămânem străini de această meserie. Oricât s’ar găsi deci duşmani de ai noştri, conştienţi sau inconştienţi, cari ar căută să ne tragă de mânecă, noi ne vom scutură de ei cu cea mai mare grabă şi vom trece mai departe. în orice caz nu vom înjură, cu deosebire nu, fiindcă ne dăm seama, că acest gen e un import unguresc, care e în plină înflorire cam pe la Debreţin şi Salonta-mare. Românul zâmbeşte şi mişcă dumirit din cap, când ungurul sparge păharc şi se războieşte cu Maica precistă. Cam aşa vom face şi noi. Când vom vedeâ, că adversarul nostru dă în gropi şi răcneşte ca un taur rănit, îl vom lăsă in boii lui, sau cel mult, îl vom da la cronica veselă să râdă lumea de el şi să petrecem şi noi.                     88
   Profeţii... Rău face ziarul „Românul" din Arad, că se dedă la profeţii pe socoteala noastră şi ne batjocoreşte revista chiar Înainte de apariţie. îl rugăm foarte respectuos să binevoiască a nu ne nenoroci acum, dupăce am văzut lumina zilei. Din paginile noastre poate alege destule „justificări ştiinţificeşti ale prostiilor de pân’acum"... E cel mai bun prilej pentru a le dă acum la gazetă şi a ne prohod) după cel mai proaspăt tipic... Noi aşteptăm cu resemnare ora fatală, fiindcă de sicriu ne-am căpuit demult. ..
                                                                    88
   Parcul naţional german. îndemnaţi de parcul natural naţional din valea râului Jellowstone al Americanilor, cari întreagă valea şi împrejurimea geisirelor şi vulcanilor de lângă valea Jellowstone, un afluent al râului Missouri-Mississippi, au decretat-o de parc natural naţional în care animalele şi plantele se pot desvoltă fără să fie atinse de mâna omului, Germanii in râvna şi înţelegerea ce o au pentru frumuseţile naturii au pus baza unei societăţi care să găsească un loc potrivit pentru întemeierea parcurilor naturale în cari plantele şi animalele bătrânei Europe s’ar putea desvoltă liber. Abia de 2 ani de zile, societatea numără astăzi 10,270 de membri, între cari 441 societăţi cu aproape 400,000 de membri. împăratul, regii şi principii germani sunt membrii societăţii sprijinite de toate instituţiunile culturale ale Germaniei. în anul trecut s’a incassat dela membrii 124,000 mărci, iar câştigul unei loterii in folosul parcului natural a fost de 460,000 mărci, cu totul aveâ deci la sfârşitul anului
534,000  mărci şi câteva câmpii în Liineburger Heide unde voesc să facă primul parc natural; al doilea parc e proiectat în Alpii Austriei, iar al treilea în Germania sudică.
   Şi până când în Vest se îngrijesc oamenii ca şi stâncile să-şi păstreze faţa neschimonosită de mâna omenească, şi adună bani cu sutele de mii să poată creşte în linişte iepuraşii şi buruienile, la noi nu avem nici o societate, care ne-ar păstră monumentele părinţilor noştri, dacă nu şi pe cele naturale, nu avem o societate pentru protejarea acelora cari îngrijesc de creşterea poporului nostru şi nu putem adună atâţia bani, cu cât s’ar puteâ face faţă nevoilor „Asocia-ţiunii", prima noastră societate culturală.
                                                Poşta redacţiei.
                                         — Manuscrisele nu se înapoiază. —
   C. R. Bucureşti. Scrisoarea cu care ne trimiţi versurile e interesantă, fiindcă în ea, fără să vrei ridici o problemă, asupra căreia putem spune două vorbe. D-ta ne scrii între altele: „or fi întrunind sau ba, strofele mele, condiţiile unei opere de artă, nu ştiu, atâta ştiu că ele izvorăsc din sufletul meu şi aşează pe hârtie crâmpeie din realitatea unei vieţi, sunt deci expresiunea celei mai desăvârşite sincerităţi"... Va să zică sinceritatea... îţi recetim din nou versurile din care ne alegem cu un erotism căldicel, cu imagini obişnuite, cu potriviri de vorbe fără
www.dacQFomanica.ro
Nrul 1, 1912.
LUCEAFĂRUL
39
surprize ... Sunt slăbuţe, comune, fără relief... — Se poate, zici d-ta, dar sunt sincere şi exprimă „realitatea unei vieţi". Ce ne pasă — răspundem noi, — de realitatea pe care o fotografiezi d-ta, dacă eşti sincer şi de omenie în corectitudinea cu care te-ai trudit s’o aşterni pe hârtie, când această realitate, aşa cum se desprinde din scrisul d-tale, e mută şi ne lasă reci? Nouă ne trebuie adevărul artistic şi ne interesează prea puţin, dacă acesta e prins din combinaţiile unei imaginaţii creatoare, sau din rostul real al unei Întâmplări. Iubirea d. e. din care izvorăsc cântecele d-tale; e un sentiment al nostru al tuturora, e o „realitate" prin care toti au trecut şi cu toate astea numai lui Eminescu i-a fost dat, să scrie: „Pe lângă plopii fără sot", pentrucă numai în sufletul lui a trăit un sbucium creator. Acum, că In adevăr Eminescu, e exprimat în poezia lui o stare reală de lucruri, că au existat peste tot undeva acei „plopi fără soţ", că e în conformitate cu adevărul istoric frumoasa poezie, ori e numai jocul fantaziei capricioase, — aceasta e o chestiune foarte secundară şi nici nu ne trece prin minte. Aşa şi cu versurile d-tale: fiind o operă de artă cine s’ar intrebâ, dacă în adevăr în seara ceea luna tremură deasupra platanilor şi femeia cu „ochi adânci ca marea", visă la braţul d-tale, cum spui în strofele ce ne trimiţi... Asta te priveşte şi te asigurăm, că din partea noastră ai fi fost cruţat de orice control... Ţi-am fi publicat cu drag cântecele, fiindcă pe noi nu ne priveşte „sinceritatea", ci talentul d-tale. Pentru cea dintâi te poate trage la răspundere cel mult doamna cu „ochi adânci ca marea"...
    L ion el. Blaj. Să nu te superi, dar trebuie să zâmbim în faţa exotismului ciudat care se desprinde din versurile d-tale. Ba nu zău, dar nu ţi-e oarecum, să ne vorbeşti de luna care „trece albă peste culmi cu portocali", de „murmurul mării de Marmara", de „zâmbet trist de odaliscă", — d-ta, care stai frumuşel în Blaj şi probabil te plimbi acum spre Veza fluierând vesel şi sănătos tun? Spune drept, ce-am greşit noi, de vrei să ne tragi pe sfoară?...
    P.     Poeziile „Cântec" şi „Vlaicu" sunt mai uşurele ca altele ce-au apărut cu iscălitura d-voastră prin diferite părţi. Din „Vlaicu la Blaj" dăm aici două strofe:
     Uşor, uşor ca fulgul de ninsoare
     în zări albastre-şi leagănă mărirea
     Şi ’n văi adânci, in svon de mii de glasuri,
     Un neam întreg îşi cântă desrobirea.
     Copil ales al plaiurilor noastre,
     Setos de-a fi stăpân pe firea ’ntreagă, în ochii tăi tresar sclipiri de fulger Şi-un vis măreţ în minte-ţi se ’nchiagă.
    Strofa a treia e prea răsunătoare ...
    Poate altele ...
    Mai multora. Vă mulţumim pentru frumoasele cuvinte de încurajare, de laudă, de profeţii măgulitoare ... Vă rugăm însă să nu ne cereţi publicarea lor. Noi nu operăm cu „manifeste"... Deocamdată ne
căutăm sprijinul cel mai puternic in credinţa proprie, nu în părerile altora.
   A. N. Arad. Treceţi, vă rugăm, pe la Cluj, unde vă poate spune d-1 Isac adresa d-lui Ervin Densuşanu dela „Vieaţa nouă". Să vă trimiteţi acolo „strofele barbare" şi vă asigurăm, că o să faceţi carieră, fără multă trudă şi fără mare sacrificiu de talent. Cel mult trebuie să vă radeţi mustăţile, ca să fiţi mai în stil cu nobilii noştri „aristocraţi"... Noi vă publicăm aici versurile, cari ar fi apărut în fruntea celebrei reviste, tipărite pe hârtie velină:
           De când te-ai dus în suflet port îngheţul nopţilor polare,
           Şi ’n besna neagPun cap de mort La căpătâiul meu apare.
           Lumină ca doi licurici în fund adâncile orbite,
           Şi ca o turmă de furnici Roiesc cuvintele şoptite.
           Auzii... (Un junghiu mă arde’n piept Şi groaza-mi fulgeră prin vine):
           —  De-atâta vreme te aştept Găteşte-te să vii cu minei...
   Da, da... Cu d-voastră ne mai întâlnim noi...
   M. Poezia d-tale „Seara de Crăciun" ne vine cu prea multe reminiscenţe din Goga. Ideia o găsim în volumul: „Poezii". De pe-acolo culegem o mulţime de expresii şi imagini, pe cari le cetim la d-ta. Păcat: După câte lucruri ne-ai mai trimis, noi credem că n’ai nevoie să treci dincolo de graniţele talentului d-tale.
   Strofa din urmă e frumuşică:
           Ci cum stăm aşa, deodată Inima din loc ne sare,
           Sună dulce la fereastră:
           —  „Bună sara gazdă mare!"...
   D-şoarei C. S. Vă rugăm să nu ne mai faceţi bucluc din ce n’avem. La noile d-voastre întrebări nu vă mai putem răspunde. S’ar supără iarăş d-1 Vaida că încurcăm politica naţională cu dragostea d-voastră. Vă sfătuim să vă adresaţi marelui bărbat de stat. Veţi prim) incaltea un răspuns „autorizat".
                                                           Greşeli de tipar.
   în poezia d-lui 1. Borcia „Peleu şi Tetis" s’a strecurat o greşală regretabilă. în strofa primă, rândul întâiu a se ceti „mitul", în loc de „mutul".
                                                Nota Administraţiei.
   Acest număr apare in mărime de 40 de pagini din prilejul jubileului de zece ani al „Luceafărului". Numărul viitor va fi de 20 de pagini, m
   Clişeul caricaturii a întârziat. Se va publică tn Nr. 2.
                                                           m
www.dacQFomanica.ro
40
LUCEAFĂRUL
Nrul 1, 1912.
            Cronica mea.
Onorat public! Dornic să se ’nalţe C’un pas mai sus spre mândru-i omonim, Luceafărul s’a primenit acuma Când lumea strigă: „să ne primenim!"
întinerit ca legendara Phoenix Cununi de raze nouă şi-a adus,
— (Tot ştiu mai bine păsurile vremii,
Ceice contemplă stelele de sus.) —
Un lung convoiu strălucitor de aştri El duce ’n drumu-i falnic spre zenit Şi chiar la coada noii constelaţii M’arăt şi eu, modestul satelit.
Eu sunt un biet proprietar de rime Cu capul plin, cu buzunarul gol,
Nici gânduri n’am, nici acţii la „Albina"
Şi ’n consistor eu nu joc nici un rol.
Ca un gurmand eu mă hrănesc într’una Din codrul meu de râs cuotidian,
Şi-o lume ’ntreagă zâmbetu-şi răsfrânge în şvarţul meu ce-1 iau la Habermann.
Nu am astâmpăr, seamăn cu nebunul Ce fulgeră în viforul lui Lear,
Asemeni lui eu nu fac carieră Şi n’o să fac parale la chimir...
Drept accident de naştere pe semne Am moştenit ingratul adevăr,
Pe care-I poartă cântecele mele,
Oricât de mulţi m’aţi înhăţâ de păr.
Onorat public! Fără supărare Iertaţi-mi deci meteahna din părinţi,
Ce strică doar un biet nebun sărmanul în lumea asta plină de cuminţi?
Primiţi cu bine glasul care strigă Cuvintele de alţii spuse ’ncet,
Chiar când nu scaldă ’n smirnă si tămâie
                                  7
Pe naţionalul nostru comitet.
Să-l ascultaţi, căci mintea voastră poate Din el ascunse taine să priceapă,
Adese doar microbii toţi ai mării îi poţi găsi într’un păhar cu apă...
De multeori celebrii mei tovarăşi Şi-or pune poate gândului zăvor:
Vor spune-atuncia zâmbetele mele, Ce-ar fi să plângă ’n lacrimile lor...
                                                                                                       Yorick.
       TtPAJRUL LUI W. KBAFFT Î*T aiBUU.
www.dacQFomanica.ro