, *V'j >#.V1 WP # tea T *|- ‘ ,'•>' ■• ' UGEflFâRUlr Hillsfe" gn..- -r.%m< V* TtfSi Ir'f. i, • Z^'ţ mm REVISTR PEfiTRU GUkTlI-R3, RMiJlrX IISIBIIU16 DEC. 191111 mib U ! REDACTOR; OCT G. TâSliĂUANU i ’ - - ' a ■ ■ .. " Sumarul: o.-e. t. 1- U. Soricu . C. Moldevan , Alice Călugăru Mana Cunţan , lori; Srid ... Maria tuntan . Y. S. . . Reerganizar<>a revistei „luceafărul*', ta răspântie (poezie).». Sonata patetică. 1 tăcere (poezie), întârziate ... (poezie), prăpastia. Mărturisire (poezie), pagin'rsjreine: Maurice Maeterlinck. jtf. Maeterlinck Interior, trad. de Ya--sile Stoica.^ J)ări de seamă: J)r. I. M- "v . Szegedi Gergely ,ene>-keskeny ve XY1 szâzad-beli român forditâsban, de J)r. Sztripszky J-tiador es $>r. Al«xics Gyorgy. m i-jffoţ-. , ■ Gropită:- O revistă, pe care o cetim rar. O observaţie în treacăt, partidele . politice din România şi literatura, î)intr’un carnet de drum. Strigoii . intelectuali. Cronică dramatică. Orchestra Ministrului instrf'iiei publice. biblioteca" scriitorilor dela noi. Suplimentul muzical. Kotije. Poşta 'Redacţiei, bibliografie.. . llnstraţlUDl: tablou viu dela serata „Reun. sod. rom. din Cluj**, ^te/ierul de k ţesfturi şi cusături din Orăştie: Port de pădureancă, porturi de pădurence din Giurgeu si Orăştie. V www.dacoromanica.ro »..t_______JC_ - CA /1 t____\ ... LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU CULTURĂ, LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ. Colaboratori: I. Agârbiceanu, D. Angliei, Andrelu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcla, Dr. T. Bredlceann, Al. Cazaban, IL Chendl, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Clotori, Al. Ciura, Otilla Cozmuţa, Marla Cunţan, Victor Eftimiu, Elena Farago-Fatma, Etn. Gârleanu, Dr. Onlsifor Ghlbu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Comeliu Moldovan, Dr. G. Murau, D. Nanu, I. Paul, Cincinat Pavelescu, K. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, G. Rotici, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmnlceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. îHsasasssţ ABONAMENT: (Hustro-Hngaria: i an........... 20 cor. 6 lani...........to cor. Pentra preoţi, învăţători şi studenţi: i an 16 cor. Romdnfa şi în Străinătate i 1 an . .v : . . . 25 cor. 6 luni ..... 13 cor. Reclamaţiile sunt a se fac* în curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru-orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). L5BL5ESH5B.5H5HErHSHSHS Cel mai frumos şi potrivit dar Cărţi de icoane. — Cărţi Multe de toate cu numeroase iooaoe şi cu te^ţ explicativ p. copii mai mici, frumos carton. Cor.—.54. Animale domestice, cuprinzând o serie de animale domestice, Jeg. în scoarţe tari. Cor. 1.--. Din grădina zoologică, cu cele mai însemnate animale sălbatice, leg. iu scoarţe târî. Cor. 1.—. A fost odată, poveşti în versuri de. St O. Iosi f. Cor. 1.50. Abcedarul copiilor, cu multe ilustraţijini, în oolorî şi gravuri lângă text explic, frumos carton. Cor. I.—. ABC pentru fote şl băieţi cu text explicativ. Cor. 1.—. Alfabetul, carte ilustrată în colori ou text expl. Cor. 1.—. învaţă să.socoteşti dacă vrei să nu greşeşti. Carte cu i ilustr. instructive de calcul. Cor. 2.50, Bună dimineaţa la Moş Ajun! Chipuri şi poveşti. Cor. 1.50. Fetiţa cu bonetul roşu, carte ilustrată în colori. Cor. 1.50. Din lumea ooplilor. Povestiri iu vorbe şi cu chipuri. Cor. 1.50. Cartea oelor doi sbârliţi şi-a mai multor alţi pârliţi, bogat ilustrată în colori. Cor. 1.50. Basme alese pentru copii, cu chipuri. Cor. 1.50. Cenuşereua, povestită de I. Bănăţeanul, ilustr. cu multe aquarele şi gravuri. Cor. 1.80. Cele 6 lebede, povestire eu ilustraţiuni frumoase îu colori şi gravuri, carton.. Cor. 1.—. CbIb 10 plsiouţo, basme ou chipuri in colori, frumos carton. Cor. 1.—, - Povestea Iul Reblnşon, cu aquarele şi gravuri. Cor. 1.50. Moşia, cuprinde mai multa chipuri în colori. Cor. 1.—. Se află în depozit la librăria de crăciun pentru copiii noştri. de poveşti cu ilustraţiuni. In lumea largă. Versuri din vieaţa copilărească cu 28 aquarele şi gravuri, frumos leg. Cor. 3.20. Trei oopll drăgălaşi, poveste cu multe ilustraţiuni în aquarele şi gravuri, frumos leg. Cor. 3.20. A fost odată...! Poveşti alese şi frumoase, ilustr. eu aquarele, luxos leg. Cor. 3.—. Cincizeci de Istorioare morale pentru băieţi şi băiete de amicul prunoilor F. B., ou 6 chipuri colorate, în leg. frumoasă. Cor. —.80. Copil la ţară, pov. în versuri cu chipuri col. Cor. 3.—. Corbul cu pene de aur şi mai multe poveşti p. copii, cu ilustr. frumoase, leg. Cor. 2.50. Don Quijote dela Mancha. Vieaţa şi aventurile lui, trad. de L. 8. cu multe ilustr. in colori, frumos leg. Cor, 3.—. Dor de primăvară, versuri pentru copii ou multe gravuri în text Cor. 1.—. Pentru toţi copiii, poveşti frumos ilustr. şi cartonat, de Th. Speranţia. Cor. 2.50. Poveşti alese din 1001 de nopţi, cu ilustraţiuni în oolori, frumos leg. Cor. 3.—. Poveşti din fabule pentru copii de Dr. C. Fop.esou, cu. 42 ilustr. originale, eleg. leg. Cor. 3. —. _ Robinson Cruaoe, trad. după D. de Foe de R. D, Rosetti, cu ilustraţiuni frumoase în oolori, leg. Cor, 3. • Teatru, basme şi poezii pentru copii şi tinerime de St, O. Alexandru, leg. Cor. 2,—. ‘ ' Zânele din valea oerbulul. Poveşti pebtru copii cu. multe . ilustraţiuni leg. frumos, Cor. 4.—. : . , . ' lui W. KRAFFT în Sibiiu. www.dacoromanica.ro Orice reproducere oprită. Reorganizarea revistei „Luceafărul". Cei ce-au urmărit revista „Luceafărul" dela întemeierea ei, au putut observă progresele destul de mari pe cari Ie-a făcut an de an. Din revista visătorilor studenţi, cu multele > ei dibuiri, rând pe rând a reuşit să-şi cucerească un Ioc de cinste în mişcarea noastră culturală si literară, stând alături de cele mai bune reviste ce apar astăzi la noi. Cu toate progresele ce le-a făcut, noi suntem cei dintâi cari îi recunoaştem multele scăderi şi lipsuri, dându-ne seama că aici în Ardeal cu ajutorul puterilor intelectuale ce le avem, poate apărea o revistă şi mai bună. De aceea am şi avut mereu dorinţa de a o desăvârşi şi de a o apropiâ tot mai mult de culmile spre cari o chiamă numele ei. La 1 Iulie 1912 „Luceafărul" împlineşte zece ani de existenţă. Anul ce vine e deci, pentru noi un an de sărbătoare. Ne-am gândit mult cum am putea prăznui mai demn acest moment însemnat în vieaţa publicaţiei noastre. Ne-au trecut prin minte obişnuitele banchete, cu indispensabilele libaţiuni vesele, cu nelipsitele închinări duioase şi cu urările solemne de vieaţă îndelungată. Dar acest fel al jubileelor practicate nu ne-a mulţumit şi nu ne-a încântat. Ne-am gândit deci că ne va stă cu mult mai bine, dacă jubileul muncii noastre de zece ani îl vom serba prin potenţarea acestei munci. Vârsta şi credinţele noastre ne impuneau o serbare de primenire şi de întinerire. De aceea am hotărît ca revista „Luceafărul" dela 1 Ianuarie 1912 să apară săptămânal, în mărime de o coală de tipar, păstrându-şi forma ei de până acum, şi să-şi lărgească programul ei de activitate, îmbrăţişând toate problemele vieţii noastre culturale, literare, artistice şi politice. Prin inaugurarea acestei munci mai intensive, credem că vom da „Luceafărului" un nou avânt şi o nouă însemnătate în mişcarea noastră culturală. Am hotărît să facem aceste îmbunătăţiri, fiindcă o revistă, care vrea să trăiască şi să cucerească simpatiile publicului, trebuie să întrebuinţeze tainele acelor femei, cari ştiu să rămână tinere şi frumoase până la adânci bătrâneţe, fără să se coboare la vulgara artă a sulemenirii. Tainele cu ajutorul cărora îşi conservă aceste femei farmecile fiinţei lor e vieaţa ordonată, conştientă şi mai ales îmbogăţirea sufletului lor, care le împrumută mereu noui podoabe. Aşa şi o revistă, trebuie să se străduiască a Introduce, prin diviziunea muncii, un sistem în rolul ei de răspânditoare a culturii şi a căută să scoată Ia suprafaţă noui comori de frumuseţe din sufletul poporului în mijlocul căruia trăeşte. Urmând această cale, va reuşi să rămână pururi interesantă, tânără si nouă. Cam de aceste principii a fost călăuzită revista „Luceafărul" şi pană acum, şi cei ce-au stat la conducerea ei în cursul celor zece ani şi-au dat silinţa să o primenească necontenit şi să o apropie mereu de desăvârşire. Poate în această străduinţă a ei se ascunde si taina, care a făcut-o una dintre cele mai răspândite reviste româneşti. Nu ne îndoim că publicul nostru va primi cu cea mai mare bucurie îmbunătăţirile pe 1 www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL NruJ 24, 1911. f>40 cari le facem, cu cari de altfel îi suntem şi datori, deoarece i le-am făgăduit de atâ-teaori, fără să le fi putut împlini până acum. Am amintit de atâteaori că revista „Luceafărul" tinde să fie o oglindă a tuturor frământărilor vieţii româneşti, căutând să res-frângă toate manifestaţiunile ei prin prisma judecăţii ardelene, care îşi are caracterul ei specific. Până acum am reuşit să realizăm numai în parte acest gând al nostru. Dela 1 Ianuarie 1912 sperăm, însă, că vom izbuti să-l întrupăm, deoarece în jurul revistei vor fi grupaţi o seamă de oameni tineri cu specialităţi deosebite, cari ne vor ajută în munca noastră. Dela anul nou „Luceafărul" va fi condus de un comitet de redacţie — de care pomenim mai amănunţit în altă parte a revistei — în fruntea căruia stă poetul Octavian Qoga, cel mai chemat astăzi să dea un impuls unei mişcări de regenerare culturală la noi. Membrii comitetului s’au angajat a colabora număr de număr cu studii, articole şi informaţii din domeniul artei, literaturii, ştiinţei şi a politicei. în fiecare număr cetitorii vor găsi un articol prim de îndrumare culturală sau de analiză a unei probleme actuale. în corpul revistei, pe lângă partea pur literară a celor mai buni scriitori, ne vom da silinţa să publicăm studii şi articole de sociologie, istorie, istorie literară, politică, economie şi artă. Iar la sfârşitul revistei vor fi diferite cronici, în cari vom informă publicul asupra tuturor momentelor mai însemnate din vieaţa bisericească, şcolară, economică, artistică şi ştiinţifică. Ca o notă de distracţie cetitorii vor găsi pe pagina ultimă aproape a fiecărui număr câte-o caricatură şi câte-o cronică veselă. Pe lângă aceste în fiecare număr, în locul ilustraţiilor din corpul revistei, vom da câteun adaus artistic fie în colori fie în reproduceri simple. Ca să putem discută toate chestiunile la ordinea zilei, a trebuit să depunem şi cauţiunea cerută de lege, fără de care la noi nu poţi aveâ libertatea cuvântului. Prin depunerea acestei cauţiuni revista noastră şi-a lărgit numai programul cultural-literar, ocu-pându-se şi de chestiunile politice mai importante. Prin toate aceste îmbunătăţiri, pe cari Ie vom face dela anul nou, credem că ne vom împlini un vis, cel de a vedeâ revista „Luceafărul" luând un nou avânt, iar prin gruparea ce-am reuşit să o facem în jurul ei să-i dăm un caracter mai pronunţat ardelenesc. Cu toate aceste îmbunătăţiri ce le facem, abonamentul nu-1 urcăm decât cu 4 cor. pe an. Credem că această mică jertfă o pot face şi cetitorii noştri, având în vedere marile jertfe ce le facem noi pentru a le da o re-vistă'tot mai bună şi tot mai bogată. Despre toate gândirile de primenire,.ce ne preocupă, cetitorii se vor puteâ convinge mai bine din numărul prim, care va fi gata înainte de sfintele sărbători ale Naşterii Domnului. Scriitorul acestor rânduri anunţă cu plăcere publicului această reorganizare a revistei „Luceafărul", pentru care a jertfit cu drag o bună parte din munca tinereţelor sale. De-acum copilul crescut cu atâta devotament îşi începe anii de flăcău, caută legături mai strânse cu cei dimprejurul lui şi îşi asigură o independenţă în activitate, pentru a-şi croi, prin colaborarea controlată a mai multora, un rol mai mare de îndrumător în vieaţa publică. în această nouă fază a lui, nădăjduim că va fi încununat de izbânzi, ce-i vor înveşnici numele în istoria noastră culturală. Oct. C. Tăslăuanu. www.dacoromanica.ro Nrul 24, 1911. LUCEAFĂRUL 541 La răspântie. Eu nu ştiu cine-i vina, şi care e cel rău: E altul astăzi drumul bătut de pasul tău Şi alta este raza, ce sufletu-ţi străbate Străinul meu tovarăş, — la calea jumătate. De ne-a menit norocul, să fim de-acum străini, Sunt totuşi prea cruzi ochii, frumoşi însă haini. Tu poţi să-ţi uiţi de mine cel rău şi urgisit Cu zâmbet trist pe buze de Crist batjocurit Acelas fi-voi veşnic... î > Şi-aşa de mult mă doare: Alături căutat-am acelaş colţ de soare Şi focul tău din suflet m’a străbătut o clipă Doi feti de-aceeas mamă sub calda ei aripă. Chemaţi de-aceleaşi visuri, de-acelaş trainic dor, înlănţuiţi de-un cuget atât de ’nnălţător. E alta calea noastră unită alte dăţi E alta lumea ’n care gândirea ţi-o arăţi •Deşi ne sunt stăpâne aceleaşi suferinţi — Acum, la despărţire, de ce n’am fi cuminţi? Căci nu ştim viitorul cu ce ne-o ’ntâmpinâ, Pe care-1 pleacă soartea, pe care-1 va ’nnalţâ, Intinde-mi dreapta, razim pe vreme-atât de multă Apropie-te iară, şi dacă poţi, ascultă; E drept: Spurcată-i huma, dar splendid este cerul Şi de urăsc pe omul, ce drag mi-e caracterul Cu desvălirea-i caldă, cu-avântu-i arzător Stăpânul lumei noastre în mândrul viitor. Abia-1 vedem în faşe, craiu tânăr, nou venit, Şi-l urmăresc Irozii cu gând înduşmănit. Ce-i şovăirea asta, podoabă la femei, Când lupţi pentru triumful măreţelor idei? Să spulberă mărgeanul în largul mării sân, Şi aurul să pierde — ideile rămân. Şi, dacă să întoarce ţărâna în ţărână, Schinteia creatoare în veci o' să rămână, Şi demn este de oameni, ce-adurmecă idei Să scoată spada ’n faţa nemernicei femei ? Căci ce ne-a ’mpărţit calea unită la ’nceput? — Nefasta ’nfiripare a chipului de lut! Au nu-i o nebunie ca să ne fim duşmani, Şi raza de lumină ce ne-a ’ncălzit de ani, S’o stingă stropul rece, din ochiul ei cel mort Să fiu eu vinovatul şi-osânda să o port? Si ceasul ce-am iubit-o acuma îl blăstem — Dar dacă pleci, tu pleacă eu n’o să te mai chem. Am şi eu a mea lume: Sunt gândurile mele, Am şi eu curăţia tăriilor din stele, 1* www.dacoromanica.ro 542 LUCEAFĂRUL Nrui 24, 1911. Sub haina mea cea ruptă, mai am un scump tesaur, Afund îl simt în suflet, nisipul greu de aur. Şi de s’ar sparge vasul, în valuri de-ar pieri, Pe lutul fără suflet eu nu-l voiu risipi. Căci ştiu ce ţese ’n gându-i: să despărţească doi Pandoră pătimaşă, să râdă-apoi de noi Mi-e dor de ceva ’n lume şi nu mai ştiu de ce, O groaznică fantomă odihna-mi sperii! Mă doare şi mă sbucium şi rana nu mi-o ştiu, De-apururi am în minte azi putredul sicriu, în care doarme vina clipitelor de azi. — De ce fu dat pe lume, ca şi tu jos să cazi în şirul celor care nimica nu au sfânt? Şi când gândeşti ce-aproape e recele mormânt în care doarme spuza convoiului de ieri Uitata criptă rece a celor cu averi... Mormântul în ruină, ticsit de bălării Al celor fără inimi, ce n’au ştiut simţi... Noi nu avem nimica, doar sufletul din noi, Te vei întoarce oare să fim iar amândoi? ' I. U. Soricu. Sonata patetică. Adeseori purtăm în minte o frântură de cântec, un ritm de vals sau o frază de romanţă. Am auzit-o undeva, trecând pe sub o fereastră deschisă, într’o grădină ori într'o sală de bal, ori, smulsă de vântul nopţii din orchestra unui parc şi plimbată în legănările umbrei, a pătruns armonioasă şi caldă până la noi. împrumutând simţirii noastre acelas ritm şi împodobindu-1 cu veşmântul sonor al melodiei, reamintirea acelui murmur înseninează curgerea clipelor cu bucurii şi duioşii nebănuite. E de sigur un acord misterios între ritmul gândirii noastre şi acea şerpuire de cântec, care alcătueşte în sufletul nostru un fel de sâmbure de lumină, în jurul căruia, pentru un răstimp, se rotesc toate vibraţiile vieţii. Acest acord redeşteaptă sensaţii colorate şi feerice, rechiamă imagini şi amintiri uitate, asemeni parfumului primăvăratic şi suav, care desmiardă împrejurimile, fără a mărturisi locul unde se ascunde floarea minunată. Iată. Valsul acesta îmi aminteşte un amurg de vară dintr’o privelişte muntoasă, cealaltă frământare de note pasionate îmi evocă terasa cazinului dela ţărmul mării, aşa cum erâ în ceasul acela, iar arpegiile de mascaradă ale acestui cadril, îmi trezesc în minte un bal de demult, cu tot alaiul de zvăpăiaţi care s’a perindat în miezul nopţii, sub policandrul înflorit de făclii. Mi se pare zadarnic a căută înţelesul acestor reamintiri prin mijlocirea cântecului, căci, muzica, urmând numai drumurile neguroase ale simţirii, nu are de partea ei nici o cugetare, care să-i înlesnească limpezirea rostului în anumite clipe, şi astfel, să lege prietenie mai strânsă cu sufletul nostru. Farmecul cântecului durează numai clipa cât se avântă sunetul; de îndată ce vioarele au amuţit, stăpânirea ameţitoare a melodiei s’a stins... Rămâne numai amintirea poetică a clipelor de melodie. Sub îndemnul tainic al unui vals, putem face nebuniile cele mai vinovate, destăinuirile cele mai nedemne, căci muzica, duş- www.dacoromanica.ro Nrul 24. 1911. LUCEAFĂRUL 54:i mănind gândirea, o îmbată şi o întunecă, isgonind-o de pe tronul ei de sfetnic şi judecător neînduplecat. Atunci în sufletul nostru se petrece o răzvrătire a simţurilor, şi în neînfrânarea pornirii, ne lăsăm furaţi de vârtejul feeric al desfătării, orbiţi şi ameţiţi de glasul tulburătoarelor instincte... De îndată ce însă ademenirea balului a pierit, mintea îşi recapătă limpezimea judecăţii, şi cu încetul revenim la înţelepciune, adeseori cu păreri de rău şi mustrări aspre, pentru neînfrânarea acelor câteva clipe de rătăcire. * Pentru mine, muzica nu are numai înţelesul fugar al petrecerii. Ea a deşteptat de multe ori în sufletul meu, deslănţuiri de patimă şi revoltă, iar în cugetarea mea veşnic neastâmpărată, a luminat adesea mirajul unui ideal. în muzică am căutat uneori un sprijin şi un înţeles vieţii, silindu-mă să desleg firea misterioaselor lupte cu mine însumi, şi să capăt răspuns la întrebări asupra rostului înalt al celor nepătrunse. Dela Beethoven am dobândit lumina multor taine. Sublima lui sonată patetică mi-a lămurit tragedia fatală a unei iubiri eterne, neîngăduite pe pământ. în ritmul când paşnic, când sbuciumat al sonatei, se povesteşte despre o iubire moartă şi despre o durere vie, şi, din strălucirea clapelor albe ale pianului, par’că vezi înăl-ţându-se pe orizontul melodiei, lespezile unui cimitir... Par’că asculţi bocete de îngropare şi clopote sonore, lamentându-se prelung, cu ecouri tulburi, dureroase... Din întâile acorduri, auzi ecouri de vânt, suspinări, gemete surde; apoi un glas omenesc care cere tristă ascultare, începând povestirea unei elegii. Această frământare subiectivă, închipueşte suferinţa şi dezastrul sufletesc al unui amant nefericit; acest glas plângător care va străbate întreagă sonata, va isbucni într’o clipă în strigăte de mânie şi ţipete de desperare, apoi iarăş potolit va plânge crâncena ne-mângăere, până ce sufletul va cuceri liniştea funebră a resemnării. Alături cu murmurul elegiei, ascultăm ritmul obosit şi prelung al unei fanfare de înmormântare; căci în această sonată sunt două motive de inspiraţie bine deosebite, cari merg paralel, adesea încrucişându-se şi câteodată îmbinându-se într’o singură temă fundamentală. E un acord intim şi firesc între aceste două dureri, între aceste două teme muzicale; ele se unesc şi se despart mereu precum ar fi două braţe ale aceluiaş râu, care desenează în curgerea-i furtunatecă, nenumărate insule pe cari le va locui, selba-tecă şi cruntă, — disperarea. în adagio se aude îngânarea tristă, dar solemnă a unei rugăciuni, precum sufletul în desperare ar cere destinului să dea vieaţă nouă celei moarte... Elegia încetează — pre-schimbându-se în murmurări de rugă... Totul însă e în deşert: morţii nu învie! Atunci accentele desnădejdii se întipăresc adânc în frângerile melodice, şi sufletul sbu-ciuniându-se în ultimile strigăte ale nefericirii, se ridică deasupra zilnicelor suferinţe, mai presus de lume, rămânând singur şi neînţeles în durerea sa. E cea mai amară singurătate a sufletului... Decorul rămâne veşnic acelaş sumbru şi tragic, iar marşul funebru răsună iarăş în ecouri nedesluşite, ca un cântec îndepărtat, precum convoiul ar fi ajuns la porţile veşniciei. Nefericitul amant urmăreşte în zări trecerea celei călătoare pe vecie, care peste o clipă va fi străină de lumina prietenoasă a zilei. Elegia e din ce în ce mai ferbinte, mai clocotitoare, mai desnădăjduită, pe când, însă, decorul armonic se schimbă. Natura nu mai e părtaşă la suferinţa cântăreţului, convoiul a trecut şi sărbătoarea neagră a îngropării s’a sfârşit. Se aud în aer acorduri de veselie, accente discrete, în care frenezia vieţii tresaltă nepăsătoare pentru jertfele ei timpurii. * Oricare ar fi partea pe care o ia natura în durerea noastră, oricât ne-ar fi de aproape tovărăşia acestei eterne alma mater, — ea însă, îşi urmează legile-i neclintite de prefacere şi fecundare, pregătindu-şi vlăstare noi pentru arborii desfrunziţi de toamna vieţii. Dacă o clipă natura se acordă cu durerea noastră, întovărăşindu-i desperarea cu trăsnete şi fulgere, cu gemete de vânt şi freamăte de codru, ea îşi revine repede, urmân- www.dacoromanica.ro 544 LUCEA FĂ RtJL Nrul 24, 1911. du-şi mai departe calea isvorîtoare de vieaţă, şi rămânând mereu nepăsătoare faţă de statornicia suferinţei noastre. Finalul sonatei, e triumful optimismului; în atmosferă e cântec şi veselie. Pe drum răsună liniştit ritmul unui vals popular, vioiciunea săltăreaţă a unui dans câmpenesc. Durerea nefericitului amant e acum numai un geamăt stins, o şoaptă plângătoare, neînţeleasă... Ecoul disperării, însă, n’a murit, şi cercând înzadar împăcarea resemnării, isbucneşte într’un ultim ţipet, într’o furtună de supremă desnădejde, şi-atunci, în accente cari depă- şesc legile armoniei, cari sparg zăgazul cântecului, se petrece catastrofa unui suflet. Melodia nu mai ajunge pentru a povesti dezastrul; simţămintele sfâşie vălul armoniei, lamele portativului se frâng şi ’n disonanţe stridente, sufletul ţipă — ţipetul din urmă, care birue moartea, deschizând porţile negre ale cetăţii funerare, pentru a primi o nouă solie de pe pământul nefericirii. Şi astfel se încheie patetica poveste de iubire, pe care am încercat s’o tălmăcesc aci din limba divină şi nu uşor de înţeles a mu-zicei lui Beethoven. Corneliu Moldovanu. Tăcere. Tăcerea mea-i pustietatea în care suferinţa mută Amar suspină. Tuturora Necunoscută... Precum suspină prin deşerturi Măreaţ’ a vântului vâlvoare Cu grele-aripe de nisipuri Cotropitoare. Tăcerea mea tristă-i deşertul în care patima fierbinte în taină suferă si arde > Fără cuvinte. Precum întinsele pustiuri Sub cerul arzător de vară Se ’nchină fără glas la raza Ce Ie dogoară. Tăcerea mea mândră-i deşertul în care tainele ascunse Visează ’n suflet, pierdute Şi nepătrunse. Precum visează trist şi falnic în largile pustiuri, chipul De sfinx, pe care se prăvale, în veci, nisipul. Alice Călugăru. întârziate... S’au ridicat în juru-mi vaduri late Ca nişte ziduri negre de cetate, Cu strigătul de pasăre rănită Să sbate ’n mine vieaţa chinuită. S’o ’ngropi între păduri şi ’ntre coline, Acolo să mă ’ngroape şi pe mine Pe-un plai frumos şi sărutat de soare, La cap să-mi pună salcă plângătoare, Pe cruce trei cuvinte, amintire: Cântare, suferinţă şi iubire. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro Nrtil 24, 1911. LUCEAFĂRUL 545 Prăpastia. (Sfârşit.) Jignită de feliul, cum spuse cuvintele acestea şi îndurerată mă uitam după el, cum se ducea şi simţii, cum cu el se ducea şi vieaţa mea. Cu puterile sleite, şedeam nemişcată, ţântuită par’că de bancă. Ochii mi-erau deschişi şi totuş nu puteam desluşi nimic. Tot ce mă încunjurâ îmi părea de tot întunecos, tulbure şi uricios. „Ce faci aici? auzii deodată vocea fratelui meu. — Victor, tu mă iubeşti, tu ştii simţi cu mine, nu mă părăsi şi tu! Eu sunt o martiră! înţelegi? Ştii tu ce însemnează aceasta? Am fost tare şi n’am căzut! Inima mea e sfâşiată de durere, otrăvită de amărăciune, vieaţa mea va fi numai o umbră, — şi eu totuş n’am căzut! — Ce fel de vorbe sunt acestea? Agato?! — Nu mă ’ntrebâ! Rămâi lângă mine, şezi şi taci! Dă-mi mâna ta. Simţi, cum tremur? Nu te teme, nu-i nimic. 0 să mă reculeg, o să mă liniştesc. Vreau să duc până la sfârşit fără oprire şi fără şovăire o luptă uricioasă, silită şi desperată! — Nu te ’nţeleg! Vorbeşte-mi limpede! — Nu mă ’nţelegi? Crezi tu, că eu mă înţeleg? O Victor, e mult, e cu mult prea mult, ce port eu! — Adineaori a fost aici Muşat! — S’a dus! — Agato! — Uită-te în ochii mei! zise el agitat şi mă prinse cu amândouă mânile de braţe. — Ce vrei? Lasă-mă! - Tot sufletul meu e sguduit! De unde să scot tăria mea? Poate-i numai amăgire! Azi poţi fi mândru de mine, — mâne? Cine ştie, cine ştie! Chinuită de-un îndemn nebiruit, — de unde pot şti eu, că nu mă părăseşte puterea? şi atunci? Toată vieaţa mea e a lui! — Agato, onoarea ta trebuie să-ţi fie mai scumpă, decât vieaţa ta! Să nu fiu silit să roşesc, că mi-eşti soră! — Nu mai ştiu nimic! Lasă-mă să mă reculeg. Dupăce vor plecă toţi, — dacă vrei vino la mine“. Pe-o uşe laterală mă refugiai în casă. Mă cuprinse atunci o nelinişte grozavă şi-o frică, care-mi răcea sângele. Mi-adusei aminte de cele petrecute în grădină şi mă cutremurai. Aievea am făcut eu mărturisirea aceea, de care înainte, mă ’ngroziam ? Câtă vreme puteam ascunde patima mea în cetăţuia sigură a tăinuirii, eram stăpână peste mine şi de suferiam întreit, nu eram încă cu totul roaba lui. De ce m’am tradat, dacă n’am avut îndrăzneala să-l urmez?! îmi reamintii feliul cum se despărţise el de mine şi atunci se deşteptă în mine dorinţa arzătoare să-l văd. As fi dat orice să văd, că sufere, că-1 doare prezenţa mea şi să ştiu că-1 chinuie lipsa mea. Simţiam, că asta m’ar fi liniştit, ar fi domolit focul, care m’ardeâ şi ar fi spulberat vedeniile urîte, cari mă torturau. Ieşii. Toată societatea se află pe veranda dinspre grădină. Când mă văzură se făcu dintr’odată tăcere, o tăcere apăsătoare, rece şi penibilă. Simţiam, că eu sunt cauza tăcerii lor si asta mă încurcă. Simţiam, că stau să mă părăsească puterile şi slăbită m’aşezai singură, departe de ceilalţi, pe-un scaun de lângă uşe Atunci se apropie de mine bărbatul meu şi prinzându-mă de mână zise c’o voce din care se simţiâ mai mult nemulţumirea decât îngrijorarea: „Eşti palidă ca moartea. Dacă ţi-e rău de ce ai ieşit?!" > Atingerea mânii lui mă înfioră. Ochii mei căutau pe Muşat. O clipă privirile noastre se ’ntâlniră. Zic o clipă, fiindcă în momentul următor el îşi aplecă ochii şi nu se mai uită spre mine. Pe faţa lui reapăru aceeaş expresie, care mă înspăimântase în grădină. Fruntea i se încreţi, faţa i se întunecă. Pe când toţi ceilalţi mă încunjurară, — el singur rămase pe loc. Venindu-mi iar în fire, mă sculai: „Toată seara am avut dureri de cap. Scuzaţi şi fiţi iar veseli". Cercai să surâd şi să glumesc, — pe când aievea abia puteam înnăbuşi lacrimile de sânge, cari îmi năpădeau în ochi. Curând dup’aceea ne părăsiră toţi oaspeţii. www.dacoramamca.ro 540 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1911. Muntean îmi aruncă o privire mustrătoare şi severă, — aceeaş privire a lui, care altădată mă intimida şi mă amuţiâ, dar care acum mă lăsă cu totul rece. Mă retrăsei în odaia mea de durmit, mistuită de-o mulţime de gânduri negre, cari îmi chinuiau mintea dar nu-mi puteau aduce salvarea. Toată vieaţa mea eră tulburată si sim- y ţiain, că stăm în faţa unei întorsături, mult mai grea şi mult mai desnădăj-duită, decum mi-o închipuisem oarecând. Ceva mai târziu veni Ia mine Victor. Se aşeză i în faţa mea, privi n d n - m ă lung, cu ochii lui, — buni, voioşi şi senini altădată, — tulburi atunci. Multă vreme tăcu, apoi începu să-mi vorbească, încet la ’nceput şi mereu împiedecân-du-se, mai apoi tot mai repede, tot mai răspicat. întâi l-ascultam, cercând să-l înţeleg, mai apoi însă auziam numai sunetul vocii Iui urmă nici atât. Din vârtejul gândurilor, cari mă bântuiau, mă trezi deodată vocea bărbatului meu, care apăru în uşe, se opri o clipă, apoi înaintă încet spre noi. îmi închisei pleoapele, ca să nu-1 mai văd. în tot timpul, cât rămase în odaie, nici o singură dată nu mă uitai la el. „înainte de-a intră, m'ani oprit la uşe. Fără să vreau, — poate mi s’a părut numai, poate m’a înşelat urechea — am auzit cuvinte, cari nu sufăr prezenţa mea. Am intrat, pentruca să încetaţi până pot fi martor nechemat. Dacă nu aţi isprăvit încă, — ies“. Victor se sculă tulburat: „N’am vorbit nimic, ce n’ai puteâ auzi tu. — Agata-i bolnavă, asta-i tot. E nervoasă, sufere si ■ ’ t tace. Si dacă nu y se plânge, şi tă-. cerea ei spune tot acelora, cari o înţeleg. Trebuie să fi îngăduitor,— trebuie s’o cruţi. Cu asta, bine înţeles, nu vreau să-ţi aduc aminte de ceva, ce tu nu ai sti. y — Toate acestea, dragul meu, Ie puteai spune fără agitaţie şi fără întreruperi! Repet, eu nu voiu să vă supăr, vă las singuri! — Nu ne superi de loc. Neliniştea mea e » firească. Agata mi-e soră, deci soartea ei nu-mi poate fi indiferentă. Acum însă vă lasjeu.Noapte bună! Adio, Agato!" Muntean îl reţinu. „Rămâi Victore! Ia un ceai sau o cafea, Azi ne-au părăsit oaspeţii, ca niciodată, foarte de timpuriu. De ce nu şezi? Plecarea lor a fost foarte grăbită şi foarte penibilă. N’ai avut aceeaş impresie? — N’am găsit nimic deosebit în plecarea lor. — Peste tot, azi toată seara a fost foarte ciudată. Am beut, împotriva obiceiului meu, peste măsură mult şi totuş am rămas treaz cu ochii limpezi. www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1911. LUCEAFĂRUL 547 — Da. — Ce fericiţi sunt orbii, cari numai aud şi pipăie, dar nu văd! Vocea se poate schimbă, — ochii nu înşală! — Ce însemnează asta? Ce vrei să spui? — Nimic! Să mă culc, e prea de vreme, şi mă tem c’adorm. Dacă dorm, nu sunt treaz, iar eu vreau să veghez, — deci stau de vorbă cu tine. întâlniam des. Omul acesta, mi-a spus odată, că a fost căsătorit. într’o bună zi a văzut cu ochii, cum soţia lui, care nu-i bănuiâ apropierea, îl înşelă. în primul moment, — spunea el — se ’nfuriă şi-i veni să se repeadă la ei, dar atunci par’că o putere mai mare decât a lui, — îl opri. Peste o săptămână soţia lui îşi luă singură vieaţa, — se otrăvi. Erau dovezi absolut neîndoioase, că Atelierul de ţesături şi cusături din Orăştie: Port de pădureancă. — Până-mi beau ceaiul, poţi spune ce vrei. Te-ascult, dâr nu-ţi răspund. Spune lucruri, cari nu cer răspuns. — Orice spun, tu nu trebuie să-mi răspunzi. Dacă m’asculţi, ori nu, nu te ’ntreb. Nu m’asculţi numai tu singur şi asta-i destul“. Spunând cuvintele acestea, se sculă şi se duse la fereastră, pe care-o închise. „Cu 10 minute înainte de asta, ceriul eră senin şi eră lună. Cum s’a înnourat dintr’odată!... Oarecândva am cunoscut un om, totdeauna tăcut şi posomorît, pe care într’un timp îl eră vorba de sinucidere. Acelaş om, mi-a mărturisit, că soţia lui nicicând n’a aflat, că el ştia tot, cu toate-că în scrisoarea cătră mamă-sa scria, că el mi-a dat otrava în mână. întrebându-i, pentru-ce s’a sinucis, — a tăcut şi astfel toată întâmplarea a rămas pentru mine o enigmă, cu toate că mai apoi am găsit o urmă, care mi se pare, că explică tot. Omul acesta a spus odată: — „acelaş cuvânt, acelaş gest, care azi mângâie şi des-miardă, — mâne poate şi ucide". Nu ştiu cum, — închizând fereastra, îmi veni în minte întâmplarea asta curioasă. De ce te scoli şi de ce încreţeşti fruntea, Agato? ’ 2 www.dacoromanica.ro 548 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1911. Nu te lăsă impresionată de astfel de întâmplări! Ce-i un bărbat înşelat, care tace, şi-o femeie, pe care o omoară groaza nesiguranţei şi îndoiala? Nimic! Tu care eşti curată, tu de care nici umbra fărădelegii nu-i aproape, tu poţi fi liniştită şi mândră. Culcă-te dacă nu ţi-e bine! Văd de pe faţa ta, că suferi. Pe verandă, — când ai căzut pe scaun, erai foarte palidă, ca ceara, ca peretele. Am văzut că nu ţi-e bine şi rh’am miratc’ai ieşit. în ochii tăi eră o strălucire, pe care numai o singură dată am mai văzut-o la tine: atunci când deasupra unicului nostru copil au închis cosciugul şi l-au dus! Culcă-te, draga mea!“ Muntean ieşi. Victor se uită la mine: „Ai auzit? L-ai înţeles? — Agato, dă-mi cuvântul tău că bănuiala lui e neîntemeiată şi că cinstea'ta va rămânea nepătată! — Şi tu vorbeşti cu mine astfel? Victor!... — Nu mă înţelege greşit! Eu vreau să te apăr, — în orice caz te apăr. — Dar n’aş vrea să fiu silit să minţesc, să mă înjosesc înaintea Iui, — deşi... — îl urăsc! — Acum du-te, Victor! înţeleg grija ta, bunătatea tâ, de care niciodată n’am abuzat, mi-e scumpă. Mâne — poate voiu avea lipsă de tine, — te chem. — Lasă-mă singură! Dacă el e neomenos, — eu nu mă tem!“ Bărbatul meu intră în acclas moment. t Victor se sculă, mă sărută lung pe frunte; apoi plecă, dupăce îmi aruncă o privire dureroasă, plină şi de milă şi de mustrare. Bărbatul meu îl însoţi până la uşe, apoi se ’ntoarse, îşi aprinse o ţigară, mai zăbovi puţin şi apoi ieşi fără să zică un cuvânt. Mai târziu intră servitoarea, pe care o trimisese el, ca să-mi spună, că el e în odaia lui de lucru, că acolo a dispus să i se aşterne patul şi deci va rămânea tot acolo peste noapte. Se iveau zorile zilei şi eu şedeam nemişcată în acelaş loc. Sgomotul ceasornicului, care băteâ orele cinci, mă trezi dintr’odată din letargia, în care m’adâncisem. M’apro-piai atunci de fereastră şi lipindu-mi fruntea, care-mi ardeâ, de sticla rece, mă uitam pierdută şi bolnavă la strada goală şi moartă şi mă cuprinse din nou tristeţea şi desnă- dejdea, cu dorul uitării şi-al nefiinţei. De ce suferiam eu atât? Slăbită cu totul, mă pusei în pat şi adormii curând, răpită de-un somn adânc si fără visuri, asemenea cu moartea. Ce bine ar fi fost, să fie somnul cel din urmă, somnul fără trezire, somnul dulce şi mângăios al nefiinţei. A doua zi mă sculai târziu din pat. în toată casa eră o linişte, ca de mormânt, pe care n’o întrerupeâ nici un sgomot şi nici o mişcare. Chemai servitoarea. Purtarea ei cu> rioasă mă surprinse. Umblă cu ochii în pământ, nu vorbiâ nimic si toate le făcea par’că cu frică şi cu sfieală. O luai Ia ’ntrebări. La ’nceput se codiâ să-mi spună cauza purtării ei, mai apoi îmi mărturisi, că ea nu ştie ce s’a întâmplat dar înfăţişarea domnului o umple de frică. Spunea, că în odaia lui a ars toată noaptea lampa, că patul eră neatins, că spre dimineaţă a intrat de vreo câteva-ori în odaia mea, dar numai o singură dată a stat mai mult, că părea foarte schimbat, abătut şi moros. Când l-a văzut asa, n’a mai îndrăznit să se uite în ochii lui si-1 ocoleşte. i 7 „Unde-i acum? — A ieşit, — înainte c’un ceas“. Toate mi se păreau streine, reci şi strâmte în casa aceea. Bănuiala şi pândirea bărbatului meu mă desgustară cu totul. O clipă mi se păru, că iar învie în mine toată ura şi dispreţul, pe care-1 simţisem faţă de el în presară, — apoi peste toată fiinţa mea se întinse o linişte nepricepută, vagă şi misterioasă. în mine se deşteptase ceva nou, ceva ce nu simţisem niciodată înainte. Nu eră nici desnădejde, nici jale, nici resignare şi nici speranţă ce simţiam atunci. Eră o presimţire par’că, nelămurită şi depărtată şi totuş aşa de reală şi adânc simţită încât îndoiala mântuitoare şi nădejdea bună n’o puteau nici mulcomi, ne cum s’o risipească. Par’că însaş ursita mea mi se arătase, ca să-mi spulbere speranţa, să-mi lase durerea ce n’o mai puteam ocoli. — Amintirea trecutelor suferinţi, atunci adurmi, căci erau altele, cari s’apropiau de mine ori m’aşteptau la marginea drumului, pe care trebuia să-l străbat, drumul desnă-dejdii, al veşnicelor păreri de rău şi al stingerii. www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1911. LUCEAFĂRUL 549 Părăsii casa. Rătăciam fără ţântă, pentrucă simţiam, că oriunde mă duc, — îl întâlnesc şi asta eră singura mea dorinţă. Treceam printr’un parc, pe lângă o ceată de copii, cari sburdalnici, sgomotoşi şi fericiţi, se jucau. O fetiţă cu părul negru, cu ochii vioi şi neastâmpăraţi îmi atrase luarea aminte. M’aşezai pe-o bancă din apropiere, de unde puteam s’o privesc. îmi făceâ bine să mă uit la ea, să-i urmăresc mişcările, să-i ascult vocea ei deschisă şi senină. Când trecfc odată plăcut de întâlnirea mea. Privirea lui mi se păru rece. „Nu m’aşteptam să te întâlnesc aici. Şi-apoi... — Şi-apoi ?“ Muşat se uită în lături. Peste faţa lui trecu abia văzută o umbră şi fruntea i se încreţi: „Ştiu tot, zise el. Ieri seara nu m’am dus deadreptul acasă. N’am durmit, toată noaptea n’am durmit... Victor m’a găsit la cafenea. Eram numai singuri şi mi-a spus tot ce s’a întâmplat până la plecarea lui. Atelierul de ţesături şi cusături din Orăştie: Porturi de pădurence din Giurgeu şi Orăştie. pe lângă mine, o agrăii. Surizând şi clipind din ochi se apropie de mine. Mă aplecai spre ea, ca s’o sărut. Atunci dintr’odată, toată faţa ei se schimbă. Ochii ei, cari par’că se măriseră, exprimau spaimă rşi sfială. Se desfăcu din braţele mele şi se depărtă grăbită. în curând după scena asta, care mă tulbură adânc, văzui pe Muşat, venind cătră mine. Când mă zări, se opri şi par’că voia să se ’ntoarcă, dar pe urmă totuş se apropie şi se opri înaintea mea. „Când m’ai văzut, voiai să te întorci, — i-am zis eu — de ce?“ Se uită la mine mirat şi atins par’că ne- L-am ascultat liniştit, pânăce nu şi-a tradat intenţiunea. A fost destul de imprudent, ca să abuzeze de intimitatea noastră de prietini şi a fost prea grav decât să nu fi părut ridicol. I-am răspuns astfel, încât el s’a sculat ruşinat. As fi dat mult, să fi văzut la el şi numai o umbră de părere de rău. Ne-am despărţit rece, fără să ne ’ntindem mâna. Ruptura dintre noi mă doare. Purtarea lui provocătoare a fost de prisos şi fără rost. M’a indispus şi m’a întristat, — dar nu m’a jignit. El nici n’a iuţit, nici n’a provocat plecarea mea. Tot ce-a făcut el, e că mi-a strecurat în suflet încă o picătură de otravă, 2* www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1911. 5r>0 care nu omoară, dar amăreşte. Şi asta eră de prisos, eră rău şi neiertat — paharul era doar şi altfel prea plin..." Pe când spuse cuvintele acestea, cari au fost cele din urmă ale lui, vocea îi tremură, faţa lui eră îndurerată şi ochii umezi. Pe când se depărta, înfiorată de durere, am întins braţele după el, dar strigătul de desperare, care stă să izbucnească din pieptul meu, mi se opri în gât. Astfel s’a despărţit el de mine şi poate niciodată nu va şti, ce a lăsat el în clipa aceea în urma sa. Şi acum când îmi reamintesc despărţirea noastră de-atunci, n’o pot pricepe şi nu mă pot împăca: el m’a iubit, m’a iubit adânc şi atunci când părea nemilos şi rece! Când s’a despărţit de mine, vocea lui tremură şi ochii lui lăcrimau!"... Aici Agata Bogdan se opri şi tăcu. Un suspin adânc se ridică din pieptul ei, însoţit de-un vaer lin, abiâ auzit, ca vaerul unui copil, care moare. „A doua zi mi-am părăsit casa pentru totdeauna. Advocatul meu termină mai târziu divorţul. De-atunci trăiesc aici, singură şi astfel, cum mă vezi. Pe Muşat nu l-am mai văzut...“ Mă sculai şi-mi luai rămas bun dela ea, fără să mai pot şi să mai îndrăznesc a-i spune o vorbă. > ion Grid. Mărturisire. Oriunde plec îţi văd iubirea ta îmi bate ’n geam când soarele răsare, Stă la altar de nu mă pot rugă Şi-mi iese ’n drum pe orişice cărare. Iţi simt iubirea ta oriunde-oi fi Prielnică, curată, nevăzută în nopţi de chin când nu pot adormi Ea se apleacă lin de mă sărută. O, dacă-i simt răsufletul ei drag Din fiecare mugur ce-a ’nflorit, La ce se sbate dorul meu pribeag Si fâlfâie ca vulturul rănit... Pământule, la ce nu ne poţi dă Din rostul tău iubirea fără jale, Şi tu la ce-mi trimiţi iubirea ta Pe aripă de vânt atâta cale. Trimite-mi-o pe stele mai curând Ele sunt pretutindenea deodată, Şi focul meu din inimă e sfânt Ca strălucirea lor îndepărtată. S’a pus în pieptul unui muritor Atâta vrajă din albastra zare, Şi ce i s’a dat mână de-ajutor? O inimă — nebună ca oricare. Pământule, aş vrea să-ţt fiu clăcaş Cu braţ de fier şi inimă de pară, Dar şi-a făcut în pieptul meu sălaş Un dor şi-un vis frumos de primăvară... Un vis curat ca ne’ntelesul crin, Ce-i sărutat de-al dimineţii soare } Şi-un dor pribeag ca fluturii ce vin De se opresc în sbor din floare ’n floare. M’a fermecat cu armonii cereşti Dar nu poate durerea să-mi aline... O, de-ai avea puteri să mă iubeşti Ori eu tăria să te uit pe tine. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro Nrul 24, 1911. LUCEAFĂRUL 551 Pagini streine. Maurice Maeterlinck. S’a născut la Gând (Belgia) în 29 August 1862. După ce termină cursul secundar la iesuiţi, trecu la Universitate ca să studieze drepturile, îndeplinind astfel cea mai fierbinte dorinţă a părinţilor săi. Voiâ deci să se apuce tocmai de studiul pe care-1 ură mai mult. „Ar fi trebuit să învăţ medicina care mă atrâgeâ sau altă ştiinţă exactă. Dar dreptul e, par’că aşezarea unor bariere, cari limitează şi împiedecă instinctele sociale rele; e colecţia paznicilor de nebuni din oraş, de pe stradă, din casă. Zidarii aceia de Romani au deschis spre exploatare o astfel de mină de piatră, in care poţi tăiâ tot ce e posibil. A studiă drepturile însemnează a te plimbă printre ruine, într’un ţintiri m, care ar fi totodată şi şantier de construcţii. Nu simţiam nici o clădire. Vieaţa şi lumea ideilor aveâ alt farmec pentru mine". Ajuns advocat „mulţumită diplomelor" fu silit să apere din oficiu câteva cauze criminale. Se lăsă deci de advocatură în curând şi plecă la Paris. împreună cu câţiva poeţi necunoscuţi pe atunci din cartierul latin: cu Mikhael, Pierre Quillard, Jean Ajâlbert înfiinţă revista „La Pleiade", din care au apărut abiâ câteva numere. Se apropii: apoi de Villiers de l’Isle-Adam care avu mare influinţă asupra lui. După un an, in 1889, se reîntoarse în Belgia şi publică volumul de poezii întitulat „Serres chaudes“, scris încă la Paris; acestuia ii urmă în curând drama „La Princesse Maleine", tipărită de el însuş în 25 de exemplare numai, cari fură împărţite între prietini. Succes, însă, nu avu. Lumea şi părinţii îl certau şi-l căinau pentru fantaziile lui. Deodată însă apăru un articol în „Figaro" scris de Octave Mirbeau, in care se vorbiâ despre el ca despre o revelaţie. Glasurile cârtitoare amuţiră, iar poetul începu a aveâ încredere. Viitorul lui de scriitor eră întemeiat. Se puse pe lucru. Adânci pe Shakespeare şi epoca lui, apoi pe Shelley şi Robert Browning, căută să pătrundă în sufletul clasicilor şi filozofilor germani (mai ales in Parerga, de Schopenhauer) şi una după alta îşi dete la iveală minunatele sale opere, dintre cari fiecare formează o zea în desvoltarea ideilor lui filozofice pline de adevăr şi morală.' Poate înlănţuirea ideilor nici unui poet nu-i aşa de unitară, nu se poate urmări cu atâta siguranţă, regularitate şi cu atâta dragoste ca desvoltarea ideilor lui Maeterlinck. Pesimist, pătruns de o concepţie fatalistă în întâiele sale opere, se apropie tot mai mult de farmecul vieţii, în cele următoare, până ce în „Oiseau bleu" („Paserea albastră"), opera sa din urmă aplaudată încă mai alaltăieri la teatrul „R6jane“, se pătrunde de concepţia faustiană, că da, există fericire pe pământ, dar o ajunge omul numai atunci când se jertfeşte pentru binele deaproapelui. 4 Mai adaug, că Maurice Maeterlinck, cu toate că-i născut şi trăieşte în Belgia la Oostacker, e francez cu trup cu suflet, (graniţele politice sunt neputincioase în faţa inclinaţiunilor sufleteşti). Mai anii trecuţi a scris un articol, în care dovediâ că cetăţean francez nu-i acela care s’a născut între graniţele Franţei, ci acela care simte franţuzeşte şi care nici o clipă nu încetează a simţi că aparţine Franţei, simbolul neamului francez. Pentru activitatea sa de literat şi moralist a fost distins anul acesta cu premiul „Nobel" (200 mii de lei). lată lista scrierilor lui: „Serres Chaudes", „Theâtre" 3 voi., „La Sagesse et Ia Destinee", „La vie des abeilles" (trad. în rom.), „Le temple enseveli", „Le double jardin", „L’intelligence des fleurs" (trad. în rom.) „Le tresor des Humbles", „Joyzelle" (dramă), „Monna Vanna" (dramă), „Monna Vanna" (libret), „L’oiseau bleu" (feerie) „Macbeth" (trad. din Shakespeare), „L’ornement des Noces spirituelles" (trad. din Ruysbrock Admirabilul), „Les disciples â Saîs et Ies Fragments" (trad. din Novalis), „Album de douze chansons". ! V. S. * www.dacoromanica.ro 552 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1911. Interior. De Maurice Maeterlinck. Persoanele: în grădină. Bătrânul. Streinul. Marta si \ , , ... . , . Maria i nepoatele bătrânului. Un ţăran. Mulţimea. Mama ] T.atăt , .. personaje mute. Două fetiţe Copilul J 0 grădină bătrână plantată cu sălcii. în fund o casă, ale cărei trei tereştri din parter sunt luminate. Se vede destul de lămurit o familie stând seara la lumina lămpii. Tatăl şade la colţul căminului. Mama, cu un cot pe masă, priveşte ’n gol. Două feţişoare, îmbrăcate ’n alb brodează, visează, şi zimbesc în liniştea odăii. Un copilaş dormitează cu capul pe umărul stâng al mamei. Par’că, dacă se ridică vreunul, păşeşte, sau face un gest, mişcările-i sunt grave, încete, rari şi ca spiritualitate de distanţa, lumina şi vălul nehotărît al geamurilor. Bătrânul şi Streinul intră ’n grădină, cu băgare de seamă. Bătrânul. Iată-ne ’n partea aceea a grădinii, care se ’ntinde în dosul casei. Aici nu vin niciodată. Uşile-s de ceealaltă lăture. — Sunt închise, şi obloanele-s trase. Dar pe aici nu sunt obloane şi-am văzut lumină... Da; stau la lumina lămpii încă. Noroc, că nu ne-au auzit; mama şi fetiţele ar fi ieşit poate, şi atunci ce să fi făcut?... Streinul. Ce facem acum? Bătrânul. As vrea să văd mai întâi, dacă-s toţi în odaie. Da pe tatăl-său îl văd şezând în colţul căminului. Stă ’n aşteptare, cu mâ-nile pe genunchi... Mama se razimă ’n cot pe masă. Streinul. Se uită la noi... Bătrânul. Nu; nici ea nu ştie unde se uită; ochii nu-i clipesc de loc. De văzut, nu ne poate vedea, suntem în umbra copacilor... Dar nu te mai apropia!.. Cele două surori ale moartei încă-s în odaie. Brodează încetişor; iar copilaşul a adormit. Sunt nouă ore la ciasornicul din colţ... Habar n’au; şi nu grăiesc nimic. Streinul. Dac’am putea atrage luarea aminte a tatălui lor şi i-am putea face ceva semn? A întors capul încoace. Se bat oare la geam? Trebuie să afle care-va înaintea celorlalţi... i Bătrânul. Nu ştiu ce s’aleg... Trebuie să fim cu mare băgare de seamă... Tatăl său e bătrân si bolnăvicios... Mamă-sa de ase) menea; iar surorile-s prea tinere. Şi-o iubiau cu totii, cum n’o să mai iubească nime ’n lume. . . Niciodată n’am văzut casă mai fericită. . . Nu, nu, nu te-apropiâ de geam; ar fi mai rău. . . Mai bine să-i aducem vestea cât se poate de simplu; ca şi când ar fi o întâmplare de rând; şi să nu pari prea trist; altfel durerea lor va să întreacă pe a d-tale, şi nu mai ştiu ce să facă... Să mergem de cealaltă parte a grădinii. Batem la uşă şi intrăm, ca şi când nu s’ar fi întâmplat nimic. întâi o să intru eu; n’o să fie uimiţi că mă văd; eu vin câteodată seara de le-aduc flori, sau poame şi mai petrec vreun ceas, două cu ei. Streinul. De ce să te mai însoţesc? Intră singur; eu aştept să mă cheme... Nu m’au văzut niciodată... Nu-s decât un trecător; sunt un strein... Bătrânul. E mai bine să fiu singur. O nenorocire, pe care n’o aduce unul singur, e mai puţin desluşită şi mai puţin copleşitoare. La asta mă gândeam pe drum... Dacă intru singur va trebui să vorbesc din cea dintâi clipită; din câteva cuvinte o să afle totul şi eu n’o să mai am nimic de spus; şi mi-e groază de tăcerea ce urmează după cuvintele cari vestesc nenorocirea... Atunci se sfăsie 1 inima... Dacă intrăm împreună, le spun de pildă după un ocol mai lung: Aşa au dat de ea oamenii... Pluteâ pe râu la vale şi mâ-nile-i erau împreunate. Streinul. Nu-i erau împreunate mânile; bra-ţele-i atârnau dealungul trupului. Bătrânul. Vezi d-ta, grăieşte omul, fără să vrea... Şi nenorocirea se pierde ’n amănunţimi... fără de cari, dacă intru singur are să fie ’ngrozitor la cele dintâi vorbe, după cât îi cunosc eu ... şi ştie Dumnezeu ce se poate întâmplă. Dar dacă luăm cuvântul pe rând, www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1911. LUCEAFĂRUL 553 ne ascultă, şi nu se mai gândesc, să cerceteze vestea asta dureroasă. Nu uită că-i aci şi niama ei, şi că vieaţa'ei atârnă într’un fir de păr... E bine, întâiul talaz să se spargă de ceva vorbe fără folos... Trebuie grăit niţel despre nenorociţi, şi să fie cruţaţi... Şi cei mai nepăsători poartă, fără să ştie, o parte a durerii... Căci ea se ’mprăştie aşa de fără sgomot, şi fără trudă, ca aerul sau lumina... Streinul. Ţi-s ude hainele de picură pe lespezi. Bătrânul. Numai marginea de jos a mantalei mi s’a muiat. — Par’că ţi-e frig. Pieptul ţi-e plin de ţărână... Pe drum n’am văzut-o de ’ntuneric... Streinul. Intrasem în apă până la cingătoare. Bătrânul. Trecuse multă vreme de când ai găsit-o, până am venit eu? Streinul. Abiâ câteva clipe. Mergeam spre sat, eră târziu şi malul se ’ntunecâ treptat. Îmi urmam drumul cu ochii aţintiţi asupra râului, fiindcă eră mai luminat decât drumul când deodată zăresc ceva ciudat la doi paşi depărtare de un mănunchiu de trestie... M’apropiu, şi-i văd deodată părul care i se ridicase aproape ’n cerc deasupra capului şi rotiâ aşa, după cum băteâ apa... (în odaie cele două feţişoare întorc capul spre fereastră). Bătrânul. Văzut-ai cum le tremură surorilor ei pe umăr părul? Streinul. Şi-au întors capu ’ncoace... Şi-au întors simplu capul. Poate am grăit prea tare .. (Fetiţele-şi reiau poziţia lor de mai ’nainte). Dar iată-le nu mai privesc spre noi... Intră în apă până la cingătoare şi o prinde puţin de mână şi scoate la mal fără greutate... Tot aşa eră de frumoasă, ca şi surorile ei... Bătrânul. Poate şi mai frumoasă decât ele... Nu ştiu de ce... mi-am pierdut tot curajul... Streinul. De ce fel de curaj grăieşti d-ta? Am făcut tot ce putea face un om... Eră moartă mai mult de un cias... Bătrânul. Dar azi dimineaţă trăia!... O ’ntâlnisem, când ieşiam din biserică... îmi spunea, că-o să plece, că merge să-şi vadă bunicul... dincolo de râul unde-ai găsit-o... Nu ştia când ne-om revedea... Trebuie că aveâ de gând să mă ’ntrebe ceva; dar n’a avut atâta ’ndrăzneală, şi m’a părăsit deodată. Dar acum îmi vin în minte toate astea... Şi nu observasem nimic!... Mi-a zâmbit cum zâmbesc ceice vreau să tacă, sau cari să tem să nu le fie înţelese gândurile... Păreâ c’abiâ mai are nădejde... ochii nu-i mai erau luminoşi şi nu m’au privit aproape de loc... Streinul. Nişte ţărani mi-au spus, că ei o văzuseră rătăcind pe mal până spre seară... Credeau, că strânge flori... E cu putinţă, că moartea... Bătrânul. Nu se ştie... Şi ce se ştie peste tot?... Eră, poate, una dintre acelea cari nu vreau să spună nimic; şi doar fiecare poartă în sine mai mult decât un motiv de a nu mai trăi... Nu poţi privi ’n sufletul omului, cum priveşti în odaia asta. Trăieşti luni întregi alături de cineva, care nu mai e din lumea asta, şi al cărui suflet nu se mai poate plecă; îi răspunzi fără să te gândeşti şi iată ce se ’ntâmplă... Despre florile scuturate se vorbesc pline de zimbet iar întru ’ntuneric, plâng .. Nici chiar un înger n’ar vedea, ce trebuie văzut; iar omul nu ’nţelege decât după lovitură... Aseară eră şi ea colea, la lumina lămpii, ca şi surorile ei şi d-ta nu le-ai vedea aşa, cum trebuie să le vezi, dacă nu s’ar fi întâmplat asta... Par’că le văd de ’ntâia dată... La vieaţa de rând mai trebuie adăugat ceva înainte de a putea ’nţelege... lată-le sunt lângă tine, ochii tăi nu le părăsesc o clipă; şi tu nu le zăreşti decât în clipa când pleacă pentru totdeauna... Şi totuş straniul sufleţel, ce trebuie că aveâ ea; sărmanul, şi naivul, şi nesecatul sufleţel ce-aveâ, băiete dragă, dacă a făcut, ce trebuie c’a făcut... Streinul. în clipa asta zâmbesc tăcuţi în odaie. Bătrânul. Sunt liniştiţi... N’o aşteptau în seara asta... Streinul. Zâmbesc făr’ să se mişte... dar uite tatăl lor pune un deget pe buze. Bătrânul. Arată copilul adormit la sânul mamei sale... Streinul. Ea nu ’ndrăzneşte să-şi ridice ochii, de teamă să nu-i tulbure somnul... Bătrânul. Iar ele nu mai lucrează... E li-nişte-adâncă. www.dacoromanica.ro 554 LUCEAFĂRUL Nrnl 24, 1911. Streinul. Au lăsat să Ie cadă jurubiţa de mătasă albă... Bătrânul. Se uită la copil... Streinul. Nu ştiu că la ei încă se uită alţii... Bătrânul. Şi Ia noi se uită ... Streinul. Şi-au ridicat ochii... Bătrânul. Şi totuş nu pot vedeâ nimic... Streinul. Par fericiţi, şi totuş par’că au ceva... Bătrânul. Se cred la adăpost... Au închis uşile; iar ferestrile au drugi de fier... Au întărit pereţii casei învechite, au pus zăvoare la cele trei uşi de stejar... Au prevăzut ei tot ce se poate prevedeâ... Streinul. Va trebui să sfârşim spunându-le... Ar putea sosi cineva să-i înştiinţeze deodată... Eră o mulţime de ţărani în luncă unde-i moarta... De bate unul dintre ei la uşă... Bătrânul. Marta şi Maria sunt acolo lângă moartă. Ţăranii umblau să facă o targă de frunziş; şi i-am spus celei mai mari să vină să ne dea de ştire îndată ce-or porni. Se aşteaptă să vie; ea mă va însoţi... Nu am fi putut da ochi cu ei aşa... Credeam, că n’avem decât să batem la usă, să intrăm simplu, să căutăm câteva fraze şi să ie spunem... Dar prea mult i-am văzut trăind la lumina lămpii. (Intră Maria). Maria. Vin bunicule. Bătrânul. Tu eşti! Pe unde-s? Maria. Pe la poalele colinelor celor din urmă. Bătrânul. Veni-vor ei în tăcere? Maria. Le-am spus să se roage ’ncet. Marta-i cu ei... Bătrânul. Multi-s? y Maria. Satu ’ntreg e ’n jurul purtătorilor. Aveau şi lumini... Le-am spus să le stingă... Bătrânul. Pe unde vin? Maria. Pe cărăruri. Păşesc încet... Bătrânul. Este vreme... Maria. Le-aţi spus, bunicule? Bătrânul. Tu vezi că nu le-am spus încă nimic... Aşteaptă încă la lumina lămpii... Priveşte-i, dragă, priveşte-i: o să vezi ceva din vieaţă... Maria. Oh! ce liniştiţi par!... Ai zice că-i văd în vis... Streinul. Aveţi grijă, am văzut tresărind surorile... Bătrânul. Iată-le se ridică... Streinul. Par’că vin spre geamuri... (Una dintre surorile de cari e vorba se apropie in clipa aceasta de fereastra întâia, ceealaltă de a treia; şi proptindu-şi mânile ’n geamuri privesc lung în întuneric). Bătrânul. La fereastra din mijloc nu vine nime... Maria. Privesc... Ascultă... Bătrânul. Cea mai mare zâmbeşte spre ceeace nu vede... Streinul. Şi a doua-i cu ochii plini de spaimă... Bătrânul. Aveţi grijă; nu se ştie până unde se ’ntinde sufletul în jurul omului... (Tăcere lungă. Maria se strânge la pieptul bătrânului şi-l îmbrăţişează). Maria. Bunicule!... Bătrânul. Nu plânge dragă... ne vine el rândul... (Tăcere). Streinul. Ce ’ndelung privesc!... Bătrânul. Şi de-ar privi o sută de mii de ani, tot n’ar zări nimic, bietele surori... noaptea-i prea ’ntunecată_______ Ele se uită ’ncoace; iar nenorocirea soseşte pe dincolo... Streinul. E un noroc, că se uită ’ncoace... Nu ştiu ce s’apropie dinspre lunci... Maria. Eu cred, că-i norodul... Sunt departe... abiâ-i poţi desluşi... Streinul. Urmează unduirea cărării... iată-i, că se arată iarăş, alăturea de-un povârniş luminat de lună... Maria. Ah! ce numeroşi par... Alergau chiar şi din mahalaua oraşului, când am venit eu... Fac un ocol mare... Bătrânul. O să vină cu toate astea; îi văd si eu... Trec de-a curmezişul luncilor... Par y y aşa de mici încât abiâ-i desluşeşti dintre ierburi... Ai zice, că-s nişte copii cari joacă la lumina lunii; şi dacă i-ar vedeâ ele, n’ar înţelege... Zadarnic le-au Jntors spatele, ei s’apropie cu fiecare pas, ce-1 fac, şi nenorocirea creşte mai mult de două ciasuri încoace. Şi n’o pot împiedecă să nu crească; iar cei ce-o aduc, n’o mai pot opri. Căci şi asupra lor a pus stăpânire şi ei trebuie să-i slujească... îşi are scopul său şi-şi urmează calea sa... Nu se oboseşte niciodată . > şi n’are decât un singur gând... Iar ei sunt siliţi să-i deâ forţele lor. Şi sunt trişti, dar vin... Li-e milă, dar trebuie să înainteze... www.dacoramamca.ro Nrnl 24, 1911. LUCEAFĂRUL 555 Maria. Cea mai mare nu mai zâmbeşte, bunicule... ’ Streinul. Părăsesc geamurile... Maria. Şi-şi sărută mama... Streinul. Cea mai mare a desmierdat buclele copilaşului, dar el nu se deşteaptă... Maria. Oh! uite, tatăl lor, vrea’să-I sărute şi pe el... Streinul. Acum tăcere... Maria. Vin lângă mama lor... Streinul. Iar tatăl urmăreşte cu ochii limba cea mare a ciasornicului... Maria. Ai zice că se roagă bietele, fără să ştie ce fac... Streinul. Ai zice că-şi ascultă sufletele... (Tăcere). Maria. Bunicule, nu le spuneţi astăsarăl... Bătrânul. Pierzi şi tu curajul... Ştiam eu, că nu trebuiâ să privim. Sunt aproape de optzeci şi trei de ani şi acum mă uimeşte de ’ntâiadată priveliştea vieţii. Nu ştiu de ce mi se pare straniu şi grav tot ce fac ei..* îi văd lângă lampă aşteptând întunerecul tocmai precum l-am aşteptă şi noi lângă a noastră; şi totuşi par’că-i privesc din înălţimea altei lumi, fiindcă ştiu un mic adevăr, pe care ei nu-I ştiu încă... Aşa-i, copii? Spuneţi-mi, de ce sunteţi palizi şi voi? Nu ştiam că vieaţa ascunde ceva aşa de trist, şi că-i înfioară pe cei ce-o privesc... Şi niciodată nu s’ar fi întâmplat, să mă cuprindă teama privindn-i aşa de liniştiţi... Au prea multă încredere în lumea asta... Iată-i colea, despărţiţi de vrăjmaş prin nişte amărîte de geamuri... Cred, că n’o să se ’ntâmple nimic, fiindcă au închis uşa, şi nu ştiu că ’n suflete totdeauna se ’ntâmplă ceva, şi că lumea se sfârşeşte'la uşile caselor... Aşa-s de siguri de mica lor vieaţă, şi habar n’au c’atâţi alţii ştiu mai mult despre ea decât ei; şi că eu, biet moşneag, ţin aici, la doi paşi de uşa lor, micuţa lor fericire ’ntreagă în mânile mele bătrâne, pe cari nu ’ndrăznesc să le deschid... Maria. Fie-vă milă, bunicule... Bătrânul. Nouă ni-e milă de ei dragă, dar lumii nu-i e milă de noi... Maria. Spuneţi-le-o mâne, bunicule, spu-neţi-le-o când va fi ziuă... n’o să fie aşa trişti.,. ’ 1 Bătrânul. Poate ai drept... Ar fi mâi bine să lăsăm totul întru întuneric. Durerii i-e dulce lumina... Dar ce ne-or zice ei mâne? Nenorocirea face pe oameni geloşi; şi cei, pe cari i-a lovit, vreau s’o cunoască înaintea streinilor. Nu le place, să fie lăsată în mânile necunoscuţilor... Am păreâ ca şi când am fi furat ceva... Streinul. De altfel nici nu mai e vreme; aud dejâ murmurul rugăciunilor... Maria. Sunt aici... Acum trec prin dosul gardurilor. (Intră Marta). • Marta. Iată-mă. I-am adus până aici. Le-am spus s’aştepte ’n drum. (Se aud strigăte de copii). Ah, copiii strigă încă ... îi oprisem să vină... Dar vreau să vadă şi ei, şi mamele n’a-scultă... Mă duc să le spun... Ba nu; au tăcut. — Gata-i totul? Inelul găsit la ea l-am adus... Am culcat-o eu însumi pe targă. Par’că doarme... Dar ce necaz am avut! părul nu voia de loc să mi se supună. . . Pe unii i-am pus de-au cules viorele... E trist — dar alte flori nu erau... Ce faceţi aici? De ce nu sunteţi lângă ei? (Priveşte la geamuri). Nu plâng?... Bătrânul. Marto, Marto, prea multă vieaţă e ’n sufletul tău, tu nu poţi înţelege... Marta. De ce n’aş înţelege?... (După o tăcere şi ’ntr’un ton de mustrare foarte gravă). N’aţi avut puterea s’o faceţi, bunicule... Bătrânul. Marto, tu nu ştii... Marta. O să le spun dar eu. Bătrânul. Stai aici, dragă şi priveşte o clipă. Marta. Oh, ce nenorociţi-s !... Nu mai pot aşteptă oamenii... Bătrânul. De ce? Marta. Nu ştiu . . . dar nu mai e cu putinţă!.. . Bătrânul. Vino ’ncoaci, dragă!... Marta. Ce răbdare au!... Bătrânul. Vino ’ncoaci dragă!... Marta (întorcându-se). Unde eşti, bunicule? Aşa de nenorocită-s încât nu te mai văd... Nu mai ştiu nici eu, ce să fac... Bătrânul. Nu te mai uită la ei; până n’or sti tot... » Marta. Eu vreau să merg cu d-ta la ei... Bătrânul. Nu Marto, rămâi aici... Şezi lângă soru-ta pe banca asta veche de piatră, cu spatele spre peretele casei şi nu te mai www.dacoramamca.ro 550 LUCEAFĂRUL Nral. 24, 1911. uita la ei... Eşti prea tânără; n’o să poţi uită... Tu nu ştii ce-i o fată, în clipa, când moartea trece ’n ochii ei... Poate, o să fie ţipete... Să nu te ’ntorci... Poate, n’o să fie nimic... Peste tot, să nu te ’ntorci dacă nu vei auzi nimic... Mersul durerii nu se ştie din ’nainte... Câteva suspine cu rădăcini adânci, e de obiceiu totul... Nu ştiu ce să fac nici eu, când îi voi auzi... Asta nu mai aparţine vieţii acesteia... sărută-mă copila mea, înainte de ce intru... (Iese. Murmurul rugăciunilor s’a apropiat treptat. O parte a norodului umple grădina. Se aude alergând cu paşi surzi, şi şoptind). Streinul (cătră mulţime.) Staţi aici!., nu v’a-propiaţi de geamuri... Ea unde-i? Un ţăran. Cine? Streinul. Ceilalţi... purtătorii... Ţăranul. Vin pe aleea care duce la poartă. (Bătrânul se depărtează. Marta şi Maria şed pe bancă, întoarse cu spatele spre tereştrii. Sgomot uşor în mulţime). •Streinul. Tăcere!... Nu vorbiţi. (Cea mai mare dintre cele două surori se ridică şi merge de trage zăvoarele la uşă...) Marta. Deschide! 1 Streinul. Dimpotrivă, închide. (Tăcere.) Marta. N’a intrat bunicul? Streinul. Nu ... Fetiţa vine de se aşază iarăş lângă mamă-sa... ceilalţi nu se mişcă de loc; iar copilul doarme. (Tăcere). Marta. Sorioară dragă, dă-rni mânile... Maria. Marto! (Se ’mbră{işază şi se sărută). Streinul. Trebuie c’a bătut la usă... Totisi-au 1 } » ridicat capul deodată... se uită unii la alţii... Marta. Oh, oh! sorioara mea!... îmi vine să ţip şi eu... (îşi înnăbuşeşte suspinele pe umărul soru-sii.) Streinul. Trebuie că bate încă... Tatăl lor priveşte ceasornicul... Se ridică. Marta. Mario, sorioară dragă, vreau să intru şi eu... Nu mai pot fi singuri... Maria. Marto, Marto! (O retine). Streinul. E la uşă... Trage zăvoarele.. Deschide cu băgare de seamă... Marta. Oh!... Nu se vede...? Streinul. Ce? Marta. Cei cari aduc... Streinul. Abia deschide... Nu văd decât un colţ de paj'işte şi ţişnitul apei... Nu lasă uşa din mână ... se dă ’ndărăt... Parc’ar zice; „Ah, d-ta eşti!“... Ridică braţele... închide cu grije uşa... Bunicul d-voastră a intrat în odaie... (Mulţimea s’a apropiat de geamuri. Marta şi Maria se ridică întâi pe jumătate, apoi se apropie şi ele ţinându-se strins la olaltă. Se vede bătrânul înaintând în odaie. Cele două surori ale moartei se ridică; mama lor se ridică şi ea, după ce-şi aşează cu grije copilul pe fotelul de pe care s’a sculat; astfel că de-afară micuţul se vede dormind, cu capul puţin plecat, în mijlocul odăii. Mama înaintează spre bătrân şi-i întinde mâna, dar şi-o trage înapoi, înainte de a fi avut bătrânul vreme să i-o apuce. Una dintre fetije vrea să ia mantaua, iar ceealaltă-i împinge un fotei. Dar bătrânul face un mic gest de refuz. Tatăl lor zâmbeşte întru câtva cu mirare. Bătrânul priveşte spre geamuri). _ Streinul. Nu ’ndrăzneşte să le spună... S’a uitat Ia noi... (Vuiet în mulţime). Streinul. Tăceţi!... (Bătrânul văzând fe(e la geamuri, şi-a ’ntors repede ochii. Cum una dintre fetite îi împingea mereu înainte fotelul, se aşează în sfârşit pe el şi-şi trece în mai multe rânduri mâna dreaptă peste frunte). Streinul. Şade !... (Şed ceilalţi, cari sunt în odaie, în vreme ce tatăl vorbeşte cu volubilitate. în sfârşit îşi deschide gura bătrânul, şi sunetul glasului lui par’că atrage atenţia. însă tatăl fetitelor îl întrerupe. Bătrânul începe din nou şi încetul cu ’ncetul toţi devin nemişcaţi. Deodată mama tresare şi se ridică). Marta. Oh, mama ’ncepe a înţelege!... (Se ’ntoarce şi-şi ascunde faţa ’n mâni. Vuiet nou în mulţime. Se ’nghesuiesc. Copiii ţipă să-i ridice, să vadă şi ei. Cea mai mare parte a mamelor aşa face.) Streinul. Tăcere!... Nu Ie-a spus încă... (Se vede că mama ’ntreabă pe bătrân cu teathă. El mai spune câteva vorbe; apoi deodată se ridică toţi şi par a-l întrebă de scurt. Bătrânul face atunci cu capul un semn uşor de afirmare). • Streinul. Le-a spus ... Le-a spus-o deodată!... Glasuri în mulţime. Le-a spus !... Le-a spus !... Streinul. Nu s’aude nimic... (Bătrânul se ridică şi el; şi fără a se ’ntoarce arată cu degetul uşa dela spatele lui. Mama, tatăl şi cele două fetiţe se aruncă spre uşă, pe care tatăl lor n’o poate deschide ’ndată. Bătrânul vrea să oprească mama de-a ieşi). Glasuri în mulţime. Ies!... Ies!... (înghie-suială ’n grădină. Toţi tăbărăsc de ceealaltă parte a casei şi dispar afară de strein. Acesta rămâne la tereştrii. în odaie uşa se dă ’n sfârşit în lături, toţi ies deodată. Se zăreşte cerul înstelat, pajiştea şi ţâşnitul apei în bătaia lunii, în vreme ce în mijlocul odăii goale, copilul îşi urmează paşnic somnul. — Tăcere). Streinul. Copilul nu s’a deşteptat!... (Iese e*^' Trad, de Vasile Stoica. www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1911. LUCEAFĂRUL 557 Dări de seamă. Dr. SztripszkyHiadoresDr. Alexics Gyorgy, Szegedi Gergely enekeskdnyve XVI szâzadbeli roman fordităsban. Budapest, 1911. 229 pag. în vremuri ca acestea de înteţite răsboiri interne şi externe, cu inutile irosiri de energii creatoare, mintea ţi se îndreaptă spre tărâmul întins al artelor şi ştiinţei, unde adeseori crezi să găseşti seninătatea olimpică şi liniştea edificativă ce să desface din paginile pline de avânt înviorător şi înţelepciune nouă ale capetelor gânditoare. Le cauţi, cu sentimentul unei datorii superioare în sufletul sbuciumat, la neamul tău, te duci departe în ţările de veche cultură trainică şi întinsă, şi fără voie te opreşti şi la aceia cu cari un capricios joc al sorţii, te-a sorocit să trăieşti lungi veacuri de vecinătate vitregă. îi avem pe Unguri. Trăind împreună sute de ani sub acelaş cer milostiv, pentru noi de-atâtea ori atât de puţin milostiv, eră foarte firesc să existe şi să se desvolte o tendinţă de cunoaştere reciprocă în toate manifestările spiritului omenesc. Acest proces de scrutare împrumutată, în timpurile apropiate de noi, a început a deveni mai intensiv, mai serios, căutând să îmbrace rezultatele câştigate in haina solidă ştiinţifică. La început deşi nu exactă, dar obiectivă în o măsură oarecare, apoi credinţele divergente, idealurile opuse cătră cari se îndreptau sufletele noastre, luptele cari au devenit tot mai pronunţate, mai impulsive, au început a scâdeâ tot mai tare valoarea eternă a principiului de obiectivitate. Lupta dusă şi pe teren ştiinţific, busola acestui sigur criteriu de apreciare şi judecare, a fost înlocuită prin introducerea tendenţionismului ştiinţific, care a denaturat tot rezultatul cercetărilor altădată atât de folositoare. Aşa a răsărit în capul străinilor zăpăceala, iar în sufletul nostru revolta. Această atitudine de seducătoare sau vertiginoasă obiectivitate şi simpatie provocatoare, se poate găsi atât în literatura Saşilor cât şi a Ungurilor. Cu deosebire, însă, ea se poate urinări bine pe tărâmul ştiinţei etnografice şi istorice. S’ar putea alcătui un lung pomelnic al acestor „eroi", autori de lucrări pseudo-ştiinţifice, în cari ignoranţa şi reacredinţa se lefâiau fără nici o pudoare. S’a. atentat prin acest procedeu veacuri dearândul, în mod sistematic şi insolent la bunăcredinţa şi lipsa de orientare a popoarelor nu numai indigene, ci şi apusene. Această tendinţă de discreditare a noastră prin intermediul ştiinţei, s’a urmat, însă, abia în deceniile din urmă mai sistematic, de când adecă afirmarea noastră conştientă şi cuceritoare pe toate terenurile, s’a socotit primejdioasă pentru existenţa Ungurilor stăpâ-nitori, sau a jupânilor Saşi totdeauna circumspecţi şi sicofanţi. în faţa acestor detractori, noi n’am dovedit totdeauna o ţinută serioasă şi categorică. Adeseori — în conştiinţa dreptăţii noastre — nici n’am pedepsit c’un răspuns, exhibiţiile lor confuze,, puse în circulaţie cu intenţii ascunse. Fireşte chiar când s’a dat acest răspuns într’o revistă românească oarecare, serviciile aduse au trebuit să fie foarte minimale, câtă vreme ele aveau nevoie să fie cuprinse în limba insultătorilor şi trîm se lumii seduse. Aceasta e singura cale combativă, menită să dea rezultate pozitive. Că ea nu s’a urmat, decât cu câteva excepţii, a fost o mare greşală din partea noastră. Publicul străin n’aveâ nici o cunoştinţă despre răspunsurile noastre documentate şi astfel impresiile culese din cartea străină tendenţioasă, i se prefăceau în convingeri aproape inmutabile. . Va trebui deci, de aci înainte să procedăm şi noi în felul popoarelor culte apusene, alegând numai acele arme şi căi, cari sunt în măsură să ducă la biruinţă. D.n nefericire pomelnicul acestor farsori ştiinţifici a început să fie întregit şi cu oameni din neamul nostru. Şegheştii cu tupeul lor special pentru ce n’ar precupeţi şi ştiinţa, in realizarea scopurilor de parvenitism respingător? Existenţe ca ei, sunt totdeauna ahtiaţi după profesii avuabile. Şi iată-l astfel şi pe onorabilul Dr. Alexics Gyiîrgy în rândul acestor milogi şi paiaţe de bâlciu, cerşind gloria ieftină a pone-gritorilor intrepizi. Că echivocul domn Alexics este mare cameleon politic, o ştiam de acum câţiva ani, când improvizându-se în apărătorul jongleurului Apponyi, trimisese faimoasa scrisoare marelui protector al naţionalităţilor oprimate, regretatului Bjbrnson, declarând solemn că noi trăim aici ca în sânul lui Avram. L-am mai văzut apoi, curând după aceea, când cu biruinţa adversarului său Şeghescu „regeneratorul neamului românesc" cum i s’ar zice în jargon „autorizat", la catedra universitară, jucându-ne o nouă festă prin declaraţiile sale de naţionalism categoric. spuse studenţilor nedumeriţi. Dela slaba „istorie a literaturii româneşti" tipărită în ungureşte, d-sa a mai făcut un pas pe acest teren pseudo-ştiinţific, care de sigur are să-i aducă recunoaştere din partea duşmanilor noştri. De astădată, însă, d-1 Alexics Gyorgy a ţinut să împartă roadele acestei glorii foarte puţin invidiabile cu un alt ipochimen Dr. Sztripszky Hiador, probabil o polecră polono-ruteno-maghiară. Ei s’au asociat şi au scos Ia lumină odioasa elucubraţie pusă în fruntea acestei dări de seamă. Partea întâi istorico-culturalâ, pe lângă multele greşeli istorice, cuprinde aproape in fiecare pagină cele mai incalificabile injurii la adresa bisericii, preoţimii şi poporului românesc. Am ocupat Carpaţii prin veacul XIV şi XV în calitate de popor nomad, popor de păstori. Din punct de vedere etnic suntem un fel de „faraoni" rătăcitori,cam ca ţiganii de azi, adăpostindu-ne sub acelaş acoperiş cu vitele, în opoziţie cu noi însă cât de înaintaţi erau Ungurii www.dacoromanica.ro 5r>8 LUCE\FĂRUL Nrul 24, 1911. şi Saşii. Cauza: biserica ca factor de cultură. Ea n’a avut nici o putere de vieaţă, fiindcă eră o biserică formalistă. Călugării erau nişte indolenţi, ignoranţi şi înşelători. Nişte tipuri de vrăjitori şi „şolomonari" (p. 34 şi urm.) Procesiile făcute la mănăstiri, aveau din punct de vedere cultural aceeaş importanţă ca şi un bâlciu. Cu privire la preoţi nu găseşti decât vorbe de ocară şi cele mai revoltătoare zeflemi-zări. Pregătii ea lor e zero. N’au nici un rol în cultivarea poporului. Numărarul lor e foarte mare. Aceasta a şi împiedecat străbaterea culturii adusă de reformaţie. Pentru confirmarea ignoranţei preoţilor, aduce o glumă imposibilă, pe care o cetisem în „Gura Satului" sau în „Vulturul" pusă in gura unui preot săsesc cu ocazia instalării sale. (p. 65.) Sunt deopotrivă cu preoţii ruteni, cari nici ziua Duminecii n’o mai ştiau. Aceeaş prostie caracterizează şi poporul românesc pus în privinţa facultăţilor sufleteşti alăturea cu Rutenii d-lui Sztripszky, deşi e foarte bine cunoscută ignoranţa acestui popor, de care se face mult haz. Tot atât de inculţi erau şi episcopii români. Pe lângă că nu ţineau legături cu poporul, mai erau în schimb şi nişte veritabili sinronişti. Epigrama deplasată: „Nu te teme tu nimică Până ce eu sunt Vlădică Pune numai zloţi o miie Şi ţi-oi da ţie popie (p. 66) ar aveâ să confirme aceste acuze, foarte puţin verosimile la adresa vechilor noştri episcopi. Şi ca o culme a lipsei de ruşine d-1 Alexici Gyorgy nu se sfieşte a reproduce o însemnare balcanică nu numai de cel mai prost gust, dar în acelaş timp şi cât se poate de obraznică şi calumnioasă la adresa episcopilor şi pre-oţimei. Pur şi simplu i s’a adus episcopului spre sfinţire un măgar, de-a cărui coadă era legată o pungă cu galbini. Episcopul scoate cei 50 de galbini şi declară: „Az eleje ugyan szamârnak lâtszik, de a hâtuljârol ugy lâtom, hogy papnak valo" (p. 66). Ia in zeflemea cuvintele cari caracterizează atât de frumos religiozitatea adâncă a poporului nostru „câte lunci, atâtea cruci", vrând totodată să ironizeze şi mulţimea preoţilor. îşi bate joc de cultul sfinţilor, afirmând că Românii pentru a stânge incendiile ies cu icoanele şi praporii din biserică, ori vreau să împiedece lăţirea focului, prin aşezarea copiilor mici cu braţele încrucişate pe vârful edificiilor primejduite (pag. 76—77). Are şi o notă urită despre felul cum a maltratat un rus icoana sf. Nicolae, fiindcă nu i-a ajutat să fure un cal (p. 77). Insultă aşeză-mintele canonice ale bisericii ortodoxe, numind d. p. mătăniilc în mod ironic un fel de gimnastică suedeză (pag. 51). Debitează că biserica ortodoxă consideră femeia drept un animal necurat, fiindcă n’are voie să intre în altar, sau să se atingă de odăj-diile preotului ori chiar să le repareze (p. 75). în acest tenor e ţinută partea primă a regretabilei dia- tribe ordinare, căreia i se mai adaugă şi o sumă de inexactităţi istorice, ca aceea că cea mai veche mănăstire românească e cea din Peri, câ în veacul XIV n’am avut episcopie, că mănăstirea din Muncaciu s’a zidit la 1390, cea din Geoagiu la 1557, că postul e o producţie a bogomilismului ş. a Vorbeşte apoi despre luteranism şi calvinism în biserica ardeleană, afirmând că luteranisinul de aceea n’a prins între Români, fiindcă li s’a impus liturghia în nemţeşte (p. 111). Asta e o aserţie nouă şi îndrăzneaţă în istoriografia noastră sprijinită numai, pe baza unei comunicări a profesorului dela gimnaziul săsesc din Sibiiu Samuil Wolff prin 1801 (cf. De vesti-giis Ruthenorum in Transilvania. Cibinii 1801). Ea n’are temeiu sigur, şi prin urmare nu poale fi primită decât ca o ipoteză, pe care rămâne s’o .dovedească d-l Alexics Gyorgy. în schimb însă ridică în slavă Calvinismul, care a ştiut câştigă pe Români prin tactica sa înţeleaptă şi simpatică. El a dat limbii româneşti dreptul de-a intră în biserici, urmărind o sistematică muncă de cultură româno-calvină. Aici trebuiesc înşirate şi cântările bisericeşti din veac. XVI-lea, cari nu sunt decât o traducere a celor calvine. între acestea se înşiruic şi un fragment de 10 cântări calvino-unitare, găsit la un anticar din Pesta, şi cumpărat de bibliofilul român de acolo Dr. Todo-rescu. De aici a şi fost numit „Fragmentul Todorescu". El ar fi cel mai vechiu monument de limbă românească tipărit cu litere latine. Şi anume e o traducere după cartea de cântări alui Szegedi Gergely eşită înlâiu la 1562 în Dobriţin. Ortografia ungurească îi face să afirme că traducătorul a fost un ungur, şi astfel cade ponosul pe bietul episcop român Paul Turdaşi din Lancrăm (p. 144). Tipograful a fost Ru-dolf Hofhalter, fiul lui Rafael Hofhalter dela tipografia lui Ion Sigismund din A.-lulia, şi cântările au fost scoase în tiparul din Oradea-maie intic anii 1570—1573 (p. 142). în legătură cu acest fragment se amintesc şi cântările lui Grigore Sândor de Agyagfalva dela 1642 şi ale lui Ion Viski de Boldogfalva din 1697, cari ambele sunt cbpii ale susnumitului fragment, completate cu alte cântări şi texte noui. Câteva analize comparative şi consideraţii limbistice încheie această parte destul de interesantă prin subiectul ce tratează. Acesta este in resumat, cuprinsul lucrării celor doi autori. S’a văzut că ea pentru noi nu e altceva decât, un pamflet sui generis, plin de falşuri istorice şi injurii revoltătoare. Faţă cu astfel de tiparuri puţin onorabile, ar trebui să se proceadă în felul cum am amintit la începutul acestei succinte dări de seamă. Deocamdată o semnalăm aici pentru orientarea cetitorilor români, cu atât mai vârtos că d-l Alexics Gyorgy ameninţă că-şi va scoate diatriba şi în româneşte, în credinţa c’a făcut poate o mare ispravă naţională şi astfel atentează şi la recunoştinţa noastră, între a noastră şi aceea a Ungurilor, va fi, însă, o desebire oarecare. n<- i m www.dacoromanica.ro Nrul 24, 1911. LUCEAFĂRUL 559 Cronică. O revistă, pe care o cetini rar. Sunt reviste literare, pe cari noi nu le putem vedea, decât întâmplător, căci pe aici librari nu le vând, nici în schimb nu ne vin, probabil din motivul simplu, că apar din norocire în foarte puţine exemplare. Printre aceste periodice remarcăm mai cu seamă „Vieaţa Nouă", organul de propagandă ardeleano-fobă al d-lui Ervin Densuşianu, amic şi aliat, în cele estetice şi naţionale, cu raritatea intelectuală dela noi, din Cluj, cu Emil Isac. .. Cu chiu, cu vai, ne-am procurat din Bucureşti ultimele numere ale acestei ciudate reviste, a cărei formă este de o castitate albă, neîntrecută şi al cărei fond e o abnormitate de vorbe goale în cele mai bune cazuri. Câteva traduceri din literatura modernă franceză, făcute de băeţi nevârstnici literariceşte; câţiva colaboratori, elevi ai profesorului, care îi hrăneşte cu zestrea sa estetică; încolo împunsături necăjite împotriva ardelenilor şi a scriitorilor acestora şi trivialităţi, eşite dintr’un suflet sucit din fire şi o sforţare zădarnică pentru înfiriparea unei direcţiuni noui în vieaţa literară, lată rostul mat al revistei decadente. Cum să ne explicăm svârcolirea asta a d-lui director împotriva ardelenilor, este o problemă cam complicată. în aparenţă supărarea asta îi provine mai intâi din amorul propriu jignit, ştiindu-se refuzat categoric de cetitorii noştri de aici, atât pentru versurile sale livide, cât şi pentru propoveduirile sale forţate. Enervările d-sale mărunte faţă de ardeleni pot apoi să se înţeleagă şi din împrejurarea, că d-sa are o mentalitate de renegat, care-şi tăgădueşte originea şi leagănul din Făgăraş. D-sa şi-a renegat chiar părinţii şi rudeniile de-acasă, din Hunedoara, când şi-a bătut joc de opinci şi de căciulile de oaie, după toată rân-duiala parveniţilor, cari ştiu să se înfăşoare în spo-ielile pariziene şi în aspiraţii, întemeiate pe fumuri... Sterilitatea asta de sentiment şi afectările acestea ale bietei porodiţite desrădăcinate din ogorul nostru nu ne sperie câtuş de puţin, nici măcar cât tovarăşul său de arme, d-1 Zamfirescu. Dimpotrivă, pentru a-1 arătă mai bine, ca să şi-l însemne cetitorii noştri ca pe un scump „compatriot", îi vom reproduce aici câteva mostre de ură veninoasă din numerele revistei, ce ni s’au trimis. — Ascultaţi expresiile aşa de cinstite şi de fine, cari caracterizează pe prietenul şi fratele cauzei culturale din Transilvania. Din „Vieaţa Nouă" dela 1 Octomvrie 1911: „Adevăratul naţionalism lucrează prin adevărata cultură modernă(?) ... Când mă vor convinge fraţii de pe Târnave şi Mureş, — cari au gata mâna pentru toate budgetele dela noi, ca s’o întindă pe urmă în noroi, când le convine şi să arunce în dreapta şi în stânga, — atunci îmi voi schimbă părerea! Poate să scrie d-1 Goga oricâte versuri de patriotism subvenţionat (= o minciună grosolană din partea numitei reviste! Red. „Lite") şi d-1 Lucaci să ţină oricâte discursuri, congestionate, — lucrurile nu se vor schimbă"... „Vieaţa Nouă" dela 15 Octomvrie 1911, vorbind de dascălii ardeleni „în lecţiunea sa de deschidere dela facultatea de litere, a sărit (?) toată ceata nepricepuţilor din Ardeal" ... în acelaş periodic, dela 1 Noemvrie, găsim rândurile: „Tot aşa judecă pe Eminescu şi cenuşerii din Transilvania, cari nu văd literatura, decât unde se scutură biciul străinilor (?) şi se umflă fraze răsuflate ... Şi dacă d-1 Iorga a ţinut să prezinte pe Eminescu numai ca „naţionalist", pentru cinstea memoriei lui trebuiâ să spună, că n’a fost I a e 1 o speculă şi nu s’a gândit niciodată să înfiinţeze tipografii şi bănci pentru ambiţii personale şi traficuri" ... în acelaş jargon, aflăm in Nr-ul dela 15 Noemvrie o altă perlă dela finul estet: „Cum l-a părăsit Sadoveanu (pe d-1 Iorga) astfel l-au părăsit şi unii Ardeleni, obişnuiţi să-şi grâbiască picioarele, unde literatura umple buzunarele"... Ajunge, credem. Fragmentele aceste, cu lipsa lor de dovezi, cu lungile şi repetatele extravaganţe ale unui renegat ardelean, cu frivolitatea de a „jongla", cu vorbe grele de injurii la adresa tnuncei fraţilor săi de-acasă, improvizatul nostru duşman, înaripatul Ervin, este mai mult un mestecător de palavre, decât o fire serioasă şi demnă — in rolul ce-1 joacă. 88 O observaţie în treacăt. Am observat în timpul din urmă, că în polemicele multe şi mărunte de actualitate, se aduce revistelor literare din România o mare vină: de ce ar fi conduse de profesori? Faptul precum se ştie, există în realitate. Astfel la „Vieaţa Românească" din Iaşi director este d-1 C. Stere, profesor de drept constituţional. La venerabilele „Convorbiri Literare" conducerea literară este in mânile d-lui S. Mehedinţi, profesor de geografie. „Noua Revistă Română" este sub paza estetică a d-lui Rădu-lescu-Motru, filozof de specialitate. Şi „Vieaţa Nouă" e pătrunsă de spiritul decadent al poetului Ervin, în loc de a fi un organ filologic al d-lui Ovid Densuşianu. însuş d-1 Dragomirescu, marele răpunător de reviste proprii, care, spre nenorocirea viitorilor săi colaboratori, a luat direcţia la noua revistă a d-lui Xenopol, este o apariţie eminamente dăscălească în presa literară. Şi, de încheierea acestei serii, nu vom uită a aminti şi de întreprinderea d-lui profesor Banu, care a ridicat de curând steagul „Flacărei" literare la Bucureşti. Văzând această presupusă pacoste, ce bântuie pe la revistele de dincolo, ne-am adresat mai multor colegi şi prietini dintre scriitorii de-acolo, întrebându-i, dacă ne-ar putea spune şi nouă, motivele pentru cari profesorii se îmbulzesc aşa de suspect la rolul de îndrumători ai literaturei, spre nemulţumirea scriitorilor. Primind mai multe răspunsuri, cari sunt aproape de aceeaş credinţă, reţinem următoarele rânduri: — „Cât pentru cazul cu profesorii în literatură — scrie www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1911. 560 un tovarăş bucureştian — nu găsesc nimic de mirat. Se ştie doar pretutindeni, că oamenii aceştia sunt de obiceiu specialişti in anumite alte materii, pe cari le propagă neîntrerupt dela catedră. Această catedră constitue singurul lor apostolat adevărat, singurul ideal, pe care îl pot realiză. Cum ei îşi deprind intelectul, memoria şi gustul mai mult cu o singură disciplină ştiinţifică şi lucrează mai ades în aceeaş direcţie, existenţa lor are mai mult rostul unei maşini, care poate fi productivă pentru progresul neamului. Rău pentru dânşii este, însă, că natura a făcut economie cu talentele şi in ceeace priveşte partea lor literară şi artistică, le-a lăsat-o mai atrofiată, mai puţin simţitoare ca la alte fiinţe. E vitrigitatea naturei deci la mijloc. Nu vedeţi cât de anormal este cazul d-lui Densuşianu, care aleargă de atâta vreme după un strop de talent poetic şi de deschizător de drumuri literare, câtă vreme filologia îi ofere braţele deschise"... „Fără nici o îndoială — ne scrie un alt prieten — că profesorii literaţi, cari se cocoţează în fruntea revistelor, aparţin unei caste omeneşti deosebite. Dacă uneori reuşesc să adune în jurul lor un stol de scriitori de toate genurile, ei o fac mai mult pentru a-şi ridică o platformă pentru intrarea lor în cercuri sociale mai largi. De felul lor însă directorii ăştia sunt şabloane migăloase şi nişte grămătici. Judecata lor este o balanţă pedantă. Tendinţa lor un calcul. Deci fără temperament şi foarte puţin accesibili frumosului şi adevărului din operele scriitorilor, conducerea lor nu este atât de mult o vocaţiune specială pentru artă şi literatură, cât o cestiune de vanitate"... Mulţumim prietenilor noştri pentru aceste explicări, în treacăt însă ne formulăm şi noi câteva reflexiuni. Nouă ni se pare, că pericolul acesta din partea profesorilor n’ar trebui să ne alarmeze prea tare! Căci, ori şi cum, confraţii noştri ar trebui să ştie, că puţină disciplină la revistele literare nu strică, iar, ceice sunt mai pregătiţi pentru disciplină, sunt tocmai profesorii. Cunoaştem cu toţii trecutul nostru şi al revistelor şi ştim ce au păţit scriitorii-artişti cu revistele din ultimii ani. Ce sgomot, cât entuziasm şi câtă convingere in izbândă, ca la nişte pescari cântăreţi, cari pleacă cu bărcile in larg şi înfruntă cu vitejie furtuna, in căutarea mărgeanului! Dar unde ne sunt astăzi spiritele independente cu revistele lor? Şi-au risipit cuiburile şi şi-au căutat adăposturi mai burgheze! Rostul practicilor directori şi profesori literaţi este mai mult un semnal al vremii, deci nu trebuie să ne sperie! 88 Partidele politice din România şi literatura. în timpul din urmă problema aceasta a fost de palpitantă actualitate în presa din Regat. Ea a fost tratată şi mai nainte cu destulă competenţă de cătră publicişti de seamă. Dar e sigur, că nu a avut atâta interes ca acuma, când mişcarea literară este mai activă ca de altădată şi când se nasc atâtea polemici in jurul mijloacelor de a dâ un avânt literaturei române şi condiţiilor ei de desvoltare. După cât ştim seria de articole mai recente asupra acestei controverse, sub multe raporturi, a fost deschisă de d-1 Duca. Bărbat politic, financiar şi publicist foarte cult şi cunoscut, d-1 D. G. Duca s’a ocupat în mod principiar numai de artă, în raport cu politica. Cunoaşteam ideile, desvoltate de d-sa acum in „Flacăra" d-lui Banu, iar, înainte de asta cu câţiva ani, în „Vieaţa literară". într’adevăr, ideia, pentru care pledează, pentru sprijinirea artei şi preferinţa acesteia faţă de politicianismul exagerat, se bucură astăzi de o recunoaştere generală. Nu numai în Ţara românească, dar şi aici în Ardeal, se lămureşte, ce e drept mai cu greu, adevărul, că prin cultivarea artelor şi la noi, în special, prin ramura literară, s’ar puteâ asigură mai uşor şi mai armonic progresul civilizării poporului nostru. Şi ne bucurăm deci, că, in această privinţă bărbaţi ca d-1 Duca şi alţii, cari se pun în serviciul cauzei literare, vorbesc aşa de limpede în materia aceasta. Neapărat, discuţiile nu se mărginesc de obicei numai la partea lor principiară. Pasiunile se amestecă şi, din domeniul abstracţiunilor, trec pe cel practic. Astăzi avem in România multe reviste literare şi ele sunt într’adevăr bănuite de a avea legăturile lor politice cu partidele de acolo. Noi, cei de aici, fireşte, nu putem aveâ asemenea gânduri, căci şefii noştri politici sunt, din motive, pe cari numai Goldiş le ştie, duşmani categorici ai apropierii literaţilor de politică, în regatul liber, însă, e cert, partidele politice tustrele şi, cu al d-lui lorga, tuspatru au intrat într’un fel de rivalitate pentru a-şi asigură ajutorul cultural al scriitorilor şi a garantă ridicarea artelor şi a reprezentanţilor lor la un nivel superior, creând spre acest scop mijloacele necesare. Există chiar o luptă surdă de întrecere între revistele acestor partide. Vedem pe d-1 Motru cum face, în revista sa teorii conservatoare-democratice şi, cu toate că n’are darul special de a recrută scriitori mai de seamă (este şi d-sa un admirator entuziast al lui Isac!), tot ştie să imprime coloanelor sale o notă particulară de zeflemele şi reflexiuni politico-literare, când se ia la întrecere cu vechile şi conservatoarele „Convorbiri literare", spunându-le că „partidul conservator (cel pur conservator!) s’a înstrăinat de literatură"... Iar d-1 lorga, în „Neamul românesc" al său, a scris totdeauna direct împotriva aservirei literaturii de cătră oamenii partidelor politice. Chiar de curând, vorbind de timpul „Sămănătorului", al cărei temei de succes şi de existenţă, a fost mai mult idealismul, decât vreun interes special al colaboratorilor, — acuză „Viaţa Românească" de-a fi atras scriitorii cei mai buni spre coloanele ei, prin magia marcantilismului. Deosebirile aceste de vederi şi de explicări asupra gradului de foloase, pe cari le-ar puteâ avea literatura din politică şi politica din literatură şi din arte, încurajându-le, sunt deci cam multe şi contradictorii şi e greu să stabileşti ce va aduce viitorul. Cert este, însă, că rivalitatea de acaparare a scriitorilor prin supralicitări în sprijinirea lor, s’a introdus de-abinele în moravurile politice de astăzi. Deocamdată aşteptăm experienţele şi dovezile acestor precipitări. & www.dacoromanica.ro Nrul 24, 1911. LUCEAFĂRUL 561 Dintr’un carnet de drum. — Note de călătorie prin Munţii apuseni. Plecăm din Abrud spre Câmpeni. Trecem pe lângă nişte „şteampuri" primitive de sfărmat piatră de aur, mânate, ca o moară, de apă. Acum nu umblă, par triste, părăsite. în apropiere un băiat sfarmă piatră cu ciocanul ca s’o macine pe urmă şi o cercetează, poate să dea de o urmă de spuză de aur. Nu departe se văd nişte clădiri mari, frumoase cu caracteristicele hornuri înalte. întrebăm pe băiat ce este acolo. El ne răspunde: „Alea suntşteampu-rile împărăţiei". Semnificativ contrast: deoparte întocmirea atât de simplă şi săracă a străvechiului locuitor al munţilor ce poartă aur; de alta, instalaţiunile grandioase cu care a binecuvântat slăvitul împărat pe credincioşii săi supuşi. Calea noastră începe a ocoli printre dealuri. Acesta e drumul pe care a trecut Iancu în fuga calului, scăpând, ca prin minune, de cursa pe care i-o întinsese Dragoş in Abrud. îl chemase la o convorbire şi, pe când se certau cu vorbe aprinse, un sol aduce vestea că Halvany se apropie de Abrud. Dragoş zice că nu poate fi adevărat, dar, chiar dac’ar veni într’adevăr, n’au de ce se teme. în curând sosi şi al doilea sol cu aceeaşi veste. Acelaş răspuns din partea lui Dragoş, care-şi puse cinstea sa zălog. Iancu nu se încrezu, ci se duse, încălecă pe cal şi plecă spre Câmpeni. Dobra şi Bu-teanu, cari deteră crezământ cuvintelor lui Dragoş, plătiră cu sângele lor zăbovirea în Abrud. Aici, la cotitura aceasta, poate, s’a întâlnit Iancu cu o ceată de lănceri, a oprit calul şi le-a adus aminte de jurământul şi datoria lor. Poposim în Cărpiniş la părintele, pe cât de tânăr, pe atâta de însufleţit. Vedem biserica, frumos de tot aşezată pe un deal şi împodobită cu icoane interesante. Dar e veche şi zidurile ei creapă în toate părţile. Până pe aici n’am întâlnit nici o biserică veche; pe toate le-a ars furia răsboiului civil din patruzecişiopt, dar la Abrud i s’a pus stavilă. Ne mai odihnim puţin în casa primitoare a părintelui, apoi plecăm însoţiţi şi de dânsul o bucată. Aici grăieşte trecutul cu amintiri dureroase. Lângă un părău se zice că a stat spânzurată una din cele patru părţi în care fusese despicat trupul frânt de roată al lui Horia. De-atunci i-a rămas apei numele: Părăul lui Horia. Mai încolo, pe o coastă de deal, a stat casa lui Cloşca. Strănepotul, care — ne spune părintele — îi seamănă de minune, şi-a zidit una nouă pe locul celei dărăpănate. îi zărim numai în depărtare figura înaltă lângă casă. Intrăm în Câmpeni, frumosul orăşel românesc de pe malul Arieşului, dar nu ne oprim deocamdată decât pentru un scurt popas şi plecăm înainte pe Arieş în sus spre Vidra. Drumul urcă, lăsând să se vadă mai jos Câmpenii ca o Sinaie ardelenească, şi trece peste dealul Sohodolului. Dealuri şi munţi încotrb vezi cu ochii, în faţă piscul ascuţit al Găinei, văi frumoase, care se deschid printre şirurile munţilor, minunate privelişti te îmbie din toate părţile în acest Tirol românesc. în Vidra-de-jos poposim puţin. Privim biserica veche şi frumoasă de lemn. Se zice c’ar fi cea mai veche biserică din munţii Moţilor, şi totuş lemnul s’a păstrat foarte bine. E interesant şi frumos zugrăvită. Partea femeilor e despărţită cu totul de a bărbaţilor printr’un părete de lemn cu două obloane lungi şi înguste ce se pot da în sus. în Vidra-mijlocie vedem iarăş o biserică de lemn veche şi interesant zugrăvită. în faţa cascadei renumite unde ne oprim, lângă Dealul melcilor, care e in dreapta drumului, ne întâlnim cu doi vrednici preoţi ai Munţilor-apuseni, unul unit şi celalalt neunit, cari îşi fac, după cum ne spun, servicii de capelan unul altuia în cazuri de trebuinţă, care se ivesc destul de des în aceste părţi cu satele împrăştiate pe câte şapte dealuri. Iată doi preoţi cari ar merită să fie chemaţi în consistoriile din Blaj şi din Sibiiu spre a fi consultaţi de câteori se iveşte vreun conflict confesional între cele două biserici. (B.). 88 Strigoii intelectuali. Vremea trece, dar vremea nu înmormântează bine, întotdeauna... E poate lucrul cel mai trist — să fii obişnuit cu gândul că cutare scrib dispărut de pe orizontul literaturii nu-ţi va mai ieşi în cale cu aerile lui măreţe de om neputincios şi iată că deodată la o cotitură de drum, la o răspântie într’o bună zi te izbeşti de el... O! nu se dau bătuţi aşa lesne oamenii aceştia învinşi din născare. Şi să nu te prindă mirarea dacă din când în când, asemeni par’că blănurilor, pe care o gospodină le scoate la aer, din cuferul cu naftalină, mai răsar şi ei biete vechituri nefolositoare, în ochii mulţimii spunând par’că cu glas tare: „Mai trăim şi noi, oamenilor!" Ce vrei! cea mai grea boală este literatura — o boală de care te scapi cu greu, mai cu greu atuncia când n’ai talent... De ce mi-au venit în minte strigoii aceştia inte-tectuali? De ce scriu rândurile acestea?... O întâmplare îmi puse în mână primul număr dintr’o revistă bucureşteană, care a început să apară de curând. Mi-am zis, văzând-o: de sigur, ca oricare revistă ce se respectă trebuie să aducă ceva nou — dacă nu idei, cel puţin talente nouă. Şi o deschid... Pe prima pagină însă ochii mei miraţi şi nedumeriţi zăresc sub o poezie iscălitura d-lui Radu D. Rosetti... Dar cum ?... Prin ce întâmplare a răsărit d-1 Radu D. Rosetti cu o poezie într’o revistă din anul 1911?... Mă mir; şi cetind poezia, văd că am dreptate să mă mir. Ştiam pe d-1 R. D. R. advocat... dar poet nu-1 ştiam, sau îl ştiam ca pe un om cuminţit, ca pe un om care a văzut că n’are ce căută în literatură şi s’a retras, îndurerat de sigur, dar cinstit, din lupta care cere mult dela cei cari intră în ea... Acum însă s’a reîntors din nou la vechile ambiţii... Vai! d-le Radu — aceasta e cel mai mare păcat pe care l-ai făcut în vieaţa d-tale — fii sigur! Şi iată, de unde mă aşteptam să dau de un nume nou, de un talent abiâ răsărit in literatură, cu întristare văd că revista aceasta — care are un conducător inteligent (D. C. Banu) şi un nume care ar vorbi multe (Flacăra) — întrebuinţează pentru a pătrunde www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1911. 502 LUCEAFĂRUL poate unul din numele cele mai şterse ale literaturei noastre de altădată... de foarte multă vreme... Dar pe semne că e vremea strigoilor... Teatrul nostru naţional e plin azi de vechile tipuri cari făceau grupul celebrului Domn Macedonski... E acesta un râs al sorţii?... Tot ce se poate... Sub un guvern junimist se pun în pâne ciracii lui Macedonski... E vreme de grea cumpănă: încep să apară strigoii... Se pare insă că mai mult politica e de vină. (—m.—s.) 88 Cronică dramatică. „Stâlpii societăţii", dramă în 4 acte de Henric Ibsen. Se pare că la Teatrul Naţional din Bucureşti a venit şi vremea pieselor cari nu se ocupă cu adulterul. Cum noi Românii obişnuim să maimuţărim în mai toate lucrurile pe Francezi, cari, fie zis în treacăt, nu se prea interesează de noi — importarăm dela ei şi aceste piese. Seara de 21 Noemvrie ne-a ferit insă de vechiul calapod al pieselor aceste de import, cu căsătorie în actul întâiu, cu flagrant delict de adulter în al 'doilea şi cu iertare sau divorţ în al treila. în seara aceasta teatrul ne-a oferit puternica dramă Stâlpii societăţii a marelui Ibsen. Ibsen e un învăţător şi un destructor. în numele şi sub conducerea unui precept moral el urmăreşte şi desvâluie păcatele şi minciuna societăţii moderne. Adevărul şi libertatea sufletească sunt pentru el stâlpii societăţii, şi nu oamenii cari conduc societatea şi cari de multeori sunt nişte răi şi nişte robi ai minciunilor convenţionale. lată subiectul piesei: Consulul Bernick, un mare capitalist este cel mai cu vază om, este „stâlpul" unui orăşel norvegian. Pentru întreg orăşelul nu-i numai un om cu stare, dar un om cu o conştiinţă curată, un om plin de moralitate, pe fruntea căruia nici unul n’ar îndrăzni să găsească o umbră a unui nor de păcate. Mai înainte însă cu vreo 15 ani, Bernick este scăpat de ruşinea unui scandal de dragoste cu o actriţă, de cătră cel mai bun prieten al său Johann Tfinnesen, fratele d-nei Bernick. Acest scandal l-ar fi adus lui compromiterea situaţiei sale materiale şi morale pe care o aveâ în societate şi i-ar mai fi adus şi desfacerea logodnei. Tonnesen, pleacă în America împreună cu Lona Hessel, sora vitregă a d-nei Bernick şi fosta iubită a consulului, o femeie pe care „stâlpii" micului orăşel o despreţuiau pentrucă-i plăceâ libertatea şi eră o emancipată — astfel că asupra lui mai cad şi alte vini decât aceasta pe care şi-o luase asupra lui. După cincisprezece ani însă „Americanii" se reîntorc; după cincisprezece ani, când Bernick eră în culmea puterii lui şi tocmai voia să încerce o nouă lovitură care l-ar fi făcut milionar de i-ar fi reuşit. Americanii vin mânaţi de dorul patriei lor, minciuna însă în care încă dăinuia să se înfăşure Bernick îi schimbă in duşmanii lui şi-l ameninţă să nu descopere lumei adevărul. Consulul Bernick simte cum i se clatină situaţia şi luptă, e aproape de făptuirea unei crime — într’o seară pe când concetăţenii lui veniseră să-l proslăvească, el devine altfel de om. Tuturor celor cari veniseră la el ca la cel mai mare şi mai cinstit om el le înşiră toate păcatele sale schimbân-du-se într’un revoltat împotriva minciunilor, conven-ţiunilor sociale cari erau să-l ducă aproape de crimă — el robul lor de mai ’nainte. Minunea asta se da-toreşte Lonei Hessel, care încă îl iubeâ. Şi ia sfârşitul actului al IV-lea el spune: Astăseară am mai descoperit ceva: „Femeile sunt stâlpii societăţii 1“ Dar Lona îi răspunde: „Nu, dragă Bernick, stâlpii societăţii sunt-adevărul şi libertatea!" * Montarea a fost cât s’a putut de bine iar artiştii d-ra Ticca Barbu, d-nii S. Sturza, N. Soreanu, Pe-trescu Belcot, Achille, d-na Demetriad, etc. — fiecare şi-au dat obolul talentului lor pentru desăvârşirea acestei seri într’adevăr rare... „Fiul EiF piesă in 3 acte de Em. Nicolau şi Al. Simionescu. — Ea treia premieră românească a Teatrului Naţional din Bucureşti. Unul din autori — d-I Eni. Nicolau — e un cunoscut autor dramatic — celălalt, — d-1 Al. Simionescu — e numai un prieten nou al Thaliei şi Melpomenei, amândoi insă, poate unul cu subiectul şi celălalt cu tehnica, au reuşit să ne deie în 3 acte o icoană, poate fidelă, in orice caz de crude adevăruri, a unei părţi din societatea noastră bucureşteană şi anume din clasa mai de sus a acestei societăţi. Subiectul simplu şi mai cu seamă tehnica de autor dramatic încercat a d-lui Nicolau — fac să fie tratată uşor cu toată greutatea ei, tema acestei piese, care, ca şi in celelalte ale d-lui Nicolau, deşi în mai mică măsură, este o lecţie de morală... Subiectul este următorul: Un tânăr idealist, cu un suflet cinstit şi plin de doruri de muncă, Qrigore Dâmbu, iubeşte pe Elena Preda şi vrea să o ia în căsătorie, iubirea lui curată şi toate visurile de fericire pe care şi le face însă, se isbesc de o stavilă grozavă: Grigore Dâmbu este „fiul eil", fiul Măriei Dâmbu, o văduvă care, după moartea bărbatului său, uitând să se mai mărite, şi probabil că a voit să uite, dar nu din dragoste pentru răposatul, a dus o vieaţă plină de aventuri galante, căutând să se mângâie de nenorocirea de a nu aveâ bărbat — câştigându-şi amanţi şi curtezani. Purtarea ei scandalizează însă chiar şi pe femeile „cinstite", adecă cu bărbat dar şi cu amanţi... Grigore Dâmbu vede resfrângându-se şi asupra sa o parte din ruşinea mamei sale şi cel dintâiu care se împotriveşte din pricina trecutului — fericirii pe care o doreşte el — este George Preda, tatăl Elenei. Omul acesta nu-i însă om îmbuibat de recepte morale, o! să nu credeţi asta — omul acesta este un fel de craiu-bătrân, care îşi găseşte izvorul moralei lui în răutatea şi poate gelozia femeilor măritate, mascate de o falsă cinste şi prejudecăţi foarte puţin solide. Lecţiile acestea de cinste el le ia dela ele pentrucă ... are cu ele legături de dragoste. în faţa intransigenţii moralului şi moralizatorului demn George Preda ce poate face iubirea curată şi cinstită a lui Grigore Dâmbu, care are nenorocirea să fie „fiul ei", al văduvei care a făcut greşala să www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1911. LUCEAFĂRUL 563 aibă amanţi chiar şi atuncea când nu aveâ bărbat?... Bietul tânăr, aşa de nevinovat cum e, se simte de sigur foarte nenorocit... Elena Preda îl iubeşte însă pe acest „fiu al ei“ — şi îl iubeşte atât de puternic încât nu se lasă învinsă de prejudecăţile lumei şi nici de teoriile lui George Preda, tatăl ei. Ea îl iubeşte, ea învinge şi căsătoria se face. Morala lumei ei, insă, pune o condiţie şi toţi sunt siliţi să i se plece: Maria Dâmbu, mama lui, trebueşte să dispară din viea(a tinerilor căsătoriţi. Şi văduva uşuratecă de altădată, ştie să arate că se pricepe să fie şi mamă. Ea vrea fericirea fiului ei şi primeşte să nu se mai arate în calea copiilor niciodată. Şi i se pierde urma în-tr’adevăr... Şi anii trec. Şase ani trec dela nunta copiilor. Şi cine ştie — în şase ani de zile ce nu uită omul? — Şi ei poate au uitat-o şi pe ea. Actul al lll-lea se petrece la Dieppe, după aceşti şase ani. Copilul lui Gri-gore şi al Elenei, Georgică, e bolnav grav. Un mister vine de tulbură tristeţea părinţilor îngrijoraţi de vieaţa copilului lor: O femeie îndoliată, de câteva zile se furişează în fiecare seară în odaia micuţului bolnav, să-l vadă. Ea-1 mângăe, îl sărută, îl strânge la piept ca o mamă, sau poate ca şi o bunică. într’o seară însă e descoperită la patul lui Georgică, de cătră Elena, care recunoaşte în femeia cernită pe dispăruta mamă a bărbatului ei. Se sărută şi plâng. Se îmbrăţişează suspinând. Şi e duios momentul acesta. Şi mai duios e, când Grigore dă peste această scenă duioasă... Acum văduva uşuratică e pocăită — unde şi cum şi-a făcut ea penitenta, nu-i nevoie să se ştie, atâta numai că acum ea rămâne în casa copiilor ei... * Aceasta e piesa. E o icoană tristă, poate fidelă, în orice caz de crude adevăruri, a unei părţi din societatea noastră. Autorii ei sunt meşteri disecatori ai sufletului omenesc şi au ştiut să spue lucruri grele, adesea sub poleiala unei fine ironii. Montarea făcută cu mult lux şi cu foarte mult gust, cât şi jocul artiştilor (D-l T. Bulandra în Grigore Dâmbu, d-ra El. Mihăilescu în Elena Preda, d-na Slurza îrt Maria Dâmbu, d-l Livescu in George Preda, d-ra Filotti în eleganta doamnă Cleo Rudeanu şi d-l So-reanu în soţul d-nei Rudeanu) au făcut să fie deplin succesul acestei piese. (M. Săulescu.) 88 Orchestra Ministrului instrucţiei publice îşi continuă concertele simfonice în Ateneul din Bucureşti, în ziua de 7 Noemvrie, al doilea concert din stagiune cu: uvertura din „Clementa lui Titus“, cea din urmă operă a lui Mozart, „Simfonia 2-a“ de Beethoven, corect interpretată mai ales în picantul „scherzo" final, „Tema cu variaţiuni" a lui Eduard Elgar, preludiul din legenda „Trandafirul roşu" de Nonna O 11 e s c u. D. Nonna Ottescu şi-a făcut studiile de armonie şi compoziţie la Conservatorul din Bucureşti, cu maestrul Castaldi. Le-a terminat acum doi ani şi a plecat să şi le continue la Paris. Acolo, dupăce a depus un examen — fcarte greu — a reuşit să intre în Conservatorul Naţional. Trei luni a studiat compoziţia cu Widor şi şase cu Vincent d’Indy la Schola Cantorum, o instituţie particulară, dar poate cea mai rodnică din Franţa în producători de muzică bună. Spirit îngrijit cultivat — d. Nonna Ottescu, să se spună în treacăt, pe lângă că e licenţiat în drept, posedă o bogată cultură literară — s’a inspirat din literatura idealistă şi subtilă a simboliştilor francezi, din impresionismul muzical al lui Claude Debussy şi mai mult din coloritul orchestral al acestuia, din accentele muzicei pasionate a operelor dramatice ale lui Giacomo Puccini, s’a inspirat oarecum şi foarte puţin, ce e drept, şi din seninătatea şi vagul muzicei populare româneşti. Şi rezultatul izvoarelor acestora de inspiraţie s’a văzut, cât a fost cu putinţă, din preludiul legendei „Trandafirul roşu". Subiectul operei — legenda e mai mult o operă dramatică — a fost găsit într’o revistă franceză de d-nii Z. Bârsan şi Ottescu. Autorul ... nu se iscălise. E frumoasă povestea, dar lungă pentru a-şi aveâ locul într’o mică cronică muzicală. Melodia la d. Nonna Ottescu, e clară uneori, dar silit mlădiată pe alocurea. Accentele pucciniste sunt vădite; cele româneşti proprii, ca şi cele neromâneşti proprii, dispar sub polifonismul combinaţiunilor armonice, şi înăbuşirea aceasta a motivelor româneşti e semnalată şi recunoscută chiar de compozitorul nostru. Armonia e bogată, ba chiar prea bogată, uneori greoaie, obositoare. Ce păcat că autorul n’a luat dela Debussy şi darul de exprimare a celor mai complexe stări sufleteşti în minimum de sunete împreunate! Poate atunci, accentele româneşti n’ar fi fost distruse de massa armonică. în schimb, ritmul e admirabil. Dela cele dintâi acorduri până la cele din urmă, o măsură măcar nu e supradăugată, nu atinge integritatea frazelor — oricum ar fi ele — nu supără legătura fragmentelor melodice. Şi coloritul orchestral, par’că ar vrea să întreacă ritmul. Surdinele se ridică şi se aşează pe căluşurile instrumentelor cu coarde, alteori quatorul erupe în pizzicat-uri, dintre cari harpa îşi distinge picăturile metalice, oboiul le estompează uşor, flautele mai dau puţină lumină, clarinetul o mai şterge, râde fagotul într’un colţ, ameninţă alămurile dintr’altul şi ţimbalele enervate cer, dacă nu tăcere, intervenţia blajină a quatorului. Un tablou infinit de nuanţe e preludiul „Trandafirului roşu"; parfum intens, câteodată prea tare, ameţitor, se ridică din el, ţine câte o clipă şi dispare brusc, nu mai rămâne nici urmă din el; floarea stă sub ochii tăi, o vezi, dar nu mai miroase. Autorul şi-a condus în persoană opera, cu siguranţă şi seriozitate. Şi dacă trei, patru zile în urma concertului a fost numit profesor suplinitor la catedra de armonie dela Conservator, răsplata i-a fost meritată şi cât se poate de încurajatoare din partea bunului Ministru al instrucţiunei, d-l C. Arion. Se aşteaptă mult, mult dela d. Ottescu. în al 3-lea concert simfonic, din 14 Noemvrie: www.dacoramamca.ro 564 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1911. nervoasa uvertură „Genoveva" a lui Schumann, „Simfonia 3-a“ de Beethoven, baletul plin de gingăşie din „Rosamunda" lui Schubert, „Kikimora" de Liadow — legendă bizară şi plină de sensaţii noi — uvertura din „Tannhăuser" de Wagner, executată cu însufleţire de orchestră. De notat, orişicând claritatea şi discreţia flautului d-lui Elinescu, profesor la Conservator. E un mare artist al nostru. (I. Borgovan.) ss Biblioteca scriitorilor dela noi. La începutul acestui an am pomenit pentru primaoară de această bibliotecă. în numărul dela 1 Februarie a. c. al „Luceafărului" am anunţat într’o cronică apariţia ei în editura W. Krafft din Sibiiu, promiţând că primul volum va apăreâ prin Aprilie a. c. Schimbând editura, volumul anun(at al d-Iui Al. Ciura, a apărut abiâ acum editat de tânăra Librărie Naţională din Orăştie, întemeiată şi condusă de studentul în litere d-1 Seb. Bornemisa. M’am bucurat din toată inima că am găsit un editor român pentru frumoasa întreprindere literară, care mă preocupă de multă vreme. Trebuie să-i mulţumesc atât Librăriei Naţionale din Orăştie, care mi-a făcut posibilă realizarea ideii, cât şi „Asociaţiunii", care a binevoit a primi să apară sub auspiciile ei această bibliotecă, angajându-se şi la răspândirea ei. Acum, dupăce ain făcut începutul, cred că publicul dela noi, dornic de o lectură bună, o va sprijini şi va căută să o răspândească în cercuri cât mai largi, în-lesnindu-i astfel existenta. „Biblioteca scriitorilor dela noi" are de scop a adună la un loc toate operile de seamă ale scriitorilor români din Ungaria. Din literatura mai veche până la Ion Slavici se vor alege bucăţile mai bune ale scriitorilor vechi, vor fi însoţite de notiţe informative şi se vor întruni într’o Antologie. Din literatura mai nouă, dela Ion Slavici încoace, se va alege din fiecare autor câte un volum sau mai multe, fiind însoţite de câte o biografie, de scurte aprecieri asupra valorii literare a scriitorilor şi de fotografiile lor. Operile scriitorilor, cari au fost uitaţi şi a căror lucrări sunt risipite prin reviste şi ziare, se vor publică in ediţii critice şi vor fi însoţite de studii mai amănunţite. în Bibliotecă vor fi primite şi operile inedite ale scriitorilor tineri, dacă ele vor prezintă o valoare literară. Acesta e programul „Bibliotecii scriitorilor dela noi", care cred că merită să fie îmbrăţişat cu căldură de toţi iubitorii de literatură aleasă. Prin această Bibliotecă sper că se va trezi şi la noi o mişcare literară mai vie. Scriitorii cari înveş-nicesc vieaţa noastră cu notele ei particulare şi deosebite de ale celorlalţi fraţi vor aveâ de acum încolo posibilitatea de a-şi publică lucrările aici acasă, primind şi un onorar cinstit pentru munca lor literară. După volumul d-lui Ciura, vor mai apăreă următoarele în cursul anului 1912: I. Agârbiceanu, Dela Ţară; Maria Cunţan, Poezii complete; Gh.Stoica, Alte vremuri; Ion Popovici-Bănăteanul, Poezii şi povestiri, opere complete. Toate cererile privitoare la publicarea lucrărilor in această Bibliotecă sunt a se adresa subsemnatului. (Oct. C. Tăslăuanu). 88 Suplimentul muzical. Inovaţia ce-am făcut-o dela 1 Ianuarie 1911 de a da patru suplimente muzicale pe an, a fost primită cu destulă simpatie din partea publicului. Şi am fi dorit ca această inovaţie să o putem continuă, dând adausuri muzicale mai dese şi mai bogate. Cu părere de rău trebuie, însă, să aducem la cunoştinţa cetitorilor, că prin depărtarea d-lui Ti-beriu Brediceanu din Sibiiu, care îngrijeâ împreună cu d-1 V. Şorban din Dej, aceste adausuri, în viitor trebuie să le suprimăm în forma lor de până acum. Dar din când în când vom mai publică compoziţii originale şi bune, dacă ni se vor trimite. Ne Jinem de o plăcută datorintă a mulţumi prietinilor noştri Brediceanu şi Şorban pentru sprijinul ce ni l-au dat şi nădăjduim, ca schimbându-se împrejurările, vom mai reveni la frumoasa idee de a populariza operile bune ale compozitorilor noştri, pe care acum sunt nevoiţi să o abandonăm. D-nii Brediceanu şi Şerban rămân, însă, colaboratorii revistei noastre pentru partea ei muzicală. 98 ■ Notiţe. Acum când numele marelui scriitor Maeter-linck e iarăş la ordinea zilei, credem că cetitorii vor căută să facă cunoştinţă cu operile lui. Una dintre lucrările lui „Justiţia", tradusă de d-na Elena Farago, a apărut in „Biblioteca pentru toţi". E o lucrare de o înaltă valoare morală, în care se reo-glindesc sentimentele umane ale autorului. Justiţia e tratată din punct de vedere filozofic şi sugerează o mulţime de idei. Traducerea e demnă de originalul francez. * „Biblioteca Lumina", ce apare in editura Librăriei Nouă din Bucureşti, publică două traduceri „Trădătorul" de Rudolf von Gottschale şi „Arria MareeIIa" de Teofil Gautier, celebrul scriitor francez. Amândouă traducerile sunt reuşite şi merită să fie cetite de iubitorii de literatură străină. Preţul unei broşuri: 30 bani. * Inimosul filoromân Ioan Urban Iarnik şi-a scos într’o broşură toastul ce l-a rostit la laşi cu prilejul jubileului de 50 de ani al Universităţii. La începutul broşurii e o foarte reuşită fotografie a d-lui Iarnik în faţa casei sale din Pottenstein (Boemia), iar la sfârşitul broşurii e adresa de felicitare a Universităţii boeme din Praga, întemeiată în 1348, cătră Universitatea din laşi. * Revista de folklor Ioan Creangă a pornit o bibliotecă din care au apărut până acum două broşuri: Nr. 1. Tudor Pamfilie, „Sfârşitul lumii", după credinţele poporului român, şi Nr. 2. Petru Gh. Savin, „Clăcaşeşte", glume, jâtii, taclale şi polojănii din popor. Preţul unei broşuri e 40 bani. Le recomandăm cetitorilor noştri. * D-1 Timoteiu Popovici, profesor de muzică la Seminariul Andreian din Sibiiu, a publicat de curând o Carte de cântece (Partea îşi 11) pentru şcoalele primare, gimnazii inferioare, şcoale reale, civile şi www.dacoramamca.ro Nrut 24, 1911. LUCEAFĂRUL 505 preparandii. Cartea de cântece e întocmită după principiile pedagogice şi e destinată mai ales pentru şcoalele poporale. D-l Popovici desigur a făcut un bun serviciu educaţiei artistice în şcoală, care la noi a fost cam neglijată. Cartea a apărut în editura Librăriei arhidiecezane din Sibiiu. * Am primit la redacţie Anuarul I. al secţiei româno-germane a gimnaziului i. r. de stat din Rădăuţiu pe anul şcolar 1910—1911, în fruntea căruia d-l profesor Leonida Bodnărescul publică câteva contribuţii la biografia lui Pumnul, un autograf, portretul, casa şi mormântul marelui dascăl ardelean, care a făcut atât de mult pentru luminarea fraţilor din Bucovina. în apariţia acestui Anuar vedem şi un triumf al românismului în Bucovina. * D-l Dr. Horia Petra-Petrescu şi-a scos in broşură conferinţa ţinută astăvară la Blaj, întitulată „Publicul şi teatrul", în care aminteşte primele reprezentaţii teatrale dela noi, apoi fixează problemele teatrului nostru, stăruind mai ales asupra repertoriului. Conferinţa e bogată în informaţii şi limpede scrisă. * D-I D. Caselli sub titlul Fecioara dela Argeş publică în „Biblioteca pentru toţi" mai multe povestiri cu subiecte din istoria veche românească. Povestirile sunt instructive şi reuşesc a înfăţişă într’o lumină vie vieaţa veche dela curţile voevozilor şi boierilor. * în editura W. Krafft au apărut obişnuitele trei calendare pe 1912: „Amicul Poporului", „Calendarul Săteanului" şi „Poznaşul" simpaticului şi spiritualului nostru prietin Ermit Borcia. Toate trei calendarele se prezintă în condiţiuni bune şi se vând cu preţuri moderate: primul cu 70 bani, al doilea 30 bani şi al treilea cu 60 bani. Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — D-şoarei C. S. Pentru primaoară primim la redacţie asemenea întrebări, şi trebuie să mărturisim că ne măguleşte rolul de duhovnic, cu care ne înzestraţi. Ne spuneţi că iubiţi un tânăr candidat de advocat cu tot focul d-voastră tineresc, că în visurile de fericire ce le toarceţi în ceasurile de singurătate icoana lui vă apare ca a unui sfânt, ca a unei fiinţe coborite din zările albastre. Ne mărturisiţi că întrebuinţaţi toate talentele de cochetărie cu care e inzestrată orice femeie, care vrea să placă, dar nu reuşiţi să treziţi în sufletul lui fiorul dragostii. E, însă, bun, prevenitor, atent şi gentil cu d-voastră, deşi nu aţi observat că nu vă bănueşte sentimentele de dragoste, fiindcă femeile chiar când sunt cochete ştiu să le învălue cu dibăcie. Ne mai spuneţi că un tânăr candidat de preot s’a apropiat de d-voastră cu intenţii serioase, că e un băiat deştept, cult, care vă divinizează în versuri, pe cari le cetiţi cu plăcere şi cari credeţi că s’ar potrivi şi pentru revista noastră. Cercetându-vă sufletul, aţi găsit multe note de înrudire cu al dânsului, dar inima d-voastră de câteori ar vrea să bată pentru el, s’a-prinde pentru celalalt, pe care îl credeţi o fiinţă aşa de superioară încât nici nu îndrăsniţi să ni-l descrieţi. Adaptaţi dar versurile lui Eminescu: E frumos, cum nutna ’n vis Un înger se arată ... Şi după toate aceste ne’ntrebaţi pe noi, cari desigur am trecut prin multe ipostase ale dragostii şi cari am cetit atâtea cărţi, să vă răspundem ce să faceţi? Cum să-l cuceriţi pe cel dintâi sau cum să-l uitaţi ca să-l fericiţi pe-al doilea? înainte de toate vă mulţumim pentru toate complimentele ce ni le faceţi şi pentru încrederea ce o aveţi în talentele noastre de oracol. A răspunde, însă, la întrebarea d-voastră nu e de loc uşor. Cu toate aceste vom încercă. Noi credem că tânărul candidat de advocat e un om aşa de ideal numai în închipuirea d-voastră. In realitate face parte din acei oarfleni binecrescuţi, cari sub masca amabilităţii reuşesc să-şi ascundă goliciunea sufletească. Acest soiu de oameni n’au nicicând o părere a lor, se feresc de discuţii, dau întotdeauna zâmbitor din cap, clipind din ochi par’că ar vrea totuş să spună că de nu ar fi împiedecaţi de amabilitate ar fi de altă părere. Aceşti cavaleri sunt foarte căutaţi de sexul frumos, fiindcă sunt cei mai credincioşi şi mai ieftini comisionari. Se mulţumesc cu o plată foarte ieftină: un zâmbet, o sărutare de mână ş. a. m. d. Răsplata cea mai mare o găsesc, însă, în credinţa lor că sunt decretaţi de oameni bine crescuţi. Dar asemenea indivizi sunt foarte rar iubiţi de femei, iubiţi cu patimă cum ştiu numai femeile. Motivul e foarte simplu. Femeile se pasionează numai de ceice le ştiu scormoni sufletele, de cei ce le stăpânesc fără să le jicnească, de acei bărbaţi pe cari îi pot îmbrăţişa cum îmbrăţişează iedera stejarul. Ne gândim, bine înţeles, la femeile cu suflet, cum sunteţi şi d-voastră. Cercetaţi deci mai deaproape pe candidatul d-voastră de advocat şi veţi vedeâ că pătrunzându-l o să-l uitaţi uşor. O să vi se scuture toate iluziile ca toamna frunzele. Ascultaţi mai des versurile candidatului de preot, care se pare a fi o fire ’ntreagă şi care de bunăseamă are un suflet de care vă puteţi răzimâ. Dacă vă interesează numai problema sufletească suntem siguri că-1 veţi alege pe acest din urmă şi veţi fi fericită. Dacă vă gândiţi, însă, că a fi preoteasă nu e tocmai o fericire, atunci uitaţi-i pe amândoi, şi îndrăgostiţi-vă de al treilea... A. U. — B. Dragostea ce-o aveţi faţă de România, vă face cinste. Dar în loc de a o cântă în versuri slăbuţe, mai bine daţi-vă silinţa să o cunoaşteţi cât de aproape. Veţi vedeâ atunci că iubirea d-voastră va fi mai rodnică. A. Călugăru. Aceeaş oroare o avem şi noi faţă de greşelile de tipar, cu toate aceste nu putem scăpă de ele ca de microbi. Cu toată profilaxia corecturilor, rămân în vieaţă. Ucidem acum microbul: în strofa ultimă din poezia Altă seară, p. 508, să se cetească, în loc de „L’a ei sănătoasă lumină" — L’a ei omă-toasă lumină. Floare din Banat. încercarea ce ni-o trimiteţi desigur e mai puţin frumoasă ca d-voastră. www.dacoramamca.ro 566 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1911. XX. Din fragmentul ce ne-a|i trimis ne-am convins că nu merită să continuaţi romanul. Au încercat condeie ca a lui Slavici să reînvie epoca de plămădire a neamului nostru şi nu au reuşit. M. De astădată poezia d-voastră credem că e mai potrivită la acest loc, unde se îngroapă atâtea clipe de dragoste. Publicăm numai strofele mai jalnice. Copilă cu ochi de cicoare Zadarnic în calea ta ies, Să-ţi spun în taină povestea Frumoasă, — azi fără ’nţeles. Senina şi sfânta nădejde Apune ca raza de soare, Ce pururi nu mai răsare, — Înger cu ochi de cicoare! Cenuşa iubirii apuse întregul meu suflet o cerne Cu stropi de lacrimi amare, Cu jalea durerii eterne. Sincerile noastre condolenţe. Nu uitaţi însă, că nima e ca primăvara, îşi premeneşte mereu iubirea... Bibliografie. Teophil Qautier, Arria Marcella, trad. de N. Davidescu. Biblioteca „Lumina" Nr. 20. Edit. Librăria Nouă. Bucureşti, 1911. Preţul: 30 bani. Leonida Bodnărescul, Anuarul I. al secţiei rom.-germ. a gimnaziului i. r. de stat din Rădăuţiu pe anul şcolar 1910-1911. Editura propie. Rădăuţiu, 1911. G. Roti că, Poezii. Ediţia 11-a. Editura Librăriei „Şcoala Română", Câmpulung 1911. Preţul: 2 cor. E. Lovinescu, Scenete şi fantazii. Edit. revistei „Flacăra". Bucureşti, 1911. Preţul: 1 leu 25 bani. N. Russu, Proza, nuvele. Bucureşti, 1911. Preţul: 1 leu 25 bani. I. C. Panţu, Contabilitatea. Edit. Librăriei Ciurcu, Braşov, 1911. Preţul: 1 cor. 20 fii. Anuar de Geografie şi antropogeografie. Director: S. Mehedinţi. Anul I. (1909-10), Anul II. (1910-11). Bucureşti, 1910 şi 1911. Delavrancea, Linişte, Trubadurul, Stăpânea odată. Edit. Librăriei Socec. Bucureşti, 1911. Preţul: 2 lei 50 bani. D i m i t ri e Dan, Arii. VartolomeiMăzereanu. Extras din Anal. Acad. rom. Tom. XXXIII. Preţul: 1 leu. Dr. G. Pa seu, Cimilituri româneşti. Extras din Anal. Acad. rom. Tom. XXXIII. Preţul: 40 bani. Tudor P amf iIe, Sărbătorile de vară la Români. Edit. Acad. rom. Preţul: 2 lei. Du i 1 iu Zamfircscu, Metafizica cuvintelor şi estetica literară. Extras din Anal. Acad. rom. Tom. XXXIII. Preţul: 40 bani. N. Docan, O povestire in versuri despre domnia lui Mavrogheni. Extras din Anal. Acad. rom. Preţul: lei 1.20. Dr. Iosif Popovici, Paliia dela Orăştie 1582. Extras din Anal. Acad. rom. Preţul: 20 bani. Zach. C..JPanţu, Contribuţiuni la flora Ceahlăului. Extras din Anal. Acad. rom. Preţul: 60 bani. Prof. Dr. C. I. Istrati, Călătorie la Românii din Macedonia. Extras din Anal. Acad. rom. Preţul: 50 bani. S p i r u C.I'H are t,*Despre mecanica socială. Extras din Anal. Acad. rom. Preţul: 20 bani. D i m i t. A.” S t u r d z a, însemnătatea divan urilor ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti. Anul 1857. Preţul: lei 1.60. D i m. A. S t u r d z a, însemnătatea divanurilor ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti anul 1858. Preţul: 1 leu. Dim. A. Sturdza, însemnătatea divanurilor ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti. Lucrările divanurilor. Preţul: lei 1.60. N. Zjaharia, Tipuri sociale. Bucureşti, 1912. Preţul: 1 leu 50 bani. B rieux, Brânduşa, comedie in 3 acte, trad. de Em. Gârleanu. „Bibi. Teatrului naţional". Preţul: 40 bani. H. Sienkiewicz, Doamna Elzen, trad. de Mihail Negru. „Bibi. Minervei". Preţul: 30 bani. Ch. Lane Poor, Sistemul solar, voi. I. şi voi. II. Trad. de Victor Anestin. „Bibi. Minervei". Preţul: 60 bani. loanT urghenieff, Faust, trad. de Nicolae Pastia. „Bibi. Minervei". Preţul: 30 bani. Tit Li viu, Legende eroice, trad. de Nicolae Pan-delea. „Bibi. Minervei". Preţul: 30 bani. H. de Balzac, Amorul mascat sau nesocotinţă şi iubire. „Bibi. Minervei". Preţul: 30 bani. Goethe, Hermann şi Dorotea, trad. de Oreste. Preţul: 30 bani. N. Scurtescu, Rhea-Silvia, dramă în 5 acte. „Biblioteca pentru toţi". Preţul: 30 bani. Dr. prof. V. Babeş, Studii critice asupra actualei organizaţiuni sanitare. Preţul: 20 bani. N. lorga, Partea Românilor din Ardeal şi Ungaria în cultura românească. Preţul: 20 bani. loan Puşcariu, Munţii Tămaş şi Tămăşel. Preţul: 20 bani. D r. A t. A. M a r i e n e s c u, Dinastia lui Radu Negru Vodă. Preţul: 1 leu. Analele „Academiei române", partea administrativă şi desbaterile. 1911. Preţul: 4 lei. Scoarţe pentru „Luceafărul Onoraţii noştri abonaţi, cari doresc să aibă scoarţe pentru „Luceafărul" pe anul 1911 sunt rugaţi a ne trimite în cursul lunei Ianuarie, suma de 2 Cor., deodată cu reînoirea abonamentului pe 1912. Scoarţele se comandă numai după numărul cererilor, şi se vor expediă\din partea administraţiei în cursul lunei Martie 1912. Se mai găsesc la administraţia noastră scoarţe pe toţi anii, dela 1902—1910. Preţul unei scoarţe 2 Cor. împreună cu porto postai. TIPARUL LUI W. KRAFKT tN SIBIIU. www.dacoromanica.ro Cuprinsul anului 1911. I. Poezii. Pag. P«£. Bârsan Z., Cântece......... 132 Pădure P., Doi plopi......... 497 Borcia I., Sonele ruseşti ...... 27 Pavelescu Cincinat, Pe un album...... 122 » Fantazie, Tablou modern . . 205 » Trecătorului, Reîntoarcerea 145 . ■» Sonete.......... 309 » La curtea cu juri, Serenadă, » Sonet, Cântec....... 430 Cântecele Malenei .... 146 Căi.uqăru Aucf., Cântec de greer ..... 17 » In goana artei, Fabulă . . 274 » Cântec de fus...... 84 » Pasările nopţii, Veşnicei iubite 275 » Copacul......... 279 » Trandafirul şi stejarul, Cântec > Barcarolă........ 317 spaniol, Cântec..... 276 » Strofe pentru amurg . . . 405 PÂrvulescu N. I., Bunicul......... 401 » Altă seară........ 508 * Plopul, 0 cruce...... 430 1» Tăcere.......... 544 ' » Clipe......... 461 CUNŢAN MaRIA, Dela vatră . -....... 3 » In noapte........ 508 » Cântec de iarnă...... 33 Pitiş Ecatkrina, Cântec, Cântece .... 57, 59 » Seceriş.......... 110 » Legenda tămăiţii..... 225 » Povestea cântecului .... 160 » Cântec.......... 521 » Rugăciuni........ 210 Rbbreanu Livia, Pastel.......... 250 » Cântece........ 287 » Întinde-mi mâna..... 314 » 0 mamă sfântă, Note de drum 313 » Cântec.......... 337 » Madonna mării...... 352 Rotică 0., In ziua a şasa...... 59 ' » Elegie.......... 461 * • La o casă......• . 75 » Iubirea noastră...... 489 » Cântec.......... 132 » ' ' Întârziate......531, 544 » Populară, Pe ţărmul agitatei » Mărturisire.....■ . . 550 înări ......... 256 Eitimiu Victor, Cântece, Şi noi treceam pe gân- » Venus înaintea lui Paris . 403 duri..., Îmi placi pentru pri- » Cântec de iubire..... 527 vi rea visătoare..., Versuri SĂULESCU M., Ades coboară noaptea . . . 474 albe, Tristeţea primăverii 200 » Dnei trecătoare...... 507 » Cântece ......... 338 » Cânta o caterincă..... 532 Enescu I., Maiu .......... 232 Sori cu I. U., In ciudă......... 2 Esca Aurei., Moş Crăciun ... • . . . 32 > Magdalenei........ 106 Hehz A., Răvaş de nuntă...... 171 » înstrăinare........ 137 Hodos Sandu A.. Cântec de toamnă..... 461 > A fost odată....... 176 St. 0. Tosik, Cântecile mării...... 308 » Cântarea biruinţei .... 230 » Bolnav.......... 335 > Cântare nouă....... 250 • Cântăreţul, Trec nopţile ..., » Cântec de leagăn..... 338 Nopţi de veghe..... 398 » Apostata, Chemare .... 359 Livianu Livia, Cântec.......... 159 » Flori şi aur....... 433 Loichiţa V., Trecut .......... 532 > Reminiscenţă....... 457 M, C. Poezii poporale...... 521 * La răspântie....... 541 Nanu D., Altruism......... 151 Stoica Vasii.e, Trec clipele....... 89 Pădure P., Noapte de Crăciun .... 21 » Catrene......... 367 » Trece repede-un voinic . . 84 Teokil Lisandru, In vis.......... 377 » Cântec.......... 317 Vuia Romul, Cântec......... 317 » Cântec.......... 433 II. Proză. Cioit.ec V., Risipă (schiţă) . . . . . . 32 a) Nuvele, sehi(e şi poveşti. » Păţania lui Lazăr . . . . . 318 Originale: Ciotoki 1). N., Poveste uouâ..... . . 315 Aoarbiceanu T., Vestea......... . 4 ClURA AlEX., Mignon ....... . . 28 » întâlnirea ....... . 134 * înviere....... . . 169 » Fraţii ......... . 339 > Noemvrie...... . . 495 » La moartea unui prietin . . 471 Crudu Tibeiuu, 0 scrisoare ..... . . 457 Ca/.aban Al., Vina «Cochetei»..... . 86 Eitimiu Victor, Ispas ........ . . 404 9 0 fahulă în proză . . . . 431 Gârleanu E.u., Scaiul........ . . 58 Chjuu-Nanov I., Ţiganul ........ . 311 » Singură, subt cer!..... . . \>2 www.dacoramamca.ro II Pag. GÂiileanu Em., Beizadeaoa......... 177 > Palavragiul........ 202 > Secretul ......... 231 9 Pentru o pasere ..... 257 9 Vieaţa e un vis ‘..... 308 Gorun Ion, Din blestem....... 54 9 Răsplată meritată....... 277 9 •Permis liber*...... 399 Grid Ion, Prăpastia ...... 528, 545 Grigorovitza Em., Dragoste târzie...... 360 IIodoş Constanţa, Aci, pe pământ ...... 171 9 La întuneric....... 342 Ilonoş E., Hoţu.......... 407 Lupeanu A., MaDdi Lăncerul...... 434 Melin A., Pe când avea şi vulpea boi... 205 Moldovan C., Femeia albă...... 233 * După ploaie -....... 352 » Sonata patetică...... 542 Olteanul C., Trezire......... 252 P. Bănăţeanul A., Intr’o seară de toamnă . . 411 Rebreanu Liviu, Nevasta........ 280 Sadovkanu Miuail, Drum la Moş Anania . . . 221 » Intr'o poiană....... 335 Sandu-Aluea C., Un duel......... 152 Theodorian Caton, Verigheta........ 108 » La masa calicului..... 225 b) Studii ţi articole. Bârseanu A., f Iosif Sterca Şuluţu . . . 184 9 La jubileul de cincizeci de ani al >AsociaţiuDii« . . . 329 9 Pictorul Mihail Pop .... 515 Chendi II., Cincinat Pavelescu .... 349 Cozsiuţa Otilia, Anatole France...... 354 Dobrescu Dn. A., Originea vieţii pământene.., 378 Ghibu Dr. A., Situaţiaînvăţământului nostru primar ........ 97 Goqa Octavlan, Drumul unui cuceritor: Auiel Vlaicu......... 445 LurAŞ Dr. I., Anonimii......... 73 Murnu Gii., Expoziţia Tiuerimii artistice din Bucureşti...... 269 Petrescu Dr. H. P., InfluiDţa curentelor teatrale 367 Popescu T. R., Excursiuni în Munţi Cibinului, Făgăraşului şi Braşovului .........421, 475 Redacţia, Exeelsior......... 1 Stânci u V., ' Vieaţa în natură . . . 147, 180 Tăslăuanu Oct, C., Cărţi pentru popor .... 25 9 Şezătoarea scriitorilor români 121 . 9 Organizarea satelor noastre 197 9 Organizarea economică a ţă- rânimii........ 245 9 Serbările din Blaj ..... 393 9 Reorganizarea revistei »Lu- > ’ ceafărni*........ 539 0. C. T., Grigorescn........ 293 * * * Andreiu Bârseanu..... 402 * * . Dr. Vasile Suciu..... 406 c) Teatru ţi cronică teatrală. Bogdan-Duică G., Zile de sărbătoare de Carlo Bertolazzi; Bestia de G. Diamandi; Luceafărul de B. Delavraneea...... 39 9 •Biruinţa* de A. Herz; De ziua mamei de Mih. Sado- veanu; Inşiră-te Mărgărite de V. Eftimiu; Păr de lup de C. Râdulescu-Motru . Borcia Dr. I., luliu Caesar de Shakespeare 141 18, 34, 60, 90, 112, 138, .......187, 211, 235 » Rămăşagul, comedie într’un act după Goethe .... 522 Pas. Eftimiu Victor, Inşiră-te Mărgărite . 49, 76, ......................100, 123 Nanu D., Visul unui amurg de iubire, piesă................ 486, 498 Sandu-Aldka 0., Clientul din provincie . . . 258 M aurice Maetkrlinck, Interior, trad. de Vasile Stoica 552 d) Dări do seamă. Chendi II., Căsnicii, de Ionescu Quintus, Nuvele, de Ion Dragoslav 41 » Luceafărul, de Delavraneea; In serbători, de Mihail Lungianu.................. 66 » Fără suflet, de V. Eftimiu; Feciorul şi alte nuvele, de Radu Baltag; Aşa i-a fost scris, de Iou Chiru-Nanov 92 » Versuri, Proză. Scrisori, • de Ion Păun-Pincio .... 161 » Apa morţilor, de M. Sado- veann; Pe urma dragostei, de Irina G. Lecca .... 189 '» Poezii, de Oreste; Haiducul, de Bucura Dumbravă . . 213 » Vasile Pop: Iubirea e birui- toare; Al. T. Stamatiad şi C. Râuleţ: Femei ciudate . . 239 » D. Anghel: Povestea celor necăjiţi, Fautazii şi portrete 264 * Eug. Stefănescu-Est: Poeme; C. S. Făgeţel: Copiii nopţii 319 » N. N. Beldiceanu: La un han odată; Constanţa Marino Moscu; Ada Lazu ... 382 > I. Dragosiov, Povesteatrăzne- tului.....................462 » Haralamb G. Lecca; Poezii. A zecea sută..............509 I. L., Zur Rekonstruktion des Ur- rumănischen, de Sextil Puşcariu; Zur Frage der Urheimat derRomăuen, de Dr. Ilie Gherghel .... 43 » Vasile Pârvan: Contribuţii epigrafico.................380 M. I., Dn., SzegediGergelyenekeskonyve XVI szâradbeli român for-ditâsban de Dr. Sztripszky Hiador es Dr. Alexics Gyorgy.....................557 M. S., Mihail Eminescu: Quelques poesies traduites en frangais par Al. Gr. Soutzo . . . 463 O. C. T., Alex. Ciura: Amintiri; Silv. Moldovan; Ardealul; Dr. I. Kaţiu şi Al. Ciura: Poetică şi legendar poetic; N. Ba-nescu: Corespondenţa fam. Hurmuzacki cu Gli. Bariţiu; Almanahul scriitorilor dela noi........................533 T., C. Mikszât: Cavalerii, trad. de L. Rebreanu; I. Mateiu: Preoţi mea românească ardeleană in veacul al XVII-lea 322 Tulbure Gii., Date şi documente cu privire Ia istoricul şcoalelor române din Bihor de N. Firu . . 68 * * * Stelian Petrescu: Odoarele dela Neamţu şi Secu . . 510 e) Cronica. f Adam loan.............................................288 Alecsandri şi Grenier ...............................325 Aniversări şi festivităţi jubilare.....................465 www.dacoramamca.ro III Pag. Anul al X-lea......................................323 Arta poporală din Austria..........................420 Asociaţiuuea în Maraniurăş (0. C. T.)..............414 Asociaţiuuea şi Emke ..................................493 Atelierul de ţesături din Orăştie.......... ... 117 + Badea Cârţan (1. Agârbieeanu)....................419 Bai Ganciu.........................................387 Baluri în costume naţionale . .......................118 Băncile şi »Asociaţiunea«..............................441 Băncile şi literatura.................................. 23 Biblioteca poporală a »Asociaţiunii*................... 95 Biblioteca scriitorilor dela noi................. 70, 564 Blajul ................................................441 f Bratu Aurel..........................................292 • Bucureştii, cari se duc«.............................118 Carmen Sylva şi scriitorii Români......................289 Cea mai naţională tovărăşie (Codru)................ 44 Centenarul seminarului din Sibiiu..................405 Cincinat scoate volum!.............................289 Concertul Lucia Cosma (LE.) . . .-................536 Concertul Keun. rom. de muzică (T. B.).................144 Concertul tenorului 1. Iîădulescu la Sibiiu (M. S.) . 4y2 Concertele simfonice din Bucureşti (I. Borgovau) . 557 Conferinţa literară din Oradea-mare (Al. C.) ... 45 Conferinţele Asociaţiuuii..........................115 t »Couvorbiri critice»............................. 46 Corespondenţa scriitorilor........................... 166 Critică severă şi critică indulgentă .................'535 Cronică şcolară.......................... . 492, 513, 538 Cronică dramatică (M. S.)..............................562 •Cultura creştină*.....................................334 Cultura naţională......................................418 Daţi-ne monografiile scriitorilor noştri...............324 Delavrancea şi ţăranca ardeleană................... 71 f Densuşianu Nicolae...................................218 Despre actriţa germană.................................244 Desvelirea monumentului lui Emiuescu în Galaţi (H. P. P.)..........................................510 Diutr’o statistică şcolară.............................143 Dintr'un carnet de drum.........................513, 561 Dobreseu Alexandru.....................................389 Duplicitate literara ............................119. 219 Diirer.................................................196 Efebii ................................................ 70 Elevul lui Duiliu......................................388 Eminescu şi Bariţiu................................... 215 Enciclopedia bisencei Românilor........................443 Episcopul Gherlei......................................535 Este luxul îndreptăţit?................................464 Excursinni în munţi....................................443 Expoziţia a Il-a de pict. şi seultpt. a d-lui şi a d-nei lordănescu......................................... 388 Expoziţia din Roma.....................................267 Fiul lui Segantini.....................................440 Fogazzaro Antonio................................168, 216 Forma externă a revistelor............................. 23 Fraze stereotipe.......................................465 Grigorescu............................................. 48 Grigorovitza......................................... 325. Ileyse Paul (Dr. II. P. P.)............................ 44 Hore şi chiuituri din Bucovina.........................328 Idei de reformă în educaţia fetelor....................463 In amintirea lui Eugeniu Carada .......................116 Iorga N............................................., 327 lubileul d-lui Cosma................................. 23 Jan van Eyck........................................494 La Roma ...............................................391 Legenda cu «Şcoala nouă* ........................... 96 Legende şi tradiţii................................. 96 Liga culturală.........................................292 Liliacul...............................................243 Literatura ardeleană în Academie.......................287 Liteiatura ca artă. şi ca profesiuue...................490 Literatura germană la noi .............................290 Literatura pentru copii (O. C. T.)..................... 69 •Magazin.....................-....................... 95 Mecanica socială..................................... 46 Mona Lisa............................................. 391 Monumentul lui Eminescu •....................... 420, 444 Motive vechi de decoraţiune româneasca ....'. 387 Muzeul A. Simu.........................................242 Naţionalismul d-lui Ovid Densuşianu ...................443 Neoiobăgia............................................ 291 Observaţiile cetitorilor...............................466 0 nouă bibliotecă poporală............................. 95 Operă de diletant......................................217 Operele postume ale lui I. T. Mera.....................386 Orchestra Ministrului instrucţiei publice..............563 Organizarea satelor noastre (O. O. T.).................265 0 victimă a diletantismului............................291 O revistă, pe care o cetim rar.........................559 O observaţie în treacăt.............................. 559 Pasărea albastră.......................................193 Partidele politice din România şi literatura .... 560 Petrecerea cu jocuri naţionale ........................143 Pictorul Antonino Zeiler...............................511 Pier cântecele noastre?................................194 Piese ungureşti pe scenele teatrelor din Româuia . 512 Plaga micilor anonimi..................................491 Plagiatul «Luceafărului* ..............................467 Plângerea nedreaptă a unui poet........................192 •Plugarul*.............................................290 Poem de C. Negruzzi....................................326 Poetul Cotruş (E.)...........•.......................419 Poeziile lui Cincinat Pavelescu........................491 Producţiuni muzicalo în Blaj (T. B.)...................416 Programul «cronicei* .................................. 21 Raffael................................................ 24 Revista balcanică......................................442 Revistele şi actualitatea.............................. 95 Reviste şi ziare ........................' . . . 468, 494 Rivalitate surdă.......................................418 Rodin .................................................442 Salonul din Paris......................................266 Sărmana .leana.........................................219 Sborul lui Vlaicu în Sibiiu..........................440 Şcoala »Asociaţiunii*..................................326 Scrisori...............................................390 Scrisori inedite de Niţă Popovici......................326 Scriitori modeşti şi încercări de pai venire .... 218 Serbarea teatrală a Reun. sodalilor Români .... 468 Serbările culturale din Sibiiu.................. 162, 241 Serbările din Blaj.................................... 384 Serbările jubilare din Iaşi ...........................489 Serbările ligei .......................................389 Şezătoarea literară a scriitorilor Români . . . 119, 142 Şezătoarea literară din Arad ..........................244 Sfinţirea şcoalei din Caţa............................ 71 t Şpan Dr. Petru ......................................168 Şpre literatura dramatică..............................118 t Sterca Şuluţu Iosif .................................196 Ştiri din Bucovina.......................... 46, 166, 389 Strigoii intelectuali..................................501 Studii ştiinţifice.....................................325 Suflete înstrăinate....................................390 Suplimentul muzical....................................564 Ţărănismul literar în discuţie.........................324 Teatru în Blaj ........................................417 Teatrul românesc în Ardeal ........................... 493 v Tipuri din Budapesta ..................................289 Traduceri bane din nemţeşte............................ 45 •Tribuna* şi •Românul* ................................387 Turneul Bârsan....................................... 327 Un faliment (M. S.)................................... 536 Un insultător al scriitorilor..........................388 Un roman cu tendinţe vinovate..........................244 in umorist ardelean....................................327 Un viitor aviator literat..............................386 Valoarea traducerilor .................................143 Zorile veacului ....................................... 21 www.dacoramamca.ro IV TTI. Ilustrajiuni. a) Pictură, sculptură, arhitectură. Aricesci; C., CĂriDAN P., Clavei., Dobrkscd A., Di'IiER Albiikciit, Ohioorescd N., Iordănescu E. I., » IOJîDĂNESCU 1., Leonardo da vinci, Log ui Kimon, » Manto N, Mi rni' A., Pocea E„ Popescp, Poc M., Rafiaki., Stohck Fii., Ş> Peisaj...................... Ovreica din Salonic .... Faţada principală a şooalei din faţa •.................... Planul parterului şcoalei din Caţa..................... Studiu ..................... Hristos pe oruce (adaus colorat la Nr. 8). Autoportret............ Hieronimus Holzsehuher cap de moşneag . . Apostolii.............. Cioban italian .... Fetiţa pădurarului . . Bordeiu ţigănesc (c. Carada) Fetiţa pescarului (c. Carada) Portret (colecţ. Carada) . . Ţigancă (colecţ. Carada) . . Ţărăncuţă (colecţ. Carada) . La Granville................ Autoportret, (adaus la Nr. 13 Bâleiu la Bacău............. întoarcerea dela bâlciu . . . Ovreiu din Galiţia.......... Aşteptându-I................ La păşune .................. Gânduri de primăvară . . . Sfaturi..................... Gânduri triste .... 3G3, Poveşti din trecut .... Mona Lisa (adaus col. la Nr. 15' Un basm .................... Reminiscenţă................ In ogradă .................. Munca....................... Interior.................... La secerat ................. Autoportret (adaus), Portretul Sevastiei Panovici, Cap de studiu, Un bătrân cetind, Haiducul Radu Anghel, Portretul Elizei Petrovici, Un înger, Fete din Săcele 516— Madona Sixtină, (adaus col. la N Autoportret................. Madona în livadă............ Madona della Sedia .... Statuia lui Eminescu în Galaţi Pag. 281 279 56 57 345 177 179 181 36 37 61 85 87 107 111 133 -14) 296 297 300 301 304 305 347 365 361 -17) 270 273 280 286 284 280 520 r.l) 7 11 15 496 Spakthe Oscau, StrÂmbu Ii\, Van Eyck J., Vermoxt N., Verona A. G., » Zkiler Antonino, l’ng. Gioconda.................272 Femeie cosând.............278 Altar (adaus colorat la JNr 21) Portul Constanţa........2815 Hristos şi Samariteanca . . 281 Masa lui Traian ..............282 Uşa împărătească cu Bună-vestirea, Apostolul Petru şi Paul, Mântuitorul, Maica Domnului, Uşa dela miazănoapte, Sf. Ştefan, Sf. Ni-colae................ 499, 503 b) Portrete. Agârbiceanu I................... Bârseanu Andreiu................ Cunţan Maria . . :............... Eftimiu Victor.................. France Anatole................... Gârleanu Em...................... Goga O........................... Herz A. (Dinu Ramură) .... Moldovan Corneliu............... Nanu I)......................... Pavelescu Cincinat.............. Prezidenţii Asociaţiunii........ Suciu Dr. Vasile................ Tbeodorian Caton................ Un giup de scriitori............ Zeiler Antonino................. . . 157 . . 402 . . 155 . . 153 . 355 . . 152 . . 153 . . 152 . . 154 . . 156 154 , 349 . . 331 . . 40H . . 155 . . 158 . . 512 c) Vederi, porturi ctc- Adunarea generală din Blaj cu 13 ilustraţiuni . 395—413 Atelierul de ţeseturi din Orăştie: Porturi . . . 547—549 Balul din Arad......................... 202, 206, 207, 208 Balul din Sibiiu . . 209, 227, 229, 231, 233, 253, 255 Binţinţi, lângă Orăştie................................446 Casa în care is’a născut Vlaicu •.............. 447 —449 Elevele şcoalei de menaj din Sibiiu....................251 Excursiuni în Munţii Făgăraşului şi Braşovului ................................ 422—439, 475-885 Port de pe valea Someşului.............................255 Tablou viu dela Serata Reun. sodalilor din Cluj . . 546 Vlaicu A., Sborurile lui.................... 399, 450— 455 Bibliografii. Poşta Redacţiei. Inserate. www.dacoramamca.ro oj'vonnniiQjoovp'MMM