Pictorul Mihail Pop.
                                          — Câteva amintiri. —
                                                        I.
   Am avut totdeauna o admiraţie deosebită pentru pictori şi sculptori. Măestria lor de a da vieaţă unei pânze prin câteva trăsături de penel sau a face să vorbească o stană de piatră sub loviturile iscusite ale daltei şi ale ciocanului mi-a părut totdeauna un dar dumnezeesc, un lucru vrednic de toată cinstea şi lauda.
   Si de aceea, încă de copil, căutam cu un deosebit respect la aceia, pe care Dumnezeu îi înzestrase cu acest dar nepreţuit.
   Primul „artist", pe care l-am îmbrăţişat cu admiraţia naivă de copil şi de care-mi mai pot da seamă, e zugravul de biserici Sandu Bărbuc, de naştere din Săcele, fiul unui alt Bărbuc, care zugrăvise pe la începutul veacului trecut biserica noastră din Dârste şi ai cărui sfinţi străjuesc şi astăzi modestul lăcaş dumnezeesc, în care am fost botezat.
   Câte ciasuri fericite am petrecut lângă „nenea Sandu", dându-i ulcelele cu văpseli şi admirându-i strugurii şi frunza de viţă cu care împodobiâ un chenar, — „un brâu", cum ziceam atunci, — din jurul altarului!
   Admiraţia mea se îndreptă ceva mai târziu asupra celor doi Dioscuri, — dacă mi-e iertat să-i numesc aşa, — ce împodobiră din nou tâmpla bisericii noastre. Eră bătrânul Ana-stase Istratescu, zugrav şi poleitor, născut pe la începutul veacului trecut în Bucureşti si care, dupăce rătăcise prin multe locuri — ajungând până prin Pesta şi Viena, — se pripăşise în cele din urmă în Braşov, şi Ni-colae sau loan Trombitaş, tot din Braşov, a cărui origine nu mi-e cunoscută.
   Istratescu avea să zugrăvească şi să poleiască icoanele împărăteşti şi uşile altarului, iar Trombitaş praznicele de deasupra.
   Multă vreme-mi băteam capul: care din cei doi zugravi este mai meşter — Istratescu sau Trombitaş?
   La început, drept să spun, orbit de poleiala icoanelor împărăteşti, dam întâietate lui Istratescu; mai târziu însă, dupăce prinsei a înţelege şi eu câte ceva, îmi schimbai cu totul părerea.
   La şcolile din Braşov apoi avui prilej a-1 cunoaşte pe Gheorghe Vlădăreanu, un profesor de desemn foarte talentat, care făcuse studii frumoase în Viena şi ’n Roma, şi care ar fi lăsat ceva în urma sa şi nu s’ar fi prăpădit aşa, după cum s’a prăpădit, dacă n’ar fi fost înzestrat cu darul suptului.
   Mai trăia însă în Braşov un zugrav, de care auzisem vorbindu-se în casa părintească si pe care încă nu apucasem a-1 cunoaşte. Eră pictorul Mişu Pop, de care se spunea, că ar fi zugrăvit biserica cea nouă din Satulung şi de care bătrânul Istratescu, care-i ajutase la această lucrare ca poleitor şi pregătitor de colori, zicea adeseori:
   „Ce fac eu, e nimica toată, că sunt un om bătrân şi fără multă învăţătură... Să vezi, însă, ce iese din mânile lui Mişu Pop! — Aceea e zugrăveală, nu glumă!"
   De altă parte preoţii, învăţătorii şi alţi oameni din Săcele, cari veniau pe la noi, nu găsiau cuvinte de ajuns, să laude zugrăveala bisericii de din sus, din capul Săcelelor.
   „Să vedeţi icoanele dela biserica Sfintei Adormiri din capul satului, făcute de Mişu
                                           l
www.dacoromanica.ro
5lG
LUCEAFĂRUL
Nrul 23, 1911.
Pop; aşa frumseţe de icoane nu s’a mai pomenit în toată Ţara Bârsel!"
  Şi auzind atâtea laude din toate părţile, nu m’arn putut stăpâni a nu mă duce, să văd şf eu icoanele mult lăudate. O luai deci într’o dimineaţă de vară peste Timiş, pe care nu
veala de pe păreţi, căci în adevăr, pictură asa de frumoasă bisericească încă nu mai
  y
văzusem.
  De atunci ardeam de dorinţa de a cunoaşte în persoană pe artistul, ale cărui lucrări mă impresionaseră aşa de adânc.
M. Pop: Portretul Sevastiei Panovici.
eră pod statornic, ci o punte, pe care o ducea adeseori năvala apei de munte, — cutreerai uliţa, aproape nesfârşită, ce străbate cele patru sate, îngemănate unul cu altul, şi pe care uliţă nu erau numai case săcuieşti ca acum, şi după cale de vreun ceas şi jumătate ajunsei la biserica Popeieştilor, pe care o aflai deschisă, fiind o zi de sărbătoare. Rămăsei cu ochii pironiţi la tâmplă şi la zugră-
   Multă vreme dorinţa mea rămase neîmplinită, până când într’una din zile, pe când ieşiam dela şcoală cu alţi colegi, zăpăcit de-o lecţie nesfârşită de latinească sau de grecească, întâlnim prin Groaveri un domn de statură şi vârstă mijlocie, cu barba lungă şi tăiată pe margini, cu ochii vioi sub genele stufoase si cu înfăţişare mai mult se-
                 y          j >
rioasă, decât veselă.
www.dacoramamca.ro
Nrul 23, 1911.
LUCEAFĂRUL
517
M. Pop: Cap de studiu.
M. Pop: Un bătrân cetind.
   Unul dintre colegi îl salută.
   „Cine este domnul acesta?" întrebarăm mai mulţi dintre noi.
         i
   „Ce, nu-1 cunoaşteţi?" răspunse cel întrebat. „E pictorul Mişti Pop, care a zugrăvit mai multe biserici şi face portrete minunat de frumoase!"
   „Aşadară acesta este Mişti Pop!" zisei, plin de mulţumire, că l-am putut vedea, şi oprindu-mă în loc, urmării cu ochii mersul lin al artistului, până când acesta se pierdu într’una din porţile din apropierea gimnaziului.
   De atunci îl salutam, de câteori îl întâl-
niarn, dar de vorbit, n’aş fi îndrăznit să-i
vorbesc, Doamne fereşte! Eră prea mare
deosebirea noastră de vârstă si si mai mare
                                 » >
depărtarea între un biet elev de gimnaziu şi între un artist, pe care-1 lăudă şi-l preţuia toată lumea.
                       11.
   Dupăce mai umblasem şi eu prin lume, în toamna anului 1881 mă aşezai ca profesor tânăr în Braşov, la gimnaziul, la care învăţasem mai ’nainte. împreună cu mine mai
venise Aurel Babeş şi neuitatul Ciprian Po-rumbescu. Afară de noi mai erau şi alţi profesori tineri, veniţi cu un an-doi înaintea noastră.
   Şi cum vieaţa în restaurant eră scumpă, iar „renumeraţia" noastră eră „după buget, mică", ne-a convenit de minune, când o familie, care-şi avea locuinţa în nemijrocita apropiere a gimnaziului, s’a oferit, să ne dea prânzul cu un preţ mai redus. îndată s’a însghebat o societate de vreo 7—8 dascăli, cei mai mulţi oameni tineri, dar şi doi mai în vârstă: părintele Iosif Fericeanu, de pie memorie, cunoscut prin Logica lui cu cele mai curioase exemple de silogisme, ce se pot închipui, şi fericitul Artemie Feneşeanu, traducătorul unui „Manual de istoria Ungariei" şi al unei „Manuduceri" pentru propunerea acestui studiu, dar şi mai preţuit între noi pentru umorul său nesecat şi pentru duioşia, cu care „intona" doina:
             Pe sub cer, pe sub cerime Nime nu-i sărman ca mine ...
   Bucuria tinerei şi veselei noastre societăţi a fost deplină, când am aflat, că la masa noastră
                                           1*
www.dacoromanica.ro
518
LUCEAFĂRUL
Nrul 23. 1911.
M. Pop: Haiducul Radu Anghel.
va luă parte şi pictorul Mişu Pop, care eră neam de aproape cu gazda noastră. încă Ia prima convenire l-am proclamat pe „Nenea Misu“, cum îi ziceau ai casei si cum i-am zis şi noi de aici înainte, de „decanul" mesii noastre, oferindu-i locul din frunte, dupăcum de altfel i se cuveniâ şi în urma etăţii sale.
   Şi minune!... Bărbatul, care pe stradă părea aşa de serios, de n’ai fi îndrăznit a-i adresă o vorbă, se dovedi ca unul din oamenii cei mai plăcuţi şi mai prevenitori, pe cari i-am cunoscut vreodată.
   Cu câtă veselie şi cu câtă înţelegere luă parte la glumele noastre tinereşti; cât de comunicativ eră faţă de noi, tu toată deosebirea de etate; cum găsiâ totdeauna o vorbă potrivită, un zimbet binevoitor faţă cu fiecare dintre noi; cu cât interes urmăriâ discuţiile noastre, de multeori, poate, prea depărtate de preocupările dânsului!
   Nenea Mişu eră, cu un cuvânt, bunătatea şi prevenirea personificată.
   Şi câte momente hazlii am petrecut noi sub conducerea decanului nostru!...
   Ţin minte, că într’o zi, când ni s’a adus pe masă, între altele, şi o strachină mare de
M. Pop: Portretul Elisei Petrovici.
găluşte cu prune (era toamna, pe vremea prunelor strâmbe, sau „brumărli", cum le zice în România), Porumbescu şi părintele Fericeanu, cari se bucurau de o poftă de mâncare deosebită, s’au rămăşit, care va fi în stare a mânca găluşte mai multe. Rămăşagul ne interesă pe toţi, căci se făceâ pe o cofă de pelin marmanziu, adus proaspăt-prospeţel din pivniţă, de se aburise clondirul. Cei doi luptători se aşează faţă în faţă, întind furculiţele în strachină, iar noi începem a numără: Una, două, trei,... nouă, zece. Dela zece încolo număratul se preface în cântare corală:
              Undeci, dodeci, tredeci,
              Trâla-lalâ, trăla-lalâ.
   Eră o melodie din „Boccaccio" de Suppe, care pe atunci eră la modă.
   Dela patrusprezece în sus Porumbescu începe a asudă, dar tot o duce până la douăzeci, pe când părintele trece mai departe: 21, 22, 23, 24, până când „decanul" strigă: „lan vedeţi şi-i luaţi strachina dinainte, căci părintele e în stare să numere până la 101, ca tunurile dela înviere din Dealul Spirii în Bucureşti!"
www.dacoramamca.ro
Nml 23, 1911.
LUCEAFĂRUL
519
   Câteodată Nenea Mişti, care eră proprietarul casei, în care prânziam, chemă pe câte unul sau doi dintre noi după masă la câte o cafea turcească, pe care o ştia pregăti de minune, sus, în locuinţa sa de burlac, care-i serviâ totodată ca atelier.
   Eu n’am avut norocirea a pătrunde în „sfânta sfintelor", cum îi ziceam cu respect, până în ziua de Sf. Mihail, când m’am dus
Oltenia. Tatăl meu a fost de neam din Făgăraş, dar s’a aşezat apoi în Braşov, lucrând ca pictor bisericesc atât în oraş şi în împrejurime, cât şi în Săcuime; nu numai Ia biserici româneşti, ci şi la cele catolice. Noi am fost mulţi la părinţi; eu am fost al zecelea copil. Câţiva din noi am îmbrăţişat .meseria părintească. Un frate al meu, Costi, s’a făcut auritor; eu şi cu frate-meu Nicolae
M Pop: Un înger (Elisa Petrovici idealizată).
să-l felicit pe Nenea Mişu de ziua numelui şi când am intrat pentru primaoară în atelierul unui pictor.
   M’a primit cu toată bunăvoinţa, şi văzând, că privesc cu uimire la tablourile, ce mă în-cunjurau şi care acoperiau păreţii aproape cu totul, începu a-mi da unele explicări.
   „Vezi, bătrânul acela cu barbă, care ceteşte într’o carte, e tatăl meu Ioan Pop de Galaţi, fost pictor, sculptor şi poleitor, ca şi fratele meu Nicolae, al cărui portret îl vezi colo şi cu care împreună am zugrăvit Biserica domnească din Târgul-Jiului şi alte biserici din
zugravi. Un alt frate al meu, Ioan, a ajuns profesor la Universitatea din Iaşi; o soră a mea a fost măritată după arhitectul Ştefan Emilian, astăzi tot profesor universitar în Iaşi. Nu-i vorbă, într’o vreme eră să schimb meseria. Tatăl meu mă dăduse la şcoala de cătănuţe din Vaşarheiu; dar n’am stat, decât doi ani de zile şi iară m’am întors la hârbul cu văpselile. La vârsta de 18 ani am fost trimis la Viena, să-mi deprind meseria mai bine,... dar nu în Viena, pe care o cunoşti d-ta, ci în cetatea înconjurată de ziduri şi de glasiuri şi locuită de Btirgeri cu cilindre
www.dacoromanica.ro
520
LUCEAFĂRUL
Nrul 23, 1911.
M. Pop: Fete din Săcele.
înalte şi cu VatermOrder-e la gât, şi de cocoane cu rochii rotunde şi cu cârlioanţe Ia urechi. Am învăţat şi eu, ce-am putut. Ba, adecă, drept să-ţi spun, mi-am dat silinţa să învăţ, cât se putea de mult, şi şi aveam dela cine. Mai mult am să mulţumesc fostului meu dascăl Gselhofer dela Academia Sfânta Ana, Dumnezeu să-l odihnească!... un portretist de frunte şi peste tot un om, care nu ţinea de giaba penelul în mână. Am umblat destul prin Prater, pe la Schbnbrunn şi prin Laxenburg, cum veţi fi umblat şi d-voastră; dar mi-am văzut şi de lucru... Şi când am simţit, că începe să fiarbă cazanul Revoluţiei, am luat-o spre casă prin pustele nesfârşite ale Ţării Ungureşti. Dar de ce ţi-e scris, nu scapi aşa uşor!... Abia sosii între ai mei, şi iată, că se începe şi la noi hora dracului!... Am intrat şi eu în joc, şi cum fusesem elev al şcoalei militare din Vaşarheiu, mă pomeniiu dintr’odată mare centurion în garda naţională românească, sub comanda răposatului Costi Secărianu... Nu-i vorbă, mare ispravă n’am făcut eu pe câmpul lui Marte, ci după năvala lui Bem în Ţara Bârsei, am luat-o şi eu la picior, ca mulţi alţii, în Ţara Românească, ş’am trăit câtăva
vreme, cum am putut, mai făcând portrete, mai cârpocind prin cele biserici din Bucureşti, ba chiar şi zugrăvind firmele lipscanilor şi băcanilor, până m’am întovărăşit cu Constantin Lecca, iscusit pictor bisericesc, care a zugrăvit tâmpla bisericii Sf. Nicolae din Braşov, şi cu Barbu Stănescu din Câmpulung, şi tustrei am zugrăvit mai multe biserici din Capitală... Am trecut apoi cu fratele meu Nicolae la Târgul-Jiului, apoi la Craiova, la Câmpulung, până când am fost chemat de Mocanii din Satulung, să le zugrăvesc biserica, pe care o cunoşti. —Dar ce stau eu să te plictisesc cu păţăniile din vieaţa mea?" — zise artistul, făcând o mică pauză, în care scoase dintr’un dulap o sticlă cu lichior „că-lugăresc“ şi umplu două păhărele... „Ia mai bine să-ţi arăt mai departe chipurile mele, că ţi s’o fi urît, de când te omor cu povesti de acum 30—40 de ani!"                     ’
  Şi dupăce gustarăm din delicioasa beutură, Nenea Mişu urmă mai departe: „Vezi, boierii ăştia cu anteree sunt poeţii Văcăreşti; domnul cela cu barbă şi cu plete e Gheorghe Lazăr, după cum mi l-au descris cei ce l-au cunoscut; colo sunt fraţii Dumitru şi loan Brătianu; dincoace Kogălniceanu şi Costache
www.dacoromanica.ro
Nrul 23, 1911.
LUCEAFĂRUL
521
Negri; pe Alecsandri îl cunoşti, de asemenea pe Bolintineanu şi pe Andreiu Mureşianu; ăsta e Nicolae Bălcescu, istoricul; celălalt Constantin Aricescu, poetul, care mi-e bun prjetin; pe Arhiereii noştri îi cunoşti de asemenea: ăsta e Şaguna, ăsta e Popazu dela Caransebeş... Pe Cuza încă trebuie că l-ai recunoscut. Dincolo e Iancu... Păcat, că nu l-am cunoscut în persoană!"
   — Dar domnul acela bătrân, cu barba rasă? cutez a întrebă eu pe neobositul meu Amfitrion.
   „Acela ar fi să fie Gheorghe Şincai, precum mi l-am închipuit eu pe temeiul descrierilor.
   Dar acuma hai Ia păretele celălalt!... Dumneaei este o odaliscă. Numai nu te prea uită aşa de mult la ea, că te-aprinzi... lată şi moartea Cleopatrei, o copie după un tablou vestit. Dumneaei de dincolo e ne-
vasta lui Putifar din Egipet. Vezi, cum întinde braţele după tânărul Iosif!... Nici asta însă nu-i pentru băieţi ca d-ta. — Mustăciosul cela e haiducul Radu Anghel, pe care l-am văzut ucis în Craiova; colo sunt nişte capete de studii, pe cari le-am lucrat încă pe când învăţam în Viena. Bătrâna aceea a fost odinioară o frumuseţe clasică, dar aavut a suferi mult în vieaţă, sărmana!... Dar ce te-ai oprit aşa cu dinadinsul la domnişoara asta?... O cunoşti?... îţi place?...“
   Tocmai atunci însă răsunară câteva bătăi la uşă, însoţite de un râs argintiu. Erau nepoatele artistului, cari veniau să-l felicite şi ele, aducându-i mai multe daruri.
   Numai atunci îmi dădui seamă, că vizita mea fusese cam armenească, cum se zice. îmi luai deci rămas bun dela gazdă şi mă depărtai.
                           Andreiu Bârseanu.
                                          Cântec.
Să 'nalţă luna ’n zare Pământul să-si alinte,
C’a fost furtună mare C’un ceas mai înainte.
A plâns atunci pădurea Şi firea ’ntreagă-a plâns.
— Dar norii-s duşi aiurea, Şi-i pace-acum. S’a stâns.
în zarea viorie Al tunetului glas, —
De-a cerului mănie O urmă n’a rămas.
Un semn nu se mai vede Povestea să-i fi scris, — Dar când să ’ncep a crede Că toate-au fost un vis.
                                 Căzură ’ncet din ramuri. Plecate, de arţari Doi stropi de ploaie ’n geamuri, Ca două lacrimi mari.
                                                         Ecaterina Pitiş.
                                    Poezii poporale.
Potec verde din pădure Tivit cu boabe de mure Si cu tufe de alune,
Mergi pe el şi nu te spune. Dar cărarea de pe plai Te-arată ce gânduri ai.
Prin pădure duce-m’aş Frunză verde rupere-aş,
Pe genunchi frunza mi-aş pune Şi mi-aş trage cu cărbune Slove negre, slove grele Potopul inimei mele.
                                                                                                    Culese de M. C.
www.dacoromanica.ro
522
LUCEAFĂRUL
Nrul 23, 1911.
                             Rămăşagul.
                        Comedie într’un act după Goethe.
                                    Persoanele:
              Spineanu.
              Codreanu.
              Radu.
Florica.
Ion.
Veta.
                                                     Scena Întâia.
                                             Spineanu, mai târziu Codreanu.
   Spineanu. De câte ori n’am zis şi cine nu
ştie că e uşor să întreprinzi ceva, dar pe
urmă, când s’o duci la îndeplinire, dai de o
mulţime de neplăceri! Ce folos că gândim
si vorbim atât de cuminte! lată-mă iar în»
curcat într’o afacere care mă scoate cu desăvârşire din rosturile mele. Acum, când e timpul mai plăcut, părăsesc locuinţa mea dela ţară; alerg la oraş, acolo mă apucă urîtul, şi nerăbdarea mă goneşte iarăş înapoi. Acum stau şi mă uit din ferestrele acestui han prost la vila mea, la grădinile mele şi nu pot să pun piciorul în ele. Dacă n’ar fi chiar aşa de pustiu aici! Orice scaun, pe care vreau să m’aşez, se clatină; nu găsesc nici un cuiu pentru pălărie şi, zău, deabiâ un ungher pentru bastonul meu. Dar mă ’mpac cu toate, numai să-mi ajung scopul şi părechea cea tânără să fie fericită!
   Codreanu (afară). Bucuroşi de oaspeţi? Am nimerit aici la casă pustie?
   Spineanu. Aud bine? Codreanu! O să am cel puţin un tovarăş de suferinţe.
   Codreanu (intrând). Spineanu! E cu putinţă? Tu eşti? De ce nu eşti în vilă? De ce aici în han? Mi s’a spus că stai la oraş. în vila ta, aflai totul pustiu şi părăsit.
   Spineanu. Nu atât de pustiu pe cât crezi. Amorezaţii noştri sunt acolo.
   Codreanu. Cine?
   Spineanu. Florica şi Radu, fără chip de-a mai plecă.
   Codreanu. Tinerii? împreună?
   Spineanu. împreună sau despărţiţi, cum vrei.
                                       Codreanu. îmi dai să desleg ghicitori!
   Spineanu. Ascultă! E vorba de-un rămăşag! Ei trebuie să treacă printr’o încercare, ca să-şi asigure statornicia fericirii lor viitoare.
   Codreanu. Mă faci din ce în ce mai curios.
   Spineanu. Florica şi Radu se iubesc, şi eu
vedeam încolţind în inimile lor aceste sentimente şi le ocrotiam, fiindcă o legătură mai strânsă mi-ar fi binevenită.
   Codreanu. Eu te aprobam dela început.
   Spineanu. Radu e un suflet ales, un băiat plin de spirit şi cu multe calităţi, foarte cult, foarte bun la inimă, de-un sentiment foarte viu, însă cam iute de fire şi încrezut.
   Codreanu. Trebuie să mărturiseşti! Aceste însuşiri îl prind pe-un tânăr cât se poate de bine.
   Spineanu. De, n’am fost şi noi tineri odată? Florica e blândă si simţitoare, în acelas timp harnică, casnică, însă nu lipsită de vanitate; ea îl iubeşte din inimă, dar se lasă uneori stăpânită de capricii; e câteodată de o îndărătnicie care nu se uneşte cu felul neastâmpărat al lui Radu, şi astfel s’au ivit între ei, în timpul frumos al iubirii şi logodnei, adeseori neînţelegeri, supărări şi nemulţumiri reciproce.
   Codreanu. După cununie se vor îndreptă toate.
   Spineanu. Aş vrea să se îndrepte mai curând, şi tocmai acesta e scopul ciudatelor mele măsuri. Nu odată le-am atras tinerilor atenţia asupra greşelilor lor şi am pretins ca fiecare să-şi recunoască pe ale sale, să fie îngăduitori şi să se acomodeze unul după altul. Vorbiam în vânt. Şi totuş nu puteam să nu repet sfaturile mele şi, acum o săptămână, aflându-i mai încăpăţînaţi decât oricând, le arătai foarte serios nepotrivirea şi necuviinţa purtării lor, fiindcă ei nu pot, odată pentru totdeauna, să fie şi să trăiască unul fără de altul. Aceasta nu voiau s’o recunoască şi afirmau că ar putea totuş să existe şi unul fără de altul si să trăiască fiecare singur.
   Codreanu. Vorbe de-aceste am mai auzit; dar încăpăţinarea asta nu ţine mult.
   Spineanu. Aşa credeam şi eu, făceam haz, ameninţam că voiu pune iubirea lor la încercare, ca să văd care va căută mai întâiu pe celalalt şi se va apropia mai întâiu? Dar acum se trezi vanitatea, şi fiecare pre-
www.dacoromanica.ro
N nil 23, 1911.
LUCEAFĂRUL
523
tindea că ar fi la o adică cât se poate de resistent.
   Codreanu. Vorbe, vorbe goale !
   Spineanu. Ca să ailu dacă e mai mult decât atâta, le făcui următoarea propunere: Ştiţi, zisei, cele două odăi vecine în care locuiam eu cu fericita mea soţie; uşa, care le îm- ' preună, are zăbrele acoperite cu o perdea ce se poate trage la o parte atât dintr’o odaie cât şi din cealaltă; dacă voiam să ne vorbim, trăgea, când unul, când altul perdeaua. Acum să locuiţi voi, logodnicii, în aceste două odăi, şi să facem o prinsoare care dintre voi doi o să simtă mai dureros lipsa celuilalt, o să-l dorească mai mult şi o să facă întâiul pas, ca să-l revadă. Se învoiră amândoi să facem încercarea; îşi ocupară fiecare odaia, eu lăsai perdeaua. Aşa stăm acum.
   Codreanu. Şi- de când ?
   Spineanu. De-o săptămână.
   Codreanu. Şi încă nu s’a întâmplat nimic?
   Spineanu. Cred că nu: Ion şi Veta, cari păzesc cu grije pe stăpânii lor, aveau ordin să-mi trimită numai decât veste la oraş. Nu primii nimic, şi, acum, nerăbdarea m’a făcut să viu ca să aflu din apropiere cele întâmplate.                         -
   Codreanu. Şi eu sosesc chiar la timp, ca să văd ciudăţenia asta şi mă ’mpac, de dragul curiozităţii, cu un han prost în locul com-fortului din vila ta.
   Spineanu. Sper că această situaţie neplăcută se va sfârşi în curând; aranjează-te cum poţi mai bine! Cred că nu vor întârzia mult nici cei doi paznici.
   Codreanu. Sunt curios cum se va sfârşi; să-ţi spun drept, nu-mi prea place gluma. Ne putem aştepta la urmări fatale.
   Spineanu. Nici decum! Eu sunt convins că totul trebuie să se sfârşească spre binele îndrăgostiţilor noştri. Oricare parte s’ar dovedi mai slabă, ea nu pierde nimic; ea arată, în acelaş timp, măsura iubirii sale. Dacă cel mai tare s’ar încrede prea mult, după puţină cugetare, ar pricepe că cel mai slab l-a făcut de ruşine. Ei vor simţi cât este de frumos a fi îngăduitor şi a se înţelege unul cu altul; se vor încredinţa în adâncul sufletului cât de mare trebuinţă are omul de un tovarăş, de-o adevărată intimitate sufle-
tească, şi cât este de absurd a crede că afaceri, petreceri ar putea să compenseze o inimă plină de iubire. Vor înţelege mai bine că toane rele tulbură fericirea casnică şi firea pripiră pricinueşte ceasuri rele. Când aceste scăderi vor fi înlăturate, fiecare va recunoaşte şi va preţui deplin valoarea celuilalt şi se va feri, de sigur de orice prilej de neînţelegere mai serioasă.
   Codreanu. S’avem cele mai bune speranţe! însă mijlocul totuş rămâne ciudat: dar poate c’o să ’nvătăm si noi bătrânii ceva nou. O
             >    j
să vedem care parte va suportă mai bine urîtul şi lipsa simpatiei.
   Spineanu. Ascultă ce sgomot fac cu bagajul tău pe scară; haide, o să-ţi ajut la aranjat. (Amândoi ies.)
                                                     Scena a doua.
                                                        Ion, Veta.
   Ion. Nici aici nu-i stăpânul! Nici în grădină! Unde-o fi? Am să-i spun multe lucruri ciudate.
   Veta. Despre părechea cea tânără? Bine! Dac’ai isprăvit tu, vine rândul meu. Coniţa îmi face multă supărare.
   Ion. Cum aşa?
   Veta. Să vezi! în cele dintâiu zile, de când cu traiul ăsta nou, eră pace şi linişte; părea veselă, îşi făcea de lucru, eră încântată că n’are trebuinţă de conasu’, si că e voioasă, se credeâ ferită de frigurile dragostii; eu nici n’aş fi ştiut ce se petrece în inima ei, dacă n’ar fi adus cu iscusinţă vorba despre tine.
   Ion. Ei, ce nevoie de multă iscusinţă? Mie mi se pare că e numai cu cale să se gândească oamenii la mine şi să vorbească din când în când despre mine.
   Veta. Fii pe pace! De astădată nu-i după cum crezi; de astădată ar fi vrut numai să afle pe nesimţite dacă eşti mult pe lângă stăpânul tău şi ce mai face conaşul? Când mă făceam că nu iau seama, stăruia, la început, mai mult cu întrebările; când se temea să nu bănuesc că-i dragoste la mijloc şi că-i e dor să-l vadă, tăcea deodată, se posomorâ şi nu mai zicea nici un cuvânt.
   Ion. Frumoasă petrecere!             -
   Veta. Aşa au trecut zilele cele dintâiu. Acum nu mai vorbeşte de loc, nu mănâncă
                                          2
www.dacoromanica.ro
524
LUCEAFĂRUL
Nrul 23, 1911.
şi nu mai închide un ochiu, se apucă când de-un lucru când de altul, şi pare aşa de bolnavă, de te sperii.
   Ion. Ia lasă, ce-o mai fi şi asta? Toane! Numai toane! Atunci femeile totdeauna par’că-s bolnave; toate-s aşa.
   Veto. Cum, adecă şi eu, Ioane? Nu credeam. ..
   Ion. Nu te supăra! Eu vorbiam numai de cocoanele ăle mari! Alea au toate gărgăuni, dacă nu-i cine să le măgulească şi să le facă frumosul.
   Veta. Nu! Coniţa mea nu e de astea; e aproape de mintea omului că dragostea o seacă de pe picioare.
   Ion. Dragostea! De ce-o ascunde?
   Veta. Vezi! E vorba de-un rămăşag.
   Ion. Ce rămăşag, dacă-s dragi unul altuia!
   Veta. Dar mândria!
   Ion. Aia nu-i bună la dragoste. Atunci noi ăştia de rând suntem cu mult mai fericiţi:
  y                                          »
                                   noi nu ştim de lucruri de astea subţiri. Eu » »
zic: Veto, ţi-s drag? Tu zici: Da! şi eşti a mea... (O îmbrăţişează.)
   Veta. Când s’o fi hotărît norocul coniţei si-al conasului, când om avea la mână zestrea care trebuie s’o agonisim păzind pe tinerii îndrăgostiţi.
                                                    Scena a treia.
                                         Spineanu. Codreanti. Cei de mai ’nainte.
   Spineami. Bine c’aţi venit! Să-mi spuneţi ce s’a petrecut.
   Ion. Nimic mai de seamă, cocoane! Co-naşul aci n’are stare şi e necăjit, aci e dus pe gânduri şi tăcut. Aci stă şi se socoteşte, par’că s’ar hotărî, aleargă la uşa închisă; aci iar se ’ntoarce si nu mai vrea să ştie de nimic.
                y                 y
   Spineami. Codrene, auzi?
   Codreanu. Mai departe!
   Spineami. Spune, Ioane, tot ce s’a petrecut de când am plecat.
   Ion. Doamne! Cum eră să le ţiu toate aminte! O sută şi-o mie de lucruri, câte am văzut si-am auzit — nu ştiu unde-mi stă
        y                     y
capul! Dacă asta-i dragoste! Dacă-i aşa datina la boieri, jur că am să rămân, cât oiu trăi, Ion cel sărac, şi la Veta mea am să-i spun numai atât, că mi-i dragă.
   Spineami. Ei, ce minuni s’au întâmplat?
   Codreanu. Povesteşte, Ioane!
   Ion. O să povestesc cum pot mai bine. Dupăce aţi plecat, conaşul s’a închis în odaie, cetea şi scria şi-şi făcea de lucru. Numai cât mi se păreâ că n’are astâmpăr; se ducea la plimbare, veniâ târziu acasă, eră voios, şi aşa au trecut câteva zile. Apoi a început să meargă la vânătoare şi să s’apuce de alte lucruri. Numai decât am luat seama că n’aveâ stăruinţă la nimic. Se plimba prin odaie, azvârlea câte-o carte şi luâ alta şi, când mă certă, poate să-i fi dat şi eu pricină odată, de două ori, dar de cele mai multeori, aş putea să jur că nu i-ain dat; trebuia să-si scoată dela inimă si-atâta tot.
            y                      y
   Spineanu. Bine, bine.
   Ion. Aşa treceau zilele. Când eră la plimbare, îl apucă dorul de casă, lăsă vânătoarea şi se întorceâ; dar, şi-atunci, pe drum, steteâ în cumpene, nu mai ştiâ încotrb şi vorbiâ singur; făceâ feţe, de mă speriam; acu steteâ ca încremenit, acu păreâ că se socoteşte; se apropia de perdeaua cu pricina, repede se întoarceâ iar, mânios c’a venit. îl munceşte nerăbdarea şi îndoiala, îşi pierde nădejdea si eu mă tem să nu-si iasă din minţi.
»                    y             y
   Spineanu: Destul, destul!
   Ion. Cum! Să nu mai povestesc?
   Spineanu. Deocamdată ajunge. Mergi şi aibi grije de conaş şi să mă vesteşti de tot ce s’o mai întâmplă.
   Ion. Aş mai aveâ încă multe de spus.
   Spineami. Altădată; mergi acum!
   Ion. Dacă nu se poate. Povestiam aşa de bine. Dac’aş vedeâ şi aş povesti multe de ‘astea, te pomeneşti c’aş începe şi eu să-mi ies din fire. Ce zici, Veto?
   Veta. Mai bine ţine-ţi firea.
   Ion. Bine zici! (îi întinde mâna şi o aduce, ieşind până în fund, unde ea se opreşte.)
   Spineanu. Ei, Codrene, ce zici, bine ’ncepe?
   Codreanu. Ştiu eu? Nu pot să zic nimic.
   Spineanu. Mă iartă, dragă; suntem mai aproape de ţintă decât ai crede. Mi se pare că Radu a mai lăsat din mândrie; începe să-l stăpânească sentimentul şi, în curând, îl va supune.
   Codreanu. Ce te face să crezi ?
   Spineanu. Tot ce-a spus Ion, atât amănuntele cât şi ’ntregul.
www.dacoromanica.ro
Nrul 23, 1911.
LUCEAFĂRUL
325
   Codreatui. El n’are să facă pasul cel din-tâiu; îl cunosc prea bine; e prea vanitos. Are o închipuire prea mare despre valoarea sa şi nu cedează.
   Spineanu. Mi-ar părea rău: ar însemnă că nu-mi iubeşte fata tocmai mult, că nu prea are suflet, nici inimă caldă, că n’are nici o energie, dacă ar putea să mai sufere mult această stare penibilă.
   Codreanu. Şi Florica, n’ar putea ea...?
   Spineanu. Nu, dragă! Femeile păstrează din modestie un fel de rezervă, care este podoaba lor cea mai scumpă; ea le opreşte de a-şi arătă fără sfieală simţirile; şi cu atât mai puţin le vor dă pe faţă atunci când e atinsă vanitatea, ca ’n acest rămăşag. Ele sufer mai bine până la extrem decât să lapede această mândrie; ele găsesc că e sub demnitatea lor să arate unui bărbat cât de mult ţin la el, cu câtă gingăşie îl iubesc; ele au în taină, simţiri tot atât de puternice ca şi noi, poate mai statornice, dar îşi stăpânesc iubirea lor mai bine.
   Codreanu. Poate că ai dreptate; ar trebui să aflăm însă ce face Florica; atunci putem aveâ o bază mai sigură pentru combinaţiile noastre.
»
   Spineanu. Vino ’ncoace, Veto, şi spune!
   Veta. Eu, cocoane, sunt îngrijată de sănătatea conitei.
           >
   Spineanu (repede). E bolnavă?
   Veta. Ba nu; dar nu poate nici să mănânce nici să doarmă, umblă ca o stafie, nu mai face nimic ce-i plăcea mai înainte, nu mai pune mâna pe ghitară, cu care acompania altădată pe conaşul, nici nu mai cântă, ca mai de mult, câte un cântecel voios.
   Spineanu. Vorbeşte ?
   Veta. Puţin de tot.
   Spineanu. Ce spune?
   Veta. Mai nimic. Câteodată întreabă de Ion; dar ştiu că atunci se gândeşte totdeauna la conaşu’ Radu.
   Spineanu. Toată săptămâna a fost aşa?
   Veta. Ba nu! La ’nceput eră veselă, mai veselă ca de obiceiu, îşi făcea de lucru prin casă, cântă şi câte şi mai câte; n’aveâ zor de conaşu’, se bucură că poate să-i arate cât e de tare.
   Spineanu. Vezi, Codrene! Ce ziceam ? Aceasta eră mândria femeiască.           -
   Codreanu. Dar cum se face că, la început, îi plăceâ ocupaţia şi acum o neglijează?
   Spineanu. Şi-aceasta mi-o explic foarte bine. Femeile sunt învăţate cu lucrul. Având conştiinţa că sunt iubite, ele nu se tem de singurătate; o singură clipă veselă pe care o petrec le aduce mângâiere deplină: numai lipsa desăvârşită a unui sentiment de simpatie le cade greu şi le amărăşte zilele; atunci cad într’o stare posomorită de suferinţă, care, cu cu cât încearcă s’o ascundă, cu atâta roade mai mult la existenţa lor; se ofilesc.
   Veta. Adevărat! Aşa o fi şi cu domnişoara Florica: eu am dovezi destule că iubeşte pe conaşu’ Radu. De multeori se abropie, ca din întâmplare, de uşă şi, ruşinată, nu se ’ndură să se ’ntoarcă: ochii îi sunt plini de lacrimi; parc’ar vrea să-l pândească, să-i ghicească paşii, gândurile; în inima ei se luptă dragostea cu tăria de suflet.
   Codreanu. Dar cum de nu te’ntreabă de el? Nu spunea Ion că Radu vorbeşte adeseori cu pasiune despre Florica? El o iubeşte, prin urmare, mai mult decât ea pe el.
   Spineanu. Se vede că nu cunoşti bine femeile. Când încredinţează ele cuiva sentimentele lor? Ele le păzesc cu grije şi caută să le ascundă de ochii tuturora; mai mult se tem de triumful vanitos al presumţioasei stăpâniri a bărbaţilor: mai bine vor să renunţe la toate decât să se trădeze; în taină, ele pot iubi neştiute, şi cu atât mai puternice sunt sentimentele lor şi cu atât mai statornice. Bărbaţii, dimpotrivă, sunt mai grăbiţi din fire; nici o modestie nu-i opreşte de a-şi destăinui gândirile: d’aia nici Radu nu s’a ascuns de Ion.
   Veta. Mai poftiţi încă o dovadă că-1 iubeşte? Ştiţi drăgălaşul colţişor din grădină pe care Radu l-a împodobit de ziua numelui coniţei. Acolo se duce în fiecare zi: în tăcere, cu ochii pironiţi în pământ, rămâne acolo ceasuri întregi, şi orice nimica, pe care i-a dăruit-o conaşul, e ’ntotdeauna pe masa ei. De multeori, mi se pare că e neliniştită si oftează. Da! As jură că e bolnavă din iubire; şi dacă nu va scăpă curând din starea asta...
   Spineanu. Bine, bine, Veto! Se vor lămuri ele toate la timp.
                                       2*
www.dacoromanica.ro
520
Nrnl 23. 1911.
LUCEAFĂRUL
   Veta. De-aş fi eu în locul ei, s’ar fi lămurit de mult. (lese)
                                                   Scena a patra.
                                                 Spineanu. Codreanu.
   Spineamt. Sunt mulţumit; toate merg întocmai precum am dorit.
   Codreanu. Dar dacă se ’mbolnăveşte fata?
   Spineanu. Nu crede! N’are să mai ţie mult.
   Codreanu, Crezi?
   Spineanu. Vor cedă, se vor vedea, se vor iubi, şi iubirea lor va fi mai încercată.
   Codreanu. As vrea să ştiu ce te face asa > » >
de ’ncrezător.
   Spineanu. Faptul că-mi văd opera îndeplinită. Sunt amândoi unde-i voiam, cum îi voiam: puţinele lor cuvinte, toate faptele lor sunt potrivite cu situaţia lor, cu sentimentele lor.
   Codreanu. Cum aşa?
   Spineanu. Radu, ca un adevărat tânăr aprins, se arată încă fără voie, vanitatea se luptă într’ânsul cu iubirea, dar iubirea va birui. El simte chinul singurătăţii: figura, farmecul Floricăi îi apar vii înaintea ochilor; nu mai are odihnă. Nemai putând să-şi aline dorul, el va deschide usa, se va declară învins.
   Codreanu (la o parie). Asta nu mi se pare chiar aşa de sigur.
   Spineanu. Florica, fată aleasă şi modestă, numai puţin capricioasă, credea întâiu că ocupaţia o va face să-l uite şi că va putea suportă încercarea cu tărie. Dar zilele treceau una după alta. Din partea iubitului, ea tre-buiâ să se teamă de o răcire a sentimentului, să întrebe nu voiâ; rămase deci adâncită în gânduri, pradă grijilor şi nesiguranţei. Golul, lipsa simţirii gingaşe de simpatie a chinuit-o în de-ajuns: ea n’are putinţa de a face întâiul pas; sfieala o opreşte, şi nu-i rămâne decât să sufere; de aici se nasc oftări, lacrimi, nesomn şi nemâncare; ea crede să se despăgubească prin contemplarea unor lucruri fără de vieaţă, care-i rechiamă unica fiinţă pe care o doreşte. Florica iubeşte pe Radu poate cu şi mai multă gingăşie decât mai ’nainte,. ea aşteaptă numai momentul ca să reintre în vechile ei drepturi,
   Codreanu. O să vedem!
   Spineanu. Ei bine, vino să-i surprindem! în tavanul celor două odăi este o ferestruie ascunsă; haidem acolo, ca să ne convingem noi înşine. (Ies.)
                                                      Scena a cincia.
                                     (Două odăi despărţite, bine mobilate, înzestrate cu fel de fel de obiecte de distracţie: biurouri, cărţi, instrumente ş. a. Uşa, zăbrelele şi perdeaua cum sunt descrise mai sus.)
Florica în partea dreaptă, Radu în stânga. Spineanu şi Codreanu la ferestruie. Mai târziu Ion şi Veta. (Radu se plimbă repede în sus şi ’n jos, vorbeşte singur şi agitat, pare când zăpăcit, când nehotărît. Florica, tristă, cu un lucru în mână, se uită, ca suspinând, spre uşă, apoi priveşte un portofel cu monogramul lui Radu şi plânge amar.)
   Radu. Aş, nu ies! Unde să mă duc? Ce să ’ncep? Nimic nu-mi place, mi-e silă de toate: îmi lipseşte ea! Florico, tu, fiinţa cea mai nobilă, cea mai scumpă, cea mai iubitoare! Unde sunt clipele vesele pe care le petreceam la ea, când ea mă ţinea înlănţuit prin făptura ei încântătoare, prin firea ei cea blândă? Ea eră gândul meu cel dintâiu şi cel de pe urmă; tovărăşia ei, gingăşia ei îmi făceau orice bucurie mai scumpă; la ea aflam recreaţie după muncă: acum sunt indispus! De câteori îmi însenina ea ceasuri posomorîte cu cântece dulci! Şi orice cuvânt, care sună a iubire, picură binefăcător în inima mea. Ce fericire simţiam! Chiar şi capriciile ei trecătoare nu sunt atât de grozave cum mi-am închipuit în neastâmpărul meu. De ce am fost     aşa de pripit, cum am putut
să mă supun,      din vanitate,  la această   în-
cercare! — Acum, cine va cedă? Ea nu! — Eu? — Da! (vesel) şi de ce mai stau la îndoială? Am să     deschid uşa,   să alerg la  ea,
fermecătoarea,    la picioarele  ei să-i jur  iu-
bire eternă, mărturisind că fără de ea nu pot să trăiesc! — Dar ce se va zice? Că
sunt las si slab? Prietenii mei vor râde de > >
mine. — Ce-mi pasă! — Dar, Florico, tu însăţi ai putea să triumfezi, să mă crezi învins, să vrei să stăpâneşti, şi atunci vai de mine, dacă vreau să mai fiu bărbat! Eu pot să resist foarte bine: de ce stau cu mânile în sân ; Aici e încă lucru de ajuns! (Se aşează la biurou, ia condeiul, dar, în loc să scrie, se adânceşte în gânduri.)
   Florica, A mai trecut o zi, şi Radu nu se
www.dacoramamca.ro
Nrul 23. 1911.
LUCEAFĂRUL
527
arată! O, ce chin! M’a uitat, şi nu se poate să mă iubească aşa cum credeam: dac’ar simţi numai jumătate din chinurile mele, s’ar grăbi să piardă rămăşagul; i-aş fi o răsplată bogată pentru vanitatea rănită. Şi ce e acest sentiment în comparaţie cu iubirea sinceră, cu fericirea, pe care o găseşti numai ştiin-du-te iubit de altul? Atunci trec zilele, ceasurile ca visuri dulci; atunci mă simţiam fericită, când, dupăce isprăviam cu lucrul casei, vorbele lui mă înveseliau. Tu n’ai milă, tată, cum ai putut să mă faci, printr’o încercare, atât de nefericită! Nu voiam mai bine să sufăr aroganţa lui Radu? Acum, eu nu pot să fac pasul cel dintâiu. Inima mă îndeamnă; dar modestia, podoaba fetelor, mă opreşte, si eu trebuie să ascult, să sufăr — si cine ştie cât! (Scapă lucrul din mână şi oftează.)
   Radu (şărind repede dela biurou). Nu pot scrie: de unde să iau sens şi dispoziţie! De-ar veni odată Ion, ca să pot vorbi de Florica! Adevărat că nu pricepe mult din sentimentele mele; dar e o inimă credincioasă şi, pe Florica, o adoră ca pe o zeitate, ca toţi cari o cunosc. Mi se pare că-I aud.
   Florica (privind portofelul cu gingăşie şi strân-gându-l la piept). Da, aici e semnul iubirii tale, aici e numele tău! Şi tu ai putut să mă uiţi Radule? — Ce să fac? Cum să-l chem înapoi? — Ah, minunat! Poate că are efect. (Aleargă să-şi ia ghitara, se aşează aproape de tot de părete, încât nu e cu putinţă să fie văzută printre zăbrele. Radu, care şade adâncit în gânduri, se înviorează la aceste tonuri, recunoaşte vocea care l-a fermecat de atâteaori, nu se mai gândeşte mult, ci trage perdeaua şi caută s’o vadă, însă inzadar. Florica merge la uşă, ca să asculte; vede perdeaua trasă,
zăreşte pe Radu; spaimă şi încântare se oglindesc pe feţele lor. Uşa se deschide; el o cuprinde, fără de veste, in braţe.)
   Amândoi. Tu eşti... De-acum rămân la tine!
   Spineanu şi Codreanu (intrând) Bravo! Bravo! (Florica şi Radu stau nedumeriţi.)
   Spineanu. Copii, ce vă spuneam!
   Florica. Radu a venit întâiu la mine.
   Radu. Nu! Ea a vrut să vadă dac’ ascult.
   Spineanu. Amândoi aveţi dreptate. Nici unul, în fond, n’a pierdut rămăşagul. Acelaş sentiment v’a stăpânit; v’aţi purtat aşa cum trebuie să se poarte un tânăr şi-o fată. Florica a căutat să te îndemne prin fineţe ca să tragi perdeaua: tu te-ai lăsat mai tare răpit de sentiment, Florica a vrut numai să te încerce în taină. Aţi dovedit că inimi nobile şi simţitoare sunt mişcate de aceleaş porniri; dar ele se manifestă diferit şi cum se cuvine. Sunteţi vrednici unul de altul! Iu-biti-vă si vă iertati micile slăbiciuni si vă siliţi ca iubirea voastră să vă fie totul!
   Florica. Ziua aceasta să ne fie sfântă!
   Radu. Ne-ai învăţat a iubi în adevăr.
   Codreanu. Si eu am învătat astăzi mai mult > >
decât în toată vieaţa mea.
   Veta. Si eu.
          )
   Ion. Tu! Si ce-ai învătat tu? Ia Iasă! Astea ) >
toate nu sunt de nasul nostru, astea-s pentru oameni cu învăţătură. Noi să ne fim numai dragi unul altuia aşa cum ştim noi şi să fim fericiţi. Şi pentru aşa ceva nu-i lucru mai bun pe lumea asta, cocoane, decât o zestre frumuşică.
   Spineanu. O s’o aveţi.
                                                         (Cortina).
                                                                                                         Trad. de I. Borcia.
                                         Cântec de iubire.
Cântec de iubire Sus în cer născut, Care dintre îngeri, Care a trecut Pe pământul nostru Şi mi te-a pierdut, Cântec de iubire Sus în cer născut?
Cântec de iubire Cântec blăstămat, Cântec de durere, Care greu păcat Naştere ţi-a dat,
Ca să fii pe lume Cântec blăstămat?
                                                                                                            G. Rotică.
www.dacoromanica.ro
528
LUCEAFĂRUL
Nnil 23, 1911.
                              Prăpastia.
   într’un amurg de toamnă târzie, duios şi melancolic, când părerile de rău şi amintirile triste pe nesimţite cuprind sufletul şi patimile trecute se destăinuiesc, — mă aflam la Agata Bogdan. Din vieaţa ei ştiam numai atât, că fusese măritată după un advocat cu numele Muntean, că în urmă se despărţise de bărbat şi de-atunci trăia singură şi retrasă.
   N’aşi puteâ spune desluşit, ce mă lega de dânsa. O cercetam numai arareori deşi poate aş fi dorit să fiu mai mult în apropierea ei. Mă atrăgea oare fiinţa ei tainică, frumuseţea aleasă şi curată a înfăţişerii ei, sunetul plin şi duios al vocii, luciul neobişnuit, cuceritor al ochilor ei, sau altceva mai adânc, ceva ce trecea peste hotarele priceperii, ceva mult mai presus de voinţa mea, — n’am putut înţelege niciodată. Uneori îmi părea că mă farmecă făptura ei, că tot ce simţiam în apropierea ei era desfătarea voluptoasă a ochilor — iar altădată simţirea mea îmi părea atâta de curată şi înaltă, aşa de asemenea unei inspiraţii de sus, încât nu găsiam cuvânt s’o numesc, chip s'o lămuresc.
   O iubeam? —Ştiu eu! Atâta ştiu, că dela un timp întâlnirile cu ea mi-erau o trebuinţă lăuntrică, foarte adânc simţită şi pe cât mă liniştea şi mă desmierdâ prezenţa ei, pe atât mă tulbură, mă durea — aş putea zice — depărtarea ei. Şi cu toate astea, nu mi-aduc aminte să fi nutrit vreodată faţă de ea vreo speranţă mai mare, vreo dorinţă mai adâncă, decât aceea de-a'fi în apropierea ei binefăcătoare.
   Cheia vieţii ei a rămas pentru mine până târziu, până la urmă, - o enigmă. Instinctiv simţiam, că surisul ei, care-i tremură pe buze când eram aproape de ea, dispăreâ curând. Cum rămâneâ singură pe faţa.ei se zugrăviâ iar tristeţea aceea rece şi neînţeleasă, pe care n’o puteâ ascunde totdeauna.
   Atunci, în amurgul acela de toamnă, am străbătut adâncul sufletului ei şi m’ain deşteptat dintr’un vis frumos, fermecat. îndurerat mai întâi, resignat în urmă. De-atunci a trecut mult şi cu Agata Bogdan n’am mai vorbit.
   Tăceam amândoi. Din căminul înalt, în care ardeâ focul, se răspândeâ o căldură domoală; pe peretele din faţă se reflectau tremurând şi fâlfăind flăcările. în odaie eră liniştea tainică a înserării.
   într’un târziu se sculă şi se aşeză la pian şi atunci apăru pe faţa ei lămurită tristeţea, încordat şi plin de nerăbdare pândiam toate mişcările ei şi cercam să-i cetesc de pe faţă, ce se petrece în sufletul ei, fiindcă simţiam desluşit, că stăm în fata unei destăinuiri.
   De cum răsunară cele dintâi tonuri pline, străbătute de durere, de plângere şi de lacrimi, simţii o emoţie aşa de adâncă, încât ochii mi se umeziră. Atunci pentru primaoară s’a făcut înaintea ochilor mei lumină,, atunci am văzut căzând vălul neguros, care-o acopereâ mai înainte, am văzut deslegându-se singură enigma nedeslegată: durerea neclintită, jalea fără nume şi singurătatea ei, şi mi se pării, că din ce în ce se depărtează şi se pierde în ceaţă şi întunerec, dispare în lumea ei necunoscută şi nebănuită, în o lume depărtată, care nu sufere ochiul străin si n’are asemănare.
   Dupăce şi cele din urmă tonuri răsunară stinse şi pierdute, îşi întoarse faţa cătră mine. Privirea ei eră tulbure şi nemişcată, străină şi rece; în jurul 'buzelor ei un zâmbet amar.
   „Cunoşti acele dureri, şi-acele păreri de rău, cari nu trec şi nu se uită, cari nealinate pururea te bântuie, de cari sufletul ţi-e aşa de plin de nu încape mângâierea şi n’are unde mai pătrunde o rază luminoasă?! Cunoşti desperarea rece a trezirii ? Chinul veşnicelor imputări, căirea prea târzie, otrava aducerilor aminte si întunerecul viitorului!"
   Aici se opri şi se uită la mine, stând par’că Ia îndoială să mai continue ori să se închidă iar în tăcerea ei tainică, apoi îencpu să vorbească din nou şi fără întrerupere. Pe când vorbiâ toată înfăţişarea ei se schimbă
                         j *
şi vocea ei căpătă un accent cu totul nou, nespus de dureros şi jalnic şi totuş plin de farmec.
   „M’am măritat de tot tânără. în acea etate când visurile şi realitatea se contopesc, când
www.dacoramamca.ro
Nrul 23, 1911.
LUCEAFĂRUL
529
amăgirea îmbracă veşmintele adevărului, iar adevărul par’că anume se ascunde dinaintea ochilor, ca să nu tulbure seninătatea şi strălucirea iluziilor, pândind oarecum clipa, în care desvălindu-se să se înfăţişeze crud si
                               > y          »
ameninţător şi atunci cuprinsă de îndoială şi desperare să nu-ţi rămână altă scăpare, decât să distrugi fără cruţare minciuna ocrotitoare înainte, grozavă în urmă; să te des-robeşti ori să cazi.
   Căsnicia mea se întunecă curând şi în urmă se dărâmă. Bucuriile mele au fost rare şi scurte; abia trezite ele se prăbuşiau, iar în urma lor rămânea pururea acelaş gol rece şi întunecos. Trăiam lângă bărbatul meu, eram zilnic laolaltă, îl cunoşteam si el totus a rămas pentru totdeauna un străin, de care nu mă puteam apropia şi nici nu cercam să m’apropiu. Ani de zile am trăit alăturea de el, fără ca să fi bănuit măcar ce se petrecea în sufletul meu. Credea, că mă stăpâneşte şi i se părea că mă supun Iui când mândria îmi închidea graiul, credea, că mă închin lui, fiindcă nu-i arătam dispreţul meu ascuns. Eră orb, când totuş nu mai puteam împiedecă izbucnirea antipatiei mele,-şi-şi găsiâ o sută de explicări, cari îl măguleau şi zâmbea plin de încredere si mulţumire când reveneam, când iară şi iară lăsam toate pe voia lui, — împinsă când de ură, când îmblânzită de milă. îl uram când îl vedeam miop şi crud şi-l iertam când înţelegeam slăbiciunea lui şi-atunci mă cufundam în tăcerea mântuitoare ...
   în timpul acesta am cunoscut pe Ştefan Muşat. Venise cu fratele meu, care an de an ne cercetă toamna în timpul vânatului. Bărbatul meu, care eră vânător pasionat, ţineâ teritorii extinse de vânat prin munţii apropiaţi.
   La cea dintâi întâlnire Muşat făcu asupra mea o impresie adâncă; înfăţişarea lui mă înlănţui. Aveâ faţa foarte expresivă, înlăn-ţuitoare, vocea lui eră adâncă şi plină, dar ceeace mă fascină mai mult, eră privirea lui, care păreâ când rece şi scrutătoare, când aprinsă şi pătimaşe, când netedă şi caldă. Privirea lui, care uneori mă intimidâ şi mă înjosiâ par’că, alteori mă răpiâ, fără să mă pot opune, sau mă domoliâ când razele pri-
virii lui erau dulci, ca o desmierdare. Mă chinuiâ nesiguranţa continuă în care mă aflam faţă de el, desorientarea şi neliniştea produsă de-o teamă neînţeleasă, pe care-o simţiam în apropierea Iui. îmi păreâ, că toată fiinţa mea se schimbă, toate din jurul meu aveau altă lumină şi altă umbră, vedeam cu alţi ochi şi toată simţirea mea eră sgudtiită. *
   într’o seară de Septemvrie, între ceilalţi oaspeţi se află şi Muşat, care c’o zi înainte venise împreună cu fratele meu la vânătorile de toamnă.
   La masă Muşat şedeâ lângă mine. Atunci pentru întâiaoară mă simţiam lângă el cu totul liniştită, descătuşată din strâmtoarea nebiruită, care înainte mă chinuiâ totdeauna, de câteori ajungeam în apropierea lui.
   Din ochii lui dispăruse cu totul luciul acela rece, care mă întimidâ, zâmbetul lui nu mă mai îngrijoră şi în vocea lui nu mai eră sunetul acela inexplicabil, care altădată mă în-străinâ. Privirea lui eră caldă şi gingaşe, cuvintele lui mă fermecau şi mă desmierdau.
   Cât de mult mă lăsasem răpită de el, cât de înlănţuită fusese voinţa mea fată de el, cât de adânc pătrunsese fiinţa lui în sufletul meu, am înţeles atunci, când o clipă mi se păru, că triumfasem, că mă ridicasem deasupra lui, că nu mai eram roaba lui.
   Clipele acelea scumpe de farmec şi de-o mulţumire nespus de dulce nu le pot uită. Oricât se ’ntunecă în urmă soartea mea, amintirea rămase curată şi luminoasă ca o stea. Iluzia, că puteam fi şi fericită, că odată şi mie îmi surisese norocul şi mi-erâ aproape, nu s’a stins nici până acum. Şi azi mă amăgeşte şi mă mângâie. Mângâierea asta, nutrită de-un vis neîmplinit, e toată averea mea sufletească, întreagă bucuria mea tristă.
   După cină ne retraserăm în salon, eu şi celelalte dame şi fratele meu. Ceilalţi domni, între cari şi Muşat se aşezară la masa de joc.
   Mai târziu, între altele veni vorba despre Muşat. Mă surprinse faptul, că toată conversaţia se învioră dintr’odată şi se gene-raliză. Simţiam cum sângele mi se sui în obraz şi îngrijorată mă uitai în jurul meu, ca să mă încredinţez că.nimenea nu observase schimbarea. Voiam să mă scol să ies,
www.dacoramamca.ro
LUCI-A. FlRUb
Nrul 23, 1911.
530
dar atunci mă opri vocea fratelui meu, care până atunci ascultase zâmbind, tot ce se spuneâ despre Muşat.
   —      Păziţi-vă de Muşat!— zise el. Are noroc la femei, le atrage, le farmecă, dar totdeauna lasă în urma lui nenorocirea, care-1 paşte şi pe el, oriunde se ’ndreaptă. Asta-i ursita lui şi a lor. El e un contrast viu, şi ce e mai rău e conştiu de nestatornicia lui şi nici că cearcă să se înfrâneze. E şi pasionat şi rece, şi crud şi milos, apatic când ar putea fi însufleţit, e sentimental când pare cinic şi adeseori e numai ironie gingăşia lui. O femeie, care-I cunoştiâ din fir în păr a spus, că în fiinţa lui e ceva fascinant, ceva ce desmiardă, cliiamă şi ispiteşte şi totodată respinge şi îngrozeşte. Aceeaş femeie a zis odată: „Dacă aş vrea să mă sinucid, m’aş îndrăgosti de Muşat."
                                     în acelas moment intră Musat si dintr’o-» * »
dată se făcu tăcere.
   „Din tăcerea noastră, — zise fratele meu surizând, — poţi deduce, c’a fost vorba despre tine. Atâta pot să-ţi spun, că aici nu mai ai ce aştepta. Ţi-am făcut certificatul cel mai râu posibil: am spus adevărul.
   —   Te-a caluinniat, zise una dintre dame.
   —     Nu-i credeţi, zise Muşat râzând. Cunosc părerile lui rele despre mine, cari toate au numai o singură greşală; greşala hainelor făcute pe altă măsură".
   Mi-erâ cald şi aveam dureri de cap. Făcui propunerea să ieşim în grădină. Muşat eră lângă mine. înaintea noastră cu vreo câţiva paşi mergeau ceilalţi.
   Aerul răcoros şi umed din grădină, pacea şi liniştea nopţii, lumina domoală şi palidă a lunii, — îmi făceau bine. Printre ramurile pomilor cu frunzele îngălbenite se vedea casa cu veranda luminată, unde ieşiseră si ceilalţi. Se auziâ până Ia noi râsetul lor şi amestecul sgomotos al vocilor. Mi se părea, că deslusesc vocea bărbatului meu.
           y
   Fără să ştiu pentruce, mă cuprinsese un simţământ ciudat şi nelămurit. Nu ştiam eră teamă ceeace simţiam eu, eră oare presimţirea unei nenorociri apropiate sau era aşteptarea unei schimbări cu totul neprevăzute, care putea fi mântuitoare. Simţământul meu părea asemenea îndoielii unui naufragiat, cuprins când de groază, când de speranţă; a
unui naufragiat dat pradă valurilor, care vede o barcă şi nu ştie s’apropie ori se depărtează barca biciuită de valurile înfuriate.
   M’aşezai pe o bancă. Muşat stă în picioare înaintea mea. — Tăceam amândoi. Ceilalţi erau în foişorul din fundul grădinii. O clipă mă gândii, să nu-i las singuri, să nu jignesc buna cuviinţă şi mai ales, să nu le dau de gândit. Cercai, să mă scol. Muşat observă si înţelese mişcarea mea si zise
          y     t         i             *
arătând spre foişor:
   „Te-aşteaptă poate... îţi simt lipsa!
   — Şezi, zisei eu. Stăm puţin şi-apoi mergerii. Simt lipsa odihnii şi-a reculegerii. Rămâi lângă mine".
   Se aşeză lângă mine.
   Chinuită de-o mulţime de gânduri nestatornice, de temeri şi de îndoială, — şi to-tuş ademenită, de farmecul visurilor, de dulceaţa amăgirilor multe, cari îmi desmierdau fantazia, mă ispiteau cu vraja lor strălucită, biciuită de dorinţele neîmpăcate, cari mă torturau, cari toate c’o neîndurată cruzime îşi cereau întruparea, — nu ştiam de cari s’ascult?, unde eră mântuirea mea?... Să distrug o vieaţă mincinoasă, — să m’arunc în braţele lui? ori să-mi sugrum sufletul! Resignarea nu era doar ceva nou pentru mine, nu eră o tortură necunoscută, eră doar însasi vieata mea!
     y     i
   O tristeţă fără margini se întinse atunci peste sufletul meu şi simţii o adâncă trebuinţă de-a înecă întreg amarul meu, toată desperarea mea, — în lacrimi, în lacrimile, cari nu lecuiesc, dar uşurează si alină.
   Simţiam cum lacrimile se îmbulziau în ochii mei şi cercam să le opresc, dar ele izbucniră nebiruite şi-mi năpădiră obrazul aprins. Cu ochii udaţi în lacrimi mă uitai spre el. Plecat spre mine, nemişcat şi uimit, cu ochii lui aprinşi pironiţi în ai mei, — îmi zise aproape şoptind:
   „Totdeauna ai fost aşa de frumoasă?" Apoi dintr’odată îsi desfăcu braţele si mă cuprinse în ele. înfiorată mă desfăcui din braţele lui si mă sculai. Toată fiinţa mea
     »       y                          f
eră tulburată.
   „M’ai văzut plângând, — i-am zis. — Dacă lacrimile acestea nu le-am putut ascunde, nevăzute nu le mai pot face".                '
www.dacoromanica.ro
Nrui 23, 1911.
LUCEAFĂRUL
531
   Ce pot face eu în mizeria mea? Sunt laşe! Cutn să mă ridic deasupra mea? Ura mea e mută, voinţa mea e stinsă, în soartea mea bună nu cred şi de mine însa-mi mă tem! De unde să iau eu puterea biruitoare? Ce mai rămâne pentru mine altceva, decât lacrimile şi resignarea!
   Astăzi ai aflat poate mai mult, decât voiam să ştii. Nu luă în deşert slăbiciunea mea! Voiam să tac, — m’am destăinuit! Nu abuza de neputinţa mea! Lasă-mă singură, redă-mi padea tulburată, uită-mă şi mai ales cruţă-mă!
   Multă vreme Muşat nu răspunse. Auziam nurnai respirarea lui,adâncă şi grea. Pe pieptul meu se lăsă par’că o imensă povară. Tăcerea lui mă îngroziâ. Tremurând de nerăbdare, aştrptam răspunsul lui. într’un târziu se ridica şi uitându-se la mine lung, pierdut, aiu ând par’că, — zise cu vocea scăzută: „\cesta-i cel dintâi şi cel din urmă cuvânt, pe care mi-1 spui?“
   Faţa lui eră palidă şi ochii lui tulburi. Nu mă puteam uită la el. Mi-am întors capul şi ( upă o lungă şovăire i-am zis:
   „Cel din urmă — si cel dintâi", în clipa aceea mi se păru ca şi cum aş fi a izit un geamăt lung şi înfundat, care izbucnise din pieptul lui.
   „Cu nu cunosc abnegaţia, zise el, dar ştiu râbiâ! Mintea mea e limpede şi nu sunt iert e ori chinuri de cari m’aş teme. Nu te îndiinn, dar nu renunţ! Aştept!
   - îţi spun înc’odată: uită-mă şi cruţă-mă! Crede-mă, că e mai bine aşa. Eu nu-ţi pot spune toată durerea mea şi teama mea!"
   Spunând cuvintele acestea mă*uitai din nou la el şi întâlnii iar privirea aceea a lui de mai înainte, pe care n’o puteam suporta. în jurul buzelor lui apăru un zâmbet amar şi rece:
   „De-ai şti cum am aşteptat eu clipa, în care să te văd jertfind, să te văd mândră, frumoasă şi mare, să te văd cum te doriam, cum simţiam, că trebuia să fii, — ai cunoaşte chinul îndoielii, care uneori se ridica în sufletul meu, ai sti ce-a însemnat tăcerea mea, ai şti cum m’au sguduit lacrimile de adineaori şi n’ar trebui să-ţi spun, cât de mâhnit sunt acum!
   —     Muşat, nu mă chinui, nu mă împinge în prăpastie! Nu râvni la triumful acesta, care ar fi pierzarea mea! Lasă-mi cinstea mea, dacă durerea nu mi-o poţi luă.
   —     Te las... C’o amăgire mai puţin, c’o durere mai mult; ce-i asta?
   —     Destul, destul! Mă poţi cuceri dar nu mă poţi mântui! Eu nu mai cred în vieaţa mea, eu nu pot împiedecă îndoiala, care mă mistuie, presimţirea amară, care mă ’nspăi-mântă! Eu vreau liniştea, vreau pacea şi uitarea. Eu nu am îndrăzneala să m’arunc în prăpastia, care se deschide înaintea mea.
artă-mă, uită-mă şi înţelege-mă!“
   îi întinsei mâna. Se aplecă şi-mi sărută mâna, rece abia atingând-o cu buzele, fără acea strângere de mână, care altădată la despărţiri mă mângâia, care altădată eră caldă şi tremurătoare, ca o desmierdare, plină de farmec, ca o mărturisire mută.
   Şi nu ştiu mi se păru ori aievea se zugrăviâ pe faţa lui şi părere de rău şi milă şi răceală.
   „Păstrează-mi o bună amintire, Muşat! N’a fost, să fie altfel. Am luptat mult! Lasă-mi netulburată credinţa cea din urmă, că nu am căzut, ci m’am ridicat!"
   Se mai opri o clipă şi ridicând umerii zise indiferent, nerăbdător şi oarecum în silă:
   „La ce-s bune toate acestea acum?" — apoi plecă.                        (Va urmă.)
Noaptea când nu pot dormi Vini pe drumuri argintii Visjirile mele, îmi!deschid cărarea lor Şi pe-o aripă de nor Plefi atunci cu ele.
                                                                                             întârziate...
Pun la cârmă dorul drag, Ne oprim la tine ’n prag Si intrăm în casă.
Nu ne vezi şi nu ne ştii. între vise argintii Stăm pierduţi la masă.
în al sufletului joc, îţi aprind pe vatră foc Vesel de nuiele,
Şi cum stau de-l străjuesc Nu mi se mai potolesc Lacrămile mele.
                                                                                                           Maria Cunţan.
www.dacoromanica.ro
532
LUCEAFĂRUL
Nrul 23, 1911.
                           Cântă o caterincă...
                  Cântă o caterincă pe-o stradă depărtată                          •
                  Tremurătoare note, le auziam sunând,
                  Ca inima-ini s’o facă din nou mai viu să bată                    ’
                  Cântă o caterincă pe-o stradă ’ndepărtată                        .
                  Un cânt pe care par’că de mult l-aveam1 în gând.                 ,
                  Cântă şi cine ştie cui s’adresâ cântarea,                        '
                  Cântă şi cine ştie ce suflet ascultă,
                  Dar poate noaptea-adâncă ori poate depărtarea,                   !
                  Făceâ pe-atâtia oameni cari i-ascultau cântarea                  >
                  Să li se pară poate că pentru ei canta.                          j
                  Cum mi-a părut şi mie, că numai pentru mine                      ’
                  Treceâ pe strada ceea aşa de trist cântând Cu note plângătoare, cu note triste pline                        ;
                  De doruri care par’că trăiau atunci în mine,
                  De lucruri ne’nţelese ce le aveam în gând...
               ' Mi s’a părut şi mie — ţi s’a părut şi ţie                         f
                  Că pentru noi pe stradă treceâ pe înoptat,                       j
                  Cu note plângătoare această melodie                              j
                  Ce se pierdeâ departe — şi totuşi, cine ştie                     l
                  De-a fost din toate astea ceva adevărat...                       I
                  Avem cu toti nevoie de-o melodie ’n vieaţă — Cevâ ce e nainte, ori poate înapoi;
                  Avem cu toţi nevoie de-o melodie ’n vieaţă,           _
                  Ce par’că vine noaptea şi pleacă ’n dimineaţă,                   . ,
                  \Şi totuşi totdeauna sălăşlueşte ’n noi...                  .    |
                  Un cânt de caterincă pierdut în depărtare Ni-o readuce numai în inimă trecând,
                  Această melodie ce numai ni se pare                              ‘
                  Că-i cânt de caterincă pierdut în depărtare,
                  Când o avem în suflet şi o păstrăm în gând...
                                                                 M.  Săulescu.
                                                                                                    Trecut.
                                                                                                 — Din Lenau.
     Lucefere din zări albastre Geana-ţi pală iar ţi-o tremuri.
     O zi iarăş se desprinde —
     Ca si frunza de pe ramuri.
Norii lini ai serii sboară Spre potopul blând de lună, împletind din tuberoze Zilei stinse o cunună.
                            Ţinterim de zile moarte,
                            Tu trecut pierdut în zări!
                            Tu îngropi dureri de inimi...
                            Dar îngropi şi desfătări...
                                                         V. Loichiţa.
www.dacoromanica.ro
Nrul 23, 1911.
LUCEAFĂRUL
533
                       Dări de seamă.
   Alexandru Ciur a, Amintiri, Biblioteca scriitorilor dela noi, Edit. Librăriei Naţionale, Orăştie, 1912. I voi. 8°. 263 pag. Preţul: Cor. 1.60
   E unul dintre scriitorii de frunte ai generaţiei tinere din Ardeal, care se impune tot niai mult prin originalitatea talentului său.
   înzestrat cu o fire impresionistă, cu o cultură variată, cu o putere fină de observaţie şi de analiză şi cu un dar de a povesti uşor ceeace simte şi gândeşte, Ciura a fost indicat să reprezinte în proza ardeleană de astăzi genul foiletonist, pe care-l cultivă dela 1895, când a publicat primul foileton în „Tribuna" din Sibiiu, scriind nişte impresii dela adunarea generală a „Asociaţiunii" ţinută în Abrud. De când eră băiat de 19 ani, ochii lui blăjini, plini de visuri şi de melancolie, au început să se oprească gânditori asupra priveliştilor din natură şi asupra icoanelor din vieaţă. Sufletul său încărcat de impresii din cea mai fragedă copilărie, atunci s’a înfiorat de taina crea-ţiunii, de dorinţa unei descărcări artistice. în cele dintâi încercări a fost timid şi modest, poate chiar neîncrezător, ascunzându-se sub diferite pseudonime (Alexandru, Simin, etc.), pe cari le întâlnim regulat pe paginile revistei „Familia", a ziarelor: „Dreptatea" din Timişoara, „Tribuna" din Sibiiu, „Unirea" din Blaj şi chiar şi pe paginile primilor ani ai revistei „Luceafărul", pe care a întemeiat-o cu câţiva prietini în 1902.
   întocmai ca un pom înmugurit, care la începutul primăverii abiâ îndrăzneşte să-şi desfacă bobocii florilor şi care numui târziu, când simte lumina şi căldura statornică a razelor de soare, îşi arată în deplină frumuseţe podoaba de petale, aşa şi acest scriitor abia la vârsta bărbăţiei şi-a desvălit toată comoara talentului său, îmbogăţind literatura noastră cu crea-ţiuni durabile.
   Foiletonistul, care trată întFo formă uşoară şi atrăgătoare atâtea chestiuni culturale şi literare la ordinea zilei, dovedind întotdeauna multe cunoştinţe, a început, rând pe rând, să fixeze, în formă de schiţe şi de nuvele, fragmente de vieaţă. A încercat să zugrăvească crâmpeie din anii de student, sbuciumări din lupta sufletelor desrădăcinate, cari s’au rupt de lângă vatra ţărănească şi s’au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarchal al băieşilor şi Moţilor din Munţii-Apuseni şi amintiri din plăpânda lui copilărie.
   Din aceste fragmente s’a născut volumul de faţă, care, fără îndoială, e cel mai bun dintre toate câte a publicat până acum Ciura!
   în tratarea acestor povestiri, Ciura a rămas tot foiletonist. Firea lui de impresionist s’a oprit asupra câtorva icoane din vieaţă, pe cari le-a observat cu o fineţă pătrunzătoare, le-a descris cu îndemânare şi le-a subliniat cu un sentiment de duioşie. Subiectele din povestirile lui, sunt numai scene izolate din vieaţă, uneori complet zugrăvite, alteori abiâ schiţate,
cari îşi pierd rar caracterul lor fragmentar, căci foiletonistul nu prea reuşeşte să adâncească un subiect, să-l trateze în cadrele largi ale vieţii şi să-l încop-cieze de complexitatea ei. El pluteşte la suprafaţă, descrie ceeace vede in treacăt, fără să aibă răbdarea să pătrundă în ascunzişurile tăinuite ale legilor cari cârmuesc lumea sufletească a oamenilor şi lucrurilor.
   De aceea în povestirile lui Ciura vom întâlni numai întâmplător probleme sociale sau naţionale.
   Creaţiunile lui sunt clipe fugare, prinse din sbor şi înveşnicite în schiţe uşoare prin câteva linii artistice.
   Şi tocmai pin acest talent şi-a cucerit Ciura un Ioc de frunte in literatura ardeleană mai nouă.
                            88                 O. C. T.
   Silvestru Moldovan, Ardealul, I. Ţinuturile de pe Olt. Ed. II. augmentată a unei părţi din „Ţara noastră". Cu numeroase ilustraţii. Editura Librăriei Ioan I. Ciurcu. Braşov, 1911. 1 voi. 8° 173 pag. Preţul: Cor. 1.80.
   Mulţi dintre cetitorii noştri desigur îşi aduc aminte de scrierea d-lui Silvestru Moldovan, „Ţara noastră", singura lucrare in care se descria pământul ce-1 locuim noi Românii dincoace de Carpaţi şi în care găseam informaţii despre diferitele porturi, obiceiuri etc. dela noi. Cartea d-lui Moldovan eră cetită cu drag pe vremuri de toţi cărturarii noştri şi eră consultată chiar şi de străini. Mai acum câţiva ani d-1 N. lorga, în dorinţa d-sale nobilă de a vedeâ toate ţinuturile româneşti, făcu o călătorie şi pe la noi. Impresiile d-sale însoţite de multe şi preţioase amintiri istorice, le găsim în „Neamul românesc in Ardeal şi Ţara Ungurească", apărut în 2 voi. la 1906. în această carte, care ar trebui să se găsească în biblioteca fiecărui cărturar, d-1 lorga cu intuiţia d-sale de artist şi cu bogatele cunoştinţe despre trecutul nostru, ne-a dat o icoană minunată a vieţii româneşti din Ardeal şi Ţara Ungurească, încopciind impresiile d-sale din prezent cu evenimentele din cursul veacurilor. Unele părţi din această carte sunt de o frumuseţe rară, cari n’au fost îndeajuns relevate de publicistica noastră, care se pierde aşa de des în frământările mărunţi-şilor zilnice.
   D-1 Silvestru Moldovan, un muncitor harnic în ogorul publicisticei noastre, s’a hotărit să revizuiască şi să întregească vechea d-sale lucrare „Ţara noastră" şi să o pună la îndemâna publicului sub titlul „Ardeal u 1", din care a apărut primul volum, cuprinzând Ţinuturile de pe Olt. în acest volum se descrie bazenul Oltului din punct de vedere geografic, istoric, etnografic şi cultural. Descrierea începe cu Turnul-Roşu şi urmează cu Sibiiul şi împrejurimea, Ţara Oltului, Braşovul şi Ţara Bârsei, Săcuimea (Treiscaunele şi Ciucul) şi se încheie cu Izvorul Oltului. în textul cărţii se găsesc ilustraţii frumoase şi o hartă. Lucrarea d-lui Silvestru Moldovan va fi unica călăuză sistematică a ţinuturilor româneşti dela noi şi trebuie să-i fim recunoscători şi mulţumitori că ne-a dat-o, dorindu-i
www.dacoromanica.ro
534
LUCEAFĂRUL
NtuI 23, 1911.
din inimă stăruinţă la muncă spre a o puteă termină. Cu această carte în mână s’ar puteă îndemnă şi cărturarii noştri să facă excursii în romanticile regiuni ale Ardealului, despre care vorbim aşa de mult şi-l cunoaştem aşa de puţin. Revista noastră, în vremea din urmă, a dat o deosebită atenţiune excursiilor, publicând articole însoţite de ilustraţii şi îndemnând pe cetitori să jertfească câteva din zilele lor libere şi cunoaşterii pământului pe care-l locuim de veacuri. Şi trebuie să spunem cu bucurie că glasul nostru n’a răsunat în pustiu. Cartea d-lui Moldovan sperăm că va fi un nou îndemn spre a ne cunoaşte ţara „mândră şi binecuvântată", cum o numeâ Bălcgscu.
                           88                 O. C. T.
    Dr. I. Raţiu şi Al. Ci ura, Poetică şi legendar poetic pentru şcoalele medii şi institutele pedagogice. Blaj, 1911. 1 voi. 8° in. 294 pag. Preţul: 3 Cor.
    Un cercetător sârguincios al trecutului nostru literar şi cultural, cum e d-1 Dr. loan Raţiu, şi un scriitor de seamă, ca d-1 Alexandru Ciura, nu puteau să ne dee decât un manual bun de poetică. înfrăţirea celor doi profesori dela liceul din Blaj a fost cât se poate de norocoasă. Poetica ce au pus-o la îndemâna elevilor e fără îndoială cea mai bună dintre toate câte au apărut la noi. Metodul inductiv, de-a deduce teoria din exemple e desigur cel mai potrivit şi în materia literară.
    Câteva definiţiuni mi s’au părut prea puţin precise şi clare, iar altele învechite. Prea multele bucăţi din Bolintineanu la o viitoare ediţiţie vor trebui împuţinate. Ca exemplu de sublim se reproduce blestemul din „Mihnea şi Baba" lui Bolintineanu. Credem că se puteă găsi alt exemplu, dacă e vorba tocmai de sublim într’un blestem, eră mai nimerit al Andromachei de Coşbuc, care e poate cel mai frumos din întreaga literatură universală:
              Blestemată fie ţara Care v’a născut pe toţi!
              Ura lumilor şi-ocara Moşteniţi-o la nepoţi!
              Iar pe tine ’n rând cu orbii Foamea poartă-te prin uşi,
              De pe câmp adune-ţi corbii Oasele ’n scârbos culcuş;
              Şi murind, de-i vrea cu mâna Să-ţi aduni pe-obraz nisip,
              Să se svârcole ţărâna îngrozită de-al tău chip!
    Recomandăm poetica d-lor Raţiu şi Ciura şi cetitorilor noştri, căci pot învăţă mult din ea şi pot ceti multe; poezii frumoase din întreaga literatură până în vremurile mai nouă.                           T.
                           88
    N.    Băneseu, Corespondenţa familiei Hurmuzaki cu, Gh. {Bariţiu, Vălenii-de-munte, 1911. 1 voi. 8°. 133 pag. Preţul: 1 leu.
    Cu prilejul tulburărilor din 48, mulţi dintre emigraţii moldoveni şi ardeleni şi-au găsit adăpost la familia Hurmuzaki din Bucovina, una dintre cele mai distinse şi
mai culte familii de pe vremuri. Prin intervenţia acestei familii a fost scăpat şi Gheorghe Bariţiu din închisoarea Cernăuţului. Atunci a stat Bariţiu la Cernauca şi la Dolceşti, găzduit de familia Hurmuzaki, legând o prietinie strânsă, din care a rezultat corespondenţa publicată de d-1 N. Bănescu. Corespondenţa are un caracter intim şi se învârte mai ales în jurul colaborării ardelenilor la gazeta „Bucovina", redactată de Hur-muzăkeşti. Una dintre femeile Hurmuzaki, Euphrosyne măr. Petrino vorbeşte de o colecţie de cântece româneşti, în cari compozitorul Cari Miculi „a întrebuinţat toată măiestria, păstrând totodată toată sfinţenia sublimă a melodiilor naţionale". Mai găsim informaţii puţin favorabile despre Kogălniceanu şi Şa-guna, care oprise prin o circulară pe preoţi să citească „Gazeta Transilvaniei" şi Calendarul lui Gh. Bariţiu, iar despre Pumnul ni se spune că eră gelos ca un al doilea Otello.
   Corespondenţa e poate mai interesantă din punct de vedere social-cultural, reoglindindu-se în ea relaţiile dintre oamenii conducători ai vremii. D-1 N. Bănescu merită recunoştinţa noastră că le-a desgropat din Biblioteca Academiei Române, unde se păstrează originalele scrisorilor împreună cu multe altele, cari aşteaptă să fie publicate.                           T.
                                                                       88
   Almanahul scriitorilor dela noi. An. I. Edit. Librăriei naţionale, Sebastian Bornemisa. Orăştie, 1911. Un volum 8°, 212 pag. +Calendar pe 1912. Preţul: Cor. 180 (2 lei).
   Ideea unui Almanah am avut-o şi noi mai demult, dar când am început să ne facem un plan de lucru am întâmpinat greutăţi, cari ne-au făcut să renunţăm la ea. Tânărul editor din Orăştie, d-1 Seb. Bornemisa, în avântul d-sale de începător, vrednic de toată lauda, fără să se sperie de greutăţile începutului, a întrupat ideea, publicând un Almanah, în care găsim portretele câtorva scriitori, date asupra vieţii şi activităţii lor, urmate de câte o bucată înedită. Scriitorii din Almanahul domnului Seb. Bornemisa sunt următorii: 1. Andreiu Bârseanu, 2. loan Agârbiceanu, 3. Octavian Goga,
4. Alexandru Ciura, 5. Gheorghe Coşbuc, 6. llarie Chendi, 7. Dr. Sextil Puşcariu, 8. Ecaterina Pitiş,
9.  Dr. losif Popovici, 10. P. Dulfu, 11. Dr. Nicolae Bălan, 12. Dr. loan Lupaş, 13. loan cavaler de Puşcariu, 14. Vasile C. Osvadă, 15. I. U. Soricu, 16. Dr. Vasile Suciu, 17. Dr. llarion Puşcariu, 18. Dr. loan Scurtu, 19. Zaharie Bârsan, 20. Mihail Gaşpar, 21. Oct. C. Tăslâuanu, 22. Maria Cunţan, 23. Gavril Todica,
24.  Virgil Oniţiu, 25. loan Borcia, 26. N. Petra-Petrescu, 27. Dr. Onisifor Ghibu, 28. Ermil Borcia, 29. Silvestru Moldovan, 30. Dr. Alexandru Bogdan, 31. Aurelia Pop n. Florian, 32. Horia Petra-Petrescu, 33. Dr. C. Lacea, 34. Aron Cotruş, 35. Margareta Dr. Meşter, 36. L C. Panţu, 37. loan 1. Lăpădatu, 38. Vioara din Bihor, 39. Traian V. Ţăranu, 40. Emil A. Chiffa, 41. Elena din Ardeal, 42. Liviu Rebreanu, 43. Vasile Stoica, 44. Dr. loan Sârbu, 45. Şt. O. losif şi 46. Teodor V. Păcăţianu.
   Un buchet frumos de scriitori, cu cari am fi în drept
www.dacoramamca.ro
Nrol 23. 1911.
LUCEAFĂRUL
535
să ne mândrim. Adoptând sistemul acesta de a descoperi scriitorii, credem că numărul lor se puteâ urcă la peste 200. Volumul puteâ să iasă deci de cinciori mai mare. în acest caz desigur ar fi fost mulţumiţi chiar şi mărunţeii dela „Românul".
   Noi credem că un asemenea Almanah trebuie altfel întocmit. Selecţiunea scriitorilor după anumite principii critice e absolut necesară, fiindcă numai aşa se pot stabili adevăratele valori^ cari contribue prin o muncă pozitivă la înaintarea literaturii şi culturii noastre. Se impuneâ şi o grupare a scriitorilor după diferitele ramuri de activitate. Gruparea nu e, insă, deloc uşoară.
   Almanahul d-Iui Bornemisa, cu toate scăderile pe
cari le are, e un preţios izvor de informaţie asupra câtorva oameni cari desfăşură o activitate publică. Câteva dintre bucăţile inedite, cari urmează fotografiilor şi biografiilor, sunt contribuţii serioase. Informaţiile asupra presei, cari încheie volumul sunt de-asemenea folositoare, deşi sunt fugitiv scrise. Almanahul are la sfârşit şi un Calendar pe 1912.
   Panteonul lui losif Vulcan, oricum a fost, are şi astăzi oarecare valoare informativă. Aceeaş valoare o va aveâ şi Almanahul dfela Orăştie. Editura acestui almanah ar face, însă, bine, dacă ar încredinţa unui om mai destoinic în materie literară alcătuirea viitoarelor volume pe cari le făgăducşte.
                        Cronică.
   Episcopul Gherlei. Cetăţuia cea mai puternică a vieţii noastre naţionale fiind biserica, numirile sau alegerile de păstori ai diecezelor e şi o chestiune naţională de cea mai mare importanţă, căci dela feliul cum e cârmuită o dieceză depinde trezirea sau adormirea conştiinţei româneşti a preoţimei şi învăţăto-rimii. în special în dieceza Gherlei, una dintre cele mai mari din câte le avem, care atâta vreme a pătimit de o conducere slabă şi care tocmai din această pricină căzuse într’o letargie dureroasă, numirea noului episcop eră aşteptată de toată obştea românească cu multă nerăbdare. Dela omul care aveâ să vină în fruntea ei atârnă soarlea naţională a unui ţinut pă-răginit şi uitat de Dumnezeul neamului nostru. Acum „Unirea" din Blaj ne aduce îmbucurătoarea ştire oficială că episcop al diecezei Gherla a fost numit llus-tritatea Sa Dr. Vasile Hossu, actualul episcop al Lugojului. Credem că ştirea a fost primită pretutindeni cu simpatie, căci după cum se spune, II. Sa Dr. V. Hossu vine la Gherla cu multe promisiuni din partea guvernului, intre cari desigur cea mai importantă e ridicarea unei clădiri corăspunzătoare pe seama senii-nariului teologic şi pedagogic de acolo şi reorganizarea acestor şcoale după cerinţele vremurilor de astăzi. Numirea II. S. Dr. V. Hossu a înveselit lumea şi fiindcă II. Sa e cunoscut ca un om cu o largă cultură intelectuală şi socială, şi cu bune sentimente româneşti. Mai ales aceste din urmă trebuie să aibă o influinţă binefăcătoare asupra preoţimei din dieceza Gherlei, căreia ii aparţine şi bietul Maramurăş. II. Sa Dr. V. Hossu, care e apreciat şi ca un om cu tact, ca să nu-i zicem diplomat, desigur va şti află mijloacele cele mai potrivite pentru a readuce pe ’ncetul la vieaţă românească preoţimea şi învăţătorimea ce o păstoreşte.
   De aceea şi acest organ de propagandă culturală şi literară salută cu adevărată bucurie venirea 11. Sale d-lui Dr. V. Hossu în fruntea diecezei Gherla şi-i urează din adâncul inimii putere deplină şi zile îndelungate, ca să-şi poată împlini înalta misiune ce-1 aşteaptă.
                                                               88
   Critică severă şi critică indulgentă. La noi, în genere, se critică foarte inegal. Fapte, lucruri, persoane de o însemnătate deosebită pentru vieaţa noastră întreagă se bucură, în faţa criticei, de o imunitate perfectă, sunt — cum a zis foarte nimerit d-l Goga — „tabu". Iar asupra altora cu totul neînsemnate, critica se năpusteşte adeseori cu adevărată furie, să le distrugă, nu alta. Iată bunăoară păcatele literare. Se poate afirmă cu inima liniştită că, dintre toate păcatele, câte se comit in lumea asta, cele literare sunt, relativ", cele mai inofensive. Da, când un scriitor de talent şi cetit de public ar începe bunăoară să propage idei primejdioase pentru cultura noastră naţională; sau când un scriitor de seamă ar publică lucruri cari, sub masca artei, ar ascunde numai trivialităţi şi grosolănii, — în astfel de cazuri critica are nu numai dreptul, ci datoria de-a interveni cu toată asprimea. Prilejuri de acestea sunt multe în vieaţa literară a oricărui popor. Aici nu le putem înşiră pe toate. Am citat numai la întâmplare două. Critica trebuie să intervie pretutindeni unde simte că izvorul operei literare este infectat. Printre cazurile de intervenţie îndreptăţită se poate numără şi acela în contra speculei pur negustoreşti a unor editori mai ales de biblioteci de popularizare, fiindcă acestea ajung în mânile tineretului şi pot pricinui mult rău. în apus critica serioasă a început un întreg războiu bine organizat în contra literaturii de speculă negustorească.
   Nu vrem să cercetăm acum dacă la noi există astfel de apariţii ale vieţii literare în contra cărora critica serioasă ar trebui să-şi ridice cuvântul. Lăsăm pe cetitori să judece şi să-şi pună întrebarea dacă critica noastră este destul de severă sau este prea indulgentă în chestii de acestea.
   Pe noi ne interesează acum alt caz: Un tânăr de abiâ ieşit de pe băncile şcoalei a publicat un volum de versuri. Faptul e uşor de explicat. A cetit pe Eminescu, pe Coşbuc, e în anii când fiecare tânăr ce se respectă comite versuri, numai cât acestea nu văd întotdeauna lumina zilei. Tânărul nostru şi-a făcut, cum se întâmplă iarăş, o idee prea înaltă despre pu-
www.dacoromanica.ro
536
LUCEAFĂRUL
Nrul 23, 1911.
terile proprii. Versurile sunt slăbuţe; unde autorul a fost mai sentimental, cetitorul trebuie să zâmbească. Dar, in definitiv, ce păcat aşa de grozav că tânărul cu plete lun^i — probabil — a publicat acest volum. Dacă s’a prea încrezut, şi-a primit pedeapsa, căci publicul inteligent a râs acolo unde el credeâ că o să lăcrămeze, şi ce pedeapsă mai straşnică decât aceasta se poate închipui pentru un ucenic în arta călăritului pe Pegaz.
   Dar critica noastră adeseori nu vrea să înţeleagă că, faţă de astfel de apariţii, e armă suficientă umorul, chiar şi ironia e de prisos, cu atât mai mult satira. De mult a dat un mare scriitor lumii învăţătura, că nu e cuminte să ’mbraci zale grele de fier ca să te lupţi cu — morile de vânt.
   Fireşte, dacă tânărul din chestie ar începe să abuzeze de naivitatea şi bunătatea care se găseşte întotdeauna la o parte din public, atunci critica are dreptul să-l aşeze la locul care i se cuvine.
   Să nu creadă cetitorii că am vrut să iau apărarea trubadurilor cu plete lungi şi cu inspiraţii scurte, l-am citat numai ca un exemplu tipic. în adevăr, nu găsiţi că se comit in societatea noastră şi păcate mai grele decât ale acestora, că sunt şi tipuri cari ar putea să dea mai mult de lucru criticii?
                                                                       88
   Un faliment. în Ţara Românească cuvântul acesta e foarte cunoscut: au avut această grijă Evreii, cari au făcut din el un fel de ramură a comerţului lor şi chiar un fel de comerţ foarte productiv în multe cazuri, de altmintrelea. Dar în aceste rânduri nu-i vorba de falimentul de care se pomeneşte in comerţ, ci lucrul se petrece în literatură.
   O periodică franceză, „La grande Revue" publică un studiu al lui Armând Charpentier întitulat: Falimentul romanului literar. Falimentul romanului literar?... Ne miră: dar intr’adevăr vedem câ e aşa, dacă urmărim pe d-I Charpentier în excursia pe care o face în literatură dela Guy de Maupassant încoace. Cari sunt cauzele cari au adus falimentul romanului literar?... în studiul său, autorul se opreşte mai mult asupra rolului pe care l-au jucat în literatură fraţii Edmond şi Jules de Goncourt? E cunoscută lozinca acestor romancieri de frunte şi a tovarăşilor, sau, mai bine zis a emulilor lor: „Ca să scrii un roman, nu însemnează să-ţi faci o meserie din aceasta, sau să ai o profesie: căci e un apostolat". Mai limpede ca un aforism 1 Dar, zice d-1 Charpentier, acei cari ajungeau, după cine ştie câte lupte şi necazuri să-şi editeze un roman nu se vedeau răsplătiţi, pentru o muncă de aproape un an de zile — decât cu mizerabila sumă de 350 de franci. Cum s’ar putea deci face artă cu o astfel de răsplată a muncii ţale oneste?... Ca să fii romancier ar trebui, spune d-1 Charpentier, să ai nu numai talentul lui Goncourt, dar mai ales să fii şi rentier. Când, deci, după ce te-ai muncit un an, ajungi să ai atâta câştig material, mai poate să-ţi ardă ţie, om la urma urmei, ca toţi oamenii din punctul de vedere al nevoilor zilnice, să faci artă curată?... D-1 Charpentier nu crede şi i se pare că
una din cauzele falimentului romanului literar este asta: răsplata mică, pentru o muncă mare. Bieţii scriitori, cari nu erau rentieri (dar câţi erau?) ca să poată trăi şi scrie, trebuiau să se facă funcţionari de minister—ca Huysmans, de pildă, care eră subşef de birou la Ministerul de interne. Eră o vieaţă care încântă pe foarte puţini desigur, această vieaţă de funcţionar şi romancier şi iată de ce, îndată după moartea maestrului Goncourt scriitorii au lepădat deviza lor de mai înainte şi au început să facă artă pentru gustul publicului, ci nu pentru „apostolat". Gustul publicului — iată marele duşman. împreună cu nevoile pecuniare, acest gust al publicului e desigur cauza care a adus falimentul romanului literar. Gustul publicului!... Gustul publicului azi e fermecat de romanul de aventuri poliţiste şi de romanul romanesc. De romane de acest fel sunt înţesate vitrinele librăriilor, iar bietele romane cu adevărat literare, cerute din ce în ce mai puţin, putrezesc prin dulapurile dosnice. O pildă despre această stare de lucruri anormală în literatura franceză este cazul romancierului Maurice Leblanc. Acesta publică prin anul 1889 un mic roman „La Fortune de M. Fouque" o capodoperă, cu adevărat „pe care nu s’ar fi ruşinat s’o iscălească nici Guy de Maupassant". Acest roman literar însă a trecut neobservat şi aproape fără să se vândă; a fost destul insă să publice în „Je sais tout" o simplă povestire „Arsene Lupin" care pentrucă eră scrisă aşa cum cereâ gustul publicului a avut un succes colosal, iar autorul ei a fost silit să dea o urmare a acestei povestiri, după care au venit chiar încă trei volume, astfel că „Arsfene Lupin" a ajuns popular pe când romanul literar dela început abiâ dacă-1 cunosc câţiva literaţi.
   D-1 Charpentier sfârşeşte îndemnând pe scriitori să facă pe plac publicului, zicând că odată şi odată are să-i treacă şi gustul acesta, căci ca orice pasiune a celor mulţi nu poate ţine in vecii vecilor. E bună po-vaţa aceasta, e folositoare?... Bună e, căci le asigură scriitorilor acestor romane venituri frumuşele — folositoare însă nu, căci dacă ar fi fost nu ar mai fi zis d-1 Charpentier: „Falimentul romanului literar". (M. S.)               M
   Concertul Lucia Cosma. în monotonia oraşelor de provincie concertele bune sunt adevărate sărbători. Ele alungă, pentru câtăva vreme, toată ceata măruntelor patimi, creiază o atmosferă curată şi binefăcătoare, înalţă, nobilitează şi vindecă suferinţele noastre, în fiecare an d-na Lucia Cosma se abate pe la noi, şi e bine că nu uită oraşul său natal, aducând cu sine bogăţia de cântece, strecurate prin sufletul său artistic şi făcându-ne să cunoaştem cele mai de seamă creaţiuni ale niuzicei occidentale. în desvol-tarea talentului său muzical, d-na Lucia Cosma în fiecare an ne-a făcut surprize din cele mai mulţă-mitoare, anul acesta însă ele le-au întrecut pe toate. Dacă vocea d-sale n’a câştigat atâta în volum, în schimb, insă, a ajuns de-o claritate uimitoare şi trecerile dintr’un registru intr’altul le face cu uşurinţa
www.dacoramamca.ro
Nrul 23, 1911.
LUCEAFĂRUL
537
unei artiste desăvârşite. Aria lui Delibes din „Lakme1' a tradat o mare perfecţiune în coloratură; eră ceva aşa de curat şi fin, ceva din muzica sferelor, care colindă,văzduhurile în nopţile de vară. In „Nimmer-satte Liebe" a lui Hugo Wolf şi mai ales în „Wiegen-lied-u!“ lui Richard Strauss, d-na Lucia Cosma ne-a arătat o mare pătrundere şi înţelegere a cântecului. Pentrucă după cum spuneâ odată maestrul Brahms: „c mai uşor să cânji într’o operă, decât să interpretezi bine_ un cântec" şi ne dării foarte bine seama de ce? într’o reprezentaţie de operă avem acţiunea, decorul şi efectele de orchestră, cari ridică frumseţea melodiei pe când într’un cântec acompaniat de pian e numai materialul de voce al artistului care dă vieafă acestor melodii. Alegerile ce le face d-na Lucia Cosma sunt din cele mai norocoase. Cine nu-şi aduce aminte de „Solveigs’ Lied" a lui Grieg pe care l-a făcut cunoscut în toate ţinuturile locuite de Români?
   Mult gustate au fost şi cântecile: „Toarce puică" de Ionel Borgovan şi „Când treci bade pe la noi" de T. Brediceanu. Deasemenea şi aria din „Boheme" de Puccini, cel mai mare talent muzical al zilelor noastre a fost mult aplaudată. Un mare noroc al acestei artiste e, că cunoaşte patru limbi şi-i dă posibilitatea să-şi câştige un repertoriu bogat.
   Artista a fost foarte sărbătorită şi aplaudată şi i s’a oferit o mulţime de buchete de flori.
   Acompaniamentul a fost susţinut de d-şoara Ana Voileanu, o absolventă a conservatorului din Viena cu un pronun{at talent muzical şi cu o şcoală bună. Technica d-sale întrece pe aceea a profesoarelor de pian, interpretarea piesei în Cis-moll a lui Rachmaninoff şi mai ales efectele de sonorită{i în „Balada" lui Chopin au fost surprinzătoare şi ne-a adus aminte de cuvintele acestui din urmă artist, care ziceâ, „că pianul nu e făcut să cânţi cu el, ci ca să vorbeşti". Şi dacă acest tânăr talent n’a ajuns încă culmile virtuozităţii, după . cum a fost afişat, nu e eschis ca prin muncă să-l ajungă. încercările în compoziţie, încă se pot iuâ în seamă.
   Concertul s’a dat în favorul „Reuniunii femeilor române" şi a fost cercetat de multă lume, printre care s’a remarcat străinii. Succesul concertului din Sibîiu îl dorim d-nei Lucia Cosma şi în alte părţi. (J. E.).
                                                                   88
   Concertele simfonice din Bucureşti. în palatul Ateneului din Bucureşti au început Duminecă 30 Oct. Orchestra Ministerului instrucţiei publice, de sub conducerea d-lui D. Dinicu, profesor la Conservator, s’a obişnuit ca aproape în fiecare an să deschidă seria concertelor cu un ciclu de simfonii ale unui anumit compozitor: acum vreo doi, trei ani cu lucrările lui Wagner, în anul trecut cu acelea ale lui Schumann, în anul acesta cu ale lui Bcethoven. — Şi astfel, de vreo săptămână de zile şi mai bine, afişele anunţau bu-cureşlenilor muzicali executarea în ordine numerică a celor dintâi opt simfonii ale acestuia din urmă. Unii s’aşteptau să audă în stagiunea anului curent şi simfonia a noua cu coruri a genialului muzicant, mai ales că ziare din Capitală îi înştiinţa şi de audiţia
acesteia. Dar, se vede că greutatea găsirei de bune şi numeroase elemente vocale — cele instrumentale, se ştie, sunt de o calitate admirabilă — poate şi cauze financiare sau cine mai ştie cari altele, au silit pe maestrul conducător al orchestrei noastre să renunţe pentru a doua oară — acum 2 ani se mai vorbise odată de simfonia a noua la Ateneu -- la dirijarea grandioasei opere simfonice. Ne putem însă aşteptă la vreun nou anunţ... Tot ar fi bine. — întâiul concert simfonic şi-a făcut debutul cu uvertura „Mein Heim" de Dvorak. Gingăşia primelor măsuri, neliniştea ce întretae uneori seninătatea din bucată, sbuciumul finalului, bogăţia contrastelor dintre simţiri exprimate cu atâta uşurinţă, pot convinge că compozitorul, dacă în multe din operele sale c descriptiv, ştie să cânte şi emoţiunile ce-i nasc în suflet din pitorescul molcom al focului din sobă, din penumbra vagă a căminului. — „Simfonia l-a“ de Bcethoven în Ut major, este vădit diferită de celelalte simfonii ale aceluiaş autor, atât prin stilul melodic, cât şi prin structura armonică şi prin ritm; se poate spune că e mai slabă ca ele. Clasicul german a compus-o în cea dintâiu epocă a vieţii sale, când ideile-i muzicale derivau din acele ale lui Haydn şi Mozart, idei mai extinse însă. Calmul „adagiului", interesanta tratare a frazei principale ce caracterizează cel dintâiu „allegro con brio", căldura „andantelui cantabile" şi vioiciunea ultimului „allegro", constitue totuş, dacă nu o muzică original concepută, una admirabil construită, din punct de vedere stilistic. Al treilea punct al programului s’a cântat pentru prima oară în Bucureşti. „I-a Suită" pentru orchestră din operele clasicului francez Gluck, orânduită de maestrul belgian Gevaert, e compusă din liniştite dansuri din Elena şi Paride şi Iphigenia în Aulide, din menuetul suav din Iphigenia în Aulide şi dintr’o „passacaille" din Elena şi Paride — un fel de joc din seci. XVII şi XVIII în măsura de 3/« şi cu o mişcare moderată —. S’a nuanţat îngrijit, s’a executat curat, fără şovăeli, de altfel neobişnuite la orchestra noastră. „1812", uvertura solemnă a lui Tschaikowsky, unul din maeştrii mari ai muzicei ruseşti, e un episod războinic din expediţia în Rusia întreprinsă de Napoleon 1. Vreo câteva motive principale: un marş eroic, un joc rusesc, imnul „Marseillais-ei“ sunt tratate şi întocmite cu mult colorit orchestral. — însufleţirea şi siguranţa executărei, atât în uvertura ultimă cât şi în celelalte puncte ale programului — poate numai „an-dantele" din simfonia I-a a lui Beethoven a fost cam neglijat de arcuşurile viorilor prime >— au convins că ceice constituesc orchestra Ministerului sunt eminenţi artişti. E o datorie de a se notă că coducătorul, d-l D. Dinicu, are o calitate: aceea a exteriorizârei personalităţii sale în interpretarea simfoniilor; acestea trec neatinse în expresiunea lor prin bagheta Domniei sale. Şi e un mare dar acesta. — Se aşteaptă cu nerăbdare audiţia operelor simfonice ale compozitorilor români: Ottescu, Cuclin, Cremer, toţi tineri cu studii superioare din Paris. (1. Borgovan.)
                                                                                                   88
www.dacoromanica.ro
538
LUCEAFĂRUL
Nrul 23, 1911.
    Cronică şcolară. 1. Pedagogia ca ştiinţă şi pedagogia ca artă. Tot mai mult se sporeşte numărul acelora cari privesc pedagogia drept o artă. Pe când, mai de mult. se credea că succesul creşterii şi al instrucţiei atârnă în prima linie de metoda educatorului, şi pedagogii de profesiune îşi băteau capul să isco-dească^cea mai bună metodă, astăzi lumea a început a înţelege că o metodă oricât de ingenioasă în mânile unui învăţător slab nu poate da nici un rezultat. Astăzi,^nimeni nu mai trage la îndoială că factorul cel mai important în educaţie este personalitatea învăţătorului. Deoarece însăşi creşterea nu poate fi altceva decât o înrâurire a unei individualităţi mature asupra altora neformate încă, este evident că tot efectul ei trebuie să fie condiţionat de felul acelei individualităţi. Dar dacă admitem că educaţia este în esenţa ei înrâurirea unui suflet asupra altora, atunci profesorul, în ochii noştri, nu mai poate fi un savant care se strădueşte să comunice elevilor într’un mod cât mai ingenios tot ce ştie dânsul, ci este un artist care, cu toată vorba, cu toată purtarea lui, încearcă să modeleze sufletul şcolarilor.
    De când s’a înţeles aceasta, mulţi şi-au cam pierdut încrederea în groasele volume în care se rezolvă, după cea mai viguroasă metodă ştiinţifică, toate problemele pedagogice. Ei admit că şi ’n aceste cărţi se pot găsi multe idei bune, multă înţelepciune, din care cetitorul poate să tragă folos. Dar ei zic că, dacă pedagogia este o artă, atunci precum orice artist profită de>eci de ori mai muit aprofundând operele altor artişti decât studiind volume de estetică, aşa şi pedagogul va aveâ mai mare câştig cetind descrierea unor momente reale şi trăite din activitatea unui pedagog decât răsfoind cu migâleală cărţi voluminoase, în care se înşiră cu o logică perfectă multe lucruri frumoase, pe care mintea le crede bucuros, dar sufletul nu le simte.
    Tot astfel au început să capete o însemnătate cu mult mai mare aşa zisele romane pedagogice, cari, sub formă literară, expun credinţele şi ideile pedagogice ale autorului. Aceste romane, fie ele scrise de bărbaţi cu experienţă practică şi înzestraţi cu talent literar, fie de scriitori mari, cari, printre alte multe probleme, s’au simţit atraşi şi de aceea atât de importantă a educaţiei, au darul deosebit de preţios de a mişcă şi de-a înrâuri, în urma formei lor artistice, sufletul cetitorului. Din cauza aceasta, romanele pedagogice sunt cu mult mai potrivite spre a răspândi idei nouă, concepţii superioare despre educaţie în cercuri cât mai largi, fiindcă ele fac propagandă cu acea căldură a cuvântului care numai poetului îi stă la dispoziţie şi care convinge şi însufleţeşte.
    Aceste idei ne-au fost sugerate de cetirea romanului pedagogic „Flaggen liber Stadt und Hafen" al marelui scriitor norvegian Bjornson. Ce admirabilă este, de pildă în această carte, idee pedagogică că mai important de ştiut pentru tot omul e cum să-ş întrebuinţeze, cum să-şi conducă toate facultăţile sufleteşti şi trupeşti, cu care l-a înzestrat natura, spre folosul său propriu şi al societăţii, păzind în acelaş timp sănătatea şi puterea de muncă proprie şi a urmaşilor săi.
   în adevăr, în şcoalele de azi, câte lucruri de prisos nu se învaţă, cu care se pierde numai timpul cel scump înzadar; iar, asupra funcţiunilor corpului şi ale sufletului, rămâne ca omul să se dumerească singur, cu timpul, adeseori prin experienţe foarte dureroase, cari pot să-i nimicească în parte facultăţile sale sau să-l distrugă chiar cu totul sau, în cazul cel mai bun, să-i răpească din timpul preţios, de muncă şi din plăcerile la cari îl îndreptăţeşte vieaţa.
   Dacă vreun cunoscător al limbei norvegiene, de pildă d-1 Ciotori, ne-ar da romanul lui Bjornson într’o traducere bună, s’ar completă de minune seria frumoaselor traduceri de romane pedagogice, cari s’au început la noi cu „Leonard şi Gertruda" de Pestalozzi, tradus de d-1 I. Rădulescu-Pogoneanu şi „Gertruda Baumgarten" de Dettner, tradusă de poetul Şt. O. Iosif.
   2.    Cursuri de analfabeţi. In nutnerile din urmă am stăruit asupra cursurilor de analfabeţi, cari se dăduseră uitării aşa de repede. Acum ne'facem o plăcere vestind cetitorilor noştri că I. P. S. Sa Mitropolitul Meţianu, în pârinteasca-i grijă ce o poartă faţă de credincioşii ce-i păstoreşte, a dat de curând o circulară cătră toţi preoţii şi învăţătorii din arhidieceză, în care îi îndeamnă ca în iarna aceasta să ţină cursuri cu neştiutorii de carte, dându-le poveţe înţelepte cum să lucreze ca munca lor să fie încununată de roade. Nu ne îndoim că preoţii şi învăţătorii din arhidieceză vor ascultă îndemnul arhiepiscopului şi-şi vor da toată silinţa să înveţe pe cât mai mulţi săteni taina scrisului şi cetitului. Aşteptăm ca şi ceilalţi arhierei să deie asemenea circulare cătră preoţii şi învăţătorii din diecezele ce Ie cârmuesc, ca munca de redeşteptare naţională să se facă în toate părţile cu aceeaş sârguinţă. După cum suntem informaţi şi „Asociaţiunea" va adresă în curând despărţămintelor sale o circulară, îndemnân-du-le să aranjeze şi ele, prin mijloacele ce le stau la dispoziţie, cursuri de analfabeţi. „Asociaţiunea" va pune gratuit la dispoziţia preoţilor şi învăţătorilor, cari se vor hotărî să ţină asemenea cursuri, Abecedarul pentru analfabeţi, lucrat de învăţăţorul 1. Bota, care a fost censurat şi din partea secţiei şcolare a „Asociaţiunii", şi va dă şi 5 premii de câte 50 cor. celor ce vor dovedi că au instruit mai mulţi analfabeţi. Astfel nădăjduim că munca de răspândire a culturii în sânul ţărănimii noastre va luă un nou avânt.
                                                         Bibliografie.
   I. Popovici, Amicul Poporului, calendar pe anul visect 1912. Edit. W. Krafft, Sibiiu. Preţul: 70 bani.
   Calendarul Săteanului, pe anul visect 1912. Edit.
W.  Krafft, Sibiiu. Preţul: 30 bani.
   Ermil Borcia, Poznaşul, Calendar umoristic ilustrat pe anul visect 1912. Edit. W. Krafft. Sibiiu. Preţul: 60 bani.
   Roman R.Cioroga r \u, Spre Prăpastie. Arad. 1911. Spiridon Popescu. Moş Gheorghe la Expoziţie. Nuvele. Bucureşti, 1911. Preţul: 2 lei.
                                             TIPABUL LUI W. KBAFFT ÎN SIBIIU.
www.dacoromanica.ro