UUCEflFflRUli REVISTA PEMTRU GUIiTU: Ră, ItlTER^TURă Şl amilii x 1 :sibiiu 16 nov, mr. i rm 22 iRtnacTOR OOT o. rasiiăuamj: Samarul: Al- Ciura p. pădure £). Kanu . JYÎ. Săulescu . Alice Călugăru I.K.pârvulescu Xoemvrie. $oi plopi (poezie). Yisul unui amurg de iubire, piesă într’un. act după J3ataille. Uneitrecătoare(poezie). Altă seară (poezie). In noapte (poezie). jt)ări de seamă: II, Chendi . . J - i de jumătate până să-l ducă la gură. Se dă semnalul şi publicuil se înghesueşte spre vagoane. Mă ridic şi eu instinctiv, cu toate că mai aveam vreme până să vină şi trenul meu. în amestecul de oameni grăbiţi, între cele câteva sute de muncitori, cari se îmbulziau cu mare larmă în vagoane, mai zăresc odată, Fr. Storck: Statuia Iui Eminescu in Qalaţi. patruzeci de ani intră sprijinită de un hamal. Trece la masa de alături, aşezându-se cu mare grije pe scaun, cu mişcări stângace de paralitică. Dă câteva lămuriri hamalului, apoi s'e ra-zimă pe cotul stâng, şi priveşte înainte-i cu căutătura fără expresie a omului bolnav. Mâna îi tremură într’una şi ochii i se umplu de lacrimi. îşi duce batista la gură, căci fumul oînneacă. Ia un ceai, pe care îl varsă mai bine pe o clipă, pălăria uriaşă, apoi văd hamalul, sprijinind pe femeia bolnavă, care abia se putea urni din loc. O conduse cu mare greu până la vagon, urcând sprijinită de alţi trei oameni. Apare la geam. Chipul ei fără expresie pare luminat de o rază de bucurie: îi părea bine, că n’a scăpat trenul. Apoi cade iarăş în toropeala de mai nainte. întreb pe hamal, cine e femeia. El ridică din umeri cu indiferentă: > www.dacoromanica.ro Nrul 22, 1911. LUCEAFĂRUL 497 „O smintită trebuie să fie, domnule! Aci râde, aci plânge — şi nu pricepi nimic din ce-ţi vorbeşte. Zice că merge la spital11... * Mă uit la tren şi un adânc sentiment de milă mă înfioară. O credeam pe biata femeie, rătăcind singură în furnicarul de oameni, ca într’un deşert fără margini. Să fi fost ea singură toată vieaţa ? Pe vremuri, când ochii ei aveau străluciri diamantate, când zâmbetul ei ascundea o comoară de făgăduinţi, s’a oprit, de sigur, cineva în faţa ei, cu inima înfiorată. Au trăit fericiţi? Pe urmă, s’au despărţit? Se poate că după o vieaţă de îndestulire sau nefericire să se pomenească deodată singură în faţa bătrâneţei severe, când firea haină îi ia rând pe rând toate podoabele şi toată strălucirea, cu care o împrejinuise înainte? Flacăra viie ce ardea în fundul ochilor turburători de minţi s’a micşorat deodată, zâmbetul şi-a pierdut vraja, şi pudra de pe aripile acestui flutur şăgalnic s’a spulberat... Lipsiâ aci mâna viguroasă a unui bărbat, sau dragostea plăpândă a unui copil, care se simţeşte mai puternic, văzând pe mamă-sa suferindă. Lipsiâ totul! Un picur, unul singur din acel ocean al marinimiei, pe care îl reverşi din inima însângerată — ca apoi să ţi se redeâ, în proporţii cât de reduse, în zilele triste ale bătrâneţii şi ale boalei! Nenorocita luâ proporţii tot mai mari în închipuirea mea. Nu mai erâ acum imaginea solitară a unei femei bolnave, ci un simbol, purtând pe umerii încovoiaţi: suferinţa şi mizeria umană. * Pălăîia uriaşă apare la geam, în tovărăşia unui suris ucigaş. Are ceva sfidător în privire, ca o regină mâhnită. Ochii ei frumoşi aruncă o suliţă de mânie asupra mea. Trenul se pune în mişcare. Urmăresc figura de ceară a bolnavei, privirea ei pierdută în gol, şi-mi vine să o aseamăn cu Niobe. O Niobe, care n’a avut copii; o Niobe, care nu mai e nici tânără, nici atrăgătoare; o Niobe, care din complexul vieţii duce cu sine povara omorîtoare: durerea singurătăţii... Al. Ciura. Doi în parcul veşted dinspre lac, La margine de vale, Intr’un cucernic, drag alint Sunâ du-şi foile de-argint Doi plopi doinesc a jale... în vechiul parc dinspre havuz, Pe-o bancă solitară, Cu gândul veşnic călător S’aşează trist un visător în fiecare seară... plopi... în faţa lui ca doi străjeri La margine de cale, Sunându-şi foile de-argint Intr’un sfielnic, drag alint Doi plopi doinesc a jale... Doi plopi doinesc un cântec trist Din vârfuri şoptitoare, Doi plopi păzesc cărări pustii Şi spun drumeţilor târzii De-o dragoste şi-o floare... ...Şi spun drumeţilor târzii De-o visătoare Doamnă, Ce stând pe gânduri în pridvor S’a ’ndrăgostit de-un visător într’un amurg de toamnă... P. Pădure. 1* www.dacoromanica.ro 498 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1911. Visul unui amurg de iubire. Poem teatral în versuri după H. Ba ta iile de D. Nanu. (Sfârşit.) El (privind fix năluca). Departe? Unde oare, o Doamne prea innalt! (Se ridică repede, c sbuciuniat.) Destul, — ci schimbă vorba... ce facem, nu e bine... E rău absurd, — şi nu ştiu ce te-apucă pe tine Să-mi aminteşti de dânsa... Tu, tu o re’nviezi... M’apasă gândul ăsta, mă ’nneacă... Ea. Ce ai? şezi... Te linişteşte... Doamne, dacă ştiam că-ţi face Aşa de rău !... El. Ah, uite vorbi-vom tot ce vrei Dar numai nu de dânsa I... Ea (mângâietoare). Ei bine, fii pe pace S’a isprăvit... mă iartă dac’am greşit... A! Stai (Se duce căutând un pretext in jurul ei şi ia un album de pe masă.) Aice am albumul... — Pe ultima lui foaie Ai spus că-mi scrii sonetul... Te uită ce mai ploaie De strofe idioate se ’nşiră ... Gânduri seci, Albumul te aşteaptă cu pana ta să treci, Şi-un vers al tău să-l scape de-aşa banalitate... Aci e foaie albă... priveşte, la sfârşit... (îi întinde o pană, şi pe urmă uşor se strecoară lângă dânsul). Dar lasă-mă în vreme ce tu vei fi gândit Sonetul, — lângă tine să mă strecor, şi mică, Micuţă cât o gâză, să stau... Nu e nimică Să-ţi pun un braţ pe umăr? Aşa, ceteşte-acum,... — Ce vers, ce cugetare (pufneşte Încet de râs). Umbra (de departe, pe când cetesc amândoi). Să pier, cum piere-un fum? O trist amant! De ce vrei să fug? Te simţi mai bine? Logodnice-al durerii, priveşte, sunt cu tine. Ia seama că aproape, din ochi te spionez Mai mult ca ea, ori unde, geloasă te urmez... Mai mult ca ea în vieaţă te-oi îndrăgi, căci vai, în toată lumea asta alt suflet drag, tu n’ai... Nici eu nu am pe nimeni, decât pe tine doară... Cum vrei să scapi de mine, şi umbra mea să moară, Când eu sunt o văpae din vieaţa ta? — Nu, nu, Sunt pururi, pretutindeni, oriunde vei fi tu. N’ai teamă... de-azi ’nainte nu te-oi mai înşelă, Pe drumul vieţii tale, voi fi ca umbra ta. în^cântece, parfumuri, intr’un contur de floare Mă vei găsi "în toate, prezentă ca un zeu, în zilele banale şi ’n zi de sărbătoare. De trecifpe-o stradă, chipu-mi te va ’nsoţi mereu, EştiTsingur in trăsură? Mă voi lipi d-* tine întinzi pe-o pernă mâna? De mână strâns te-oi ţine. înîfoşnetul femeii ce trece, — sunt tot eu, Tot eu, sunt în amurguri în versul ce-i ceti Şi până *n desnădejdea de-a nu puteâ iubi... De ce împotrivire? Să te urmez, — nu vezi ? — Mi-am pus o roche albă şi pălăria-am scos S’alerg, ca ’n alte vremuri, pe câmpuri, în miros, De fraged fân ... Cules-am, flori, ramuri din livezi, O vin cu noi! Crezi poate, c’aici pe canapea Nepotolita sete-a iubirii, lângă ea, Nu caută prin umbră tot fruntea mea iubită? Plutesc în al tău creer, ca între vis şi vieaţă Tu te prefaci acuma, — dar nu ceteşti, prin ceaţă Vezi ochii mei in care ţi-e mintea absorbită La sânul meu acuma te crezi, şi ’n aiurare Visezi, ţi-e dor de ritmu-i, cum ţi-ar fi dor de-o mare. Copile scump, să ’ncepem iar visul nostru drag... Priveşte-mă în ochi-i, — cum eu răsbat din vag, Credeai că vindecarea aşa de iute vine? Credeai că de-a mea umbră, tu poţi fi despărţit? Nu, n’a fost cu putinţă şi iată, — am venit! El (cu o mişcare nestăpânită, Închide repede cartea, aruncă pana şi se ridică). Lumină, vreau lumină... Fă lampa cât de mare... M’apasă umbra asta... Ea (cu bunăvoinţă se duce la perete şi dă lumina electrică). Aşa. — Nu e prea tare? El. Nu, nu-i destul... Ea (Întoarce Încă butonul). Acuma? El (respirând abiâ). Acuma e mai bine ... (Dar strălucirea vie a lămpilor, nu a gonit Năluca. Ea se vede stând dreaptă, surizătoare in rochia ei, ca un al treilea personagiu real. Stă răzimată In fund, intr’o atitudine familiară şi Innecată de lumină). Umbra. Nu, nu fug de lumină, crezi, ai scăpat de mine? Ca marmura Ia soare, mai vie strălucesc Vrei să-ţi încerci puterea să mă goneşti? Primesc Stau dreaptă, în picioare, — priveşte-mă ’n lumină Vrei să mă întuneci, — însă e ’n van, — nu vei puteâ. Mă vei găsi alături de oricare străină, Din ce în ce mai blândă prietină a ta... Vrei numai invitată să-ţi fiu? — Prea bine, fie... Un flirt în trei atuncea! Să fim de-o veselie De vechi prieteni... Fă-ne chiar curte l-amândouă. Ea (In fa(a tăcerii şi a situaţiei lui stânjenite). Oh, vino, vino iute... ia uită-te ’n oglindă Şi vezi ce mutră dulce mai ai... Par’că te plouă! Să mor de râs, — mă iartă ... Umbra. Să râdem (râsul ei picură ’n tăcere). El (tresărind la râsul Umbrei). Uneori, Ai râsul ei, de pildă acum... www.dacoramamca.ro Nrnl 22, 1911. LUCEAFĂRUL 499 A. Zeiler: Uşa împărătească cu Bunăvestirea. Umbra. Ah! iacă, am fost de o părere... Ea (arâtându-i salonul). Si totu-i vechiu. Umbra. Ah, Doamne, Henri, — cu ce plăcere Ne-am fi iubit aicea! Ea. Colo e un dulap în care ale tale volume, toate ’ncap. Legate-s în coloare sau palidă sau vie Aşa că titlu, scoarţă, — tot un acord să fie. Pe ultima ta carte, am pus gravat’o floare De crin pe fondul verde... El. De crin? (Ea se duce la dulap. Umbra în vremea asia s’a apropiat de el.) Umbra (exprimându-şi părerea despre Maria). Fermecătoare! Ai gust ales, desigur; — din vremi tot ţi-a rămas, E drept că te atrage spre ea, la primul pas. Şi gâtu-i alb, când doarme, mi ’nchipuesc, că bate Un puls tihnit, molatec pe pernele-i curate... Şi trebuie să fie plăcut să te trezeşti în zori cu ea alături, prin spuma-i de dantele Volanuri şi linouri, mătăsuri femeieşti... El (dupăce ea i-a dat o carte). Ce gust de amănunte ai pus în fiecare... Ea (cu intenţie). Dar toată grij’am dat-o odăii de culcare... Ah! Da... El. Ea. El. Ea. Hm! cazi din nori. El (revenindu-şi In fire se scuză). Sunt cam sfios... ai dreptul să râzi... aşa sunt eu... Cuvântul ăsta drăguţa mea păpuşă De-aş fi amant, ar face cât cheia dela uşă... Odaia este roză? Ea. A nu, e azurie. Ea (încurajatoare). Hai, haide fii mai vesel Henri, — ce Dumnezeu, Să ne mişcăm... Ce aer solemn de sărbătoare ... Mai schimbă atmosfera, e prea năbuşitoare ... Aşa-i de trist aicea? Nu-ţi place cuibul meu? Priveşte-1 la lumină. Umbra (ia aerul unei femei batjocoritoare care ar inspectă un salon). Hm! ia să văd şi eu ... E minunat! El. Umbra. De geaba, — la noi eră mai bine... El (cătră) Ea. Când eşti colea, de faţă, te văd numai pe tine Ea şi Umbra (împreună). Ce mincinos! El (Intre dinţi). Fireşte! — în ce parte? la dreapta? stânga? Ea (îi arata o uşă în fundul celei de a doua camere). Iată... Ai voie dela mine, — poţi chiar să intri ’ndată... El. Fiindcă mi-ai dat voie, îmi iau curagiul, — fie! (Ea inadins rămâne ocupată la serar. El are o nehotărlrc... se depărtează de ea îndreptându-se spre cameră.) Umbra. Opreşte-te o clipă... Aşteaptă... Eu întâiu, Voiu merge înaintea dorinţei, — tu rămâi. Eu voiu deschide uşa furiş, spre a vedeâ Frumos e-alcovul, unde mă vei tradâ cu ea? îţi spun eu dacă poate să-ţi placă, ce-ţi promite... Căci nu uită, odaia perechii ’ndrăgostite www.dacoromanica.ro 500 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1911. Supraveghiată trebui... E cuibul ideal In care visul cearcă să sboare din real Uşor;... să nu-1 rănească urîtul, căci îl sângeri... Odaia de-i urîtă, sub trist alcov, plâng îngeri... (Umbra, furişându-se cu un deget pe buze, se strecoară prin uşa întredeschisă şi dispare.) Ea (se întoarce mirată că-1 vede tot in acelaş loc). Cum? ai rămas acolo? Nici n’ai intrat măcar? El. Nu, nu ’ndrăsnesc. Ea. Ei asta-il El. Mi-e frică de altar! ..Nu frică chiar;... sfială... Ea. Eşti extraordinar... Treci peste sfiiciune, şi intră, intră-odatăl... O! neîncrezătorul! O să-i găseşti vreo vină De gust, crezi tu?... Nu, — intră... Umbra (venind în vărful picioarelor). Pentr’o femeie fină Ce-odae! Biet prieten... eram încredinţată... Să vezi ce-albastru Doamne, ce-albastru! Cum e cerul; Nu, n’o să-ţi placă patul... Nu ştie ea misterul, Parfumul ce te ’nvinge... Al ei, parfum de nuferi... Prea tare, — ameţeala te-apucă... N’o să-l suferi... Fugi, fugi, odaia asta-i decepţie întreagă... El (repede întorcându-se spre ea şi Imbrăţişând-o cu o .mică scânteere de necaz In privire.) Şi-apoi, odaia n’are nici o însemnătate... Tu numai, eşti decorul, unica voluptate Micuţa mea comoară... Ea. Porecla ta mi-e dragă... „Micuţa ta comoară!" E ’ntâia alintare... Dar n’a fost pentru mine găsită mi se pare... El. Iar! Ea. Ei i-ai spus aceasta întâi... Te pricepeai Ca s’o alinţi cu vorbe ce inima ating. Vă alintaţi voi oare? Umbra (c'un deget pe buze face un sstl semnificativ.) Te-opreşte, o iubită! Henri, Henri, respectă pe scumpii noştri morţi. Vorbeam? El (după o sforţare). Ea. De voi. El. O! multe în amintiri se sting! Din alintări, ştii care ’n iubire-i potrivită? E-aceea ce ’n deobşte copiilor o dai. Şi care-anume? Ea. A. Zeiler: Apostolii Petru şi Paul (Chramul bisericii din Ludoş). El. Care? Umbra. Tăcere! Ea. De ce stai Pe gânduri ? (Deodată, ca sub impulsul unei inspiraţiuni.) A! desigur că ai asupra ta, Ce? El. Ea. O scrisoare poate din parte-i, — nu zi ba! El. Poate că da. Ea. Arată! (El trage sfios un mic portfeuille din buzunar, caută şi-i întinde o scrisoare...) Umbra. O! Cum mă profanezi! Şi mâna ta o clipă nu tremurat-a? vezi... www.dacoramamca.ro Nrul 22, 1911. LUCEAFĂRUL 501 A. Zeiler: Mântuitorul. Acuma ea ceteşte „scump suflet... dragul meu...“ Atâtea vorbe scrise, doar pentru dorul tău... Scrisorile trecute păzeşte-le, se pierd! El. N’o port în totdeauna A fost o... întâmplare... Ea. Nu le iubeşti de loc? De loc! El. Ea. Mă prind, scrisoarea tu n’ai svârll-o ’n foc! El. Priveşte... (Aprinde un chibrit de pe masă, şi-l apropie de scrisoare. Umbra pe furiş se apleacă şi suflă; — flacăra se stinge...) Ea (surizând). Nu eşti martor destul de elocvent, Sărmanul meu prieten... El. A stjns-o un curent. Ea. Sau tnâna-ţi tremurândă... în fine ce ne pasă. Dar jocul ăsta nu e frumos, nu-mi place, — lasă! Pune-ţi la loc scrisoarea... (Ea li întinde cu gravitate scrisoarea). Umbra (pe când el işi pune ’ncet scrisoarea in portfeuillc). Acum scăpaşi uşor... Dar nu te mai încrede în ea, pe viitor. E generoasă... însă ea nu băgă de seamă Că lampa dând pe faţă lăuntrica ta dramă Te supără de-o clipă încoa... cred c’am ghicit. Ea trebuie să fie d’un egoism cumplit, Eu te-am făcut să suferi, ce-i drept; să simţi că mori, Dar duioşii alese avut-am uneori, Pe care nu le are ea... Eu în locul său Aş pune abatjourul... Ea. Lumina-ţi face rău (Ea pune abatjourul). Ea (cetind). Puţin cam vorbăreaţă... Umbra. Căeşte-te mai iute! îmi risipeşti comoara cu care te desmierd... El (scuzându-se şi stând cu mâna întinsă, ca să-şi ia Înapoi scrisoarea). Sunt alintări de vorbe, — amorul are sute! Ea. Un murmur e vieaţa... El. Şi vai de-acela care Nu ştie să le-asculte! Umbra (ironică). Urechea ei, — e tare... Ea. Ţii mult l’aceste moaşte, de vreme ce porţi una în buzunarul cela? Umbra. Ah! nu aveam dreptate... El. Iţi mulţumesc. E Umbra. Veghează! bună azi... şi totuş e semn că va fi rea. Ea (surizând de acrul său supus, şi aşezându-se la masă). Vezi tu? Abiâ acuma ceva mă luminează... Te înţeleg... Ştiu bine ce inima ta vrea. Eu cred că voiu fi bună____Chiar de folos ţi-oi fi Asemeni unei mame aş vrea a te iubi, Având fireşte ’n suflet şi-o leacă de incest... Mâhnirea ’n totdeauna e ’n trup... E poate-un rest Din vechea bucurie a unei mari plăceri, Ce-aprinde ’n noi dorinţa de foste mângâieri. Ascultă-mă poete, — vrei să-ţi vorbesc ca voi? Mâhnirea, e-o grădină pe vremuri de altoi. www.dacoramamca.ro 502 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1911. Despicătura ’n coaje e crudă, sigur doare, Dar pui ceva acolo: frumseţea viitoare! E alta, şi nu are cu cea de azi pereche. Un nou amor se naşte mai viu, — din rana veche. Aşteaptă; uite-mi pare, că mă ’nţelegi de-acum, întâia oră-alături pornim pe-acelaş drum. Şi numai de-adineauri... Din ochii tăi, văd bine Ca umbra te apropii, vii tot mai blând spre mine, Putină vreme încă... O zi, sau cel mult două, Şi tu, vei prinde mâna ce ţi s’a ’ntins sfios... (De-nsupra mesei manile se Întind... „Umbra“ dă o starlâ în buchetul de flori... Florile se scutură pe mânile lor. Tăcerea arc o palpitaţie ca o inimă...) Ea- Ah! uite! trandafirul petalele îşi plouă... Văzuşi? El. Când trandafirii se scutură pe jos Pe mese... ce frumoasă privelişte! iia un pumn de petale) Ziceai? Ea. Ne-am întrerupt, când clipa eră mai dulce, vai! Rupi farmecul vorbirei... dar e şi vina ta Ai tresărit! El. De-acuma, n’am să mai fac aşa, Sunt tulburat, ce-i dreptul, pentr’un nimic tresar... (Maşinaliceşte, el şi-a umplut mânile cu petale, şi acum nervos, vorbind, mestecă o petală.) Umbra. Hai, gustă floarea asta, — şi vezi ce gust amar... E par’că voluptatea ce-ţi scapă. ... E minciuna Ce vrei să-ţi pară dulce ! De geaba. Trandafirii Sunt otrăviţi de mine şi pentru totdeauna! (El aruncă floarea.) Ea (se ridică). Cu ochii tăi aiurea, eşti un nesuferit! El. Ce te-apucă acuma? Ea. Nu-i aer... e strâmtoare... Prea multe flori, căldură... mă ’nnec... am ameţit. EL Din pricina lor oare? Ea. Nu ştiu, mă simt urâtă. El. Eu tocmai dimpotrivă, te văd încântătoare Priveşte-te ’n oglindă... te uită bine câtă Mândreţe... (Ia o oglindă de mână, de pe masă). A. Zeiler: Maica Domnului. Puţin. El. Ea. Cunoşti ce-i asta? (ea pianotează în picioare.) El. într’un sfârşit de vară Prin August, auzit-am ăst cântec, într’o seară La Casino. Ea. Boema; ţi-o cânt pe note ’ncete... (S’aşează şi cântă.) Umbra. Aburit-am cu calda-mi respirare Oglinzile ... (El întinde Măriei oglinda). Ea (ştergând oglinda de aburire). Ei bine dar sunt îngrozitoare; (Respinge oglinda cu un suspin de nerăbdare, şi se ’ndreaplă spre colonete, la pian). Dar muzica, îţi place? Eşti muzicant poete? Umbra (se furişează lângă dânsul). Adu-ţi aminte bine ... ascultă ... suntem noi La mare... Plaja... valuri albastre... e ’n amurg Se plimbă pe terase mulţimea ca un roi Nimicuri fericite în aste note curg... (Viori depărtate par’că reatacă valsul, pe când pianul continuă.) E fericirea noastră, şi-a noastră despărţire... Beţia sărutărei, întreaga-ne iubire www.dacoramamca.ro Nrul 22, 1911. LUCEAFĂRUL 503 A. Zeiler: Uşa dela miază-noapte, Sf. Ştefan. A. Zeiler: Sf. Nicolae. Tot ce-am lăsat în urmă mai tânăr şi mai sfânt Din floarea tinereţii... petale pe pământ... Povestea-amândurora, ascult-o... s’a sfârşit!... Cu-aceleaşi valuri alţii vor luă-o ’n infinit, Pe-aceleaşi largi terase, pe-aceleaşi nopţi senine Cu-acelaş cânt nostalgic plângând pe violine, — O să re’nvie umbra iubirei ce-a sburat... Cu noi... muri povestea... nu, n’o să mai revie! Găseşte-mă ’n vibrarea din astă melodie Şi plângi cu-a ta iubire, de gâtu-mi aninat. .. Ea (continuând cântecul), îmi pare... acest cântec s’aseamănă... EL Dar... Ea. Iacă, ia un ceai Şi taci! Fă bunătate să nu-mi mai spui ce ai. (In culme aenervărei stăpânite, se trânteşte Ia stânga pe un morman de perne, cu spatele cătră dânsul.) El (după o şovăire, aproape răutăcios). Supus,... eu totdeauna am căutat să fiu... (Mergând la măsuţa de ceai, fredonează aria Boltentei. in aer trece o ultimă adiere de viori. El Îşi prepară ceaiul liniştit.) El (cu lacrimile 'n ochi, aiurit). Oh ... mult! Ea (întrerupându-se brusc şi lăsând capacul pianului). Ei, hotărît, dar ce ai de-o vreme? Nu eşti bine... Aş zice că un geniu rău şade lângă tine. N’ai zis măcar o vorbă pe care s’o ascult Fără să mor de ciudă... Umbra (l-a urmat pas cu pas). Ah, iată-acum şi ceaiul... O! ceaiul auriu! De-atâtea ori în ceaşcă, ţii minte? C’am turnat Cu degetele-mi fine, şezând târziu la sfat. Dă-mi voe şi acuma, ca ’n vremi, prieteneşte Să ţi-1 răstorn în ceaşcă;... e caldă şi-abureşte O! ceaiul de-aur, — mie mai palid îmi pl.ăceâ îl beam afar’ la umbra masivilor grădinii www.dacoramamca.ro 504 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1911. Tu îl sorbeai în tihnă, servit de mâna mea. Cuni mă iubiai! Oh, lasă — lasă iluzie-a luminii S’ating de-a tale buze, — cum aş atinge-o floare, — Mânuţa sărutată duios odinioare... (Ea tl atinge cu un gest uşor, pe buze... Pe urmă, el se depărtează cu ceaşca In mână). Ea (împungând ace In perini, ironică). Ce farmec? Ce burgheză intimitate-acuI Pantofii, ceaiul, crema, şi focu ’n sobă... El (venind spre ea şi intinzând ceaşca). Nu? Ea (isbind in tactul piciorului un taburet). Şi ’n timp ce ora trece... Umbra. Te scot eu din impas. El (ei). O! Am destulă vreme... (Ea tşi înmoaie buzele în ceaşcă). Umbra (merge in fund la un ceasornic). Ia uită-te la ceas. L-a dat ’napoi c’o oră... Dar eu, cu mortu-mi deget, Fantomă ce pe oameni pândesc fără de preget, împing ’nainte vremea. (Ea avansează arătătoarele). Acum îmi mulţumeşte! Cum vezi, te-ajut în toate. Ea (punftnd ceaşca pe masă, cu nerăbdare). Şi-amicul meu soseşte La unspre... (Pendula Începe să sune. Ea intoarce capul la ceas şi dă un ţipăt). Ce e asta? Curată nebunie! E unsprezece-acuma? El. Nu! Ea (constatând că acul a trecut ceasul). Da! şi trei minute! El. Atunci, — fără ’ndoială pendula merge iute. Ea. Şi mie abia îmi pare, că te-am văzut. — Dar Jie? El (vag, gânditor). Nu ştii câte odată, nici pentru ce, nici cum Pendulele, mai iute grăbesc al vremii drum, Sau par’că ’ntârziară... Ea (in culmea necazului). îţi foarte mulţumesc... El. Ce ai? Ea (cu vioiciune). Am! Uite ora! prietenul soseşte Şi întâlnirea noastră s’a isprăvit prosteşte. Aproape, mai nimica nu ne-am vorbit... Găsesc, Că risipit-am timpul cu lucruri de prisos Şi-am fi putut prea bine s’o trecem mai frumos. Oh, ce stupidă seară! Să crăp de ciudă-mi vine! Ah, iartă-mă. (Isbucneşte in plâns). El. Cum? lacrămi? Dar ce-ti pasă că ora. Trecut-a ori mai grabnic, ori mai încet? Dar bine... Mario, eşti nebună! Suntem în aurora Iubirii. Oh nu plânge!... Nu simţi tu când îţi spun, Că lângă tine mintea mi-o pierd? Te vreau, nebun, Da, ăsta-i adevărul, şi cum nu l-ai ghicit Sbucnind printre cuvinte? (El.întoarce capul). Că nu mai cred! Ea (in lacrimi). E drept ce spui? Păcat El. Dar bine, se simte lămurit Când vrei să spui un lucru ce nu-i adevărat. Nu, nu! — A ta iubire îmi este mântuirea Căci ochii tăi sunt cerul curat, nemărginirea... Umbra. Aşa e, dar într’ânsul tu ai pierdut credinţa... Mai gol rămâne cerul când trece suferinţa De-a fi crezut odată în el. Ea. Hai, mă sărută Şi taci; va trece astfel, de sine,-a mea durere Umbra. Pe mine ’ntâi! (Tocmai când el vrea să sărute femeia, figura Nâlucei se inclină spre gura lui. El o depărtează cu braţul.) Ea. Ei bine, de ce c’o teamă mută Respingi cu mâna par’că, o umbră nevăzută, în clipa sărutărei? El (îngenunchind înaintea ei, protestând). O, Doamne, ce părere Vream tocmai părul de-aur să-ţi mângâi fir cu fir (privindu-l) Minune! Ard de dorul să-l beau, şi să-l respir... Să-l las desprins în unde pe-ovalul tău obraz. Ea (cu o mişcare sprintenă îşi despleteşte părul). Hai, prinde-1. El. Am comoara. Ea. Iubite! (El li sărută pletele, cum ar bea apă din pumni.) Umbra. Bea ’n extaz A dragostei nădejdel Ea din parfum răsare... El. Ah! gura ta, surâde? (o sărută). Dă-mi înc’o sărutare (o sărută iar). Tu singură mi-eşti dragă! Ea. Eu numai? El. Dar nu simţi? www.dacoramamca.ro Nrtil 22, 1911 LUCEAFĂRUL 505 Umbra. Când te gândeşti că dânsa nu simte, că tu minţi, Că sărutându-i părul şi gâtul, — cât îi vrea, Tu n’o săruţi pe dânsa, ci tot năluca mea! Căci buza ta, bea insăşi a visului meu rouă. A! visul meu trăeşte aci, între-amândouă. Străvezi a mea icoană prin păru-i resfirat. Priveşte-mi bine chipul prin pletele-i, — priveşte... (Umbra Îndărătul canapelei, şi aproape obraz lăngă obraz cu femeia, ridică şi amestecă pletele ei cu ale femeii. Părul Umbrei e Înflăcărat de raze ...) Sunt tot ca ea frumoasă? ce taci? eşti tulburat O! sunt mult mai frumoasă ca ea, — mărturiseşte! Ce ’ncântător stăm astfel! Ca două flori tăiate Ţii capetele noastre, doi trandafiri, doi crini, Alăturea de pieptu-ţi cu braţe ’mpreunate, Ne scânteiază ochii ca rouă sub lumini... Vezi? Ea-şi închipueşte că te-ai posomorit Că fugi de sărutarea-i; şi tu nu faci decât Alunecând obrazul pe lângă-a ei ureche, Să-mi cauţi sărutarea şi dragostea ta veche! Sărulă-mâ, ia-mi gura, — e farmecul sălbatic Fiorul nemurirei ce te-a orbit estatic, Hai! strânge-ne ca ’n cleşte, ea ’n mine, eu în ea, Şi care e mai vie din două, vei vedeâ! Eu sunt, — căci vieaţa are din gustul morţii doară Ceva etern, — dar totuşi cu ea, nu se măsoară... Din amândouă, iacă, mai tare sunt tot eu... Cu toată desnădejdea sărută-mă mereu. Sorbi încă ’n amintire apusa desmierdare Ce te ’ncălzeşte, — rază de-amurg din depărtare! A mea este savoarea de fruct muşcat, în dinţi Zi: „te iubesc Mario, eşti dragostea mea vie"! Dar să nu uiţi o clipă că sunt aci, — că minţi! (Ea ii domină ca o flacără. In acest moment, pe cănd cei doi amanţi se tmbrătişcază, Intr'un murmur de suspine, şi şoapte, perdeaua porţii de intrare s’a mişcat. Se presimte că o mână a dat-o la oparte, şi paşi uşori s’au auzit.) E cineva afară! Amantul! o să vie... Ce-aştepţi? — Gâcesc ce este! Rămâi cu dinadinsul Şi nu te mişti de-acolo... în desnădejdea ta De-a re’nvia o clipă iubirea, vrei ca dânsul Să ’nceapă catastrofa! Zadarnică dorinţă, Copile! Omu-acela sdrobit de suferinţă, Şi gata ’n tot minutul să-şi scape-avutul lui E-alăturea, şi-i palid... Abiâ, abia respiră... De ce când prins de sbucium, bănuitor deliră, Când inima-i svâcneşte de-o batere nebună, Stă pironit acolo? E pentrucă mă vede. Femeia mă gâceşte. El vede. Ceva-i spune Că sunt aci, — şi-atuncea mai liniştit se ’ncrede. Deşartă nebunie s’aştepţi... E timpul, — pleacă! (Cu un gest, Umbra are puterea să despartă cele două capete apropiate ale amanţilor. Se aude un nou sgomot uşor in galerie.) Ea (tresare.) Ah! Cineva, — ia seama... (Ea ridică In grabă părul despletit, şi intră repede In camera ei la stânga. Trecând stinge electricitatea. Camera rămâne In umbră, luminată numai de o lampă de masă. Tăcere. Năluca mai distinctă, albă in mijlocul întunericului, se şterge in intunerec. El rămâne in picioare lângă lampă, şi se uită întrebător tmprejuru-i. După câteva secunde, perdelele din fund se desfac insfârşit. Celalt, — amantul — intră.) Scena II. El, Celalt. Celalt. A! Dumneata aci? Dar cum? prin ce ’ntâmplare? Afară numai dacă N’am fost vestit la vreme... El. M’a invitat Mary Mary ? Celalt. El. De dimineaţă îmi scrie un cuvânt Să viu în astă-seară la ceai... Celalt. Mă rog, stăpâna casei e-aice? Sunt încântat. El. Alăturea; îmi pare să dea porunci. A intrat Celalt. Da, Ştiu... Mă iartă-atunci, că tocmai la vreme, nu prea viu; V’am întrerupt vorbirea; dar trebuia în grabă Să spun ceva Măriei. El. Poftim. Celalt. Şi acuma ţiu, Să cred, că facem parte, din oamenii de treabă, Ce-şi pot alege ziua şi ora care vor Ca să-şi vorbească ’n pace, pe larg, cuprinzător, De lucruri, pentru care nu-i timpul... Mai apoi, Când vom fi singuri... EL Iată, — nu suntem amândoi? Celalt. Nu, nu-mi convine-acuma. El (stăruind). N’ar fi mai bun alt ceas! Celalt. Nu pot, regret. Dă-mi voe să plec, şi să te las (ironic) Tot singur astă seară... (Se îndreaptă in fund spre cameră, şi intră. Se vede prin uşa întredeschisă, lumini aprinse. Se închide pe dinăuntru.) _ Scena III. El, Umbra. El (acum când silueta omului in tinută de visitâ a dispărut s’aşează uşurat.) „Tot singur." Ce sfidare! (gânditor) Cu toate astea nimeni nu poate să te vază Şi nici să se isbească de tine, fină rază, Nălucă... (Se întoarce.) Dispărută? Ah, câtă uşurare Să nu mai simţi pe umeri, cum greu, te-apas’ o cruce — Năluca înviată din morţi, — ce n’o poţi duce! www.dacoramamca.ro 500 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1911. Ce linişte şi pace să poţi fi singur! Dar Ce flutură pe-aprcape? (Viziunea, de astădată în singurătate şi în întunerec, începe să strălucească misterios şi puţin câte puţin... — E aproape de fereastră şi in cadrul băii de lumină.) Ah! iarăş ai venit Fantasmă blestemată din tristul infinit! Nebănuită umbră ce-mi dai ocol tăcut, Pândind geloasă fruntea ce ’n friguri te-a născut... Icoană minunată a singurei iubite Auzul meu şi văzul, în spaţiu te trimite! Gând ţintuit în suflet ce-nii umpli noaptea moartă, Crescând misterioasă de peste-a vieţii poartă, Ce uimitor te-asemeni trecutului! Blestem O! tristă amintire de care ’n veci mă tem. Ce ispăşire dulce m’ar pedepsi mai crud, Când nimenea, — eu numai, te simt, te văd, te-aud! Să vreau, — te pot atinge; atât eşti de aeve, O! stafie hrănită de-a vieţii mele seve! Te-oi întâlni de-apururi? Aşa mi-i poate scris? Vedeâ-voiu umbra albă şi haina ta de vis, Ca ceaţa plutitoare, pe tot ce mă ’nconjoară? Tu ai sosit, — şi glasu-ţi, cu şoapte ce ’nfioară Cuvinte veninoase în inimă mi-a spust Ei bine...' fii iertată de tot, de tot ce-ai spus! E încă-o fericire să zici: „mi-aduc aminte!" Nu eşti, un dublu suflet, ce ea mi te-a lăsat, Drept veghe, — când pe drumu-i s’a dus tot înainte? Nălucă-a formei sale, ne ’nchipuit secret Ce vorbe adineauri suflatu-mi-ai încet, Cu recea, ne ’nţeleasa, şi mândra-ţi ironie! Ar trebui, cu sete, adânc să te urăsc De când îngenunchiat-ai un suflet numai ţie! Cu toate astea nu pot, — zadarnic; te iubesc... Micuţa mea iubită... Te-ai reintors dar, iară,... Cum semeni de minune cu ea, în astă seară! Ce stranii îţi sunt ochii... Mai palidă îmi pari Mai dulce, când din clipa de dragoste răsări... Acuma suntem singuri... O! prinde iarăş vieaţă, — S’a dus, s’a dus femeia, e dus şi-al ei tovarăş, Vorbeşte-mi dulce ’n şoapte, ca adineauri, iarăş... Să stăm ca doi prieteni, de vorbă, faţă ’n faţă, în camera aceasta unde ’n sfârşit respir... Oh! ce ne pasă nouă de ei? să tacă dar! Şi fiindcă din miresme de foi de trandafir, Din perini, din parfumul acesta de buduar, Te 'nalţi, — ascultă-mi ruga şi chinu-mi linişteşte. Nu fii in asta seară venită înzadar. O! plânge-mă, —sunt lucrul tău sfărâmat, — priveşte... Mă plângi? aşa-i? —Vai celui ce-şi supravieţueşte. E ’ngrozitor în golul tău propriu a privi! Din pricina ta numai — eu nu mai pot iubi! Mângăe-mă, fii bună, şi-om fi iar amândoi. Când ea vorbiâ, — zadarnic; — sta sufletu-mi închis Biruitoare crudă! în inima-mi sfâşiată. Cu mânile-amândouă tu sapi un larg abis, Şi ’n noaptea asta fără nădejde, fără vis, Greu fruntea mea cădeâ-va, arzând nemângăiată Pe umăru-ţi, iubito... (Umbra, imobilă, dreaptă ca o statuă 11 priveşte acum in tăcere, gravă, cu o expresie de marmură.) Ah, taci, tu fugi de mine! Când suntem singuri, veşnic în faţă-mi stai de ghiaţă. Şi nu te-arăţi duioasă, nu arzi în foc de vieaţă Decât, când simţi în sgomot, puterea ta ’n primejdii? Iar ici, în faţa spaimei, neantului nădejdii, Reiai înfăţişarea de spectru pe ruine! Destul, destul vicleano... fugi, du-te dela mine. Acum, sunat-a ceasul din urmă. Vei vedeâ... Vreau să iubesc, a mea e vieaţa, da, a mea......... Ah! ne vom luă la luptă şi crâncenă!... Prevăd Că ’ntr’o senină seară te-i încleşta mai rău, Şi neputând vr’odată să scutur jugul tău Ne-om prăbuşi în funduri de ape, de genuni Căci omul ce te poartă într’ânsul, e pierdut Tu-i pui în ochi sclipirea privirei de nebuni. (După o reculegere.) Ce-mi pasă!.. Amintirea-i, un spectru — O! ia seama — îl birui, îl înăbuşi în lumea lui deşartă... Aşa voiu face şi eu! (S’aud voci în camera vecină.) Auzi-i cum se ceartă... Ca noi, a lor pereche acuma se desface Dar nu va fi zadarnic, o jur! — Aştept în pace. (Dublul colocviu din scenă, şi din camera de alături creşte In acelaş timp. Uşa camerei se deschide brusc, când cearta eră mai tare acolo.) Scena IV. El, Ea, Umbra. Ea (inchizând uşa). Nu ai plecat? Mai bine! Ce chin ... nu pot să-ţi spui! (Aleargă într’un suflet spre el.) Prietenul meu... ştie, — sau gelozia lui, Gâcit-a prea de vreme tot. tot... Pricepi odată? De mâne, — chiar de astăzi, vrei tu? — a ta voiu fi. Avui cu el alături o scenă ’ngrozitoare. Definitivă. Totul, şi grabnic s’o sfârşi. Henri, vrei tu? Răspunde... Oricât de uimitoare Nebună chiar de-ai crede că sunt, — dar e aşa. Nu vreau să ştiu de nimeni, — voiu fi amanta ta Femeia ta, în totul, de-apururi iubitoare Nu, nu mai sta la gânduri... Ce-ţi pasă ce-o să fie încrede-te ’n ăst ţipăt care m’aruncă ţie Şi m’a desprins de dânsul... Da, da, m’am hotărit Sunt foarte liniştită şi tare, — forţa-mi creşte. în astă seară-acasă, la tine, n’ai decât Să laşi deschisă uşa, — şi voiu intră... (Se opreşte de-odată, neliniştită;-o tăcere). Umbra. Sfârşeşte, Henri; îţi dau porunca să-i spui: „nu te iubesc". Ea (cu glasul înecat). Ei bine, ci vorbeşte! Umbra. Nu ’ntârziâ, — răspunde! El. Oh, darul tău mă ’ncântă... Umbra. Nu, nu aşa voesc! Răspunde ’n trei cuvinte aşa: „Nu te iubesc." www.dacoramamca.ro Nrul 22, 1911. LUCEAFĂRUL 507 El (căutând alte vorbe). Dar, nu ştiu... mi-este teamă... prea repede... ah unde Vom lunecă Mario? — Sunt un sărman nebun Fără curaj... Umbra (poruncitoare). Orbeşte, supune-te! Cred că... El (...cu o tnare sforţare...) Să-ţi spun... Umbra (înfricoşetoare, şi dreaptă în faţa lui). Rosteşte ’n tocmai... El. _ Că nu te pot iubi De-ajuns;.. (Buzele lui au subliniat cu deosebire cuvântul „de-ajuns“, pentru a mai potoli sonoritatea hotărîrei). Ea (tresărind). Ce-ai zis! mai spune-mi! El (repetând încet). Nu cât ar trebui... Umbra (triumfătoare şi ironic zimbind). Acuma, — rupt e firul povestei dragul meu... El, O! fără îndoială te supăr, foarte greu... Ea (cu un ţipăt). Ah, du-te, du-te, du-te de-aici. — Oh, ce cruzime! (Îşi ascunde faţa ’n mâni.) El. Mary, Mary... iertare... sunt un nefericit Un om stupid ce-ascultă la voci, din înălţime. Toţi trebuie să fugă de mine... Am greşit. Iu m’ai chemat; — prieten,— eu m’am supus... iertare, Că te-am mâhnit zadarnic... Da, oricât de puţin Ar fi, — eră mai bine să fug de-aşa ’ntâmplare. Dar am venit... Ea. Ah du-te... Dar nu ’nţelegi ce chin, Ce rău îmi faci? Sfârşeşte! (în culmea desnădejdii, îşi ascunde lacrimile de mânie şi de uimire în batistă ...) Umbra (cu marea enigmă a surâsului său). E un concediu ... vin, El (apropiindu-se de Mary şi voind să înceapă o frază simţită). Mary, vezi tu, vieaţa ... Umbra (întrerupându-l). N’o mângâia în silă! De ce să strici o clipă ce-aşa frumos se curmă? Hai vin, ia-ţi pălăria ... (El se întoarce spre ea. Umbra e iluminată, şi şi-a luat florile in braţe.) __ Sunt gata. Lasă ’n urmă Femeia-aceasta ’n lacrimi;... fii făr’ de nici o milă. Va trece-o noapte, — mâne, ei se vor împăcâ. Tu uită-mă El (ei). Ea. Adio... Umbra (cu mânile întinse, II atrage blând spre uşe). , Ci eu a ta rămân! încrede-te în mine, — în veci voiu fi a ta. Sunt tot atât de dulce în farmecu-mi păgân, Ca laolaltă, toate plăcerile din lume ... Nu-i altă fericire în lume, mai presus Ca umbra şi mireasma iubirei ce s’a dus! Urmează-mă, — sărmane tovarăş; — printre glume Ţii minte? într’o seară pierdută, ţi-am mai spus, Că nu te vei desface curând, şi nici uşor Din pânza mea de raze... Mă ’mbracă veşnicia. Deci visuri mai frumoase ţi-oi dărui, şi sbor Gândirilor,... o vino! Ascultă melodia ’Nălţimilor; respiră adânc imensa noapte... Vei adormi pe sânu-mi apoi, furat de şoapte. Dă-mi mâna, şi alături plutl-vom pe afară Ca umbre nevăzute. — Sunt trepte-aci, — priveşte... Vezi tu, vezi tu? în suflet e doar o primăvară Iar dragostea, — o floare ce-odată, înfloreşte! (S’au ridicat pe trepte, au dat perdelele la oparte ... Perechea lor dispare prin galeria deschisă, pe când fără a întoarce capul, femeia plânge sub lampă)... (Cortina). trecătoare. Unei Nu te-apropiâ, rămâi mereu departe, Dar zâmbetul acesta să-l păstrezi; — Vrei să clădim cu visele deşarte O lume ’n care mâne n’ai să crezi?... Rămâi, rămâi aşa cum eşti acuma, Fii o părere-a sufletului meu; Mai dulce e să ni se pară numa, Decât să ne încredinţăm mereu. Doar să visăm c’am fi putut odată, Să mergem, poate, pe acelaş drum, Eu visător, tu blândă si curată, ’ Aşa cum eşti — aşa cum pari acum. De te-ai opri şi mi-ai întinde-o mână, Când visul meu e poate ’n vraja ta, Din tot ce-i azi, nimic n’o să rămână. Şi mâni, din nou, nu te-aş mai căuta... M. Sâulescu. www.dacoromanica.ro 508 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1911. Altă seară. în zări trece seara ş’asvârlă Pe apa fugară de gârlă Din brâu, trandafiru-ofilit. Şi gârla la inimă poartă Cu dragoste, floarea cea moartă Picată din roş asfinţit. Spre-a culmilor lungă pădure, Ca vulturi cu penele sure Trec norii pe vânătul cer. Ca vulturii falnici ce peste Prăpăstii-şi cat cuibul pe creste Ce ’n slăvile cerului pier. Şi zările toate se ’nfumă Vioriul cel dulce se ’mbrumă Şi umbrele sure-1 înfrâng... Precum în cenuşe-ofilite Pieri-ar de-ar fi răsădite Albastre viorele de crâng. Dar noaptea cenuşa-şi adună în vatra-i ascunsă s’o pună Pe stinsul al zărilor jar. • Din umbră, lilieci se ’nfiripă, Şi fluturi de noapte cu-aripă Ce cată lumini în zadar. Nu-s picuri cernute de rouă Ce pun strălucirea lor nouă în ierburi: — ci-s albi licurici. Nu-s stele, în noaptea crescândă, Ci-s ochii de bufne la pândă, Şi-s ochii rotunzi de pisici. Dar iată pe ceruri de-odată Că-i luna, cea neaşteptată. Ea poartă din văluri veşmânt Albastru. Si-1 moaie ’n izvoare îl prinde ’n păduri şoptitoare Târându-1 prelung pe pământ. Şi, gârla fugară suspină L’a ei sănătoasă lumină. ... S’al serii svârlit trandafir > Acum este floare pierdută... Căci apele limpezi sărută Albastrele văluri subţiri. Alice Călugâru. în noapte. A căzut o stea din spuza Scânteerilor din zare, A căzut o stea şi ’n noapte S’au pornit prin preajmă şoapte Că s’a stins un suflet mare. Vraja nopţilor senine Stăpâneşte 'naltul firii, Murmur tainic izvoreşte Din adânc şi ’n tremur creşte Ca un duh al înfrăţirii. De departe, dinspre codru, Vin doiniri tânguitoare, Svon de rugă plânge ’n şoapte Picurând în miez de noapte Şi se pierde ’n larg de zare. Şi cum stau învins de lupta Unor gânduri călătoare, Te visez că-mi eşti aproape Şi ’n sărut m’atingi pe pleoape Blânda mea cuceritoare. I. N. Pârvulescu. www.dacoromanica.ro Nrul 22, 1911. LUCEAFĂRUL 509 Dări de Haralamb G. Lecca, Poezii. A zecea sută. Din patru (volume?). Bucureşti, 1911. 355 pag. în 8°. Preţul: Lei 2.50. Când am scris, de altă dată, despre un volum de versuri al d-lui Lecca, ţin în minte, că i-am dedicat următoarea observaţie: „Nu cunosc, în literatura noastră, un scriitor mai interesant, ca d-1 Lecca. D-sa, când nu te atrage, poate cel puţin să te revolte. Când nu e exagerat de sincer, ştie să te respingă, poate, cu afectarea teatrală a gestului său. Dar de sigur te plictiseşte mai puţin, ca alţii, şi mai rar îl laşi necetit. Şi nimic nu este un merit mai mare al poetului, decât să aibă darul de a nu te plictisi pe tine, dragă cetitorule!" Credinţa asta a mea, de odinioară, durere, n’o mai pot menţinea pe de-a întregul. Şi asta nu din vina mea. Nu eu sunt acela, care m’am schimbat, căci d-1 autor pare a fi dat îndărăt cu tainele sale poetice şi cu întreaga sa zestre de originalitate. întreg volumul, ce ne prezintă acum, are meteahna de a fi aproape complet o reproducere din cele anterioare. Cele 355 de pagini de-acum nu sunt decât frânturi din vechile rânduri cunoscute, reeditate aidoma, sau schimbate pe alocurea, mărturisim, nu totdeauna cu succes. Iau volumul, ca să cetesc o nouă „sută“ de poezii. Mângâi volumul verde, cu îndemnul, de care orice cetitor e cuprins. Despic domol o filă de alta. Şi strofă de strofă îmi aduce dovada amăgitoare, că aici d-1 Lecca nu mai apare cu vreo nouă creaţiune. Căci din toate colţurile cărţii se resimte o lipsă de evoluţie. Iar peste paginile gălbenite se aştern, somnuroase, duhurile unei simţite plictiseli. Deschid, întâmplător, la „Sultănica", pe care o mai ştim din „Prima" sută de versuri (la pag. 12) şi din a „Noua sută" (pag. 12). O regăsim aşa de puţin favorabil schimbată în noul ei vestmânt sufletesc! în prima ediţie, cei doi amanţi din această idilă dela ţară stau alături „trup la trup înmărmuresc" şi aici, în a zecea sută, îi vedem în altă atitudine, căci: „nu mai ştiu nici ce vorbesc"... De sigur o frază poetică rău înlocuită. Nu mai puţin ciudat ni se pare că a fost schimbată în „Sultănica" un alt pasagiu. în prima ediţie ni se dă, de pildă, o figură frumoasă, când se zice: /. Iar luceafărul priveşte La poetul în extaz, Care stelelor vorbeşte pe când în ultima sa prelucrare, d-1 Lecca ţine să numească poetul „o broască": „Iar luceafărul priveşte La o broască în extaz Care stelelor vorbeşte... Las la apreciarea cetitorilor asemenea progrese ale gustului d-lui Lecca. Şi mă opresc la altă pagină. E vorba de cunoscuta poveste cu Călin, eroul flăcău din seamă. 1877. Textul şi aici s’a ciopârţit. Unde in volumul din întâia sa ediţie, Călin apare ca erou şi se întoarce de pe câmpul de războiu fericit la iubita sa de-acasă, căci — cum scrie poetul în prima sa ediţie de versuri — „când sfârşind războiul. Călin s’a întors sergent", până la a zecea ediţie, se pare că eroul murise cumva, sau i se întâmplase vreun nenoroc pe drum, căci iubita lui il aşteptă acum înzadar acasă, cu furca prinsă ’n brâu, căci iubitul nu se mai iviâ: „Călin, din bătălie, nici nu s’a mai întors"... încheie d-1 Lecca. Iată prefaceri şi omisiuni curioase, sau completări de mântuială de cari mai găsim destule in atelierul d-lui Lecca din a zecea „sută". Dacă nu ne-ar părea rău de iluziile, ce le pierdem, cetind înainte, am putea să cităm mai multe cazuri. Lăsând amănuntele şi intrând în atmosfera cea mai dragă a acestui autor, ne face să credem că toate figurile aceste, aşa de neastâmpărate odinioară, cu moravurile lor, aşa de bizare, s’au mai potolit şi au mai îmbătrânit, după rânduiala ediţiilor. „Ela" şi „Clara" se simt mai rău în nouăle costume, iar ghitara dela Valadolid e pe cale a amorţi în mânile desperatei cântăreţe. Abiâ „Isola Bella" tot mai pleacă zădarnic pe lacul din Pallanza, pe pat de roze, între tuberoze, pe insula morţii, unde moare — de nu ştim a câtea oară — în noaptea primului amor. Nici vorbă, „Mes-sal in a" îşi face iarăş act de prezenţă, şi se găseşte în dispoziţii şi mai rele, incât cu tot interesul pentru dânsa, nu o poţi consideră mai mult, decât pe o biată lipsă de gust şi o victimă de simţ estetic... a autorului: Cu şafran ş’aprinde ochii, sub perucă aur-mat, îşi ascunde părul negru, şi, pe dată ce-a ’noptat Pleacă să-şi prostitueze sinul, pântecele, gura, La Suburra! Când ajunge ’n lupanarul miserabil luminat Ia o cupă, bea... ş’o sparge, încruntând căutătura, în obrazul unui tânăr îşi împlântă-apoi dantura După ce-i silabisise un cuvânt neruşinat. Şi, desigur, paralel cu acest tip de Muză a d-lui Lecca, nu ne scapă din vedere un monstru masculin, născut în aceleaşi noroaie estetice, evocând masca incalificabilă a lui „Caligula", un exemplar din vechea zoologie poetică, căruia se fixează, după tipicuri străine, de autorul nostru, următoarea cântare, cioplită în marmoră de Păros: Cu corp păros de capră, — corp care-a stârv miroase, Cu toate că şi-l scaldă ’n lapte parfumat, — Cu ochii de-epileptic, cu tâmple, supte, trase Se plimbă prin palat. Şi pentrucă zădarnic pe Phoebe o curtase, La statuia lui Joie se duce încruntat: „Ţi-am dat ce-ai vrut: Trofee, bani, pietre preţioase, Şi ’n schimb ce-ţi cer? O ciumă! Şi nu vrei, Zeu ingrat!" www.dacoramamca.ro 510 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1911. Ameninţând îşi pune o barbă ş’o perucă De aur, şi Mnester, — ascunşi în două glugi Pornesc la Pyrallida, amanta lui... de unde, Când tocmai despre ziuă îi vine gând de ducă, Se ’n toarce, cao iasmă, în grajdlacai pătrunde Ş'a d oa rme.be a t,pe-un maldăr de paie, intre slugi. Nu-i aşa, că aceste caricaturi de figuri sensuale, aşa de triviale, la cari zădarnic se mai închină astăzi Muzele, nu mai poţi să le iai in serios, mai mult decât un soi de beţie de operetă? Asupra lor tot mai pluteşte parfumul predilect din poeziile d-lui Lecca, — „iar parfumul de betonii se preface ’n cloroform!" — întregul cuprins e pătruns de asemenea vulgarităţi şi de o vizibilă artificialitate, cu accente false, supărătoare. Se poate, ca la sfârşitul volumului, d-l Lecca, în „1. N. R. I.“, poema sa biblică (pe care de altfel a tipărit-o la 1904), să încerce singur o salvare şi o iertare a tuturor păcatelor sale estetice. Poatecă, prin preocupările astea biblice, caută un drum nou spre o regiune mai curată, mai ideală şi de mai multă înţelepciune cuvioasă faţă de frumos şi adevăr. Drumul celalalt, cultivat în mare parte în celelalte sute — cari nu-s tot zece sute 1 —, nu-l va duce la altarul artei nouă. Modernismul, la care ţine să străbată şi d-sa, nu este drumul ăsta de vulgarităţi, ci altul, pe care-l va găsi, numai când dintr’o lume, aşa de goală în simţire şi atât de căutată în forme, va mai avea forţa necesară de a se ridică deasupra unor subiecte, aşa de fără rost şi tratate cu atâta secetă de poezie. în poezie trebuie astăzi mai multă substanţialitate, decât vorbărie. Şi asta d-l Lecca trebuie să o ştie. 11. Chendi. Stei ian Petrescu: Odoarele dela Neamţu şi Secu cu 2 planşe în fotogravură şi 108 autotipii pe aramă după fotografii originale. — Atelierele Socec <£ Co. Bucureşti, 1911. Această carte e un prea frumos album, în care sunt reproduse cu deosebită îngrijire toate odoarele vechi şi preţioase, ce s’au păstrat la renumitele mănăstiri Neamţu şi Secu. Ilustraţiunile sunt precedate de o condensată prefaţă, scrisă de d-l Alexandru Lăpedatu, secretarul comisiunii monumentelor istorice şi membru corespondent al Academiei Române. în această prefaţă se lămureşte scopul publicării albumului în următorul mod: „Aceste tezaure admirate de vizitatori şi preţuite de cercetători sunt singura comoară rămasă din trecutul de secole ale mănăstirilor Neamţu şi Secu. Prin publicarea lor în Albumul de faţă ele se scot la lumină, ca cele mai frumoase şi preţioase odoare bisericeşti, ce s’au adunat şi păstrat la Neamţu şi Secu, Începând din suta a XlV-a şi până in zilele noastre. Iar prin reproducerea lor se va mijloci cunoaşterea şi studiarea lor şi se va vădi, până la ce grad s’a fost răspândit şi cultivat în trecutul nostru interesul şi sentimentul artistic — chestiuni ce vor puteâ face obiect de cercetări speciale când se vor publică ca materiale de studiu şi alte asemenea obiecte şi documente de artă". Publicarea acestui Album porneşte din iniţiativa d-lui profesor P. Garboviceanu, fost administrator al Casei Bisericii şi a în. P. Sf. Mitropolit al Moldovei Pimen. Cronică. Desvelirea monumentului lui Eminescu In Galaţi (16/29 Oct.). Vechiul oraş de lângă Dpnăre, Galaţi, a avut zilele trecute o zi de sărbătoare. După Blaj, Bucureşti şi Iaşi, a venit şi el să atragă atenţia lumei româneşti asupra sa şi — lucru remarcabil — nu cu ridicarea de docuri nouă şi nici cu dureroase veşti despre propaganda, care prinde suflete, a călugăriţelor dela „Nâtre Dame de Sion", ci în urma comemorării celui mai mare scriitor, care l-a avut vreodată românimea, a lui Mihail Eminescu. în parcul municipal, faţă în faţă cu cafenelele şi cofetăriile greceşti şi ovreieşti, se află din 16/29 Oct. începând un bust în marmoră al poetului Eminescu. Cine a fost de faţă la desvelirea bustului acestuia, poate spune numai lucruri bune despre decursul festivităţii. O vreme splendidă a favorizat actul solemn şi un public numeros a luat parte, în frunte cu ministrul de culte şi instrucţiune publică d-l C. C. Arion. Scriitorii noştri au fost reprezentaţi bine, în frunte cu d-nii Sadoveanu, Anghel şi Gârleanu. Ziua de Duminecă, 16/29 Oct., a fost rezervată întreagă pentru sărbătorirea poetului. La 10 ore serviciu bisericesc în frunte cu P. S. Sa Episcopul Dunării-de-jos Nifon, apoi desvelirea monumentului şi discursurile ocazionale; la 1 oră un banchet oferit de „Liga culturală"; la 4 ore, după prânz, un festival; iar seara la 8 ore, un banchet în onoarea oaspeţilor şi în special în onoarea d-lui ministru, în palatul administrativ. Neuitat a fost momentul când a căzut pânza de pe statuie, în mijlocul uralelor generale. Soarele cuprindeâ toate cu lumina sa, numai fruntea boltită a poetului eră umbrită de un stindard tricolor românesc. Monumentul este una din creaţiunile cele mai reuşite din câte am văzut în genul acesta. Din marmoră albă de Carrara, având o înălţime de 310 m. (fără de soclu), reprezintă bustul poetului la vârsta de 28 de ani — o faţă expresivă, plină de idealism şi frumuseţe virilă. Sculptorul Fr. Storck, care şi-a dat multă osteneală pentru realizarea planului, merită toată lauda. Chiar şi preţul, pentru care a lucrat statuia (12,500 fr.), este modest, în raport cu munca prestată. Soclul este din piatră de Câmpulung. Un geniu al luminei, cu facla în mână, o fenieie-nud, păşeşte grabnic, vestind gloria poetului. www.dacoramamca.ro Nrul 22, 1911. LUCEAFĂRUL 511 Discursurile, cari s’au ţinut, n’au fost obositoare. De remarcat sunt: acela al d-lui Corneliu Botez, sufletul comitetului aranjator, al d-lui ministru C. C. Arion, discurs plin de avânt, de căldură şi cu orizonturi largi, al d-lui N. lorga, care a stârnit vifore de aplauze, în urma ideilor sulevate şi a alegerii nimerite din citatele marcante, caracteristice personalităţii lui Eminescu, şi a poetului D. Anghel, care a ţinut un rotunzit, elegant şi original discurs. Ca un moment fericit ţin se remarc prezenţa celor trei directori dela teatrele naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Craiova, a d-lor I. Bacalbaşa, M. Sado-veanu şi E. Gârleanu. Festivalul dela „teatrul Papadopol" a reuşit — deasemenea — bine. O disertaţie a d-lui prof. Ră-dulescu-Motru, despre „Ce este Eminescu pentru cultura română", declamaţii din poeziile poetului de artiştii dramatici V. LeonescuşiStateDragomir, marşul „La arme" cu muzica de Caudella, decla-marea a trei poezii originale din partea poetului Mi-nulescu, un foarte succes punct: cântecele poporale ardelene şi câteva de concert, cu textul din poeziile lui Eminescu, a cântăreţii noastre sărbătorite cu drept cuvânt, d-na Lucia Cosma şi o reprezentaţie teatrală: „La'îs", comedia lui Augier, tradusă de Eminescu, jucată de d-ra Maria Filotti (bine, ca statură, gesturi şi intonaţie), d-na Maria Fărcăşanu şi artiştii dramatici V. Leonescu, C. Belcot şi A. Atanasescu. La banchetele cele două, discursuri frumoase. La cel al „Ligei" serbătorirea d-lui prof. N. lorga, sufletul „Ligei" de astăzi, a comitetului pentru ridicarea monumentului, în frunte cu d-l magistrat C. Botez şi a sculptorului Storck. La banchetul din palatul administrativ, vorbe calde, pline de sinceritate binefăcătoare, adresate din partea ministrului de culte şi instrucţie publică scriitorilor români, un răspuns tot atât de cald şi de sincer din partea d-lui Anghel, în numele scriitorilor. Ceeace a fost comentat cu cea mai mare bucurie este participarea ministrului, a d-lui C. C. Arion, la manifestaţia aceasta culturală de prima ordine. Comitetul poate fi mulţumit pe deplin cu reuşita serbărilor. Pentru „Asociaţiunea" noastră din Sibiiu pot să aibă momentele dela Galaţi însemnătate, servind ca îndemn să persevereze pe cărarea apucată, la strângerea fondurilor pentru ridicarea bustutilor lui Eminescu şi Gh. Bariţiu, aici, la noi. Comitetul din Galaţi s’a compus din vreo câţiva admiratori ai lui Eminescu, între cari d-nii Corneliu Botez, Constantin Calmuschi, Grigore Conduratu, Gh. D. Drăgănescu, loan Drăgănescu, Anghel Frăţilă, Grigore Torţu, Constantin Hamangiu, Gh. G. Orleanu şi Grigore L. Trancu. Dintr’un cerc literar intim (de prin 1909), care îşi ţineâ „ceaiurile literare" săptămânale, s’a înjghiebat comitetul, ţinând atenţia publicului în totdeauna viie prin editarea de cărţi (ca frumoasa constituţie literară din 1909: „Omagiu lui M. E.), prin aranjarea de festivaluri comemorative şi de conferenţe cu cotizaţii în favorul monumentului care s’a ridicat astăzi. Acestea ar fi de spus, într’o cronică sumară, despre serbarea dela Galaţi. Pentruca raportul să fie complet, amintesc, că subsemnatul a ţinut un mic discurs în numele „Societăţii de fond de teatru român" şi în numele tinerimii ardelene, a tinerimii, care se ştie entu-siasmâ de opera lui Eminescu. Entusiasmul ei ni-1 dovedeşte în deajuns manifestaţia modestă, dar sinceră, a studenţimei universitare din Budapesta şi Cluj, în timpul din urmă, şi mai cu seamă, acea sumuliţă mică şi totuşi mare a elevilor internatului Zsigaian din Oradea-mare, dată de elevi benevol pentru bustul lui Eminescu, în loc de a fi folosită la o petrecere trecătoare, pentru care a fost menită de „prefectul", care părăseă internatul şi voia să facă o mică bucurie foştilor săi elevi. Absenţa celor mai mulţi ai noştri, din Ardeal, cari s’au anunţat, dar n’au putut veni, din diferite motive, s’a simţit dureros. La alte prilejuri va trebui să ne îngrijim să nu se mai întâmple greşeli de acestea, cari nu se uită uşor. La absenţa noastră a contribuit şi amânarea serbărilor cu o săptămână, precum şi teama de colera, care a avut câteva victime în Galaţi şi Brăila, mai cu seamă. Un moment înălţător a mai fost şi trimiterea unei telegrame viitorului rege al României, prinţului Carol. în mijlocul aplauzelor generale a cetit d-l lorga următoarea telegramă, subscrisă de toţi cei prezenţi la banchetul prim: „Alteţă regală! Adunaţi la o serbare de înălţare sufletească, închinată marii memorii a lui Eminescu, poetul şi cugetătorul, scriitorii, profesorii, Românii de peste hotare, ne gândim la principele, care a crescut în cetirea iubitoare a literaturii noastre şi în împărtăşirea cu sufletul său, cuprins în forma divină a artei şi-i salutăm tinereţea plină de speranţe pentru un neam întreg". La această călduroasă telegramă, izvorîtă din convingerea tuturora, a răspuns viitorul rege al României[astfel: „Sunt Român şi în năzuinţele voastre voiu fi totdeauna cu voi". Mai bine nu se poate termină un raport despre o serbare naţională, decât cu augurul acesta minunat. Chiar şi Eminescu se va fi bucurat, acolo, unde se află acum. (H. P. P.) 88 Pictorul Antonino Zeiler. Pictura noastră bisericească începe şi ea a luă, în vremea din urmă un avânt mai îmbucurător. Sfinţii pictaţi de vechii zugravi dela Nicula, cu câte şase degete la mâni şi la picioare, încep a se rări tot mai mult din bisericile noastre şi abiâ se mai adăpostesc pe la casele oamenilor dela sate, al căror gust artistic e satisfăcut cu aceste pocituri, cari ne stârnesc mai mult compătimirea, ca să nu spunem râsul. Personalitatea marcantă a celui mai mare pictor bisericesc, pe care l-am avut noi Românii — Octavian Smigelschi — a produs o adevărată regenerare pe acest teren. Bisericuţele noastre încep a se împodobi de aci înainte cu chipuri adevărat artistice, în stilul bizantin al ritului nostru oriental. www.dacoramamca.ro 512 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1911. Pictorul An ton in o Zei Ier, italian de origine, a fost unul dintre tovarăşii de muncă ai lui Smigelschi, înainte cu ani de zile. Născut la 1874 în Triest şi-a făcut studiile la academia de Belearte din Veneţia, distingându-sc prin activitatea sa artistică în Triest şi Viena, unde a petrecut vreme mai îndelungată. în Ardeal a venit în 1905 şi s’a stabilit în Blaj, dedicându-se dintru început picturii bizantine. A lucrat împreună cu pictorul Smigelschi splendidul iconostas al bisericii din Uifalău, ridicată de P. S. S. Dr. De-metriu Radu, episcopul unit de Oradea-mare, precum şi acela al bisericei din Ciacova. Noua biserică din Ludoş, care a fost sfinţită in vara aceasta, a fost zugrăvită exclusiv de d-sa. Chipurile ce le dăm în acest număr reprezintă icoanele principale din iconostasul acestei biserici. în afară de activitatea de zugrav bisericesc, d-1 Zeiler a deschis la 1907 o şcoală de pictură în Blaj şi Mediaş, realizând cu elevele — doamne şi d-şoare — un progres uimitor într’un interval relativ foarte scurt. Dintre alte creaţii ale d-sale mai cunoscute ne sunt portretul foarte reuşit al fericitului Bunea, care împodobeşte sala de lectură a casinei române din Blaj, apoi „Din suferinţele noastre", un tablou simbolic, înfăţişând figura mâhnită a unui preot, stând alături de ruinile crucii din Dealul Viilor, pe care mâni sacrilege au asvârlit-o în aer. Tabloul acesta s’a multiplicat şi-l afli in foarte multe case de ale cărturarilor noştri. Cu prilejul serbărilor culturale din Blaj, tot d-sa a pictat cortina, culisele şi iconostasul dela sfârşitul „Mănăstirii de Argeş". Acum lucreaiă la un mare tablou istoric, ce înfăţişează ziua măreaţă a adunării de pe Câmpul Libertăţii din 1848. Dela d-l Zeiler, care ca frate de sânge al nostru s’a aclimatizat în mediul nostru românesc, aşteptăm încă multe probe de talent şi de îndemânare. (=). 88 Piese ungureşti pe scenele teatrelor din România. în artă ca şi ’n ştiinţă şovinismul e numai dovada unei judecăţi mărginite. Artistul mare, savantul genial aparţin omenirii întregi şi poporul care şi-ar zăvori uşile dinaintea geniului, ori de unde ar veni acesta, şi-ar păgubi numai cultura proprie. Orice popor trebuie chiar să-şi însuşească tot ce e de valoare universală în creaţiur.ea artistică sau în pro- gresul ştiinţific al altor popoare, dacă vrea să ţie pas cu ele în desvoltarea culturală. în rivalitatea universală dintre neamuri, vedem adeseori cum o naţiune încă tânără se formează şi-şi desvoltă cultura tocmai în şcoala celui mai aprig rival. Germanii au învăţat foarte mult dela Francezi, până când s’au întărit şi s’au putut emancipâ de sub influenţa culturii franceze. Maghiariii — ca să cităm şi un exemplu din rândul naţiunilor mai mici — şi-au făcut educaţia in şcoală germană, deşi astăzi se arată atâta de duşmănoşi culturii nemţeşti, asemenea şcolarului ingrat, care, scăpat de sub disciplina severă a învăţătorului său, nu mai vrea să recunoască că ei are să-i mulţumească că s’a făcut om. Noi Românii suntem prea puţin şovinişti. Blajini din fire, recunoaştem orişicui meritele şi însuşirile lui. Printre intelectualii noştri din Ardeal, cari şi-au făcut educaţia la şcoli ungureşti, întâlneşti destui cari au o admiraţie sinceră pentru cutare scriitor mare al Maghiarilor, fără ca aceasta să aducă vreo scădere culturii şi cu atât mai puţin sentimentelor lor româneşti. Cu toate acestea ne face o impresie ciudată când cetim în ziare că la teatrele din România se joacă pe rând piese ungureşti la modă, după „Diavolul" lui Molnăr, acum „Taifun" de Lengyel. Este oare repertoriul universal al teatrelor din lumea mare atâta de sărac, încât primele scene româneşti să fi fost avizate tocmai la aceste două piese? Adevărat că ele au fost traduse şi ’n nemţeşte bunăoară, dar nu, fiindcă s’ar fi descoperit în ele opere de valoare neperitoare, ci fiindcă teatrul german universal îşi are rosturile sale specifice. Critica germană mai serioasă a trecut foarte laconic la ordinea zilei peste aceşti autori unguri pe cari ii punea în categoria „exoticilor cu tehnica învăţată dela teatrul francez." Iar teatrul românesc, care n’are în repertoriul său încă aproape nimic de Shakespeare, de lbsen şi de alţi scriitori universali, care s’a format sub influenţa covârşitoare a culturii franceze, să cheme publicul ca să admire tehnica franţuzească a unor autori cari nu sunt ei înşişi francezi? Închîpuiţi-vă un profesor ardelean, care a văzut la Budapesta, afară de teatrul maghiar clasic şi modern, înscenat cu o îngrijire vrednică de admirat, şi ireproşabile reprezentaţii de piese de Shakespeare (chiar serii întregi de mai multe piese), de lbsen, de Moliere; acum el şi-a făcut rost de o mică călătorie la Bucureşti, numai câteva zile, mai. mult nu-i ingăduesc modestele lui economii. Una din dorinţele Iui cele mai fierbinţi eră să vadă şi teatru românesc. Se apropie de un afiş să vadă ce se reprezintă deseară: „Taifun", şi mâne „Taifun" şi a treia zi el trebuie să plece spre casă. Ce decepţie! Şi-şi va aduce aminte bietul profesor din Ardeal că, pe când studia încă la Budapesta, s’a ţinut acolo un congres universal de medicină, la care medicii din România n’au participat. Şi stima lui pentru aceşti medici atât ca savanţi cât şi ca oameni va deveni şi mai mare. 88 Pictorul Antonino Zeiler. www.dacoramamca.ro Nrul 22, 1911. LUCEAFĂRUL 513 Cronică şcolară: larăş analfabetismul. într’o cronică din numărul trecut al „Luceafărului" am vorbit despre falimentul cursurilor noastre pentru analfabeţi. Cine ar mai trage la îndoială afirmaţiile ce făceam în acea notiţă, ar trebui să răsfoiască raportul general al Asociaţiei din vara trecută despre activitatea des-părţămintelor. Printre întrebările cari erau adresate acestora din partea d-lui secretar O. Tăslăuanu erau şi unele privitoare la cursurile pentru analfabeţi. Dintre 61 de despărţăminte numai 10 au putut raportă despre astfel de cursuri ţinute pe teritoriul lor. Luând numărul despărţămintelor, disproporţia nu pare atât de mare. Ea devine însă înspăimântătoare, dacă privim numărul comunelor în cari s’au ţinut cursuri pentru analfabeţi, căci în 4 din cele 10 despărţăminte s’au ţinut cursuri numai în câte 1 comună, în alte 3 în câte 2, în 2 câte 3 şi în unul în 5 comune. în număr total deci 20 de sate româneşti din 2981 au avut în iarna trecută cursuri pentru analfabeţi cari au dat rezultate sigure. La aceste cursuri, vreo 300 de analfabeţi au învăţat a ceti şi a scrie, un număr dispa-rent în comparaţie cu mulţimea cea mare a sătenilor noştri neştiutori de carte. în astfel de împrejurări, bravii preoţi şi învăţători cari s’au străduit să răspândească ştiinţa de carte printre ţăranii în mijlocul cărora trăesc, şi-au câştigat dreptul la un titlu de recunoştinţă deosebită. Numele lor merită să fie deci pomenite cât de des ca ale unor oameni vrednici de a servi altora drept pildă, îi înşirăm aici, alăturându-le şi numărul analfabeţilor pe câţi i-au învăţat a ceti şi a scrie: Preotul Ambrosiu Plăian (Hăşdate, desp. Gherla) 40; Alexandru Macarie (Vidrasău, despărţ. Diciosân-mărtin) 34; înv. Procopiu Simion (Feni, desp. Ciacova) 26; preot, loan Murăşan (Lona, desp. Gherla) 25; preot. Traian Petrişor (Guşteriţa, desp. Sibiiu) 17; înv. Ioan Gruescu (Ciacova, desp. Ciacova) 11; înv. loan Co-părdean (Jacul-sup.), Filip Pârvu (Măricaşul-ung.), loachim Pop (Feneşul-săs.) câteşi trei în desp. Cluj, împreună 31; înv. Grigorie Roman (Leschia, despărţ. Lăpuşul-ung.) 8; Ales. Sichişorean (Valchid, despărţ. lbaşfalău) 7; înv. Ştefan Bărbos (Costeni, desp. Lă-puşul-ung.) 4; înv. Ieronim Puia şi Mateiu Scorobeţi (Mercurea) 10; Alex. Circa (Ogra), Grigorie Nistor şi Gheorghe Sabău (Boziaş), desp. Diciosânmărtin (numărul necunoscut); învăţătorii (numele nu ni-se spune) din Lechinţa-de-Murăş, Murăş-Ludoş, Căpuşul-de-Câmpie, Iclănzel şi Murâş-Dateş (76 analfabeţi); inv. Titu Popovici (Tohanul-vechiu, desp. Zărneşti), rezultatul necunoscut. încercări s’au mai făcut şi în alte câteva comune, dar cu rezultat puţin sau nesigur, sau fără rezultat. Unele despărţăminte amintesc şi cauzele neizbutirii, destul de interesante, fiindcă vedem că sunt învinovăţiţi când preoţii şi învăţătorii, când ţăranii înşişi: „n’au fost ascultători"; „preoţii şi învăţătorii, deşi au fost rugaţi în scris, n’au ţinut nici un curs", încât două premii disponibile nu s’au putut împărţi; „ţăranii n’au putut fi adunaţi"; „cursuri de analfabeţi nu s’au ţinut deşi cursurile din 1908/9 au dovedit că ţăranii le ur- mează cu interes şi cu rezultat mulţămitor. Fruntaşii satelor n’au fost dispuşi, cu toate aceste, să le continue"; „nu s’au prezentat oamenii", într’un loc „fiind ameninţaţi de primărie". Cele mai multe despărţăminte însă dau numai laconicul şi stereotipul răspuns: „Cursuri de analfabeţi nu s’au ţinut". Nu voim să cercetăm acum cari sunt adevăraţii vinovaţi: fruntaşii satelor sau ţăranii. Constatăm numai că în unele locuri cursurile au dat rezultate pozitive. Aceasta pare a dovedi că, unde este râvnă şi pricepere, se poate izbuti. Nu mai încape însă nici o îndoială că aceste cursuri sunt de-o importanţă extremă pentru noi. începutul oricărui progres al nostru se poate aşteptă numai dela ridicarea nivelului cultural al poporului. Câtă vreme vom aveâ mulţimea cea mare de analfabeţi, nu putem avea altă însemnătate decât a massei brute, exploatată de toţi aduşii de vânt. Ţăranii noştri neştiutori de carte, neştiutori de data naşterii lor chiar, sunt in faţa străinilor, în faţa lumii culte întregi, pentru noi cărturarii şi în prima linie pentru bisericile noastre o necontenită şi straşnică acuză, de care trebuie să ne ruşinăm adânc. Răspândirea ştiinţei de carte la noi este deci una dintre cele mai fundamentale probleme de vieaţă ale poporului nostru. Asociaţia va îndeplini cea mai măreaţă operă a ei, dacă, solicitând din nou sprijinul bisericilor noastre, va şti să facă din despăr-ţămintele ei adevărate şcoli ale poporului nostru neştiutor de carte. 88 Dintr’un carnet de drum. — Note dintr’o călătorie prin Munţii-Apuseni. — Prin Abrud-sat, aproape de tot românesc, ajungem în cetatea Abrudului. Dacă satele ardeleneşti şi ’n deosebi cele româneşti oferă nu arareori privelişti de un mare farmec pitoresc, oraşele Ardealului — cu excepţia unora — sunt lipsite aproape cu desăvârşire de frumuseţe. Se simte că aceste oraşe, aşa cum sunt ele astăzi, n’au răsărit din concentrarea firească a celor mai de seamă elemente culturale dintr’un ţinut întreg; de-aceea ele nici nu se pot mândri cu un caracter, care să fie, sub toate raporturile, o expresie mai înaltă a unei culturi specifice şi originale. Ele sunt o îngrămădire mai mult sau mai puţin artificială de oficii, de prăvălii, de şcoli, de cazărmi, de biserici şi de hotele (foarte primitive). Dar, dintre toate oraşele ardeleneşti pe care le-am văzut, Abrudul mi s’a părut cel mai sărac sub raportul estetic. Să ierte vrednicii Români din Abrud pe un călător care-şi notează aici impresiile de drum cu toată sinceritatea şi fără gândul de-a jigni patriotismul lor. Ei sunt, de sigur, cei mai puţin vinovaţi de această lipsă de frumuseţe a oraşului lor. Piaţa, altfel destul de largă, cu uritele ei clădiri de biserică, dă călătorului care intră înti^ânsa sensaţii neplăcute, aproape chinuitoare. Un turn cu o ciudată cupolă roşie e ce am văzut mai fără de gust ca arhitectură. O biserică nu cu mult mai frumoasă stă în mijlocul pieţii. Un mare hotel „Detunata" îşi afi- www.dacoromanica.ro 514 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1911. şează firma la un colt, 0 clădire fără de nici o frumuseţe. Moda, croiala, atitudinile caracteristice ale capitalei tării le întâlneşti însă şi printre oaspeţii acestui hotel. O bucurie te cuprinde când ceteşti, în sfârşit pe o mare firmă numele băncii „Auraria", în fruntea pieţit. Alunecând peste clădirile orăşelului, privirile se opresc pe un şir de dealuri pustii care-1 înconjoară. Prin urîte strade strâmte ajungi în Abrud-sat. Satul, aşa nepretenjios cum este, are mai mult farmec decât trufaşa cetate care ar vrea să fie ceeace nu poate. în partea cealaltă a pieţei soseşti în curând Ia marginea orăşelului, ce are aici totuş o înfăţişare mai simpatică, cu râul care curge alăturea de drumul prăfos, cu dealurile ce se ridică dincolo. Biserica noastră cu exteriorul ei simplu, bătrânesc, e frumos zugrăvită pe dinăuntru. Sub paza ei, pe o coastă de deal, e cimiterul cu multe cruci umile de lemn şi câteva morminte îngrădite cu zăbrele şi împodobite cu monumente de piatră. Câtă vieaţă de om îngropată în acest colţ de pământ! Oare dorm şi aici, sub lespezile grele, subiecte de drame pasionante sau de duioase şi mişcătoare romane? Ce întrebare! Pe două dintre crucile de piatră sunt săpate cuvintele din urmă ale celor ce dorm, la umbra lor, somnul cel de veci. îmi pare rău că nu mi le-am notat. Sunt două femei care odihnesc acolo: una întrebă de ce trebuie să moară când e aşa de dulce vieaţa, cealaltă se tânguiâ că traiul pământesc e numai chin. O podoabă a oraşului întreg e şcoala românească de fetiţe, clădită de reuniunea femeilor. Frumoasă, albă, curată şi bine întocmită, ea face cea mai senină impresie în cetatea asta sinistră şi mohorîtă. Mohorîtă oare de amintirea cruntă a groaznicului vifor care a trecut odinioară peste stradele ei? Icoana unei grădini îmi răsare vie în memorie: în dosul unei case bogate, o grădină împodobită cu bucăţi din stâlpii de piatră ai Detunatei, din stânca „Dealului melcilor", din piatra văroasă a cataractului dela Vidra, o mică colecţie din curiozităţile Munţilor-Apuseni, apoi cu filigorii şi aleie umbroase; casă şi grădină erau pustii, dar cine ar înviâ vieaţa lor dispărută, ar vedeâ poate desfăşurându-se înaintea ochilor săi un interesant roman din vieaţa micilor noastre centre culturale. Seara, la birtul simplu, ascult povestirea plină de farmec a unui adevărat fiu al Munţilor cu tipul Ian-cului despre frumuseţile tainice ale acestui minunat colţ de {ară pe care îl cunoaşte atât de bine şi îl iubeşte atât de mult. Această iubire, această intimitate sufletească cu natura pe care o descrie, lăsându-i farmecul mistic cu care-o însufleţeşte fantazia poporului, este ceeace dă povestirii lui nota artistică. Are o strălucire umedă in ochii visători când povesteşte. Povestirea celorlalţi sună, pe lângă a lui, ca cetirea unui act sec de cancelarie. Mă despart de el cu multă părere de rău că nu pot să-l ascult mai mult. Ne luăm rămas bun dela buna şi primitoarea noastră gazdă şi dela mica gospodină, o fetiţă de vreo nouă ani, care, în lipsa mamei a ştiut să îngrijească aşa de bine de casa cea grea cu oaspeţi. Cât e de drăgălaşă cu ochii ei mari negri, cari privesc atât de cuminte şi de serios cum se şi cuvine când por{i aşa mare răspundere. Unde mai are ea acum vreme de jocuri copilăreşti? Păpuşa — spuneâ foarte serios — a îngropat-o în grădină, căci murise, sărmana, — de bătrâneţe. (B.) Bibliografie. Primăria comunei Bucureşti. Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe anul 1908 şi 1909. Bucureşti, 1911. I. I. Ci unea nu, Doine şi alte cântece. Biblioteca folcloristică Nr. 10. Craiova, 1911. OctavianGoga, Însemnările unui trecător. Crâmpeie din sbuciumările dela noi. Editura Institutului tipografic Nichin şi cons. Arad, 1911. Octavian Gog a, Ce e „Tribuna“ zilelor noastre ? Arad, 1911. Preţul: 50 bani. Dr. Horia Petra-Petrescu, Publicul nostru şi teatrul. Arad, 1911. N. Bănescu, Corespondenţa Familiei Hurmuzaki cu Gheorghe Bariţiu. Vălenii de munte, 1911. Tip. Neamul Românesc. Preţul: 1 leu. D e I a p e c i c a, Din literatura populară, voi. II. Poveşti din popor. Lugoj. Tip. Husveth şi Hoffer. Preţul: 60 fileri. Cincinat Pavelescu, Poezii. Edit. C. Pariano. Bucureşti, 1911. Preţul: 5 lei. Aleco I. Constantinov, Bai Ganciu, trad. de St. G. Sergent. Bibi. „Lumina". Bucureşti. Preţul: 60 bani. D. Vasiliu-Bacău, Bibliot. naţională Nr. 36-38: Energia naţională, Somnul şi visurile, Istoria Bucureştilor. Bucureşti. Pre{ul: 30 bani. C. O pro iu, Greşelile părinţilor in educaţia copiilor. Câmpina, 1911. Gh. Voi ne a, Poezii. Bucureşti, 1911. Preţul: l’501ei. Ion Drago slav, Povestea trăznetului. Bibi. „Lumina". Bucureşti, 1911. Preţul: 30 bani. Goeth e, Hermann şiDorotea, trad. în hexametri de Maria Baiulescu. Edit. libr. Ciurcu. Braşov. Preţul: 85 bani franco. T. Popovici, Carte de cântece. Editura Libr. Archidiecesane. Sibiiu, 1911. Partea 1 60 fii., Partea a Il-a 1 cor. Dr. Ioan Raţiu şi Alexandru Ciur a, Poetică şi legendar poetic pentru şcolile medii şi institutele pedagogice. Blaj, 1911. Preţul: 3 cor. I. C. Panţu, Contabilitatea la societăţi colective, comandite şi la soc. pe acţiuni. Braşov. Preţul: cor. 1.20. luliu T. Mera, Din ţări străine. Arad, 1911. Preţul: 2 cor. K. Kautsky, Bazele socialdemocraţiei. Edit. Cercului de editură socialistă. Bucureşti, 1911. Preţul: Lei 2-50. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro www.dacoromanica.ro