UUGEflFflRUli REVISfă PENTRU GUbWJ: Ră, WTERaTURă Şl M atiUltX I .SIBIIU 1 HOŢ. 191V. I iRUIt 21 !R5âcTo?o«T7asiiăuamj: Sumarul: I. Alârbiceanu . M- Săulescu .. t. 1^. popeseu. £a moartea unui prietin. Ades Coboară noaptea (poezie). Excursiuni în Munţii făgăraşului. ' $). Kanu Marfa Cunţan Yisul unui amurg , de iubire, piesă într’un act după baiaille. : Iubirea noastră (poezie). Cro nlcă: Serbările jubilare din laşi (M* $•)• literatura ca artă şi ca profesiune ($.). poeziile luVCincinaf pavelescu (p.). plaga micilor anonimi. Concertul tenorului I. "Rădulescu la 'Sibîiu (M- S0- Cro-; nică şcolară (J3.). Asociaţiunea şi £mke. teatrul românesc în Ardeal ($,). )an van £yck. Reviste şi ziare. — poşta £ed. bibliografie. Tlus traţiun): Jan van £ycK: A^ar. Satul Porceşti. Efect de lunăîii munţi. Vârful Urlei şi piscul Somnului. Yedere spre sud-ost de pe Geleagenul. Yedere de pe şeaua Oculeţe. Şeaua Săculeţe. Yârful Urlei. Ye-, dere de pe Yârful Urlei spre Yest. Colţu polăceni. Yânatut în , - Munţii Carpaţilor. Piatra Caprei. Mănăstirea Grecilor. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU CULTURĂ, LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ. Colaboratori: I. Agftrbiceanu, D. A tighel, Andrelu B&rseami, Z. Bârsan, O. Bogdan-Dulcă, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, Al. Cazaban, II. ChendI, I. Ciocârlan, V, Cioflec, D. N. Clotori, AI. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, Victor Eftitniu, Elena Farago-Fatina, Etn. Gârleanu, Dr. Onisifor Ghibu, Ion Gorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerv a Hodoş, Şt. O. losif, E. Lovinescu, Dr. 1. Lupaş, Comeliu Moldovan, Dr. G. Murnu, D. Nanu, 1. Paul, Cincinat Pavelescu, H, P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Săulescu, M. Simionescu-Râmniceanu, V. Şorban, I. U. Soricu, Victor Stanciu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. ABONAMENT: 1 an. . . ... 16 cor. Ed. de lax , . , 24 cor. 6 lani . . . . . 8 „ „ „ „ . . . 12 „ Ediţia pentru, preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 cor. România şi în Străinătate: . 1 an . ... 20 cor. Ed. de lax . . . 30 cor. 6 iam ...... 10 ,, .. „ ,, .m ... 15 ■ ,, Reclamaţiile sunt a st, face in curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice ■ schimbare ăt adresă se vor trimite 20 băni in inărei poştale. Abonamentele, plătite'înainte, sânt a se triţnite la adresa: ; Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). 4----b-s—L In editura W. KRAFFT, Sibiiu £ ’ _ . au apărut Calendare pe 1912: . - Amicul Poporului, calendar pentru familie, redactat de d-1 1. Popovici* cu-articole originale ale, autorilor români, de-renume, număroase ilustraţii originale, şi ca adaus un şematism statistic al Românilor din Ungaria şi Ardeal. Anul 52. —.70 bani. Poznaşul, calendar umoristic ilustrat, redactat de d-l Ermil Borcia, cu o copertă originală, reprezentând portretul lui Haralamb Călămăr, cu .ornamentaţii naţionale executate excelent în culori de profesorul Florian Mureşianu. Materialul excluziv bazliu însoţit asemenea cu ilustraţiuni Succese de un comic irezistibil. Anul 17. —.60 bani. ( , Calendarul Săteanului, calendar de casă ieftin, ilustrat. Anul 2L —.30 bani. porto pentru Austro-Ungaria --.10 bani, pentru România —.20 bani. . , www.dacoromanica.ro La moartea unui prietin. înii scrii că te-a isbit ca un junghiu vestea morţii lui Vasile Florea. îl credeai sănătos pe sărmanul nostru prietin, îl ştiai cufundat în cărţile lui de medicină, la universitatea aceea din ţara nemţească. Da, noi i-am fost prietini foarte răi. Se pare că adevărata prietinie e tot mai rară în zilele noastre. Cere un suflet larg această prietinie, iar pe noi ne strânge tot mai mult în ghiarăle sale egoismul. Tu-1 credeai sănătos şi el încă din vară simţiâ cum se târăe spre trupul lui bolnav neînduratul monstru al tinereţii, al zilelor senine, cercând să-l cuprindă şi să-l învingă. Dacă m’aş simţi mai bun decât tine, nu ţi-aş scrie şirele acestea, dar, vai, şi eu i-am fost un prietin foarte rău. îmi vedeam, ca şi tine, de afaceri, râdeam, îmi petreceam, pe când prietinului Vasile Florea îi privea din ochi luciul morţii. în vară primisem dela el o scrisoare. Mă rugă să merg la părinţii lui şi să le explic, cum voiu şti mai bine, pentru ce va trebui să rămână el pe vacanţa cea mare în străini. „Eu intru într’un sanatoriu, îmi scria, sunt primit gratuit. Dar bieţii bătrâni nu vor putea face niciodată deosebirea între’un sanatoriu şi spital. Deci tu să-i faci să priceapă că mă bucur de sănătatea cea mai deplină şi că rămân să mă prepar pentru examen. Peste vară să nu-mi scrie, voiu fi la un prietin, căruia-i ajut la studiu. Bani, deci, nu vor trebui să-mi trimită. Te rog să păstrezi taina. Va fi cu atât mai mare bucuria lor, când mă vor vedea deplin întremat. Căci trebuie să ştii: în halul în care mă aflu nici n’aş cuteză să vin acasă. Am slăbit foarte mult. Dar până la începerea cursurilor de toamnă, în odihnă deplină, am să-mi vin în ori. Fără îndoială, am să mă restaurez deplin". în sfârşit îmi da adresa sanatorului, şi că „dacă vreau eu pot să-i scriu". Satul în care trăiau părinţii lui nu eră departe. îndată ce am cetit epistola am luat o trăsură şi am plecat. Pe-o clipă se deşteptase în mine vechea prietinie, dragostea ce mă legă de Vasile, şi mă simţeam fericit că-i pot face un serviciu. Şi pot să-ţi spun, că mă simţeam atunci cu mult mai vrednic de numele de om, decât în nenumăratele zile când îmi vedeam numai de interesele mele. N’a fost greu să-i conving pe părinţii lui. îşi ştiau băiatul silitor, ştiau că şi înainte mai ajutase altora la învăţat. „El va şti mai bine ce face decât noi", zise tatăl său împăcat. Dar în glas îi tremură părerea de rău că nu-şi poate vedea băiatul. Mamă-sa n’a zis nimic, ci mă priviâ ciudat, stăruitor. Părea că simţise că-i ascund ceva, şi privirea ei îngheţată voiâ să cetească din ochii, din faţa, din glasul meu, ce-i ascund. Când să plec, femeia înaltă, uscăţivă, îmi deschise usa si zise: > > „Numai de-ar da Dumnezeu să fie bine. — Da, are să fie bine", am răspuns eu eşind repede, în vreme ce mă strângea ceva amar de gât. . ' Şi, acasă, i-am scris îndată lui Vasile că părinţii s’au împăcat, şi că nesmintit el se va face bine. îi promiteam pe urmă, că am să-i scriu cât mai des. Nu minţiam atunci. Dar cât suntem de ticăloşi noi oamenii! Cele mai înalte simţe-minte trec aşa de repede din sufletul nostru şi ni-1 lasă pradă celor mai de rând preocu-’ 1 www.dacoromanica.ro 472 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1911. pări. Eu nu i-am mai scris prietinului Vasile nici un şir cât a ţinut vara. Bucuriile şi durerile vieţii mele proprii m’au copleşit din nou, şi-mi părea chiar că Vasile nu-i în sar nator, că a rămas într’adevăr să se prepare pentru examen. Toamna, pe la începutul lui Octomvrie, primesc iarăş o scrisoare dela el. Litere mari şi tremurate. Eră o scrisoare scurtă. O ştiu de rost, şi cred că nu voiu uitâ-o până voiu uită de toate. „Am fost operat, dragă prietine. Ca medicinist n’am lăsat să mă adoarmă. Ah! acum în sfârsit ştiu si eu ce-i durerea. » y j Când m’a pătruns adânc, despărţindu-mă par’că de trup şi nimicindu-mă, am simţit că moartea-i aproape. Nu mai am nici o nădejde. Acum ştiu ce are să urmeze. Dar, te rog, părinţilor, spune-le că-s bine şi studiez mereu. Simt lipsa unui prietin, care să-mi fie aproape". Pot să te asigur că ’n clipa aceea mi-am simţit toată ticăloşia vieţii mele. Şi cel dintâi glas ce mi-a strigat din suflet a fost: Trebuie să mergi la patul lui Vasile. Mi-am uitat de nevastă, de copii, de casă, de mine însumi, şi-l vedeam numai pe prietinul bolnav cum mă privea cu ochii măriţi de durere. Auziarn, da, glasul lui mă chemă să-I mângăiu, să-i alin suferinţele. în ziua aceea m’am gândit mult asupra vieţii, şi nu aflam nici o culme de lumină pe care să mă raziin. însăşi existenţa îmi părea o nenorocire, şi oricât cercam să aflu vr’un punct de razim, simţeam că mă cufund tot mai adânc în durere. Sunt clipe grozave în vieaţă când noi ne simţim judecătorii lumii întregi. Şi cum suntem noi slabi şi înărgeniţi, de bună seamă că-i vai de lumea care-ajunge sub judecata noastră. Noi n’o pricepem şi nu vom pricepe-o niciodată, şi cum suntem răi din fire am nimici-o cu un gând al nostru, cu o dorinţă născută din desnădejde. înspre seară mama lui Vasile veni la mine. Era palidă ca de ceară şi foarte îmbătrânită. „V’a scris ceva feciorul? o întreb. — Nu ni-a scris. Dar de-acum zadarnic ne-ar mai scrie. Eu ştiu că are să moară. Nouă ne-ascunde, vrea să ne cruţe. Dar face rău. Nu-i bine să se lipsească de dragostea părinţilor. El e tânăr şi singur în străini: Te rog scrie-i să vină acasă". • în ochii ei uscaţi se iviră lacrămi domoale, lacrămile omului înfrânt şi biruit. Eu nu ştiam ce să cred. „Te ’nşeli, i-am spus. Mie mi-a scris chiar acum de curând Vasile, şi te pot asigură că-i bine. Nu peste mult va da examenul". Ea îşi duse batista la ochi. O cutremură un plâns adânc. „Da, are să dee examenul cel din urmă. Sărmanul meu copil, ce suflet bun să va pierde cu el. Te rog scrie-i să vină acasă, îi trimitem banii trebuitori, şi să plece cât mai repede, până nu se pune frig mare. — Dar pentru Dumnezeu, îi zic, cum ai ajuns dumneata la gândul că prietinul meu va muri? — Eu l-am visat rău pe Vasile. L-am visat că sângerează de partea dreaptă, în jos. Ca şi când ar fi fost tăiat de-o limbă de sabie. Vezi dumneata, Dumnezeu ne dă de ştire. El e bun şi vrea ca băiatul să adoarmă în braţele părinţilor". Şi iar o cutremură plânsul. Eu simţeam cum mi se ridică părul în cap. Am răcit ca ’ntr’o peşteră şi abia putui să îngân: „Visuri! D-ta te încrezi visurilor. — Nu numai lor, dar de-atunci mi-a rămas şi mie în suflet o rană. Şi rana aceea nu se vindecă, ci creşte mereu. Eu nu mai simt, ci ştiu că Vasile nu va mai trăi mult". Priveam la femeia aceasta înaltă, uscată, îmbrăcată într’o haină inohorîtă, c’o năframă groasă pe cap, şi iar începeam să judec lumea şi s’o văd gemând de miserii. „îi voiu scrie — am zis — să vină pe două, trei zile să-l vedeţi, să vă convingeţi că nu-i bolnav, şi pe urmă se va întoarce iar". La gândul că-1 va vedea-, preotesei — eră fecior de popă Vasile — îi străluciră pe-o clipă ochii. Ah! Dumnezeule, ce lumină, ce dragoste, ce nemărginire am văzut atunci în ochii aceia căprii, cari mai înainte păreau întunecaţi. > Şi atunci am simţit că mă taie ca o sârmă peste mijloc şi am şezut pe-un scaun, fără putere. Vieaţa, setea de vieaţă mi se păru deadreptul o nebunie. Preoteasa s’a depărtat mângâiată că-i va veni băiatul. M’am chinuit noaptea întreagă până am putut să-i scriu lui Vasile trei feţe. www.dacoramamca.ro Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL 473 L-am rugat să-i mângăe, să le scrie, ori, de crede şi el că-i bine, să vină acasă. El îmi răspunse repede. Eră foarte uimit de visul mamei sale, dar cam după operaţie se făcuse mai bine, începuse să spereze iar, şi cu nici un preţ nu voia să vină acasă. Le scrise şi părinţilor. Ş’acum închipuie-ţi, iubite prietine, că eu după primirea scrisorii lui din urmă, am putut trăi ca şi mai înainte: m’arn cufundat iarăş în bucuriile şi durerile vieţii mele proprii şi am început să-l uit. într’adevăr e grozav: eu ştiam că va muri. Speranţa lui din scrisoarea din urmă mă convinsese. Şi, în cursul lucrurilor mele încet-încet mă împăcăm cu moartea lui, Apoi îl uitasem din nou. Sosise iarna. Un ger mare se pusese peste ţară. Drumurile se închiseră cu troene. Viscolul cernea în văzduhul senin fluturi albi, strălucitori. Şi eu dădeam porunci oamenilor, cari plecau cu săniile în pădure după lemne. Pe urmă într’o seară se înoră, se întunecă mai de vreme. Şedeam în căldura odăii şi ceteam o gazetă, când în culină îşi tropoti cişmele îngheţate un om străin. Adusese o telegramă. Tu ştii că la noi încă nu este staţiune telegrafică. Servitoarea mi-a adus depeşa. Gazeta îmi căzu din mână, şi deodată degetele începură să-mi tremure. Abia am putut-o desface, fără s’o rup. ^ „Vasile mort. Vin-o singur, fără părinţi. înmormântarea poiniâne". Am plătit cursorului, şi am poruncit numai decât să înhame caii la sanie. Mă simţeam în clipele acelea tare, neabătut. Nici o lacrimă nu-mi umeziră ochii. îmi părea că nici nu-1 iubisem vr’odată pe prietinul mort. îmi spuneam în gând: „E mai bine aşa. E bine c’a murit. Dac’am muri toţi ce rău ar fi? Nimic, nimic". Nevasta mă priviâ speriată. Muerile totdeauna se îngrozesc de telegrame, îmi ziceam văzând-o cum mă cercetează din ochii. „Eşti foarte palid. Ce s’a întâmplat? mă întrebă. — A murit Vasile. Trebuie să merg la înmormântare". Nevasta începu îndată să plângă cu hohot. Ţinea mult la prietinul nostru. Spera să ajungă un doctor de model. „Pentruce plângi?" o întrebai. Ea nu mai plânse ci mă privi îngrozită. Apoi eşi să pacheteze grabnic. Am plecat cu sania la nouă ceasuri. Eră un ger turbat, drumul plin de nămeţi. Luasem cu mine revolverul, căci lupii se coborîseră din păduri. Am ajuns la două după miezul nopţii la gară. Te vei gândi că mi-a fost greu drumul. Dimpotrivă. Timpul mi-a trecut foarte repede. Am puşcat de patru ori, când caii începeau să sforăe mai tare. Lupii nu se apropiaseră. Urlau însă pe coastele pădurilor. Şi era noaptea senină şi tot drumul nu ne-am întâlnit cu nici un călător. Câteodată mă gândeam: lupii pot să ne rupă. C’un revolver ce te poţi apără? Dar, în drumul acela n’am ştiut ce-i frica. Mi se părea că-s aşa de tare ca o întreagă oaste, mi se părea că-s neînvins. Prin liniştea ce mă stăpânea mă credeam superior tuturor oamenilor, lumei întregi. îmf şi uitasem ce mă poartă în noaptea aceea îngheţată pe drumul acesta turbat, îmi uitasem de Vasile, de părinţii lui. Din când în când strigam slugii: „Dă-le biciu, Petre". Pâlcuri întregi de neguri se ridicau necurmat din trupurile cailor. Dela cea dintâi staţie telegrafică am de-peşat Ia spital aminţându-mi sosirea. Apoi, în tren, am călătorit necurmat o zi, o noapte si-o jumătate de zi. Grozav mi se păreau de ridicoli în călătoria aceasta, toţi pasagerii, îi dispreţuiam din adâncul sufletuluL Mi-erâ nespus de greu să-i văd cum se îndeasă cu mâncare, cu beutură, iar când vr’o cocoană îşi punea în rând toaleta, ori o şuviţă de păr, îmi veniâ să-i râd demonic în faţă. Mă încercau gânduri nebănuite până atunci: să fie un tren aşa de lung încât să încapă în el toţi oamenii de pe pământ şi când va trece pe deasupra unei prăpăstii podul să se rupă, şi să piară toţi. Mă gândeam să le spun în faţă tuturor călătorilor că-s foarte mărginiţi la minte, şi că nu pricep lumea. în sfârşit credeam, aşa ’n restimpuri depărtate când îmi veniâ în minte, că sărmanul nostru prietin nu-i mort. Dar l-am văzut în spital, în odaia mortuară jos, întins în sicriul lui sărac. Am în-genunchiat la picioarele lui, şi inima a în- l* www.dacoromanica.ro 474 LUCEAFĂRUL Nrnl 21, 1911. ceput să mi se înmoaie. Ş’am plâns ca şi când ar fi fost copilul meu, ca şi când aş fi fost eu. Ochii lui nu erau bine închişi. Se vede că străinul nu-ţi poate închide ochii în clipele supreme. Mă priveau nemişcaţi şi liniştiţi. Şi din încremenirea lor mi se pogorî în suflet îngrozindu-1 din nou, misterul morţii cel înfricoşat. Dup’amiaza l-am îngropat c’un popă străin, c’o asistenţă săracă. Noaptea am rămas treaz. Simţeam că niciodată nu voiu mai durml. Da, prietine, cred că-l iubisem pe sărmanul Vasile. N’am să-ţi scriu nimic despre părinţii lui. îţi spun numai că după ce am ajuns acasă am aflat o scrisoare recomandată dela mort. îmi da înviaţiuni pe ce linie să apuc să sosesc la înmormântarea lui. Dorea ca părinţii să nu-i vină. Să nu-1 mai vadă, şi să fie îngropat în străini. Că-s multe chel-tuelile cu adusul acasă. Ţi le-am scris toate acestea ca să te mustru pe tine şi pe mine, pentru puţina prietinie ce i-am păstrat. EI se gândise mereu la noi. Şi iată că abia-s două săptămâni de-atunci, şi eu mănânc şi beau tihnit şi mă interesez de toate nimicurile vieţii. Si iarăşi pot durml liniştit. îţi scriu şirele acestea ca să te gândeşti şi tu şi eu, că, îndată ce ne vom închide ochii, nu vom avea o soarte mai bună. Vom fi uitaţi şi noi, şi ai noştri vor cercă să se bucure de vieaţă cât mai îndelungată, îţi scriu ca să te gândeşti la ticăloşia omenească, cum nu pot trăi în noi îndelungat simţemintele cari ar frebul să fie nemuritoare. Şi să nu-ţi faci ilusii asupra măreţiei firii omeneşti. E foarte neputincioasă această firp u 111 c- I. Agârbiceanu. Ades coboară noaptea... Ades coboară noaptea pe sufletele noastre... Un gol enorm se face mereu mai larg în gând, Nici vremea nu se simte cum trece de curând, Răcită pare tâmpla pe mână ’ncet plecată Şi ’n inimă stă par’că un dor: să nu mai bată... Când ne trezim ne pare c’atâta a trecut De când în noaptea-aceasta de moarte ne-am pierdut; Şi nu ştim unde suntem, şi ne’ntrebăm o clipă: — „Fu moartea ce-şi întinse pe noi a ei aripă?" Şi totuş câtă cale n’am străbătut în noapte, Şi multă vreme încă, îndepărtate şoapte Ne chianiă cătră somnul acela lung şi greu, Dorind să fie noapte şi linişte mereu, Aşa ca ’n tren, departe, — de cale obosit, Când dormitezi pe-o bancă, iar trenul s’a oprit Din goana lui pe câmpuri, o clipă la o haltă, Speriat te scoli deodată, iar inima-ţi tresaltă; Priveşti mirat afară, peronul gol, pustiu, C’un felinar ce arde în noapte auriu; Auzi un pas departe... Şi trenul iar pornit Atât de tristă-i noaptea şi drumul nesfârşit... Şi totuş cât de dulce nu-ţi pare să te ştii Trecând, trecând departe prin gările pustii! Şi-ai vrea s’adormi cu gândul la staţia ce vine Iar pacea să coboare deplină peste tine; — Să treci, să treci departe, prin noaptea grea şi-adâncă. Un vis ce-1 începuseşi să te mai poarte încă.... Ce depărtare oare ne-atrage înainte Că veşnic cu frântura unei chemări în minte, Adevărata vieaţă ne pare c’o trăim în noaptea ’n care numai arar’ ne pomenim?... Visez, visez că trebui să fie undeva Departe-un loc spre care un suflet ar sbură... Şi cine ştie poate o umedă privire Ce-ar aminti de-o cale ce e ’n nemărginire; Şi cine ştie poate un glas duios şi blând Legând cu depărtarea uşorul nostru gând; Ori poate o zâmbire curată şi duioasă Ne face, fără voie, într’una să simţim Tristeţea că în lume noi nu suntem acasă, Dar că, în orice clipă, cu grabă ne gătim, Ca să pornim pe-o cale frumoasă pentru care Ţesut e-al nostru suflet din vag şi depărtare... M. Săulescu. www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL 47f> Excursiuni în Munţii Făgăraşului. IV. Vârful Urleî în haina albă a zăpezii. (2474 m.) înăbuşii cu perna deşteptătorul care mă făcu să tresar din somn, şi pe care decu-seară îl pusesem la căpătâiul meu, sării repede din pat şi alergaiu la fereastră. Cerul prevestea o zi încântătoare. Iupiter maşina de fier, spre munţi... Aproape tot vagonul în care ne suirăm eră plin numai de turişti veseli ca si noi. i » Pornim... Trenul aleargă... Departe se zăreşte Dealul Turcilor... Câte oseminte nu vor mai fi pe acolo de pe vremea şi Venus îmi urau din depărtare: „Bunădi-mineaţa!" într’o clipă mă îmbrăcaiu, dând uitării pentru azi gimnastica pe care obşnuiam s’o fac în fiecare dimineaţă, ştiind că muşchii mei vor aveâ destul prilej de mişcare. Cei doi tovarăşi ai mei — d-1 Dr. Szalay şi d-l Reinerth, fotografi amatori ca şi mine, mă aşteptau în gară. Din întâmplare, trenul dela Budapesta sosi fără întârziere şi astfel conform mersului trenurilor, la ora 4 şi 20 min. pornirăm, luaţi de bătăliei dela Şelimbăr, din 28 Oct. 1599, dintre Mihaiu-Viteazul şi Andreiu Bathori?... Mai intersante sunt, însă, locurile dela Tăl-maciu în sus; şi e frumos chipul cum e aşezată biserica, cu şcoala alături, în faţă cu iazul morii care-şi aruncă apele ca argintul în râuleţul Sadului, ce se varsă în Cibin. Trecem pe podul de fier sub care paşte o ciurdă mare de bivoli. Dincolo în faţa noastră răsar, salutându-ne, ruinele castelului „Coroana Ţării" zidit la anul 1370 şi dărâmat la 1453. 2 www.dacoromanica.ro 4?6 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1911. La gara dela Podul Oltului întâlnim trenul care vine dinspre România prin vama dela Turnu-Roşu. Gara cea mare dela frontieră, unde se face şi revizia paşapoartelor, se vede în fruntea comunei Porceşti binişor. în zece minute j > ajungem la ea, de unde putem vedea începutul defileului Turnu-Roşu. în partea dreaptă pe marginea Oltului se vede chiar, înălţân-du-se, într’o poziţie pitorească, castelul acesta dela care şi-a şi luat numele defileul. De regulă când pleci în excursiune cea dintâi u surprindere e că nu găseşti carul închiriat sau trebuie să aştepţi mult şi bine până să sosească în galop. Nici noi nu am fost cruţaţi de lucrul acesta. ^ > • In sfârşit soseşte, dar caii nu-i mână proprietarul cu care ne tocmisem ci un flăcău zdravăn şi priceput. Ne spune, însă, că nu ne poate conduce până sus. Trebui deci să facem un ocol până la Ucea-de-jos, ceeace însemnă o pierdere de un ceas, pentru noi, cari ne Efect de lună în munţi. Gara din nainte a Sebesului-de-sus a fost ultima ţintă a multor excursionişti. Locuri din ce în ce mai frumoase ne farmecă privirea. Departe ’e muntele Surul, un masiv înalt de 2288 m. si Tătarul, un vârf ascuţit înalt de 1876 m. Pe lespezi albe de piatră curge izvorul, care se prăvale din în-nălţime în cascade încântătoare. La Porumbac se dau jos o parte din excursionişti spre Negoiu şi altă parte Ia Cârţa spre Bâlea, la Arpaşi spre Podragu, noi rămânem cei din urmă căci ţinta noastră: Vârful Urlii pe Viştea-inferioară, e ceva mai departe. aveam timpul socotit până într’un minut. Neînţelegerea aceasta aparentă cu comandarea carului şi-a avut explicarea în Ucea-de-sus: cărăuşul avea să-şi reguleze nişte daraveri şi ce şi-o fi zis? — „Domnii vor veni aici de vor avea nevoie de mine!“ Şi am venit într’adevăr. Până să-şi isprăvească el daraverile am fotografiat şcoala din Ucea-de-jos împreună cu câţiva fruntaşi ai satului. i t Şi în fine, după vreo cinci minute am pornit coborînd pe drumul cel mai scurt din sat pe deasupra comunei Corbi prin Viştea la Drăguş şi Lisa. . www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL 477 A fost o călătorie minunată, — dar şi înfiorătoare. Minunată, că*ci mergeam aproape paralel cu vârfurile munţilor şi ni se desfăşură în faţă o privelişte nespus de frumoasă spre văile ce-şi schimbau formele necontenit; înfiorătoare, deoarece drumurile până la Viştea-de-sus nici nu erau drumuri: simple cărări cu ogăşi adânci, pietre, dărâmături, crăci şi gropi înguste cari zădărniceau aproape cu desăvârşire orice 1 comunicaţie. Carul necontenit eră aruncat încoace şi ’ncolo şi trosniâ din toate încheieturile încât, în tot momentul ne aşteptam să i se rupă vreo osie sau să se răstoarne. Numai cărăuşul stă t liniştit, cu luleaua lui scurtă în colţul gurei şi habarn’aveâ de exerciţiile gimnastice, pe cari le făceam fără voia noastră.' însfârşit pe la 11 ore ajunserăm la Lisa, unde avurăm norocul să aflăm repede pe călăuza noastră,care trebuia să ne însoţească pe vârful Urlii. Stătea pe o bancă înaintea casei, îmbrăcat în haine de sărbătoare şi-şi răsucea o ţigare privindu-şi copiii, cari se jucau în ţărână la picioarele lui. Până se găti de drum, căci părea că-şi uitase de înţelegerea pe care o avurăm cu el mai dinnainte, noi luarăm masa: o supă de conserve şi carne rece, aduse de noi. După un ceas am fost gata de drum. Iar pe drumuri rele, legănaţi într’o parte şi în-tr’alta de carul care ţip£ din toate încheie- turile.. . Pe la ora 1 ajungem la poalele munţilor. Tragem carul la o parte din drum, într’un tufiş, ne împărţim bagajul în patru desagi pe cari îi încărcăm pe cai, şi pornim. Drumul plin de umbra pomilor, cari se fac tot mai deşi, suie spre miazăzi în pădurea de fag plină de noapte. Cum începurăm suişul nostru, dăm de cartea de vizită — o labă cât toate zilele — a unui urs, care ne arată locul unde îşi luase masa, ce constase dintr’o mâncare foarte delicată: mere, pere şi coacăze. După cea dintâia rarişte la Poiana scochina se simtiâ binişor suişul, dar nu ne-am oprit până la luminişul numit ) Comanda de iarnă, aci ne mai udăm puţin gâtlejul cu apa rece şi limpede a unui izvor şi apoi pornim iarăşi în-nainte. Suişul e potrivit şi nu cere prea multă casnă, încât ne trezim aproape fără să ştim cum, din deasa pădure de fagi sub umbra brazilor măreţi, cu parfumul lor aspru aromatic. Ne aflăm la stâna din Pleşi. Ne oprim să petrecem noaptea aici, la o înălţime de 1601 m. Cel dintâiu lucru pe care-1 facem e să ne aşezăm lucrurile aduse cu noi. Stâna este de vreo 10 m. lungă şi de 4 lată. Are două odăi pentru oaspeţi sau pentru stăpânii ei, iar podul serveşte pentru păstrarea brânzei. Paturi nu are, le vor înlocui nişte bănci cu destule noduri pe care ne căsnim cum putem să le facem să mai dispară sub haine sau ţoale ţărăneşti. ’ ’ ’ 2* Vârful Urlei (2474 m.) şi Piscul Somnului. www.dacoramamca.ro LtJCEAFARUÎ, Nrul 21, 19H. Vedere spre sudost de pe Geleagenul. Gălăscscul mic 2410 ni. Gălăsescul 2475 m. Peatra Roşie 2443 m. Muchea Drăguşuiui. Peatra RoşieS2357 m. Crinte 2000 m. Recorelele. Şeaua Laculoţe 2250 m. Vedere de pe şeaua Laculeţe 2250 m. Valea Sâmbetei. Nrnl 21, 1911 LUCEAFĂRUL 479 Vrf. Resistorele. Vârful Urlei 2474_m. www.dacoromanica.ro 480 LUCEAFIRUL Nrul 21, 1911. Oamenii noştri numai decât au culcat la pământ un brad, care cu ramurile-i elastice şi cu mirosu-i de răşină avea să facă adăpostul nostru mai priincios. Ce-i drept ne-a dat el şi căldură dar şi fum — încă ce fum — care ne făcea să ne lăcrămeze ochii şi să tuşim zdravăn. La urmă lăsarăm să se stingă focul, preferând să dormim în frig decât să nu ne putem odihni din pricina usturimii Valea BAnilii. trosneau gătejele din focul făcut de cărăuşul nostru şi tovarăşii săi, cari stăteau de vorbă încălzindu-se la palele sale. De dormit nu mai puteam dormi; mă dusei şi eu afară la ei să mă încălzesc la focul lor şi să ascult şi poveştile pline de haz ale cărăuşului, care eră şi un vânător îndemânatec şi ştia să şi povestească frumos întâmplările de vânătoare. Şi desigur că nu exagera, deoarece adese- Vrf. Viştea mare. Vrf. Oăiăşescu. Vrf. Mogoş. Vedere de pe vârful Urlei spre Vest. ochilor. Cărăuşul nostru şi cei cari îngrijau de cai au făcut în timpul acesta un foc bunicel afară, unde-si întinseseră si culcuşul. La cină am mâncat cu o foame de lup şi dupăce băurăm şi apă limpede de izvor, ne întinserăm pe paturile Improvizate de noi şi — noapte bună!... Pe la două ore mă trezii din somn. Nu ştiu dacă în timpul cât am dormit am tremurat, dar ştiu că acuma îmi clănţăneau dinţii grozav. Jarul dela picioarele noastre se prefăcuse de mult în cenuşe, dar afară tot mai ori am avut şi noi prilej să ne convingem de bogăţia sălbătăciunilor din Munţii Făgăraşului, dintre cari multe exemplare frumoase au căzut pradă maiorului Spiess, locotenentului Stiebock, advocatului Dr. Vasu din Făgăraş, cei mai vestiţi vânători în aceste părţi. Zorile au găsit şi pe tovarăşii mei treziţi din somn... La dejun ne încălzeşte un ceaiu fierbinte, şi la 48/i caravana noastră porneşte mai departe. Se lumină văzând cu ochii... La începutul suişului nostru luna se scălda www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL 481 în lumina ei magică, munţii colosali se iveau împurpuraţi din pădurile negre-verzi şi liniştite; dar la răsărit cu fiecare pas lumina creştea, creştea tot mai mare, tot mai ameţitoare. Prin crengile şi frunzişurile brazilor se întruchipa mişcarea, paserile îşi scuturau penele— şi dădeau din aripioare la apropierea noastră — iar la preot român şi doi însoţitori ai săi, fiind apucaţi de vifor într’o noapte, au fost găsiţi îngheţaţi a doua zi, de cătră cei cari porniseră în căutarea lor. Am ajuns aci la orele 6 şi 15 min. Un chiot'de bucurie a eşit din piepturile noastre când ne-am văzut aici, în acest loc din care se deschideâ privirei noastre una din cele mai frumoase privelişti ce le-am putut avea vreodată. Spre miazăzi şi răsărit se zăreşte de aici masivul şi totuşi subţirele vârf al Ur-lei, Ia miazănoapte se vede spinarea cea ascuţită a Piscului Somnului ;în dreapta şi în stânga se înclină munţii spre apus şi răsărit ... Vârful Urlei e despărţit de Şeaua popii prin valea numită a Mogoşului. Munţii ce-i găsim în dreapta şi stânga cu vârful Mogoş 2404 m. şi cu vârful Cheia Bândii în apus formează graniţa tării. > J Coliba de adăpost pe care a făcut-o soc. transilvană Sie-benbiirgischer Kar-pathenverein (secţia Făgăraş) pentru adăpostul turiştilor, se află tocmai în partea contrară a vârfului Urlii. Cu toate acestea coborîm şi înaintăm spre ea numai ca să-i vedem starea în care se află. E construită ca mai toate colibele de adăpost, are însă ca şi cele dela Negoiu şi Bâlea, o verandă de pe care putem privi o mulţime de poziţii frumoase. înainte vreme eră foarte rău întreţinută această colibă, deşi eră nouă. în lipsa tu- câteo cotitură de drum, după vreo stâncă un ţap admirabil pornea în sărituri sprintene în sus. Ce păcat că nu veniserăm ca vânători! în timpul acesta în răsărit se desfăşură un foc de culori y , roşii, purpurii de o frumusetă încântă- y toare, nori uşori aruncau nişte linii » albe si violete strălu-> citoare cu marginile de aur pe care numai razele soarelui de primăvară le poate dă, şi departe un cocoş sălbatec cu ţipătul lui strident salută lumina zilei. Eră o încântare de nedescris. în partea apuseană a Vârfului Pleşiijzăream contururile unei cărări, în cele mai multe locuri însă am fost siliţi a ni le închipui numai, deoarece erau pline de o pătură de zăpadă destul de groasă — în unele părţi ajungând până Ia un metru. încălţaţi cu ghetele noastre de munte sistem tirolez, mergeam ca pe un covor, pe zăpada îngheţată, luând direcţiunea spre locul numit „Şeaua popii" care se află la 2000 m. înălţime. îi zice aşa pentrucă în acel loc un Col{u Bolăceni (2290 m.). www.dacoromanica.ro 482 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1911. riştilor ciobanii îşi făcuseră aici adăpostul Pereţii stâncilor ascuţitului munte Drăguş lor şi o aduseseră într’un hal de nedescris. cad aproape perpendicular în jos. în timpul din urmă însă societatea a pus aici un îngrijitor, iar turiştii pe lângă un adăpost curat găsesc la ea şi o masă bună. De aici, în direcţiunea mia-zăzi-răsărit la spatele de miazăzi al Caţaveiului, urcându-ne în sus, ajungem îndată la muntele în formă de sea, situat între Caţaveiul-mare şi vârful Resistorele, anume Lăculeţe, de 2250 m. Deodată pe când eram mai cufundaţi în contemplarea pri-veliştelor, cari la fiecare pas se deschideau înaintea noastră, vedem pe Badea Ion, călăuzul nostru că se aruncă cu faţa Ia pământ şi ne face semn să venim cât se poate de repede şi fără sgomot la dânsul. într’o clipă l-am ajuns şi ne-am aşezat cu băgare de seamă pe muchea muntelui. La câţiva metri depărtare un cârd de opt capre negre stăteau liniştite, dar la mişcarea noastră repede de a pune mânile pe ochiane ca să le privim mai bine, s’au trezit şi au luat-o la goană ca fulgerul, dispărând dinaintea ochilor noştri în câteva secunde, într’o albie de munte, în munţii noştri nu-i o raritate să vezi capre negre. Aproape în orice excursiune, turistul dă peste un cârd mai mic sau mai mare în locurile ascunse ale Carpaţilor. Ajungând la Lăculeţe am tras nişte chiote de însufleţire de răsunau văile. Chiar dacă nu i-am fi fotografiat, munţii de alături ai Găiăşescului (2475 m.) şi Drăguşului, ca să-i avem mereu înaintea ochilor, totuş i-am fi păstrat mereu în amintirea noastră, aşa de mult ne-au impresionat. Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL 483 încheie valea Sâmbetei în nişte poziţii în- teau. Şi eu cunosc Elveţia. Am călătorit cu grozitoare. ' bâta în mână şi traista pe spate prin Dolo- miţi din Bozen până în valea Ampezzanului aproape de frontiera Italiei; — si în munţii cei înalţi ai Austriei am înnoptat de multeori prin multe colibe de adăpost; şi totuşi sunt un prieten pasionat tocmai al munţilor noştri. i » Ei sunt fermecători pentru turişti prin singurătatea şi tăcerea lor, — şi poate unde de multeori, drumurile lor există numai în fantazie. Aicea nu-s hoteluri, ca ’n Elveţia, nu-s mii de excursionişti, nu-s be-deckeri — şi desigur badea Ion n’ar ambiţiona o asemenea slujbă, departe de asta de a lui de astăzi. E natura, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, natura, măreaţă, înfiorătoare şi încântătoare. La Lăculeţi ne-am despărţit de Dr. S., care a descoperit o peşteră la Piatra Caprei şi mergea să o măsoare. Noi doi după o cale lungă şi grea, ajunserăm la vârful Cheia Bândii, care formează hotarul dintre Ardeal şi România, terminând aci partea cea mai grea a excursiunii noastre, iar apropierea de vârful Urlii ne dedea puteri nouă de mers şi la orele 11 ajunserăm la ţinta călătoriei noastre (2474 m.) E o privelişte neînchipuit de frumoasă de jur împrejurul acestui munte, şi mai cu seamă, toamna târzie, totul are aci, ceva din caracterul Alpilor Elveţiei. t Nici un vârf de munte din apropiere nu-i aşa de înalt, încât să ne împiedece privirea, toate par mărunte şi îndepărtate de pe acest vârf al Urlii, iar văile se deschid în depărtări şi şerpuiesc până în zare în mii şi mii de culori. Se văd Maior v. Spiess: 1. Capră neagră ;i Vultur. 2. Lup. 3. Porc sălbatic-vier. 4. Ursoaică cu pui. Vânatul în Aproape de vârful muntelui Gălăşescu, singur în felul său, se află căldarea Răcorelele, o gaură colosală plină de răcoare, de unde izvoreşte Hodia. înspre miazăzi de aici, se Munţii Carpaţilor. 5. Capre negre. Locotenent StiebiSck: 6. Cerb. De multeori am auzit vorbind turişti de salon, cari voiau să cunoască Alpii Elveţieni precum şi munţii cei înalţi din Austria, dar de frumoşii noştri Carpaţi foarte puţin amin- I y www.dacoromanica.ro 484 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1911. de aici înălţându-se până departe: Hargiţa si munţii Persanului si ai Bârsii cu dinturoasa » ) » » t Piatra Craiului (2218 m.), această perlă a Carpaţilor de miazăzi; Buceciul (2508 m.) şi Ciucaş, apoi platoul înalt al vârfului Rongi şi mai aproape lacul luciu al Urlei, în dosul căruia în interiorul României e spatele muntelui lung numit Păpuşa. Mai mult de o oră am întârziat pe vârful Pe când mergeam în întâmpinarea D-rului am întâlnit două figuri suspecte cari căutau să se ascundă în umbra unei stânci. Au observat însă că suntem numai nişte bieţi tu» > rişti de treabă, si si-au continuat înainte calea lor primejdioasă de contrabandişti prin negură şi noapte peste munţii îngheţaţi. Sunt amare şi grele puţinele părăluţe câştigate astfel. La drept vorbind, la Piatra Caprii am ajuns Coltul Bolăceni. Piatra Caprei. Urlei, privind poziţiunile minunate şi luând din fugă câteva notiţe şi câteva fotografii. Apoi ne-am coborît, începând o călătorie proaspătă pe întinderi albe de zăpadă, necălcate încă de picior de om. Scoborîtul l-am făcut în 20 de minute, pe când pentru suit întrebuinţasem de trei ori pe atâta... Cu toate că eră târziu nu ne-am putut opri să nu fotografiem şi muntele în forma unei căpăţini de zahăr, Colţul Bolăceni înalt de 2290 m., ale cărui coaste cad drept în jos în valea Sâmbetei. într’un hal făr’ de hal. Trebuiâ să trecem o albie îngustă şi prăpăstioasă. Cărarea îngheţată, Ia fiecare clipă ne putea svârii în cine ştie care adâncime, de am fi ieşit de-acolo, cine ştie cum, sau poate n’am mai fi ieşit deloc... Ne-am adus atunci aminte de întâmplarea nenorocită a unui ţăran român. în apropiere de Cheia Bândii, unde e drumul mai bun ca pe aici, a alunecat în prăpastie. în căderea Iui a reuşit să se încleşteze cu mânile de o piatră, ţinându-se strâns, până când îşi pierdu conştiinţa şi se prăvăli în adânc, unde no- www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL 485 rocul lui a fost găsit încă în vieaţă, dar în urma acestei căderi a trebuit să i se amputeze toate degetele de mâni şi un picior. Asta poate servi ca pildă turistului care ar vrea să meargă singur la munte. Dacă niciodată în exercitarea sportului de turist nu m’am întors din cale, apoi de astă-dată am fost siliţi să facem lucrul acesta — şi luarăm deci îndărăt drumul peste muchia Caţaveiului. betei, spre bucuria noastră, ne-a răspuns un signal de corn. împreună cu toţii' ajungem apoi la orele 5 şi 20 min. la poalele muntelui unde ne aşteptă cărăuşul nostru cu nerăbdare. Seara eră aproape şi întunerecul ameninţă să ne găsească rătăcind prin munţi. Din clipă în clipă cerul se vedeâ cum se întunecă de noapte. Luarăm pe noi câte-o haină ceva mai groasă pentru răcoarea serii — Mănăstirea Grecilor din Braşov în Valea Sâmbetei-de-jos. PT;în sfârşit după destulă osteneală am ajuns coasta. Am fluerat cu flueriţe de signal, am strigat şi răgnit, nici un răspuns: totul liniştit, mort... îngrijaţi serios am trecut în marş fortat şaua între Cataveiul-mare si Ca- y t t > J taveiul-mic... Eu mă înteţeam tot mereu > > înainte pe vârful din urmă: de acolo trebuiâ fără doar şi poate să dăm de urma D-rului Sz. Si nu ne-am înşelat! > * Abiâ am ajuns şi abiâ am strigat: hopp! hopp! ajutaţi de fluerături ţiuitoare — când jos de tot la marginea pădurii Piciorul Sâm- care veniâ cu paşi repezi şi pornirăm mai departe pe drumurile rele şi înfiorătoare pe cari am venit. Caii, simţind par’că drumul spre casă, voioşi, voiau să meargă în galop şi cărăuşul nostru abiâ îi putea ţine în frâu. La Lisa ne-am despărţit de cumintele şi modestul nostru călăuz, ion Ramba şi apoi prin Sâmbăta-de-sus şi Drăguş ajunserăm Ia gara Viştea... în sala de aşteptare a gărei ne făcurăm cum s’a putut un aşternut pentru odihnă până la sosirea trenului — şi în liniştea oboselii www.dacoramamca.ro 486 Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL trupului nostru ne lăsam legănaţi de mângâierea unei toropeli ameţitoare... Ce dulce e după un drum lung... Trupul se face tot mai greu şi sufletul par’că tot mai uşor pluteşte peste căile pe cari le-ai bătut o clipă mai înainte... Păduri de brazi, creştete de munţi, văi şerpuitoare şi întortochiate, cărări pline de umbră şi mister — se mai perindă odată pe dinaintea minţii — şi apoi pleoapele greoaie astupă ochii obosiţi, nu mai vezi nimic, nu mai auzi nimic si... odihna vine... i Afară la munte! _ Să gustaţi ca şi noi, plăcerea sublimă a unui tablou de munte mai ales toamna târzie ca în Alpi. Folosiţi timpul să cunoaşteţi priveliştea munţilor uriaşi — a munţilor noştri ardeleneşti. j Şi veţi înţelege atunci pe poetul P. Rosegger, când zice: „E frumos la munte sus! Nu numai cu cugetul — Ci cu tine dacă-i dus Inima şi sufletul...“ < Teodor Romul Popescu. 3 Visul unui amurg de iubire. ) Poem teatral în versuri după H. Ba ta iile de D. Nanu. Persoanele: Umbra... EL Ea. Cclalt... Scena I. (Budoarul unei femei. Scara ...) (Decorul va înfăţişă amestecul albastru şi roz de dantele şi ino-•bile unde trăeşle ca de obiceiu. Nişte coloane, separă scena in fund de o cameră mai goală, lăsată in umbră. IJc acolo c intrarea din sală, şi sunt trei trepte în fund. Tapete la toate uşile. La dreapta window. Afară o grădină de împrejurimi de oraş. Perdelele din fund ale cetei de a doua camere se dau Ia o parte. El intră.) Târziu ? EL Ett (şi-a ridicat capul de sub lampa unde sta sprijinindu-şi fruntea pe mână). Nu. EL Bună ziua. - Bine-ai venit. Ea. Iubitul meu poet EL O! doamne... poet eu? Ea. Eşti şiret... Ştii bine cât îmi place ce scrii! Ia stai... Ce bine Că te-ai ţinut de vorbă şi ai venit Ia mine! ') ii) Dreptul de reproducere în broşură aparţine dirccţiunei teatrului din Craiova. Dreptul de reprezentare în stagiunea teatrală 1911—1912, pentru trupele cari ar voî s’o joace, se va cerc aceleiaşi direcţiuni, b) După trecerea de un an orice director de teatru subvenţionat de stat e liber s’o treacă în repertoriul său, fără să tnă întrebe chiar dacă îmi rezervă drepturile stabilite prin legea teatrelor. Această declaraţie In a doua ci parte, c valabilă şi pentru oricare din traducerile mele teatrale, întrucât eu n’am cerut niciodată prin pe ti tiu ni, cecace e bun infeles că e oferit prin publicare, institutiunilor cari vor să se folosească de ele. [). N. El. Oh, dar în astă seară n’aşi fi voit să pierd Această întâlnire pentru nimic in lume! Vom fi încaltea singuri? Ea. Ah! gândul ce-1 desmierd De-atâta timp! Da, singuri! EL Şi-a mi cu! nu? Ea. Ce glume! E Ia Paris! Şezi colea in colţul pregătit Anume pentru tine... Vezi,., ţi-atn mărturisit Prea repede... Copilă ce sunt! — Ce vrei să iai? Vrei prăjituri? bomboane? — sau un pahar cu ceai? EL Oh, mai târziu acestea; acum nu vreau decât Să te sărut cu ochii, pe mâni, pe sân, pe gât. Ea (făcându-i semn). Ia uită-te... El. Ce-i? Ea. Colo, paharul tău cu flori De ieri. Ce minunate-s! Ce albe! — par’că-s spume... îţi mulţumesc din suflet... El. De-aşa puţin te miri? Ea. Cum văd n’ai slăbiciune de flori de trandafiri... El. îmi plac, dar laolaltă; nu una chiar anume, în grup sunt minunate prietene. Deseori Mie-drag să-mi plimb privirea pe un belşug de flori Dar nu la mine-acasă. La alţii pe o masă www.dacoramamca.ro Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL <187 Pe sobele de marmur, sub marile oglinzi, îmi place mult mireasma lor dulce, într’o casă Prietenoasă mie... Adesea le surprinzi Că par’că ’ncet răsuflă... Ea. E foarte-adevărat. Dealtmintrelea, când oare poţi tu ceva să minţi? Ştii că... aproape-aproape acum... rn’ai tulburat? EL Aproape? Ea. Da, aproape... chiar mult. Dar tu nu simţi Cum creşte-a ta iubire cu fiecare zi? Da. El. Ea. Cum n’aşi fi mişcată, gândeşte, cum n’aşi fi? E clipa cea mai dulce a dragostei: sunt zorii... Abia se luminează de-Amor şi sunt fiorii, Preludiul luminei... Mi-eşti drag... Doar eşti un nume, De glorie, ce ’ncepe să cucereasc-o lume Femeile visează, şi... câte te-au iubit! Dar doamnă... El. Ea. O, nu doamnă! Aşa-i nesuferit. Cel care mă iubeşte îmi zice doar „Maria“. El. Maria!... Ea. Şi la urmă, gândeşte-te că eşti Un tip ce poartă ’ntr’ânsul ascunsă poezia Ce naşte din durerea supremă când iubeşti. Tu porţi un doliu mare, nemângăiat... El. Ea. Şi-apoi? Ei cum şi-apoi! dar asta ajunge! Purtătorul Unei dureri asemeni nu e un om ca noi. E un erou a parte ce s’a luptat cu-Amorul Şi pe-un rănit de Zeul Amor, — e şi dreptate Ca să-l primeşti ca soră ce eşti, de caritate... Cu ochi mai dulci, cu gesturi mai calde ’n niângăeri Căci inima lui poartă comoară de dureri. Dealtminteri se şi simte când vii tu printre noi... O umbră te ’nsoteşte, de par’că sunteţi doi. Trecutu ’mbrăţişează prezentul c’o poveste. EI. E urma parfumată a tot ce nu mai este! Ea. Ruptura ta vestită!... Dar toate te plângeam. Ne întrebam cât suferi... El. Aşa noroc să am? Ea. Nu erai gata oare să mori? O,Doamne sfinte! El. Mă tem, mă tem, Mario, de-aducerile-aminte. Ea. Te înţeleg, dar... EI. Lasă; de ce să-mi fac un rău? Şi-apoi de ce-ai cunoaşte? Trecutul nu e-al tău. E o mâhnire tristă, săracă, şi banală, Ca toate celelalte din larga vieţii şcoală. De ce ţi-ai bate capul cu doi capricioşi Ce după ce-şi pierdură din ani, cei mai frumoşi, Desamăgiţi apucă pe-un drum, în câte-o parte?... Odată, ne iubirăm... E vremea-acum departe! Ea. „Odată ne iubirăm!" Ce vorbă ca din basm! El. „Ne-am fost iubit" nu-mi place. E nu ştiu ce sarcasm Lugubru; — „Ne iubirăm" e mult mai dulce par’că. Ea. Tu trebui să fii sceptic... Multe ’ndoeli te ’ncearcă. EL Eu sceptic? de ce? Ea. Uite; se zice c’ai aveâ O inimă afară din cale simţitoare... Un gând, o amintire, — chiar un nimic te doare. Doi paşi de faci nainte, — faci patru înnapoi... EL Nu, nu sunt eu de vină că sunt aşa, — ci voi. Eu port întipărită doar urma ce nii-o lasă Mânuţa ce m’atinge... Dar, bah! acum ce-mi pasă De tot ce-a fost? Vreau numai de tine să vorbesc. Ea (tresărind). Să fie cu putinţă? El. lini pare-aşa firesc, Să văd cât mj-eşti de dragă. Ea. Adevărat? Eu însă Aş vrea cu deamănuntul să ştiu tot! Cât de strânsă A fost unirea voastră? Tot ce-ai simţit cu ea. Presimt, te-aşi înţelege niai bine poate-aşa... Vorbeşte-mi dar de dânsa... Frumoasă-i? Tot ca ieri? Am întâlnit-o ’ntreacăt. Plăcută mi-a părut. El (cu un suspin obosit). Şi eu mă hotărîsem să fiu ca piatra mut, Nici nume!e-i nainte-ţi să nu-i rostesc. Ce-mi ceri! Ea are-un nume negru, de doliu, — pentru mine. Nu vreau să tulbur seara cu umbra-i... na’r fi bine. Căci seara asta-i plină d’un farmec ne-aşteptat. O inimă, — mă crede — se vindecă treptat. Desigur, amintirea îşi are şi ea morţii Şi pân’ ajung cenuşe, ard multă vreme torţii. Nu ştii prin ce minune o vorbă, un parfum Durează ani, ’nainte de-a se preface ’n scrum. Dar într’o zi, — ca ziua de astăzi bună oară, Mormântu-i gol, — cenuşa-i se spulberă uşoară! www.dacoramamca.ro 488 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1911. Ea. în adevăr... ce timbru violonat în glas Au ceice suferiră!... E un ecou rămas! Aşează-te aicea Henri... vin mai aproape... Azi am lăsat lumina în umbră să se ’ngroape,... Făcând mai mică lampa. Iţi place ziua sumbră? Aşi vrea să-ţi par frumoasă... Vorbeşte-midin penumbră... De ea... (O pauză; apoi surizăloare.) El. Nu se mai poate, te rog... nu se mai poate. Oh! amintirea asta s’a stins şi ea ca toate în ochii tăi, ea moare la glasul tău... s’a dus! Am isgonit-o; nu ştiu, nici eu unde-a apus... Colo ’ntr’un colţ de stradă, departe de-al tău prag... Cum vrei să se strecoare în cuibu-acesta drag? Aci e veselie, pluteşte-o fericire Adăpostită; totul în aer e iubire încât nu ştii nici unde să stai, ca să nu strici Culcuşul unde tainic ne vom iubi; — aici Ne-om drăgostl, Mario, nu este-aşa? răspunde, în mijlocul risipei de flori, pierduţi ca ’n unde în stofele acestea ce ’n cutele lor ţin Ceva miresme, forme, din corpul tău divin... Nu vezi? E fericită mătasa ’n umbra-i fină Ca sărutărei tale să serve drept surdină... Oh! pernile grămadă, mirosul vagabond Ce lasă ’nbrăţişarea şi părul tău cel blond Şi dunga ce-o sculptează o formă ’ntrevăzută, Şi voluptatea tristă ce-o iai cu tine mută. Dar asta e iubirea! Tot restu-i o prostie O nebunie goală!... oh haide... când ţi-am spus Că dragostea mea veche s’a stins în agonie, Cum vrei să mai pătrundă un gând, din ce-a apus,? în colţul ăsta totul l-înăbuşe, ’l goneşte, L-omoară... De stafia iubirei am scăpat De când pe mâna-ţi albă, eu fruntea-am răzimat. Ea (ridicându-i încet fruntea...) Ah! Ce-i ’napoia frunţii ce ’n mâna mea svâcneşte Un creer mai fierbinte ca fruntea, mai aprins. Cum mă nelinişteşte! Un creer ce creiază! Eşti straniu astă seară... De flăcări pari încins Amice... El (cu pasiune). E preludiul... presimt, ne vom iubi Suntem aşa de singuri! nu-i nimeni să ne vază; Da, singuri... o! cât farmec, ce dulce-i a rosti Cuvântul ăsta, singuri! Rosteşte-1. Ea. Singuri... (El pare că-i soarbe cuvântul cu un suspin uşurat.) Cuvântul ăsta totul în preajmă-a spulberat A pregătit ca locul să fie cald, curat, Să se aşeze ’ntr’ânsul ca paserea ’n cuib nou Cuvântul vechiu şi dulce, — neistovit ecou Suprem a mii de inimi, — ascultă-1! Ea (încet, lăsând să-i alunece capul pe umăr, şi cu un murmur timid...) Mă iubeşti? (în clipa asta fereastra windowului se deschide Împinsă de vânt. Perdelele tremură, şi ondulaţiunea se prelunueşte din perdeâ în pcrdeâ... El s'a ’nfiorat.) Ce ai? Ea. El. Nimic; au vântul trecu pe la fereşti? Ea. Da, da... încet palpită a verei agonie... El. Să fie vântul oare ăst freamăt muzical, Ce trece ’n candelabru prin ciucuri de cristal Şi-mi lunecă pe frunte? — Cum simţi că umbra-i vie! Lămpi aburesc ... ai zice trec respirări... Ea (se duce la fereastră şi i-o deschide ’ncet). Afară E-aşa frumos! (Perdeaua din fund se ridică impinsă de vânt. In întunerecul Ra-leriei o lumină la Început nehotărîtă; punctul de plecare al unei năluci omeneşti... Apoi lumina va luă din ce In ce forma unei femei evocate.) El. Ce taină adâncă e ’ntr’o seară! Se umple spaţiul par’că de sufletele noastre, Şi-i plin de triste-adio, de noi nădejdi, — din astre Simţi tu ca mine? pică mii germeni ce plutesc, Se luptă doruri moarte cu doruri ce trăesc. E dragostea. Ea. El. Mijirea de zori. Ea. E dimineaţa... O pleacă-ţi, pleacă-ţi fruntea s’o argintească luna Şi taci... (Se uită la fereastra deschisă spre Rrădină. în spatele lor, prezenţa imaterială a umbrei îşi hotăreşte conturul. Parc, dedeparte între faldurile plutitoare ale marilor perdele, a aveâ înfăţişarea unei femei tinere. E amintirea, care se deşteaptă seara. Ea murmură chetnându-l Încet pe nume:) Umbra. Henri, nu uită... Eu sunt, eu totdeauna. Cum? vrei cu dinadinsul ca sântă uiţi la poartă? Sunt umbra amintirei ce veşnic nu e moartă. Căci sufletu-mi răsare din al uitărei lac Din fluxul şi refluxul în care se desfac Vieţile... Priveşte, am re’nviat. Crezi oare De n’ar fi ale mele dulci adieri uşoare Ar fi frumos amurgul? Oândeşte-te, respiră Drag îngere, în fundul acestui cald iatac Lumina mea de astru, apus, ce ’n tine zac. Eu sunt gândirea fixă ce ’n umbră nu se stinge Parfumul vechiu şi dulce ce nevăzut te-atinge Icoana fără moarte ce-a desinat-o ’n spaţiu Şi gestul ei, şi mersul, şi-al buzelor nesaţiu. www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL 489 Nerecunoscătorul! Mă uiţi? Ar trebui Din preajma ta, ca umbra, o clip’ a nu lipsi. Tu m’ai uitat, — dar iată m’am reîntors la vreme. Nu, nu-ţi întoarce capul căci nimeni, nu te teme, Nu poate să mă vază!... începe dar, te ’nclină, Adoră-mi fruntea albă, boltită şi senină, Şi mânile, — tu singur m’auzi şi mă zăreşti Nu ai putut uitarea s’o chemi, — şi-a fost fatal Atăturea de tine să fiu, — căci mă iubeşti! EttKcare s’a ridicat neliniştită văzându-1 gânditor). • Unde ţi-e gândul? Par’că te ia departe-un val... îmi pare că în clipa aceasta, ca prin ceafă O vezi pe ea, şi-alături ne judeci faţă ’n faţă... Mai! Judecă şi spune. El (cu'bunăvoinţă vorbind par’că fără voia lui). Ea are ochii-adânci, Ai tăi sunUdulci şi limpezi ca apa lângă stânci. O văd în rochea care în Iunie o purtă... Un gât de păsărică atentă undeva Eşiâ din alb corsaju-i de cute unduioase E rochia din ziua în care mă ’nşelase întâiul Ah ziua aceea s’o uit nu mai e chip... 1-aud şi-acuma paşii mărunţi, peste nisip E timp frumos, prin păru-i îl mângâie ’ncet, mult Rămâne-aşa, cu gândul la dragul ei... (înapoia lui, Năluca face întocmai gestul ce-1 descrie el.) Ea. Te-ascult, Te iert, dar spune, spune, aş vrea s’o văd în tot. El. Şi mânicele scurte avea, până la cot Corsetu-i strâns pe mijloc, stă sânu-i să-l sugrume, (Ea aprobă din cap.) Avea în mers, un foşnet de rochie anume Dar pasu-i era sprinten. Aici dac’ar veni Un freamăt scurt de aripi în vânt ar tresări Asemeni unei paseri ce sboară prin frunzişuri, Şi-atâta tot; iar colea, cu ea te-ai pomeni... (Năluca s’a apropiat pas cu pas după cum o descrie el.) Ea. Oh! ochii tăi! Mă sperii... Spre care luminişuri Departe se îndreaptă? — Ştiu, ştiu ce faci acum... El. Ce? Ea (luându-i capul şi punăndu-1 ochi în ochi). O priveşti! El. Aşa e. Ea. (li pune mâna pe ochi.) Pierl-va ca un fum Nu te gândi la dânsa... s’a dus, nu fii învinsul El. Ştiu. Te-a ’nşelat. Ea. El. Aşa e, dar nu cu dinadinsul... Ea. Acuma e departe, la braţul celuilalt. (Va urmă). Iubirea noastră. Iubirea noastră e nemuritoare, Iubirea noastră e lumina vieţii, Ea ’n zori deschide porţile Ia soare Când se ridică geana dimineţii. Mângăitoare ’n cale ne străluce, E lamura dorinţei ce nutrim, Şi toţi apostolii ei poartă cruce Precum purtau cei din Ierusalim Ceice-o lovesc se frâng de stânca tare A crezului în care ne-am unit, întocmai ca păgânătatea care S’a frânt de chinul unui răstignit. Maria Cunţan. Cronică. Serbările jubilare din Iaşi. Acum când veţi ceti aceste rânduri, laşul îşi va fi desbrăcat hainele de sărbătoare — şi va fi intrat iarăş în curgerea obişnuită şi tristă a vieţii jalnice a majorităţii oraşelor din nordul Moldovei... Acum va fi revenit la jidovii săi, la toate.’Telele, cariţsunt ale lui — dela tifosul, care-1 bântuie regulat în fiecare an, până la jidovii cari îl acaparează tot mai mult şi tot mai bine, cu fiecare an ce trece... Şi cu toate acestea, cu toată vieaţa lui amarnică, de oraş românesc în care nu poate fi vorba de o vieaţă românească, laşul a avut zilele trecute o sărbătoare a culturei româneşti care trăieşte şi care-şi împrăştie „lumina binefăcătoare" din mijlocul lui. A www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrtil 21, 1911. ino fost sărbătoarea semicentenarului Universităţii pe care o posedă cu ani înainte de a aveâ Bucureştii una şi pe care sărbătoare noi de aici ani urmărit-o cu drag ca pe ori şi ce zi mare a fraţilor noştri din regat. M. S. Regele şi întreaga familie regală română au ţinut să prezideze aceste serbări la cari au venit, ca simpli participanţi, Români din afară de regat, şi la care şi-au trimis reprezentanţii lor oficiali şi câteva universităţi din Europa. S’au ţinut discursuri, cari au fost unele mai înălţătoare decât altele, s’au dat banchete peste cari nu se puteâ trece şi, pentru o clipă sau două s’au spus cuvinte, unele sincere, altele numai măgulitoare pentru ţara românească şi pentru Români. Au avut aceste serbări şi partea lor tragică, moartea fără de veste a profesorului Agura, trimisul universităţii din Sofia şi au avut şi partea lor măreaţă, discursul academic al M. S. Regelui României, care într’o frumoasă limbă românească a proslăvit pe înaintaşul său Cuza şi pe fostul său sfetnic Kogălniceanu, adevăratul întemeietor al Universităţii serbătorite, şi al cărui monument s’a şi inaugurat tot în aceste zile de sărbătoare ale culturei româneşti. Câtă însemnătate a avut pentru cultura aceasta, Universitatea din laşi, se poate vedea din aceea, că dela ea au pornit pe vremuri multe curente îndrumătoare ale sufletului românesc, şi că la ea şi-au găsit adăpost, goniţi fiind din ţara lor în care nu puteau face nimic pentru fraţii lor în robie un Simeon Băr-nuţiu, ori un Aron Densuşianu, cari de pe catedra lor arătau ascultătorilor români, şi numai români, pe acele vremuri, calea pe care trebuie să meargă pentru a aduce ţerii lor folosul pe care ea îl aşteptă. Şi mai târziu Titu Maiorescu şi tovarăşii lui de ideal tot de aici au pornit semănarea ideilor dela Junimea, cari deşi erau în contrazicere poate cu ideile mai vechi ale lui Simeon Bărnuţiu, cu toate acestea în calea spre propăşirea neamului nostru puteau fi privite ca o continuare a străduinţelor bătrânului dascăl transilvănean pribegit la Iaşi. Această Universitate îşi are meritul de a fi primit, mai întâiu, la ea bărbaţii luminaţi din Ardeal, cari erau doritori dea răspândi lumina ştiinţei, pe,'care ei au agonisit-o cu cine ştie câte jertfe, in massele poporului român, şi mai are meritul de a fi fost dela începutul ei şi până azi chiar, în fruntea mişcării culturale din ţară. Cincizeci de ani de vieaţă înseamnă atâta de mult pentru noi, cincizeci de ani de cultură românească. Ce eră ţara românească acum cincizeci de ani?... Ce puteâ fi?... Şi cu toate acestea, atunci când nu aveâ poate zece şcoli medii, şi-a întemeiat o Universitate care i-a dat atâţia oameni mari, o Universitate care i-a creiat o ştiinţă românească, o Universitate dela care a pornit întâiu adevărata mişcare literară românească. Ce lucru poate fi mai frumos pentru un popor tânăr, ca al nostru, decât această aniversare culturală; şi ce ar puteâ îndreptăţi mai bine încrederea în viitorul lui? ... (M. S.) 8 Literatura ca artă şi ca profesiune. Şi la noi literatura începe tot mai mult să devie o profesiune. Această apariţie e în strânsă legătură cu evoluţia culturii noastre întregi şi, dela un punct anumit înainte, ea erâ inevitabilă. Să ne plângem de ea, cum au făcut unii nu tocmai de mult? Ar fi lacrimi vărsate înzadar; ar fi ca şi cum ar plânge cineva, pentrucă au trecut anii copilăriei, sau pentrucă i-au rămas prea strâmte hainele ce purtă şi trebuie să-şi facă altele nouă. în adevăr, stăm înaintea unui fapt, care nu se poate tăgădui, nu se poate şterge, cu care trebuie, prin urmare, să ne obişnuim. Şi dacă-1 judecăm cu mintea rece, vom află că are şi părţi bune şi părţi rele. Mai întâi de toate se face o mare dreptate socială când se răsplăteşte munca atât de grea şi atât de folositoare a scriitorului. Aceasta e o chestie de logică elementară. Cum adecă, când eu trebuie să răsplătesc destul de scump serviciile, de sigur indispensabile, pe care mi le face vrednicul meşteşugar pentru cont-fortul meu material, serviciile tot atât de indispensabile în economia vieţii sufleteşti pe care le face scriitorul societăţii, şcoalei, individului să nu merite nici o răsplată? Par’că văd pe partizanii artei pentru artă zâmbind: iată unde am ajuns, să se cântărească arta cu chi-logramul, să se măsoare cu cotul! Nu de asta e vorba, ci de răsplata muncii, de recompensa dreaptă a unei activităţi folositoare tuturora. Dar să curmăm mai bine această discuţie. Ne e teamă că, dacă şirurile aceste vor ajunge sub ochii d-lui lorga, va zice şi despre noi că „am început să cărăm apă cu ciurul pe plaiurile româneşti11. Altceva voiam noi să facem. Voiam să atragem atenţia cetitorilor noştri asupra unor reflexiuni pe care le face un critic străin asupra veşnicei probleme a literaturii ca artă şi ca profesiune. El constată că chiar şi într’o ţară atât de cultă cum e Germania, e destul de mic numărul acelor scriitori cari pot să trăiască din munca lor literară. Cu atât mai numeroasă e însă ceata decepţionaţilor cari s’au lăsat ademeniţi de succesul primului volum şi au părăsit profesiunea lor burgheză, care li se păreâ o piedecă grea în avântul lor spre culmi neatinse ale artei. Ingratitudinea faţă de cariera care-i hrăniâ cinstit, s’a răsbunat amar. După focul bengal al primului succes, a urmat un şir de nesuccesc sdrobitoare, cari au curmat avântul cel mândru dela început, au istovit inspiraţia. Scriitorul fără noroc va învinovăţi acum critica, publicul. Dar ce sunt acestea vinovate, dacă al doilea volum e mai şters, nu mai are inspiraţia proaspătă a celui dintâiu, ci caută s’o suplinească prin rutină? Inspiraţia nu se poate forţă, ea vine pe neaşteptate, când îi place ei, şi de cele mai multeori nu vine tocmai atunci când artistul o chiamă. Dar scriitorul de profesiune trebuie să producă, fiindcă el trăieşte din câştigul muncii sale literare. O stagnare în produc-ţiunea lui mai are şi alte urmări fatale. Critica, publicul, care urmăreşte „talentul" ridicat în vaza lumii prin întâiul succes, aşteaptă lucrări noui şi, dacă nu i se dau, e îndată gata cu constatarea că n’a fost un talent productiv, că n’a ţinut ce promiteâ, şi noul me- www.dacoromanica.ro Nrnl 21, 1911. LUCEAFĂRUL 491 teor pe cerul literar dispare, pe cât s’a ivit de repede, în întunerecul din care-a răsărit. Scriitorul profesionist trebuie să-şi menţină deci reputaţia odată dobândită, care se câştigă atât de greu şi se pierde atât de uşor, şi aceasta adeseori n’o poate face decât sacrificând idealul artistic. Literatura ca profesiune mai are însă şi alt des-avantaj. Ea înstrăinează pe artist cu timpul tot mai mult de adevărata vieaţă, care ar trebui să-i fie izvorul de inspiraţie. în adevăr, ea-1 închide într’un cerc strâmt de preocupări exclusiv literare de succesele sau insuccesele proprii sau ale colegilor, de micile intrigi ale lumii literare. Aceasta nu e o atmosferă priincioasă adevăratei creajiuni artistice; într’ânsa se desvoltă însă cu atât mai bine acea nervozitate, care e caracteristica scriitorului modern. Deaceea, criticul străin, ale cărui idei le resumăm aici, e de părere că e mai bine pentru scriitor să aibă o ocupaţie care să-l pună în contact direct cu vieata burgheză, fără de a-i reclamă întreaga putere de muncă. Fireşte aici se nasc noui întrebări, noui probleme. Criticul german se gândeşte la Goethe, care a şi suferit sub povara afacerilor şi a trebuit să scape prin fugă, dar a ştiut să şi profite de ele, ca să-şi însuşească o comoară imensă de cunoştinţe şi de experienţe. Scriitorilor cari sunt siliţi să lucreze şi în vremuri când nu-i îndeamnă un impuls intern să creeze, criticul nostru le dă sfatul să-şi pună talentul în serviciul bibliotecilor de popularizare şi pentru tineret, spre a-şi da concursul la înlăturarea literaturii de colportaj, apoi să facă traduceri bune sau să-şi caute alte probleme literare de rezolvat. (B.) 8 Poeziile lui Cincinat Pavelescu. Despre volumul acestui trubadur modern, cum a fost caracterizat cu drept cuvânt, s’a scris în coloanele revistei noastre. Dacă revenim acum în această notită scurtă, o facem, pentrucă poeziile lui ne apar ca o ilustrare potrivită a ideilor criticului german, pe care le-am resumat mai sus. Cetind volumul d-lui Pavelescu, ai, într’adevăr impresia că te afli în faţa unor inspiraţii adevărate, necăutate, prinse aşa cum le-a adus momentul şi redate cu un simt fi*1 pentru eleganta formei, caracteristic pentru acest trubadur galant. Unii s’au pronunţat şi al{ii se vor mai pronunţă asupra însemnătăţii literare a acestui volum. Noi aici voim numai să constatăm că ceeace face lectura lui interesantă şi atrăgătoare este faptul că aproape nicăiri nu găsim inspiraţii pur literare, ci adevărate clipe trăite. Acestea sunt deci poezii pe care criticii germani le înşiră printre poeziile de ocazie în sens superior, în sensul în care Goethe îşi caracterizâ propriile sale poezii cu acest nume. Aceasta face originalitatea poeziilor d-lui Pavelescu. Se simte îndată că „în această casă“ nu s’a aşezat cineva la masă ca să înjghebeze ceva din crâmpeie ce i-au rămas în minte dupăce a cetit câteva volume de poezii româneşti şi străine. Aici a scris cineva, care aveâ ceva de spus, şi a scris numai atunci când, în răgazurile ocupaţiilor lui burgheze, simţiâ că are ceva de spus şi a scris aşa după cum îl Îndemnă individualitatea lui să scrie. Poeziile lui sunt deci expresia adevărată a acestei individualităţi şi vor aveâ valoarea pe care o are ea însăşi. Aceasta este, credem, cea mai însemnată recunoaştere pe care contimporanii pot s’o facă unui artist. (B.) S8 Plaga miciloranonimi. Faimosul MaximilianHarden, dela revista „Zukunft", nu iscăleşte cu numele său nici un articol şi nici măcar o notită. Şi totuş lumea germană aleargă să-l cetească şi ştie bine, cu cine are a face. Iar ca lui Harden li se întâmplă şi altor scriitori, din alte ţări, ca să-şi popularizeze prin anonimat opera lor şi ideile generale. Individualitatea acestor publicişti reuşeşte fie prin stilul lor personal, prin forţa unei logice proprii, sau prin o mare cantitate de spirit original. Starea lor, de a aveâ, prin anonimat, mijloace mai multe pentru o propagandă de idei mai libere, le dă adeseori un avantagiu asupra celor iscăliţi. Căci nu toţi, câţi se pasionează de numele lor şi îl iscălesc sub fiecare constatare ditirambică, sunt totdeauna celebrităţi. Vedem această constatare şi în presa dela noi şi în cea din tară. Atâtea nume nouă se lăfăesc la ziare şi reviste prin toate colturile, de te miri de unde se mai recrutează. Popeşti şi Petreşti noi, Isaci şi Avrami noi, Burileni şi Ciurileni de speţă nouă, vin să brilieze cu numele lor obscur pe toată linia şi afişat cu sgomot. Rolul lor nu este de a propovedul ideile proprii, ci mai mult de a măimutl pe alţii, prin îndrăzneli naive sau cinice. Datoria lor este mai mult de a se atârnă de pulpana unui măestru şi a-i purtă trena vreunui profesor sau director al său, care să-l ridice şi să-l pună în pâne. Ca să dăm la mai multe cazuri atenţie, am face un exces de zel. Am dat însă peste o pildă de astfel de anonim, care iscăleşte când prin „Epoca", când nrin alte reviste „politice şi culturale" de Sâmbătă, în mici notiţe, sau în lungi umpluturi, pune veşnic în vedere „eu“-ul său de fanfaron şi de arogant fără păreche. Şi când se lasă de atacuri violente în potriva pictorilor români de astăzi şi neadmişi la expoziţia din Roma, se apucă de lauda anturajului guvernamental. Şi când îi miroase a „ţărănism", îl prind megalomaniile şi se amestecă unde nu-i ferbe oala, vorbind de „D-l Zamfirescu şi Ardealul". Cetiti revista oficială „Săptămâna politică şi culturală" din Bucureşti, care apare Sâmbăta şi la care scriu profesorii Moroşanu, Burileanu, Mihaileanu şi Haneş, colaboratorul dela „Românul". Veţi găsi acolo, într’un articol dela pag. 487, imediat după o cuvântare a Ministrului de culte, cele mai grosolane diatribe în potriva unui discurs al lui Goga, rostit la adunarea din Blaj. înţelesul cuvântării literare dela Blaj a poetului se interpretează cu mistificări şi i se atribuie în mod frivol nişte imposibilităţi vizibile. Căci nu a zis d-l Goga şi n’a putut să pară cuiva că ar fi zis, decât analfabetului dela „Săptămâna", cuvintele aceste: „Literatura îşi are izvorul numai in sufletul ţărănesc; marele poet Coşbuc e mare numai, fiindcă se ins- www.dacoromanica.ro 492 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1911. piră din acest suflet ţărănesc; şi Duiliu Zamfirescu este atacat, pentrucă opera sa nu este inspirată din acest mediu..." Absurdităţile aceste din opera unui „critic", cu ten-dinti de „gudurare" din preajma unui cerc literar oarecare, nu ne privesc. Ceeace ne-a făcut insă să relevăm cazul, este, să amintim directorilor acelei foi săptămânale, că, fiind organul lor destinat mai mult pentru scopuri didactice, n’ar trebui să se hrănească tot din izvoare intelectuale rătăcite şi maniace în mistificări. Elevilor şi tinerilor profesori, cari cetesc desigur din oficiu această revistă „politică-culturală", li se face o nedreptate şi li se strecoară un neadevăr când li se dau informatiuni prost selecţionate şi expuse cu tendinţă ridicolă. Concertul tenorului I. Rădulescu la Sibiiu. „Am avut parte de un lucru neaşteptat Duminecă în 15 Oc-tomvrie seara. Concertul care ni se anunţase cu puţine zile înainte n’a putut avea până în această seară darul să schimbe o oarecare părere care se pare a se fi prins în mintea intelectualilor din Sibiiu, din pricini de altfel destul de binecuvântate. Noi suntem oameni foarte primitori, şi ne place să ajutăm pe oricare tânăr care s’ar păreâ că are talent în ale artei. Şi de multeori poate am dat semne de naivitate cu graba noastră de a încurajâ şi de a înconjură cu toată dragostea tinerii artişti, mai cu seamă muzicanţi, cari băteau la uşa noastră... Şi e adevărat ce-ţi spun... Ai observat o oarecare răceală acum cu ocazia concertului, bineînţeles înainte de a fi fost auzit cântând Rădulescu?"... - Da.. — „Ei bine, pricina acestui lucru a fost că prea de multeori am fost înşelaţi în aşteptările noastre, căci tineri cari nu erau de talent, dar cari erau nişte simpli mascalzoni — cum zice italianul — au profitat prea mult şi prea de multeori de bunătatea inimii noastre însetate după muzică frumoasă. A fost deci logic să primim acum, cu rezervele cu care l-am primit pe tânărul de talent, de mare talent, Rădulescu — deşi la urmă ne-ani convins că nu a fost din clasa celor de care-ţi spuneam, ci într’adevăr o „rara a vis" printre vizitatorii noştri muzicali". Cam în chipul acesta mi-a vorbit, un foarte bun cunoscător într’ale muzicei, din oraşul nostru, şi pe care-1 rugasem să ne facă cinstea unei dări de seamă cu privire la acest concert. Scuzându-se că diferite împrejurări nu-i dau răgaz să-mi împlinească rugămintea m’a lămurit însă asupra stării de spirit într’adevăr grele pentru tânărul Rădulescu, care a avut foarte mult de muncă în concertul de Duminecă, trebuind să limpezească atmosfera care se făcuse în jurul muzicanţilor cari veniau, foarte des de altfel, să concerteze în oraşul nostru. A limpezit această atmosferă...? „Da" — e gata să răspundă, sunt sigur, oricare a auzit cântecul d-sale. D-l Rădulescu e absolvent al conservatorului din Bucureşti, de vreo doi ani, unde a fost elevul d-lui Popovici-Bayreuth. Singur faptul numai că a avut un profesor, al cărui renume european de cântăreţ de talent e cunoscut de toţi, ne îndreptăţeâ pe câţiva să credem că în faţa noastră avem cel puţin un interpret muzical cu o şcoală serioasă. Credinţa noastră s’a adeverit şi totdeodată am căpătat şi siguranţa că în faţa noastră aveam un cântăreţ într’un „exemplar de lux ci nu într’o ediţie stereotipă", ca să întrebuinţez o veche comparaţie a maestrului Caragiale. Repertoriul foarte bogat, întocmit din bucăţi româneşti, italiane şi germane, a fost cântat într’un chip mai presus de toate laudele şi — cum a spus interlocutorul meu mai presus de toate aşteptările. D-l Rădulescu este un tenor liric, vocea d-sale, deci, uşoară şi mlădioasă se pretează romanţelor germane, cari în Germania astăzi îşi găsesc foarte rar cântăreţii, aşa se şi explică de ce a avut un succes frumos în lucrările lui Schubert: „La mare" şi „Lauda lacrămilor", deşi cele mai multe aplauze le-a căpătat cu romanţa lui Tosti „Idealle" în care şi-a pus toată puterea vocci şi a şcoalei pe care o posedă. Şi tot pe atâta de bine, a susţinut şi aria din Tosca care cere nu numai voce dar şi o cunoştinţă adâncă a tainelor muzicei. E de netăgăduit însă că drumul adevărat pe care trebuie să se avânte d-sa este tot acela al muzicei uşoare a romanţelor, vocea d-sale lejeră neîngăduindu-i rolurile întregi din opere. De altfel şi d-sa a arătat că recunoaşte lucrul acesta, dând întâietate romanţelor în repertoriul cu care s’a prezentat publicului sibiian. D-l Rădulescu este la începutul carierei — şi concertul acesta înseamnă un bun augur pentru viitorul d-sale — iar turneul pe care l-a început din Sibiiu este întâiul pe care îl întreprinde. Mai târziu, când va mai veni pe la noi, nădăjduim să descoperim la d-sa nu numai progresele pe care astăzi numai le credem posibile dar şi altele, pe care nu le ghicim dar care ne vor face, de sigur, cu atât mai mult o plăcere mai mare. Trebuie oare acum, să mai pomenim de un lucru bine cunoscut tuturora?... D-l Rădulescu putând să-şi câştige concursul d-nei Dr. Brote a arătat că e om norocos. Foarte rar, chiar şi cei cari am asistat la alte concerte din alte oraşe, ne-am putut află în faţa unui acompaniament atâta de desăvârşit. Pomenim aici lucrul acesta nu ca să descoperim virtuositatea d-nei Brote, — lucru in deobşte cunoscut — dar impresiunea serei acesteia frumoase, a concertului d-lui Rădulescu, nu ar fi completă fără a ne aminti de acompaniamentul excepţional pe care l-a avut. (M. S.) 88 Cronică şcolară. 1. Semne îngrijitoare. Din două părţi ne vin veşti puţin înveselitoare. Deunăzi se puteâ ceti prin ziarele noastre o notiţă în care se constată că numărul elevilor la liceul românesc din Braşov a scăzut. Printre cauze se înşiră şi faptul că părinţii îşi înscriu copiii tot mai mult la şcolile străine, ca să înveţe limbile. Acelaş fenomen se observă, precum am www.dacoramamca.ro Nrul 21, 1911. LUCEAFĂRUL 493 aflat, şi la şcoala de fetite a Asociaţiei. Şcolile noastre secundare nu cresc, prin urmare, ca ale Saşilor, generaţii întregi de copii, dându-le o educaţie unitară. Nu e vorbă, şi numărul lor e cu mult prea mic, pe când Saşii dispun de şcoli secundare suficiente pentru clasa lor intelectuală. Şcolile noastre au astăzi mai mult rostul de a înzestrâ tineretul nostru, dupăce şi-a uitat aproape graiul moştenit, prin şcolile străine, cu neapăratele cunoştinţe de limbă şi cultură românească. Să învinovăţim publicul nostru că a devenit prea utilitarist in concepţia sa de vieaţă, încât preferă o educaţie amestecată unei educaţii unitare şi naţionale? Să ne plângem că îndemnurile idealiste de cele mai multe ori cedează terenul rezoanelor practice? Şi una şi alta ar fi zadarnice. Trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt. în orice caz însă şcolile noastre secundare trebuie să înţeleagă că ele au să aibă un rol educativ deosebit, ale cărui metoade nu se potrivesc întocmai cu acele ale pedagogiei codificate, ci reclamă adeseori o pricepere şi un devotament special. 2. Falimentul cursurilor pentru analfabeţi. Aproape toate mişcările noastre culturale au un caracter puţin stăruitor. Le pornim cu multă însufleţire, spre a Ie lăsă peste câjiva ani să amorţească. Să ne aducem aminte câtă vorbă se făceâ acum vreo doi trei ani despre necesitatea urgentă de a-i invătâ pe numeroşii noştri analfabeţi scrisul şi cetitul. Se începuseră cursuri în diferite părţi, Asociaţia publicase un concurs cu premiu pentru cel mai bun abecedar, menit să înlesnească instrucţia celor ce nu s’au putut împărtăşi la timp de binefacerile şcoalei. Concursul, ce e drept, n’a dat rezultatele dorite; abecedarul premiat nu s’a putut tipări din cauza cheltuelilor prea mari pe care le-ar fi reclamat editarea lui. Un alt abecedar, mai norocos însă, totuş a putut, — sprijinit şi din sărăcia Asociaţiei — să vadă lumina zilei. Ce s’a ales din toată mişcarea aceasta frumoasă, pornită cu atâta entusiasm, dar fireşte şi cu atâta sgomot de prisos? Foc de paie! Dacă undeva, atunci de sigur aici se potriveşte celebra vorbă a maestrului Caragiale: „Românului îi e greu pân’ s’apucă de un lucru, că, de lăsat, se lasă foarte repede." (B.) 88 Asociaţiunea şi Emke. Societatea culturală ungurească Emke din Cluj, ale cărei tendinţe sunt binecunoscute, întrebuinţează toate mijloacele ca să cucerească teren între Români. Văzând că nu e sprijinită de Unguri, speră să-şi câştige laurii nemuririi, înscriind in şirul membrilor ei comunele româneşti din Ardeal. Recurge chiar şi la silnicii oficiale ca să izbutească în visurile ei de cucerire. Suntem informaţi că fişpanul comitatului Solnoc-Dobâca a dat ordin tuturor consiliilor comunale de sub stăpânirea sa să înscrie primăriile ca membre la Emke, cu taxa anuală de 4 cor. Asemenea ordine desigur au dat şi fişpanii celorlalte comitate româneşti. Comunele româneşti sunt datoare Să refuze înscrierea ca membre la Emke şi în schimb să se înscrie membre ale „Asociaţunii", dela care, în schimbul taxei de 2 cor., primesc 10 broşuri şi un Calendar în fiecare an. Sau in cazul cel mai rău când nu se pot scăpă de presiunea oficială, să pretindă ca fiecare comună să plătească şi „Asocia {iu n i i“ taxa de 4 cor. ca şi la Emke. Aşa a făcut comuna Minthiul Gherlei, care la propunerea lui Grigorie Neamţu, fost învăţător şi cantor, s’a înscris in şirul membrilor „Aso-ciatiunii" cu taxa de 4 cor., când organele administrative au silit-o să intre în şirul membrilor „Kulturegylet“-ului din Cluj. Atragem aten(iunea tuturor cărturarilor dela sate asupra acestei noi silnicii a culturii oficiale. 88 Teatrul românesc In Ardeal. Iată o întrebare ce preocupă pe mulţi: vom izbuti noi să pornim aici în Ardeal o mişcare teatrală, care să însemneze ceva în desvoltarea culturii româneşti, să fie demnă de numărul nostru de trei milioane? Ceeace se numeşte astăzi la noi mişcarea teatrală, sunt lucruri destul de modeste şi nepretenţioase, reprezentaţii de diletanţi-, cari aparţin mai mult domeniului petrecerilor sociale. Din când în când, la prilejuri serbătoreşti, se întâmplă să vie în mijlocul nostru doi trei artişti adevăraţi din ţară. în lunile de vară se mai abat soţii Bârsan cu o mică trupă pe Ia noi. Societatea noastră de teatru strânge avere şi pregăteşte cu multă râvnă terenul pentru vremuri mai bune. în ea se concentrează deocamdată toate nădejdile noastre. Starea ei, progresul ei, lucrările ei ne arată cam ce se poate face astăzi la noi în direcţia aceasta. Vizitele artiştilor de dincolo, în calea cărora se pun atâtea piedeci, sunt numai nişte apariţii sporadice, cari pot cel mult să dea mişcării dela noi îndemnuri şi orientări nouă. O organizare şi o desvoltare a mişcării dela noi nu se poate închipui decât în cadrele Societăţii noastre de teatru, în care ar trebui să se unească toate silinţele noastre pe acest teren, întocmai precum în Asociaţie ar trebui să se concentreze într’o organizaţie unitară năzuinţele noastre literare şi culturale în genere. E interesant însă a privi odată chestiunea şi din alt punct de vedere, pur teoretic. Să vedem anume ce şanse poate aveâ în împrejurările noastre o mişcare teatrală românească. O mişcare teatrală în genere se desvoaltă în jurul unui teatru. Nici nu se prea poate închipui fără de acesta. Ea reclamă actori, public, mai târziu se vor ivi dela sine-autorii de piese originale bune. Atunci se poate spune că teatrul a început să devie un factor însemnat în vieaţa culturală a poporului. Aşa vedem că s’au petrecut lucrurile în România. Putem noi însă aici în Ardeal să ne aşteptăm la o astfel de evoluţie firească a lucrurilor? Nu vorbim de împrejurări politice. Acestea le lăsăm cu totul la o parte. Dar starea noastră socială şi culturală în genere ne îngăduie o dolvoltare in direcţia amintită? Chiar dacă am aveâ mijloacele şi putinţa de-a ne crea un teatru ca instituţie, noi nu dispunem de un centru cu o societate atât de numeroasă, încât să ne poată susţinea instituţia. Aceste constatări nu sunt nouă. Ele au fost făcute de mult şi de alţii. Prin urmare, ce ne rămâne de făcut? Să aşteptăm www.dacoramamca.ro 494 LUCEAFĂRUL Nral 21, 1911. vremuri mai bune. De sigur, am da dovezi de oameni cu putină maturitate şi prevedere, dacă nu ne-am îngriji de pregătirea terenului pentru urmaşii noştri. Oricât de mari ar fi aspiraţiile noastre, deocamdată suntem avizaţi tot la vechile mijloace: reprezentaţii de diletanţi şi o bibliotecă teatrală. Se poate însă face pe calea aceasta vreun progres însemnat? Reprezentaţiile de amatori nu se pot ridică decât în cazuri de tot excepţionale până la nivelul artei adevărate. Deşi la noi s’au văzut reprezentaţii de diletanţi destul de reuşite, totuşi n’ar fi bine dac’am exagera însemnătatea lor. Diletanţii sunt mai simpatici şi îndeplinesc o misiune culturală mai importantă când nici nu-şi propun să rivalizeze cu artiştii de profesiune. O astfel de mişcare de diletanţi, cari nu vor să fie mai mult, bine organizată şi pusă în serviciul unor scopuri şi idei vrednice de propagat, ne închipuim că ar puteâ chiar să aducă foloase reale culturii noastre. Pentru aceasta ar trebui numai un repertoriu potrivit, specific. Acesta ar cădeâ în sarcina bibliotecii teatrale. lată, prin urmare, de unde credem că ar puteâ să se dea o direcţie din ce în ce mai sigură mişcării noastre teatrale. Pe când, într’o desvoltare liberă, teatrul ca instituţie va crea cu timpul, evoluând mereu, o întreagă mişcare literară şi culturală în jurul său, în starea noastră va trebui, tocmai invers, să creăm un repertoriu teatral potrivit, care să ţie necontenit treaz interesul pentru teatru şi să fie un viu îndemn pentru amatorii noştri de teatru. Un astfel de repertoriu de piese străine bine alese şi bine traduse şi mai ales de piese originale cu subiecte din vieaţa şi preocupările noastre nu s’ar puteâ alcătui decât numai prin concursul tuturor talentelor noastre literare reale. Dacă acestea, al căror număr astăzi totuş înseamnă ceva, s’ar pune în serviciul cauzei Societăţii de teatru, nu ne îndoim că s’ar face un pas bun înainte. (B.) 88 Jan van Eyck. E unul dintre pictorii cei mai de seamă ai Ţărilor de jos, care s’a distins mai ales în portretistică. Despre acest pictor vom vorbi mai pe larg, altădată, când vom reproduce câteva dintre portretele lui. Altarul ce-1 publicăm în numărul de faţă se distinge între lucrările lui mai mărunte, prin de-semnul fin al figurilor, prin colorile vii şi prin minunata arhitectură. în mijloc e Maria, la stânga arhanghelul Mihail cu ctitorul, iar în dreapta Catherina. Acest altar eră destinat pentru o capelă de casă sau pentru a fi întrebuinţat în călătorie. Pe anexă s’a tipărit din greşală „Aripă de altar" în loc de „altar". 88 Reviste şi ziare. Primim N-rul 1 din „Cosinzeana", revista din Orăştie de multă vreme anunţată, a d-lui Seb. Bornemisa. Cuprinde poezii de d-nii Victor Eftimiu, V. Stoica ş. a., o nuvelă a d-lui Ciura, reprodusă din „Almanahul scriitorilor" şi diferite alte articole. Câteva ilustraţii reuşite o fac plăcută, iar preţu-i modest, îi va ajută, credem, să răzbată — lucru pe care, de altfel i-1 dorim şi noi. *Revista Politică şi Literară (an. IV. Nr. 2). Revista din Blaj are un articol despre serbările jubilare ale Asociaţiunii de astăvară, care se termină cu cuvintele drepte: „Să căutăm în viitor să introducem un sistem in toate acţiunile noastre culturale, care să ne asigure o desvoltare culturală generală, constantă şi unitară". Regretăm că în revistă nu găsim nici un articol special, în care să se aprecieze compoziţiile măiestrului Murăşianu. Credem că Blăjenii erau datori cu acest articol. în nici o publicaţie din Blaj n’am cetit o dare de seamă amănunţită şi competentă asupra valorii muzicale a acestui distins compozitor. — în acelaş număr d-1 Dr. Cassiu Maniu stărue să se înfiinţeze în Blaj cursuri libere pentru istoria naţională, prin cari Blajul ar dobândi o vieaţă intelectuală intensivă. Ideia e foarte bună şi realizarea ei nu e tocmai grea într’un centru românesc ca Blajul, în care sunt atâţia intelectuali conştii de chemarea lor. — Traducerea lucrării lui Dr. Francisc Oppenheimer, Statul, se continuă. Atragem atenţiunea politicianilor noştri asupra acestei lucrări de mare valoare, care ar merită să fie publicată şi în volum. ■ ■ • ■ • Poşta redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — Dr. I. CI. Juga. Sincere felicitări c’aţi ajuns să fiţi cetit şi admirat de M. Sa Regina Carmen Sylva. Râvnind şi noi la asemenea succese de critici muzicali, ne-am cumpărat cartea: „Wie wird man musikalisch?" „Cultura Creştină" — Blaj. Dacă sunteţi streini de invenţia drăcească a telefonului, de ce nu vă feriţi de ea? Ori credeţi că limba telefonului vă dispensează de bunăcuviinţă? Dacă-i aşa, întrerupem linia. Punem cruce lui: Halo. Adio! C. C. „Sunteţi abiâ de 17 ani" aşa spuneţi. „Şi aţi vrea să vă îndreptaţi tot avântul ce vi-1 dă vârsta cătră un fel de activitate care să poată fi de folos şi d-voastră şi altora." Sunteţi un om fericit! Rămâne acum să fiţi un poet de talent. Şi, din ceeace ni-aţi trimis, se vede că nu puteţi fi lipsit de lucrul acesta scump; iar pentrucă ne cereţi un sfat prietenesc, vi-1 dăm cu toată dragostea: Scrieţi, şi mai cu seamă cetiţi, scrieţi, dar nu aşa cum se scrie de majoritatea celor ce scriu, ceeace s’a mai spus de cătră unul mai mare... Spuneţi ceeace simţiţi dar nu ceeace vă aduceţi aminte. Bibliografie. Io an Gorun, Ştii româneşte? Câteva observări asupra limbii cum se scrie în vremea de faţă. Bucureşti, 1911. Preţul: 1 leu 50 bani. Dr. Ecaterina Arbore, Femeia in luptă spre emancipare. Biblioteca „România muncitoare". Preţul: 15 bani. Dr. 1. Vanden Brink, Religia şi Socialismul, Biblioteca „România muncitoare". Preţul: 20 bani. Plan de învăţământ şi îndreptar metodic pentru şcoalele poporale confesionale greco-orientale române. Sibiiu, 1911. Preţul: 3 Cor. TIPABUL LUI W. KBAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro 1 LA REVISTA „LUCEAFĂRUL". APARE SUB ÎNGRIJIREA D-LOR T. BREDICEANU Şl V. ŞORBAN. NS=- 4. & I Hora. (cis moli) Mişcare de Hora. de Tib. Brediceanu. www.dacoromanica.ro ^""?r *v > ia . i#¥tf r** 0-~u 0 - • mm- iii r t | rr~n r r rm L tf-l--- £ J £ ’L f y.y M -.. %& I-V)fl» - 1 J 1 = www.dacoromanica.ro * * f M \h f www.dacoromanica.ro 4 S’a dus cucul de p’aici.!. Cântec poporal. ^ ( a tempo ^ i. T 75J. jf n7 1 ■ --- M-- 1 a • â/ • a • «s -■■-1 fm v : r iT 7 1 J 1 j-F * . 1 . p-7---; W 7 P-7--- 1 yy r t7 V r 1 1 a la la la n- u i la la la! 1 a. ia. ^ la. 4---M r---i rU H- -tftr -1 bJ» &__ JL >: ' t _ g--- P-2-------- ■+ tl-sr-^^6--- ^ g --- ---- 1 ■ m ■ (m ' M • l *-T-; -t---«r--- "7 §--- T P-T--- 1 vy 7 n---- \HT r- . riV. £ tempo j f r-fli â- . 7f^ 1 . /-T\ |= ~^r -A- - h ■ --- --- j = -_ p--- . p | ------ :=î= ___ ---0 - * v-_ • r 4 Vi p---3 - 1 9.G i ► _____--- * Din caietele HI. şi IV de „Doine şi cântece^ cari vor apărea în curând. FM.Geidel,I>eipzig www.dacoromanica.ro