revista pentru literatura şi artA. /Vnal IX. Hr. 20, •ţfcr suaaruL: Al. Ciura . . S. Bornemisa V. Cioflec . 1. U. Soricu . Dr. I. Lupaş Maria Cunţan Aurelia Pop Anica. Cântec trist (poezie). Socoteala... (schiţă). Frăngurele (poezie). Vieaţa unei manie credincioase: Anastasia Şaguna, mama mitropolitului Andreiu. Cântec de toamnă (poezie). Ai fost un vis... (poezie). Em. Gârleanu Din lumea celor cari nu cuvântă: Ca soarele!... Cronică: Bătrânii şi tinerii. Henri Bataille (Victor Eftimiu). O mică lecţie. „Genoveva" şi „Esopia". Literatură evreească. Literatură pentru copii (O. C. T.). Notiţe. Poşta Redacţiei. Bibliografie. Ilustraţiunî: Iconostasul bisericii române ortodoxe din Mişcolţ. Corul bisericii române ortodoxe din Mişcolţ. Cripta familiei Grabovsky în cimiterul Kerepesi din Budapesta. Crucea aşezată de episcopul Şaguna la mormântul mamei sale. Sibiiu, 16 Octomvrie 1910. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ. Colaboratori: I. Adarn, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr.T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. m ABONAMENT: Qustro-îslngaria: 1 an.................12 cor. Ed. de lux ... 20 cor. 6 luni................6 „ „ ............. 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. România şi în Străinătate: i an.................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni.............8 „ ........ ... 13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Reclamaţiile sunt a se face in curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Peni. u orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Librăria W. Krafft, Sibiiu. în biblioteca „Lumina" au apărut următoarele numere: Nr. 1. Em. Gârleanu, Trei vedenii, novele. Nr. 2. H. de Bal zac, Călăul, novele, trad. de A. Mândru. Nr. 3. I. Agârbiceanu, Prăpastia, novele. Nr. 4. P. Heyse, Prisonierii, novelă, trad. de A.Frunzescu. Nr. 5. N. N. Beldiceanu, Un singuratic, novele. Nr. 6. A. de Musset, Minţi Pinson, novele, trad. de A. Sterescu. Fiecare număr costă 30 bani, cu trimiterea cu posta 35 bani în ţară, iar în străinătate 45 bani. Ocaziune de a cumpăra: Dr. C. Diaconovich, „Enciclopedia Română" 3 tomuri legate ca nouă numai C 50.— în loc de C 80.- Catalogul cărţilor se trimite după cerere gratuit şi franco. www.dacoromanica.ro Anica. Eră un chef şi o voie bună în casa lui Gheorghiuţ, de nu mai conteniâ nici ziua nici noaptea. Dimineaţa stăpânul se sculă din aşternut cu ochii roşii, cu gâtlejul uscat şi punea mâna pe doniţă, să tragă o înghiţitură de apă rece. Ce bine îi făcea apa aceea — eră singura înghiţitură de apă ce o bea Ia zi. Gândurile i se limpeziau ca prin farmec; îşi frecă de câteva ori fruntea, asupra căreia plană ca o ceaţă împovărătoare — apoi scoboriâ cu înlesnire treptele, să dea porunci slugilor. „Sculaţi, măi, ce dracul Nu vedeţi că soarele e sus? Sculaţi, şi mergeţi la baie!" Slugile se scormoniau, mormăind în aşternuturi, părându-le rău de visul uşor al dimineţii, ce se spulberă acum, îndată ce-şi deschideau ochii. Ce frumoase erau acele visuri de dimineaţa, când cel din urmă băieş, ce câştigă trei pi-ţnIe la zi, se vedeâ domn mare, poruncind alaiului de slugi, împrăştiind galbenii, cum ai risipi făina de cucuruz galiţelor. Mai încercau să-şi închiză ochii, dar totul eră de geaba. Imagina fericită de mai înainte nu mai aveâ nici un farmec acum. Cu ochii închişi, vedeau ceva roş, ce scăpărâ într’una, dar nu mai erau în stare să prindă vedenia amăgitoare, ce-i mângâia înainte cu o clipă. Şi glasul stăpânului eră tot mai stăruitor, tulburându-le si această zadarnică încercare de a mai ţese tortul fermecat al visului. > Se ridicau din aşternuturi, bombănind, îm-brăcându-se cu silă, în revărsarea de purpur a zorilor. Stăpânul stă în curte, privindu-i cum se strecoară unul câte unul, apoi simţiâ, că-i trece ceva prin trup, ceva ameţitor, deodată cu aerul proaspet al răsăritului. „E prea de vreme", îşi ziceâ el, şi urcând în odaia lui, se întindeâ pe canapea, să mai fure un puişor de somn. Şi adormiâ în curând, obosit de cheful de ieri, de cel de alaltăieri, — de un şir întreg de chefuri, cari nu se mai isprăviau niciodată... Se pomeniâ târziu, da să încalece roibul, să plece la baie, aşa din trecere de vreme, când vecinul îi ieşiâ în cale, cu ţigara în gură: „Da’ încătrău, vecine? — la’ mă duc până aci la baie. — Si ce cauţi tu la baie? Las’ să Iucre i t acolo băieşii; să lucre proştii, mă, noi suntem domni". Gheorghiuţ îşi opri roibul. „Că bine zici, mă, d’apoi cu ce să omorîm vremea astăzi. — Hai la mine! Am adus un butoiu de bere dela Abrud şi n’am cu cine-1 bea. Să trimitem şi după hodnogiu şi după nănaşu, c’or mai veni ei şi alţii, apoi după amiaz venim la tine, la un păhar de vin... — Bine!" Gheorghiuţ descăleca şi da drumul căluşelului, care ştia prea bine, încotrb aveâ să meargă. începeau cu bere, în coridorul larg, chemând pe toţi trecătorii la un pahar de beutură. Cătră amiaz unul din bătrâni se ridică înmuiat: „Berea ca berea, dar vinul e beutură cum se cade. — Să veniţi la mine, după prânz, spunea 1 www.dacoromanica.ro 484 Luceafărul Nrul 20, 1910. Gheorghiuţ, am un vin, de gândeşti că-i uleiu, nu alta!“ ■ Şi abia isprăviau cu prânzul şi tovarăşii de chef se întruniau la un păhar de vin bun, care le da fiori de plăcere. S’auziâ în curte ţiuitul metalic al moje-relor, ce vestiau în glasul lor de oţel, belşugul băilor, în vreme-ce Anica stâ neîntrerupt în mijlocul muncitorilor, cu ochii în patru. „Hai, nevastă, şi închină şi tu un păhar cu noi, îi strigă-bărbatul. — Hai fină, îi strigă nănaşul — şi toţi ceialalţi". Ea stâ însă cu mânile proptite pe şolduri, zâmbind chefliilor, şi spunându-le cu un zâmbet, ce scoteâ şi mai mult la iveală frumu- seta ei de buciumană: > „Viu, viu, dar să isprăvesc mai întâiu cu băiesii ăstia“. t t ■ Noaptea târziu, când glasul beutorilor se amestecă cu cântecele cântăreţilor, de nu mai puteai înţelege nimic — Anica se stre-corâ zâmbitoare printre ei, cu o legătură în mână, zâmbind tuturora... „Bărbate, ţi-am adus aurul dela „Rodul". — Bine, muiere, pune-1 în casa dinainte şi hai închină şi tu un păhar cu noi". Reîntorcându-se, îşi potriviâ năframa de mătasă, încercându-se zădarnic să priceapă vreo vorbă din conglăsuirea celor ce-şi petreceau. Aveau mutrele roşii, mirosiau a beu-tură şi nu da Dumnezeu să pricepi o vorbă din ce spuneau. Bărbatu-so, mai treaz cu ceialalţi, da s-o îmbrăţişeze spunând cu greutate: „Vezi, Anico dragă, tu eşti o nevastă... cum n’a mai lăsat Dumnezeu în lumea asta"... Ea îi prindeâ mânile, cu un zâmbet uşor: „Bine, dragul meu. Hai să ne mai şi hodinim acum, că destul a fost!" Se împrăştiau oaspeţii încetul cu încetul, bălăbănindu-se pe trepte şi făcând mare tă-răboiu dealungul uliţii adurmite. * S’a isprăvit însă şi cu zilele bune în scurtă vreme. Mojerele din curţile bogătanilor sunau tot mai a gol, şi galbinii se împuţinau din ce în ce. Câte un chef mai straşnic tot se mai înjghebă, când Buciumând mergeau Ia oraş, dar chiotele erau mai potolite şi bancnotele nu mai cădeau aşa de uşor în talerul ţiganului. „Au sărăcit buciumanii" — spuneau ţiganii în batjocură, în vreme-ce roşienii începeau să asvârle din ce în ce mai mândri hârtiile de cinci si de zece. > Nu sărăciseră buciumanii — ci numai unii dintre ei. Cei cu scaun la minte, cari ştiuseră să adune bani albi pentru zile negre, râdeau înfundat de fudulia rosienilor. Dar cei cari » risipiseră atâta bănet, cu amândouă mânile, stau îngrijaţi; nu mai dau pe la oraş — şi îşi făceau slujba de supraveghetori la baie, dar totul eră degeaba! Steaua norocului se ascunsese undeva, departe. * Când Gheorghiuţ şi-a deschis ochii, a rămas înmărmurit. I se dusese moşia din brădet, câteva capete de vite, — şi casa lui eră împovărată cu multe datorii. Din belşugul zilelor bune, se pomeni deodată strâmtorat şi stingherit şi nu ştiâ în- cotrb s’o mai ia si cu cine să se mai sfă-» tuească. Stâ zile întregi cu capul în palme, cu privirea pierdută — şi socotiâ în gând zilele până să vină execuţia să-l scoată şi din casă, asvârlindu-1 în puterea iernii pe uliţă... Şi se miră cum nevastă-sa nu aveâ nici o grije, ca şi când n’ar fi ştiut nimic de ruina, ce aveâ să se prăbuşească asupra lor. într’o seară, când se întorceâ dela baie trudit de moarte, nevasta îl întâmpină cu masa întinsă, cu zâmbetul ei biruitor pe buze. Mâncă, fără să spună o vorbă, înghiţând în sec, cu gândul la necazurile, ce aveau să se prăbuşească în curând asupră-i. într’un târziu nevasta scoase de undeva o cană de vin şi o puse pe masă. „Bea, bărbate!" Gheorghiuţ făcu ochi mari, pe urmă îi zise cu tristete: t „Nu mai beau, muiere, că nu mai am de unde. Si n’am nici chef! ) — Bea, bărbate, când îţi spun eu!" www.dacoramamca.ro Nrul 20, 1910. LUCEAFĂRUL 485 El o privi încă odată şi i se părea că visează, văzând-o cum eră de îmbrăcată şi de înzorzonată. „Da’ bine, muiere, nu ştii tu, că nu mai avem nimic? Nu ştii, că nici casa asta nu e a noastră?" Femeia clipi din ochi cu şiretenie. „Nu ştii ce vorbeşti, Gheorghe! Noi suntem bogaţi; mai bogaţi de cum eram înainte"... Şi zâmbiâ într’una, saltându-şi salba de argint pe sân. „Ai nebunit, muiere, ori îţi baţi joc de mine!" Ea râdea acum, scoţând la iveală şireagul dinţilor ei frumoşi. „Hai şi vezi!" îl luă de mână şi îl scoborî, prin întunerec, în pivniţă. Trase câteva chibrituri pe peretele umed, până să dea lumină. Gheorghiuţ priviâ aiurit, fără să înţeleagă ceva. Apoi scoase dintr’un ungher un borcan, îl deschise, spunând bărbatu-so: „Aprinde lumânarea." El o aprinse cu degetele tremurătoare. „Ce-i aici, bărbate?" El căscă ochii mari; îşi duse degetele la tâmple, apoi îngână ca prin vis: „Aur. — Dar aici ce-i, îl întrebă nevasta, scoţând un alt borcan. — Aur! şopti el ca aiurit. — Şi aici şi dincolo — şi mai e încă, bărbate"... El o priviâ buimăcit, nu puteâ scoate o vorbă, pe urmă se aruncă asupra ei s'o strângă în braţe. Ea se apără cu amândouă mânile, dar el o strângeâ atât de cu putere, încât pe urmă trebui să cedeze. „De unde-i aurul? — Lasă-mă, că-ţi spun! — De unde-i, că până atunci nu te las!" Şi, în fâlfâirea lumânărei de său, femeia începu să spună în braţele bărbatului, ce o strângeau ca un cerc de fier: „Vedeam eu, că dacă e după capul tău, nu s’alege nimic din tot câştigul nostru. Şi când tu risipiai cu amândouă mânile, eu adunam tot ce puteam, furam dela băieşi, din aurul nostru furam, din bogăţia noastră, care s’ar fi strecurat întreagă, dacă n’aş fi avut minte eu... Am lăsat să ni să vândă totul... să rămânem aproape pe stradă — şi iată acum îţi spun, bărbate, bagă-ţi mintea în cap, suntem mai bogaţi ca oricine din satul nost! Gheorghiuţ simţi cum suflarea i se curmă, cum îl podidesc lacrimile. Vrea să mai spună ceva, dar vorbele i se opriau în gâtlej. Spuse abiâ cu jumătate gură: „Tu, Anică, tu“... Al. Ciura. Cântec trist. Vântule pustiu de toamnă Du-mi departe gândurile, Peste munţi, peste vâlcele, Să-ini mai treacă dorurile. Rătăcind prin largul firii De-o ’ntâlneşti pe căi pribeagă, Să-i şopteşti în -treacăt cumva, C’o doresc şi că mi-e dragă. Câtă jale port în suflet Numai Domnul mă mai ştie, Şi mă mir ce rost mai are Şi vieaţa mea pustie. Nu mai sunt ca ’n vremi trecute Copilaş al primăverii, în privire şi pe tâmple Se văd urmele durerii. înzadar clădesc azi vise Şi-mi rechem trecutul iară, Roata vremii şi ursita Calea vieţii mi-o schimbară. > Sebastlan Borneniisa. 1* www.dacoromanica.ro 486 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1910. Socoteala... — Schijă. — Peste noapte dase un priscău de zăpadă, cu îngheţ. Pe unde trecuseră în ajun oile, în urmele unghiilor se închegase stropul, şi pojghiţa albicioasă de pe d’asupra cu luciri de sidef părea o risipă de scoici desghiocate, semănate în tot lungul lăsătorii, dela adăpoiu până la târlă — târla de şovar, ţuguiată, la intrare cu două coarne de baltag încolăcite, bătute într’un proţap. Pe o margine de sat, d’asupra armanului, se învârtiau în păinjeniş de ceaţă, ciorile; cu penele spulberate de vânt ai fi zis aşchii negre svârlite în sus de vârtej: croncăniau pustiile de ele... ’ Porumbac spusese de cu vară celo'ra cari îl sâcâiau cu răfueala muncilor: „Socoteala, măi băieţi, la zăpadă... V’o spun ca să n’avem vorbă. Mie cicăleala nu-mi place”. Oamenii pusese ochii pe fărâmiţa asta de fulgueală şi, de bună credinţă, cum a tras argatul dimineaţa zăvorul dela poarta pitică şi-a făcut brânci buturugii într’o parte: pâş! pâş'! pe lângă gard, unul câte unul, strângând oticul la subţioară, s’au strecurat în curte. Care cu nădragi creţi de aba, ca pe Vlaşca; cu mintenele civite, pe un umăr, flăcăii; cei mai mulţi pirpirii, cu fluieriie într’o foaie de pânză... Răzimaţi de pătulul inspicat de ştu-leţii aurii, ieşiţi printre nuele, stau ciopor... Când s’o scula boierul şi-o da perdeaua de borangic în lături să-i vază pe fereastră. Chiteau pe sub geană... îndrăzneală prea mare să spue că zăpada i-a adus nu prea aveau, da’ de! pasă-mi-te încercând aşa în gloată, mai copii, mai mătuşi printre ei, n’are să-i ia la goană ca pe nişte haimanale; ai lui erau doară, şi de s’ar încumeta să dea bir cu fugiţii, încotro s’o apuce?... * Gândurile astea nerostite par’că le-a gâcit. De departe le pricepu tot rostul lor adânc Porumbac, că, vezi, firea bună nu te minte, totdeauna îţi dă de veste, te apără, te îndeamnă ce să faci. în odaia strâmtă, cu pereţii albi, împăcat cu el însuş şi cu lumea, îşi sorbiâ ceaiul chihlibăriu. Frântura de turtă prăjită dogoriâ mireasmă alături, pe-un şerveţel de casă, în-vărgat. Fusese bunicel şi anul ăsta; iar băutura fierbinte, suptă pe’ndelete, pe o dimineaţă jilavă, mocnită, cu hambarele ghiolc de bucate şi în ţarină cu grâul răsărit de-o şchioapă — îi mergea în mădulare. Par’că şi linguriţa, când se atingea de buzele subţiri ale paharului scotea sunete dulci, plăcute de nu mai avea cum... îi eră drag să Ie auză: i se părea prigoană de talancă picurată prin luminiş de lăstar... Zâmbiâ pe sub mustaţa tunsă, când se crepă uşa. Pădurarul, subţiindu-şi pieptul, puse un vârf de opincă pe scânduri. „Ce-i porunca, Miroane? — Cică să-i socotim, auzi Românii?! — Să-i socotim Miroane, dacă zici tu“. Miron, răsucit pe călcâie, în cojocel fără mâneci, cu mânile strânse pe ivăr, răspunde din plete jucându-le pe umeri. Stăpânul, dintr’un dulap, scoate catastifele, le rândueşte pe masă. „Chiamă întâiu Nejlovenii... sunt mai de ispravă... stau departe...” Pădurarul strigă odată, svâcnit, cu palma la gură: . „Chiva Văduva!” Şi repede trage uşa să nu-şi facă loc frigul. Intră cocârjată o babă, cu faţa pământie, rece, înfofolită într’o caţaveică ruptă, spintecată pe la subţiori. Nu ştie cum să se tie pe picioarele degerate, oblojite în nişte zdrenţe legate cu făşii de arţar petrecute pe sub talpă. Mânile plesnite, pline de noroiu, negre ca două rădăcini, le are încleştate de-o scurtătură. Se uită speriată. La gât îi spânzură o flendură de blană, agăţată prin gherghinari cum s’a târît d’abusile zorind să scurteze din « cale, să i se facă ziuă la conac, la mila ciocoiului... Prăpădită, cu umerii deşelaţi, aşteptă osândită. Domnul poartă degetul pe rânduri, de sus în jos, pe urmă în răspăr îşi întăreşte glasul: „Babo, ai zece zile la lipitul oborului...” Din grumazul pleşuv, întins, o voce răguşită, stinsă, iese sugrumată: www.dacoramamca.ro Nriil 20, 1910. LUCEAFĂRUL 487 „O fi! — Şase zile la pălămidă. — O fi si asta! » — Cinci la praşilă. — O fi, d£! — Trei la fasole.. — O fi, la ce să vorbesc..." împlineşte cu întrebarea: „Biletele le-ai adus?" Tăcea, dusă de pe lume. Pădurarul osgâlţâe, îi toarnă apăsat în văcălia urechii: „Boieru te ’ntreabă de ţudule... ţudulele unde sunt?!" Baba acu habar nu mai are de boier, vorbeşte cu pădurarul ca şi cum ar fi singuri; îi spune numai lui, tare: „N’am! N’am, nu! le-a ros capra!" Iertător, înduioşat, domnul Porumbac ia încă odată zilele pe slovă, înnumărâ, scade... „Tragem din spor ierbăritul caprii pe un an... mai ţi se cuvine, babo, douăzeci şi patru de lei în cap. Aşa-i? — O fi!" Se apleacă peste saltar, de sub teanc scutură o hârtie de douăzeci şi din cutioara de sârmă alege două bucăţi de câte doi lei. Aşterne hârtia, argintul alături. „Hârtia umblă un pol, sfănţoaicele câte doi lei una, face taman douăzeci si patru. i ’ Asta ţi-e dreptul". Bătrâna cutează un pas. Vrea să întindă mâna, da’ sgârcită de răceală, scurtă, nu ajunge. Ridică argintul. Hârtia o adună, dă s’o pitească în sân, în sânul veşted, lipit de coaste, fără cămaşă. Binişor pune pe masă doi franci; îi împinge cu unghia cătră boier: „Poftim maică, banu ăsta dela baba... clăteşte-ţi şi dumneata gura..." V. Cioflec. Frăngurele. I. Pădure, pădure, Domnul să se ’ndure, Dar să-ţi dărucască, Frunza să-ţi mărească, Să ţi-o bată iară Vânt de primăvară. Să răsune ’n vale Freamătele tale, Şi să le îngâne Undele bătrâne Şi din înălţimi Glas de serafimi. Pădure, pădure, Domnul să se ’ndure Şi graiu să-ţi trimită De mamă iubită, Ca să-ţi înţeleg Dorul tău întreg. Să ’nţeleg mai bine Cum mă chemi la tine, Să mă legeni lin, Că-s voinic strein, Şi duios să-mi spui: — Lui, puiule, lui!... II. Cucuie, haiducule, Tu pribeag şi eu pribeag, Drag mi-e codrul verde, drag. Vino să ne ’mprietinim Şi-amândoi să haiducim, Să pornim în zori de zi, Văile când s’or trezi, De ne-or da, de nu ne-or da, Noi cu sila vom luă: Gingăşia florilor Şi surâsul zorilor, Farmecul seninului Şi albeaţa crinului, EE3 Aurul ponoarelor, Şoaptele izvoarelor, Să le ducem dragei mele Pentru buze subţirele!... 111. Câte pasări întâlnesc, Toate mi se jeluesc, Că se duc si nu mai vin t Zilele cu cer senin. Mierla cântă-a pribegie, Cucul a călătorie, Turturica la tulpină Se opreşte şi suspină, După dragostea ce-i moare Cântă o priveghetoare. Jale, farmec, vis şi dor Tremură în viersul lor. Şi mă doare, când l-ascult: Cin’ mi-e drag s’adusde mult!... L U. Sorlcu, www.dacoromanica.ro 488 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1910. Vieaţa unei mame credincioase. Anastasia Şaguna, mama mitropolitului Andreiu. (Urmare.) IX. La 15 Noemvrie 1823 încearcă si sora lui j Evreta, Ecaterina a se întoarce la religia ortodoxă. într’o petiţie adresată din Mişcolţ cătră protopopul catolic Barkoczy de acolo spune, că nu de mult i s’ar fi dat ocazie a se mărită după un om cu stare bună, dar acesta aflând nesiguranţa şi încurcăturile, în care a fost ea adusă în urma apostasiei tatălui său Natim, s’a retras („âllapotomnak velejet megertven, hogy gbrbg liitem miatt, melyben szillettem sorsomnak kimenetele bi-zonytalan avagy hogy e miatt kiizkOdndm kellenne, szeretetetâl elâllvân, magât vissza-huzta“). Deaceea voind ea să rămână în credinţa, în care s’a născut şi apropiindu-se de vârsta obicinuită de 18 ani, roagă pe protopopul să binevoească a luâ asupra-şi instrucţia obicinuită, de 6 săptămâni. Legile de pe atunci adecă cereau, ca cine vrea să treacă dela religia romano-catolică la alta, să înveţe 6 săptămânifprincipiile credinţei dela un preot catolic şi apoi să se supună unui examen, spre a dovedi, că le cunoaşte pe toate, dar deşi le cunoaşte nu vrea să le urmeze. Protopopul a cercat s’o împiedece dela pasul acesta. Deaceea se adresează şi ea cătră palatinul ţerii şi provocându-se la cazul fratelui său Evreta, căruia i s’a îngăduit să rămână în legea strămoşească, nădăjdu-eşte că şi ea se va putea împărtăşi de graţia Maiestăţii Sale. De altfel nu tăgădueşte înclinaţiei inimii sale de a rămânea în credinţa în care s’a născut. Care va fi rezultatul examenului de 6 săptămâni? Se va vedea la urmă („non diffiteor, me hucdum religionem, in qua nata sum, praeligere velle; quid effectus uberior praescripta 6 Hebdo-madum institutio productura sit? eventus docebit; me tamen, si mentem meani, quoad praeligendam Graecam Religionem declara-vero, eiusdem, quo Frater Fanciscus gaudet, favoris e clementia Suae Maiestatis Sacra-tissimae participem reddi sperare şustineo"). Sfatul ţerii a înaitat petiţia Ecaterinei la împăratul cu propunerea, ca să fie respinsă căci Ecaterina va împlini vârsta legală de 18 ani numai în 27 August 1824. Din Viena a şi urmat în 23 Ianuarie 1824 o liotărîre în senzul acesta. Cu 3 zile mai târziu vicarul general din Agria se adresează cătră palatinul cu o pâră, în care arată, că Anastasia şi rudeniile ei au încercat să seducă pe Ecaterina, contrar declaraţiei lor din 1816 („mater et consanguinei puellae in obversum dota-rum altissimo loco Reversalium seduc ti-onem eius attentaverunt") cere deci, ca aceştia să fie admoniaţi, iar Ecaterina, spre a o scăpă de astfel de seducere ulterioară, să fie dusă în Agra („puella ulteriori seductioni eripienda Agriam transpo-natur“) iar bunicul să fie constrâns a plăti spesele de întreţinere, spre a se da prin aceasta exemplu folositor şi altora („ad salutare aliorum etiam exemplum"). Anastasia şi Mihail au fost admoniaţi, dar Ecaterina a rămas tot în grija lor. în 26 August 1824, deci cu o zi înainte de a împlini vârsta de 18 ani Ecat.erina înaintează din nou rugare cătră palatinul ţerii, sperând, că acum, după ce motivul, pentru care a fost respinsă întâia ei rugare a dispărut, i se va îngădui şi ei libertatea de a-şi mărturisi credinţa aşa, cum o îndeamnă inima, după cea mai intimă convingere a ei („polliceor: me juxta intimam convictionem mentem meam decla-raturam esse...“) Această rugare a Ecaterinei fu înaintată (în 31 August 1824) acum Ia împăratul cu propunerea de a se încuviinţa Ecaterinei instrucţia religioasă de 6 săptămâni şi examenul cerut („siquidem recurrens 18-mum aetatis annum jam compleverit, eandem ad subeundam sex hebdomadalem instructionem clementer admittendam existimari".) Ecaterina începuse a luâ instrucţie dela parohul orăşenesc din Mişcolţ, baronul Barkoczy. Dar acesta după câtva timp pretinde www.dacoramamca.ro Nrul 20, 1910. LUCEAFĂRUL 489 ca fata să fie luată dela mamă-sa şi dusă în Agria, căci altfel toată instrucţia lui va rămânea fără rezultat („sfcque ipse institu-tionis suae fructibus carere debeat“) Anastasia se împotriveşte, scriind (la 7 Martie 1825) palatinului, că dânsa nu poate să-şi lase fata sa frumoasă în grija altora, în cari nu se poate încrede, deşi îi venerează de altfel (quod filiam, 18 annos suae aeta-tis superantepi, formosam aliis concredere debeam, a quibus non abstante omni vene-ratione confidere nequeo"). Dar ca să înlăture orice bănueală, că dânsa ori rudeniile ei ar încercă să abată pe Ecaterina dela religia catolică, are de gând s’o ducă la Pesta într’o mănăstire de călugăriţe, să înveţe acolo între persoane de sexul său („inter sui sexus personas) dela catihetul August in Megele, fiind departe de oameni gr.-orientali, ca în chipul acesta să fie şi mai vădit, că ea, Anastasia sau rudeniile ei nu voesc să pună nici o piedecă, nici să restrângă libertatea Ecaterinei („ut ita tam ego, quam caeteri consanguinei, non obstante re-ligionis difformitate clare luculentum de eo praebeamus testimonium: nosnullum pror-sus obicem ponere, aut filiae liber-tatem restringere velle...“) în sfârşit la 11 Aprilie 1825 şi-a început Ecaterina instrucţia de 6 săptămâni. în ziua primă, dupăce i s’a explicat scopul acestei instrucţiuni, fiind întrebată, din ce motiv vrea să-şi schimbe religia, Ecaterina a răspuns: „Eu nu vreau să-mi murdăresc apa din botez, m’am născut în legea grecească (adecă or-todoxă-răsăriteană) în aceeaş lege vreau să şi mor. Dacă până acum am fost crescută în religia catolică şi am urmat-o, la aceasta m’a silit porunca principelui; acestei porunci am fost datoare a mă supune. Acuma însă ca maioreană am scăpat de sub legea aceea şi mi s’a dat voie să aleg între cele două religii. Deci eu o aleg pe cea grecească, doar numai în privinţa limbii ne deosebim de cea papistaşă. „După aceea i s’a spus, care este temelia de căpetenie a religiei, adecă Dumnezeu, şi dupăce i s’a explicat fiinţa şi însuşirile lui, punându-i-se întrebarea: Ce este D-zeu? Ecaterina a răspuns: „înţeleg, ce este D-zeu, dar nu-l pot explică, nici însuşirile nu i le ştiu numără; nici să nu poftească cinstitul domn (adecă preotul examinator) ca eu să le învăţ acestea şi întreg catehismul din cuvânt în cuvânt, căci de aşa ceva nu sunt în stare". La celelalte întrebări, câte i s’au mai pus, 42 de toate, în fiecare zi o întrebare a răspuns scurt sau simplu cu „nu ştiu"! După terminarea examenului capelanul din Mişcolţ, Gaşpar Vezerle, îi dă un atestat (30 Maiu 1825) în care arată, că Ecaterina deşi a trecut prin examenul cerut, a rămas totuş firm decisă a urmă principiile religiei greceşti neunite, findcă aşa îi dictează conştiinţa si îndemnul lăuntric al inimii sale. Deaceea * nu vrea să se abată dela felul de a se închină lui Dumnezeu întocmai ca si strămoşii • i săi nădăjduind, că fericirea cea vecinică a a vieţii viitoare o va găsi în religia, în care a fost născută şi botezată („cum tamen ex dictamine conscientiae suae, i n terna q ii e animae persuasione ad reci-pienda sacra Graecorum non unitorum, in quorum Religione primam lucem intuita, coe-tuique eorum per sacramentum Baptismatis adlecta fecit, ungeretur, firmitersibi pro-posuit se a modo colendi Demn ab avis suis usuato recedere noile, aeter-namque beatam futuram sortem in ea religione speraturam, in qua nata et baptizata exstitit".) Deşi atestatul acesta eră atât de favorabil pentru cauza Ecaterinei, vicarul general din Agria, Iosif Novâky a mai încercat totuş, încăodată, să împiedece trecerea ei în sânul bisericii strămoşeşti. în 29 Iunie 1825 scrie palatinului, rugându-1 să respingă cererea Ecaterinei, căci aceasta n’are nici un motiv de a părăsi religia romano-catolică decât doar speranţa, că trecând la religia gr.-ne-unită se va puteă mărită mai uşor („neque aliud Religionem Graeci non uniţi ritus amplectendi motivum haberet, quam quod in hac se facilius sponsum nactu-ram speret"). Dacă s’ar împlini dorinţa Ecaterinei, scrie vicarul, această soluţie ar fi păgubitoare pentru credinţa catolică („fidei catholicae preiudi-ciosa esset...") Consiliul locţiitor însă nu www.dacoramamca.ro 490 tine seamă de cererea aceasta a vicarului catolic, ci în raportul său cătră rege (12 Iulie 1825) face propunerea, să i se dea şi Eca-terinei libertatea exerciţiului religios („eidem dictae Religionis, in qua nata et enntrita fuit, liberum exercitiuni benigne concedendum esse existimet“). Prin decretul din 9 Septemvrie 1825 propunerea aceasta a consiliului locţiitor a fost confirmată şi de regele. Aşadar după lupte şi stăruinţi îndelungate şi Ecaterina este redată acum bisericii or- Nrul 20, 1910. todoxe şi credinţii sale strămoşeşti. Despre soarta ulterioară a vieţii sale în lipsa de documente, nu se mai poate spune nimic sigur. Numele ei dispare de aci încolo, din documente, pe când cu fratele ei, Evreta, care ajunge negustor cu stare bună şi cu vază în Pesta ne întâlnim şi mai târziu: în 18 Ianuarie 1848 îl vedem ajutorând pe fratele său, atunci vicar în Ardeal, cu suma de 1000 fl., iar într’un manifest din 21 Maiu 1848 îl găsim iscălit ca deputat al oraşului Pesta. La 1849 însă nu mai trăia nici el, nici Ecaterina. Aceasta se ştie j cu siguranţă. X. Copilul cel mai mic, Anastasii!, care avea să devină mai târziu episcopul şi mitropolitul Andreiu si a că» ruia soarte ne interesează mai deaproape, îşi începu studiile elementare în şcoala grecească din Mişcolţ,făcu apoi tot acolo şi cursul secundar în gimnaziul catolic şi-l termină la vârsta de 18 ani cu succes eminent în gimnaziul călugărilor piarişti din Pesta. în atestatul Iui de încheiere a studiilor secundare se spune, că Anas-tasiu Şaguna e, după religie: romano-ca-tolic, iar după naţiune: Ungur („H ungă rus“), că a cercetat în mod cuviincios şcoala şi biserica („cele sfinte"), că a obţinut la studiul religiunii nota eminent, iar în limba maghiară, precum şi „în litere şi ştiinţe" a fost al 17-lea eminent între 103 LUCEAFĂRUL www.dacoromanica.ro Nrul 20, 1910. LUCEAFĂRUL 401 conşcolari ai săi, dintre cari 32 erau eminenţi.') Acest rezultat, atât de frumos, eră chemat a determina pe ceice se interesau de soarta excelentului tânăr, îndeosebi pe bunul său protector Atanasie Grabovsky, care-i eră acum ca un părinte, să nu cruţe nici o jertfă, ci să-i dea tot ajutorul posibil şi trebuitor la continuarea studiilor. Ceeace se si > întâmplă. După terminarea studiilor secundare Anastasiu urmează la „universitatea crăească" din Pesta, timp de 3 ani cursul de filozofie si ♦ drepturi, făcând studii serioase, a căror temeinicie se resimte mai târziu adeseori în scrierile Iui, ca şi în discursurile politice şi în diferite acte, chiar si în cele oficiale. > Tocmailaînceputul studiilor sale universitare a făcut si el » pasul însemnat, pe care-1 făcuseră şi fratele său Evreta şi sora sa Ecaterina. Ca ascultător de filozofie în anul întâiu, la 9 zile dupăce a împlinit vârsta legală de 18 ani, s’a întors si el în sânul bisericei strămoşeşti, dând o declaraţie foarte categorică, în care spune, că studiind cu succes eminent în gimnaziile catolice din Mişcolţ şi ') Acest atestat poartă datul: Pesthini apud Sch. P. Anno 1826 mensis Decebr. 26-a şi e semnat de „Glycerius Aigle e Sch. Piis m. p. Director Gym-nasii“ şi de „Constatinus Eschuer m. p. e S. P. 2-ae Humanitatiş Professor et Exhortator Gymnasii", Pesta, şi ocupându-se în mod sârguincios cu studiul religiunii, cunoaşte din fir în păr principiile religiei romano-catolice; cu toate acestea convingerea intimă sau inspiraţia lui îl îndeamnă: să urmeze sfintele precepte ale bisericii greco-orientale („me inxta intimam meam convictionem aut influxum Sacra Graeco-orientalis Ecclesiae sequi velle, hisce declaro"). Aceasta e cea mai firmă hotărîre a lui („ut firmissimi mei propositi clarum praebeatur teşţimoninm“). Dar fiindcă din studiul Corul bisericii române ortodoxe din MişcolJ. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1910. 492 religiunii a obţinut nota eminent, se roagă a fi dispensat de obicinuitul examen, de 6 săptămâni, prevăzut în lege, pe care în cazul de faţă îl află de prisos („et cum in scholis publicis Religionis Romano-Catho-licae Doctrinam solerter exceperim, calcu-lumque eminentiae emeruerim, praescriptam secus 6 Hebdomadorum institutionem supe rfIu am esse censendo, una ine ab hac dispensări orando, protegi demisse suplico).1) Această declaraţie o trimite palatinului şi consiliului locţiitor al ţerii, însoţită de o pe- tiţie, în care pe lângă motivele înşirate mai sus, aminteşte şi împrejurarea, că dânsul a aparţinut de fapt bisericei gr.-orientale până la vârsta de 8 ani, până Ia anul 1816 („me usque an nu ni 1816 in Ecclesia Miskol-tziensi Graeco-Orientali Sacram coenam co-municavisse".) Consiliul locţiitor a exmis o comisiune de 3 inşi, să cerceteze cazul. Această comisiune raportează în 20 Februarie 1827, că înainte de toate au încercat cu tot dinadinsul să-l ') Declaraţia aceasta e datată: Pesthini 29-a Decembris 1826 şi semnată „Anastasius Sa-guna m. p. Philosophiae in Regia Universitate I-um in anunţ Auditor", înduplece pe Anastasiu a rămânea şi mai departe în religiunea romano-catolică („a fo-lyaniodot elsâben is a Catholica Hitben vafd tovâbbi megmaradâsra hathatdsan m egi n t e 11 ii k“). Dar observând, că această stăruinţă nu are nici un rezultat, l-au luat cu severitate la întrebări („szoros kerdore vetttik“) să afle cine sau ce îl îndeamnă a se întoarce la legea greacă neunită, nu cumva nişte promisiuni sau ademeniri din vreo parte. Anastasiu a declarat înaintea acestei comi-siuni, atât cu graiul cât şi în scris, că dânsul nu se crede chemat a judeca, dacă religia gr.-orientală este mai bună şi mai mântuitoare, ori cea catolică, ci el are o singură dorinţă: să poată trăi şi muri în religia, în care s’a născut, („csak egyediil azon kivânsâg buzditja Stet, hogy azon vallâsban elhessen es halhasson meg, a melyben szille-tett.“) La această ho-tărîre nu l-a îndemnat nici un fel de silă sau ademenire sau promisiune din partea rudeniilor („qui e parte con-satiguineorum seu per-suasiones, coactiones aut minimus influxus in-tercessisset, sed proprio meo motu, ex intima convic-tione Religionem eam, in qua natus et baptizatussum...sequi desidero). Şi deaceea roagă pe Maiestatea cu cele mai umilite rugăciuni, să se milostivească a-i îngădui şi lui să-şi urmeze libertatea conştiinţii fără nici o siluire („de genu Suam Majesta-tem Sacratissimam imis orando precibus, qua-tenus mihi Libertatem Conscientiani meam citra coactionem sequendi clementissime con-cedere dignaretur. Pesthini 17-a Februarii 1827-a Anastasius Saguna m. p.) Declaraţiile lui Saguna şi raportul comi-siunii de investigaţie le înaintează consiliul locţiitor, în 1 Mai VI 1827 regelui cu pro- www.dacoromanica.ro Nrul 20, 1910. LUCEAFĂRUL 403 punerea, că fiind Anastasiu Şaguna deplin versat în principiile şi dogmele credinţei catholice, să i se îngăduie şi lui libertatea exerciţiului religios, precum s’a îngăduit şi fratelui său Evreta, fără a mai pretinde, să se supună obicinuitei instrucţii catholice de 6 săptămâni („a paritate fratris Francisci, cuiabsque praeria sex hebdoinada-rum Cath. Institutione liberum Re-ligionis exercitium concessum est“). Din Viena s’a dat însă ordin (la 13 Iulie 1827) că înainte de a trece Ia religia gr.-orientală, Anastasiu Şaguna să urmeze obicinuita instrucţie catolică la vestitul orator şi savant Augustin Popol şi despre rezultatul acestei instrucţii să se facă raport Ia timpul său („per constitutum ad universitatem Pes-tanam... Sacrum oratorem Augustinum Popol, virum ab eruditione et discretione com-mendatum consueta normalis institutio im-pertiatur et super resultato huius Institu-tionis Relatio suo tempore praestetur"). Acest ordin îl comunică (în 8 August 1827) consiliul locţiitor senatului universitar si vi> t carului romano-catolic din Agria. Instrucţia aceasta s’a început în 5 Noem-vrie şi a durat până în 18 Decemvrie 1827. Ea ar fi trebuit făcută în prezenţa a cel puţin doi martori, dar profesorul Popol spune într’o declaraţie a sa din 23 Decemvrie 1827, că având a face cu un student universitar, n’a aflat de lipsă a mai chemă şi martori, ci a considerat cazul acesta ca fiind excepţional. Consiliul universitar aduce această împrejurare şi la cunoştinţa palatinului prin hârtia sa din 4 Martie 1828 („Exhortatorem Academicum Augustinum Popol ad institu-tionem sex hebdomadalem requisitos se-cus altissimo jussu testes ideo non adhibendos censuisse, „quod in hoc casu exceptionem subversari prae-tendat" semnat rectorul universităţii, La-dislaus Vass m. p. Historiae Ecclesiasticae Professor). în atestatul dat de Augustin Popol, în 27 Aprilie 1828, asupra acestui examen, se constată, că Şaguna a ascultat cu atenţiune şi cu modestie, cum se cuvine unui student universitar, explicarea întregei doctrine religioase, ceeace însă nu l-a împiedecat a de- clară la sfârşitul celor 6 săptămâni, că dânsul vrea să rămână statornic în religia mamei sale, mai ales fiindcă e convins, că rămânând în ticeastă religie, care-şi trage originea dela Hristos, va dobândi fericirea cea vecinică („se penes materii a ni Religionem perseverare velle cum praesertim censeat se etiam penes hauc, cum pariter a Christo originem trahat, sa Intern ae tern am consecuturum esse“). Crucea aşezată de episcopul Şaguna la mormântul mamei sale. Pe baza acestui atestat înaintează, în 6 Maiu 1828, consiliul locţiitor raportul său cătră rege, propunând, ca precum s’a dat fratelui Evreta şi surorei Ecaterina libertatea a se întoarce la religia grecă neunită, tot astfel să i se dea şi lui Anastasiu Şaguna voie a-şi urmă convingerea sa („dictae Rc-ligionis exercitium pari benignitate in salvo relinquendum esse censc-atu r“). Regele a confirmat propunerea aceasta prin hotărîrea din 25 Iulie 1828'), care s’a comu- ') Semnată de corniţele Adam Seviczky şi Ştefan Geczy. www.dacoromanica.ro 404 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1010. nicat în 2 Septemvrie 1828 prin consiliul locţiitor, arhiepiscopului romano-catolic din Agria, consiliului universitar şi comitatului Pesta, pentru a înştiinţa despre ea şi pe cel mai deaproape interesat, pe eminentul tânăr universitar Anastasiu Şaguna şi pe cei mai deaproape ai săi. (Va urmă.) Dr. I. Lupaş. Cântec de toamnă. De o rază caldă sărutat Deschide ochii la lumină, Pe stratul veşted din grădină Un trandafir întârziat. Deasupra lui cad aplecate Măceşe roşii scai uscaţi, Si nuci de vânturi scuturaţi j > îşi chiaină frunzele uscate. Un strop de rouă e ’n potirul întârziatului nepot, E rece soarele de tot Se înfioară trandafirul. EE3 Din mugurul lui tinerel Primăvărateca iubire, îşi cere partea dela fire Şi firea s’a ’ngrijit de el. L-a pus la umbră de copac L-a coperit cu fulgi de floare, Şi i-a trimis târziul soare Nănaşe pruncului sărac. Pe o rază din amiază lină Tomnatică ce l-a căutat, în umbra pomului uscat Pe stratul veşted din grădină. Maria Cunţan. Ai fost un vis... Ai fost un vis frumos în revărsat de zori, Plăpând infiripat Din raze si din flori. ) Ai fost un vis ceresc Senin curat şi sfânt, Venit din fund de zări Pe aripe de vânt. în chip de îngerel Minune din poveşti, Cu părul auriu Şi ochi dumnezeeşti. Fermecătorul vis O clipă mi-a părut, Şi când m-am deşteptat Simţii că te-am pierdut. Deatunci zadarnic plâng Puterilor din cer, Şi zărilor de sus Zadarnic te mai cer. Aurelia Pop. www.dacoromanica.ro Nrul 20, 1910. LUCEAFĂRUL 495 Din lumea celor cari nu cuvântă. Ca soarele!... O casă, o livadă si o curte mare. în casă stau stăpânii; în livadă sunt pomi roditori; în curte feliurimi de paseri. Aşa, în curtea aceasta s’au întâmplat multe şi mărunte, căci unde-s paseri multe, dragostea-i stăpână. Nu mai departe, acum o lună, un cocoş a fugit, peste gard, cu bo-gheta altuia. Nu i-a mai văzut deatunci nimeni! Unele paseri spuneau una, altele alta, gâştele şuşoteau, fel şi chipuri, pe socoteala celor doi îndrăgostiţi. Ei şi-au văzut de treabă. Acum o săptămână o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroiu. Au şters-o şi aceştia. Iar zarvă, iar şuşoteli, nimeni nu mai puteâ nici dormi, nici mânca; cum se întâlniau două paseri faţă ’n faţă se ’ntrebau: — „Ce-i cu americanca?" Cealaltă: - „Ce-i cu pichiroiul ?“ Pichiroiul aşa; americanca altfel. Şi ei doi habar n’aveau de gura lumei! Deaceea când pichirea, stingheră, hotărî să-şi caute un soţ, şi-şi puse ochii pe păun, — pasere de neam mare, — se feri de toţi, de frică să nu li se pună cineva de-a curmezişul dragostei. Şi-a început pichirea să se învârte ’n sus şi ’n jos, pe lângă păun. Azi aşa, mâne iar aşa, până când i-a venit odată la socoteală şi i-a şoptit, cu glasul ei cel mai dulce: „Pi-chi-chi-chi-chi-ri“, — Te iubesc!" Păunul a privit-o dintru’ntâiu de sus, dar pe urmă şi-a dat seama că nici pichirea nu e de lepădat, mai auzise că dragostea, dacă o întâlneşti, s’o culegi de ori unde-ar fi, s’au rotit, şi-a răspuns: „Chiau!" — „bine!" Şi zilnic s’au curtat. Pichirea, mică şi pes- triţă, dar şireată; păunul mare, minunat de frumos, dar cam sec. Şi aşa, într’o dimineaţă, pichirea, harnică titirez, s’a sculat mai devremior chiar decât cocoşul, a ciugulit ce a putut, şi pe urmă s’a dus subt culmea păunului, de l-a sculat. Şi amândoi, aripă la aripă, au pornit pe pajişte. Flori, răcoare, mireasmă dulce. Pentru întâia oară şi-au apropiat pliscurile: întâiul sărutat! — „Sunt mulţumită!" — „Chiau!" — „Sunt fericită!" — „Chiau!" Ce Dumnezeu, gândeşte pichirea, numai atât e în stare să-mi răspundă? Şi în clipa ceea se înălţă, rotund si de aur, soarele! Peste lume se revarsă valuri de lumină. Păunul străluceşte de par’că ar fi îmbrăcat în fir. Pichirea îl priveşte încântată, mândră de frumuseţea iubitului ei. Apoi se întoarce de se uită, uimită, la soare. Şi, cu sufletul ei sălbatec, plin de poezie, îşi îmbie şi iubitul. — „Priveşte, priveşte dragă!" Dar păunul se supără, îngâmfala îi descleştează limba: — „Ce să te uiţi la soare când mă ai pe mine! Rogu-te, priveşte-mă!“ Şi cum pichirea se uită încă spre răsărit, păunul i se pune drept în faţă şi îşi înroteşte coada: — „Priveşte-mă!“ Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumerin-du-se, îi răspunde: — „Te privesc, dar ascun-zându-mi lumina soarelui nu-ţi mai văd nici strălucirea ta". Şi, desamăgită, pichirea îi întoarce spatele. Numai aşa paserile din curte nu mai avură prilejul să şuşotească pe socoteala altor doi îndrăgostiţi. Em. Gârleanu. Cronică. Bătrânii şi tinerii. De o vreme încoace în presa cuotidiană se publică fel şi fel de „păreri libere" şi de „păreri sincere" despre rostul bătrânilor şi tinerilor în vieaja noastră publică. Chestiunea aşa cum se discută nouă ne pare falşă, fiindcă la noi nu e şi nu poate fi vorba de o luptă între bătrâni şi tineri. O asemenea luptă ar presupune o divergentă de idei între cele două generaţii, ceeace în realitate nu există. La noi între oamenii de diferite vârste nu e o deosebire de principii şi de convingeri, din simplul motiv că ele în cele mai multe cazuri lipsesc. Oamenii noştri sunt călăuzifi în vieată numai de păreri, cari se schimbă dintr’o clipă într’alta. Azi ii vezi naţionalişti înflăcăraţi, iar mâne diplomaţi moderaţi. La noi vei găsi foarte www.dacoramamca.ro 1 LUCEAFĂRUL Nral 20, 1910. puţini oameni cari rămân consecvenţi în toate acţiunile lor, cari urmăresc sistematic şi conştii întruparea idealurilor noastre naţionale. Să ne lămurim, ca să fim mai bine înţeleşi. Aparenţele se par a dovedi că oamenii din fruntea treburilor noastre obşteşti sunt cei mai intransingenţi şi cei mai convinşi naţionalişti. Un observator atent vede, insă, că sufletul acestor oameni nu e pătruns de credinţele ce le practică şi de faptele ce le săvârşesc. Cei mai mulţi în intimitatea sufletului lor sunt convinşi de zădărnicia, poate chiar şi de greşeala luptei ce o poartă. Dar n’au curajul să-şi mărturisească aceste convingeri. Naţionalismul a devenit un fel de deprindere, care pentru mulţi dintre dânşii e chiar rentabilă. Le asigură situaţii şi beneficii, pe cari altfel nu le-ar avea. Şi fiindcă naţionalismul lor n’are rădăcini adânci în suflet, deaceea îi vezi gata să părăsească lupta ce o poartă şi s’apuce pe alte cărări, cu mai puţine greutăţi şi cu mai multe promisiuni de rentabilitate. Să nu creadă nimeni că trecerea dela naţionalismul intransingent la oportunismul cuminte e însoţită de o durere sufletească. Să nu-şi inchipue cineva că cei mai mulţi îşi dau seama de importanţa şi de pericolul acestei schimbări la faţă. Mulţimea nu ştie că a face de pildă o politică moderată e cu mult mai greu, decât a face o politică naţionalistă. E mai greu fiindcă oamenii cari se angajează la o asemenea acţiune trebuie să fie nişte individualităţi superioare, înzestrate cu o putere de muncă extraordinară, pentru a putea desfăşură o activitate conştientă pe toate terenele. Numai prin o muncă îndoită şi întreită ne putem aşteptă să culegem roade naţionale pe urma „împăcării". Iar cu oameni fără convingeri tari, fără idealuri fanatice o asemenea izbândă nu se poate aşteptă.,.Oamenii, cari stau astăzi in frunte nu ne dau destule garanţii. Deaceea lupta ce s’a pornit împotriva lor e o manifestare impusă de împrejurările zilelor noastre. Nu e vorba deci de bătrâni şi de tineri, ci de oameni chemaţi şi nechemaţi fără deosebire de vârstă. între bătrâni sunt oameni superiori, pe cari ii respectă toată lumea. Dar sunt şi oameni, cari n’au nici o îndreptăţire de a rămâneâ în frunte în aceste zile, când se plămădeşte o nouă fază în vieaţa noastră naţională. Lupta se poartă deci împotriva acestora. Şi trebuie purtată cu toată energia, fiindcă numai o selecţiune a valorilor poate chezeşui izbânda idealurilor noastre.1' Se vor prăbuşi în praful uitării multe „autorităţi" şi se vor auzi multe ţipete de indignare şi de durere, dar cel cc-şi dă seama de evoluţia şi premenirea vieţii, trece peste cei căzuţi cu ochii aţintiţi spre orizonturile mai bune ale viitorului. Acest mic răsboiu civil nu poate aveâ decât urmări bune. El va restabili armonia dintre diferitele elemente cari alcătuesc societatea noastră românească şi care armonie astăzi lipseşte. Nădăjduim că numai după această luptă de selecţiune vom puteâ zice cu filozoful Conta: „Fericirea unei societăţi depinde de armonia celor trei elemente ce o compun: tinerii cari duc stindardul en-tusiaztnului, bărbaţii pe cel al inţelepciunii şi bătrânii sdrenţele sfinte ale experienţii." 8 Henri Bataille. Stagiunea teatrală s’a închis de mult, scenele, unde se mai joacă, sunt ocupate de reluările succeselor vechi. E vremea să ne întoarcem ochii spre anul teatral trecut. Alături de „Chan-tecler" — care se menţine şi acum pe afiş — piesa care a făcut mai mult sgomot e „La Vierge foile" a lui Henri Bataille. A fost un succes neaşteptat; presa, încordată de aşteptarea indelungată a lui „Chantecler", desiluzionată puţin de poemul dramatic a lui Rostand, a aşteptat cel dintâiu prilej ca să-şi reverse provizia de laude, înmagazinată de atâta vreme pe socoteala lui „Chantecler". Şi fericitul a fost Bataille. El a cunoscut o glorie răsunătoare, deşi „La Vierge foile" nu e tot ce-a scris el mai de seamă ca teatru... Numele lui Bataille e pomenit foarte des, când e vorba de mişcarea poetică şi dramatică din ultimii ani. El e o figură dintre cele mai interesante în lite-rile contemporane franceze, fiind socotit ca unul dintre poeţii cei mai subtili din ultimile două decenii, şi un autor dramatic de mâna întâia. Bataille e cel mai ilustru scriitor francez, printre scriitorii cari n’au încă patruzeci de ani. Născut la 4 Aprilie 1872, în Nâmes, el veni de copil în Paris; încă de mic, începu să cunoască suferinţele cari amărîse vieaţa tuturora; o melancolie infinită îi îmbrăţişă sufletul din tinereţe chiar. Şi toate visurile, desamăgirile, teama de necunoscut, tristeţea serilor ploioase, freamătele în surdină ale sufletului său îşi găsiră ecoul în cel dintâiu volum de versuri „La Chambre blanche", publicat în 1895. înainte de-a se dedică literaturei. Henri Bataille învăţase pictura; el e şi azi un peisagist de mâna ’ntâia. Din dragostea lui pentru arta desenului şi a culorilor, din studiile tinereţii, — Bataille s’a ales cu o serie de portrete date publicităţii sub titlul „Tetes et Pensâes", şi cu o mulţime de peisagii cari împodobesc pereţii casei. începuturile literare ale lui Bataille n’au fost tocmai norocoase. El a avut un insucces descurajator cu o feerie inspirată din Shakespeare şi n’ar mai fi continuat să facă literatură, dacă succesul celor dintâiu poezii ale sale n’ar fi compensat nesuccesul primei piese de teatru. A doua piesă a sa „La Lepreuse", reprezentată în scop de binefacere plăcu; a treia „L’Enchantement” căzu iar, fiind înmormântată mai ales de presă cu Laroumet (criticul dramatic de p’atunci al lui „Le Temps“) în frunte. Iată însă că autorul volumului „La chambre blanche" îşi publică a doua culegere de versuri „Le beau voyage". Critica se entuziasmează şi-l găseşte vrednic de Heine şi Baudelaire. într’adevăr, versurile lui Bataille au ceva nou. Forma lor e foarte apropiată de ritmul sufletului; fiecare vers corăspunde unei bătăi a inimei; muzicalitatea lor trezeşte, fără voie, în pieptul cetitorului, sentimentul care le-a inspirat. O impresie de sinceritate, de adevăr, se desprinde din poeziile lui Bataille. Strofele lui sunt calde şi te câştigă. Şi ce se poate cere mai mult unui poet decât comunicativitatea sensaţiilor? www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1910. LUCEAFĂRUL 497 încetul cu încetul, Bataille începe să învingă şi în teatru. „La Lepreuse" şi „Ton sang“ — două tragedii cu subiecte din legendă — atrag atenţia criticei asupra tânărului autor. Un farmec misterios, care nu e „nici numai cugetare nici numai vis, tradus într’o forţă care nu e nici numai proză, nici numai vers, nici numai discurs, nici numai cântec", (cum spune Jules Lemaitre) pluteşte în jurul acestor două tragedii. Dela tragedia legendară — subiectul care tentează întotdeauna pe autorii tineri, dornici de concepţii vaste şi urmăriţi de frigurile genialităţii — Bataille trece la teatrul modern, la teatrul faptelor diverse, a întâmplărilor banale ale vieţii, din cari, mâna unui măestru poate scoate capodopere. O rază din farul ibsenian se proiectează pe opera dramatică de mai târziu a lui Bataille. Dramaturgul francez însă conduce o acţiune mai palpitantă, descărcată de nebulozităţile nordice ale uriaşului scandinav şi pline de lumina latinităţii. Cu „Maman Colibri", (jucată în 1905 la teatrul Vaudeville) începe seria succeselor sale serioase. E povestea unei femei îndrăgostite de prietenul fiului ei, — o anecdotă vioaie; repede, neaşteptată, mondenă, amuzantă; o dramă largă, înaltă, străpungătoare. Aici spirit, acolo gândire; aici ironie, dincolo melancolie" (Cattulle Mendăs, în „Le journal"). Aceasta e caracteristica teatrului de atunci al lui Bataille: o lacrimă evaporată de căldura unui surâs. Mai târziu, el lasă surâsul deoparte şi forţează nota patetică (La vierge foile). în acelaş an cu „Maman Colibri" Bataille reprezintă, tot la Vaudeville, „La Marche nupţiale". E povestea unei fete din provincie, îndrăgostită de profesorul ei de pian. Amândoi fug. Dar mai târziu, dintr’un motiv sau altul eroina, se sinucide. Povestea aceasta se repetă şi în la „Vierge foile": îndrăgostită de avocatul tatălui ei, o fată fuge cu dânsul, iar mai târziu, dintr’un motiv sau altul, se sinucide. Tipărind „La Marche nupţiale” (împreună cu o altă piesă, „Le masque", comedie cu un prim act admirabil) Bataille îşi expune, în prefaţă, ideile sale asupra teatrului, cari aduc mult cu cele exprimate de Ibsen. „Se prea poate ca personagiile mele — spuneâ Ibsen unui prieten al său — să trezească oare cari idei în capul spectatorului. Căci şi creerul meu va fi fost străbătut de aceste idei pe când scriam. Dar lucrul acesta nu e decât pe delăluri; principalul, într’o operă de scenă e acţiunea, vieaţa”. Iar în prefaţa lui Bataille cetim: „Teatrul nu e făcut să expună idei, ci numai să le sugereze. Dacă e nevoie ca drama să comporte o idee, cugetarea trebuie să fie lucru facultativ pentru public: trebuie ca piesa să trăească prin ea însăşi... Personagiile trebuie să se mişte liber şi să lucreze după ele însăşi, nu după nevoile cauzei. Ele însăşi trebuie să conducă piesa, nu piesa să le conducă". De altfel, acestea trebuie să fie credinţele oricărui autor de teatru omenesc. Altminteri, înseamnă o reîntoarcere la trăgătorii de sfori cari au dominat teatrul francez acum câteva decenii: Scribe, Sardou şi alţii. în 1906, comedia franceză primeşte şi joacă cu mult succes Poliche. După mulţi, aceasta e lucrarea de căpetenie a dramaturgului Bataille. După alţii, capodopera sa e „La femme nue“. Adolphe Brisson scriâ după reprezentarea ei: Cred că „La femme nue“ e opera cea mai complectă, mai armonioasă şi mai frumoasă, pe care a scris-o d-1 Bataille. Frumuseţea esenţială vine din simplicitatea ei. (Le Temps, 2 Martie 1908). Subiectul e într’adevăr, foarte simplu: un pictor îşi părăseşte tovarăşa zilelor de suferinţă, ca să urmeze pe femeia bogată, luxoasă şi frumoasă. E ceva care aminteşte povestirea „Prietene", a lui Franţois Cop6e. Piesa a avut un mare succes, s’a tradus în mai multe limbi şi a făcut loc lui Bataille printre cei mai de seamă autori dramatici contemporani. Anul trecut, s’a mai jucat o piesă a lui Bataille: „Le scandale". Aici însă, banalitatea faptului întrece calităţile psihologice ale piesei. Un act într’adevăr frumos e „Le songe d’un soir d’amour", ce se joacă şi acum la comedia franceză: Un scriitor celebru (autorul îl numeşte, ca şi pe sine însuşi, Henri) pătrunde în alcovul unei femei frumoase şi bogate, care e fericită că are parte de dragostea unui om ilustru. Dar omul ilustru pare preocupat de-un gând: umbra iubitei sale din trecut îi vorbeşte şi el respinge ispita frumoasei ce i se târeşte la picioare... Dac’am căută şi aici asemănări, am regăsi ceva din Musset, ceva din Porto-Riche. Piesa însă poartă pecetea lui Bataille. E un amestec pitoresc de poezie lirică şi elemente moderne, ceva intim, spus în versuri libere, corăspunzătoare ritmului sufletesc, un act dramatic din care se desprinde aceeaş comunicativitate ce caracterizează întreaga operă poetică a lui Bataille. (Victor Eftimiu). 88 O mică lecţie. Un tânăr scriitor de versuri, cu numele necunoscut Eugen Revent, a pus vara aceasta în circulaţie o foaie volantă, pe care a imprimat câteva versuri „satirice". în aceste rânduri rimate şi de-o satiră cu totul ştearsă şi inferioară, tânărul debutant s’a legat, cu gândul de batjocură, de aproape toţi scriitorii mai de seamă de astăzi. Am cetit acele strofe necăjite şi ne-am întrebat, ce-l va fi tulburând în suflet pe bietul domn Revent şi de ce n’o fi putând să doarmă în umbra anonimatului său din pricina laurilor altora? Şi când colo ce să vezi? lată des-legarea enigmei. Satiricul tânăr a scris şi el o broşură de versuri lirice şi spre nenorocirea lui, nimeni n’a luat-o în seamă. Nici glorie, nici ruşine nu i-a adus ieşirea sa în vileag şi soarta volumaşului a fost o repede trecere la ordinea zilei şi uitarea de veci. De aci desperarea, de aci apoi isbucnirea urei mărunte în contra celor ajunşi. O consecinţă logică a unei stări sufleteşti tulburate! — Relevăm acest caz, cu toată neînsemnătatea sa, pentrucă e instructiv, ne-fiind atât de izolat, cum s’ar crede. în mişcarea literară de azi se ivesc adeseori indivizi de categoria aceasta, cari, neputând reuşi, îşi toarnă necazul în www.dacoramamca.ro 498 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1910. versuri neghioabe. Aduceţi-vă aminte şi de soarta lui Ervin. ss „Genoveva" şi „Esopia". Am dori să vedem răspândite şi la noi în Ardeal bunele cărţi populare, apărute in „Biblioteca pentru popor", editată de „Casa şcoalelor" din Bucureşti. Această bibliotecă este pusă sub îngrijirea d-lui M. Sadoveanu şi are tendinţa de a ţinea interesul cald pentru toate acele cărţulii de basme şi legende, cari au circulat de multă vreme în popor şi s’au afirmat astfel de foarte potrivite pentru gustul şi priceperea cetitorilor începători. Au apărut in anul trecut „Alexandria", cu isprăvile minunate ale Împăratului Machedon şi cunoscuta poveste despre Arghir şi Elena. Iar acum în urmă au ieşit „Esopia" sau vieaţa şi pildele prea înţeleptului Esop şi nu mai puţin cunoscuta „Istoria Genovevei de Brabant". Caracterul instructiv şi moralizător al acestor vechi broşuri, revăzute şi îngrijite de unul din condeiele noastre mai competente, fiind cunoscut, credem că vor găsi căutare şi la noi. Cărţuliile aceste, tipărite în bune condiţii de editură sunt foarte ieftine. ' 8g Literatură evreească. Un prieten, care ţine să ne arete că la Bucureşti se face şi literatură evreească, ne trimite mai multe broşuri şi cărţi, cari ne dovedesc într’adevăr, cel mai larg şi mai liberal spirit ce domneşte în România, în ceeace priveşte vieaţa şi cultura Evreilor. Ei îşi tipăresc ziare, reviste şi cărţi de propagandă, cu tendinţa vădită de a-şi păstră o cultură proprie, cu menţinerea deplină a însuşirilor de rasă. în limba lor originală israelită, în diealectul germano-românesc, dar mai cu seamă in limba ţerii, ei comunică Evreilor operele tuturor apostolilor ideii israelite din străinătate. Ca şi Românii, ei îşi au biblioteci populare, cum este de pildă „Biblioteca evreească", redactată de Evreul botezat Horia Carp, unde apar succesiv operele sentimentale sau sediţioase ale celor mai cunoscuţi scriitori evrei. în oraşele din provincie Evreii români scriu cu deosebire în dialect, cum vedem din broşura ce primim sub titlul „Şobăs noch tiş" de Luţă Engelberg din P. Neamţ, în care se pot ceti rânduri ca aceste: Keile meită ăz a işe ţuie Fin mitvăs hoit zi zeir asach Dan iz-si a groise brie Mit einem vort, a jideşe zach! Pe de-a întregul, fireşte, partea originală a acestor tipărituri e foarte modestă şi nu inspiră de loc îngrijiri. Poate n’ar fi rău ca Evreii să facă şi mai mult pentru cultura lor şi să fie sprijiniţi, în această privinţă, şi de acei renegaţi ai lor, cari trec în tabăra Românilor, se amestecă în presa naţională, unde nu pot să afirme nici un simţ mai caid şi mai sincer pentru cauzele publice şi joacă adeseori roluri odioase de provocători. Sg Literatură pentru copii. în numărul 11 — 12/1910 am dat la concurs trei premii: unul de 50 coroane, al doilea de 30 cor. şi al treilea de 20 cor. pentru trei poezii scrise pentru copii în vârsta de 6-8 ani. în urma acestui concurs au intrat următoarele lucrări: „Pentru copii" de un învăţător; „Micul erou", „Viorica", „Grădinarul", „Copila orfană", „Paserea tân-guită" şi „Părăuaşul" scrise de un director-invăţător; „Puiu şi Cufu" de d-l Victor Eftimiu; „Visul copilei" de d-na A. P.; „Lângă geam" şi „Copila cuminte" de d-l T. M.; „Mamă" de V. D.; ,,întrebări" şi „Dumnezeu" de A. D.; „Rugăciune", „Cântare" şi „Mama" de d-ra Maria Cunţan. Toate aceste poezii au fost cetite de o comisie alcătuită din oameni de şcoală şi de litere, dar n’au fost găsite aşa de reuşite ca să fie vrednice de premiat. Pe cele mai bune le reproducem la acest loc: Rugăciune. Doamne, tu ce-ai dat cântare Pasărilor mici, Şi-ai aprins colo ’n cărare Mândrul licurici. Cerul cu lumânărele Multe l-ai deschis, Doamne, dă pâpuşei mele Noapte fără vis. Pe copile sărace Unde li-i află, Culcă-le părinte ’n pace, Dă-le mila ta. Copere cu strai de ceaţă Negrele cărări, Şi deşteaptă dimineaţă Lumea cu cântări. Cântare. Frunză verde de trifoi Am un car cu patru boi, Boi cu aripi roşioare, Ce sburau din floare ’n floare, Sbr- sbr- sbr- Floricică din rozor Am o casă cu pridvor, E din papură ’mpletit Cu găteje sprijinit Zeu- a- şa. Frunză verde de dudău Am la casă şi-un dulău, Ce mă apără de hoţi Că mi-i spulberă pe toţi Ham, ham, ham. Floricică foi din vii Am la casă şi copii Câte spice ’s într’un lan Şi o pisică şi un motan — Miau- miau- miau. Maria Cunţan. www.dacoramamca.ro Nrul 20, 1910. LUCEAFĂRUL 499 ' Pulu şi Cuţu. Puiu e copil cuminte Are patru anişori, Dar aşa, micuţ cum este El tot dă la cerşetori. Mamiţichii totdeauna El ii cere ca s’ajute Pe copii, pe moşi, pe babe, Şi pisicile pierdute. ' într’o zi, văzând pe stradă Un căţel flămând, golan, — Puiu zice: — Mamă dragă, Cuţu plânge, dă-i un ban! Victor Eftimiu. D-şoarei Maria Cunţan i s’a votat totuşi un premiu de 20 cor. Suntem siliţi să dăm din nou la concurs cele trei premii, în aceleaşi condiţiuni. Terminul noului concurs e 1 Ianuarie 1911. Până la această dată rugăm pe ceice doresc să iee parte la acest concurs să ne trimită manuscrisele, însoţite de un plic închis cu numele lor. Nădăjduim că acest nou concurs va fi mai norocos. (O. C. T.) 88 Notiţe. De curând s’a înfiinţat o însoţire pentru industria de casă maghiară (A nâpmiiv6szeti magyar hâziipari szBvetkezet), din care fac parte ţinuturile Szepes, Kalotaszeg, Maramurăş, Ugocia, Zemplem şi Nyitra. Suntem siguri că această însoţire, cu sediul in Budapesta, care vrea să răspândească produsele artei poporale maghiare prin expoziţii, se va mândri şi cu arta poporală românească, pe care o va boteză maghiară. * D-l Dr. losif Popovici, docent la universitatea din Budapesta, şi-a reînceput în toamna acestui an cursurile de limbă şi literatură română. Această hotărire a d-lui Popovici desigur e primită cu entuziasm de tinerimea universitară română din Budapesta, care dela d-l Şiegescu n’are ce învăţă. * în trecerea d-sale prin Paris, d-l Popiliu Eliade, directorul general al teatrelor din România a cetit şi a primit spre reprezentare două lucrări dramatice ale colaboratorului nostru Victor Eftimiu: „Un cântec de departe", dramă din vieaţa gazetarilor bucureşteni şi „Ileana din poveste", feerie în versuri. Aceasta din urmă se va jucâ în curând la Teatrul Naţional; d-l Victor Eftimiu a şi plecat din Paris, la Bucureşti, spre a asistă la repetiţiile piesei d-sale. Q. V. M. Cernăuţ. Am judecat după „normele noastre particulare, dar de principiu sănătos şi viguros" versurile ce ni le-aţi trimis, dar n’am descoperit nimic. Numai o strofă ne-a mirat: Noi împreună să dormim Cu blândele-ţi surori Şi tu să fii cea mai frumoasă Floare intre flori. I. D. Vâlcea. Versurile ce ne-aţi trimis s’au scris de alţii cu mult mai frumos. A. S. Deocamdată vă facem loc în această rubrică. Mai târziu poate şi în corpul revistei. Apus. în adâncimi de ape-albastre Tu sfânt copil al sării îţi speli pletele dese, blonde, în razele ’necării. Te duci în alte lumi să vezi Copila cum visează, Şi să răpeşti din ochii ei ■ O sfântă, dulce rază. Şi ’n zori de zi să străluceşti Cu ea dealungul zilii; Cu drag de ea să-mi povesteşti De tainele iubirii. U. Deşi ne rugaţi să nu vă răspundem, temându-vă de tatăl d-voastră să nu afle că scrieţi versuri, totuş ne permitem a reproduce două rânduri: în semn de amintire şi ’n loc de vreun prinos Trimite-mi o şuviţă din părul tău frumos. Cine ştie, dacă nu le va ceti şi ea şi dacă nu vă va împlini rugămintea nevinovată. A. B. Versurile nu sunt dintre cele ce se pot ceti în tipar. V. R. Nici aşa îndreptate nu merg. Mai încercaţi. P. P. Dorim din toată inima să vă facem o bucurie, dar nu putem. Tipărim una aici, ca să o mai recetiţi şi să întrebaţi şi pe prietinii d-voastră, dacă e intru toate reuşită. Cântec. Pe-un braţ de cruce fărâmat Ce stă pe-o groapă sfântă, Pe-un braţ de cruce fărâmat O ciocârlie cântă. O ciocârlie cântă rar Din zori clipite multe, Că face ’n umbră pe gropar Mai trist la ea s’asculte: '' ’' ‘ — Ce cânţi, frumoaso, pe mormânt? — Şoptind ea ’n taină-i spune: Poşta Redacţiei. — Celui uitat de mult, îi cânt — Manuscrisele nu se înapoiază. — Bâtrâne-o rugăciune. M. ... ....... ... £ . ,. Nădăjduim că nu vă veţi supără pe noi, fiindcă, zău, Nicu. Vedem ca sunteţi îndrăgostit foc şi regretăm ..... 1 y F ’ ’ ’ că nu vă putem reproduce nici la acest loc naivele nu sun em v,novatl- versuri. ..... www.dacoromanica.ro 500 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1910. Bibliografie. B. Boercscu, Discursuri politice, 1859—1883. Voi. II, 1874—1883. Bucureşti, 1910. 1 voi. de 1520 p. Pr. D. Voniga, Mizerie, boală, crimă şi degenerare sau alcoolismul şi urmările lui din punct de vedere economic, igienic, moral şi naţional. Conferinţă pentru combaterea alcoolismului. Tipogr. Nouă, Orăştie, 1910. Preţul: 1 cor. 50 fii. Dr. C. T h i ro n, Libera cugetare monistă haeckeliană. Una din poruncile decalogului laic. D-l A. C. Cuza echivocul. Congresul liberei cugetări. Bibi. Raţiunea Nr. 2. Iaşi, 1910. Preţul: 75 b. N. Păsculescu, Literatură poporală românească cu 30 arii notate de Oh. Mateiu. Edit. Academia Română. Bucureşti, 1910. Preţul: 6 lei. Radu Rosetti, Conflictul dintre guvernul Moldovei şi mănăstirea Neamţului. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 1 leu 50 b. A. D. Xenopol, Sociologia şi socialismul. Extras din Analele Academiei Române. Seria II. — Tomul XXXII. Bucureşti, 1910. Preţul: 20 bani. A. D. Xenopol, Despre metoda în ştiiinţe şi in. istorie. Extras din Analele Academici Române. Seria II. - Toni. XXXII. Bucureşti, 1910. Preţul: 20 bani. Dr. At. Marieneseu, Ţara Severinutui sau Oltenia. Extras din Analele Academiei Române. Seria II. — Tom. XXXII. Bucureşti, 1910. Preţul: 50 bani. Prof. Dr. A. Theohari şi Dr. A. Babeş, Acţiunea apei de Siănic (Moldova) asupra secreţiei stomacale. Extras din Analele Academiei Române. Seria II. — Tom. XXXIII. Bucureşti, 1910. Preţul: 80 bani. Iacob C. Negruzzi, Cântecul sau „stihuirea“ lui Grigorie Ghica Vodă. Extras din Analele Academiei Române. Seria II. — Tom. XXXII. Bucureşti, 1910. Preţul: 20 bani. Dr. Th. Mironescu, Asupra desvoltării insulelor lui Langerhaus la embrionul de om. Extras din Analele Academiei Române. Seria II. — Tom. XXXIII. Bucureşti, 1910. Preţul: 20 bani. N. lorga, Doamna lui Ieremia Vodă. Extras din Analele Academiei Române. Seria II. — Tom. XXXII. Bucureşti, 1910. Preţul: 1 leu. _ Zach. C. Panţu, Contribuţiuni la flora Bucureştilor şi a împrejurimilor. Partea III. Bucureşti, 1910. Preţul: 1 leu 20 bani. Prof. Dr. V. Babeş, A doua conferinţă internaţională pentru studiul şi combaterea leprei ţinută la Bergen (Norvegia) în 1909. Analele Academiei Române. Seria II. Tom. XXXII. Bucureşti, 1910. Preţul: 30 bani. A. D. Xenopol, Partidele politice in revoluţia din 1848 in Principatele Române. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 60 bani. N. Doc an, Despre elementele cronologice în documentele româneşti. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 50 bani. I. Tanoviceanu, Marele Spătar Jlie ]ifescu şi omorîrea lui Miron şi Velişco Costin. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 50 bani. N. Docan, Studii privitoare la Numismatica Ţerii-Româneşti. I. Bibliografie şi Documente. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 1 leu 20 bani. N. lorga, Ştiri despre veacul al XVlll-lea în ţerile noastre după corespondenţe diplomatice străine. II. 1750—1812. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 80 bani. A. D. Xenopo1, Din amintirile unui boier moldovean din jumătatea intâiu a veacului XIX. Dimitrie Ghiţescu, 1814—1889. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 20 bani. Du iii u Zamfirescu, Miriţă, poem eroic. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 1 leu. Prof. Dr. V. Babeş, Observaţiuni critice asupra Fagocitozei. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 40 bani. General P. V. Năsturel, Luptele dela Ogretin şi Teişani din 13, 14 Sept. 1602. Cu 2 stampe. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 50 bani. Tudor Pamfilie, Industria casnică la Români, trecutul şi starea ei. de astăzi. Contribuţiuni de artă şi tehnică populară. Edit. Academiei Române. Voi.. VIII. din „Vieaţa poporului român“. Bucureşti, 1910. Preţul: 10 lei. ’ Gheorghe B. Boeriu şi Gheorghe Codrea, Abecedar, întocmit pe baza metodului fonomimic. Făgăraş, 1910. Preţul: 50 fileri. N. Dobrescu, Antim Ivereanul, mitropolitul Ungro-Vlahiei. Biblioteca societăţii „Steaua" Nr. 20. Bucureşti, 1910. Preţul: 20 bani. Delapecica, Glume din popor. Biblioteca „Plugarului Român" Nr. 1. Edit. foii „Plugarul Român". Timişoara, 1910. Preţul: 30 filări. Terentius Bugariu, „Academia Română" şi „Sentinela" cântărilor bisericeşti. Răspuns critic. Timişoara, 1910. Preţul: 40 fileri. F. R. Atila, Anarhie, voi. I. 1910. Preţul: 10 lei. D. Vasi I iu-Bacău, Instrucţia şi educaţia. Dunărea, Educaţia estetică. „Biblioteca naţională" Nrii 27—29. Bucureşti, 1910. Preţul: 30 bani. G. Todică, Studii ştiinţifice, fasc. 11. Orăştie, 1910. losif Popu, Conceptul iuridic de naţiune-nafio- nalitate în Ungaria. Românii şi Dacoromânismul. Budapesta, 1910. Preţul: 2 cor. Anastasiu Gherman, Sfaturi prietineştipentru ţăranul român. Cernăuţ, 1910. Preţul: 1 cor. 20 fii. Ca răgi a le, Schiţe nouă. Edit. societăţii anonime „Adevărul". Bucureşti, 1910. Preţul: 2 lei 50 bani. Axente Banciu şi V. Oniţiu, Pentru limbă, doi articoli. Braşov, 1910. Preţul: 40 fii. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI \V. KRAFKT ÎN SIBI1U. www.dacoromanica.ro