Luceafărul m m m m Lu Inginerul Aurel Vlaicu. ... . "•* m m m m rr m Anul IX, Sibiiu, 1 Octomvrie 1910, Nr. 19. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ. Colaboratori: I. Adani, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr.T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, Al.Cazaban, ll.Chendi, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al.Ciura, Otilia Cozniuţa, Maria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. loslf, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, 1. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. .■pK:?: ABONAMENT: Qustro-îslngaria: l an................12 cor. Ed. dc lax ... 20 cor. 6 luni...............6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. România şi în Străinătate: 1 an................16 cor. Ed. de lux ... 23 cor. 6 luni...............8 „ „ „ „ . . . 13 ,, Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: I an 14 Cor. Reclamaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). www.dacoromanica.ro ftviatiunea română. Invenţia inginerului Vlaicu. De-acuma plutim şi noi! La multele cuceriri tehnice ale popoarelor înaintate am adăugat şi noi, Românii, o contribuţie însemnată. Văzduhul e brăzdat acum, în largurile lui, şi de un aparat minunat, conceput în mintea binecuvântată a unui tânăr, coborîtor direct din pătura de jos a neamului nostru. Aurel Vlaicu, iscusitul inginer, căruia i-a fost rezervată chemarea de a ne face această deosebită distinctiune este un fiu al ţăranului român de baştină. Iar acest fapt măreşte valoarea succesului si adâncimea satisfacţiei. Când înregistrăm această izbândă, avem tot dreptul să ne arătăm deplina mândrie, de care suntem în stare. Căci sunt, până acum, aşa de rare momentele în cultura universală, în cari râvna noastră de progres reuşeşte a se întâlni cu aceea a popoarelor streine. Şi sunt aşa de rare ramurile ştiinţelor, în cari să putem stâ alături de neamuri cu o civilizaţie înafară de orice discuţie. Iar y y când ni se întâmplă, ca energia noastră naţională să se manifeste cu hotărîre > şi în forme superioare, trebuie stăruit asupra cazului, căci se dovedeşte astfel, cum, în împrejurări de desvoltare mai prielnice, neamul nostru ar şti să în- semne mai mult în opera de cultură generală. Vorbind despre aviaţiune la noi, nu putem mai întâiu să lăsăm neamintită o primă încercare, anterioară lui Vlaicu. Românul bănăţean Traian Vuia, bărbat de vreo 35 de ani astăzi, încă din prima sa tinereţe, pe timpul când şi-a făcut liceul la Lugoj şi facultatea de drept la Budapesta, s’a îndeletnicit în mod public cu problema aceasta, care din vremuri îndepărtate a frământat atâtea minţi şi a produs atâtea victime. Ajutat de fruntaşii bănăţeni, îndeosebi de regretatul Brediceanu şi de familia Mo-csonyi, Vuia şi-a mutat domiciliul la Paris, unde spera să găsească mai multă înţelegere pentru principiile sale de sbor. Şi aici, în condiţii destul de amare şi într’un timp când şi aviaţiunea franceză era în faşe, colegul şi prietinul nostru a muncit ani îndelungaţi şi-a inventat motorul său, şi-a întruchipat aparatul său si a realizat câteva sboruri mărunte ) şi câteva succese de detaliu, cari au fost mai pe urmă de mare folos aviatorilor francezi, veniţi cu ajutoare mari materiale, ca să ducă mai departe, să modifice sau să perfecţioneze principiile date. Astăzi Vuia a fost biruit de î* www.dacoromanica.ro 456 LtJCEAFiRUL Nrul 19, 1910. mulţi. Văzând minunatele manevrări aeriane ale sburătorilor francezi, el se va gândi desigur cu mâhnire şi cu jale, la mizeria bănească ce l-a oprit în loc şi i-a nimicit visurile lui şi opera începută cu atâta justă inspiraţie. Dar o singură mângâiere îi va rămânea şi lui Vuia, — căci istoria face tuturor dreptate, — în analele aviatiunei el si-a înscris un nume nepieritor şi poporul francez este cel dintâiu, care în presa sa tehnică îi recunoaşte acest merit. ) Alături de numele lui Vuia, abia mai târziu se aud pomenindu-se, în treacăt şi cu toată rezerva, câteva alte nume de oameni de specialitate, ingineri şi ofiţeri, sau membri îndrăzneţi ai cluburilor sportive din Bucureşti, cari s’ar îndeletnici cu invenţii de aparate aviatice. Se aminteşte între alţii de d-1 locotenent Coandă, de d-1 locotenent Goliescu, cărora statul românesc le-a şi venit în ajutor, fără ca să fi avut până acum norocul de a le vedeâ rezultatele pozitive ale străduinţelor lor. Se vorbeşte mult bine de un domn inginer bucureştean Brumărescu, a cărui maşină e terminată şi nu-şi aşteaptă decât motorul pentru a-şi încercă soarta în înălţimile albaste. Alături de aceştia, presa zilnică anunţă născociri mărunte de-ale unor fantaşti bătrâni, cari au muncit o vieaţă de om la întruparea acestei utopii. Iar interesul creşte pe zi ce merge. După felul cum se discută în România despre aviaţiune, după chipul cum statul şi armata au urmărit până acum orice încercare, rezultă că i se atri-bue o specială importanţă pentru Regat. Iar primăvara aceasta eră să fie ho-tărîtoare pentru istoria aviaţiunei române. Din Franţa s’au importat mai multe aeroplane, printre cari aparatul sistem Bleriot, întrodus de Prinţul Bi-bescu, a fost cel dintâiu. Pe o câmpie întinsă dela Chitila, de lângă Bucureşti, s’a întocmit din partea unei societăţi române o scoală de aviaţiune, condusă de măiestrul pilot de origine franceză Mola. Pe aerodromul acesta au pornit sborurile de întrecere între amatori. Şi bucureştenii s’au obişnuit în scurtă vreme cu zgomotul zbârnăitor, care anunţă trecerea vertiginoasă a aeroplanelor pe deasupra Capitalei. Epoca aceasta de aviaţiune română însă s’a inaugurat deabinele numai cu Vlaicu. * Fiul primarului din satul Binţinţi de lângă Orăştie, tânărul mlădios ca un brădui şi cu privirea îndrăzneaţă, inginerul Aurel Vlaicu, nu a ajuns la rolul său nici prin o simplă întâmplare, nici www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 457 din simpla dorinţă a atâtor aventurieri, cari se îmbulzesc spre regiunile aceste superioare. Pornirile lui sunt fireşti şi izvoresc pe deoparte din pasiunea caldă pentru idealul sborului, iar pe de alta din specialitatea lui de mecanic, cu studii pregătitoare îndelungate. Aparatul lui, odată conceput şi socotit matema-ticeşte, până în cele mai mici amănunte, nu mai erâ o problemă, cu care puteai opera cu aproximaţie şi cu proba-lităţi, ci mergea spre rezultate sigure. Vlaicu a purtat cu sine germenul planului său încă din şcoalele inferioare, l-a desvoltat si l-a cizelat la lumina ştiinţei şi nu-i lipseau decât mijloacele, pentru a-1 execută cu câţiva ani înainte. Dar norocul nu l-a lăsat să aştepte mult. în toamna anului trecut, când Vlaicu arătă sătenilor săi minunea sa modelată, când locul motorului îl ţineau vreo câţiva boi şi când aparatul prezentă o stare atât de rudimentară, poetul Goga i-a întins mâna de salvare şi muza a luat astfel fantazia creatoare sub aripa ei de pază. Este acesta un punct culminant în soarta aviatiunei. y Cei doi tineri pleacă la Bucureşti, singurul centru în care nizuinţele culturale au prilejul şi mijloacele de a se înfăptui. Intervenţia călduroasă a poetului pentru amicul său a fost convingătoare. Oameni competenţi, privind modelul în miniatură a aparatului Vlaicu, şi-au dat numai decât un verdict favorabil. Prinţul moştenitor, guvern şi bărbaţi cu influenţă l-au îndemnat la muncă. Statul i-a pus la îndemână un colţ din Aeroplanul Vlaicu în construcţie. j atelierul său dela Arsenalul miliar. Şi după câteva luni de muncă fără preget, după făurirea pieselor măiestre, iată deodată o constelaţie armonică de Monoplanul Vlaicu în arsenalul armatei române. www.dacoramamca.ro 458 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. suluri şi de sârme, de pânze şi de aripi, un schelet sprinten şi uşor, ce stă gata să se ridice din încheieturile piedestalului său. Privitori curioşi vin şi se uită la noua minune şi alături de ea stă încrezător si cu zâmbet de y iubire părintele celui mai nou făt frumos al fantaziei româneşti. y Suntem acum în primăvară. Vlaicu a trecut prin grele frământări. Câteva neîncrederi, ce i-au arătat mai mulţi colegi, l-au cam mâhnit. Dar întors din Paris, cu un motor din cele mai renumite, el aplică aceasta ultimă piesă la aparatul său şi-l scoate din atelierul arsenalului pe o câmpie întinsă dela ;Cotroceni, unde face întâiele încercări. Vlaicu pleacă odată, de două ori şi se întoarce pe jos, cum a plecat. Puterea năstruşnicului aparate greu de stăpânit. Autorul e potolit şi rece şi nu caută aventuri, ci izbânda temeinică. Sfătoşii dau din umeri şi răspândesc svonuri de răutate. Dar când a fost de-a treia oară, cu o zmâceală, Vlaicu a părăsit pământul şi monoplanul lui frumos a pornit să se legene mândru deasupra câmpiei. Triumful a fost mare şi a fost neaşteptat pentru mulţi. în serile admirabile de vară, când Vlaicu şi-a continuat sborurile lungi şi înalte, cu tot mai multă îndemânare de pilot şi cu o tot mai mare stăpânire a mişcărilor, au venit mii de cetăţeni să-i recunoască y acest merit. Guvernul Ţerii şi Principele moştenitor l-au asigurat de mulţămirea lor. Şi a fost desigur un frumos gest din partea Prinţului Bibescu, când după întâiul sbor mai mare al lui Vlaicu, s’a apropiat de dânsul şi l-a felicitat, spu-nându-i: „Te felicit! Eşti cel dintâiu român care a sburat!“ * Prin reuşita cea mare şi surprinzătoare a lui Vlaicu, fireşte, se schimbă toată fizionomia aviatiunei române. Ori> cât de mari ar fi succesele aeroplanelor franceze, aduse în ţară şi călăuzite de piloţi străini, opinia publică românească este mai mult interesată de invenţia noastră originală. Nu cunoaştem amănuntele monoplanului Vlaicu şi nici nu se pot publica deocamdată, până ce maşina nu-i va fi brevetată. Cert este însă că ea aduce mai multe inovatiuni y şi că întreaga concepţie îi aparţine lui Vlaicu. Deaceea atenţiunea întreagă de astăzi se îndreptează spre dânsul şi conducătorii armatei române au pornit să se preocupe în mod serios de întrebuinţarea practică a aeroplanelor Vlaicu. Este vorba nici mai mult nici mai puţin decât să se înfiinţeze o aero-staţiune a armatei, în capul căreia să fie chemat inginerul Vlaicu. * Cum se va desvoltâ deaci înainte problema de aviaţiune la noi, nu e uşor de prevăzut. Odată însă mişcarea pornită, ea va trebui în mod firesc să ia avântul cuvenit, pentru a reuşi să treacă marginile sportului şi să servească scopurile practice ale statului. Şi, fie cu aparatul de acum, fie cu un tip al său mai perfecţionat, Vlaicu va fi chemat să-şi exercite datoria sa de cel dintâiu deslegător al problemei aviaţiunei la Români. Deocamdată însă cuceritorul inginer stă singuratic într’un colţ de hotel din Capitală. Multele plutiri prin înălţime l-au făcut mai rece, mai încruntat. Privirile lui i se plimbă vagi, dela Annie Hoff din perete, la copia de pe „Idolul eternei" al lui Rodin. Dintr’un colţ îi www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1910. LUCKAFĂRUL 459 sfârâie un gramofon — invenţia proprie a lui Vlaicu — şi melodiile romanţelor muncheneze îi aduc amintiri de departe. E tânăr încă şi plin de zburdălnicii naive şi totuş câteodată i se lasă peste faţă umbrele îngrijorării de mânia văzduhului supus, cu care mai are de luptat. ■ Redacţia. în pădure. Să revăd pădurea care deasupra-mi cântă ’ntr’una Care peste somnu-mi tainic, îşi desfăşură cununa, Căci în glasuri fără număr, poartă linişte de şoapte Ramurile ei revarsă, verde şi adâncă noapte! Voiu visă pe povârnişul cel înalt, lângă cărare Şi prin sita genii ’nchise, urmări-voiu fiecare Fir de fân cum se mlădie singuratec, — sau pe-o dungă Verde-a ierbii, cum furnica-şi face calea ei cea lungă, Deasupră-mi fie-un freamăt ne ’ntrerupt de foi de plută O cântare nesfârşită, dar mereu reîncepută. Cum ar trece o femeie cu un foşnet de mătase Treacă, fără veste, vântul peste creste mlădioase. Soarele ’ntre foi să-mi pară, pe o ramură uşoară Rod de aur în copacul ce de vânturi se ’nfioară Şi prin somn, ca să chem şerpii, să chem păsările toate Şuera-voiu lung ş’alene, triste cânturi depărtate. Alice Călugăru. Păzitorul. înainte de a fi aşezat pământul, Domnul se purtă prin necuprinsul văzduhului, împreună cu Sf. Petru. Pacea fără de începuturi stăpâniâ pretutindeni, că nu eră nici vieaţă nici moarte, iar dracul trăia jigărit, căci omul încă nu fusese zidit, şi păcatul nu încolţise. i Şi odată s’a fost odihnind Domnul pe un nor, împreună cu Sf. Petru. Atunci iată că se apropie necuratul. îşi încrucişă labele şi capul, în care clocotiseră gânduri de răsvrătire împotriva ziditorului, se plecă. Graiul lui prefăcut cerşiâ iertare şi ridi- care dintru întunerec. Fata Domnului se în- 7 toarse dela el, si urechea lui care aude totul nu vru s’audă glasul care ascundea cugetul vrăjmaş. Sfântului însă prinse a-i fi milă de fostul înger. Se uită cu jale la trupul Iui cel jigărit şi prinse a doborî lutul de pe el cu vârful băţului. . 7 „la te uită, Doamne, cum a ajuns. Mila şi răbdarea ta e fără de margini". Domnul îşi încruntă privirile-i sfinte. Suflă lutul de pe băţul pe care sfântul voia să i-1 arete şi se depărtă puţin. Iară dacă lutul acesta fu desprins de pe www.dacoramamca.ro 460 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. băl de suflul sfânt al Creatorului şi căzu în văzduh, prinse a se rostogoli şi a creşte. Ci, văzând îngerul cel isgonit că nu mai află iertare, se întoarse în adâncurile întu-rierecului. Sufletul lui ticălos ardea de dorinţa ucigaşă a răsbunării. Ochii vicleni îi scăpărau de ură. Ghiarele i se încleştau şi toată făptura Iui tremură. „Trebuie să fiu şi eu stăpân peste împărăţia întunerecului, şi deacolo să-mi arăt puterile!" „Mărire vreau, mărire!" Şi glasul i se înecă de mânie. Peste câtăva vreme iarăş porni Domnul şi cu Sf. Petru prin haos. Dacă văzură bobul de lut care se rostogoliâ într’una, se aşezară pe el. Şi stăteâ Domnul cu mărire şi priviâ peste necuprinsul văzduhurilor, unde aveâ să aşeze vieaţă şi să aprindă lumină. Diavolul se apropie. Dorinţa de mărire îl făceâ să îndrăznească. Voi să sfărâme lutul pe care eră aşezat Creatorul şi cu Sf. Petru şi îşi împlântă ghiarele într’însul. Dar cu cât s’a fost opintind acela, în capul căruia încolţiră cele dintâi gânduri de vrăjmăşie şi a fost trăgând să sfarme lutul, cu atât acesta creşteâ. Un glob se rostogoliâ acum în văzduh, strălucind de strălucirea privirilor celor sfinte ale Domnului. Vieata si fericirea, lumina si bunătatea erau acum înfăptuirea gândurilor Părintelui ceresc, şi diavolul trebui să se ascundă, pentru ca ura împotriva binelui şi luminei să nu-i mai ardă sufletul. Dar dorinţa uci- f gaşă care îl mână cătrâ mărire îi dete din nou curaj. Şi iarăş se apropie şi îşi încrucişă labele plecându-şi ochii, spre a-şi ascunde ticăloşia sufletului. „De pe trupul meu a fost luat lutul acesta, pe care tu ai aşezat vieaţă". „Cu cale ar fi să-nii dai şi mie ceva din cele ce sunt pe el". Şi grăi Domnul: „Tu n’ai drept să te atingi de nimic. Vieaţa şi lumina date de mine au făcut splendoarea lutului mort". — „Dacă tot ce e vieaţă si lumină e al tău, atunci să fie al meu tot ce va muri". „Să fie". Şi dacă aruncă Domnul sămânţa vieţii peste lutul cel sterp şi pustiu, îndată încolţiră flori şi ierburi. Crinii cei gingaşi se lă- sară mângâiaţi de cele dintâi raze de soare, pe cari le culeseră în potirele lor albe ca cel mai curat argint şi ascultară cele dintâi poveşti, ce fură purtate de zefiri. Cicoarea prinse cu ochii ei albastrul cerului nemărginit şi când se lăsă cea dintâi noapte peste lume, închise pleoapele şi adormi, visându-se purtată pe o scară de smarald cătră cer. Şi acolo văzu pe Domnul îmbrăcat în haine de raze, şezând cu mărire pe jilţul lui de argint. „Să-ţi rămână hăinuţele albastre, ca cerul — grăi Creatorul cu blândeţe — şi toţi câţi te-or vedeâ, acolo jos pe pământ, să-şi ridice ochii cătră cerul în care îşi pot pune nădejdea". Fluturaşii, albinele, paseri cu pene în felurite feţe, dobitoace şi mai apoi omul fură aşezate ca să se bucure de bunătăţile hărăzite de Dumnezeu. Diavolul însă nu stete fără de lucru. începu să semene vrajba şi să pregătească peirea vietăţilor. t Scoase pe pământ steiuri, pe cari să nu poată creşte nimic. Domnul însă făcu să răsară şi să trăiască, sfredelind piatra cu rădăcinile lor, brazii cei vecinie împodobiţi cu verdeaţă, mestecenii albi, fagii şi alţi copaci. Pe stâncile cele mai înalte sădi muşchiul care se întinde ca un covor sdrentuit > peste peretele de piatră. în mintea necuratului însă încolţiră iarăş gânduri de pierzare. Luă un sfredel şi prinse a găuri trunchiurile arborilor, bătând apoi cuie de lemn uscat ca cu chipul acesta să se usuce pădurea şi să fie a lui. Si de atunci ci că au fost rămas > în lemne acele cioiuri, în cari tâmplarii, stri-cându-şi rândeaua, scuipă şi pomenesc numele necuratului. Dar bucuria diavolului fu fără de margini, dacă îşi pierdură oamenii nemurirea. „Toţi vor fi ai mei" grăi el. Şi i se părea că vede întinzându-se puterea întunetecului şi a păcatului peste tot pământul. Şi dorinţa mărirei îl stăpâniâ tot mai mult. „Vor fi ai tăi numai aceia cari te iubesc" îi zise Domnul. „Cum să mă iubească? - îndeplinindu-ţi vrerile şi făcând fapte de cari îţi plac ţie, www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 461 — Atunci trebuie să-mi fac un catastif, unde să scriu pe toţi muritorii cari s’or face demni de mine. — Catastiful însă trebuieşte păzit, ca să nu scrii tu ce vrei în el grăi Domnul. — Să facem un păzitor. — Să facem". • Şi scuipă Domnul jos; scuipă şi diavolul şi îndată se ridică o pasere. Penele ei fură albe pe partea care se închegase din scuipatul Creatorului şi negre pe unde din al blestematului. Astfel fu făcută coţofana si orânduită să i > păzească spre a nu se atinge nimeni de catastiful păcatelor omeneşti. Iar dacă diavolul ar fi încercat să scrie păcate cari nu fuseseră făcute, ea dădea de ştire Sfântului Petru. De aici încolo, dracul porni printre oameni şi începu să-i îndemne la rele. Ascunse pierzarea şi moartea sub haina cea mai strălucită. în dosul plăcerilor celor mai mari, puse cele mai grele păcate. Bătători căile cari duceau către prăpastie şi le aşternu cu flori. Născoci beuturile cele mai bune de adormit glasul sufletului oamenilor. Pretutindeni întinse mreji şi pescui mulţime de suflete. Şi nu mai puteâ dracul de bucurie. „Din lutul de pe capul meu a fost făcut pământul, iar din pământ a fost zidit trupul omului" grăiâ, el. „Nu se poate ca acesta să nu facă ceva din cele ce vreau eu!" Şi adeseori se apucă să petreacă, suflând ţărână în ochii muritorilor, numai ca să-i audă pomenindu-i numele ticălos. Cu cât se îmulţiau oamenii şi păcatul luă felurite forme, cu atât se îmultiâ si numărul dracilor. Ci, dacă văzu Domnul că mulţi apucaseră pe căile răului, chemă pe Sf. Petru şi îi zise: „Să te faci băiat sărac şi să te bagi slugă la diavol. Când a lipsi el, să-i iai catastiful cu păcatele omeneşti". Aşa se făcîi. Odată, când dracul nu eră aci, Sfântul se apropie de catastif. Dacă îl văzu coţofana că întinde mâna, numai ce începu: „caţ, caţ, caţ". Sosi diavolul şi se răsti la el: „Ce faci, Petre? — Nimic, stăpâne". „Ha, ha, ha,“ făcîi coţofana în batjocură „Era să-ţi îndrepte spinarea, băiete. — El o să-mi îndrepte, n’o să-mi îndrepte spinarea, dar eu ştiu bine că o să-ţi mai scurtez coada şi limba. — Taci?" Fiindcă diavolul venise mai repede ca gândul şi se obosise, se aruncă în apă să-şi răcorească făptura-i păcătoasă. Pe câmpul dela Cotroceni: Gata pentru întâiul sbor. Atunci Sfântul iar întinse mâna la pomelnicul păcatelor omeneşti. Coţofana căţăi şi ieşind dracul din tamină, strigă: „Ţine-ţi ghiara, Petre; ori te mănâncă spinarea? — Nu fac nimic, stăpâne". Necuratul se dete iarăş afund, în vâltori. Atât aşteptă Domnul, că dete un ger de îngheţară apele de nouă stânjeni. Sfântul se apropie acum fără frică şi pe când coţofana căţăiâ într’una, el luă pomelnicul la subsuoară şi se îndreptă spre cer. Dacă auzi dracul glasul păzitorului, se repezi să iese afară. Ghiaţa însă îl împiedecă. 2 www.dacoromanica.ro 4C2 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. Izbi el cu capul într’însa, dar nu o putu sparge. Şi iar mai încercă şi abia putu să iese la iveală. Atunci alergă să-şi iee calul cu care întrecea şi vânturile si scăpă de trăsnetele Sfântului llie. Dar nu-I găsi, căci Domnul îl prefăcuse într’o gânganie, în chipul ţânţarilor, care până azi colindă peste ape şi căreia oamenii îi zic „Calul dracului". Se repezi atunci după sfânt şi tocmai când acesta intrase de jumătate pe porţile cerurilor, îl ajunse cu ghiara de talpa piciorului. „Ce să mă fac, Doamne?" strigă Sfântul. „Taie, să scapi". Sfântul Petru scoase repede briceagul şi tăind partea de care erau atârnate ghiarele dracului scăpă cu pomelnicul păcatelor omeneşti în cer. Şi de atunci a rămas, ca fiecare dintre noi să aibe în talpe acea lipsă căreia i se zice „flămândul piciorului". Pe coţofene le lăsă Domnul în stăpânirea necuratului care până azi le adună, în nopţile de Martie, şi ară cu ele de seamănă spini Şi ciulini. D. N. Ci0tori. Note de drum. Ani visat că stăm plecaţi Numărând a cărţii foi Şi că ne-a cuprins un braţ Pe amândoi. Ne-a cuprins şi ne-a lipit Tâmple aplecate, Peste frunţi ne-a fâlfâit Aripi fermecate. Pace sfântă ne-a ’nvălit Sbuciumul durerii, Sufletele ne-a rostit Psalmul învierii. * Vino sus în pădurice Să ne zicem bun rămas, Iarba verde are spice, Tu ai lacrimi pe obraz. Sună ceasul de plecare, Vântul urlă rătăcit, Nu se poate chin mai mare, Cale bună, vis iubit. * Sus printre cetini urlă vântul, Râvnind la florile de jos, Cipreşi înalţi, umbriţi mormântul Iubirii mele de prisos. O ştergeţi-mi duiosul nume Ploi repezi de pe unde-i scris, Să nu mai afle nime ’n lume Primăvăratecul meu vis. * Azi bate pasul altora Pridvorul cătră uşa ta Şi drumul tău din crâng. Le bate pasul altora, — Când trec pe lângă uşa ta, Mă pomenesc că plâng. Visez la gardul de brădui — O nu-mi cântaţi cântarea lui Când iese-a sării stea, Că nu pot dorul să vi-1 spui — O nu-mi cântaţi cântarea lui, Cântaţi-mi-o pe-a mea * La ce m’ai sărutat pe faţă Cu buze palide, străine, La ce nu m’ai cuprins cu braţul Atunci când m’am plecat spre tine? Ori n’ai simţit din tremurare Că mă sfârşeam de dorul tău, Te-ai plâns de răul altor oameni Şi mi-ai făcut acelaş rău. * La umbra tainicilor brazi, Unde mi-ai răsărit din ceaţă, Mă duc cu lacrimi pe obraz în fiecare dimineaţă. Albeşte tainică de sus De peste plaiuri şi coline Cărarea care te-a adus Din umbra codrilor la mine. Părăul pe-unde ai trecut Sărută iarba rourată Şi toate-mi spun că te-am pierdut, Că n’o să-mi mai vii niciodată. * Cu dragostea mea fără trup Şi fără de lumină, Ştiam că inima ţi-o rup Şi mă simţiam de vină. Acum când toate s’au sfârşit, Rostindu-ţi al tău nume, îmi pare rău că n’am iubit Ca orişicare ’n lume. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 463 Vieaţa unei mame credincioase. Anastasia Şaguna, mama mitropolitului Andreiu. (Urmare.) VI. Deşi atât de frumoase şi mişcătoare, cuvintele bunicului nu s’au învrednicit de răspunsul mângăitor aşteptat dela prea înaltele locuri. Ci peste câteva zile s’a dat poruncă în scris (3 Martie 1815), ca el să fie silit a-şi da nepoţii să fie crescuţi în legea catolică. Porunca a mers la diregătoriile comitatului Borşod, dar acestea n’au putut s’o ducă la îndeplinire, căci atât Anastasiu cât şi Mihail s’au împotrivit pe toate căile. Deaceea arhiepiscopul Fischer trimite în aceeaş lună (Martie 1815) palatinului o scrisoare, în care se plânge, că pe copiii convertitului Şaguna i-au ascuns mama şi bunicul lor dinaintea preotului catolic din Miş-colţ, căruia îi încredinţaseră înaltele porunci, şi i-au dus pe furiş la Pesta la neguţătorul ortodox Grabovsky. Acest Atanasie Grabovsky, unchiul Anastasiei, erâ om cu stare bună: neguţător fruntaş cu legături întinse, având însă mare atragere pentru toate trebile bisericeşti, şcolare şi culturale, din care motiv a fost distins de cătră împăratul, în semn de recunoştinţă, cu titlul: „nobil de Apadia“. El dădea multe ajutoare la toţi cei doritori de învăţătură şi înaintare. Deaceea erâ numit „patronul Românilor" şi învăţătorul Ştefan Popovici îl laudă (la 1824) pentru dărnicia şi zelul său binecuvântat, zicându-i: „Unde pentru neam se cere Lucrezi fără întârziere".1) ’) în acelaş an, 1824, tipărind preotul român Io an Teodorovici din Pesta o „istorie universală", o dedică „de bun ghen născutului Domn Athanasie Grabovski, Domnului de şi în Apadia, la mărita deputăţie care administrează funduşurile Şcoalelor naţionale in Crăimea Ungariei, de legea Răsăritului neunită, dela locul cel mai înalt, alesului Condeputat". în prefaţa acestei cărţi spune harnicul şi însufleţitul preot, cât a muncit el pentru cei „iubitori de ştiinţă şi de cultura naţională" şi adresează lui A. Grabovski următoarele cuvinte: „Voind eu această carte pentru iubitul ghen al nostru românesc prea folositoare, să o trimit în mijlocul publicumului, cui o puteam mai cu cuviinţă închină, decât Domniei Tale Căutând Anastasia cu copilaşii săi adăpost la el, lui Grabovsky i s’a făcut milă de ea, ca de o nepoată, care erâ în acelaş timp mamă îngrijorată de soarta şi sufletul copiilor săi. A primit-o deci cu milă şi a ocrotit-o cu dragoste creştinească. Aici a venit Anastasia cu copiii în Martie 1815. Astfel diregătoriile din Mişcolţ nu putură duce la îndeplinire porunca de a luâ copiii Anastasiei cu sila, ci se mulţămiră cu o declaraţie din partea bunicului Mihail, care spuneâ, că nu poate să aducă copiii din Pesta, ci dacă e vorba, ca ei să fie cu orice preţ crescuţi în religia catolică, aceasta se poate întâmplă şi în Pesta, unde sunt preoţi şi şcoale catolice. Dupăce a sosit această declaraţie la sfatul ţerii (consiliul locţiitor), se indrumă (în 30 Ianuarie 1816) consiliul oraşului Pesta, să cerceteze, care e starea adevărată a lucrurilor. De aci se exmite senatorul Ioan Borâros, care împreună cu preotul şi abatele catolic Pfingstel săvârşesc cercetarea Ia casa lui Grabovsky. Rezultatul acestei cercetări îl comunică consiliul în 24 Iunie 1816 palatinului, constatând, că copii se află în Pesta, unde au petrecut cu totul vreo 5 luni de zile, căci în două rânduri au mai fost în Miscolt, si odată în Viena, că ei cercetează şcoala » 1 t grecească şi biserica „greco-valahă", deci cresc în religia ortodoxă, în care s’au născut de bun ghen născute Domnule, carele la mai multe ocazii, precum Românilor drept părtini-toriu, aşa şi Literaturii Româneşti Patron a fi te-ai arătat? Deci rogu-te cu cuviinţă, ca să primeşti acest semn mic al cunoaşterii şi al mulţămirii mele cu acea vrere, cu care eu îl închin, şi pre Dumnezeu pentru buna stare a Domniei Tale şi a toată familiei cu inimă fierbinte rugând, rămân al Domniei Tale sufletesc păstoriu Ioan Teodorovici, paroh (în Pesta, 1 Ianuarie 1824)“. Titlul complet al acestei cărţi e: „Istoria universală sau a toată lumea după întocmirea D. Pavel Kengelaţ, Arhimandritul Mănăstirii Sftului Georgie in Bănat, acum întâia oară pe limba Românească prefăcută şi aşezată de Ioan Teodorovici, la Besereca greco-Românească din Pesta Paroh şi al cinstitelor Konsistorii din Buda şi Verşeţ Assessor. Partea I. Historia Universalis Pars I. La Buda, cu tipariul Krăeştei Universitate din Pesta. 1824". www.dacoromanica.ro 464 LUCEAFĂRUL Nrnl 19, 1910. şi de care tatăl lor numai înainte cu 2 ani s’a desfăcut, îmbrăţişând-o pe cea romano-catolică. Dar mama copiilor împreună cu toate rudeniile ei se roagă, să fie lăsaţi copiii în grija lor, să înveţe religia, în care s’au născut, până când se va luă în afacerea aceasta o hotărîre definitivă din partea împăratului. încă înainte de această cercetare Anastasia se adresase şi ea cu o rugare cătră consiliul orăşenesc din Pesta (24 Martie 1816), în care lămuriâ adevărata stare a lucrului spunând, că dacă ea a venit cu copiii săi la Pesta, aceasta n’a făcut-o nicidecum cu intenţia de a eluda „poruncile prea înalte" („altissima jussa") ci numai în convingerea, că creşterea copiilor ei pe ea o priveşte mai deaproape ca pe o mamă („has proles me, matrem proxime respicere") şi că aici are rudenii de sânge, de ajutorul cărora se pot bucură copilaşii ei în aşa măsură, încât stăruinţa arhiepiscopului catolic se poate socoti ca fiind cu totul de prisos („ut adeo merito superflua censeri debeat harum prolium Suae Excel-lentiae D-no Archi Episcopo Agriensi insti-tuenda resignatio"). Deaceea cu toată sinceritatea declară, că copiii ei n’au cercetat până acum în Pesta biserica şi şcoala catolică, nici n’au fost crescuţi după principiile religiei catolice. Dar cutează a nădăjdui, că pentru această faptă cu tot dreptul va dobândi iertare, căci ea, ca o mamă, s’a simţit în mod firesc obligată a încercă toate mijloacele iertate pentru a asigură perseveranţa copiilor săi în religia, în care s’au născut şi astfel a-i păstră lângă sine („cum memet naturaliter obligatam esse crederem, nihil liciţi intentatum relinquere, quo mearum prolium in ea, qua natae sunt, Religione per-severantiam, sic que harum apud me veluti matrem retentionem firmare possim"). Deaceea s’a hotărît a merge dimpreună cu copiii la Maiestatea Sa preaslăvită spre a îngenunchiâ înaintea Lui şi a-i aşterne rugămintea, ca ceeace nu permite asprimea legii, să-i permită îndurarea Lui de principe („ut quod rigor Legis vetat, Clementia Principis con-cederet"). Dar fiindcă sosirea Maiestăţii Sale s’a amânat peste aşteptare, nu este vina ei, dacă neputându-şi duce la îndeplinire această intenţie de mamă, nici copiii ei n’au putut fi instruiţi până acum în principiile religiei romano-catolice. Şi acum nu aşteaptă nimic mai cu dor decât ca îndată ce va află despre sosirea Maiestăţii Sale la Viena, fără amânare să meargă acolo spre a încercă şi cel din urmă mijloc.1) Dacă cea mai umilită a sa rugare nu s’ar puteâ împărtăşi de mila regească, atunci se declară învoită, ca copiii ei să cerceteze şcoala şi biserica romano-catolicâ şi să fie instruiţi în principiile acestei religii, dar să rămână sub grija ei de mamă („sub materna sollicitudine constitutae"). Căci copiii aceştia în afară de educaţia religioasă mai au lipsă şi de alte lucruri, aşa în rândul întâiu de educaţia fizică, pe care mai cu seamă iubirea de mamă le-o poate da înainte de toate, doar aceasta nu se poate aşteptă în asemenea măsură dela nici un istitut de educaţie, oricât ar fi de bun. A smulge copiii dela sânul ei de mamă, câtă vreme lucrul acesta nu e absolut necesar, ar fi atât de grozav, încât ea ca o mamă îngrijorată de copii săi, şi care de altfel n’are în lume altă mângâiere decât pe aceşti copii, ar trebui să se prăpădească sub povara acestei nenorociri („e sinu enim matris proles aveilere, dum id spectata religionaria institutione ne-cessarium non est, adeo acerbum foret, ut prolium soliicita mater, omnibus alioquin or-bata solatiis sola prolium consolatione relicta, hisce calamitatibus merito succumbere de-beam"...) Nădăjdueşte, că i se va da voie să facă şi această ultimă încercare, căci ca unei mame care în această convorbire personală cu Maiestatea Sa îşi află unicul şi cel din urmă remediu, trebuie să-i fie iertat a-şi luă refugiul la cea mai înaltă căpetenie a ţerii. Pentru aceasta o va scuză declaraţia, că după această ultimă încercare se va supune neamânat poruncilor date în afacerea copiilor săi.s) (Semnată: cea mai umilită slujnică: Anastasia Şaguna). 0 „Et nune nihil avidius exspecto, quam ut, ubi Suam Majestatem Sacratissimam Viennam pertigisse comperero, incunctater horsum proficiscar, ultimum tentatura remedium". a) Pesth, 24-a Marţii 1816; humillima ancilla Anastasia Saguna nata Mutsu. www.dacoromanica.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 405 VII. în timpul acestor lupte frumoase, pe cari le purtă Anastasia cu atâta eroism pentru mântuirea copiilor săi, Naum cel scăpătat atât în privinţa situaţiei materiale, cât şi a religiei străbune nu se mai interesă de familia sa. El intrase la miliţie, părăsindu-şi soţia şi copiii şi ne mai interesându-se de soartea lor. Dar Anastasia, rămasă acum văduvă, se vede, că eră o femeie plină de energie şi virtute creştinească, pe care nici cele mai înalte porunci nu o putură înduplecă a se deslipi de copilaşii săi iubiţi. Prin stăruinţa ei admirabilă şi cu ajutorul rudeniilor miloase şi iubitoare, izbuti a se împotrivi la început unor porunci atât de neumane. Iar când nu s’a mai putut nici de cum împotrivi a fost totuş atât de iscusită şi înţeleaptă, ca prin binefăcătoarea sa influenţă de mamă să poată zădărnici toate planurile şi uneltirile păcătoase ale unor infatigabili vânători de suflete. Anastasia a şi călătorit în Iunie 1816 la Viena, ca să vorbească cu împăratul în afacerea copiilor săi. Dar încercarea ei de a se prezentă în audienţă privată la împăratul a rămas fără rezultat. Rugămintea ei nu puteâ să obţină rezultatul dorit, fiindcă sfetnicii împăratului îi stăteau împotrivă. Astfel din sfatul ţerii s’a trimis Maiestăţii Sale (în 23 Iulie 1816) în afacerea aceasta un raport accentuându-se, că împrejurimea, în care trăiesc cei trei copii nu e potrivită pentru înrădăcinarea principiilor catolice în sufletele lor tinere, şi că din întreagă purtarea Anastasiei se vede, că ea stărueşte cu tot dinadinsul, ca copiii ei să rămână în religia, în care s’au născut. Pe de altă parte aceşti sfetnici înalţi şi înţelepţi temându-se, că chiar dacă li s’ar da acestor copii acum educaţie catolică, uneltirile de mai târziu ale mamei şi bunicului lor ar puteâ să zădărnicească această educaţie, roagă cu supunere pe Maiestatea Sa, ca respingând cererea Anastasiei, să bine-voească a porunci ca cei 3 copii să fie daţi arhiepiscopului romano-catolic din Agria spre educaţie şi îngrijire pastorală („hinc ne Be-nignae Resolutionis Regiae effectus per ul- teriores avi et matris prolium techuas irritus reddatur, idem hoc regium Locumtenentiale Consilium Majestatem Vestram Sacratissi-mam demisse exorat, ut, quoad effectum B. Resolutionis R. procedi possit, recurrente matre a petito suo remota, proles hac petenti Archi-Episcopo Agriensi pro Institutione et pastorali cura consignando benigne disponantur“). în urma acestor informaţii şi insistenţe deosebite, emanate chiar din sfatul ţerii, s’a dat din Viena (în 30 August 1816) un nou ordin, prin care Anastasia e provocată a-şi da copiii numai decât în grija arhiepiscopului Fischer, ca să fie crescuţi de acesta în credinţa romano-catolică. » Ce să facă acum biata femeie? Sufletul ei de mamă iubitoare şi creştină virtuoasă s’a cutremurat de gândul, că ar fi cu putinţă, să i se smulgă cele trei odrasle cu forţa dela sânui ei de mamă şi să se pomenească dintr'odată lipsită de copilaşii, cari erau singura mângâiere a văduviei sale. Ca un jun-ghiu al morţii a străbătut prin inima ei gândul acesta îngrozitor. Primejdia eră acum mare şi aproape inevitabilă. Anastasia se hotăreşte totuş a mai face o încercare. Dacă nu poate înlătură cu desăvârşire pericolul, ce ameninţă cu sfâşiere inima ei de mamă duioasă, cel puţin să-l micşoreze! în 13 Septemvrie 1816 înaintează cătră palatinul ţerii o nouă rugăminte, în care prin cuvinte simple, dar mişcătoare declară, că se va supune ordinului prea înalt şi va plecă cu copiii la Mişcolţ, numai să nu fie despărţită de dânşii („modo caedem-sc. proles-maternae curae, vigilantiaeac sollicitudini subsint"). — Spune, că dânsa ca o femeie necunoscătoare a legilor, dar mamă iubitoare a copiilor săi („infras-cripta, iurium ignota, prolium amans mater“) şi-a pus toată stăruinţa şi a încercat toate mijloacele, ca să-şi salveze copiii pentru religia, în care s’au născut. Dar acum după ce crede, că toate stăruinţele şi încercările ei au rămas zadarnice, iubirea de mamă o îndeamnă să se învoească la orice, numai să poată rămâneâ lângă copiii săi căci altfel ar muri de durerea, ce i-ar cauza-o înstrăinarea lor. („Maternus amor cunctis postu- www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nru! 19, 1910. '4 06 latis subscribet, modo retentionem prolium consolidet, ne secus, si easdem resignare cogerer, ad desperationem conjiciar, mor-temque obeam funestissimam orbata pro-libus, materna sollicitudine egentibus). Se mângâie, că palatinul va fi atât de bun şi milostiv, să înţeleagă durerea ei, căci copiii nu pot există fără mama lor şi să-i încuviinţeze această rugăminte, aplicând mijloace mai blânde şi respingând pe cele aspre, cari nu sunt nici în conglăsuire cu legea, nici cu simţul omenesc, nici cu dreptul natural („quum media duriora, praexistentibus ad consequendum finem lenioribus, rejicit, nec rigori legis convenientia, nec a humanitate probata, jure naturali amoris materni res-pectu domnata, quod matris existentiam prolium praesentia requirat...") Tot atunci au dat şi rudeniile Anastasiei, Gheorghe şi Naum Muciu o declaraţie de felul acesta, în care promit, că nu vor mai cercă să împiedece educaţia, ce eră acum definitiv hotărît a se da acestor copii în religia romano-catolică. Ei se obligă totodată că vor ajută pe Anastasia cu bani, ca să poată îngriji însăşi de hrana copiilor săi, dar pretind, ca copii să nu fie duşi la Agria, ci se rămână deocamdată în Pesta. Sfatul ţerii (consiliul locoţiitor) hotăreşte însă (în 17 Sept. 1816) ca ei să nu rămână în Pesta, ci să meargă la Mişcolţ sub grija preotului local şi sub controla arhiepiscopului romano-catolic din Agria, dar mama lor să aibă dreptul a îngriji acasă de hrana şi trebuinţele lor („non quidem Pestini, sed Miskolczini sub cura localis sacerdotii et vigilantia arhiepiscopali catholice quidem omnino educandae, atsub matris domestica alimentatione etpro-visione relinqui valeant.") Copiii ajung deci toţi trei în mrejile catolicismului cuceritor, după cum eră planul arhiepiscopului Fischer, şi cum va fi fost, în nişte clipe de sărăcie şi slăbiciune, intenţia tatălui lor, a nefericitului Naum. Dar Anastasia, ca o mamă înţeleaptă şi eroică a ştiut să exercite asupra educaţiei copiilor săi, — fiind împreună cu dânşii — o influenţă statornică şi cu mult mai hotă-rîtoare, decât s’o fi putut altera rezultatul oricăror sforţări şi măestrii pedagogice a catolicilor, recunoscuţi de altfel ca foarte iscusiţi în materie de proselitism religios. Mitropolitul Şaguna îşi aducea şi la bătrâneţe cu drag şi recunoştinţă aminte, cum în copilărie, pe vremea când umblă el la şcoala catolicilor din Miscolt, mamă-sa îl învăţă acasă învăţăturile sfintei noastre biserici Strămoşeşti, si cum îl trimiteâ Dumineca si în zile de sărbători mai mari cu prescuri la biserica românească, pentru ridicarea căreia au ostenit şi au jertfit amândoi bunicii lui şi Evreta Şaguna şi Mihail Muciu. Aşadară spiritul de jertfire pentru biserică şi neam, care aveâ să-şi ajungă culmea în epocala activitate bisericească şi naţională- politică a mitropolitului Şaguna, eră adânc înrădăcinat în tradiţia familiară. Numai Naum > a rătăcit dela calea cea bună şi plină de virtute a înaintaşilor. ) Este cu atâta mai mare meritul Anastasiei, că între împrejurări atât de grele şi neprielnice a ştiut să-şi apere copiii de a cădeâ în păcatul tatălui lor şi a ştiut sădi în sufletele lor tinere, cu un rezultat atât de strălucit, credinţa si virtutea strămoşilor! VIII. Rezultatele bune ale educaţiei religoase, de care a ştiut Anastasia să facă părtaşi pe copiii săi, n’au întârziat a se anunţă la vreme. După ce a îndeplinit băiatul cel mai mare vârsta legală de 18 ani, s’a anunţat, că dânsul nu vrea să mai rămână credincios al bise-ricei romano-catolice, ci se întoarce la credinţa lui strămoşească, la cea greco-orientală. în această afacere s’a exmis o comisiune care să cerceteze, ce motive îndeamnă pe tânărul Evreta a părăsi religia catolică, ori nu cumva îl seduce la acest pas cineva dintre credincioşii bisericii greco-orientale. în raportul său înaintat (la 29 Decemvrie 1821) cătră palatinul ţerii comisia constată, că Evreta n’are nici un motiv special de a părăsi credinţa catolică, ci rămâne în religia mamei sale, în care s’a născut, s’a botezat şi a fost instruit; la aceasta îl îndeamnă mai ales amintirea binefacerilor mamei sale, cum şi împrejurarea, că nu vrea să se lase ademenit a mărturisi credinţa www.dacoramamca.ro Nrul 19. 1910. LUCEAFĂRUL 407 i ■ i ■ ■ ■ ■ ....... - ■ catolică; spre credinţa bisericii răsăritene nu l-a sedus nimenea, ci numai propria convingere îl îndeamnă s’o preţuească pe aceasta în inima sa mai mult („perdemisse referi-mus adolescentem nullo speciali motivo a Catholica Fide avocari, verum Religionem matris, în qua natus, baptizatus et institutus estreflexione etiain maternorum Be-neficioru m amplecti et ideo professio-nein fidei catolicae se elicere noile; ad am-plectendam Religionem orientalis Ecclesiae per neminein allectum esse, verum propria convictione orientale in Religionem praeligere in animo constit uisse“). într’o hârtie, scrisă ungureşte (12 lan. 1822) şi adresată palatinului, Evreta declară din nou, că vrea să rămână în religia, în care s’a născut, căci deşi a fost împărtăşit de instrucţie catolică, nu simte nici o înclinaţie pentru această religie („most is a katholika oktatâs utân korântsein ârzek hajlanddsâgot râmai katholika hit âltalmenetelere"). Speră, că în viitor va fi cruţat de orice siluire în privinţa convingerilor sale religioase, şi cere protecţia palatinului, ca să poată rămânea şi pe mai departe în credinţa sa strămoşească. în timpul acesta Evreta eră aplicat la neguţătorul sârb Dumitru Diamandy din Buda. Diregătoriile au mai cercat ele să-l sucească şi să-l încurce. Dar văzând, că nu mai e nici un chip de a-1 abate dela ţiotărîrea sa, sfatul ţerii într’un raport cătră domnitor îşi exprimă părerea, că ar fi bine să i se dea lui Evreta libertatea exerciţiului religionar („eidern Liberum Religionis Exercitium Cle-menter adplacidandum esse demisse censeat.“) — Ceeace s’a şi întâmplat în 26 Aprilie 1822 (Nr. 5486). ’ (Va urmă). Dr. I. Lupaş. într’un album. Pe când doriniai, fără să ştii, în leagăn de mătasă, Trei ursitoare au venit Si au intrat în casă. > Mirate ele te-au privit Şi una zise: „Oare Mă ’nşeală ochii? Ce văd eu Copilă e sau floare?" Au râs atânci cu glas de-argint Surorile ei zine Şi ţi-au menit, în calea ta, Să sameni numai bine. Din părul ei bălaiu, încet, Desprinse cea mai mare Si puse în mânuţa ta O albă, mândră floare. Şi-a zis: „Când fata va ’nflori Şi mare o să crească, Cu mâna ei pe pânză flori Să ştie să vrăjească!" A doua se apleacă lin Si ’n liniştea cea sfântă y ' » A visului nevinovat O doină dulce-ţi cântă. Şi zice-apoi: „Ca doina mea Şi sufletul să-ţi fie, Oriunde mergi, fiinţa ta S’aducă armonie!" A treia stâ şi se gândiâ Sărmana, cea mai mică; Ce să-ţi dorească mai frumos... Nu ştie ce să zică... Deodată te sărută blând Şi-a treia ursitoare: ^0 dalbă floare te-am crezut, Să fii şi lumii floare!" I. Borcia. www.dacoromanica.ro 46S LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. Prea sus!... De sub coastă prinde să adie un vântuleţ răcoros. Ierburile zâmbesc şi încep să se Vlaicu sboară întâia oară. legene în boarea lenevoasă. Din albastrul senin se cerne o puzderie de beteală. De- Plutire mlădioasă în văzduh. asupra câmpului se încheagă un murmur şi un tremurat de glasuri se revarsă peste lanurile verzi... ...Sub foaia de lipan ţârâie lung şi răsucit ca un şurub greerul; pe un luger de sulfină bârzoie ascuţit cicoara. Un gărgăune umblă din floare în floare, goneşte câteva; albine de pe un boboc de nalbă, apoi sboară pe o rochiţă a rândunicii. Floarea plăpândă se desprinde din coadă şi cad amândoi jos. Gărgăunele sbâr-nâie necăjit, se dă de-a berbe-leaca de câteva ori si sboară j peste grâu, bâzâind gros. Rochiţa rândunicii îşi tremură niţel floarea, apoi se lipeşte pe bulgărul ars de soare... O lăcustă, mai verde ca brotă-celul, suie încet pe o cracă de umbra iepurelui; întinde picioruşele de dinainte, culege ceva de pe foaie, aduce la gură, apoi iar porneşte pe pai în sus. Când ajunse lăcusta în vârf, se îndoi crăchiţa şi atinse firul de grâu de alături. O gărgăriţă tocmai îşi ştergea botuţul, cât vârful acului, alunecă şi căzîi cu faţa în sus... ^ S’a căznit mult până să se întoarcă. Furnica de sub sul-fină cum auzi fâşâitul se as’ cunse după bobul de grâu şi trase cu urechea... Târziu a .. apucat grăuntele cu gura şi-l / târăşte printre bulgări, — vine : când bobul peste ea, când ea - ';4; peste bob... Creşte murmurul, glasurile se înmulţesc şi cântecele se întrec. Pitpalacului nu-i mai tace gura sub pologul de grâu. Răsună glasul peste tot câmpul, îl îngână crângul din coastă, iar cântăreţul şi mai mult îşi chiamă numele. Din înălţimi toarce un glas plăpând şi dulce... Se coboară cântecul şi o geană taie albastrul limpede... Ciocârlia căzu gâfâind în grâu. Pitpalacul curmă cântecul. — Da ce sufli aşa!... Ai ostenit?!... Eu cânt de as’ noapte. www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 469 — Tu ai stat aici, dar eu m’am înălţat atât de sus !... — Dar cin’ te-a pus, — îi ia vorba pitpalacul; de ce nu stai jos să cânţi la umbra porumbarului!... E răcoare, nici nu te osteneşti atât, ş’apoi nu ţi-e teamă de cei răi... Ciocârlia, după ce mai răsuflă puţin, ridică ochii în sus! — Da’ e atât de frumos a-colol... De ce nu te 'nalţi şi tu odată?!... Pitpalacul după o tăcere: — Dacă îmi place aici... Mă trezeşte din somn aburul dimineţii şi când se revarsă zorile eu dau drumul glasului şi cânt... cânt până deştept secerătorii adormiţi la adăpostul clăii; eu trezesc pe toţi cântăreţii câmpului. Când vin căldurile nimiezului, eu mă lipesc de pământul răcoros, şi tot cânt. Ciocârlia ascultă. Pitpalacul după ce îşi mai ciuguli fulgii: — Pe seară când se răcoreşte şi se iau la întrecere secerătorii, eu îi mint în grâu şi până la capătul postăţei tot mă gonesc din urmă fetele şi flăcăii. Sfârâie secerile în po-loage, iar eu le îngân cu cântecul ... Ciocârlia săltă capul. — Si nu ti se ureste toată > t * ziulica, în buruieni?! Nu te 'năbuşe mirosul de mucegai?! — Nu prietenă, — zâmbi pitpalacul. — Ai trup voinic, — urmă ciocârlia, — pene frumoase şi ce bine îţi stă părăluţa şi neagră de sub guşă. Ai putea să fii mândru! Păcat, că n’ai încercat niciodată să te înalţi!... Să te sui sus...! să vezi când se despică zâmbetul soarelui... Ce frumos se aude cântecul de acolo!... Aci în buruieni răsună spart, îl înăbuşe pământul jilav... Ciocârlia lasă capul într’o parte şi între-deschide ochii în puzderia de scântei ce se cerne din văzduh. — Să picure cântecul din cer par’că, să înlemnească cosaşii pe răzor: să adoarmă de dorul cântecului şi să le fure gândul să-l ducă departe... departe... ■ —■—\ Pitpalacul a vârît ciocul între pene şi ascultă dus... Ciocârlia ca un cântăreţ îndrăgostit de glasu-i duios şi de pletele-i galbene, îşi roteşte încăodată ochii în zare. www.dacoramamca.ro 470 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. — E atât de frumos acolo!... Să fii aproape de cer,... să fii lângă soare... Tot, cât se vede să fie al tău. Să colinzi, să alergi; să sbori,... să sbori şi să nu te mai saturi. Să te duci pe raza dulce şi caldă a dimineţii, să-ţi îndoi drumul cu ea; să te apropii până sub straşina ei şi să simţi cum te gâdilă plăpând sub aripă... Să laşi jos câmpul, pădurile, dealurile, văile; să te privească, până te-o pierde din ochi, toată lumea, firea întreagă să tresară de dor, iar tu ca un stăpân, mereu să te 'nalţi şi mereu să cânţi... Să laşi norii în urmă, vânturile,... şi să te sui,... să te sui... Ciocârlia desfăcu aripele, le fâlfâi uşor de câteva ori şi se ridică de două palme. — Aide cu mine, dragă prietene... încearcă odată... Pitpalacul scoase capul din fulgi. — La ce!... De ce să încerc! Nu sunt destul de bine şi aici? Ce să caut să mă ridic acolo, unde nu ştiu dacă oi putea să ajung! Cânt şi de aici; m’ascultă lumea cu drag... Aşa am apucat. Nu mă ’nalţ. Suie-te tu că eşti învăţată... Eu, rămân aici... Ciocârlia tot bătând din aripi se ridică încet. — Ne 'nălţăm împreună. N’o să-ţi fie nici o frică, eşti cu mine. Pitpalacul ghemui mai mult capul între fulgi. — Nul... Ciocârlia se necăji de atâta încăpăţânare a prietenului. — Stai cu nasul în pământ, cu furnicele şi cu viermusii. Fluturii că sunt un fleac si tot se 'nalţă mai sus... întinse aripele mai mult, le strânse iar şi ca un glonţ se năpusti în văzduh... Se 'naltă ciocârlia, se 'naltă în rotocoale, rotocoale, şi cântă. Se leagănă câmpul, se pleacă ierburile, iar glasul plăpând toarce mereu, se împleteşte cu razele soarelui şi picură în inima întregei firi... Pitpalacul s’a ciuciulit sub buruieni. Când şi când saltă ochii, dar prietena se 'nalţă mereu. Se suie, se suie,... se mai zăreşte o negreală, sbă-tându-se aci într’o parte, aci într’alta,... un punct,... apoi nimic... Doar cântecul tot mai toarce, ca gămălia unui fus, care încă mai sbârnâie, dupăce a alunecat dintre degetele bătrânii... Pitpalacul lăsă capul în jos. Nu ştiu de ce, dar îl încinse o tristeţe. Acum îl cuprinse gândul de ce nu l-a făcut şi pe el Dumnezeu ca pe alţii?!... Frumos e să sbori sus! Ce bine o fi acolo!... să fii lângă soare,... şi să cânţi,... Doamne!... Şi-l încinse dorul pe pitpalac să se ’nalţe şi el. Din slava cerului tot se mai aude picu-, rând: Cir,... ci, ci, ci, cir,... cir,... cir,... ci, ci, ci, cir,... ci, ci... şi se subţiază glasul din ce în ce până se şterge în depărtare... Pitpalacul mai trase cu urechea, apoi întinse aripele în lături, le fâlfâi de câteva ori şi sbură şi el, cam pieziş. Nu se înălţă cât un stat de om şi căzu mai colo ca un pietroi... Tremură fulgii pe el şi gâfâie cu ciocul căscat. S’a ghemuit trist, cu capul între pene... ...Ceva negru tăie zarea şi căzu în buruieni. Par’că amuţi totul. Nu se mai mişcă nimic. Pitpalacul tresări şi scoase capul din fulgi. înălţă gâtul şi se uită printre buruieni — sub mănunchiul de drăgaică se zăreşte ceva negru. Pitpalacul merge câţiva paşi, se opreşte, ia seama, apoi iar porneşte, tot sfios... Sări în sus şi i se sbârliră fulgii... Ciocârlia a înlemnit cu aripele întinse, şi pe cioc tot îi mai musteşte spumă. Au otrăvit-o vânturile de sus... Pitpalacul se uită lung la prietenă şi îi dă ocol. îi veni să zâmbească într’o vreme, dar odată se cutremură şi fugi în buruieni!... Când a vrut să-şi ridice ochii în sus, l-a cuprins frica de ce-o fi acolo, — şi s’a lipit mai mult de pământ... Ion Chiru-Nanov. www.dacoromanica.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 471 Dări de seamă. M. Sado vean u, Povestiri de seară. Bucureşti, 1910. Editura „Minerva". 1 voi. 8°. 250 p. Preţul: 2 Lei. Tânărul şi în materie literară priceputul meu prietin Ion Duma, vorbind în această revistă despre cel din urmă volum al meu de impresii critice, nii-a găsit o vină deosebită în faptul, că de ani de zile am rămas străin faţă de scrierile lui Sadoveanu. Şi s’ar puteâ ca prietinul meu să aibă dreptate. Criticul trebuie într’adevăr să înregistreze toate fenomenele mai de seamă din vieaţa literară şi este ţinut mai ales să nu nesocotească energiile conducătoare. Şi din punctul acesta de vedere, adecă al aşa numitei obiectivităţi, mă recunosc în realitate vinovat. Este însă altceva la mijloc. Critica nu poate fi redusă la rolul de maşină. în vieaţa noastră, a scriitorilor, îşi au şi pasiunile rosturile lor, şi în tot ce facem şi în tot ce scriem aceste pasiuni se restrâng pe nevrute. între oameni de temperament firele se împreună şi se distramă, după capriciul intereselor şi al împrejurărilor, şi trebuie să fii dascăl rece şi şters, pentru a puteâ stărui în obiectivitate. Odată înstrăinat de un suflet, este omeneşte cu neputinţă să-l mai priveşti cu calmul omului de ştiinţă. Şi tăcerea, în aceste cazuri, este singura atitudine corectă. Dar vremea trece, ne schimbă şi ne aduce de sine la sentimente mai echitabile şi la simţul datoriei, lată-ne iarăş în faţa unui nou volum al lui Sadoveanu. Şi ca într’o clfpă de concentrare trece acum pe din-naintea noastră toată personalitatea acestui scriitor, cuprinsă într’un lung şir de volume. Eo muncă uriaşă, pe care a săvârşit-o. E o vieaţă bogată, pe care a prins-o, cu măiestria limbii celei mai curate. Sunt orizonturi nouă, pe cari le deschide, prin comoara sa de tipuri şi de amintiri. Şi un nou mod de povestire se iveşte în paginile sale, aşa de deosebit de al altora, atât de blând şi de potolit în epizoduri mărunte şi atât de viforos în culmile epice. în literatura noastră întreagă nici un prozator n’a adus atâtea momente originale şi atâtea nouă puncte de orientare, ca acest scriitor. Nu avem însă intenţia a ne ocupă de data asta mai de-aproape cu întreaga operă a d-lui Sadoveanu, ci ne mulţumim a semnală „Povestirile de seara". Este un volum, care poartă în sine aceeaş calitate de fascinant povestitor a d-lui Sadoveanu şi surprinde prin aceeaş variaţie de subiecte, înşirate fără o deosebită legătură şi, desigur, fără a se menţine toate la acelaş nivel. în tipul lui Gheorghe Mutu din începutul volumului găsim un ţăran, admirabil ca duioşie şi desperare în faţa unei cumplite secete, care răpune vitele oamenilor din sat. Starea de mizerie a ţăranului şi ţarina pustie, intimitatea Românului cu animalul său de casă, precum şi sentimentul de milă sunt perfect încadrate şi redau în mod plastic icoana de jale şi de prăpăd. în „Omul singuratic", — probabil cea mai bună bucată din acest volum, — ne desfăşoară nişte privelişti de iarnă, unice în literatura noastră, şi ne deşteaptă sentimentul de groază prin descrierea unei nopţi de Decemvrie şi a vitejiei unui pescar, care scapă pe un boier dela moarte sigură. în bucata „Un om pierdut" îşi arată încă odată puterea de descriere epică din paginile răsboinice anterioare, ne înfăţişează cu îndemânarea-i cunoscută învălmăşeala, atacul şi toată grozăvia din focul extrem al luptei; ne lasă însă mai rece prin întorsătura prea utilitară, pe care o ia sfârşitul povestirii, când ofiţerul Călin moare vitejeşte, ca „să pregătească Măriei pensia unui oştean mort cu cinste"... O categorie specială a prezentelor schiţe se alcă-tueşte din epizoduri sociale felurite, fie de natură politică, fie administrativă. într’una ne arată gratitudinea ţăranului român pentru binefăcătorul său Domn Alexandru Cuza, despre care moşneagul d-lui Sadoveanu ne ştie povesti tradiţii atât de duioase. într*alta ne transpune în stările patriarhale ale administraţiei dela ţară şi ridiculisează, cu umor blajin, relaţiile dintre slujbaşii inferiori. în alte schiţe ne readuce in intimitatea întâmplărilor mărunte „dela balul clubului militar". Şi toată furnicărimea asta, de vameşi şi sub-prefecţi, şi toate peripeţiile aceste, cu o intrigă cu totul simplă, dau la un loc o lume aparte. Culoarea romantică din multele descrieri şi patosul liniştit în povestirea glumeaţă dau acestor subiecte, sărace uneori, cuvenita formă artistică. Numai arareori se simte o coborîre prea mare a tonului popular, cum este în „Păţania unui cumătru", cu furtul de claponi şi cu scena de adulter, care, în privinţa caracterului anecdotic şi al discreţiunii, cu care e tratată, atinge umorul lui Creangă. Sunt însă în acest volum câteva bucăţi, prin cari e pe cale a se furişă în opera d-lui Sadoveanu un nou gen de proză, anume cel subiectiv, sau reflexiv. „Un duşman" şi „Un păgân" ies cu totul din cadrul prozei povestitoare de până aci şi arată tendinţa nouă a autorului de a analiză stări sufleteşti şi glasul conştiinţei. Boierul ăsta bătrân, iubitor de vieaţă şi de artă, care face teorii asupra felului său de a fi şi idealizează principiul individualismului, poate să fie luat drept un început la o nouă ramură de activitate pentru complexul talent al acestui autor. E o proză învăţată aceasta, unde se cunosc influenţele culturii străine şi nimic nu ne face să credem că d-1 Sadoveanu n’ar reuşi şi în această direcţie. Cum orice pagină a d-lui Sadoveanu prezintă interes pentru cetitori, neapărat că şi cele din „Povestiri de seară" se înşiră cu vrednicie printre creaţiunile de până acum ale autorului. Fireşte, fără să le scadă din merit şi fără să le întreacă valoarea. Traian Demetrescu, Intim. Poeme în proză. Nuvele. 1 voi. 8° mic, 112 p. (Numărul din urmă al „Bibliotecii pentru toţi"). www.dacoromanica.ro 472 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. Faptul că operele, atât de modeste ca valoare artistică, ale regretatului Traian Demetrescu continuă să apară in ediţiuni nouă, probează un grad oarecare de popularitate. Se pare că mai este o seamă de cetitori, îndeosebi în generaţia tânără, care are un cult adevărat pentru proza lirică a acestui visător naufragiat. Opera lui Demetrescu, în marea ei parte rămasă fragmentară şi improvizată, aparţine acelei literaturi sentimentale posteminesciane, în care d-l Vlahuţă a atins apogeul. în ea se reflectează o epocă simpatică de tranziţie a literaturei noastre, cu multe impresii şi reflexiuni filozofice şi cu o vădită tendinţă spre rafinarea stilului. Forma de scrisori, de amintiri sau memorii, îmbibate de un subiectivism saturat, este cea mai îndrăgită de aceşti scriitori. Şi lectura străină, in frunte cu „Eloisa“ lui Rousseau, cu „Werther" şi cu Shopenhauer lasă oarecari urme vizibile printre rândurile lor. Când acest volum a apărut mai întâiu, d-l Vlahuţă l-a numit într’o scrisoare „Simfonia unui suflet bun“. Şi într’adevăr e o simfonie întreagă în acordurile aceste, moi şi duioase, ale sufletului lui Traian Demetrescu. Sunt pagini intime de sensaţiuni şi cugetări, ale unui om izolat in natură, juvenil şi naiv uneori, cuminte şi adânc altădată, dar pururea curat şi cucernic şi interesant pentru psiholog. Descoperim în acest volum înainte de toate câteva serioase calităţi de prozator, remarcate îndeosebi în multele descrieri de privelişti din natură. Fire sen-sitivă, Demetrescu este un admirator romantic al na-turei şi cuvintele lui vibrează de extaz. Apele îi şoptesc aiurări de ducă şi nostalgii de depărtări; vântul îi aduce miros de păduri şi visări de codru şi de singurătăţi necunoscute; cerul îi zimbeşte cu „surisuri albastre" şi florile — vai florile! — cu „tristeţa lor discretă şi languroasă, ca nişte ochi de femei, cari au plâns" îi deşteaptă o întreagă filosofie melancolică, pare că „aceste corpuri ar aveâ un suflet..." O mare parte din aceste pagini intime sunt consacrate unor continue auto-analize, cu reflexiuni pesimiste asupra nestatorniciei vieţii omeneşti. Aceste reflexiuni, patetice şi declamate uneori, au aerul de a nu proveni totdeauna din firea evident maladivă a blândului nostru scriitor, ci mai cu seamă din lectu-turile sale. Jean Rameau, Lamartine, Goncourt, Scho-penhauer, Tasso şi Dante şi alţii sunt direct puşi Ia contribuţie şi nu arareori îţi zguduie credinţa în originalitatea sentimentalismului acestui autor. Cum Traian Demetrescu a trăit într’o epocă, în care ideile sociale erau la ordinea zilei în România şi, de nu ne înşelăm, a avut chiar atingere cu cercurile socialiste, eră foarte natural ca acele probleme sociale să se repercuteze şi în puţinele Iui scrieri. în acest volum sunt câteva schiţe, cari plâng de mila celor mici şi celor nedreptăţiţi de soarte şi iau apărarea sufletelor părăsite ale celor săraci. Pe de-a întregul o filosofie foarte omenească, dar foarte simplistă în volumaşul acesta! Dar astăzi, când în literatura noastră sunt alte curente, când realismul a străbătut aşa de prielnic proza noastră, nu se pot trece cu vederea nici operele acestor naturi firave. Este ceva în firea noastră, ce ne îndeamnă a fi vecinie îngăduitori şi buni cu autorii de proză sentimentală. 88 G. Tutoveanu, Albastru. Bucureşti, 1910. 125 p. 8°. Editura autorului. Preţul: 1 Leu. Scriind, aiurea, o notiţă critică despre noul volum de versuri al d-lui „institutor-Iiterat" (aşa-i zice o revistă!) G. Tutoveanu, mi-am permis, în treacăt, a-1 socoti în categoria pleiadei de scriitori de versuri inofensivi. Şi am înţeles sub această pleiadă acele tipuri şterse şi incolore, cari se ivesc din belşug în orice epocă de tranziţie, când originalitatea tânjeşte şi când tot ce este fără vreo semnificaţie apare cu darul de a înşiră strofe de o penibilă exactitate. Aceste strofe, cu sonorităţile lor, cu subiectele lor învechite, cu asemănările banale întâlnite la alţii de o mie de ori până acum, te leagănă într’o continuă somnolenţă, fără tresăriri şi fără să-ţi deştepte fantazia. Autorii lor apar, li-se înregistrează opera, dar cum nimic nu poate fi reţinut dintr’ânsa, se pune la o parte, ca o haină purtată. Şi cum s’ar puteâ altfel? în literatură e binevenit oricine, când aduce cu sine o pagină nouă, o o firmă, un gând, o strofă măcar, prin cari ar dobândi măcar importanţa unei schintei trecătoare, dar când ne dau numai fârmituri din bogăţiile cunoscute, când tot rostul lor se reduce la forma reuşită, indiferenţa noastră faţă de dânşii se explică. Ce-mi foloseşte mie, cetitorului, desăvârşirea formei, care astăzi nu mai constitue un merit, ci o datorie, când fondul sufletesc al scriitorului este şters şi fără relief? Cetiţi, ca pildă, volumul „Albastru" de G. Tutoveanu, institutor-Iiterat şi autor decorat cu bene-merenti. Este cea mai clasică ilustraţie a adevărului susţinut în rândurile mele. Este atât de modest şi de elementar şi atât de puţin nou in versurile sale; personalitatea şi simţirea lui proprie se ascund aşa de deplin după aceea a altora, încât cetirea versurilor lui nu face nici un rău nimănui, nici nu respinge prin vreo brutalitate şi nici nu atrage prin vreun motiv original. Tot ce-au scris alţii şi au simţit înaintea sa, se găseşte în strofele sale într’o formă inferioară. Şi e atâta plictiseală şi atâta sărbezime în cursul acestei lungi monotonii rimate! Că n’ar fi poet şi d-l Tutoveanu nu se poate zice. Noţiunea asta, vai, e aşa de elastică! Astăzi toţi, câţi îşi pun iscălitura sub o strofă drăgălaşă, îşi asumă acest epitet decorativ. Şi autorul nostru are şi el strofe curate, din domeniul inspiraţiilor mărunte, pastele bine zugrăvite după natură, asfinţituri de soare şi răsărituri de lună şi cântece de dor şi iubire, după tipicul lui Şerbănescu: Când mă priveşti îngândurată Că nu-ţi grăesc nici un cuvânt, Ascultă freamătul de frunze Vrăjit în cântece de vânt; www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 473 Că ’ndrăgostirea-mi ne ’nteleasă Ce-am vrut să-ti spun de-atâtca-ori E ’n jalea sălciilor triste Şi ’n glas de plopi tremurători. Nu-i aşa că sună? Dar jalea sălciilor triste şi tremurarea plopilor cine n’a cântat-o? Dar încă „amurgul “? Ascultaţi: Pe zare, tot apusul E-un crâng de liliac, Amurgu ’n plopi suspină Şi pasările tac. Din şes, încet, ca ’n şoaptă S’aude pân’ în sat O doină dureroasă Cum nu s’a mai cântat. Spre cerul fără pată Vibrează trist şi clar Ca ruga unui preot într’un imens altar. Prin suflet mi se cerne Tot farmecul ei sfânt... De sălcii e cântată, Ori singur eu o cânt? Nu, dragă poete, au cântat doina alţii, mai pu(in fad şi cu elemente mai originale de simţire şi ceeace redai d-ta nu sunt decât răsunete palide; lucruri reci şi combinate uşor, după modele învechite; vorbe şi clişee. Acum, ce e drept, Goethe, maestrul, ne spune, că este aşa de vechiu cerul acela albastru, la care visează poeţii şi că nu e nimic nou sub soare, ce nu s’ar fi scris vreodată, în vers sau in proză. Dar nu e mai puţin adevărat, că chiar şi aceste lucruri vechi, când sunt interpretate de artişti mai de seamă, îşi dobândesc o pecete originală. Numai sufletele fără resonanţă proprie, numai talentele mărunte, fără putere de invenţie, cari se bălăcesc vecinie în apele altora şi sunt condamnate ca vieaţa lor întreagă s’o privească prin prisme străine, nu se pot ridică deasupra mediocrităţii. Adversari hotărîţi a tot ce este de prisos, a tot ce c simplă umplătură, pentru a alcătui o bază şubredă unor iluzii palide autorilor improvizaţi, ne declarăm şi contra minunilor albastre, atât de inocente de altfel, ale d-lui G. Tutoveanu. II. Chendi. a Cronică. „Societatea pentru fond de teatru român“ In Reghin. (II.) în numărul trecut am spus că adunarea generală a „Societăţii pentru fond de teatru român" a fost una dintre cele mai frumoase din câte am văzut la noi. Nimbul de frumuseţă i l-au dat serbările aranjate din acest prilej. Trebuie să mărturisesc că pe mine m’au atras la Reghin mai ales jocurile ţărăneşti. De când mă ocup cu cercetări etnografice, mă folosesc, după putinţă, de toate ocaziile ca să-mi completez cunoştinţele şi îmi dau silinţa să cunosc cât mai multe ţinuturi. La Reghin nu m’aşteptam să văd lucruri mari, fiindcă îmi aduceam aminte din copilărie, când am cutrierat aceste regiuni, că nu e bogat în comori artistice. Deaceea, după banchetul plictisitor, la care un advocat confundă mereu altruismul cu poezia, am plecat cu puţine nădejdi spre parcul oraşului, unde a avut loc serbarea poporală. Am şi găsit o învălmăşală de lume, care mişună în toate părţile, curioasă să vadă ceva. Dar nu vedeâ nimic, fiindcă nu se stabilise nici o ordine, nici un program. Nu se îngrijise nimeni de o persoană, care să conducă serbarea poporală. Măiestrul Dima, când a văzut această babilonie, a renunţat să cânte cu corul şi pe seama poporului. După multele ţipete ale aranjerilor improvizaţi, în sfârşit, au început să joace două grupuri de ţărani. Dar după zece minute invălmăşala eră la loc. Glasul de ordine al aranjerilor se pierdeâ in cântecele lăutarilor şi în sunetul zurgălăilor. Vă- zând ţăranii că de s’or luă după domni, trebuie să mâie în Reghin până le va veni rândul să joace, fiecare sat si-a căutat repede câte-un loc, pe lângă pavilion, şi au început să frământe pământul. Şi a fost foarte bine aşa. Publicul putea trece dela un grup la altul, admirând minunatele jocuri ţărăneşti. Au jucat ţărani din vreo opt sate, dintre cari mi-am însemnat pe cei din: Potoc, Socol, Fărăgău, Hodac, Jabeniţa şi Murăreni. Fără îndoeală că Potocenii au fost cei mai buni jucători, în frunte cu flăcăul Cornea. Aceştia au atras cei mai mulţi privitori. Oamenii aceştia mărunţi şi îndesaţi, cu feţele uscăţive şi privirea senină făceau nişte mişcări, cum n’am mai văzut în vieaţa mea şi nici nu mi-am închipuit că ţăranii noştri sunt în stare să execute cu atâta preciziune şi eleganţă mişcări atât de complicate şi atât de repezi. Mai ales Potocenii făceau adevărate minuni şi in special prietinul Cornea, care timp de un ceas şi jumătate a fost mai mult în aer. M’a surprins şi furia de joc a acestor oameni. Jucau nebuneşte, fără întrerupere. Când credeai că nu mai pot, după o odihnă de 5—10 minute, începeau din nou, şi timp de câte o jumătate de ceas iarăş storceau admiraţia publicului cu vioiciunea şi elasticitatea mişcărilor. Jucâ întreaga lor fiinţă; întreg trupul lor erâ într’o neîncetată mlădiere. Dintre jocuri am însemnat următoarele: Pe botă, De-a sărita, De-a lunga, Rara, Mărunta, Crucea, Căluşereşte şi Muta. Descrierea lor e cu nepu- www.dacoromanica.ro 474 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. tinţâ. Numai fotografiarea lor cinematografică ar putea redă frumuseţea şi sălbătăcia lor. Unele dintre jocuri, cum e Muta (din Potoc), cu pantomime, apoi Mărunta (din Hodac), cu figuri ciudate, executate pe spate, cu trupul răziniat în mâni, trebuie să fie foarte vechi. Jocurile bărbăteşti se executau uniform, sub conducerea unui vătaf. Numai când se dădeâ comandă: „na, amu odată pe coraje", începea fiecare să joace de capul lui, improvizând figuri şi complicân-du-le pe cele ştiute. Când jucau „pe coraje", flăcăii erau cuprinşi de-un adevărat delir. Fiecare căută să fie mai invenţios şi mai meşter decât celalalt. — Am văzut şi câteva jocuri cu femei. Fetele erau cu capul gol, iar nevestele cu „liobot" pe cap, pe deasupra căruia erau puse „bertiţele" cu „brusturi", nişte panglici cu ciucuri de horoampe. Nici portul nici chipul femeilor nu sunt frumoase. Trupurile lor sunt însă vânjoase ca şi ale bărbaţilor. Jucau câte o învârtită vertijinoasă, pereche lângă pereche, de nu le mai zărei feţele. Credeai că sunt purtaţi de iele. în vârtejul furtunatic, catrinţele fetelor sburau pe deasupra capetelor, do-borând pălăriile flăcăilor, şi desgolind pulpele pline ale femeilor ce se învârteau cu ochii închişi. în aceste jocuri de învârtită, flăcăii aveau vreme să mai facă şi nişte figuri suplimentare foarte grele. — Dintre ţăranii cari au luat parte la aceste jocuri, numai cei din Murăreni aveau un tip şi o fire â parte. Urmaşii grăniţerilor seamănă cu nişte şoimi de munte, iar femeile lor cu nişte domniţe. Feţele lor mai senine, mai inteligente, trupul lor înalt şi drept, îmbrăcat în bondiţe lungi, împodobite cu flori, dovedeau că în trecut s’au bucurat de altă soartă. Când am ajuns la ei, jucau „Roata" cu chiuituri în formă de comandă: Frunză verde bob şi linte Du-te mândră mai ’nainte sau Frunză verde şi una Du-te lele de aicea când fetele treceau la alt flăcău. Iar când strigau: Frunză verde lemn sucit Zi ţigane de ’nvârtit începeau o învârtită domoală, cu strâgături, dintre cari am însemnat următoarele: Nu te uită lele hăi Nu te uită ’n ochii mei, Ochii mei nu-s de oglindă Să te uiţi cât eşti de mândră. * Frunză verde viorele M’a cuprins un dor şi jele Peste ciept şi peste şele După ochii mândrii mele # Tu muiere, tu muiere, Hai la crâşmă să bem bere(l); Ba la dracu, măi bărbate, Că ti-i ’mbătâ şi mi-i bate. apoi următoarele fragmente caracteristice pentru starea socială şi frumuseţea lor: Strigă Domnu să dau dare Nu mă ’ntreabă că n’am sare. * Că leacu uritului E ’n fundu pământului. * Fără găzduţă de rând Nici să cumpăr nici să vând. Cea dintâiu probabil e o reminiscenţă de pe vremea iobăgiei, destul de actuală de altfel şi astăzi, iar cea din urmă caracterizează perfect situaţia economică a ţăranului nostru, care produce numai pentru trebuinţele lui, fără să cumpere şi fără să vândă. Unii dintre flăcăi aveau şi bote minunat încrestate, pe cari le întrebuinţează numai la jocurile căluşereşti. Două dintre cele mai frumoase le-am cumpărat pentru „Muzeul Asociaţiei". Flăcăii, deşi le-am dat câte 2 cor. pe una, mi le-au dat cu multă părere de rău. Ziceau că cine ştie când le va mai face văcarul altele, şi cine ştie dacă va vrea să le facă tot aşa de frumoase. — „că-i cu toane şi el, Domnule, ca vremea", — îmi spuneau feciorii. Din acest prilej vreau să atrag atenţiunea învăţătorilor din partea locului să nu mai înveţe pe flăcăi căluşerul Domnilor şi să nu-i mai sfătuească să-şi vopsească frumoasele bote. Atât jocurile originale ţărăneşti cât şi botele aşa cum le fac ei sunt mai frumoase şi mult mai preţioase. Dacă vreau să facă un lucru cu adevărat folositor să stărue pe lângă ţărani să-şi păstreze toate obiceiurile bune şi frumoase, aşa cum le-au moştenit din moşi, strămoşi. Cătră seară intre ţărani am auzit şi glasuri de nemulţumire. „Bine, Domnule, — îmi spuneâ unul, — noi v’am făcut plăcerea, da D-Voastră nu ne cinstiţi cu nimica, nici macar c’o vorbă bună?" Pe feţele obosite ale ţăranilor şi în privirile lor înţepate ani cetit indignarea că ei au fost aduşi numai să fie de „comedie" Domnilor. Şi în sufletul meu le-am dat dreptate. Ba m’am indignat şi eu când nu mai ştiu care învăţător a adus un grup de căluşeri până in piaţă şi l-a pus să joace, vezi Doamne, să se impună şi străinilor. Trebuie să ne desvăţăm de obiceiul de a întrebuinţa pe ţărani numai ca decor şi ca element de distracţie. Altfel pierdem încrederea şi dragostea lor. O cuvântare frumoasă, o prelegere le-ar fi lăsat şi lor o amintire în suflet, că s’au întâlnit cu Domni de neamul lor în Reghin. Jocurile acestor ţărani mi-au lăsat cea mai adâncă impresie. Mi-am simţit sufletul înviorat de nădejdi frumoase, mi s’a întărit din nou credinţa că un popor cu o asemenea ţărănime plină de vieaţă e cu neputinţă să nu cucerească un loc de frunte între popoarele conlocuitoare, cari până mai ieri alaltăieri l-au dispreţuit şi l-au batjocorit. îndrăznesc să spun că aceşti ţărani ar stoarce admiraţia lumii prin mişcările lor, dacă s’ar găsi vreun impresar, care să-i ducă în oraşele din Apus, căci nu cred că sunt multe po- www.dacoromanica.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 475 poare în Europa, cari să aibă jocuri mai frumoase ca noi Românii. * La nimbul serbărilor din Reghin a contribuit mai mult corul măiestrului Dirna. E cel mai desvâvşit cor pe care l-am auzit la noi, care ar putea cântă şi pe scenele din străinătate. în seara concertului figura simpatică a măiestrului Dima eră înseninată de o bună dispoziţie. Dintre genele lui întredeschise străluciâ lumina ochilor lui, astădată plini de tinereţă, cu caristă-pâneâ sufletele coriştilor. Cu bagheta lui fermecată scotea cele mai fine şi precise nuanţe ale melodiilor, frezând în auditor fiorii adevăratei arte. întreg publicul ascultă cu pietate armoniile cântecelor frumoase, simţind că are în faţa lui pe cel mai ales preot al artei noastre muzicale. Sala se transformase într’un templu, în care sufletele fiinţelor întrunite se contopeau într’un imn frumos de închinare prin cântec. Ar fi de dorit să auzim în cât mai multe păr{i coruri ca ale măiestrului Dima, fiindcă numai cu ajutorul lor se poate face o educaţie artistică serioasă. La concert au cântat şi bursierii „Societăţii pentru fond de teatru român”, d-nii Ionel Crişan şi Ştefan Mărcuş. Despre ei a mai fost vorbă în această revistă. De astădată remarc cu o deosebită bucurie că amândoi au cântat mult mai fidel cântecele poporale. Mai ales d-1 Crişan a interpretat „Cântecul haiducesc" de T. Brediceanu la perfecţie. Nu-mi pot închipui că se poate cântă mai cu simt şi mai bine acest cântec. Figurile simpatice ale cântăreţilor, pe lângă fiorurile artistice, au mai trezit în inimile plăpânde ale doamnelor şi domnişoarelor şi alte sentimente. Vedeam câte-o fa{ă îmbujorată, cum îi sorbiâ din ochi şi cum îi aplaudă când isprăveau. Câte fecioare frumoase nu se vor alintă în ceasurile de singurătate cu chipurile acestor cântâreji pribegi! Şi câţi ochi galeşi nu-i vor urmări şi pe ei în drumul lor de apostoli ai doinei româneşti! E atâta poezie curată în această lume de visuri ale tinerejii. în a doua seară s’a jucat teatru sub conducerea şi cu concursul d-lui Aurel P. Bănutiu. S’a reprezentat „Jertfa" de Miclescu, o piesă cu tendinti naţionale, în care se luptă dragostea cu naţionalismul şi învinge, bineînţeles, acest din urmă. Pe mine nu m’a încălzit această piesă destul de uşurel şi de neverosimil construită. Dintre diletanţi s’a distins d-şoara Mărioara Dima în rolul greu al Tincii. Dicţiunea clară şi temperamentul d-şoarei Dima desigur i-ar asigură succese frumoase, dacă s’ar dedică teatrului. Piesa a doua „Bucătăreasa" e o comedie de situaţie, care a plăcut publicului. După teatru a urmat dans. Eră o învălmăşală de lume de nu te puteai mişcă. Am văzut câteva costume ţărăneşti. Cele din Giurgeu au fost cele mai frumoase. Multe erau imposibile. * Ar trebui să mai vorbesc de impresiile ce mi le-a lăsat Reghinul, ca oraş, şi societatea românească întrunită în zilele de 28 şi 29 August într’ânsul. Dacă aş fi sincer, — şi altfel nu pot să fiu, — ar trebui să spun pe lângă impresiile bune şi pe cele rele; ar trebui să înşir multe lucruri neplăcute atât mie cât şi celor interesaţi. Deaccea mai bine renunţ la această parte a impresiilor mele. Sunt sigur că vor fi foarte puţini aceia, cari vor regretă că nu le-am aşternut pe hârtie. Serbările din Reghin, aşa cu părţile lor de umbră şi de lumină, mi-au plăcut. Şi voiu fi fericit dacă cele din viitor îmi vor plăceâ şi mai mult. (T. Codru.) 88 „Asociaţia" în Dej. După serbările din Reghin am făcut o excursie etnografică prin satele de munte ale Giurgeului, ce se inşiruie dealungul frontierii Moldovei. Aerul de brad mi-a întinerit toată fiinţa. Par’că eram iarăş copilul sburdalnic de odinioară, crescut pe creştetele munţilor sălbatici. Am cutrierat voiniceşte, mai mult pe jos, comunele: Bilbor, Corbu, Tulgheş şi Bi-cazul, trecând peste munţii Ciucului în Ghimeş. Poate voiu ajunge să scriu şi impresiile din această excursie, care a fost una dintre cele mai frumoase şi mai grele din câte am făcut. întors acasă zdrobit de oboseală, mi-am reluat munca intelectuală, care pentru mine e în totdeauna cea mai bună recreaţie. După câteva zile mi-am făcut bagajul pentru Dej. Până am stabilit comunicaţia de tren cu acest oraş, mi-au trebuit ceasuri întregi de studiu. Când făceam itinerarul, mă gândeam: dacă legătura de tren e aşa de greu cu Dejul, cât de greu va fi legătura culturală ce aveam să o încheiem. Mi se părea că acest centru evreo-maghiar nu poate fi cucerit de razele de lumină ale culturii româneşti. îmi închipuiam că Românii din acel oraş şi din împrejurime trebuie să fie stăpâniţi de o cutropitoare influinţă ungurească. Aveam presimţirea că „Asociaţia" pleacă să samene grâu curat într’un ogor de piatră. Mărturisesc că dacă s’arfi'putut, aş fi rămas bucuros acasă. Datoria de soldat al oştirii culturale mă chiemâ, însă, la datorie. Deaceea am plecat, dar în sufletul meu nu licăriâ nici o nădejde de izbândă. Pe lângă aceste neguri de îndoeală ce-mi învăluiau buna dispoziţie, am avut nenorocul să întâlnesc în tren mutra canină a unui om rău, ignorant şi ambiţios, care mi-a stricat toată călătoria. Acest om e cea mai primejdioasă şi antipatică specie de parvenit ce-am întâlnit-o în vieaţa mea. Ar merită să fie păstrat într’un Muzeu de ştiinţe sociale, ca o dovadă vie ce indivizi pot să ajungă la suprafaţa vieţii noastre publice în veacul al XX-lea. Nu-i fac cinstea acestui tip insipid să-l numesc, dar am de gând să-l fixez odată definitiv, ca să rămână de pomină. Nu din răutate şi din răzbunare vreau să des-inficiez vieaţa noastră publică de acest microb, ci din datoria faţă de demnitatea şi igiena acestei vieţi. Aveam la mine cartea „Filozoful Conta" de Octav Minar. Deschizându-o, la întâmplare, am cetit una din cugetările acestui filozof: „Cu aripile cugetării poji sburâ spre vecinicie. Deacolo privind omenirea o vei vedea prea mică pentru înălţarea şi puterile tale. Deaceea înaripaţii cugetării nu pot fi înţeleşi şi văzuţi decât de cei cari pot să se urce o clipită spre dânşii". Eu aveam clipitele unei zile întregi ca să mă urc spre www.dacoramamca.ro 476 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. acest întraripat al gândirii. Şi în câteva ceasuri, vieaţa şi opera lui Conta, descrisă de d-l Minar, mi-a alungat toate umbrele întristării. Multe din cugetările filozofului tn’au surprins prin adâncimea şi plasticitatea lor. Altele mi s’au întipărit în minte dela prima cetire, cum e următoarea: „Poetul german Grillparzer spuneâ că: „Poporul sunt acele deşarte mii de nule, pe care le punem ca să formăm un număr. Dar repede le înlăturăm, când ii voba de împărţeală." Eu cred că timpurile se vor schimbă, şi poporul, care este un orfan pus sub ocrotire, va înţelege că îndeplinind maioratul, trebuie să cheme la răspundere şi la socoteală pe acei, cari s’au folosit de dreptul său în decursul veacurilor". Cum mi se perândau prin minte toate nedreptăţile de care a suferit şi sufere bietul popor dela ţară, pe fereastra vagonului zăream castelele nemeşeşti din jurul Clujului. Aceste castele au dat prilej d-lui Par-tcnic Cosnia să-şi desfacă traista amintirilor şi să ne spună o mulţime de lucruri interesante şi hazlii din trecutul feudalilor. Noi cei niai tineri ne-am adunat cu drag în jurul d-sale şi l-am ascultat cu atenţiune încordată. Ne-am bucurat că mai putem învăţă din cartea vie a memoriei d-lui Cosma. Individualitatea d-sale bine reliefată, memoria splendidă şi glumele întreţesute în cursul povestirii dădeau un deosebit farmec amintirilor d-sale. Din vorbă în vorbă a ajuns să ne zugrăvească o bună parte din vieaţa culturală de pe la mijlocul veacului trecut şi să ne descrie vieaţa şi opera câtorva figuri literare de pe vremuri. Ne-a spus amănunte interesante din vieaţa poeţilor Moise Bota şi Nicolae dela Veselia. Ne-a citat şi câteva versuri de-aie lor. Şi râdeâ cu mult haz de începuturile noastre literare, când se citeau cu admiraţie poezii cari începeau aşa: Lupuloave, Lupuloave, Domnu cu cisme cu potcoave. Ne-am petrecut admirabil în societatea d-lui Cosma, care e o cronică, o archivă vie. E mare păcat că nu se găseşte cineva se însemne sistematic preţioasele d-sale amintiri, in cari se restrâng, ca într’o oglindă de argint, epoci întregi din trecutul nostru. La noi nu este nimenea cu o mai bogată şi mai precisă cunoştinţă de oameni şi de lucruri, ca d-l Cosma. Şi la dus şi la întors, am avut o adevărată plăcere să fiu în societatea d-sale atât de instructivă. * Şedinţele adunării generale ale „Asociaţiei" au ţinut, ca de obiceiu, două zile. Am observat că de astâdată lumea s’a interesat mai mult de ele. Sala festivă a comitatului a fost plină de lume la amândouă şedinţele. D-l Andreiu Bârseanu a ţinut un discurs de deschidere memorabil, care a completat pe cel al d-fui Mihu dela Reghin. Şi d-l Bârseanu a formulat idealul nostru naţional cât se poate de lămurit: „Idealul năzuinţelor noastre de un lung şir de ani nu este altul, decât crearea unei culturi naţionale româneşti, potrivit însuşirilor etnice ale poporului nostru şi în armonie cu nizuinţele culturale ale Românilor din celelalte ţeri, în care soartea ne-a împărţit, şi o convieţuire paşnică şi deamnă cu celelalte neamuri din mult iubita noastră patrie". „în toată acţiunea noastră culturală şi economică deviza noastră a fost şi este: Popoare fericite în patrie fericită! — o dorinţă nutrită adânc în piepturile noastre, a cărei înfăptuire am voi să urmeze cât de curând". D-l Bârseanu a făcut, la sfârşit, o scurtă şi cuprinzătoare reprivire asupra trecutului nostru cultural, dovedind că poporul nostru e în stare să-şi creeze o cultură proprie a sa, la care nu poate renunţă cu nici un preţ. Discursul s’a încheiat cu un avântat îndemn la luptă pentru întruparea idealului nostru cultural: „De vom ieşi biruitori, vom aveâ mulţumirea de a fi făcut să triumfe cea mai dreaptă cauză din lume; de vom cădeâ, vom aveâ mângâierea, că n’am tradat aspiraţiunile părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri, şi că nu ne-am acoperit de ruşine faţă de generaţiile viitoare. — „Decât o vieaţă moartă, mai bine o moarte vie" — a zis cântăreţul deşteptării noastre naţionale". Acest discurs a răscolit toate colţurile din sufletele ascultătorilor. Din privirile învăpăiate puteai ceti că inimile tuturora svâcnesc de emoţie, că mândria naţională, înnegurată de mizeriile vieţii, se re-deşteaptă din nou în atâtea suflete pline de îndoeală. Cei mai timizi se uitau întrebători la reprezentanţii statului. Şi când au văzut că aplaudă şi ei, a izbucnit toată lumea într’o furtună de aplauze, care nu mai aveâ sfârşit. Sunt sigur că cei ce-au ascultat discursul d-lui Bârseanu îşi vor aduce multă vreme aminte de el şi întorşi acasă îl vor ceti şi recetl ca pe-un crez naţional. Şedinţele adunării generale au fost în anul acesta mai pline de vieaţă. S’au auzit şi câteva dorinţe cu o uşoară nuanţă de critică în ce priveşte activitatea „Asociaţiei". Mai ales d-l Dr. Victor Onişor a accentuat destul de lămurit câteva lipsuri în activitatea culturală a instituţiei noastre, atribuindu-le, cu drept cuvânt, oamenilor rigizi din secţiile ştiinţifice literare şi din comitetul central. Discuţii interesante s’au încins şi în jurul revistei „Transilvania" şi a „Muzeului Asociaţiei". Am constatat cu plăcere că „inteligenţa" noastră se interesează de soartea amânduora. Când a propus comisia financiară să se suprime revista „Asociaţiei", neavând destule mijloace materiale pentru a o susţineâ, mai mulţi inşi au sărit drept în sus de indignare. A fost o frumoasă indignare intelectuală. Mai puţină orientare am observat în chestiunea înzestrării Muzeului. Orientarea erâ, însă, înlocuită cu multă bunăvoinţă. Nădăjduesc că prin expoziţiile etnografice, pe cari le aranjează despărţămintele „Asociaţiei", în curând se vor deprinde şi oamenii noştri cu apreciarea comorilor de artă naţională. — O mare însufleţire a produs şi alegerea binefăcătorului V. Stroescu de membru onorar al „Asociaţiei". — Un moment important al adunării generale din Dej va ră-mâneâ şi premenirea comitetului central al „Asociaţiei". La noi se înrădăcinase obiceiul ciudat de a pune mereu aceiaşi oameni în fruntea „Asociaţiei". Numai atotmilostivul Dumnezeu aveâ puterea să mai facă câte-o schimbare. Oamenii nu îndrăzniau să o www.dacoromanica.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 477 facă, temându-se să nu-şi încarce sufletul cu păcatul de a fi trimis pe lumea cealaltă pe membri vechi ne-realeşi sau sfiindu-se să nu le pricinuească câteva nopţi de insomnie. Caut o explicare la întrebarea ce mi-am pus-o adeseori: de ce ţin unii oameni aşa de mult să figureze în atâtea posturi? Şi nu găsesc decât una singură: ambiţia lor nemărginită. Dacă aceste posturi nu s’ar consideră ca posturi de onoare ci ca posturi de muncă, cred că ambiţia i-ar părăsi pe mulţi. La muncă se îmbulzesc întotdeauna mai puţini ca la cinste. Şi e de dorit ca cel puţin în viitor comitetele societăţilor noastre culturale să fie alcătuite din oameni cari au dat dovezi că pot desfăşură o muncă culturală. Deaceea începutul de premenire săvârşit la Dej trebuie privit numai din punct de vedere al intereselor noastre culturale şi nu din îngustimea supărărilor personale. Eu cred că nimeni nu se poate supără, dacă se chiamă la datoria grea a propagandei, culturale puteri proaspete şi cu dor de muncă. Şi nădăjduim cu toţii că membri noi ai comitetului central, sub conducerea venerabilului prezident, d-1 losif Sterca Şuluţu, reales cu mare însufleţire, îşi vor da silinţa să inaugureze o eră de hărnicie mai intensivă în vieaţa „Asociaţiei". Conferinţa d-lui Dr. E. Dăianu, ţinută după şedinţa primă, a fost un frumos prinos adus memoriei baronului Pop. Dintre evenimentele oficiale, — împotriva voinţei şi dorinţei mele, — trebuie să amintesc şi banchetul „Asociaţiei", care a fost un al doilea Eskiillo. După friptura de gâscă, cu un pahar de vin sălciu în mână, s’a încheiat o frăţie româno-maghiară, care a fost sancţionată şi de semi-oficiosul „Pester Lloyd" din Budapesta. La banchet, d-1 prezident Bârseanu eră ferecat de vreo şase persoane oficiale, în frunte cu fişpanul comitatului. Soarele se vede că eră şi el curios să vadă mai deaproape minunea împăcării dintre cele două neamuri ursite să poarte războiu pe moarte şi pe vieaţă. Deaceea şi-a trimis un mă-nunchiu de raze tocmai pe masa prezidenţială, luminând, cât a ţinut banchetul, feţele căpeteniilor. înzadar s’au făcut încercări să alunge razele iscoditoare, căci n’a fost chip să le abată dela porunca Zeului curios. Deci împreună cu noi au ascultat declaraţiile sărbătoreşti ale fişpanului. Când s’a ridicat figura deşirată şi obosită a contelui Bethleen au amuţit, deodată, gurile sutelor de oameni cari îşi dădeau toată silinţa să nu rămână flămânzi pentru cele 5 cor., taxa banchetului, au încremenit lăutarii şi-au tăcut chiar şi cucoanele, cari c’un aer de graţie deosebită şi-au îndreptat ochii frumoşi spre chipul spălăcit al oratorului. Contele primise, probabil, poruncă de sus să fie categoric în declaraţiile sale, dar în acelaş timp şi cuminte. A spus deci că ţara ungurească numai atunci poate fi fericită când toţi cetăţenii vor fi fericiţi. Iar fericiţi vor fi numai când între diferitele neamuri, ce-o alcltuesc, va domni bunaînţelegere. Declaraţiile până aici, cum vedeţi, n’au fost de loc surprinzătoare. Pe urmă a spus că în ce priveşte comitatul, în fruntea căruia stă, îşi va da toată silinţa să restabilească fră- ţeasca armonie şi e sigur că va reuşi. Când şi cum va reuşi, e altă întrebare, de care nu s’a ocupat contele. Românii noştri, neobişnuiţi cu asemenea declaraţii din partea fişpanilor, au izbucnit în aplauze. Şi fiindcă contele a zărit şi pe d-na Mihali aplaudând, a lăsat politica în pustie şi şi-a încheiat toastul, închinând pentru Doamnele române. A râs toată lumea. Saltul acesta nici n’a fost o inspiraţie rea a fişpanului. Căci când vor reuşi străinii să ne cucerească femeile, atunci să ştiţi că lupta noastră a bărbaţilor şi-a pierdut tot farmecul şi toţi sorţii de izbândă. După alte toaste, în cari dreapta de frăţie oferită de d-1 fişpan a fost strânsă şi din partea noastră, s’a auzit şi glasul subţirel al unui student universitar, care a încheiat banchetul frăţiei cu versurile lui Eminescu: Cine a ’ndrăgit străinii Mânca-i-ar inima cânii. La banchet am auzit şi un toast pentru ţărani, rostit de d-1 Di. Li viu Micşa. Acest om blând şi tăcut a spus adevăruri, cari n’au fost aplaudate, dar cari merită să fie remarcate. A atras atenţia cărturărimii că numai străduindu-se sincer la înălţarea şi întărirea ţărănimii poate să viseze izbânzi în viitor. Nu e suficient ca la toate ocaziile să ne lăudăm cu dragostea noastră faţă de popor, ci această dragoste trebuie dovedită prin fapte. îmi pare bine că aranjerii au pus în programul serbărilor un punct şi pentru ţărani. După banchet aveam tocmai lipsă de-o apropiere de popor. Eram curios să văd şi ţăranii din aceste împrejurimi. Când am ajuns în sala „Uranus", am găsit-o ticsită de lume. Cântă corul „Reuniunii române de cântări din Năsăud". Toate locurile erau ocupate aproape numai de plugari, cari ascultau cu gura întredeschisă cântecele româneşti. După aceea a vorbit conferenţiarul agronomic al „Asociaţiei", d-1 Aurel Cosciuc, despre cultura pământului. Aceeaş atenţiune încordată am observat-o în sala întreagă. D-1 Cosciuc a vorbit liber, într’o limbă destul de poporală, explicând şi dovedind cum se poate cultivă mai raţional pământul cu ajutorul maşinilor. Când auziau, însă, ţăranii de preţurile acestor maşini, oftau din greu şi clătinau din cap. Bieţii nu sunt încă obişnuiţi să se însoţească pentru a-şi puteă procură uneltele moderne de lucru. Trebuie, însă, dedaţi, dacă voim să ţină şi ei pas cu lumea. — Ţăranilor li s’au împărţit şi mai multe sute de broşuri din „Biblioteca poporală a Asociaţiuni" şi numere răzleţe din „Ţara Noastră". Şi aici am observat un viu interes faţă de carte. Un cantor îmi spuneâ: „acum am ce ceti toată iarna". Serbarea poporală s’a încheiat cu mai multe proiec-ţiuni cinematografice, cari au plăcut mai mult ţăranilor. Nu se puteau miră îndeajuns cum ies chipurile din ţevea aia de foc şi cum se mişcă pe pânză. — Nu pot lăudă destul pe conducătorii din Dej pentru reuşita minunată a acestei serbări poporale. Pentru primaoară li s’a dat ţăranilor atenţiunea cuvenită la serbările „Asociaţiei". M’a surprins şi faptul că plugarii arşi de soare umpluseră galeriile şi la şedinţele oficiale, urmărind cu atenţiune toate cuvântările, l-am văzut chiar www.dacoramamca.ro 478 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. şi la concert şi la teatru. Fruntaşii din acest ţinut se pot mândri că au un asemenea popor, şi atârnă numai dela hărnicia şi dela priceperea lor să crească o oştire de ţărani bogaţi sufleteşte şi materialiceşte. Scăderi multe desigur vor aveâ şi dânşii. Aşa de pildă, când am ieşit dela serbarea poporală, în crâşma unui ovreu scârnav din vecini am găsit o ceată de ţărani ameţiţi de rachiu, cari cântau cântece monotone şi stridente ca nişte sălbatici. în ochii lor sticloşi, îndobitociţi de beutură, nu licăriâ nici o conştiinţă de om. Femeile şi fetele stăteau de după gât cu bărbaţii şi flăcăii, fără să se sfiească de ochii lumii. Când am intrat în crâşma murdară şi îmbâcsită de o duhoare infernală nu s’a mişcat nici unul. Numai ovreul de după tarabă m’a întrebat: „Mith âkhâr âz ur?“ (Ce vrea Domnul?). Se impune, deci, şi o intinsivă luptă împotriva acestei nenorociri a alcoolismului, care, după prostie, e cel mai mare vrăjmaş al poporului nostru. * în cele două seri ale adunării generale din Dej s’au aranjat o reprezentaţie teatrală şi un concert. S’au jucat piesele: „Pentru ochii lumii", comedie în 2 acte de Labiche, „Jertfa" de Miclescu şi „O soacră" de Caragiale. Aici la Dej m’am convins ce înseamnă teatrul jucat de diletanţi şi ce menire frumoasă şi mântuitoare va aveâ la noi o trupă de artişti profesionişti. Diletanţii, bineînţeles, şi-au dat toată silinţa să joace cum au ştiut mai bine. în mişcările lor se observă oarecare mlădiere şi la unii (Mărioara Bodea) scântei de talent. Dar limba pe care o pronunţau eră oribilă. Şi fără o limbă frumoasă şi corectă tot teatrul nu are nici o valoare. D-l Bănuţiu mi se plângeâ că a fost imposibil să-i facă să spună o frază corect româneşte. A doua seară a cântat corul „Reuniunii române de cântări din Năsăud", dirigiat de d-l A. Bena. Aranjerii au fost aşa de amabili încât s’au îngrijit să nu găsesc un loc potrivit nici pentru parale. Am stat deci mai mult în înghesueala de lângă uşă. Când se cântă „înşiră-te mărgărite" şi voiam să fiu mai atent, un vecin al meu se răsti cătră altul: „Nu te tot împinge ca un ţap" şi-i dădu una cu cotul. Aşa că o bună parte din concert am ascultat-o ca vai de lume. Corul reuniunii din Năsăud s’a prezintat destul de bine. Mai are însă mult de muncit până va ajunge la perfecţie. Sper că sub conducerea d-lui Bena nu va fi tocmai aşa de departe această vreme. Mie din întreg concertul mai mult mi-a plăcut compoziţia d-lui L. Domide, care cred că merită să fie relevată cu toată căldura. Mi-a plăcut şi d-na Lucreţia Micşa, eleva distinsului nostru prietin Guilelm Şorban, un compozitor şi un pianist de talent. E adevărat că nu-mi pot da bine seama ce mi-a plăcut mai mult la d-na Micşa: cântările d-sale la pian sau figura d-sale ce-a cucerit simpatiile tuturora. — O seamă de amănunte dela concert cred că nu vor fi de prisos. Se cântă nu mai ştiu ce cântare cu solo de bărbat, care a început cu un ton falş de-ţi ţiuiau urechile. Când publicul eră gata să-şi exprime nemulţumirea prin cunoscutul gest de negaţiune al capului, s’a rătăcit prin sală un fluture de noapte. Speriat se vede şi dânsul din vreun colţ al sălii de glasul disarmonic al amintitului solo, sburâ speriat pe deasupra capetelor. Şi publicul cum se feriâ de vizita acestui musafir fără stal — ca şi mine — ■ dădea din cap par’că ar fi aprobat pe cântăreţul nostru. Şi publicul ca să nu se desmintă, la sfârşit, spre marea mea surprindere, a şi izbucnit în aplauze „îndelung repetate", cum zic colegii mei cuotidiani. Am rămas tablou şi un moment am crezut că sunt şi eu vreun fluture de noapte ce nu înţeleg gustul oamenilor din sală. — La concert au fost şi câţiva unguri. De pe feţele lor puteai ceti că le plac melodiile româneşti. Românii noştri stăteau liniştiţi cât ţineâ cântecul, Ungurii nu. Ei însoţeau cântecele cari le plăceau sau cu uşoare salturi ritmice ale corpului sau îşi legănau capul în tactul melodiilor. Am văzut chiar şi pe vicişpanul bătând tactul cu capu-i venerabil. Deosebirea asta de temperamente m’a interesat şi am urmărit-o cât a ţinut concertul. * După concert a urmat mult aşteptatul bal. Se dusese vestea de mai înainte că va fi potop de lume. Toate frumuseţile, cari împodobeau sala festivă în cursul şedinţelor oficiale, au venit desigur la Dej mai mult pentru plăcerile acestei nopţi. In ochii lor luminaţi de-un dor nelămurit ceteai cum aşteaptă să se piardă în farmecele vârtejului ameţitor al jocului. AprOape de miezul nopţii au început, in sfârşit, melodiile ademenitoare ale lăutarilor. Dar când să se înşire la joc, au observat că nu pot să facă nici un singur pas. Perechile erau, însă, fericite că se găsesc braţ la braţ. Cei mai slabi de nervi au părăsit repede sala, aşa că încetul cu încetul s’a făcut mai încăpătoare. — Pe urmă perechile porneau rând pe rând, legănându-se în ritmul jocului. Chiar şi perechile ascunse de şăgalnicul Amor în câte un colţ discret au început să fie tulburate de câte-o rază de lumină din împărăţia fericirii lor. N’aveau încătrău, se ridicau cu feţele îmbujorate şi cu ochii aprinşi de patimă, şi se pierdeau, strâns înlănţuiţi, in şirul dansatorilor, şoptindu-şi mai departe păsurile inimii. Când mă uitam la lumea asta fericită, credeam şi eu, cu Calderon, că „vieaţa nu e decât un vis". — La noi de-o vreme încoace se face mult sgomot în jurul costumelor naţionale. In toate invitările ceteşti: „Doamnele sunt rugate să apară în costum naţional". Rugămintea nu e împlinită de regulă decât de foarte puţine doamne şi domnişoare. La Reghin am aflat taina, de ce nu se îmbracă cele mai multe în costum naţional. întrebând pe-o domnişoară, care ştiam că are un frumos costum românesc, de ce nu l-a îmbrăcat, mi-a răspuns foarte categoric: „fiindcă nu vreau să vând pătrunjei, ca la alte două petreceri". Probabil din aceeaş cauză au fost aşa de puţine costume naţionale şi la Dej. Am văzut totuş câteva foarte frumoase din România, dintre cari amintesc pe ale d-nelor Mihali şi Vaida şi pe-al d-şoarei Alexandrina Hossu, care aveâ o frumoasă cămaşă din Prahova. Am zărit şi vreo trei Săliştence frumoase şi mai multe costume din partea locului, cari nu mi-au robit atenţiunea. Costum original ţărănesc eră unul singur şi anume www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1910. LUCEAFĂRUL 479 din comuna Chineşti. II purtă d-na Lucreţia Micşa. Toate privirile o urmăriau cu drag. In schimbul costumelor am admirat însă multe femei frumoase. Am observat că şi străinii, in frunte cu fişpanul, rămâneau cu ochii pierduţi după câte-o figură frumoasă. Fără în-doeală că la superioritatea noastră contribue mult sănătatea şi frumuseţea femeilor, cari îmbrăcate în port naţional sunt tot atâtea icoane. O doamnă de alt neam, frumoasă ca una dintre surorile Frankland de lohn Hopner, a rămas aşa de încântată de frumseţea portului nostru, încât a promis că la viitoarele baluri ale „Asociaţiei" va apăreâ şi dânsa în port românesc. Şi cine ştie dacă îmbrăcămintea asta de sărbătoare nu-i va cuceri şi sufletul, transformându-o în Româncă. Cătră ceasurile trei din noapte, până când a stat neclintiţi toţi fruntaşii străini ai comitatului şi-ai oraşului, jocul se desfăşură cu mai multă pasiune. Hymen se pogorîse in sală şi-şi întindeâ tot mai îndrăzneţ mrejele lui de fericire. Ispitele lui au fost aşa de puternice încât o pereche nu s’a putut scăpă de ele. O logodnă s’a serbat stante pede cu cea mai sinceră bucurie. Sala se transformase într’un templu al Venerii. Ochii tuturora scăpărau de fericire. In multe părţi sburau glumele şi complementele ca nişte rachete ce înseninează o clipă inimile femeilor. Intr’un colţ doi satiri bătrâni se luaseră la întrecere să cucerească inima unei Diane frumoase din Munţii Apuseni. Iar prin şalele bufetului se închină cu zor şi se discută cu aprindere: politică, literatură, afaceri etc. Acest bal mi-a plăcut aşa de mult încât regret că n’am talentul lui Tolstoi să-l zugrăvesc ca pe cel din Ana Carenina. La bal am zărit şi tipul unui intelectual. Un bun prietin al meu din copilărie. Pe buze îi flutură un zâmbet ironic, cum urmăriâ cu ochii-i obosiţi vâltoarea de patimi din sală. Trupul lui uscăţiv şi fruntea lui gânditoare eră ca a unui Faust rătăcit într’un car-neval din Veneţia. îl ştiam cu un suflet în care şuieră vânturile îndoelii şi cu o inimă dornică după liniştea eternă a Nirvaniei şi mă miram ce caută acest om în furnicarul ăsta de vieaţă. L-am urmărit de-aproape cu o sinceră compătimire în toate mişcările şi în toate gesturile lui. Deodată^a sburat pe dinaintea lui o zână ca din poveşti, frumoasă, frumoasă ca o zi de primăvară. I-araruncato o privire plină de vrajă şi a dispărut... Omul'meu a strâns din gene par’că ar fi vrut să se convingă dacă n’a visat. Pe urmă l-am văzut stând ceasuri întregi de vorbă cu fiinţa aceea frumoasă. Eram curios să ascult cel puţin crâmpeie din conversaţia lor. Când am reuşit să mă furişez lângă dânşii, se vede că trecuseră peste greutăţile cu cari începe orice cunoştinţă. Ochii lui cuminţi străluceau ca doi luceferi desvăliţi de geana unui nor. Se uită adânc în sufletul senin al femeii, încercând să-i cânte cele mai frumoase cântece de dragoste nevinovată. Şi cum iubirea nu se opreşte numai acolo unde vrea femeia, sufletul lui se trezia tot mai mult la vieaţă, inima lui zvâcniâ tot mai întinerită. Târziu când şi-au strâns mâna, dându-şi întâlnire dimineaţa la gară, m’am apropiat de dânsul şi l-am îmbrăţişat cu drag. Ne-arn dus împreună la locuinţa lui şi-am dormit împreună ca mai de mult, când eram copii. Mă bucuram că-1 văd întinerit. Şi mi-a spus că în noaptea aceea ar fi vrut să fie un Praxitel ca să poată turnă făptura aceea minunată în haina de aur a frumuseţii vecinice, mi-a spus c’ar fi vrut să aibă talentul lui Grigorescu ca să zugrăvească ochii aceia cu atâtea adâncimi ispititoare. Cât am stat împreună n’am vorbit decât de dânsa. Şi vedeam că ar fi fost gata să jertfească totul pentru o clipă curată de iubire. Sufletul lui se păreâ că îngână cu Hyperion a lui Eminescu: Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire. Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire! Dimineaţa următoare i-am văzut iarăş împreună la gară. Pieptul ei eră împodobit cu trandafiri roşii. Cu un gest drăgălaş a desprins pe cel mai frumos boboc şi i l-a întins spre aducere aminte. Pe urmă au tăcut, uitându-se unul la altul ca două fiinţe străine. Eu vedeam, însă, că sufletele lor sunt aproape, strâns îmbrăţişate, contopite într’un imn de iubire. La despărţire prietinul meu abiâ i-a mai putut spune: „Amintirea acestor clipe o voiu păstră în lăcaşurile cele mai frumoase ale inimii mele". Eu am rămas în Dej. Dupăce a plecat trenul, zâna frumoasă se uită departe spre zările albastre. Par’c’ar fi vrut să fie o pasăre, care să sboare după dânsul. Şi bănuesc că şi prietinul meu ajuns acasă, între cărţile lui, nu va mai căută înţelepciunea vieţii, ci se va gândi la farmecele la cari te chiamă iubirea unei femei frumoase. * Trebuie să mai spun că societatea românească din Dej mi-a făcut cea mai bună impresie. Toate gândurile sinistre pe cari le-aveam înainte de-a o cunoaşte şi pe cari le-am amintit la începutul acestei cronici, mi s’au împrăştiat. M’am convins că Românii din acele părţi sunt oameni de inimă şi deştepţi, cari vor dovedi stăpânilor de astăzi că n’au lipsă de mila împăcării pentru a fi ei domnii acelui ţinut. Cu deosebită plăcere amintesc că în câteva case am văzut un cult pentru arta noastră ţărănească. Odăile locuinţelor d-lor Dr. Clemente Barbul şi Dr. Liviu Micşa sunt zugrăvite cu motive româneşti şi împodobite cu ţesături ţărăneşti. Meritul îl au, bineînţeles, doamnele Barbu şi Micşa. Pilda aceasta frumoasă ar puteâ fi urmată şi de cărturarii din alte părţi. încheiu aceste impresii cu dorinţa de a revedeâ cât mai des acest ţinut cu oameni aşa de simpatici şi aşa de buni. (T. Codru.) g „Drapelul”. Foaia d-lui Branişte din Lugoj se pare că-i poartă Sâmbetile d-lui O. Goga. într’un articol prim (Nr. 96/910) încearcă din nou să stârnească ne-muţumirea publicului faţă de activitatea d-sale dela „Asociaţie". N’are, însă, curajul să-şi spună supărarea fără încunjur şi să numească pe d-1 Goga, ci acuză întreaga „Asociaţie". Din întreg articolul se vede că celce l-a scris habar n’are ce se lucrează şi www.dacoramamca.ro 480 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1910. ce se poate lucră, in împrejurările date, la „Asociaţie". A vorbi astăzi de birocratizarea acestei instituţii şi a afirmă că întreaga ei activitate se reduce „la re-zolvirea de acte curente", înseamnă a te pomeni vorbind dintr’un fericit somn de ignorantă. Acum când era proceselor-verbale s’a redus la minimul posibil, când a reînviat revista „Transilvania", când se lucrează sistematic şi conştient pentru răspândirea culturii în popor, când se văd cele mai frumoase străduinţe de a adună comorile de artă ale poporului nostru în Muzeul istoric şi etnografic, când în sânul „Asociaţiei" încep să bată vânturi de întinerire şi de muncă nouă, — a veni acum şi a întrebă: „ce fapte pozitive, de valoare reală, ne poate raportă comitetul central, ca dovadă că într’un an nu numai a administrat ci a şi lucrat cu plan şi în mod conştient?" înseamnă a suferi de o regretabilă desorientare, care nu e vrednică de nici un răspuns. Dacă autorul articolului şi-ar fi dat osteneala a răsfoi puţin revista „Transilvania", inainte de a scrie, s’ar fi convins că d-l Goga e în concediu fără leafă de aproape un an de zile şi prin urmare nu aveâ dreptul să-l tragă la răspundere pentru neactiviate; s’ar mai fi convins şi dcaceea, că ce e omeneşte posibil se face în centru. Că s’ar puteă face mai mult, e adevărat, dar numai dacă s’ar înmulţi puterile de muncă. Dela oamenii cari lucrează astăzi, credem că nu se poate aşteptă mai mult. Credem chiar că întreagă redacţia „Drapelului", dacă s’ar mută în birourile „Asocia(iunii“, n’ar puteă face ispravă mai mare. înţelegem ca presa noastră să se ocupe de problemele ce le urmăreşte s’au ar trebui să le urmărească „Asociaţia", dar înainte de a scrie să studieze şi să judece: ce se poate şi ce nu se poate. Credem că a sosit timpul să nu mai vorbim într’aiurea, să nu mai tesem visuri irealizabile şi să nu ne mai împroşcării cu vorbe. Prin urmare: lăsaţi-vă de obiceiul ăla urit de a stă mereu la pândă şi a bănui toată lumea, Domnilor dela „Drapelul"! Scurtul Cu ce scrie d-l Scurtu ştim noi ce facem. Facem hazul ce se cuvine pentru atâta frază încâlcită şi trecem înainte cu zâmbetul inevitabil pentru toţi aceia, cari prin îndrăzneală îşi asumă chemări, pentru cari nu găsesc nici o justificare. Ca "la multe alte flecării ale acestui scrib sterp şi gol- de gândire, nu vom răspunde nici la ultimele d-sale izbucniri spu-megoase, cu cari ne gratifică în coloanele ziarului fără control „Minerva". Nămolul scrisului d-sale nu-i dă decât importanţa celui mai sec diletant şi .nimeni dela noi nu-i poate găsi o cădere de-a pronunţă sentinţe, sau de a-şi impune păreri în materie culturală. Ceeace se face din partea noastră la „Asociaţie" este supus controlului public şi celui oficial şi nu aşteaptă sancţiunea ori cărei umpluturi, oploşită pe la vreo-gazetă din Bucureşti. Dealtfel rămâne din nou stabilit, că dintre toţi reprezentanţii tinerei generaţii de astăzi, ridicată aici în Ardeal, dintre toţi muncitorii şi pseudomuncitorii cu condeiul, acela care şi-a creat în jurul său o mai ridicolă atmosferă prin indrugările lui, este personajul în chestie. Adresaţi-vă în această privinţă literaţilor din Bucureşti, care vă pot servi cele mai delicioase amănunte. 88 Numai o pildă! Departe de noi gândul de a ne servi de acest prilej, pentru a căută să facem şi mai celebru pe ilustrul nostru osânditor lancu Scurtu. Ne. vine însă, întâmplător, în mâni un foileton mai nou al d-sale din „Minerva". Titlul lui este „Presa modernă şi păcatele ei". Iar de desubt poartă semnătura strălucită a autorului. Cetini şi recetim articolul şi nu găsim în realitate nici cea mai mică umbră de opinie proprie asupra problemei abordate. D-l Scurtu de fapt reproduce numai părerile d-lui Aurel Popovici, care domn Popovici la rândul său a reprodus ideile publicistului german Hauer Karl asupra ziarismului modern. Şi iată cum d-l Scurtu nu exercită decât rolul simplu de mijlocitor între Aurel Popovici, recte Karl Hauser şi publicul cetitor şi nu este decât un simplui fonograf in „presa modernă". Cu oameni de aceştia de o resonanţă problematică, cu meşteşugari de aceştia, cari îşi împrumută materiile prime din magazinele altora, ce poţi să faci? Este aşa de clar, că în vieaţa publică papagalul n’are nici un rost! 88 „Autoritatea". Sub acest titlu cetini într’un ziar un articol, care caracterizează foarte nimerit pe oamenii noştri dornici de situaţii. Din acest soiu de oameni întâlnim câteva exemplare aproape în fiecare centru românesc. Pentru a atrage atenţiunea asupra lor, reproducem şi noi un pasagiu din numitul articol: „Autoritatea la noi e un fel de om, care ascultă părerea fiecăruia, însă când cineva cutează să aibă o părere proprie, cu un astfel de zevzec nici nu mai stă de vorbă. Autoritatea ţine să fie recunoscută pe stradă, la teatru, la concert, în casină, la cafenea, la biliard, la poker etc. în consecinţă şi pretinde să fie aleasă (cu unanimitate de se poate), în primul rând în direcţiunea băncii, care distribue cele mai mari tantieme, în comitetul „Asociaţiei", la comitat, la comunitate, la cameră etc. Şi aceasta nu din consideraţie pentru persoana proprie, căci Autoritatea e chintesenţa altruismului, ci din motive de ordin mai înalt. Autoritatea numai din consideraţie pentru „Asociaţie" trebuie să fie în direcţiunea băncii, iar pentru prestigiul băncii se cuvine să stee în comitetul „Asociaţiei". La oraş trebuie să fie aleasă din consideraţii pentru afacerile comitatului, iar la comitat din consideraţie faţă de cercul de deputat, unde trebuie să fie aleasă din consideraţie faţă de funcţiile ce ocupă la oraş şi la comitat. Imediat ce s’ar rupe o verigă din acest lanţ de consideraţii, Autoritatea n’ar mai fi considerată cum se cuvine". Nu se recunoaşte în această oglindă un domn de din Sibiiu, care aspiră s’ajungă director la „Albina" sau cel puţin fişpan? Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN StBIIU. www.dacoromanica.ro