Luceafărul Anul IX. Sibiiu, 1—16 August 1910. Nr. 15—16. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTA ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE D0UĂ0R1 PE LUNĂ. Colaboratori: 1. Adani, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, Q. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Ioslf, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. 8118 ABONAMENT: Glustro-îJngaria: 1 an..............12 cor. Ed. dc lux ... 20 cor. 6 luni................6 „ „ „ „ . . . 10 .. Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. România şi în Străinătate: 1 an.................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni................8 „ „ „ „ . . . 15 .. Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Reclamaţiile sunt a se face în curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru nricc schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Dela librăria W. Krafft în Sibiiu se pot procură următoarele: Albumul Bunea editat de Clericii Seminarului Bunei-vestiri, Blaj, 1910. 8° mare. 224 pag. Cor. 6.—. Bunea, Dr. A., Amintirea lui T. Cipariu. Panegiric. Blaj, 1905. 8°. 23 pag. Preţul: 50 b. Porto: 10 b. Pentru străinătate: 15 b. — Discursuri, Autonomia bisericească, Diverse. Blaj, 1903. 8° mare. 522 pag. Preţul: cor. 5.—. Porto: 30 b. Pentru străinătate: 90 b. — Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novaco-vici sau Istoria Românilor Transilvăneni dela 1751 până la 1764. Blaj, 1902. 8° mare. 498 pag. Preţul: cor. 4.50. Porto: 30 b. Pentru străin.: 80 b. Bunea, D.. A., Ierarhia Românilor din Ardeal şi Ungaria. Blaj, 1904. 8°. 307 pag. Preţul: cor. 3.—. Porto: 20 b. Pentru străinătate: 40 b. — Mitropolitul Sava Brancovici. Blaj, 1906. 99 pag. Preţul: cor. 1.50. Porto: 10 b. Pentru străinătate: 15 b. — Vechile Episcopii româneşti a Vadului, Geoa-giului, Silvaşului şi Bălgradului. Blaj, 1902. 8°. 152 pag. Preţul: cor. 2.50. Porto: 20 b. Pentru străinătate: 35 b. în amintirea canonicului Augustin Bunea. Articole şi alte semne de durere ale neamului, retipărite de comitetul central al „Ligei Culturale". Vălenii-de-Munte, 1910. 8". 200 p. Preţul: 50 bani. Porto: 10 bani. Pentru străinătate: 15 b. Prinos memoriei regretatului canonic Dr. Augustin Bunea. Compus şi închinat de re-dacţiunea revistei culturale „Răvaşul" din Cluj. Cluj, 1910. 8" mare. 200 pag. Preţul: cor. 3. . Porto: 20 bani. Pentru străinătate: 35 b. www.dacoromamca.io CntUti Harta defileului Turnul-Roşu. Câteva frumuseţi ale pământului românesc. — Călăuza ilustrată pentru excursionişti. — Spre graniţă. Bătrânul Olt, înainte de a ajunge la Turnu-Roşu, trece de trei ori prin strâmtorile munţilor, la Tusnad, la Râkos si aici la Boita. El e navigabil de pe la Hâromszek. La 1838 pluteau pe apele lui 18 năi până în Dunăre. Chiar şi mai demult, la 1222, regele Andreiu al 11-lea, prin bula sa de aur, a permis cavalerilor germani să ţină 6 corăbii pe Olt. Astăzi curge liniştit dealungul Carpaţilor Făgăraşului (72 km.). împovărat numai de amintirile trecutului îşi duce valurile întunecate, ca de jale, în tăcere spre Dunăre. Când trece pe lângă castelul Turnu-Roşu, valurile lui par’că se trezesc din somn, ca să ne amintească povestea acestor ziduri părăsite. De Turnu-Roşu, proprietatea universităţii săseşti, se face amintire încă la 1453 ca în- tăritură de graniţă. Aşa cum e astăzi, aşezat pe clinul muntelui, în mijlocul valului în forma unei stele colţuroase, s’a zidit însă numai la 1533. ’ De pe şosea, pe nişte7 trepte, în formă de spirală, ajungem în curtea castelului. Turnul, cu temelia pătrată, e încă bine păstrat, ca şi camerile mari şi luminoase din etajul întâi şi al doilea. Tradiţiunea spune, că turnul ar fi fost vopsit cu sânge turcesc, de unde şi-a şi luat numirea de Turnu-Roşu. Acest punct aşezat la intrarea strâmtorii, lungă de 60 km., a fost de mare însemnătate în cursul vremilor. Când au cucerit Romanii Dacia, una din armatele principale a străbătut prin acest pas. Imperiul roman, după cum se ştie eră legat de noua provincie prin următoarele drumuri: unul duceâ 1* www.dacoromanica.ro 360 LtTCEAFiRtJL Nrul 15-16, 1910. Castelul î08' Nrnl 15-16, 1910. LUCEAFĂRUL 361 www.dacoramamca.ro 362 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1910. Podul C. F. R. la Râul-Vadului. Mănăstirea Cornet. www.dacoromanica.ro Nrol 15-16, 1910. LUCEAFĂRUL 363 pe la porţile de fier, unde şi astăzi se pot vedea stâlpii măreţului pod, clădit de arhitectul Apolodor din Damasc. Acesta eră drumul principal. Al doilea ducea prin strâmtoarea Vulcanului la Sarmisegetuza (Ulpia Traiană); iar altul ducea prin strâmtoarea Turnului-Roşu. Linia acestui drum nu e încă definitiv stabilită. După reliefurile de pe columna lui Traian acest drum ducea pe ţărmul drept al Oltului. La Călimăneşti trecea peste Olt, ca să încunjure muntele Cozia, înainte de a intră în pas pe la Bivolari. Ducea apoi peste Rădăcineşti (Arutela), Perişani şi Piteşti la Copăceni, la Racoviţa (Praetorium), pe la insula stâncoasă Robeşti, ca să se întâlnească cu al doilea drum ce venea dela Titeşti peste Voişora spre Câineni (Pons Vetus), de unde mergea pe malul drept, prin Turnu-Roşu, la Caput Stenarum (Tălmăciţi). Pe vechile ruine ale acestui drum roman, Carol VI si-a zidit prin inginerul Schwarz, mai târziu nobilul de Springfels, renumita Via Carolina. Deasupra noului drum al statului, făcut Ia 1851 — 58, pe cea dintâi stâncă ieşită afară să poate ceti £'i! ' . ■ Stânci la Călineşti. Satul Călineşti. Căldarea de stânci la Călineşti. www.dacoramamca.ro 364 LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1910. W K ' Podul peste Olt, la Proieni. inscripţia săpată ’n piatră: „Via Carolina in Daciam aperta“. Schwarz de Springfels, în însemnările lui, de pe la 1717, înşiră şi greutăţile ce a trebuit să le învingă Ia construirea acestui drum. Ne spune că în vreo trei locuri a fost cu neputinţă să sfărme blocurile de stâncă ce se întindeau până în apa Oltului, aşa că drumul a trebuit să fie clădit pe partea ceealaltă a râului. Dupăce trecem pe lângă fântâna împăratului (Kaiserbrunnen), făcută întru amintirea vizitei ce-a făcut-o acestor regiuni împăratul Francisc Iosif 1., ajungem la vestitul turn al Romanilor sau, după alţii, al Dacilor. Astăzi se numeşte de obiceiu turnul dărâmat. Valurile Oltului ocolesc cu sfială rămăşiţele şubrede ale turnului care odinioară erâ atât de puternic. Se zice că ruinele zidurilor groase îşi prelungesc povestea de clădire până prin veacul al II-lea după Hristos. Cronicarul Ostermayer spune că, în 1533, apele Oltului au fost aşa de mari, încât, în Făgăraş, au pătruns până în Castel şi au dus cu sine întreg Turnul-roşu dela Sibiiu, care e identic cu acest turn al Romanilor. Puterea de distrugere a naturii, în cursul vremilor, a fost mai tare decât puterea mânilor omeneşti, cari au aşezat temeliile acestor ziduri îndărătnice, de cari azi se razimă, ca o ironie, locuinţa nouă a cantonierului. Dealul din dosul turnului se numeşte „Dealul Turcilor". El ne-aduce aminte de biruinţa lui George Hecht asupra armatei turceşti în strâmtoareaTurnului-rosu, la 1493, când 15.000 de lifte păgâne au înroşit apele Oltului cu sângele lor. Mai departe, lângă drum, se vede o piatră albă, care e semnul triangulaţiunii mai noi. Pe partea stângă trecem pe lângă o cherestea a societăţii „Vorschussverein" din Făgăraş. De aici se zăreşte stânca pe care erâ interesanta cetăţuie Lauterburg. Ea a fost una dintre cele mai vechi cetăţui. Sub contele Colardus, la 1456, a fost întărită şi servea ca scut de graniţă împotriva năvălirilor din Orient. încă la 1407 se face amintire de ea. www.dacoramamca.ro Nrul 15-16, 1910. LUCKAFSRUL 365 Chiar şi la 1369 acest loc a fost un punct strategic, căci pe aici a trecut voevodul muntean Vlaicu spre Sibiiu. Cetăţuia a fost multă vreme şi o spaimă a negustorilor, căci paznicii ei îi opreau şi-i jefuiau, aşa că la anul 1415 a trebuit să se dee straşnice porunci regale ca trecătorii să fie cruţaţi şi libertatea vămii să se respecte. De pe cetăţuie avem una dintre cele mai frumoase privelişti. Valea Oltului se deschide largă, în sus şi în jos, iar la poalele cetăţuii aleargă Lotrioara, pentru a se înecă mai Ia vale în Olt. în romantica vale a Lo-trioarei astăzi se face o prozaică negustorie de lemne. în curând ajungem la contumaţie, care a fost un punct însemnat al comerciului pe la Turnul-Roşu. Ruinele magazinelor dovedesc circulaţia de odinioară, deşi eră îngreunată printr’o carantină de 82 de zile pentru mărfuri şi până la 42 de zile pentru persoane. Contumaţia e legată de linia căilor ferate printr’un pod primitiv făcut de societatea care se ocupă cu industria lemnului. Apoi ajungem la frontiera căilor ferate. Podul peste Valea Fratelui formează graniţa între Transilvania şi România. Pe drumul ţării, în faţă, zărim o cruce de piatră, care ne aduce aminte că, în 1848, până aici au urmărit honvezii unguri pe duşmanii lor. Iar dupăce trecem minunatul pod, lung de 200 m., ajungem la graniţa drumului de ţară. întoarcem cu bucurie spatele urgisitelor pene de cocoş de pe pălăriile jandarmilor ungureşti şi ne închinăm cu mândrie drapelul roşu-galben-vânăt ce ne vesteşte că am ajuns pe pământul României libere. Spre România. Mai în jos de podul cel mare şi alb de fier să varsă în Olt râul Vadului, care pare că-1 face mai viu, mai sprinten. în curând ajungem Ia satul Râul-Vadului alcătuit din câteva case frumuşel zidite. Aici e si cazarma i » de piatră a soldaţilor cari păzesc graniţa. Trecând pe lângă halta Loviştei aproape de satul Câineni ajungem în faţa puternicelor www.dacoramamca.ro '366 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1910. Puhoiu în valea Lotrului. stânci Caroline, în cari si acum să văd bine urmele renumitei Via Carolina. In peretele de stâncă e săpată o cruce de piatră cu inscripţie latinească. Chiar şi în trecere se poate uşor ceti numele scris cu litere de aur: » Carolinus Sixtus. Pe urmă ajungem în mijlocul satului Câi-neni de Vâlcea, aşezat pe ţărmurul drept al Oltului, iar pe celalalt ţărm se află comuna soră Câineni de Argeş. Amândouă comunele sunt legate una de alta prin un pod lung de fier. La gara Câineni întrerupem călătoria pentru o oră. Aici se face din nou revizuirea paşapoartelor din parte autorităţilor de graniţă ale României. Drumul ţării ce se zăreşte dincolo de Olt, în satul Câineni de Argeş, duce spre Curtea de Argeş. De aici, dela Câineni, se poate face o minunată excursie până la Curtea de Argeş, şi anume, pe jos ori călare, peste movila Lovişte, prin frumoasa vale Topolog apoi pe la poalele muntelui Cozia. Pe drum, în mijlocul pădurilor dese, aproape de satul Poienari, se pot vedea ruinele cetăţii lui Vlad Ţepeş, iar în Curtea de Argeş minunata mănăstire zidită pe la începutul secolului al XVI-lea de Neagoe Basarab, care e una dintre cele mai frumoase biserici ale Europei răsăritene. Curtea de Argeş e şi fosta capitală a Munteniei, cu o mulţime de monumente si urme istorice vrednice de y văzut si de ştiut. y y Dacă calea ferată ar trece prin Curtea de Argeş, drumul dela Câineni la Bucureşti s’ar scurtă cu 120 km. Aceasta ar fi şi linia cea mai scurtă între Apus şi Orient. Comuna Câineni e deci un însemnat punct de comunicaţie, care poate să aibă un frumos viitor. în vechime aici a fost poarta Romanilor împrejmuită de ziduri şi de puternicul castru roman Pons vetus. Tot aici se sfârşea şi calea Romanilor, care ducea în jurul muntelui Cozia. Acest punct a fost întărit şi sub Carol VI. Pe pripoarele de stânci prăpăstioase s’a ridicat cetăţuia Strass-burg, care după o durată de 19 ani, după www.dacoramamca.ro Nrul 15-16, 1910. LUCEAFĂRUL 367 Comuna Brezoiu. recucerirea ICâinenilor din partea Românilor, la 1739, a fost dărâmată. După un popas de un ceas plecăm cu trenul mai departe dealungul văii Loviştei. Loviştea. Ţipetul sirenei dela locomotivă, vagoanele curate ale trenului si iuţeala acestuia ne fac t > să simţim că suntem în Ţara-Românească. Mai demult şesul bogat dealungul Oltului, prin care trecem, aparţinea contelui Colardus dela Lauterburg (1233). Acum ţărmul Oltulfii e populat cu comune româneşti, în cari zărim feţe de ţărani senine şi împăcate cu soartea vieţii lor. în dosul acestor comune se află insula de stânci, Robeşti, care spintecă Oltul în două. Nemijlocit lângă insulă, spre miazăzi, se înalţă a doua stâncă, Ostrovul de piatră, unde Oltul se sbate în o vâltoare puternică. Pe urmă trecem pe lângă biserica din Sărăcineşti, cu coperiş roşu, care când e senin se vede şi de pe vârful Negoiului. în partea stângă a Oltului rămâne Racoviţa. Castrul Romanilor şi ruinele unui turn ne dau a înţelege însemnătatea strategică a acestui loc, din faţa pasului Perişan. Aceste sunt cele dintâiu în-tărituri pe cari le întâlnim pe ţărmul stâng al Oltului. Toate celelalte până la „Cununa Ţării" sunt aşezate pe ţărmul drept. După ce trecem pe lângă sărăcăciosul sat Ciucileşti, ajungem Ia staţia Cornet, în faţa căreia se vede comuna Copăceni, dela care, spre miazăzi, e un perete de stâncă prăpăstios, numit „Piatra Copăceni". In această stâncă, cu poalele îmbrăcate în tufişuri, se află o peşteră, care probabil a fost prefăcută de arhitecţii romani în camere de locuit pentru împăratul. Copăcenii au fost deci o staţiune însemnată pentru Romani. Mergând cu trenul mai departe ajungem la al doilea tunel, o spărtură sub mănăstirea Cornet, care eră un adăpost sigur pentru locuitori. Coborîşurile prăpăstioase dinspre răsărit, şi zidurile ce o încunjură fac din ea o adevărată cetate. Interiorul bisericii e bogat zugrăvit. Următoarea inscripţie ne spune şi de cine a fost durată: „zidită de Manescu www.dacoromanica.ro r.rcKAFSRm. Nnil 15-16. 1910. 368 Biserica şi satul Văraticu. Bojescu velvornic şi soţia sa Maria, în zilele luminatului Domn loan Radu Leon Voevodu, luna August, în 29 din 1666“. Ceva mai departe, dealungul drumului vedem nişte stânci colţuroase, cari par a fi aruncate acolo de nişte mâni uriaşe. Deodată munţii se despart, deschizându-se o privelişte încântătoare în valea Băiaşului. Aici vedem alte instalaţii pentru industria lemnului. O specială amintire merită podul, aşezat pe stâlpi puternici de piatră. Trecând prin sat, pe lângă bisericuţă, avem o privelişte minunată în căldarea Călineşti, formată de zghiaburi în formă de dolomiţi. La marginea satului se află stânca Albioara, care cade aproape perpendicular deasupra Oltului. In stâncă e tăiat al treilea tunel, iar deasupra tunelului duce drumul de ţară. Mai departe întâlnim „Piatra lui Tălmaciu“, o stâncă pribeagă la marginea drumului, în dreapta. In stânga, apele Oltului bat într’un ţărm de stâncă, care se vâră adânc în matca Oltului. Acest loc e un punct primejdios pentru plutaşi. Mai la vale, unde Oltul ajunge la podul Proieni, cursul apei e iarăş lat şi liniştit. Podul e zidit în formă de curbă. Alb ca zăpada se potriveşte de minune în regiunea pitorească a munţilor. In curând ajungem la staţiunea Lotru, aşezată pe ţărmul stâng al Oltului. Brezoiu. Dela staţiunea Lotru se poate face o minunată excursiune pe valea Lotrului până la Brezoiu. în dosul gării peste podul alb, aşezat pe stâlpi, drumul pe ţărmul drept al Oltului duce la Golotreni. în stânga vedem muchea ascuţită a masivului Cozia, iar la dreapta impunătoarea stâncă Foarfecă. împreună cu muchea Văraticu a muntelui Cozia formează o poartă de stânci cari sugrumă valurile Oltului. Locul unde se întâlneşte Foarfecă cu pripoarele de stânci şi muchea Văratecul a muntelui Cozia se numeşte Gura Lotrului. Acest nume îl poartă întreaga vale dela vărsarea Lotrului în Olt. www.dacoramamca.ro Nrul 15—16, 1910. LUCEAFĂRUL 369 Vărsarea Lotrului în Olt. Vedere dela biserica Văraticu. Apele repezi ale Lotrului, cari adeseori se umflă în puhoaie de mânie, sfărâmând tot ce le stă în cale, vin dela Parâng şi trec pe lângă Foarfecă şi Golotreni, unde, se zice, că până la 1250 ar fi fost castelul Lauter-burg. Probabil că a fost al doilea Lauter-burg. Cel dintâiu, pe Lotrioara în Transilvania, e adeverit istoriceşte. în mijlocul unei văi romantice se zăreşte Brezoiul. E unul dintre satele cele mai frumos situate, care e aşa de potrivit pentru odihna oamenilor obosiţi de babilonia oraşelor. Pe » > ţărmul Lotrului îşi odihnesc trunchiurile o mulţime de brazi mândri. Două societăţi de exploatare („Societatea anonimă română pentru exploatarea pădurii" stăpânită de GrOdl şi „Societatea Oltului") despoaie podoaba munţilor de cetinile umbroase pentru a se îmbogăţi cine ştie cine.... Mai în fundul văii se află vile si un hotel, clădite la poalele munţilor. Priveliştea e admirabilă. Departe se vede Parângul, iar în apropiere trei stânci prăpăstioase, rotunde la vârf cu nişte turle uriaşe, numite după cei trei sfinţi: vârfurile Mihail, Gavril şi Vasile. Defileul Cozla. Cine a fost vreodată pe şirul de stânci în-nalte, pe care se află biserica Văraticu şi satul cu acelaş nume, nu, va uită curând minunata privelişte ce se vede de acolo. Cerul îşi preumblă încet cetele de nori, ce încunună ca o aureolă de argint creştetele stâncilor uriaşe, dintre cari muntele Foarfecă îşi înalţă mai sus piscurile pleşuve. La apus se deschide, largă, valea Lotrului, prin care şerpueşte Lotrul zburdalnic, iar jos, între pri-poarele munţilor Cozia, fierb valurile Oltului, se sbat în spume şi în clocote de mânie, ca să scape de strâmtoarea în care au ajuns. Defileul Cozia e cel mai strâmt dintre toate defileurile din regiunea Turnului-Roşu, şi întrece, în frumuseţi, toate defileurile din Transilvania. Trenul, îndată la începutul defileului, trece printr’un tunel şi străbate repede dealungul defileului, aşa că nu se pot vedeâ www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 35—1G, 1910. '170 toate frumuseţile lui. De aceea e mai bine, dacă această regiune se străbate pe jos, cum am făcut şi noi în vreo trei rânduri, foto-grafiind peste 180 de vederi. Munca ce-a fost cheltuită pentru construirea acestui drum se vede la stâncile „Armăsar", în cari se văd bine ciopliturile de daltă. Mergând pe lângă cele două tunele, ce urmează, la cel din urmă - lung de 760 de metri — se pot vedea urmele unui drum vecliiu, pe partea stângă a Oltului, care probabil e drumul Romanilor amintit de Loco-tenentcolonelul Schwarz de Springfels. îndată după Gura Lotrului, la Cârligul cel mic, Oltul seamănă cu un torent sălbatic, ca şi la stânca Armăsar, unde valurile se izbesc cu putere în pieptul stâncilor. Aceste locuri sunt foarte primejdioase pentru plutaşi, cari trebuie să fie nişte cârmaci iscusiţi, ca să nu se izbească cu plutele de pereţii de piatră. Mai la vale ajungem Ia stânca Clopot, cel mai îngust loc din strâmtoarea Oltului. Dela vărsarea Lotrioarei, Oltul începe să curgă mai sprinten, iar când ajunge la stânca Clopot are o iuţeală năbădăioasă. Valurile stropesc cu furie şi două vârtejuri puternice răscolesc toată fiinţa râului ce înfrăţeşte pă-mântui românesc. în această strâmtoare de stânci valurile lui se aseamănă cu sufletul obidit al neamului rămas dincolo de hotarele convenţionale. în acest loc mai demult a fost o urlătoare de apă, care în cursul vremii a dispărut. Şi stânca Clopotul îşi are tradiţia ei. Se zice că în adâncurile Oltului ar fi un clopot, care eră să fie dus la mănăstirea Cozia de mai la vale. Dar corabia pe care eră clopotul, împreună cu oamenii de pe ea s’a sfărâmat de aceste stânci si s’a cufundat in valuri. Dela halta Turnul o potecă duce la mănăstirea Turnul de sub pădurea verde a muntelui Cozia. Lângă mănăstire e reşedinţa de vară a episcopului Curţii de Argeş. Biserica nouă din aceasta reşedinţă e un juvaer de arhitectură. Pictura de pe păreţii dinafară dela mănăstirea cea veche deasemenea e www.dacoromanica.ro ÎSTruI 15—16, 1910. LUCEAFĂRUL 3Î1 Stânca Clopot. foarte interesantă ca şi interiorul. Călugării evlaviosi, sunt cei mai mulţi oameni bătrâni, neobişnuiţi cu vizitatori. Halta Turnul e legată de celalalt ţărm prin un pod umblător. Dacă trecem podul avem o frumoasă privelişte asupra mănăstirii încunjurată de păduri verzi şi de dealuri. Din jos de mănăstirea Turnul se află, la un loc îngust al Oltului, stânca masivă numită Masa lui Traian sau Masa Iui Mircea. Se zice că până aici au străbătut Romanii sub Traian. Dupăce au tăiat stânca, văzând că intimpină prea mari greutăţi la construirea drumului, au fost siliţi să încunjure muntele Cozia. Astăzi la lespedea de stâncă duc nişte trepte. în mijlocul ei să vede o cruce de piatră săpată ca aducere aminte. De departe se zăreşte mănăstirea Cozia, clădirea în forma unei cetăţui, care acum e loc de vărat pentru azilul „Elena Doamna". înainte cu vreo 600 de ani, când Turcii au luat mănăstirea, să zice că stareţul Mircea de pe atunci s’a refugiat pe drumurile subterane ce duc pe sub Olt până la stânca lui Traian. De atunci această stâncă să numeşte i Trenul în Pasul Turnu-Roşu, pe la Piatra Turnului, şi masa lui Mircea. Despre mănăstirea Cozia d-l lorga scrie: „Aici la Cozia doarme Mircea cel mare, deasupra Oltului în care i s’au oglindit flamurile, sub pădurile ce l-au ascuns şi adăpostit — adevărata cetate a Ţerii Româneşti." » Oltul iese dintre munţi Ia Bivolari, în apropierea căruia se află ruinele scăldătoarelor romane. Pe ţărmul stâng al Oltului ajungem, pe la Căciulata, la băile Călimănesti. Băile Călimăneşti. Dela gara Jiblea, un pod de 200 de metri duce pe ţărmul drept al Oltului la staţiunea balneară Călimănesti. în sat, mai ales du--ntineca şi în sărbători, vedem trupuri robuste şi feţe sănătoase de ţărani, dându-se în scrânciob sau jucând frumoasa horă, în jurul tarafului de lăutari. Din sat ajungem la locul de cură. în mijlocul parcului bine îngrijit se află hotelul statului „Ştefania", clădit în stil elveţian din lemn şi din piatră. Alături, în pavilon, un izvor îşi împrăştie mirosul neplăcut de iod. Prin parc, în care cântă şi o www.dacoromanica.ro 372 LUCEAFĂRUL Nrul 15-1G, 1910. Piatra Turnului. muzică militară la anumite ore, se plimbă lume elegantă, îmbrăcată după cea mai nouă modă a Parisului. Pe culmile din dosul Călimăneştiului ne putem urcă pe nişte drumuri foarte bune. Dela stânca ce iese din coastă avem o privelişte frumoasă asupra Călimăneştiului, cu vile moderne. în mijlocul parcului vedem o biserică mică, care are un interior bogat. Arheologii probabil vor găsi la ruinele mănăstirii de călugăriţe ruinele castrului roman Arutela. La o depărtare de 2 km. e izvorul Căciu-lata cu apa făcătoare de minuni. Băile si izvoarele din Călimănesti si Că-ciulata au viitor. Primele instalaţiuni le-a făcut ministrul I. Brătianu la 1881. De curând statul a votat 4 milioane pentru construirea unei staţiuni balneare europene. După d-rul Felix izvoarele din Călimănesti sunt mai bogate în pucioasă ca apele minerale din Aachen, Aix-les-Bains, Eaux Bonnes, Baden, lângă Viena, Băile Herculane, Postyen, Tepliţa şi altele. Acum zece ani Călimănesti eră un sat sărac, astăzi e una dintre cele mai cercetate staţiuni balneare din România şi nădăjduim că peste zece ani să devină o staţiune balneară europeană. Râmnicu-Vâlcea. Dela Călimănesti într’o jumătate de oră suntem în Râmnicu-Vâlcea, un orăşel cu ca. 7000 de locuitori, cu clădiri şi cu instalaţii!ni moderne. La gară vieaţa e foarte vioaie. După obiceiul oraşelor mici din România o mul> ţime de lume mişună la gară, când soseşte trenul. Cucoane elegante, ofiţeri, călugări şi ţărani aleargă în toate părţile ca într’un furnicar. Ovrei cu perciuni şi caftane soioas în câte un colţ retras îşi pun la cale afacerile lor rentabile. Pe bulevard ajungem în mijlocul oraşului, unde e parcul „Zăvoiu“, cu straturi de flori si fântâni săritoare. Oraşul e luminat cu electricitate si are mai multe aşezăminte fo- > y lositoare: o baie, o hală de vânzare, un spital ş. a. în Râmnic e şi o reşedinţă episcopească, într’un palat alb parcă ar fi de marmură, unde e şi vechiul scaun episcopal al celui de-al doilea Severin. D-l Iorga zice: „A ştiut ce face acel care a ales dealul acesta în veacul al XlV-lea sau al XV-lea pentru a păzi noul Severin din vale,-care ajunse reşedinţa olteană a Domnilor, Scaunul obişnuit www.dacoramamca.ro Nral 15—16, 1910. LUCEAFĂRUL 373 Mănăstirea Turnu. Scrânciob în Călimăneşti. Pluta la halta Turnul. Masa lui Traian. 2 www.dacoromanica.ro 374 LUCEAFĂRUL Nrul 15—lC, 1910. Nrul 15—1G, 1910. LUCEAFĂRUL 375 Râmnieu-Vâlcea. al Banilor şi al celor de-ai doilea Mitropoliţi ai tării. » Cărări grele şerpuesc pe pieptul umflat al înălţimii singuratice şi ceice stăteau sus, — în ziduri care sau surupat de mult, încă din vremea lui Radu dela Afumaţi, cel ucis pe această culme, în biserică — puteau prăvăli lesne duşmanii în vale“. * Prin cele descrise cred că am reuşit să trezesc în mulţi dorinţa de a face o excursie prin aceste regiuni aşa de bogate în frumuseţi. Teodor Romul Popescu. Bare Molatec şi a lene mă poartă trista barcă. O! să plutească veşnic! să nu se mai întoarcă! Pe câmpuri mişcătoare, muiate şi deşarte Spre zarea care piere în veci tot mai departe. Şi între barca ’ngustă, şi între larga lume Mereu să se’nmulţească şiragul cel de spume. Si barca fără cârmă, Căci drumurile toate, rolă. Să plec încet spre soare ce pare că răsare Scoţând curatu-i aur din turburata mare! Şi mânile-mi pe apă lăsându-mi-le grele Şi leneşe, plutească ’n urma bărcii mele. Pe verzile şi sure şi vineţile ape Nimic din astă lume să nu-mi mai fie-aproape. plutească ’n voia sorţii ne duc la poarta morţii. Alice Călugăru. 2* www.dacoromanica.ro 3î6 LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1910. Sorţaş. Amândoi aşteptau să le vie rândul. Bătrânul, Vasile Laviţă, e un om măruntei, cu ochii pitiţi supt frunte, cu pletele retezate deasupra cefii late, scorojite şi înroşite de soare. Feciorul e tot scurt de stat, roşcovan la faţă, şi cu toate că stă bleg, lăsat de-un sold, se vede cât de colo că e om în toată puterea lui. Amândoi se gândesc, cum gândesc ţăranii, mai mult la ceeace a fost decât la ceeace-o să fie. Flăcăul îşi aminteşte că uitase piel-cica de miel, cumpărată din ajun, afară pe prispă, iar bătrânul acuma deabiâ îşi dă seama că dimineaţă, când plecaseră, Ilinca Notarului le ieşise înainte cu cofele goale. Dar gândurile aceste nu-s aşa de stăpâne pe mintea lor; de câteori se deschide uşa dela odaia doctorului băietanul se îndreptă fără voie, iar bătrânul îi dă câte un pumn, în-tr’ascuns, şi feciorul se pleoşteşte din nou pe stânga, ca şi cum i-ar reteză cineva piciorul. Uneori li se opresc privirile pe câte un lucru din odaie, de pe părete, şi privesc miraţi. Deodată pendula bate rar ceasurile; feciorul tresare şi spune tătâne-său: — Ia, ceasul! Şi se uită amândoi la tipsia albă, pe faţa căreia nu prea pot să ghicească numărul care însemnă mersul zilei. în sfârşit le-a venit rândul. Doctorul, un om cât un uriaş, blând, ras, cu ochelarii pe după urechi, cu părul cărunt, lung, dat frumos, în sus pe frunte, le face prieteneşte semn cu mâna să vie. Bătrânul îsi mai în* deasă încă odată pumnul în coasta băieta-nului, şi pornesc. Feciorul calcă în urmă, şontâc, trăgându-şi picoarele a lene. Când intră în cealaltă odaie, doctorul se propteşte în faţa moşneagului şi-I întreabă : — Ei, moşule, ce beteşug ai? Moşneagul fereşte în lături, şi îşi arată feciorul: — Pe mine m’o ferit Sfântul, da băietu ini-i bolnav. — Băiatul? Doctorul se uită, mirat la flăcău, îl mă- soară din creştet până ’n tălpi. Supt sticlele ochelarilor îi sticleşte o luminiţă de înţelegere, apoi vorbeşte: — Hm! nu prea pari să fii bolnav, cârlane; ia’n apropie-te. Băietanul face un pas, se uită stingherit, întâiu la doctor, pe urmă la tătâni-său. Bătrânul clipeşte odată din ochi şi băietanul se rupe mai tare din mijloc, şi scânceşte: — Valeu! Doctorul îl întreabă: — Ce ai în stânga, de stai aşa plecat, băiete ? Bătrânul sare cu gura: — Să vedeţi, d-le doftor, că boala asta o are el de mult, săracu de mine... că ’ntr’o vară a căzut de pe-un stog... — „Din vârful lui“, îngână băietanul. Vorbesc care de care: — Aşa, zice bătrânul, din vârful lui... — Pe-o coastă... — Pe coasta stângă... Ş’o rămas, d-le doftor, ca mort, la pământ, acolo lângă stog, de l-o dus oamenii... — A Mărincăi şi cu Stuhanu... — Ei, dânşii; l-o dus, să trăiţi, acasă, pe năsălie; şi nici n’aveau din ce să facă nă-sălia. — Da, n’aveau cu ce s’o facă... — Şi eu le-am ţipat: faceţi-o pe ţăpoaiele cele, mă, gh itel or 1 Doctorul pierde răbdarea: — Bine, bine; am înţeles. Apoi, către băietan: — la ridică-ti cămaşa!... îl suceşte doctorul, îl învârteşte, îl culcă pe-o canapea, îl bocăneşte. „Valeu!" şi „Valeu!" cum îl atingea. — „Tare-1 mai doare, sărăcuţu", îl căinează bătrânul, clipind din ochi. După ce-1 caută cu deamăruntul, doctorul se dă înapoi, îşi scoate ochelarii şi întreabă pe moşneag: — A tras sortii ? ) Vasile Laviţă se ’neacă, trage cu dosul mânei peste mustăţi ca şi cum ar fi băut apă, în sfârşit răspunde, îngăimat: www.dacoromanica.ro Nari 15-16, 1910. LUCEAFĂRUL 377 — Ba... iacă, acuma o să-i tragă... Mai răsuflă, iar se ’neacă, şi începe de nou: — Are să-i tragă că i-o venit vremea... şi numai pe el şi pe frate-său mai mic îl am... şi cum îi bolnav... tare mi-i frică, domnule doftor... Doctorul se apropie de bătrân, îi pune mâna pe umăr şi-i zice cu glas liniştit: — Şi fiindcă ştii că eu o să caut recruţii, aţi venit la mine... Ţăranii fac amândoi deodată: — Hâhâ! Doctorul se dă un pas înapoi, şi le vorbeşte răspicat: — Feciorul dumitale, să ţi-o spun eu, e mai sănătos ca mine si ca dumneata... Apoi, deodată, poruncitor: — îndreaptă-ţi şalele, nătărăule! Băietanul odată se ’ncordează, drept, ca lumânarea: — „Tiii!“face bătrânul fără voie, mirându-se de prostia fecioru-său. — Credeai c’o să mă ’nşeli, ha, moşule? Moşneagul clipeşte, se uită prin prejur, la dulapurile de lângă pereţi, şi zice, şiret: — Dă, sărut mâna, domnule doftor, amu dacă m’ai prins să vorbesc şi eu pe şleau: că eu am mai fost odată, cu baba, la ’mneata; şi credeam că pentr’o bumaşcă, dintr’atâtea cărţi, ăi găsi ’mneata o boală şi pentru băietu meu. Doctorul zâmbeşte, îi ia, pe câte unul, frumuşel, de spate, şi-i scoate din odaie... La poartă se opresc. Moşneagul zice: — Ne-o ieşit llinca Notarului cu cofele goale, de aceea ne-o mers în sec... Ei, de-acu ai pus-o de mămăligă. — Pus. — Lasă, măi băiete, că şi eu am făcut oastea; dacă nu s’o putut nu s’o putut. Ce să-i faci? Aşa ţi-o fost scris. — încaltea mi-am luat gândul. — Mai asa! i Băietanul îşi îndreaptă cuşma pe ceafă şi o pornesc amândoi. în clipa aceasta, din urmă, se aude o goarnă. Ţăranii se opresc. Bătrânul priveşte înapoi: — Vine garda, măi! Soldaţii se apropie. Ţăranii iau şi ei piciorul şi pleacă. Un fruntaş cu capela pe sprânceană râde şi strigă din front: — Brava moşule! — „D’apoi ce crezi, măi ţâcă“, răspunde moşneagul; apoi, trăgând cu coada ochiului la fecioru-său vede că merge greşit şi-l îndreaptă. — Schimbă piciorul, mă; deprinde-te; aşa, asa! i Şi-i dă cadenţa: — Stâng-drept! stâng-drept! stâng-drept! Asaaa! > Soldaţii fac haz; iar cei doi ţărani, bălă-bănindu-şi mânile, merg, voioşi, în pas cu garda. Em. Gârleanu. Cântec. Aluniş vecine, uită-te ’n câmpie Cum îşi chiamă puii biata ciocârlie Şi se 'nalţă ’n aer şi se duc mereu — O să vie vremea să mă duc şi eu. Dar îţi las povestea visurilor mele Să le-o spui la vânturi, să le-o spui la stele. Şi ţi-am scris pe frunze tainică scrisoare; De-o ceti-o unul şi-i vedea că-1 doare Tu opreşte-1, spune-i, zile lungi de vară, Ochi-mi trişti şi bolnavi cât îl aşteptară, Măsurând cărarea — şi câţi ani trecură încercând să schimbe dragostea-mi în ură. Aluniş vecine, aluniş sărace Spune-i, câte lacrimi curg pân’ se preface Din duioasă, blândă, inima păgână, Şi la urmă, rece bulgăr de ţărână. Ecaterina Pitiş. www.dacoramamca.ro 378 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1910. Anticarul. — Din Carnetul unui Ieşan. — în faţa Traianului, de mult, erâ o clădire veche, ce ţinea colţul, cu bolţi sonore, răzi-mate pe stâlpi de piatră, cu uluce vechi, stropită de toate noroaiele, mânjită de toate intemperiile naturii. Acolo sub bolţi, pe scările roase, de când ţin minte, evrei soioşi în laibăre înverzite de vreme, ţineau tarabă de schimb si un veşnic zuruit de carboave, purtate dintr’o mână în alta cu o dibăcie de prestidigitator, spuneau trecătorilor felul ocupaţiei acestor cinstiţi negustori. în fund, sub tavanul murdar, un alt evreu, bătrân ca un Faust, îsi asezase rafturile lui de anticar. Foi smulte, cu clasice versuri pe ele, sburau şi se risipeau, căci la răspântia aceia băieţii treceau şi-şi lăsau cărţile ca un bagaj inutil, acestui arhivar improvizat ce ştia să adune şi să fructifice trecătorul lor depozit. Mai încolo, sub bolta unei porţi, se adunase un altul lângă nişte dughene de ferărie, cumulând pe lângă traficul cărţilor vechi şi pe acel al mărcilor poştale. Erâ un fel de bursă a timbrului în plin aer, unde „picioarele umede" cum li se zice la Paris, veneau să-si satisfacă dulcea manie de colecţionari. » f Spre această bursă, sub tunelul porţei, călătoreau rarităţile tuturor ţărilor, hârtiuţe efemere cu fel de fel de efigii, rendez-vous ciudat de capete încoronate, precum şi capul de bou naţional care erâ mai cu seamă la mare preţ. Astfel s’au stabilit cele două dinastii nediscutate în materie, aceia a lui Şaraga şi a Kuppermanilor. Neobosiţi cercetători de arhive, iscoditori şi ingenioşi, în curent cu bibliotecele caselor vechi, ale podurilor cu arhive şi documente preţioase şi a atâtor alte sfinte relicvii păstrate prin gherghiruri din moşi strămoşi. Dela carte la timbru si dela timbru Ia hri- » soave şi documente, anticăria aceia în plin aer, bătută de ploi şi vânturi, şi bolta porţii spre care se îndreptau picioarele umede ale atâtor maniaci, s’au preschimbat cu vremea în prăvălii cu vitrine încăpătoare şi cu mândre firme respective. Comerţul mergeâ precum cioclii, aceşti corbi funerari, pândesc fereastra unui bolnav în agonie ca să vadă licărind făclia străjuitoare spre a puteâ atârnă crepul de doliu deasupra porţii, tot astfel aceşti prepelicari iscoditori pândeau şi ei minutul suprem, minutul trist, după care ce-au strâns generaţii cu generaţii, stă să se împartă între moştenitori şi să se irosească la cele patru vânturi. Bun şi rău, hârtie scrisă ori imaculată, slovă veche cu ceardacuri capricioase şi slovă nouă cu veşti bune ori gânduri de dragoste, ziare cu alte veşti şi alte leaturi, pe toate la un loc le adunau şi Ie cumpărau în norman cu kilogramul căutând apoi ca nişte necro-fari profanatori, scrisoarea preţioasă ce s’ar puteâ schimba în aur sau hrisovul scump preţuit de Academie. în pădurea aceasta stufoasă de hârtie şi de plicuri vechi, vânătoarea după capul de bour începeâ şi dupăce materialul tot erâ cercetat si cernut cu deamă- » runtul, scrisori de dragoste şi scrisori părinteşti, veşti de o zi şi gânduri intime, clipe fărîmate de vieaţă şi prăfuite de colbul vre-milor, erâ aruncat la gunoaie, vândut la băcani, ori reîntors la obârşie acolo unde merge paiul şi petica murdară ca să-şi reînceapă eternul calvar. laşul însă, a murit încetul cu încetul, stradă cu stradă, casă cu casă, şi odată ce şi comerţul a căzut, necrofarii noştri s’au mutat, când ici, când colo. Firmele celor două generaţii de anticari au emigrat când într’o hudiţă când într’alta, aciuindu-se după întâmplări şi după afacerile ce le făceau. Acel ce însă îşi petrece multă vreme în atmosfera aceasta de hrisoave şi lucruri vechi, ce poartă şi duce în faldurile hainelor lui praful răscolit al altor vremi, nu odată se întâmplă să sfârşească prin a-şi iubi meseria cu patimă şi să devie la rândul lui un adevărat colecţionar care se bucură când a găsit piesa rară de mult timp căutată şi care sufere când trebuie să se despartă de un lucru scump care-i înobilează vitrina. Bătrânul Şaraga devenise şi el unul dintre aceştia, şi mi-1 aduc aminte într’o dimineaţă de Maiu www.dacoromanica.ro Nrul 15-16, 1910. LUCEAFĂRUL 379 când îşi avea prăvălia la otel Traian. Se făcuse, se vede, că negustorul izbutise o afacere bună ori venise poate din provincie sau mai ştiu eu de unde, cu noi achiziţii. Sculat de dimineaţă îşi primenise vitrinile, şi acu, radios şi rumân, burtos cum eră, cu musteţile în jos şi ochii şireţi sub gene, se aşezase în mijlocul străzii, şi fără grijă de trăsurile ce treceau în sus şi în jos, cu mânile în buzunare îşi priviâ singur noile daruri, şi eră atâta fericire şi satisfacţie în toată fiinţa lui, încât par’că toate acele vechi şi preţioase lucruri, iscodite cu atâta trudă, le-ar fi adunat pentru plăcerea lui şi nu ca să le risipească din nou la cele patru vânturi. Dinastia cealaltă, ce s’a făcut nu ştiu, însă într’o dimineaţă de curând, trecând pe cheul Dâmboviţei, acolo unde au fost izgoniţi acum anticarii bucureşteni, ca un vechiu maniac ce sunt, m’am oprit în faţa baracelor prăfuite. O căldură toridă domnia si vântul ca Simunul > dogoritor din pustiuri purtă de ici colo nisipul de aur îngrămădit în movile pe piaţa Mihai-Vodă. Acolo, din rămăşiţi de dulapuri vechi, din fărâmături de chioşcuri, din uşi stinghere ori din garderoburi hârbuite, şi-au clădit noua citadelă sărmanii anticari. Care cum au putut, şi-au întins deasupra o pânză, s’au aciuiat în voia vântului şi a ploilor aşteptând muşterii. Cărţi lângă cărţi, volume fără noroc, tomuri pe cari au visat cine ştie ce ochi, din toate veacurile şi de toate vrâs-tele, în fel de fel de legături şi scoarţe, rămăşiţi ale atâtor restrângeri şi ale atâtor biblioteci, jurnale şi infolii, reviste efemere şi foi de-o zi dorm toate la un loc, aşteptând mâna binecuvântată ce le va scoate din nou Ia lumină si le va dâ onoarea raftului în casa » unui visător. Şi în una din acele sărace bărăci, cum răsfoiam un volum cu foi îngălbenite, de Al-phonse Karr, privind pe deasupra cărţii, am văzut deodată un om bătrân, cu barba ca omătul, cu ochii ca două pete de cerneală care mă priviau întrebător. Şi nu ştiu cum, fulgerător mi-a revenit în minte casa aceea cu bolţi sonore proptite pe stâlpii vechi, stropită de toate noroaiele. Brusc, jidovii ce ţineau tarabă, îşi sunară carboavele şi un cap bătrân, ce semăna leit cu cel ce-1 aveam în faţa mea apăru, sau se transpuse în cadrul acela trist şi bătut de vânturi, ca o incarnare simbolică a anticarului de pretutindeni. D. Angliei. Şi primăvara-i numai una... Cu fiecare zi ce moare te ’ngropi tot mai adânc şi tremuri Iubire fără de nădejde ce mi-ai lucit odinioară... Şi amintirea ta curată ce-o simt şi-acum că mă ’nfioară Ca mâne se va prinde ’n hora fantomelor din alte vremuri... E pe sfârşite primăvara şi primăvara-i numai una; Cu fiecare zi ce trece sunt tot mai singur pe cărare... Şi tu iubirea mea străină şi năpădită de uitare La ce-ai mai lumină grădina pierdută pentru totdeauna!? O, stinge-te domol, departe, preasfântă candelă uitată, în preajma ta să cadă noaptea, să nu se vadă nici o floare... Ca visătorii cei de mâne porniţi spre răsărit de soare Voioşi să treacă peste groapa iubirii mele de altădată!... Bârsan. www.dacoramamca.ro 380 LUCEAFlRUL Nrul 15-16, 1910. Ca să nu sufăr amarnic, Ca să-mi uit dorul zadarnic Mă voiu duce ca să zac în ogor bogat şi darnic Unde-un nevăzut paharnic Umple cupele de mac... Barca somnului înceată Pe tăria depărtată Luneca-va printre nori. — Luneca-va... încărcată De comoara ei bogată, Până ’n pragul lumilor, Somnul. Unde ’n fiecare clipă Necurmate se ’nfiripă Amăgiri cu amăgiri, Şi se duc iar în risipă De-o bătaie de aripă Ale macilor subţiri. } Macii, cupele lor pline Răsturnându-le spre mine Cu ameţitorul dar, Somnul or să-mi învenine, Vinul ros or să-mi închine » Cu ’nmiitul lor pahar. Vântul, harfa-i să o ’nstrune, Coarda-i tristă să răsune în înflăcăratul ceas, Şi suspinele-i nebune Tainic să le împreune Cu al ierburilor glas... Vântul în câmpia ’ntinsă Plece floarea cea aprinsă Cu a ei foi de somn şi jar! Ca să fiu pe buze-atinsă Să pot crede că-s învinsă De sărutul tău amar! Alice Călugăru. Note de drum. i. Mi-a sosit un sol de-acasă Şi-a bătut la poartă ’n zori, Fâlfăiâ din neagra haină Şi din aripile sale, Pare că-mi spunea o taină Nepătrunsă şi de jale: „Rupe vălul de mireasă Şi cununa cea de flori 1“ 11. O dă-mi credinţa ta curată, închide-mi ochii, dragă tată, Căci s’a deschis al tău mormânt Solul m’a luat de mână Cătră casă ne-am pornit, Pare c’auziam într’una Jalnice cântări de mor{i. Aruncaiu din mâni cununa Ce ’mpleteam viclenei sorţi Vieafă: Umbră şi ţărână, Pentru ce m’ai pedepsit? Să nu mă’ntreb unde le duce, Şi când îţi vor cântă la cruce Să n’aud bulgării căzând. III. Căsuţa mea cu zidurile-albastre, Biserică a suferinţei noastre, Azi n’am putere pragul tău să-l trec, Eu rătăceam in lumea cea de vise Când tu treceai de negrele abise Cu îngerii ce ’n raze te petrec. Stai la margine de cale IV. Stai opreşte-te şi pune Suflete iubit de toţi, Peste groapa ta cu flori Vezi că’n jurul groapei tale Mânile spre rugăciune Stau nepoţi şi strănepoţi. V. Cum le-ai pus de-atâtea ori. La groapa ta mă ’nchin Ard flăcări la mormânt, Femei ţi-o tămâiază Nu ţi-am aprins nici una Primeşte din senin. Din toate câte sunt. Mi-e sufletul pustiu, Veghez la groapa ta Eu nu ţi-am dat o rază Trag clopotele ’ntr’una Lumină la sicriu. Şi nu mă pot rugă. Sălişte. Mari a Cunţan. E3 www.dacoramamca.ro Nrul 15—16, 1910. luceafărul 381 La băi. Am întâlnit la o gară o cunoştinţă din tinereţe. O doamnă frumoasă, cu ochi visători, foşnind din mătăsuri. Mi-a zâmbit de departe, răspunzând salutului meu, cu un gest elegant, ce-i scotea la iveală braţul alb, ca al Junonei, ascuns până acum în dantelăria diafană. M’am aşezat la masa ei, întrebând-o încă-trău călătoreşte şi căutând cu ochii în văl-măşala publicului pe bărbatu-so. — Mă duc la Abazzia — spune ea cu un gest de oboseală. Sunt suferindă... şi adierea Adriaticei îmi face asa de bine... M’am obis-) > nuit cu aerul de mare... O privesc cu mirare. Bag de seamă, că e mai frumoasă şi mai voinică de cum o ştiam cu doi-trei ani înainte, pe când eră fată. Ochii îi străluceau mult mai ispititori, într’o lumină verzue, felină... îmi amintiam de vremea când eră încă copilă, de balurile prin cari s’a strecurat fără să fi întors capul nimănui, cu toate că eră o frumuseţe desăvârşită. îmi amintesc y y de după amiezile, când o surprindeam plivind desculţă prin grădină, ori cosând la maşină, cu acea candoare de modestie, inconştie de frumuseţa ei biruitoare. Şi-mi amintesc de anii ce se strecurau neînduraţi, unul câte unul, întunecând strălucirea frunţei ei de marmoră şi stânjinind mlădierea copilărească a miljocului ei de trestie. Şi cum anii treceau şi graţiile ei începeau a se risipi, ca parfumul unui trandafir în glastră, şi invizibile cute, asămănătoare rociului de păianjen, păreau a împrejmui coada ochilor ei frumoşi, — mi se părea din ce în ce mai atrăgătoare în resignarea ei, în modestia ce o prindea aşa de bine, în vorbă şi în gesturi. Purtă o haină albastră, o haină simplă de tot, în care conturele trupului ei superb, ieşau la iveală, ca un protest, ca o sfidare pentru toţi acei somnambuli trecători, cari nu-şi puteau deschide ochii pentru a-şi mângâia privirea în aceasta comoară de frumuseţi. Zâmbia drăgălaş, cu o nuanţă de mâhnire pe buze, ca şi când şi-ar fi dat seama de nedreptatea ce i se face, nedreptate ce aveâ să o răpună cu zile. Nu o mai vedeai nicăiri. Arare, când treceai pe la geamul ei, perdelele tremurau uşor, şi bănuiai abiâ că răsuflul ei le-a mişcat. La baluri nu mai mergea, când o întâlniai ieşind dela biserică, o întrebai cu mirare: — Bine, domnişoară, se poate să nu mai ieşi nicăiri? Te-ai supărat pe lumea asta? Ea zâmbiâ: — Nu sunt supărată pe nimeni. Dar e mai bine acasă cu mama. Aveţi d-voastră y fete mai tinere la petreceri... eu sunt fată bătrână... Eră o mustrare în vorbele ei sentenţioase, dar şi un fel de împăcare cu soarta neînduplecată. Eră resignarea fetei frumoase şi sărace, care vedea cum toate prietenele ei se mărită, în vreme ce ea rămâne singură şi părăsită, ca într’un amurg, ce o învăluie cu întunerecul lui mângâietor şi rece în aceeas vreme. y Simţiain cum ceva mi se mişcă în suflet şi îmi ziceam: Câţi băieţi cum se cade ar fi fericiţi să-şi ia de nevastă aşa un înger. Eră o Cenuşotcă, un diamant în năsip, căreia nu-i lipsiâ decât poleeala, o rază de soare, ca s’o scoată la iveală, în toată splendoarea. * Şi raza de soare a venit şi ea. Un proprietar tânăr, unul din acei puţini fericiţi, cari nu caută în vieaţă decât o nevastă care să tină la el. Cum trecea odată y în goana fugarului, a zărit-o. Şi-a oprit roibul şi a privit lung Ia fata, ce plivea desculţă printre flori... Soarele îi încunună părul, în lumina mângâietoare a asfinţitului. Ea şi-a ridicat ochii, s’a înroşit, pe urmă şi-a văzut de lucru, deşi degetele îi tremurau sub privirea de foc, ce o săgeta. Călăreţul a pornit la pas, ca şi când nu s’ar îndură să mai plece, şi-a mai întors încă odată privirea înspre vedenia, care stâ tot plecată asupra stratului de flori, în revărsarea aurie a asfinţitului. y S’a oprit la cel dintâiu han, a schimbat câteva vorbe cu un prieten, la un păhar de vin, şi s’a culcat de timpuriu, ca un muncitor obosit ce eră. De cum şi-a închis ochii, i s’a făcut o mare lumină în suflet. Vedea, www.dacoromanica.ro 382 LUCEAFlRFL Nrul 15-16, 1910. mai desluşit ca înainte, arătarea ei graţioasă, plecată asupra stratului de flori, şi-şi închipuia că o vede în grădina lui, ca o păsărică prinsă în colivie... îi spunea cuvinte de dragoste, în acea dulce beţie a inconştienţei, când visul şi vieaţa se amestecă... Toate cunoştinţele lui de până acum rămâneau în umbră, în vreme ce chipul ei se ridică tot mai stăpânitor, în cadrul vrăjit al iubirii. * Dimineaţa, dupăce se trezi din reveriile acestei nopţi albe, s’a dus să-i vorbească. A stat puţin şi nu i-a zis decât câteva vorbe: — Domnişoară, eu te cunosc de mult... de când erai mică... Poate nu-ţi mai aduci aminte... M’am gândit la d-ta mai de mul-teori... şi ieri, când te-am văzut... m’am hotărît să-ţi spun ceva... Am şi eu o grădină mare şi am case... dar nu e cine să plivească acolo... nu e cine să le poarte de grijă... N’ai veni d-ta să fi stăpână acolo? Bătrânii i s’au umplut ochii de lacrămi, iar fata s’a roşit ca un trandafir, pe urmă s’a făcut albă ca păretele. Venise prea fără veste acest trăsnet orbitor în întunerecul ce împrejmuia vieaţa ei de sărăcie şi desnădejde. Tânărul înţelegea şi el, că prea se grăbise. Bătrâna bâlbăiâ frânturi de cuvinte: „Domnule... e un noroc pentu noi... eu cunosc familia d-tale... dar vezi d-ta... e prea fără veste, să putem spune ceva“ în vreme ce fata îl priviâ palidă, cu ochi mari, în cari el cetiâ atâtea făgăduinţi. S’a ridicat şi s’a înclinat uşor: — Mă iertaţi pentru îndrăsneală, d-şoara va avea răgaz cândva să-mi scrie un şir... La despărţire i s’a părut că mânuţa ei tremură uşor. Aşa tremură un pui de vrabie, un pui ce a căzut din cuibul lui cald, şi îl surprinzi sbătându-se în iarbă... * După două săptămâni, cari i se părură o veşnicie, el primi un bileţel parfumat, chiar când eră în toiul muncii. Secerătorii munciau de zor în valurile de aur ale holdei, iar el împărţiâ porunci, fără să-şi mai arunce privirea înspre locul, de unde aşteptă să sosească băiatul cu posta. Nu mai nădăjduiâ nimic acum şi se gândiâ adese cu un zâmbet de mâhnire: pe a cui seamă adună el atâta amar de roadă, când casa lui eră goală şi grădina pustie! Rupse cu grabă plicul şi ceti un cuvânt, un singur cuvânt, care preţuiâ pentru el mai mult ca tot belşugul roadei şi ca toate comorile din lume: „Vino!“ Soarele s’aplecâ spre asfinţit; făcu semn secerătorilor să contenească din muncă şi porni spre casă. în curtea largă, când împărţiâ plata muncitorilor, aveâ un zâmbet de copil fericit. Spuse servitorului să-i înşele roibul, apoi adause: — Şi scoate, măi băiete, trei vedre de vin pentru creştinii ăştia, trei vedre, măi, din cel mai bun! Oamenii izbucniră în aclamări, privindu-se, în aceeaşi vreme miraţi: ce-o fi având dum-> » nişorul astăzi de e aşa de darnic? Şopteau şi chibzuiau în fel şi formă. O nevastă cu ochi iscoditori spuse: — Ştiu eu ce are domnisoru. l-o sosit o ) > scrisorică dela oraş... de aia-i asa vesel t i nu vedeţi, că si încalecă. Oamenii o priviau convinşi pe jumătate, ştergându-şi mustaţele după băutură. — O fi, tu, mai ştii!... * Nunta s’a făcut aşa de repede, încât lumea n’a avut destul răgaz, să-şi exprime mirarea. Lăudau cu toţii pe mirele generos şi pe norocoasa mireasă. Conglăsuirea eră aşa de armonică, ca şi când toată lumea ar fi fost răpită de acel vârtej de deliciu, care învăluiâ pe cei doi însurăţei. Simţiau cu toţii adierea unui curent înviorător, a unei porniri spre idealism, lucru ce îi emoţionă cu atât mai mult, cu cât în vieaţa de toate zilele nu prea bătătoriau aceste cărări de toţi lăudate. - Cei doi tineri s’au pierdut în umbră, în umbra viorie a oamenilor fericiţi, cari nu mai au a face cu lumea, înţelegând pe deplin marele mister al vieţii, că fericirea e în noi înşine şi nu în amăgirile lumei ce ne înconjoară. * Acum, că o vedeam singură, pornind departe, în strălucirea frumseţei şi a eleganţei, mă gândiam cu mâhnire la credinţa, ce o www.dacoromanica.ro Nrul 15-16, 1910. LUCEAFĂRUL 383 pusesem în dăinuirea fericirei lor. îmi vetiiâ să o întreb câte ceva, dar vorba mi se opriâ în gât, când o vedeam aşa fără de gânduri, preocupată numai de drumul ce avea să-l facă, de distracţiile ce o aşteptau pe ţărmul mării. Pe o clipă îmi răsări în minte chipul luminos al fetei pe care o admirasem în cadrul modestiei, dar imagina se prăbuşi repede în neant, ca o stea căzătoare. Se dase semnalul de plecare. Ea se ridică, întrebându-mă cu un zâmbet: „Eşti bun să mă însoţeşti până la cupeu?" Doi hamali cărau încovoiaţi două cofere mari şi o sumedenie de cutii. Am inşfăcat şi eu două cutioare, de cari doamna îmi spunea să port mare grijă, căci sunt pălăriile ei cele mai nouă, comandate direct pentru Abazzia. La despărţire mi-a întins mâna, fără de mânuşă, un favor acesta. — Şi n’o să te plictiseşti, doamnă, pe acolo singură? — Ei bine, ce să fac? Bărbatul meu e aşa de ocupat sărmanul, iar eu trebuie să plec, înţelegi d-ta: trebuie... sunt suferindă. Mi-a întins, cu un deosebit farmec, mâna spre sărutare, lăsând să se întrevadă iarăş braţul ei gol, până sus, din labirintul dantelăriei. — Şi d-ta de ce nu vii, ce eşti aşa ursuz... nu-ţi închipui ce fericire e să stai acolo, fără nici un gând. Când m’am aşezat la masa de pe peron, în aşteptarea trenului meu, am răspuns la fluturarea batistei şi a zâmbetului ei, în vreme ce icoana ei încearcă să mi se înfăţişeze încă odată, din valurile luminoase ale trecutului. Dar nu mai izbutiam să o prind, cum nu mai zăriam nici chipul ei de acum, pierdut în zgomotul vagoanelor şi în pufăiturile locomotivei. Ci un alt chip, unul la care nu mă gândisem până acum nici eu şi, probabil, nici ea — îmi răsăreâ din ce în ce mai desluşit. Era un tablou: muncitorii se încovoiau supt arşiţa soarelui, să adune în snopi belşugul roadei şi stăpânul stă tolănit la umbra unui frasin, posomorit, sucindu-şi o ţigară, în vreme ce acceleratul se pierdea în depărtarea fumurie, spre lumea cu cer mai albastru, spre colţul de rai, unde nu sunt oameni posomoriţi, şi nu sunt gânduri... Al. Clura. Cântec. Frăgar bătrân ce-ai străjuit Fereastra casei mele în timp senin de fericiri Şi ’n ani de zile grele. Atâtea tainice-amintiri De umbra ta mă leagă în tânguitul tău ascunzi Povestea mea întreagă Tu ai văzut frumosul chip Ce mi-a fost drag în lume Noroc pierdut... din care azi Mi-a mai rămas un nume. Aurelia Pop. Strofe. (Hafis.) Iubirea e o taină nepătrunsă — Nici glasuri îngereşti nu sunt în stare Să tâlcuească lumii mărginite Nemărginita, sfânta ei splendoare. Avrig. Slăviţi să fie sfinţii toţi din ceruri: Martiri, apostoli, îngeri, sfinţi părinţi — Dar inima zdrobită de iubire Mai sfântă-i decât mii şi mii de sfinţi. Vasile Stoica. www.dacoramamca.ro 384 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1910. Poporanismul. — O anchetă literară. — Unul din martorii acestei porniri spre popor a intelectualilor descrie astfel mişcarea aceasta: „O chemare puternică a răsunat dela un capăt al imperiului la celalt, chemând pe toţi acei la cari conştiinţa n’a amorţit să meargă pentru mântuirea patriei şi a ome-nirei. Toţi plecau frunţile înaintea acestei chemări. Un dor neînchipuit de martiriu, o revoltă în contra vieţii neomeneşti trăite până atunci, îi împingeau spre popor — şi părăsind casa părintească, averea, cariera, aceşti entuziaşti înălţaţi de o credinţă nouă, nu cunoşteau piedici, nu cântăreau jertfele, nu se dădeau îndărăt înaintea oricărei suferinţe, dorind să moară mai bine decât să se oprească din drumul apucat. Acest entuziasm care cuprinsese tineretul a fost aşa de contagios încât în curând în rândurile intelectualilor ce mergeau în popor, s’au văzut oameni cu poziţie perfect stabilită, proprietari mari, magistraţi, doctori, militari cu grade de colonel şi general". Tot aceşti oameni formară armata mare a poporaniştilor. Această mişcare cu greu poate fi numită o mişcare politică. Mai mult semăna a fi o cruciadă, căci avea caracterul contagios al tuturor mişcărilor religioase. Poporaniştii acestei epoce tindeau nu numai spre un scop practic, dar căutau mai ales a-şi satisface o adâncă trebuinţă de curăţire sufletească a persoanei lor. Aveau convingerea adâncă că pentru a ajunge la perfecţia morală a omului este necesar înainte de toate de-a pune în perfectă concordanţă convingerile formate cu vieaţa de toate zilele. De aceea poporaniştii conziderau că trebuie să părăsească mediul social în care se năşteau, pentruca să devie lucrători sau ţărani. Această trecere dintr’un strat social într’altul trebuie făcută într’un mod radical, încât orice legături, fie chiar cele mai personale şi intime, trebuiesc rupte fără cruţare. De sigur că realizarea acestei convingeri a dat naştere la multe drame în vieaţa sufletească intimă a (Urmare.) poporaniştilor, căci adeseori omul trebuia să calce pornirile cele mai delicate de inimă pentru a se conformă riguros crezului său. Au fost fete cari, părăsindu-şi părinţii, îşi luau rămas bun dela un tată sau o mamă iubită. Logodnice şi soţii cari rupeau orice legături, pentrucă logodnicul sau soţul nu împărtăşeau această convingere şi nu voiau să meargă împreună cu ele. Procesele politice ale poporaniştilor dela 1874 şi 1876 au dat pe faţă toată mărimea sufletească a acestor intelectuali poporanişti. Procesul c e 1 o r 50, care s’a judecat la 1874 la Moscova, a impresionat aşa de adânc societatea rusă, încât răposatul cancelar al imperiului rus, prinţul Gorceakoff, care azistase personal la desbaterile acestui proces, a exclamat dupăce ascultase discursurile acuzaţilor: > — Au revenit timpurile Apostolilor, aceşti tineri au de gând să întemeieze o nouă societate omenească. Sunt nişte visători, iar nu criminali. S’a făcut rău că s’au dat pe mâna justiţiei. în acest proces discursul d-rei Bardina, o fată de 20 ani, a arătat că poporaniştii acestei epoce, deşi socialişti, însă n’au fost revoluţionari. Acuzata a declarat înaintea judecătorilor că procurorul acuzator greşeşte zicând cum că dânsa şi tovarăşii ei aveau de gând să distrugă familia, religia, proprietatea particulară si în fine statul. — Noi n’am voit şi nu voim distrugerea familiei, ci din contra voim ca orice om să aibă dreptul şi putinţa de-a avea o familie. Să nu mai existe în societate nici prostituata nici prostituatul. Noi n’am avut de gând să distrugem proprietatea, căci voim ca fiecare om să aibă drept egal la bunurile obşteşti pentru adunarea cărora trebuie să muncească toţi la fel. N’am voit să distrugem religia, conziderându-o ca o afacere de conştiinţă a fiecăruia, deci voim libertatea conştiinţei. în fine, isprăvi d-ra Bardina, n’a putut să ne treacă prin gând nici distrugerea statului, căci aceasta va fi opera poporului www.dacoramamca.ro Nrul 15—16, 1910. LtlCEAFlROL 385 şi dela dânsul depinde forma care va voi să dea statului său. Cu toată profesiunea aceasta de credinţă a acuzatei, dânsa a fost condamnată la 8 ani de muncă silnică în Siberia. Guvernul rus cu ferocitatea care îl caracterizează a persecutat cu atâta cruzime pe aceşti poporanişti, încât dintr’o parte deveni imposibilă orice propagandă paşnică printre lucrători şi ţărani, iar dintr’altă parte în sufletele îndurerate, necăjite şi jignite ale acestor intelectuali, dragostea de care erau cuprinşi pentru omenirea întreagă, încetul cu încetul se transformă în ură în contra persecutorilor, iar ura adeseori cerea mai mult decât apărarea personală, cerea răzbunare pentru jignirile aduse. La 1881, uriaşul executor al împăratului Alexandru II, J e k a b of f, înainte de a fi spânzurat a declarat judecătorilor săi: — Am venit pe arena istoriei cu toată dragostea; am implorat dela pătura cârmuitoare milă şi îndurare pentru poporul de jos. Mi s’a răspuns prin puşcărie, muncă silnică şi exil în Siberia. — Acuma venim cu preceptele din biblie, iar nu din evangelie — zicem — ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Astfel, cu aceste cuvinte a lui Jekaboff s’a încheiat perioda biblică a poporanismului în Rusia. Dintr’o parte ocârmuirea prin persecuţii a pus capăt acestei mişcări poporaniste nerevoluţionare. Iar dintr’altă parte poporanist» însăşi s’au convins că în straturile muncitorimii si a ţărănimii nu există de loc » f acel ideal social întemeiat pe dreptate şi dragoste care a fost visul lor. Că poporul muncitor ca şi straturile suprapuse sunt deopotrivă de corupte de societatea actuală omenească şi că pentru a realiză idealul conceput este necesară morala omului cult în toată puterea şi mărimea acestui cuvânt. De aceea în momentul de faţă poporanismul în Rusia nu mai are trăsurile caracteristice ale poporanismului descris mai sus. El s’a fracţionat întâiu în două partide mari politice şi pe urmă într’o mulţime de organizaţii mici cari s’au despărţit din cele două mari partide: partidul social-democrat şi partidul socialist-revoluţionar. Deosebirea dintre aceste două partide dela 1905 încoace e foarte mică si neînsemnată, căci ambele partide sunt marxiste şi revoluţionare; nici chiar în tactica ambelor partide nu există mari deosebiri. Atât social-democraţii ruşi cât şi social-revoluţionarii consideră că realizarea idealului lor social se va face de jos în sus. Dar pentru aceasta nu e nevoie de sentimentalismul po-poraniştilor, nu e nevoie ca intelectualii pentru a deveni folositori poporului să îmbrace haina lucrătorului sau sucmanul ţăranului, să devie lucrător de meserie sau argat, să părăsească stratul social din care face parte şi să se coboare în popor. E destul ca dânsul să ducă poporului incult lumina cunoştinţelor sale, muncind ca un om cult în straturile muncitorimii, lăsând ca poporul muncitor singur folosindu-se de lumina cunoştinţelor căpătate prin intermediul intelectualilor să-şi croească viitorul său conform marelui ideal socialist. Atât, în trăsături largi, este tot ce cred necesar a vă scrie în ceeace priveşte poporanismul din Rusia. Primiţi, d-1 meu, asigurarea stimei şi dragostei mele. (Va urmă). Zamfir C. Arbure. 0 Dări de seamă. Al. G. Florescu, Chinul. Piesă în 3 acte. Retipărire din „Convorbiri Literare". Bucureşti, 1910. 111 p. Preţul 2 Lei. S’ar păreâ că cei câţiva scriitori dramatici, ieşiţi de curând din cercurile mai aristocratice, ar fi mai mult nişte amatori abili, decât scriitori în puterea cuvântului. D-nii Florescu, Miclescu, Diamandy şi, în parte, chiar şi Lecca cunosc destul de bine tehnica teatrală şi pricep să dramatizeze, în condiţii convenabile, un subiect găsit de dânşii, sau la nevoie inspirat din alte literaturi. Dialogurile curg, fade uneori, cu colorit mai picant de altădată; acţiunea se împleteşte cum dă Dumnezeu, fără să se mai ţină totdeauna seama de anumite legi psihologice. Şi dacă piesele www.dacoramamca.ro 38G LUCEAJTARUL Nrul 15—1G, 1910. lor — aproape toţi aceşti autori îşi numesc lucrările „piese"! — nu au un fond mai distins prin originalitate şi nici o formă literară mai consistentă; dacă nu ţin afişul timp mai îndelungat şi în mişcarea noastră literară nu fixeză nici un moment de senzaţie, — ele lasă totuş o urmă de parfum şi ridică discret perdeaua de pe un colţ de vieaţă prea puţin utilizată în lite-, ratura noastră, zugrăvindu-ne moravuri şi mentalităţi caracteristice pentru stratul social din care autorii fac parte. Pe mine, de pildă, „Chinul" d-lui Florescu nu mă interesează ca lucrare de artă. D-sa este un temperament prea rece pentru scenă, convorbirile d-sale sunt prea fără miez şi figurile d-sale prea sunt automatice. Caut suflet şi patimi în această dramă, ca în oricare alta, şi nu găsesc decât persoane de duzină, cu vorbe convenţionale şi cu intrigi mărunte. Nimeni nu va puteâ să mă convingă că subiectul „Chinului" constitue o ţesătură de măiestru. Un doctor pedant se logodeşte şi, auzind că părintele său a murit nebun, se teme de legea teribilă a eredităţii şi desface logodna, cu gândul să se împuşte. Când eră însă ca să fie, vine maniă-sa şi-i destăinueşte, că el nu este fiul părintelui nebun, ci e născut dintr’un părinte ilegitim şi paralel cu cel crezut... O păcăleală nostimă, dar o anecdotă puţin spirituală, în urma căreia catastrofa dramatică e evitată. Şi se sfârşesc toate bine, ca în romanele sentimentale. Dar dacă, cum ziceam, combinaţia aceasta, orfană de fantazie, a d-lui Florescu nu are nimic comun cu arta şi se pierde în noianul celei mai palide literaturi dramatice, „Chinul" ne aduce totuş câteva contribuţii la cunoaşterea unui mediu anumit. Raportul dintre eroul Dinu şi libidinoasa doamnă Zoe, pe urmă însuş trecutul mamei lui Dinu oferă câteva indicii pentru un critic social. Regretabil este in orice caz, că aceşti autori dramatici sunt aşa de puţin risipitori în culori. Când dau de urma unor tipuri de aceste, nu le dau cuvenita notă de intensitate, pare că le-ar fi milă să spună tot ce ştiu despre ele. De încheiere mai observ, că în direcţia aceasta, a dramei sociale, ne putem aşteptă la o frumoasă des-voltare. O spun pentrucă publicul nostru teatral manifestă, în timpul din urmă, un interes destul de pronunţat pentru ele. Fi-va el d-1 Florescu, sau altul, care va creâ o „piesă" într’adevăr de rezistenţă, rămâne să vedem mai târziu. Deocamdată „Chinul" nu e cu plăcere. * Petre V. Haneş, Studii de literatura română. Bucureşti, 1910. 250 p. Preţul 2 Lei. Când este vorba de d-1 P. V. Haneş, un fecund autor de cărţi didactice de limba română la Bucureşti, nu putem să nu zâmbim de faimoasa caracterizare cu care, întFun manual al său, ne-a prezentat vieaţa poeţilor Vlahuţă şi Coşbuc: „D-1 Al. Vlahuţă — scrie profundul biograf — ocupă astăzi un loc de funcţionar în administraţia Casei şcoa-lelor. Acum câţiva ani luă parte activă la publicistică, fie colaborând, fie conducând reviste. D-1 Gh. Coşbuc este colegul de funcţiune al d-lui Vlahuţă la Casa şcoalelor şi este originar din Transilvania, unde a scris prin diferite ziare şi reviste..." Din păcate tonul acesta de cea mai sacră simplicitate dăscălească şi forma aceasta vulgară de a se exprimă în materie literară le regăsim dealungul tuturor „studiilor" de-acum ale d-lui Haneş. Alegem la întâmplare: „De obicei se aminteşte ca şcoale literare (observaţi gramatica!) societatea „Jun'mea", înfiinţată la laşi în 1867, având ca critic autorizat pe d-1 Ma-iorescu, apoi şcoala lui Haşdeu, sau şcoala „Revistei Nouă" şi şcoala d-lui Gherea, sau a revistei „Contimporanul". Alte şcoale literare mai vechi nu se amintesc, zic, de obiceiu. Cu toate aceste au mai existat două, una la finele secolului al XVIII-lea, pe la 1780, acum vreo sută şi treizeci de ani (observaţi socoteala!) şi alta la jumătatea seco ului al XlX-lea, pe la 1840, acum vreo 69 de ani (socoteala iarăş exactă!) Şcoala dela 1780 este cunoscută sub numele de şcoală latinistă..." etc. etc. Cu chipul acesta îmbâcsit şi primitiv de a scrie, d-1 P. V. Haneş serveşte amatorilor diverse cercetări, mărunţişuri cronologice, împărţiri pe capitole şi clasificări. O parte a căiţii conţine fragmente literare din trecut şi manuscrise inedite, cari fac repede gloria oricărui cercetător. în alte pagini găsim lucrări şi îndemnuri din Seminarul de filologie, cari poartă încă urmele proaspete şi sfatul binevoitor al profesorului — „am avut ocaziunea să cunosc prin d-1 Densuşianu o broşură" 1 — şi toate la un loc constitue o serie de aride şi elementare lecţiuni pentru minori intelectuali. Genul acestor lecţiuni nu se poate defini, neavând un caracter pur filologic, sau un altul pur literar. E ceva hibrid în ele, d-1 Haneş fiind un tip intermediar între „grămătic" şi istoric literar. Probe de hărnicie ne dă d-l Haneş, de sigur. Notiţele şi extrasele d-sale îşi au ele interesul lor. Dar pentru a le închegă pe acestea în capitole rotunzite, se cere între altele şi o seamă de talent literar în expunere şi un spirit oarecare de sinteză şi aceste însuşiri îi lipsesc deabinele d-lui Haneş. Şi istoriograful fără stil şi fără pasiune caldă pentru subiectele sale rămâne un simplu înregistrator, sau un profesionist din industrie. Părţile cărţii în cari d-1 Haneş devine cu totul inutil sunt cele referitoare la literatura modernă. Ochiul care se mărgineşte la prăfuitul manuscris din vreo arhivă nu ştie pătrunde în sufletul scriitorului. Valoarea lui Vlahuţă o judecă după partea lexicală a limbei lui şi după rangul ce-1 ocupă la Casa şcoalelor. La Sa-doveanu găseşte că „întrebuinţează expresii prea moldoveneşti". Şi într’un articol se laudă, că d-sa face adevărata cultură estetică a elevilor săi, analizându-le producţiile poetice incolore şi puerile ale unui tânăr versuitor, Al. Gherghel!! Pe tinerii efebi dela „Viaţa Nouă", cari „dacă nu s’au impus încă se vor impune în curând" pe Ervin şi pe alţi iluştri necunoscuţi d-1 Haneş pune mare preţ, ceeace, ca elev al d-lui Ervin, nici nu-i şade rău, dar e absurd cu siguranţă. www.dacoramamca.ro Nrul 15-10, 1910. loceafArol 387 Pentru spiritul strâmt şi unilateral cu care vorbeşte de trecut, cât şi pentru perfecta sa neputinţă de a tălmăci rostul şi valoarea manifestărilor literare mai nouă, găsim că „studiile" d-lui Haneş sunt la un nivel inferior: umplutură, sfătoşenie şi superficialitate. * N. C a r t o j a n, Alexandria în literatura românească. Lucrare premiată de universitate. Bucureşti, 1910. 101 p. Povestirea despre Marele Alexandru Machedon, atât de mult răspândită în poporul nostru, a fost subiectul unei reuşite cercetări a d-lui N. Cartojan, tânăr profesor in Bucureşti. Contrar manierei uşoare de improvizator a d-lui Haneş, d-I Cartojan ne dă o monografie temeinică din trecutul literaturei noastre poporane şi ne surprinde cu un aparat bogat de cunoştinţe, de izvoare dela noi şi de aiurea, făcând astfel onoare întâilor noştri cercetători pe acest teren al vechiului folclor comparat, răposatului Haşdeu şi lui Gaster. Dupăce face geneza minunatei poveşti, arătând cum s’a format ea din textele istoriografilor lui Alexandru Machedon şi din elemente egiptene şi asiro-babiloniene, autorul ne spune că textul primitiv al legendei s’a pierdut, dar că se cunosc alte 20 de texte vechi, păstrate în manuscripte pe la diverse biblioteci din Europa. Din imperiul bizantin, unde s’a format, romanul a apucat trei drumuri: spre popoarele romane, germane şi spre cele slave şi numai mai târziu spre cele din Orient. La noi Românii s’a ivit mai întâiu într’un manuscris sârbesc, care a fost tradus în Ardeal. Traducerea acesata, copiată la 1620 de popa loan din Sâmpetru şi găsită la 1860 în comuna Micăsasa, d-1 Cartojan o analizează din punctul de vedere al ve-chimei şi al dialectului, o pune apoi în paralela cu texte ulterioare şi din toate reconstitue un prototip, o schemă pe care o reproduce. în tipar Alexandria a apărut în româneşte la 1794, de translatorul Dimitrie lercovici, din Sibiiu. Aceste informaţiuni amănunţite şi comentariile lor, făcute cu mult aparat şi cu deosebită intuiţie, elucidează în mod desăvârşit întreaga problemă a popularei legende şi ne dovedesc cât de necesară este migăloasa activitate pe terenul vechei noastre literaturi. * D. Anghel şi St. O. losif, Cireşul lui Lucullus. Bucureşti, 1910. 235 p. — D. Anghel şi St. O. losif, Portrete. Nr. 580 din „Biblioteca pentru toţi", 90 pag. Volumele anunţate aici cuprind o parte nouă din munca încordată a acestor doi scriitori, cari prin o colaborare frăţească au ştiut multă vreme să apară alături, în diverse publicaţiuni. Obicinuiţi a-i vedeâ iscăliţi mai mult sub producţiuni poetice, rămânem acum surprinşi in faţa măestriei cu care ştiu să-şi îmbine gândurile şi în forma nelegată a prozei, lată-ne pe nesimţite îmbogăţiţi cu doi noi prozatori de frunte, mai puţin povestitori, mai mult impresionişti şi cugetători, în scrisul cărora fantazia poetică continuă să lucreze cu vioiciune, iar spiritul de observaţie să dea la iveală fineţe neîntrerupte. Ca procedeu ei par a se deosebi de prozatorii noştri curenţi. Ca gust sunt mai selecţi şi mai originali în felul lor. Ca subiecte ei aduc o serie de elemente nouă. Iar metaforele multe, presărate în text ca floricelele într’o luncă, dau scrisului lor un aspect de elită. Mai ştii, dacă proza aceasta cultă a celor doi poeţi n’are să fie genul prozei viitoare? Calitatea principală a celor doi este desigur încadrarea unor anumite tipuri caracteristice din viaţa lor, sau uneori din imaginaţiunea lor. Bătrânul viteaz Lucullus, care-şi îngroapă fruntea în mâni şi începe să plângă, pe când ramurile de cireş scutură o ploaie de petale albe deasupra lui, etse o figură vie, ca şi Pherenike, expresia tipică a mamei, care simte şi ea durere în umăr, când fiul ei Crilon, luptătorul, este muşcat de adversarul său. Darul acesta de a zugrăvi oameni şi a descoperi suflete, aşezându-le într’o atmosferă romantică, autorii noştri îl manifestă îndeosebi în pprtretele lor literare, prin cari salvează pentru istoria noastră literară câteva date şi observaţiuni de preţ. Răposatul Beldiceanu, cu isvorul său nesecat de energie, apoi paradoxalul Gruber, gnoniul decorativ Gheorghe din Moldova, supranumit şi conquistadorul de himere, dacă nu vor trăi prin operele lor, vor avea desigur frumoase monumente în aceste portrete. Figurile aceste apuse trec ca umbrele cucernice pe dinaintea sufletului celor doi scriitori. Farmecul lucrurilor vechi ce leagănă mereu fantazia. Amintirile renasc din isvoare bogate şi iată-ne într’o lume particulară: casele vechi, cu streşini mari şi cu parnia-clăcuri turceşti, cu muşcate roşii la fereşti şi cu leandri în cerdac, apar înaintea noastră cu dispăruţii lor locuitori. Boeri cu barbele albe ca omătul, femei bătrâne ca parcele ce torc la firul vremii, slujnica bătrână şi paraziţii adăpostiţi la curţi boereşti răsar ca dintr’un vis, în variate culori şi cu multă duioşie şi pietate, arătându-ne contrastul drastic dintre lumea de azi şi cea legendară. Sunt frumoase amintirile aceste, căci îşi au poezia lor proprie, resemnată şi intimă. Ar fi însă greşit să credem, că autorii sunt cu totul cufundaţi în admirarea celor ce nu mai sunt. După ce-şi dau tributul trecutului, după ce într’un lirism nestăvilit sau răsfăţat pe plaiurile legendelor şi ne-au dat povestea scăpărătoare de frumuseţi a „Trandafirilor Roşii", ei ştiu privi cu multă bunătate în faţa vieţii reale, ştiu să prindă un zgomot, o mişcare, o clipă de seninătate — cetiţi schiţa „Bullier"! — şi toată filosofia lor din „Spovedanii" se reduce la o apărare caldă a vieţii trăită zi cu zi, clipă de clipă. II. Chendi. * Albumul Bunea, editat de Clericii Seminarului B u n e i-ves t i r i, Blaj 1910, 8° mare, 224 pp. Se împlineşte o jumătate de an dela moartea unei figuri măreţe a neamului nostru, şi, alături de celelalte semne de jale, clericii istoricului seminar al „Bu-nei-vestiri" din Blaj, au ţinut să-şi achite şi ei tributul de recunoştinţă, cu care datorau fostului lor Rector, marelui bărbat al neamului şi al biserigei noastre. Publicul românesc, care şi-a manifestat într’un mod aşâ de rar durerea cu prilejul funerariilor fericitului Bunea, ar fi aşteptat, poate, să apară mai de vreme www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 15—16, 1910. 388 acest album, care înfăţişează în chipuri şi colecţii de articole jalea neamului la groapa unuia dintre marii săi fii. Când va răsfoi însă paginile acestui elegant album, va înţelege câtă muncă s’a concentrat pentru adunarea articolelor risipite în presa noastră de zi şi în reviste; câtă osteneală s’a cheltuit pentru câştigarea fotografiilor, cari, în mare parte, sunt cu totul necunoscute publicului românesc. Mai sunt apoi greutăţile tehnice, împreunate cu astfel de ediţii de lux, greutăţi cari întimpină multe piedici într’o tipografie din provincie — dar, spre lauda tipografiei din Blaj, volumul e ne-exceptionabil şi din acest punct de vedere. E cea mai elegantă lucrare apărută în Blaj. Coperta artistică în culori, datorită pictorului Fla-viu C. Do in şa, înfăţişează izbucnirea unei furtuni, care rupe în două o cruce de piatră: un simbol de toată frumseta. Alt tablou, e datorit simpaticului pictor Zeii Ier, înfăţişând scene din cimitir, când sicriul marelui decedat e aşezat în faţa gropii deschise. Din numeroasele clişee, cari împodobesc acest album, remarcăm tabloul decedatului în culori, satul natal (Vadul), casa părintească, Bunea student în Braşov, la Propagandă, secretar la Mitropolitul Vancea, elevii Rectorului Bunea, trei prieteni: A. Bârseanu, N. Iorga şi Bunea, apărătorii în procesul Memorandului, Câmpul Libertăţii, fragment din manuscriptele lui, mormântul în starea de azi. Textul, precedat de Cuvântul clericilor, se împarte în cinci capitole mari, cuprinzând tot ce s’a scris mai de seamă cu prilejul morţii: I. Moartea (vestea morţii, cel dintâiu glas de durere, Intâiele impresii, La catafalc, Date biografice, anunţuri funebrale). II. Jalea neamului (ziarele, telegrame, scrisori). III. Funerariile (înmormântarea, cununile, discursurile funebre). IV. Postum. Un semn de pietate, revistele, testamentul. V. Epilog. (Cuvântul arhiereului, încheiere). Clericii din seminarul Bunei-vestiri şi-au achitat tributul de recunoştinţă, cu care datorau fostului lor Rector, şi măreţei figuri a neamului nostru. Albumul se vinde pentru ridicarea unui monument vrednic de amintirea lui Bunea, cu preţul de 6 cor. Scopul e deja realizat pe jumătate, căci singur dela abonaţii înscrişi până acum se încasează un profit curat de peste două mii coroane, rămânând ca restul cetitorilor să augmenteze acest fond cu o menire aşa de frumoasă. Albumul s’a tipărit întPun număr restrâns de exemplare: 2500. In numărul viitor voin reproduce şi noi câteva clişee mai interesante. Al. C. * Dr. G. Maior: O pagină din luptele Românilor cu Saşii — Şercaia 1809—1909. Bucureşti 1910.8°, 143 p. în această broşură, după o Introducere geografică şi etnografică asupra comunei Şercaia şi a împrejurimii ei, se dă o schi{ă istorică, începând cu cel dintâiu document, in care se întâlneşte numele acestui sat (la 1372—Scherkenggen) şi se insistă mai ales asupra amănuntelor privitoare la lupta, ce au purtat Românii din Şercaia împotriva Saşilor, cari nu voiau să le dea locuri de arat şi de fânaje în hotarul comunei După ce Românii (*/3 din locuitorii Şercaii, iar restul Saşi) obţinură chiar dela guvern încuviinţarea cererii lor, Saşii tot se mai împotriviră un sfert de veac (1784—1809). în timpul acesta o parte dintre Români trece la unire (1807) în speranţa, că intervenţia episcopului Bob îi va puteâ ajută in luptele lor. La 1809 în sfârşit 54 de familii române au fost împroprietărite, dându-li-se, in total, 138 jti-gere, de câte 3 gălete sămănătură şi două care bune de fân. în timpul acestor lupte Românii din Şercaia erau expuşi multor asupriri şi persecuţii din partea Saşilor, într’un rând au trebuit să-i apere de atrocităţile săseşti 60 de boieri români din satele vecine, cari au stat 6 săptămâni în Şercaia (pag. 62). Interesantă e o plân-soare.a Saşilor clăcaşi din Şercaia împotriva arendaşului, tot Sas şi el, care însă îi maltrată rău, dându-le palme şi smulgându-le părul din cap astfel, încât Saşii sunt nevoiţi a se plânge la împăratul împotriva brutalităţii arendaşului, cerând să le permită a-şi răscumpără în bani zilele de clacă (câte 3 pe săptămână, 156 Ia an). în 1825 li se permite a-şi rescumpărâ o zi, iar celelalte 2 să le facă ca şi în trecut. Cu pământul, ce li s’a dat la 1809, Românii nu puteau fi mulţămiti, căci li s’a dat anume tot locuri slabe şi sterpe. De aceea au mai înaintat in diferite rânduri jalbe Ia Monarh. Prin sârguinţa lor au reuşit însă a-şi amelioră totuş traiul şi a întemeiâ gospodării bunişoare. Prin o criză economică au trecut după 1848. Căci îndată după abolirea clăcii şi a dijmei, Saşii pu-tându-şi lucră singuri moşiile şi ne mai având trebuinţă de braţele Românilor, au scos in scurtă vreme toate pământurile zălogite sau închiriate la Români. Şi conducătorii Saşilor au îngrijit ca nici un petec de pământ să nu mai treacă dela Saşi la Români, suprimând în mod artificial orice concurentă. Astfel Românii din Şercaia s’au văzut îndemnaţi a cumpără moşii în hotarele comunelor vecine, dela boierii cari le lăsaseră în părăginire. Prin comasarea din anul 1880, la care şi autorul acestei monografii a avut rol activ, Românii au câştigat locuri mai bune, pe cari le muncesc cu stăruin(ă. înainte de comasare — spune autorul — pe masa Românului găsiai numai pâne de săcară; azi la toti găseşti pâne de grâu, astfel încât pe Şercăieni nu-i mai atinge vechiul refren: „Ţara Oltului Para focului Pită de săcară Ţară de ocară". Autorul termină cu înşirarea unor date statistice, din cari rezultă pentru Saşi un spor anual de 073%. iar pentru Români de 3% anual. Arată excluzivismul Saşilor, cari se căsătoresc în familie astfel încât aproape toţi Saşii din Şercaia sunt înrudiţi între sine. Purtând câte 5—6 familii acelaş nume, semnul lor www.dacoramamca.ro Nrul 15-16, 1910. LUCEAFĂRUL 389 distinctiv e numai numărul casei şi polecra, ce li-o dau Românii cum e de ex. Ceapă, Retează, Cuptorea, Podorogea şi altele, pe cari le întrebuinţează şi Saşii înşişi. De încheiere autorul mai dă câteva reflexii asupra stării bisericeşti şi şcolare, unele sfaturi privitoare la vieaţa economică şi un scurt rezumat de „întâmplări diverse". L. * Dimitrie Negru, Cum ne naştem? Cum trăim? Cum murim? (Ştiinţă popularizată). Cu o prefaţă de Dr. V. Babeş. Ed. Minerva, Bucureşti, 1909. Preţul: 2 lei. Orientarea noastră în materii de ştiinţă e cât se poate de modestă. Adeseori întâlneşti oameni culţi, cari habar n’au de cele mai elementare chestiuni ştiinţifice. Vina, în parte, e şi a oamenilor noştri de ştiinţă, cari foarte rar vorbesc pe înţelesul tuturor. Cartea din fruntea acestor rânduri dă intr’o formă poporală noţiuni generale despre embriologie, anatomie şi fiziologie. Autorul stăpâneşte pe deplin ştiinţa sa şi are darul să ni-o înfăţişeze într’o limbă atrăgătoare. Cităm, ca probă, următorul pasagiu din „Cum vieţuim": „Omul nu este o singură fiinţă, ci o clădire măiastră de nenumărate fiinţe microscopice, celulele. Şi acuma, nu ne mai este greu să ne închipuim aceasta, după cele ce am văzut in partea I a acestei cărţi. în adevăr, am pornit noi dela celula de obârşie oul, şi prin necontenita ei împărţire în alte celule am ajuns la fiinţa cu chip de om, gata să trăească singură in afară de sânul mamei. S’ar puteâ asemănă foarte bine un om cu o ţară. Celulele ar fi locuitorii acestei ţări. Când zicem de o ţară că e avută, sănătoasă şi puternică, înseamnă că locuitorii acelei ţări sunt avuţi, sănătoşi şi voinici. Tot aşa când zicem că un om e sănătos, harnic şi voinic — însemnează că celule care-1 clădesc sunt sănătoase, harnice şi voinice. După cum într’o ţară locuitorii ei sunt împărţiţi în grupe de slujbaşi, aşa că fiecare să contribuie cu munca lui la buna stare a tuturora, tot aşa şi în om celulele sunt aşa aşezate, în cât fiecare să îndeplinească o anumită slujbă pentru întreţinerea vieţei lui. Dar pentru acest scop ele sunt nevoite să se schimbe şi să ia o formă mai deosebită, după felul deosebit de slujbă pe care-I au — lucru care se întâmplă întocmai şi cu locuitorii unei ţări. E deosebire între un muncitor şi între un cărturar. Tot aşa în ţara celulară va fi deosebire între o celulă a osului, de pildă, şi una a creerului. Cea dintâi are menirea să sprijine trupul, cea dea doua să-l diriguiască. într’o ţară e nevoie de hrană pentru locuitori. De-aceea o parte din aceşti locuitori se însărcinează cu agonisirea hranei, spre ex.: agricultorii, brutarii, mă- celarii, etc. într’o ţară mai trebuie curăţenie, aer curat — altfel locuitorii s’ar îmbolnăvi; mai trebuesc mijloace de a luptă împotriva frigului ori căldurei prea mari; trebuie o armată de apărare în potriva duşmanilor; mai trebuieşte, în sfârşit, un guvern, o cârmă, care să o diriguiască. Ei, bine, şi in statul nostru celular sunt aceleaşi nevoi. Căci când se îngrămădesc atâtea celule la un loc — s’au numărat într’un om până la 30 de mii de bilioane de celule — cum s’ar mai putea nutri ele? Cele cari sunt la suprafaţa corpului să zicem că ar mai găsi ceva hrană, dar ce s’ar face cele din adâncimea trupului? Deaceea trebuie şi aci, ca şi în ţara de mai sus, să se însărcineze o parte din celulele numai cu procurarea hranei, pentru tot corpul: acestea sunt celulele aparatului digestiv. Dar nu e deajuns ca hrana să fie procurată şi preparată de celulele digestiunei, mai trebuie, cineva care s’o poarte şi s’o împărţească la toate celulele din toate unghiurile corpului, această slujbă o face sângele. Sângele, in mare parte nu e altceva decât hrana preparată de bucătarii corpului, celulele digestive, şi trimisă la toate celulele. Dar tot sângele e acela care adună necurăţeniile dela fiecare celulă în parte şi le duce la rinichi unde le leapădă sub formă de urină, lată dar că avem un serviciu de curăţenie publică: sângele şi rinichiul. Dar aerul cum pătrunde la celule? — Tot sângele este acela care are şi această îndeletnicire. Prin nişte celule ale lui numite globule roşii el prinde în plămâni din aer ceeace trebuie respiraţiei celulei, adecă oxigenul, îl lipesc de corpul lor, şi aşa încărcate se duc de-1 împart la fiecare celulă. Acest oxigen, printre alte multe servicii, face să ardă în fiecare celulă firicelele de grăsime şi produce astfel căldura trebuitoare celulei. Dar un aşa mare popor de celule trebuie ferit de duşmani, care sunt şi ei tot celule: microbii producători de boale. Cine apără corpul împotriva lor? — Tot o parte dintr’însele şi anume celulele albe ale sângelui. Aceste celule sunt întocmai ca amibele, se mişcă ca şi ele, şi când dau de un microb, îl înşfacă şi-l mănâncă cum am spus că fac şi amibele. Prin urmare celulele albe ale sângelui sunt soldaţii corpului. Mai trebuie o cârmuire, un guvern, căci ce s’ar face un popor aşa de numeros dacă ar fi lăsat de capul lui? Guvernul îl formează celulele nervoase. Aşa dar iată cât de mult se asamănă un popor de oameni, cu un popor de celule!" Recomandăm cu insistenţă această minunată carte, care se citeşte ca un roman instructiv. Cei ce vor ceti-o odată suntem siguri că o vor mai răsfoi-o adeseori cu plăcere. T. 3 www.dacoromanica.ro 390 LUCEAFĂRUL Nrul 15-10, 1910. Cronică. Ioart Slavici. Etnograful Lippert ne spune, înşirând o mulţime de exemple, cum popoarele primitive îşi ucid bolnavii şi bătrânii, când aceştia le sunt spre greutate în lupta lor pentru existenţă. Acest act, dictat de cel mai sălbatic egoism, s’a păstrat în formă de obicei u, chiar şi la popoarele ajunse pe 0 treaptă culturală mai desvoltată. La unele popoare obiceiul uciderii bătrânilor e împreunat cu anumite ceremonii. Desigur că acest obiceiu primitiv nu-l mai întâlnim la popoarele culte. Dar urmele lui n’au dispărut cu totul, mai ales în .sânul popoarelor cu o cultură socială mai înapoiată. Obiceiul ni se înfăţişează însă sub altă formă. Uciderea corporală s’a înlocuit cu uciderea morală. în societatea cultă e o veşnică luptă între tinerii plini de vieaţă şi între bătrânii cuminţiţi şi potoliţi de vârstă. Lupta aceasta e minunat zugrăvită de scriitorul rus Turghenieff în romanul „Părinţi şi Fii“. Bătrânii de câteori stau în calea tinerilor, nu sunt cruţaţi de aceştia. Cei mai mulţi sunt ucişi moraliceşte fără cruţare, uneori cu o anumită ceremonie artistică. După cum e şi bătrânul. Această soarte o au insă numai bătrânii, cari vreau sau sunt siliţi să iee parte la lupta vieţii, deşi nu-i mai ajută puterile. Sunt însă şi alţi bătrâni cu cari tinerii se împacă mai uşor. Ceice îşi păstrează până la sfârşitul vieţii vigoarea sufletească şi puterea de muncă, ţinând pas cu tinerii in lupta şi evoluţia vieţii, se bucură chiar de veneraţiune şi de osanale. Alţii, cari au posibilitatea şi înţelepciunea de a se retrage din vălmăşagul vieţii îndată ce simt că nu mai pot ţineâ pas cu ea, sunt lăsaţi în pace şi uitaţi. Doar la moarte de-şi mai aduce aminte lumea de ei. D-l loan Slavici, durere, nu face parte dintre aceşti din urmă. D-sa a avut soartea celor dintâiu. în zilele aceste a fost îngropat moraliceşte cu toată pompa ce 1 se cuveniâ şi cu toată cruzimea dictată de starea noastră culturală. Cauza acestei înmormântări de jale a fost schimbarea d-sale la faţă în chestiunea naţională. Groapa şi-a săpat-o singur la sfârşitul anului trecut, când într’o bibliotecă de popularizare scria următoarele învăţături: „Simţământul naţional slăbeşte, dacă membri naţiunii se risipesc, înciţt nu mai pot să trăiască şi să lucreze împreună, dacă ei să leapădă de tradi-ţiuni, de credinţe ori de obiceiuri, — dar nu se pierde decât prin înstrăinare culturală. . „Ceice odată înstrăinat, oricât de covârşitoare i-arfi superioritatea individuală ori cea personală, stă izolat, nu înţelege „cugetele şi simţirile" oamenilor, in mijlocul cărora îşi petrece vieaţa, nu e înţeles de aceştia, nu e în stare să ia parte la lucrarea naţională, nu poate săaibă cuvenita înrâurire culturală, şi e vecinie ne- mulţumit cu sine şi cu lumea, om osândit la un fel de sihăstrie"'). Aceste adevăruri mari le scriâ d-l Slavici înainte cu câteva luni, fără să ştie că, prin ele, în curând, se va osândi singur nu la o „sihăstrie" ci la o moarte morală. N’a ştiut desigur că aceste învăţături ale nestrămutatei credinţe naţionale, | n povăduite de d-sa, îl vor prohodi, în scurtă vreme, ca pe-un călcător de lege, ca pe-un proclet care a luat in deşert numele neamului său. Inimile tinerilor şi ale tuturor Românilor, cari ţin la credinţele lor, nu sângerau de o jale şi de o durere aşa de mare, dacă iu loc de vestea înstrăinării ar fi primit vestea morţii lui. Ar fi murit în mijlocul luptei, făcându-şi cinstit datoria până la sfârşit şi ar fi rămas în amintirea urmaşilor ca o figură de erou. Căci oamenii cu sufletele mari, cari cu o credinţă, de apostol trimis din cer, şi-au luminat o vieaţă întreagă neamul şi l-au îndreptat pe'cărări.e drepte ale culturii şi ale fericirii — nu mor niciodată. Mormântul lor rămâne întotdeauna un loc sfânt, pe care urmaşii îl stropesc cu lacrimi, îl împodobesc cu flori şi-l îm-prejmue cu admiraţie. Moartea astorfel de oameni înseamnă învierea sufletului lor în conştiinţa neamului pentru care au urcat Golgota vieţii. Nu simţim, de pildă, cu toţii că sufletul mare al neuitatului Dr. Au-gustin Bunea abia acum începe să trăiască în conştiinţa noastră a tuturora ? I Cei, cari i-att cântat d-lui Slavici troparele de îngropare au simţit cum li se clătină în suflet credinţa in apostolii noştri naţionali. în sufletul lor s’a înfiripat îndoeala că poate şi alţii se vor schimbă incurând la faţă ca d-l Slavici. Această slăbire a credinţei în caracterul sfetnicilor trebilor obşteşti înseamnă începutul unei demoralizări, înseamnă distrugerea idealurilor mari ale unui popor. îşi dă seama d-l Slavici de crima ce-a săvârşit-o?! într’adevăr e mare artă pentru un om care a avut un rol conducător în vieaţa publică să ştie când să se retragă, să ştie să-şi păstreze curată aureola de admiraţie şi de stimă cu cari l-au împrejmuit sentimentele mulţimii. D-l Slavici dovedeşte că nu posedă această mare artă. Dovedeşte că pentru pâinea cea de toate zilele — după cum ne spune singur — e ’n stare să-şi jertfească conştiinţa, trecutul şi cinstea bătrâneţii. Ne pare nespus de rău că nu mai putem aveâ faţă de d-sa decât un adânc şi dureros sentiment de compătimire. Noi nu-l îngropăm, după obiceiul popoarelor primitive, până e în vieaţă, ci-l rugăm, dacă se mai poate, să-şi işpăsească greşala prin tăcere... Va mai aveâ d-l Slavici tăria morală de a ne asculta rugămintea?! (T.) 88 ') I. Slavici, Educaţiunea morală, „Biblioteca Minerva", Nr. 57. Bucureşti. 1909. pag. 87. www.dacoramamca.ro Nrul 15—16, 1910. LUCEAFĂRUL 391 Moartea lui Antemireanu. Un tovarăş bun şi de talent, care a contribuit şi el câţiva ani în şir la des-voltarea literaturii contimporane, Alecsandru Antenii-reanu, a murit de curând la Bucureşti, în vârsta de abia 34 de ani. Cu multă însufleţire pentru literatură şi cu mult simţ pentru căile ei bune, pe cari trebuie să înainteze, Antemireanu a scris o serie de critici şi de articole în revista „F!oare-Albastră“ din 1898—1899 şi mai pe urmă în ziarul „Epoca". în aceste studii el se relevă ca un entusiast luptător pentru artă şi frumos, ca un tânăr idealist, care propagă cu multă convingere idei înălţătoare. în o formă stilistică aleasă şi caldă el a pledat adeseori pentru adorarea trecutului, pentru menţinerea romantismului şi a dat totdeauna preferinţă fondului naţional in artă. Cele două articole ale lui despre poezia Iui St. O. losif şi a lui O. Goga, cuprinse in volumul de critici „Junimea şi roadele ei“, sunt o probă despre înţelegerea ce a manifestat faţă de curentele de astăzi. Principiile lui de artă naţională şi le-a concentrat într’un studiu mai mare, sub titlul „Caracterul naţional in literatură". Ideile lui largi şi umanitare le-a expus in o altă serie de articole în potriva curentelor materialiste şi a naturalismului exagerat. Şi toate aceste la un loc au ştiut să atragă asupră-i atenţia şi l-au făcut destul de cetit şi de popular in cercurile literare... Dar a venit un timp când Al. Antemireanu a renunţat la îndeletnicirea sa pricepută. Poezii, impresii în proză şi critici nu mai aveau pentru dânsul farmecul de odinioară. Cam dela 1905 numele lui Antemireanu nu-l mai găsim sub nici o pagină literară. Acum, la moartea Iui abia, aflăm că ziaristica politică l-a ocupat tot timpul acesta. El a murit ca modest secretar de redacţie al unui ziar politic de partid din Bucureşti... Dacă sfatul nostru n’ar fi prea banal şi dacă nu l-ar fi dat şi alţii, am spune şi noi, că datoria faţă de această interesantă şi merituoasă personalitate din tânăra noastră generaţie ar fi, să se adune într’un volum tot ce este mai de scamă din opera risipită a regretatului critic. 88 Bursierii „Societăţii pentru fond de teatru român". „Societatea pentru fond de teatru român" a făcut un bun serviciu cauzei culturale, când înainte de cu doi ani a hotărit să crească oameni pricepuţi în materie de artă, cărora, pe urmă, să li se încredinţeze conducerea mişcării artistice (muzicale şi teatrale) dela noi, — o cauză lăsată până acum aproape cu desăvârşire în nădejdea diletanţilor, cari în cele mai multe cazuri au arătat bunăvoinţă şi inimă, dar prea puţină cunoştinţă şi aptitudine. Prima încercare in direcţiunea aceasta s’a făcut cu d-nii Ionel Crişan şi Ştefan Mărcuş. încercarea a fost norocoasă. . Pe tinerii artişti, — apreciaţi in turneul lor, pretutindeni — fiind şi oaspeţii noştri mai multe zile, am avut plăcerea să-i cunoaştem mai de aproape, — şi din vederile lor exprimate la diferite ocazii, pe urmă din prestaţiunilc excelente dela concertul din 17 Iulie a. c. ne-am convins, că misiunea grea ce li s’a încredinţat, o vor şti împlini cu pricepere. Pornind din principiul: să înveţi dela străini aceea ce-ţi trebuie pentru cultivarea avutului tău naţional, ei sunt conduşi de un singur scop: să-şi pună tot talentul şi cunoştinţele câştigate în străinătate, în serviciul culturei şi al artei româneşti. Şi e frumoasă străduinţa aceasta. Celce se pierde în admirarea operelor de artă străină, fără să ştie trage folos practic din ele, atunci, când se cere să le întrebuinţeze la cultivarea pornirilor de natură artis-tică-ideală ale poporului său, nu poate fi numit artist, ci un simplu imitator, fără deosebită însemnătate în progresul naţional! Vederile artiştilor noştri s’au întrupat şi în alcătuirea programului concertului. El a fost compus mai ales din puncte româneşti, pe urmă din piese clasice, de ale celor mai mari măestri ai cântecului. D-l 1. Crişan, cu vocea-i de bariton mlădioasă, lină şi foarte egalată, cântă o mulţime de melodii alese, culminând în cântecul poporal: „Hop, {urcă, furcă" de G. Dima, in care i s’a dat ocazie să-şi scoată in relief nu numai vocea, ci şi mimica caracteristică, corespunzătoare textului hazliu. Iar d-l S. Mărcuş, tenor dramatic de o vervă şi o putere su-prinzătoare, trezeşte entuziasm treptat în piesele executate, luând la sfârşit, în romanţa lui Radames din Aida, cu multă uşurinţă un „b“ înalt. Alăturea de d-nii Crişan şi Mărcuş, s’a distins d-ra Anicuţa Voileanu, susţinând acompaniamentele la pian cu rară măestrie. A cântat şi un punct solo: „Olteanca" lui I. Mureşanu, o piesă totdeauna drăgălaşă şi româneşte bine simţită, cum puţine avem în genul acesta. înainte de a se începe concertul, d-l A. P. Bănuţiu, directorul artistic al societăţii pentru fond de teatru, a ţinut o conferinţă interesantă despre diferite probleme teatrale. D-sa îşi dă seama de căile pe cari trebuie să înainteze mişcarea noastră teatrală şi ştie prea bine şi greutăţile ce sunt de învins. D-l Bănuţiu de când e directorul artistic al societăţii pentru fond de teatru român a dovedit multă stăruinţă la reorganizarea acestei societăţi. Iar prin turneele artistice ce le aranjează contribue şi la educaţia artistică a publicului nostru. După concert s’a întrunit lumea la o „convenire socială", care, în bună dispoziţie, a durat până dimineaţa. Am auzit discutându-se iarăş tema: de ce piesele străine din program au plăcut şi de astădată mai mult ca cele româneşti? Să fie compoziţiile de vină? Nu se poate admite. Cel puţin unele sunt sigur foarte frumoase şi apreciate chiar de străini. Cauza e poate alta. Publicul nostru, cu deosebire cel dela oraşe, n’a ajuns nici până în ziua de azi să pătrundă cu adevărat tainele melodiei româneşti. Şi de ce? Fiindcă i s’a dat prea puţină ocazie să asculte muzică românească bine interpretată. A redă un motiv poporal fidel, în toată simplici- 3* www.dacoromanica.ro 392 LOCEAFlRUL Nrul 15-16, 1910. talea şi naivitatea lui, dar totodată artistic, lipsit de nota rustică, nu e un lucru uşor; e chiar o mare niă-estrie. Şi mâestria aceasta dela cine s’o înveţi? între cei cari se ocupă la noi mai din adinsul de muzică, abia cunosc două-trei persoane, cari ştiu bine interpretă româneşte, — un fenomen ciudat, care nu-1 găseşti la alte neamuri. De pildă în societatea ungurească — cu părere de rău fac aceasta comparaţie — aproape fiecare pianist sau violinist mai de seamă ştie cântă muzica sa naţională cât se poate de desăvârşit. Nouă ne lipseşte simţul, duhul românesc, care nu se poate fixă în note şi care deocamdată numai pe o cale se poate însuşi: Să ascultăm flăcăii şi fetele când doinesc iarna prin şezători, vara la seceriş ori la săpat de cucuruz, să ascultăm lăutarul primitiv dela sate cum îşi învârteşte el arcuşul când zice de joc. Iar cine va ajunge prin munţii româneşti, să nu piardă ocaziunea de a urmări sunetele mlădioase ale fluerului ciobănesc. Din el va prinde felul, va învăţă, cum să cântă româneşte la înţeles. (Tib. B.) 88 O polemîe istorică. La 1907 a apărut în Bucureşti cartea d-lui RaduRosetti, intitulată: „Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova", în care autorul cearcă să înfăţişeze originea şi evoluţia proprietăţii mari şi mici, cum şi raportul dintre săteni şi boierii români din cele mai vechi timpuri şi până la 1834, rămânând ca într’un al II-lea volum se arate desvol-tarea acestor chestiuni în secolul al XlX-lea. Rezultatul, la care a ajuns d-1 Rosseti, pe baza cercetărilor sale îndelungate, e că în timpurile cele mai vechi n’a existat în Moldova „proprietatea mare", ci pământul, considerat ca bun obştesc, ca o „avere a neamului" eră împărţit între săteni. Sătenii aveau drept de posesiune individuală asupra casei şi gră-dinei din vatra satului, cum şi asupra unei sfori de pământ (jireabii) din hotarul satului. Satele erau cârmuite de cneji, cu drepturi ereditare, sau de juzi şi vătamani, cu drepturi vremelnice. Cu timpul, după întemeierea domniei, aceşti cneji şi judeţi se transformă în stăpâni, prinzând temeiu credinţa, că „dreptul judeţului asupra hotarului este mai vechiu şi mai mare decât al săteanului". Puterea clasei stă-pânitoare sporeşte cu timpul. Câteva familii un număr de neamuri strâng averi teritoriale mari, reducând „prin abuz şi meşteşug" drepturile sătenilor asupra pământului. Astfel prin uzurpări succesive săvârşite de stăpâni asupra drepturilor ţărănimii se formează marea proprietate boierească. „Obştiile răzăşeşti sunt distruse în chip aproape sistematic, din ocinele lor boierii alcătuesc latifundii de mii de fălci" (pg. 450). Nemulţămit de această soluţie dată desvoltării chestiunii agrare în trecut, d. Gh. Panu formulează în lucrarea sa: „Cercetări asupra stării ţăranilor în veacurile trecute" (Bucureşti 1910) o teorie diametral contrară celei susţinute de d-l Rosetti. După d-1 Panu istoriceşte nu se poate dovedi existenţa unei mici proprietăţi dintru început, din a cărei distrugere să se fi format cu timpul marea proprietate. D-sa susţine, că procesul de formaţiune şi diferenţiare ale acestor două este tocmai invers: istoriceşte se poate constată la început numai proprietatea mare, cea boierească. în această mare proprietate, fracţio-nată şi împărţită în cursul veacurilor, trebuie căutată şi originea proprietăţii mici. Istoriceşte nu se poate dovedi, că ţăranii ar fi fost proprietari. Căci dacă ar fi fost, proprietatea mare nu s’ar fi putut formă decât prin o deposedare în masă a micilor proprietari. Nu există însă nici o urmă istorică despre aşa ceva. în legătură cu această chestiune capitală, d-1 Panu atacă rezultatele cercetărilor d-lui Rosetti, învinuindu-l de lipsă de seriozitate şi discernământ critic. Răspunzând d-1 Rosetti (în „Vieaţa Românească" 1910 pg. 56—74 „Răspuns la o agresiune") arată lipsa de pregătire a d-lui Panu, care în replica sa, întitulată: „O încercare de mistificare istorică" (Bucureşti 1910) analizează în amănunte toate afirmaţiunile d-lui Rosetti, a cărui lucrare o califică drept o „fantastică înjghebare istorică", deşi intr’alt loc (voi. I. p. 632) pare a o fi primit ca „o ipoteză foarte admisibilă". Această polemie istorică are şi o însemnată lăture politică, întrucât fiecare din aceste teorii ar putea să aibă o influenţă deosebită asupra soluţiei de dat chestiunei agrare. Polemia care se va continuă de sigur, promite a deveni interesantă şi instructivă. Ea a început să preocupe şi ziarele de partid din România. 88 Şcoala de fete din Arad. O necesitate capitală, pentru păstrarea şi desvoltarea noastră, după firea ce ne-a dat-o Dumnezeu şi ne-au păstrat-o veacurile, este creşterea femeii. Cu atât mai mult la noi decât la alte popoare cu organizaţie socială, vatra familiară este chemată să contrabalanseze străinismul, care ne paşte în şcoală, în vieaţa publică, îndeprinderile şi mentalitatea noastră, în genere. Cerinţele vremii noui impun mijloace noui; mijloace pe cari noi trebuie să le aplicăm în scopul salvării fondului tradiţional: cultură română-creştină. îngrădirea legilor, uneori condiţiile speciale sunt primejdioase pentru crearea de noui instituţii culturale la noi. Toţi am primit cu elevare sufletească darul mece-natelui basarabean, tip de-o arhaică glorie şi mărire, ctitor de aşezăminte de cultură: Vasile Stroeseu. Idealul „Reuniunii femeilor române din Arad" a reînviat, ca paserea Phoenix... Dar în spasmele succesului nu odată se fac greşelii „Reuniunea femeilor române din Arad" a hotărît că şcoala de fete cu internat trebuie să fie deschisă cu începerea anului şcolar 1911—12, iar în vederea acelui scop să se procedeze imediat la clădirea palatului. Admit, că e bine ce ce poţi face astăzi să nu laşi pe mâne; admit că e bine să se sporească centrele www.dacoramamca.ro Nrul 15—16, 1910. LUCEAFĂRUL 393 noastre de cultură; dar socotesc că e absolut logic să se facă întâi şcoala şi pe urniă clădirea: întâi fondul, apoi forma. Cred că un astfel de procedeu e cu atât mai mai bun, cu cât alocarea banilor, suficienţi pentru organizarea şcoalei, în nişte ziduri, cari va constitui un capital de mână moartă; apoi punerea în perspectivă a reflectării şcoalei la puterile didactice dela seminar, e o consecinţă a lipsei mijloacelor pentru angajarea puterilor didactice speciale; ori e o uşă deschisă pentru Consistorul diecezan, care a luat asupra sa acum 25 de ani „Şcoala Reuniunii" şi o ţine in modeste condiţii1)» ca şcoală diecezană. După aceste premise, să vedem atitudinea celor două părţi „contractante": Reuniunea şi Consistorul. Amândouă dispune de mijloace materiale, dar nici una nu ne face impresia de a se preocupă cu competenţă de scopul naţional-moral-religios, — aici e dar litigiul. „Tribuna" scrie, cu datul de 14 Iulie a. c., următoarele: Femeile susţin ca in 1911—12 şcoala brebuie să fie deschisă. P. S. Sa loan I. Papp e de altă părere. „Proiectul de acord intre Reuniune şi Con-sistor a fost prezentat Prea Sfinţiei Sale Domnului Episcop prin d-1 Dr. N. Oncu, ca delegatul Reuniunii. Din partea sa P. S. Sa a alcătuit un nou proiect de acord, pe care delegatul (Dr. N. Oncu) l-a primit ca fiind acceptabil pentru Reuniune. Păreâ că învoiala se va face şi toate vor găsi o soluţiune netedă. Mai târziu, însă, Consistorul diecezan din Arad a ţinut o şedinţă plenară în care afacerea s’a luat în desbatere. „Aici nu s’a putut luă o hotărî re definitivă, ci o comisiune a fost însărcinată cu studiarea chestiunii şi cu facerea unui proiect care se va prezentă în şedinţa viitoare". Proiectul reuniunii şi proiectul P. S. Sale; părerea invoelii şi întârzierea cu o nouă comisie şi nou proiect... nu face impresia că rezolvarea afacerii administrative, într’o cauză şcolară se amână ad Calendas graecas? Mai bine ar fi dacă soluţia s’ar căută înafară de cele două corporaţiuni. Mai este un alt factor, sub al cărui scut ar încăpeă „Şcoala Reuniunei femeilor din Arad", şi acela e: „Asociaţiunea Naţională a rad ană", care, cu statute aprobate în 1863, are o latitudine pentru promovarea culturii şi intereselor poporului românesc. în acea instituţie sunt grupaţi fruntaşii societăţii româneşti din părţile ungurene membri, şi ai Consis-torului şi ai Reuniunii, cari în Asociaţiune nu sunt legaţi nici împiedecaţi de vreo autoritate în promovarea intereselor reale ale şcoalei. Cu comisiuni peste comisiuni unde avem să ajungem ? Nici când la lucru bun, ci la nesfârşite controle şi supracontrole migăloase. ') Profesoarele au fost bursiere, sunt cvalificate, dar fără salar legal şi drept la pensie. Să ştie, oare ce ar zice Vasile Stroescu, omul faptelor? (S. Secula). 88 Moda la Bucureşti. Poetul şi autorul dramatic francez Zamacoi's publică, într’un ziar, un foarte frumos articol asupra modei de astăzi a femeilor. Ridiculizând rochia-fus, cum numeşte, cu drept, noua fustă, strânsă jos printr’un cerc, ce se poartă acuma, zice că face aceasta pentruca mai târziu, peste vreo cincizeci de ani, când cineva ar vorbi despre evoluţia gustului în modă, să n’aibă dreptul să creadă că generaţia de azi a fost o generaţie alcătuită din oameni nebuni, de legat. E bine că s’a găsit un scriitor de talent, care să lase pe hârtie impresiile lui asupra îmbrăcămintei femeiei din clasa de sus a zilelor noastre. ' In perândarea veacurilor fiecare epocă şi-a avut moda ei. Pe tăcutele canaluri ale Veneţiei, ca şi în grădinile paradisiace ale Versaill-ului atâtea femei şi-au purtat rochiile, Încântând atâtea priviri. Câtă deosebire însă dela rochia grea de catifea a Porţiei, la fusta de mătase, scurtă, înfăşurată strâns pe trup, a frumoasei Tarnovska, această eroină modernă demnă de pana unui Shakespeare! Ce trecere, dela piepţii învoiţi, dela trena şerpuitoare a d-nei de Pompadour, ale căreia tocuri înalte au înfiorat de atâtea ori nisipul aleelor umbroase dimprejurulTrianon-ului, la tuaI e ta-f us a unei simple d-ne Steinhal, curtizană modernă, care-şi plimbă dragostele trezind, in parcul bătrân, ecoul vechilor şi glorioaselor amoruri! Căci dacă în iubire femeile de pe atuncea erau poate tot atât de statornice ca şi cea mai mare parte a femeilor de azi, în îmbrăcăminte erau cu mult mai stăruitoare. O modă îşi trăia traiul, şi trecerile dela un fel al ei la un altul însemnă o epocă. Moda de astăzi e în lumea materială ceeace efemera e în cea însufleţită. Moda se naşte şi moare în aceiaşi săptămână, iar aceeace se numeşte sezon e o înlănţuire de sezoane supuse celui dintâiu, deo-sebindu-se între ele prin adăugirea unei panglici sau prin scoaterea unui volan. Şi fiindcă Bucureştiul nostru e un Paris in miniatură — avem de toate în miniatură — iată o privelişte bucureşteană, (aşa dar şi pariziană) la orelele 6 seara, — vremea obişnuită de plimbare a lumei alese. In fundul bulevardului, deasupra Cotrocenilor, soarele se scoboară într’un apus fermecător, care îmbracă Bucureştiul într’o lumină dulce, rumenă, de vis. Feriţi-vă! E o întrecere nebunească intre bicicletele ale cărora roţi se alungă una pe alta, între automobilele cari zumzue ca nişte bondari uriaşi, şi caii de foc ai muscalilor. Mai bine priviţi pe trotuare. Iată-le, — vestitoarele graţiilor şi-ale modei. Subţiri, ca nişte fuse, păşind mărunt, împiedecate de cercul strâmt de jos al fustei, acoperite de pălării cu borurile nemăsurate, cu umbrelele deschise sus, deasupra capului, par nişte ciuperci suprapuse. Doamne! prin ce minune de echilibristică pot păşi fiinţele www.dacoramamca.ro 394 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16. 1910. acestea, cu mijlocul strâns intr’o maşină infernală, cu picioarele cercuite, călcând pe nişte tocuri înalte, în vreme ce sus pe cap, trebuie să-şi ţie pălăria uriaşă, şi, mai sus, umbrela mai mică decât pălăria! E o minune de acrobatică in care, noi bărbaţii, n’am putea isbuti; trebuie să fim sinceri şi să o recunoaştem. Pălăriile acestea sunt pentru femeile moderne ceeace a fost, din vremuri străvechi până astăzi, vălul la musulmane. De subt marginile lor largi nu poţi zări faţa celor ce le poartă. Bărbatul merge lângă soţia lui ca lângă o necunoscută. Şi dacă vor fi dintre aceia pe cari să-i bucure acest lucru, se vor găsi şi de aceia cărora să le pară rău. Culmea e la teatrele de vară. Din dosul acestor panere cu flori nici nu poţi bănui măcar ce se petrece pe scenă. Mai mulţumitoare trebuie să fie priveliştea pe care artistul o are in faţă: un întreg lan de... fio a rea-soarelui, cum trebuie să se desluşească chipul femeilor in cadrul pălăriilor. In legătură cu aceasta îmi amintesc de o caricatură: E într’un teatru, în stal; in faţă o doamnă cu o pălărie straşnică; in spatele ei un domn. Se juca, în seara aceea, întâiu o dramă apoi o comedie. Caricatura arătă dintru întâiu drama: doamna, mişcată, plânge cu nasul în batistă. Cum stă cu capul plecat, marginea dela spatele pălăriei se ridică. Domnul din dosul ei, plictisit, nu poate zări nimic; îşi blestemă ceasul când şi-a pus în gând să vie la teatru. A doua schiţă e în antract. Domnul, radios, îşi face în sine următoarea judecată: „dacă la dramă doamna a plâns, cu nasul în batistă, cât se va jucâ comedia o să steâ ca oamenii, deci pălăria păstrându-şi locul ei firesc, o să pot privi". Aşa ar fi fost, dar — schiţa a treia, — comedia e nespus de hazlie. Doamna se prăpădeşte, râde... cu capul pe spate; e rândul marginei din faţă a pălăriei să se ridice în sus. Logica domnului din dos e spulberată; pe chipul sărmanului se ceteşte cea mai cumplită desnădejde!... Propun o ligă, o societate a femeilor de bun simţ pentru micşurarea pălăriilor... cel puţin ale acelora cu care vin la teatre; un fel de S. P. S.: Societatea pentru protecţia spectatorilor. Şi când te gândeşti că aproape jumătate din industria lumei e robită acestei mode sprinţare, că mii şi mii de maşini işi învârtesc roţile pentru fabricarea atâtor nimicuri, că milioane de ochi se sting deasupra dantelăriilor rare, dantele cari mai înainte să coste parale costă vieaţa atâtor lucrătoare nefericite, te întrebi dacă această goană nebună după lux, dacă această rafinare modernă, dacă acest progres, aceastăper-fecţionare a lucrului de nimic, nu e cea mai grozavă nebunie a civilizaţiei noastre. (Em. G.) 88 „Lupta". Ziarul „Lupta" a murit şi totuş trăeşte. Partidul naţional, care credea că-1 stăpâneşte a decretat sistarea lui, dar d-1 Dimitrie Birăuţiu îl tipăreşte înainte, dovedind că puterea d-sale e mai mare ca, a partidului. Vorba ceea: Vodă vrea, da Hâncu ba. Şi nu e nici o deosebire între „Lupta" ce o primim acum, când e a d-lui Birăuţiu, şi între „Lupta" de mai în-nainte, când eră a partidului naţional. E tot aşa de bună şi tot aşa de slabă. Care să fie cauza? Nu poate fi decât una: acest ziar n’a avut nici odată un stăpân adevărat, care să se intereseze de el cu tragere de inimă şi cu pricepere. întotdeauna a fost redactat la întâmplare. Prin redacţia lui s’au perândat fel şi fel de oameni, cu aptitudini şi moravuri variate, învârtind politica naţională după cum ii tăia capul, uneori mai bine, alteori slab de tot. Ce afirmă astăzi desminteâ mâne. Asta e o notă caracteristică a întregei presse dela noi. N’a fost în fruntea acestei gazete un om statornic, care să aibă anumite principii şi să dee o directivă. N’a fost îngrijită nici de partidul naţional, a cărei proprietate eră. Şi e păcat. Partidul aveâ datoria morală de a da publicului un ziar vrednic de numele lui. Dacă nu a făcut acest lucru elementar, vina e a lui. Şi nu e o vină, care i se poale iertă uşor, după cum nu i se pot iertă nici alte negligenţe şi mai mari. Ce încredere mai poate aveâ publicul in noul ziar pe care-l făgădueşte, când cel vechiu dovedeşte neputinţa şi nepriceperea deputaţilor in ale gazetăriei?! Mai ales acum, după dezastrul dela ultimele alegeri, cine se mai gândeşte serios la posibilitatea de a înfiinţa un ziar al partidului? Accentuăm aşa de răspicat aceste păcate, fiindcă nimeni nu e silit să se facă deputat şi să reprezinte aspiraţiile poporului nostru. Cel ce ia, insă, asupra lui această sarcină grea, trebuie să-şi dee mai întâiu seamă dacă e în stare să-şi împlinească datoria. Nouă nu ne e permis luxul de a iertă ambiţiile celebrităţilor locale, de a tolera in fruntea trebilor obşteşti oameni poate foarte cum se cade, dar cari nu reprezintă nici un capital intelectual. Avem destui oameni, cari dacă ar fi chemaţi să-şi facă datoria, şi-ar face-o cu adevărată dragoste şi cu pricepere. Ar fi timpul, dacă e să se inaugureze o politică serioasă, ca cei neaju-turaţi să se retragă şi să se mulţumească cu aureola din trecut, cedând locul altora mai destoinici. Dacă partidul vrea să facă un nou ziar, să-l încredinţeze oamenilor cari ştiu şi pot face gazetărie. Să reorganizeze presa naţională, care astăzi trăeşte o vieaţă patriarhală. Şi câte nu mai sunt de făcut! Toate se pot face, însă, numai cu mari jertfe morale şi materiale. Cei ce vreau să lupte pentru idealuri, cetească jertfele ce le-au făcut Ruşii şi pe cari d-l Zamfir Ar-bure le descrie tocmai acum in coloanele revistei noastre. Să le cetească şi să-şi întrebe conştiinţa, dacă sunt în stare să jertfească tot pentru un ideal. Dacă da, să plece la luptă. Dimpotrivă să stee la vatra căminului lor şi să nu mai amăgească lumea cu vorbe. „Lupta" işi va mai trăgănâ agonia spre a scoate şi mai bine în relief neputinţa partidului naţional. Poate va ajunge chiar să-l înjure. Asta ar fi răsplata cea mai meritată că a înfiinţat-o fără să fie în stare a se îngriji de'ea. — Autorii morali ai scandalului iscat in jurul „Luptei" sunt însă deputaţii şi nu alţii. De|aceea îi întrebăm: de ce au lăsat ziarul pe mâna Birăuţilor? De ce nu s’au ţinut de angajamentul pe care şi l-au www.dacoramamca.ro Nrul 15—16, 1910. LUCEAPÂRUL 395 luat la înfiinţarea lui? De ce au abuzat de încrederea publicului? Fondul ziariştilor români din Ungaria. Anul trecut s’a înfiinţat un sindicat al presei române din Ungaria, fără să fi reuşit a se organiză definitiv. Sindicatul a răniăs până astăzi mai mult o idee frumoasă, decât o realitate. — în zilele acestea d-1 Dr. Ioan Mihu a creat un fond al ziariştilor români din Ungaria, dăruind suma de 25.000 cor. care, desigur, va înlesni şi organizarea doritului sindicat al presei române. Mai ales dacă acţiunea politică a d-lui Mihu — pornită deodată cu înfiinţarea acestui fond! — va duce la izbândă, sperăm să avem un sindicat cu statute recunoscute de guvern. — Importanţa culturală a dOnaţiunii d-lui Mihu e de prisos să o mai accentuăm. Acest fond desigur va îndemnă pe mulţi să îmbrăţişeze cariera grea de ziarist şi să dec un nou avânt presei româneşti din Ungaria. Donatorul s’a îngrijit ca de ajutoarele fondului să se bucure toţi ziariştii „fără privire la direcţiunea lor de politică". Aşa că avem în perspectivă o nouă fază a presei româneşti, care până acum — vorbim de cea serioasă - urmă o singură direcţiune politică... Poate vom mai reveni asupra acestei dispoziţii a d-lui Mihu, peste care au trecut aşa de uşor ceilalţi confraţi. Un articol al d-lui Vlahuţă. în ziarul „Universul" din Bucureşti, unde d-1 Vlahuţă îşi publică de o vreme încoace reflexiile sale diverse asupra stărilor sociale şi literare, a apărut un articol, care ne-a atras atenţia in mod deosebit. Titlul articolului este „Nu ştiu" şi subiectul tratează unul din caracteristicele moravuri literare de astăzi, anume felul de parvenire a unei îmbulzitoare mediocrităţi. D-1 Vlahuţă îşi formează reflexiile pretextând un sfat şi un răspuns dat unui poet decadent: „Credinţa mea este, că un scriitor de seamă n’ai să fii niciodată", — scrie d-1 Vlahuţă. „Dar poate că aceasta te-ar şi încurcă în vieaţă. D-ta vrei să pari, să atragi privirile, să-ţi faci din lucruri de nimic o glorie rentabilă. Să fii sărbătorit prin saloane, să-ţi spună prietenii „măestre", să ai bene-merenti şi un loc la Academie. Să-ţi agoniseşti, în sfârşit, fără multă bătaie de cap, toată provizia de onoruri şi de succese necesare pentru consumaţia zilnică a vanităţii D-tale... O, pentru aceasta ai destul talent. Singurul sfat, pe care ţi l-aş puteâ da, ar fi: să scrii în versuri. Vorbele goale fac mult mai mult efect în versuri. Şi acolo, cu cât le vei aruncă mai îmbolnrojit şi mai halandala, cu atât ai să pari mai profund. De pe o bucată de proză se ridică negura uşor, versurile însă rămân, ca piscurile munţilor, multă vreme învăluite în ceaţă, spre marea admiraţie şi beatitudine a sufletelor de elită, însetate de mister... Şi nu uită un lucru: caută-ţi subiectele cât mai departe de noi, de vieaţa noastră. Poate că ar fi mai bine chiar să te deprinziîncele din urmă să scrii fără subiect. E şi mai modern şi-ţi dă şi mai multă libertate de mişcare"!!! în frământările literare de astăzi satirica apostrofă a măestrului Vlahuţă e bine venită. 88 Muzeul naţional de antichităţi din Bucureşti ajuns de curând sub direcţia d-lui Gheorghe Mu mu, cunoscutul traducător al lui Hoiner, e pe cale a se reor-ganizâ complet şi a fi pus în condiţii mai bune de funcţionare. Noul director a reuşit să facă o nouă şi mai sistematică orânduire a obiectelor din Muzeu şi a pornit să desfăşure o muncă încordată pentru întocmirea unui catalog definitiv, care să serve drept călăuză vizitatorilor şi celor ce ar voi să facă studii în şalele acestei instituţiuni. Deocamdată d-1 Murnu, într’o broşură mai tr.are, a catalogat şi studiat obiectele cele mai vechi ale secţiei greco-romane, anume vasele greceşti pictate. Broşura aceasta, apărută de curând, este o probă, că lucrarea întreagă de catalogare are să fie o operă arheologică de mare valoare. 88 Carmina Valachica. D-l G. Popa-I.isseanu, cunoscut profesor la un liceu din Bucureşti, publică în „Revista pentru istorie şi Arheologie" o poezie satirică, copiată după manuscrisul original păstrat in Biblioteca Universităţii din Cluj şi întitulată „Carmina Valachica Horae et Kloskae". Satira aceasta a fost scrisă de un răuvoitor al revoluţiei dela 1784, insultă memoria lui Horia şi Cloşca, dar, aşa cum este, evocă totuş destul de plastic epoca aceea şi faptele săvârşite: Pe Criş şi ’n Câmpeni în sat Şi ’n Abrud, oraş frumos, Şi în ţară mai pe jos, La Ighiu şi prin Cricău Pe sub munţi până ’n Trăscău. 88 Cel mai vechiu letopiseţ al Ţerii-Româneşti. în biblioteca regretatului profesor Gr. G. Tocilescu, între alte manuscrise vechi inedite, s’a găsit şi un Letopiseţ, care prin cuprinsul său bogat şi prin amănuntele istorice despre domnitorii şi boierii Ţerii-Româneşti de odinioară, este cel mai de seamă din câte se cunosc şi s’au publicat până acuma. Manuscrisul conţine 321 de file şi poartă titlul „Letopiseţul Ţerii-Româneşti din descălecătoare şi de unde au venit Românii de s’au aşezat în Ţara-Românească.“(1290- 1689.) Acest letopiseţ a fost transcris, studiat şi tipărit de curând, de tânărul istoric şi slavist bucureştian St. Nicolaescu, în „Revista pentru istorie şi arheologie" şi va apăreâ şi în volum, pentru o mai uşoară răspândire. 88 f Demetriu Cunţan. în 27 Iunie v. s’a stins şi acest suflet frumos, care aproape o jumătate de veac a fost măiestrul de cântări bisericeşti al mitropoliei ortodoxe din Sibiiu. Figura lui simpatică şi bunătatea inimii l-au făcut iubit tuturora. Eră un om care răspândea în jurul lui numai căldură şi seninătate. îşi iubeâ cu pasiune arta lui, pe care a cultivat-o până în clipele din urmă ale vieţii cu o adevărată sfinţenie. Toată fiinţa lui trăia pentru melodioasele cântări bi- www.dacoromanica.ro 396 LUCEAFĂRUL Nrul 15-16, 1910. sericeşti, pe cari le cântă cu un simţ de adâncă pietate şi din toată inima. Sufletul lui de artist trăieşte viu între noi aproape în toate bisericuţele ortodoxe dela sate. Pretutindeni creştinii îşi înalţă rugăciunile însoţite de cântările învăţate dela dânsul. — La mormântul lui din Sălişte va plânge multă vreme o fiică nemângăiată: poeta Maria Cunţan. 88 Secţiile Asociaţiei. Secţiile ştiinţifice-literare ale Asociaţiei, dupăcum se ştie, sunt un fel de Academie aici în Ardeal. în 14 Iulie şi-au ţinut şedinţa plenară, în care, între altele, s’au ocupat şi cu reorganizarea lor. Cei zece ani, de când s’au înfiinţat, au dovedit că organizaţia actuală nu prea aduce roade. De aceea secretariatul a făcut propunerea să se reorganizeze după profesiuni, să fie, adecă, o secţie a preoţilor, a profesorilor, a advocaţilor, a medicilor şi a economiştilor. Deşi propunerea aceasta s’a făcut mai de mult în „Tribuna11, totuş membri secţiilor au rămas nedumeriţi auzindu-o, ca în faţa unui lucru nou. După o discuţie, destul de interesantă, s’a dat spre studiare fiecărei secţii, cu îndatorirea ca în şedinţa plenară viitoare fiecare să-şi spună părerea şi să vie cu un proiect de reorganizare mai amănunţit. Nădăjduim că la anul secţiile se vor şi puteâ reorganizâ, câştigându-şi astfel un nou drept la vieaţă. La timpul său, probabil, vom reveni şi noi asupra acestei chestiuni importante. 88 întreceri de căluşeri în Ibaşfalău. Cu ocazia adunării generale a societăţii „Mugurul" din Ibaşfalău s’a aranjat o interesantă întrecere de căluşeri. — Din diferite comune de pe Târnave s’au întrunit grupuri de căluşeri, în portul lor original şi cu lăutarii lor de acasă, dansând, în faţa unui imens public românesc venit din împrejurime, diferite jocuri bărbăteşti şi anume: Căluşerul, Bătuta, Lunga, Romanul, Jocul ficioresc, Ţigăneasca, Joc de bâtă, Banul Mărăcină, Hodoroaga Zdrângăiţa, Restelu şi altele. La sfârşit s’au împărţit premii în bani, obţinând premiul întâiu (duplu) grupul de jucători din Cer-ghidul mare (dansatori originali) şi cel din Mediaş (ca dansatori artistici). Laudabila idee, realizată de inimosul advocat Dr. Alexandru Morariu din Ibaşfalău, va contribui incontestabil la susţinerea şi promovarea frumoaselor noastre jocuri bărbăteşti şi la o proximă întrecere, râvna şi interesul va fi mai mare. în numărul viitor al revistei noastre vom publică câteva fotografii instantanee. 88 Muzeul Asociaţiei. în vremea din urmă s’a îmbogăţit cu colecţii de mare valoare. Comitetul central a cumpărat, prin d-I Andreiu Bârseanu, 50 de tablouri ale regretatului pictor Mihail Pop din Braşov. Pentru aceste tablouri s’a plătit neînsemnata sumă de 500 cor. d-nei Zănescu din Braşov, în proprietatea căreia se găsiau. O parte dintre aceste tablouri, de o reală va- loare artistică, vor fi înrămate şi expuse în Muzeu încă în cursul acestei veri. într’un număr viitor vom reproduce şi noi câteva, însoţindu-le cu un articol asupra vieţii şi activităţii pictorului, scris de colaboratorul nostru, d-1 Andreiu Bârseanu. D-l Oct. C. Tăslăuanu a mai adunat pe seama Muzeului, pe lângă o mulţime de obiecte, mai multe fotografii pictate, reprezentând porturi româneşti din diferite ţinuturi şi epoce. Lucrările pentru îmbogăţirea Muzeului înaintează destul de repede, deşi lipsesc mijloacele materiale, însufleţirea şi stăruinţa pot face minuni. Nădăjduim că şi presa cotidiană va da atenţiunea cuvenită acestor lucrări de înzestrare ale Muzeului nostru naţional. 88 Notiţe. Rectificăm o greşală regretabilă din numărul trecut. D-na şi D-l Bârsan în turneul lor prin Ardeal au fost însoţiţi de tânărul artist Dordea şi nu de Băilă, cum am scris. * într’un volumaş întitulat „Versuri şi Proză", apărut la Vălenii de munte, se adună încercările unui tânăr de un real talent, Constantin D. Crăciunescu, care a încetat din vieaţă înainte cu 2 ani, la vârsta de 20 de ani. în prefaţa volumului, d-l Iorga îl caracterizează în următoarele cuvinte: „Aveâ o simţire aleasă, care va fi ajutat să-l nimicească, o cultură superioară celei pe care o poţi cere la vrâsta lui şi un mare meşteşug firesc al graiului. Versul lui se citeşte cu plăcere, fragmentele de proză au o alcătuire solidă, o închegare sigură, o precizie de cuvânt, care impresionează dela cele dintâi rânduri". * Poeziile d-şoarei Ecaterina Pitiş au fost premiate din partea „Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român" cu premiul Andreiu Mu-răşan, de 300 cor. Lira cântăreţei care a cucerit aşa de repede simpatiile publicului a fost după vrednicie distinsă de prima noastră instituţie culturală. ♦Atragem atenţiunea cetitorilor asupra noului volum, al Vl-lea, din preţioasa lucrare „Cartea de Aur" publicată de d-l Teodor V. Păcăţianu. Acest volum cuprinde luptele politice aleJlomânilor din Ungaria dela anii 1872—1881; sunt reproduce toate discursurile deputaţilor români îri dieta ţării şi ale arhiereilor în casa magnaţilor. „Cartea de aur" e o publicaţie indispensabilă pentru ori cine vrea să cunoască temeinic trecutul nostru politic. Trebuie să-i fim recunoscători d-lui Păcăţianu că ni-a dat-o. * Consistorul din Sibiiu a numit în postul de referent şcolar şi de inspector al şcoalelor poporale din arhidieceză pe d-l Onisifor Ghibu. D-I Ghibu a făcut mai mulţi ani studii de pedagogie în Germania şi s’a ocupat temeinic cu chestiunile şcolare. Denumirea d-sale în acest post însemnat se leagă cele mai frumoase nădejdi. Numărul viitor va apărea la 1 Septemvrie n. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPABUL LDI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro