Luceafărul 3BQBE 3BE3BE Expoziţia „Tinerimii Artistice": O. Spaethe, Carmen Sylva. 3BBBE 3BEE3BE Anul IX. Sibiiu, 1-16 Iunie 1910. Nr. 11—12. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, Q. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, AL Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, AI. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Iosif, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Sori'cu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. hy.î.’.l;*;**::: “’i Glustro-klngaria: 1 an.......... 6 luni . . . . ABONAMENT: Ed. dc lux 12 cor. 6 „ România şi în Străinătate: 1 an.................16 cor. 6 luni...............8 „ t» >» »i Ed. de lux »» »» >» Dph. . 20 cor. fcwy.v# . . . 10 „ •v**;.* i i an 8 cor. . 25 cor. |||| . 13 „ li® 1 an 14 Cor. |ŞŞ|| lîcclamaţiile sunt n se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Ca sfârşitul anului scolastic (Jăfţî (ţ£ prCfîlH 9ratis ?i tranco. Pentru şcoalele superioare. (Urmare din Nr. 10 din 1G Maiu a. o.). A luaşi u. 0., Societăţi de cumpătare, îndreptar pentru îufiir.ţaiea lor. (Epidemia sau boala rachiului). —.60. Barcianu, Dr. I). Popovici, Dicţionar român-germân, broş. 0.—, leg. 7.60. — Dicţionar germân-român, broş. 8.—, leg. 10.—. — Gramatica germână, teoretică-praetică pentru uzul tinerimei. 2.80. Călin, I., învăţământul antialcoolic. (Igienă, morală, economie). —.50. Carmen Sylvn, Poveştile Peleşului. —.95. Coşbuc, O., Povestea unei coroane de oţel. 1.50. — Războiul nostru pentru neatârnare. —.95. Cunţan, M., Fecioara dela Orleans, dramă, trad. din nemţeşte după Fr. Sehiller, broş. —.90, eleg. cart. 1.30. Ebers, O., Homo sum, roman, trad. de Mugur. 1.60. Ghien, I., Scrisori cătră Alecsandri, cu o prefaţă cuprinzând date din vieaţa autorului. 3.—. Holbau, A. D., Oameni celebri din anticitate. 3.50. Moga, O., Cultura pomilor roditori. 1.—. — Cultura viei şi fabricarea vinului. 1.50. Negruţiu, I. F., Stilistica practică sau regule şi exemple pentru tot felul de seiisori, petiţiuni, acte etc. —.80. Onci ui, D., Din istoria României. —:95. Pann, A., Opere complete. 1.50. Petrescu, N., Ilie Marin, povestire educativă. 1.50. Pop, St., Dicţionar ortografic al limbii române, leg. 1.75. Popea, 1., Caractere morale, exemple şi sentinţe. 2.—. Putnoky şi Crişan, Dicţionar maghiar-român şi român-maghiar, leg. 6.—. ’ Ros e tti, R. D.. Dincolo de hotare, note din călătorie. 2.50. Russu-Şirianu, 1., Moara din vale, novele. 1.40. Şăiueanu, L., Dicţionar universal al limbii române. 8.—. Sima, Gr. a lui Ioan, Izvor de bunăstare, îndrumări şi poveţe scurte şi practice din economie. 1.—. S mi Ies, S., Caracter, purtare şi statornicie, pentru tinereţe, trad. de M. Negulesou. —.60. Slavici, I., Ardealul, studiu istoric. —.50. V1 a b u ţ ă, A., Din trecutul nostru, cu il ust raţii de Stoica. 3.50. — România pitorească, cu ilustraţii după tablourile lui Grigorescu. 1.50. *Biblioteca Minerrei*, * Biblioteca pentru toţi*, »Biblioteca românească enciclopedică Socec* (după cataloage separate) foarte potrivite ea premii pentru acest scop. Preţurile în coroane. Se află la Librăria W. Krafft, Sibiiu. www.dacoramamca.ro Literatură pentru copii. — Trei premii ale revistei „Luceafărul". — Literatura noastră pentru tinerime şi mai ales cea pentru copii e cât se poate de săracă în opere de o adevărată valoare. Toţi ceice se ocupă cu creşterea plăpândelor generaţii cunosc prea bine această mare scădere a educaţiei noastre naţionale, dar prea puţini dintre dânşii au posibilitatea de a o înlătură. Cei chemaţi să îmbogăţească şi acest ram părăginit al literaturii pentru copii sunt numai scriitorii. Până acum s’au gândit prea puţini dintre ei la miile de copii dela oraşe si dela sate atât de dornici de cărţi bune si frumoase. La alte neamuri sunt scriitori, cari vieaţa lor întreagă scriu numai pentru odraslele tinere, mulţumindu-se cu cununile de lauri împletite de sufletele nevinovate şi curate ale celor mici. Şi poate că aceşti lauri sunt cel puţin tot atât de durabili ca şi cei împletiţi de „marele public". Credem chiar că scriitorii de talent cari se adresează copiilor, trăesc mai viu şi mai durabil în conştiinţa întregului popor. Cei în vârstă cu câtă duioşie îşi aduc aminte de poveştile şi poeziile frumoase din copilărie şi cu ce aureolă de dragoste împodobesc numele celor ce le-au trezit în suflet fiorii primelor bucurii estetice. Revista noastră, care urmăreşte cu un deosebit interes problemele educaţiei naţionale şi care a publicat patru volume din „Biblioteca pentru copii şi tinerime" de A. O. Maior, dă un nou îndemn poeţilor noştri să-şi încoarde lira pentru cântece pe seama copiilor, publicând concurs pentru trei premii. Un prietin al „Luceafărului" ne-a pus Ia disposiţie suma de 100 cor. pentru trei poezii scrise pentru copii între vârsta de 6—8 ani, rezervându-şi numai dreptul să le poată publică în cărţile de scoală. » > Poeziile nu vor puteâ fi mai lungi de 2—4 strofe, sau 16 rânduri. Autorii cari vor binevoi a luă parte la acest concurs, ne vor trimite manuscrisele, — dacă vreau însoţite de un plic închis cu numele lor, — până la 1 Septemvrie nou 1910. O comisiune compusă din redacţia noastră şi bărbaţi de şcoală va exainină poeziile intrate la concurs şi cele trei poezii mai bune vor fi împărtăşite de următoarele premii: Premiul I. 50.— cor. ||| Premiul 11. 30.— cor. ||| Premiul III. 20.— cor. Celelalte poezii reuşite se vor publică în revistă. Oct. C. Tăslăuanu. 1* www.dacoromanica.ro 268 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. Mamă. Scăpătâ soarele când i-a lăpădat un bă-ieţandru în gropile dela cotul pădurei. Şi până nu i-a mai aruncat odată în sus pe fiecare, pe vârful piciorului, de a icnit, n’a plecat băiatul!... Ţipă căţeluşii rătăciţi prin iarbă şi caută cu botuţul. Unul e porumbac şi învărgat cu alb pe Ia gât, doi sunt negri corb şi celalalt bălan. Câteşi patru sunt dolofani şi rotunzi ca nişte gângâlici! Se târăsc pe picioruşele grase, dau se ridice capul, dar bălăbăne când într’o parte, când într’alta, e gâtul crud n’are putere! De câte ori se alătură unul de altul, dibuie cu botul, se propteşte pe picioarele dinapoi şi caută; dar nu găseşte ţâţa! Şi iar se răsnesc prin iarbă, dibuesc cu nasul, gem, le fură vântul glasul şi nimeni nu-i aude, nimeni nu-i vede!... S’a noptat. Au ostenit căţeluşii de atâta ţipăt şi s’au făcut purcoi câteşi patru. Cum bate luna în ei, par’că e o grămăjoară neagră stropită cu alb. Nici nu mai se simt. Când şi când se umflă vântul pe deasupra groapei, atunci le tremură carnea pe spinare, se încreţeşte pielea plăpândă cu părul doar răsărit, se vâră şi mai mult căţeluşii unu într’altul şi gem înăbuşit!.. Trece vântul, se topeşte gemătul în seara liniştită; iar de sus se revarsă şi mai mult un lac de lumină peste grămăjoara amorţită!.. * A bătut de mult miezul nopţii, şi Dolfa n’a dat ochii în gene! N’are astâmpăr! Cât tine cosara umblă dela un colt la altul; sare pe zid, râcâie cu picioarele, apoi apucă cu dinţii şi roade cătuşa uşii. Roade, roade şi latră până nu mai poate — atunci se lungeşte cu botul pe labe şi stă dusă, cu ochii închişi pe jumătate şi cu genele jilave... Pe fereastra de sus a coşarei năvăleşte un val de lumină, dela lună, şi se revarsă în colţul dinspre uşe, par’că întradins să mângâie pe mama trudită de dorul copiilor! Şi sunt calde şi blânde razele, ca o gură mică şi moale care caută să sugă. Dolfa tresare, schinceşte, se uită împre- jurul ei. Par’că-i simţise lângă ea într’o clipă! Iar sare în sus, iar dă ocol cosarei si iarăs trage cu dinţii de cătuşă!.. ...Se ridicase soarele de vreo suliţă când i-a deschis uşa un copil. Cum a scăpat, Dolfa s’a dus glonţ la copca cu paie. A scotocit cu botul prin culcuş, a mirosit în toate părţile, a lătrat, — apoi s’a năpustit pe poartă. A ieşit din sat, a apucat drumul câmpului şi aleargă cu limba scoasă. Se opreşte când şi când, saltă capul, miroase şi iar latră. De trece pe lângă vreun trecător, se dă în lături omu şi-şi pregăteşte băţu: o fi turbată spurcăciunea ! Apoi îi dă gură până n’o mai vede!.. Dar Dolfa nici c’aude, nici că vede! Ea caută mereu, schinceşte, tot mirosind pe jos, şi goneşte ca luată de vârtej!.. S’a oprit tocmai la Măgura Ţuiului, unde avea grâu stăpână-său. A căutat prin toate răzoarele, a lătrat, a ascultat cu urechia. S’a dus şi pe la vie, a cutreerat în lung şi în lat, a mirosit pe sub toate viţele; dar nu şi-a găsit căţeii!.. A ochiat-o păndaru şi a scos-o cu alai şi cu bulgări din vie!.. S’a întors spre sat. A cârmit soarele de nămiezi, se îngroaşă căldura şi zăbuşeala lui Cuptor dogoreşte de par’că ar aprinde pământul. Ierburile s’au plecat pălite, porumbul, cu mătasa abia mijită, de se mai bizuie să-şi ţie moţul tot mândru! Nici jigăniile nu mai mişcă! Dar Dolfa nu simte nici oboseala, nici căldura! E toată o apă şi un praf! Şi goneşte cu drumul lung. De abia se zăreşte, cât un pumn, în norul de pulbere ce se lasă în urmă ca un sul gros. S’a oprit iarăş Ia copca cu paie. Mai scotoceşte încă odată cu botul! — tot nu sunt! i Când dă să latre nu mai are glas!... S’a lungit lângă culcuş, stă cu gâtul lipit pe pământ şi limba plină de praf îi atârnă în jos, pe stratul de paie. Ochii îi înnoată în lacrămi, şi de sub gene alunecă la vale, peste bot, două părăiaşe, îngroşate cu pulbere! www.dacoramamca.ro / Nrul 11—12, 1910. LUCEAFĂRUL 269 A. G. Verona, Drum lung. A. G. Verona, La izvor. www.dacoramamca.ro 270 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. De câte ori scânceşte Dolfa, i se seacăpieptul, şi odată cu oftatul mustesc şi lacrăinile, — atunci aduce încet laba şi se freacă la ochi... Dar unde o rabdă să stea locului! I se frige sufletul de dorul căţeilor şi par’că o ciupeşte ceva de inimă. Iar se scoală. Sare peste pâr-lazul din fundul grădinei şi acum apucă drumul spre pădure. Tot miroase pe jos. Se sperie oile pe luncă, ciobanul asvârle cu băţul după ea şi îi dă chiot. — E turbată, măi omule, — se auzi gura unuia care veniâ dela câmp, — am văzut-o azi de prânz tocmai pe la Silişte! Şi tot aşa cu limba scoasă şi cu spumă la gură!... Ciobanu o goneşte şi mai mult şi-i dă chiot. Dar Dolfa ti’aude, nu vede. în marginea aninilor eră să dea peste pădurar! O ia şi el la goană. Căţeaua coteşte pe lângă pădure. Se opreşte o clipă în loc şi trage cu nasu din cotro bate vântul. O rupe la fugă spre gropării!... Merge ce merge, apoi stă în loc, miroase toate buruienile şi iar pleacă. Pădurarul s’a luat după ea cu puşca. — Era să dea peste mine, mă băiete!... — Da n’a trecut şi prin oile mele, — îi luă vorba ciobanu, care alergă şi el cu băţu pe umăr, — cine ştie, să nu mai dau de altă belea acuma! — E turbată, — grăi pădurarul, — am văzut-o eu bine!... Nu eră să-mi sară în piept, dacă nu băgăm de seamă!... — D’apoi cum crezi! — dete din cap ciobanu, — îi atârnau balele până în pământ!... De unde mai veni şi spurcăciunea asta?! — S’o împuşcăm, luă iar vorba pădurarii,— mi-e frică să nu păţesc ceva, prea eram în vântul ei!... Ciobanu şi mai sperios. — Dar eu cu oile!... Pădurarul merge înainte cu puşca gata! Ciobanul după el cu ciomagul pe la spate. — Uite-o s’a oprit în gropării! ciuli capul pădurarii. Ciobanul întinzând doar gâtul. — Nu ştiu ce morfoleşte acolo! Mai încet să nu ne simtă!... Pădurarii desfăcu cocoşu. — Vezi s’o nimereşti unchiule, — mai şopti ciobanul şi se lăsă pe vine. Pădurarii îngenunche şi puse puşca la ochi. Nici firele de iarbă dimprejur nu mai clintesc! Căţelei i se vedea doar capul. Ciobanul a înlemnit deoparte, doar ochii îi fug, când spre groapă, când pe ţeava puştii! Căzu cocoşu pe ţilindru şi detunătura sparse pădurea. Un nor de vrăbii se împânzi pe deasupra aninilor. — N’ai nimerit-o, sări ciobanul în sus,— uite că nu fuge!... Pădurarul făcu mâna coviltir si se uită. » — A prididit-o rău turbarea, că nici nu mai aude!... — Trage şi ţeava cealaltă unchiule! Pădurarul trecu mâna peste frunte, isbi de câteva ori cu pumnul în ţeava pustei şi iar îngenunchie. — în cap trage unchiule, - mai şopti ciobanul. Pădurarul ocheşte, aşează patul pustei la umăr, mai înaintează niţel, tot pe genunchi, se dă spre dreapta şi iar ocheşte... Când răsună detunătura, se auziră si che-lălăeturi! Pădurarul se ridică în sus. — M’am ferit de buza gropii adeneaori şi am tras prea sus!... Ciobanul alergă spre groapă cu băţul la spinare. — Să-i dăm foc şi să trec oile prin fum! Pădurarul mai pe urmă. — Să ie treci şi să ne afumăm şi noi!... ...Când ajunseră pe marginea groapei, Dolfa deabiâ putu să mai ridice capul; schinci, şi cu ochii înecaţi în lacrămi, le arătă căţeii! Dete să-şi lingă copilaşii, dar un văl de sânge gâlgăi din rană, — unde o îtnpuşcase — gemu înăbuşit apoi îşi culcă botul peste căţeluşii cari sugeau de zor!... — N’a fost turbată unchiule, — rupse vorba ciobanul. Şi i se însenină fruntea că i-au scăpat oile. Pădurarul înlemnise răzimat în puşcă. — Să-i poarte păcatele ăl care i-a lepădat căţeii! Că d’aia umblă ea zănatecă!... f Ioan Chiru-Nanov. www.dacoromanica.ro Nrul 11—12, 1910. LUCEAFĂRUL 271 Visarea întâi. Eram pe-atunci pe ţărmul vieţii amare Ce neatinsă mi se ’ntindeâ ’nainte Ca marea ’nfiorată si fierbinte. y 7 Ca cerul limpede pierdut de soare. Credeam pe-atunci în vise fără ţinte. Ca răsărit din gândurile mele Cu chipul unui rege dealtădată, Cu ochi adânci, cu barba ’ntunecată, Sub răspândite străluciri de stele Păreai în sear’ aceea minunată. Şi azi de nesfârşitul cel feeric în care te-am văzut, mi-e mintea plină, Şi azi revăd cum faţa ta senină . Luase tot al nopţii întuneric Şi toată calda stelelor lumină! Şi-mi mai aduc c’un dor adânc aminte De dimineţi de vară ’n fata zării y » Când cerul larg, de ştersul depărtării Topea ’n vibrări albastrul său fierbinte Pe margini tremurând ca apa mării... Şi iarăş tu erai atunci aproape Părând desprins ca ’n vise din paloarea Luminilor — si ’n juru-ti toată zarea Te cuprindea ca un întins de ape Ce-I străbăteâ de focuri depărtarea. Eu nu ştiu cum gândeai, necunoscute, Nici cum simţeai. Şi nici nu ştiu furtuna Ce-ar fi lăsat-o ’n vieata mea, nebuna Şi trista sete-a dragostei ştiute, Pierdută ’n urmă pentru totdeauna. Eu nu am cunoscut decât frumosul. Ş’atunci m’am închinat din suflet ţie, Si ziua sub oceanica tărie, Şi noaptea, când sclipea misteriosul Adânc, de-albastra stelelor făclie! De-atunci, de tine de-am plecat departe Nemărginit am calda-mi amintire Căci am sorbit prin simţuri şi simţire Frumosul tot, de care-ani avut parte, Şi din cetăţi, şi din bogata fire: Din marea cânturilor armonie Care cuprinde lumea şi-o străbate Cu haosu-i de strune tremurate Am ascultat cu-a patimei tărie Pe cele zgomotos-întunecate. Căci mă răpea cu aripi mari furtuna Deslănţuită ’n jalea lor fierbinte! Că ele chipu-ţi mi-aduceau ’nainte. Şi le simţeam: profane ’ntotdeauna Ca dorul; le simţeam, ca ruga sfinte. Sau am gustat, gândind intens la tine Tristeţea frământată si amară y » A singuraticilor nopţi de vară, Când se sfâşie vântul în suspine Si toată vieata noastră se ’nfioară. y y Şi ochii mei au adorat frumosul Din vremuri vechi, ce-aveâ asemeni ţie O tainică şi-adâncă poezie! Şi sufletu-mi sorbi din flori mirosul Ce-1 răsturnau din cupa străvezie. El îl sorbi, cum zeii stinsi băură Odată ’n raiul lor păgân nectarul. Căci setea-mi deşertându-le paharul Găsea ’n nepământeasca băutură Beţia care-i potolea amarul! Căci înteles-am vieata care arde » > Şi umple de lumină toată firea, Fără s’o gust — dumnezeind simţirea. Si sufletu-mi vibră cu mii de coarde într’un avânt asemeni cu iubirea... — Iar astăzi, — îmi rămâi aşa departe! O clipă tu ai dat un scop tristeţii, Ce mă ardea pe-atunci, de setea vieţii. Iar vieaţ’ a stins, în tot ce ne desparte, A stins, de mult, lumina frumuseţii. Căci azi zimbesc gândind cât de asemeni Tu poate-ai fost cu alţi frumoşi ca tine Si minunaţi — cu suflete străine. . y y Si nu mă doare c’altora tu semeni, y 7 Şi că de mult s’a şters visarea ’n mine... Alice Călugăru. www.dacoromanica.ro 272 LUCEAFĂRUL Nrul 11—12, 1910. Un rob al dosarelor. în fiecare dimineaţă, Ispas Ibănescu, arhivarul prefecturei, înainte de a merge la slujbă, trecea pe la oficiul poştal ca să ia „corespondenţa pentru serviciu". Când i se da în primire cele câteva plicuri, plecă repede şi traversă strada principală, mândrindu-se oarecum că-1 vedeâ lumea ţinând în mână corespondenţa oficială, bătătoare la ochi cu culoarea ei galbenă-porto-calie. Ajungând la birou, aruncă plicurile cu sgomot pe masă, şi după ce îşi făceâ o ţigare, începeâ să le desfacă cu grije şi cu o oarecare emoţie, ca şi când ar fi primit o veste din partea unui amic sau a unei rude de aproape. Apoi îşi deschideâ dulapul, unde dosarele stăteau înşirate, după ordine şi în regula cea mai mare. Rămâneâ clipe întregi în faţa şirurilor de dosare şi Ie priveâ cu mândria şi mulţumirea unui intelectual sărac care, din economii şi mari sacrificii, ajunsese să-şi înjghebe o bibliotecă plină de cărţi alese, frumos legate... După aceea luă de pe o măsuţă alăturată, registrul de intrare, în care treceâ adresele şi ordinele primite. Şi când dădeâ peste o hârtie cu vreun ordin nelămurit pentru dânsul, numai îl auziai exclamând: „Ei poftim, Ministerul care ne cere nouă să ne dăm avizul!!... Par’că datoria noastră e să facem" etc... Totdeauna vorbeâ în numele serviciului: „Noi putem face, noi nu putem!" Când isprăveâ cu trecutul hârtiilor, începeâ să coase dosarele,el singur, deşi cameristul serviciului aveâ această însărcinare. Nu-1 lasă însă pe odagiu să facă această treabă, de frică să nu-i mototolească cumva adresele sau să le păteze cu mâi-nele lui, desigur, nespălate. Şi ţi-neâ ca toate hârtiile din dosare să fie de o curăţenie neîntrecută. Se simţeâ desnădăjduit când eră nevoit să coase la dosar o petiţie care nu eră bine scrisă sau pătată. „Ei poftim, — strigă, — ce nesimţire la ţăranii ăştia!" Iar când găseâ plângerea vreunui cetăţean, cerând un lucru care nu se puteâ încuviinţă începeâ: „Nu se poate, omule, să-ţi aprobăm cererea! Degeaba strica şi un timbru, nenisorule!!". La două sau trei zile, aveâ obiceiu să-şi pretnenească arhiva, această pritoceală a dosarelor, o făceâ in orele libere, atunci când colegii lui se odihneau după masă, sau jucau cărţile şi biliardul la cafenea. Scoteâ din dulap toate dosarele, făcând din ele, în mijlocul biroului, o piramidă care ajungeâ până aproape de plafon. După ce cercetă în parte fiecare dosar, îl puneâ la loc cu multă băgare de seamă şi cu atâta grije că par’că i-ar fi făcut vreo durere, isbindu-1 mai tare. Câteodată eră asa de adâncit în » această operaţie de primeneală, încât ţigarea www.dacoromanica.ro Nrul 11—12, 1910. LTJCEAFlEUL 273 pe care o lăsă aprinsă pe masă, se fuma ea singură. De şapte ani, de când e funcţionar la prefectură, Ibănescu n’a lipsit o singură zi dela birou. Ba da, a lipsit odată: la înmormântarea tatălui său — dar atunci numai câteva ceasuri; după înmormântare viind să-şi treacă toate hârtiile în registru sau la dosar. De asta, mai deunăzi, directorul prefecturei a rămas surprins, când arhivarul veni să-i ceară un concediu de 15 zile. îi întinse si-o f petiţie în care scria: „dorind a mă căsători pe ziua de 24 Septemvrie, vă rog să-mi aprobaţi o permisie de 15 zile etc.“... Deşi căpătă învoirea cerută, totuşi în dimineaţa nunţii, Ibănescu avu grije să treacă la birou, ca să mai aşeze cele adrese şi să mai dea sfaturi celui care trebuia să-i ţie locul pe timpul lipsei. Şi se adâncise asa de mult în orânduiala i hârtiilor, încât uitase că la orele 11, trebuia să meargă Ia ofiţerul stărei civile. A trebuit să vie socrul ca să-i amintească de acest lucru. Nunta a fost frumoasă, că doar eră fată de negustor mireasa lui Ispas Ibănescu. Şi şeful de birou a fost la nuntă, că se şi cădea o aşa cinste unui funcţionar ca Ispas Ibănescu. După dorinţa socrului, tinerii trebuiau să facă si un voiaj de nuntă, de aceea a cerut arhivarul 15 zile concediu, altfel i-arfi ajuns mai puţine. Tânăra pereche a fost petrecută cu alaiu la gară, de rude, prieteni şi lăutari. Naşul le-a scos bilete de clasa Il-a până la Braşov, prin Bucureşti. > Când s’a văzut în vagon alături de nevasta sa, care pentru întâia dată îşi răzămâ capul parfumat de umărul său, Ispas uită, pentru câteva momente, prefectura, arhiva, registrele şi toate hârtiile oficiale şi neoficiale, închi-puindu-şi că toată vieaţa lui a fost un om liber, care n’a făcut altceva decât să mângâie părul parfumat al femeilor frumoase. Cam stânjeniţi de cei câţiva călători din vagon, tinerii îşi vorbeau în şoapte, făcând tot felul de socoteli şi chibzuiri asupra vieţii pe care o vor duce-o împreună. într’un rând, însă, Ispas se retrase în colţ şi rămase tăcut, dus pe gânduri. „La ce te gândeşti, domnule Ispas?“ Ispas zâmbind îi răspunse: „La nimic, adică mă gândesc de am ajunge mai repede la Bucureşti!" Roşindu-se puţin, tânăra se lăsă mai îndrăzneaţă pe pieptul bărbatului. Apoi, furată pe neaşteptate de somn, adormi zâmbitoare. Ibănescu, după ce cercetă cu grije portofoliul cu cei câţiva poli, închise binişor ochii şi îndată un sforăit sgomotos se puse la întrecere cu ţâncănitul monoton al drumului de fer. Mai în spre dimineaţă, când geamurile vagonului se albiră de cele dintâi dungi ale zorilor, Ibănescu se sculă tresărind ca dintr’un vis neplăcut. — Ce s’a întâmplat? — îl întrebă nevasta al cărei cap lunecase de pe umărul bărba- www.dacoromanica.ro 274 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. Fr. Storck, Industria. tului. Ibănescu căscând, râse cu poftă: „în-chipueşte-ţi ce am visat?... Par’că trebuia să vie prefectul în inspecţie şi eu parcă aranjam dosarele, când dădui peste dosarul Nr. 793 — cel cu afacerea pietrişului — care eră rupt de-i curgeau filele din el... Eu par’că mă munceam să le adun, da ele tot mai rău se risipeau... Noroc că mă trezii, că mă prinsese năduşelile_____Eră glumă să-mi gă- sească prefectul arhiva în halul acesta?!!... Fără să priceapă de ce eră aşa de grozav visul, femeia zâmbi blând şi îl mângâie uşor pe cap. Cu cât se lumină mai tare de ziuă, cu atât Ibănescu părea mai îngrijorat. Când se opri trenul într’o staţie, arhivarul se uită pe geam: — Opt punct! strigă. La vremea asta eram la birou! Se lăsă îndată îngrijorat şi o dungă de întristare îi amărî colţul buzelor. Cam îngrijată, femeia îl întrebă pentru a doua oară: — La ce te gândeşti, Ispas? — la mă gândesc, răspunse fără să-şi mai ascundă amăreala, mă gândesc că am lăsat baltă arhiva pe mâna unui nepriceput... Are să-şi bată joc de registre... Mai ales că are o scrisoare ca băieţii din şcoalele primare... Par’că văd că dă dosarele pe mâna odagiului... Şi ferindu-se să întâlnească privirea femeii, îşi aruncă ochii peste câmp, îndărăt, măsurând cu nemulţumire locurile peste cari trecuse. Colegii lui Ibănescu scriau îndârjiţi la mesele lor... Ajutorul de arhivar mai ales munciâ din răsputeri, lipsa lui Ibănescu simţindu-se cu totul. Un împiegat căscând de câteva ori, zise dând din cap: „Ce-i pasă lui Ispas!... Acu trebuie să fie la Braşov!" — Da de unde? observă un altul. Nici n’aveâ timp când s’ajungă! Ş’apoi s’o mai fi oprit şi prin Bucureşti, mai ales că n’a fost de când e el în capitală... Ceilalţi funcţionari lăsând lucrul, se amestecară si ei în vorbă si îndată se încinse o t t discuţie asupra călătoriei cu drumul de fier în străinătate; în cât timp poţi s’ajungi la Viena, la Paris sau la Budapesta!... Dar discuţia lor fu deodată întreruptă prin deschiderea pripită a uşii. Şi n’au ştiut cum să-şi ascundă mirarea când văzură pe Ibă-nescu intrând. Colegii crezând că i se întâmplase vreo neplăcere intimă în timpul călătoriei de nuntă, nu-1 mai supărară cu nici o întrebare, aşteptând să vorbească el cel dintâiu. Ispas Ibănescu, luându-şi repede locul, înainte să-şi deschidă registrele, zise: — Am sosit chiar adineaori, cu trenul de 10... N’am mai fost la Braşov... Ce petrecere poate fi asta, când ştii că te aşteaptă atâtea hârtii neînregistrate?!... Apoi deschise cu lăcomie registrul de intrare...... Turnu-Măgurele. Al. Cazaban. www.dacoromanica.ro Nrul 11—32, 1910. LUCEAFĂRUL 275 Postumus ...Şi-acuma plângi zdrobit ca luptătorul, Când arde ’n flăcări sfânta lui cetate: Tu eşti învinsul. Ea-i învingătorul. Şi noaptea tristă umbrele-şi abate Pe unde ti-ai trimes odată dorul > Mândriei tale azi îngenunchiate. Tu ţi-ai zidit palatul pe ruine Şi-acum în somn stafia ţi s’arată, Şi-alungă visul dulce dela tine. Tu ţi-ai făcut icoană adorată Din lutul mort, ce ’n lanţ păcatu-l ţine: Ea n’o să te ’nţeleagă niciodată. Căci n’a ’nţeles în vieaţa ei cuvântul Nici focul unei inimi îndrăgite. — Ca frunza toamnei, când o bate vântul, Se clatină mânată de ispite. Tu singur, singur ţi-ai săpat mormântul, Ce-acuma visul tânăr ţi-l înghite. De-ai fi urmat străvechea ’nţelepciune, Azi dorul tău şi-ar fi văz;ut limanul într’aurit de soarele ce-apune. Dar tu ti-ai îndumnezeit duşmanul, Tu i-ai adus prinos şi rugăciune, Şi sufletul ţi l-ai jertfit, sărmanul. Vai, toţi avem o mamă iubitoare. La gândul ăsta, valul de mănie îşi potoleşte ura arzătoare. B Cânt Vezi ca s’atunci fermecători i Zâmbesc mălinii iară Şi ’n orice floare de pe pomi E-o ’ntreagă primăvară! vorbeşte. Şi nu-şi revarsă ’ntreaga lui urgie Pe ori si ce femeie de sub soare, Dar s’o divinizezi? E nebunie! Tu n’ai privit în juru-ţi niciodată, Să vezi vieaţa, care te ’nconjoară. Priveşte firea tânără, bogată, Mireasă dulce, pururea fecioară, în purpur şi ’n zmarald învestmântată, Ascultă viersul ei şi te ’nfioară. Ea scaldă în parfum plăpânda floare, Ea nu cunoaşte fardul şi minciuna, Ea ne-a adus pe ceruri caldul soare, Ea ne aprinde stelele şi luna, Ea cântec dă ascunselor izvoare, Şi ea rămâne-aceiaş totdeauna, Ascultă codrul fermecat spre seară De glasul sburătoarelor poete, Auzi al Mărei cântec de fanfară, Priveşte umbra verzilor boschete j Si aurita banului comoară, Pe care-o mişcă vântul pe ’ndelete. Cu drag pe toate ’n suflet le cuprinde Şi cântă-le, copil duios al firii, în inimă ce focu-ţi va aprinde, Vor înflori în cale-ţi trandafirii, Şi flacără cerească s’o desprinde în ochii stinşi de groaza amăgiri!... I. U. Soricu. e c. O, vino, dragă, că ş’atunci Cu dulcea ta privire, Să înălţăm, sub nucul alb Cântări de preamărire! T. Murăşan. www.dacoromanica.ro 276 LUCEAFĂRUL Nru! 11-12, 1910. Primăvara. — Trilogie impresionistă. — Pro memoria diei 3/15 Mai anni 1848. 1. Parcul dela Murăş e verde. Atâta mai are şi oraşul din podoabele firii. Podoabe adaptate de mâna omului pentru folosinţa acelora, cari n’au decât strâmtoare, vuiet, praf şi fum ... Cărări de nisip, bombate la mijloc se răspândesc ca nişte râuleţe cu diguri prin pajiştea ca peria. De cicoare, ochiul boului, laptele cânelui, macul o bancă de lâng’un molid şi mă răsfăţ privind la jocul copiilor, dintre cari unul e al meu. Hiperion, aşa îi zic, băiat de şase ani se apropie de Rodi ca, o gingaşă copilă, cu ochii negri ca păcatul şi cu haina albă ca floarea cireşului, in părul negru cu funtă roşie ca macul. Rodica e de patru ani, dar fetele sunt mai sentimentale decât băieţii şi mai încrezătoare. Ea vine la Hiperion, îl ia de mână şi pleacă la joc... roşu, sânzienele aurii nu poate fi vorbă aici... în zadar se căzneşte omul, căci tot ce este desăvârşit, dela Dumnezeu este. în mijlocul pajiştii se ţin bine grupe de flori exotice, aşezate în figuri cu gust şi pricepere făcute. Copaci pitici şi uriaşi cu fel de fel de frunze şi ramuri se adună din loc în loc formând boschete şi se înşiră cătăneşte în alee... E un miros de liliac care te farmecă şi par’că-ţi zice: — Şezi puţini şi îţi arată o bancă albă. Pe băncile albe, aşezate ici-colea, sub umbra tufelor şi in mirosul de liliac şi de salcâmi şed guvernante şi bone; iar pe nisip se joacă copiii. Copiii isbucnesc de focul vârstiilor în jocuri, tăvăliri, zbenguiri fără sfârşit. Guvernantele cetesc din cărţi cu scoarţe roşii; privirea lor respiră o plictiseală grea... ...Văd la una titlul cărţii: Sal om ea! „Das ist eine unser-eine“ gândesc, şi trec înainte şi m’aşez pe Trece o venerabilă cu un căţăluş flocos în braţe ... Copilaşii se cotesc şi râd pe înfundate: — Baba cu căţelul Hi-hi. — Trebuiâ să iee un câne bătrân; ea bătrână el bătrân... — Eu am văzut — începe Hiperion, mai încălzit ' de drăgălăşia Rodichii — un câne mare-mare cu părul lung-lung; şi nu muşcă, şi mă jucam cu el şi-l trăgeam de coadă şi de urechi şi-i băgăm mâna în gură şi tot nu mă muşcă. Rodica îl priveâ cu ochi mari deschişi şi par’că se miră, cum curge vorba din acest bărbăţel! — Şi am văzut şi un lup, — urmează Hiperion — la minărăgie. Lupul eră foarte rău, el muşcă pe urs, când le dau de mâncare şi se repeziâ de luă carnea dela el... Şi am văzut măimuţe care se huiţau şi se ţineau cu un picior şi luau pânea dela tine şi de mâncare se umflau fălcile ... www.dacoromanica.ro Nrul 11-12, 1910. LUCEAFĂRUL 277 Abia puteâ spune de râs şi fetiţa râdeâ, să leşine. Dupăee se mai potoleşte veselia expansivă Hiperion începe a spune cu un aer grav: — Şi cocostârcul, săracul stă într’un picior şi eră supărat, foarte supărat că nu mai aveâ nici un copil, că i-au luat toţi copiii... Fetiţa făcu o faţă serioasă, — apoi pe loc zâmbi şi — Să fugim! Săriră sus ş’o porniră la fugă şi întrecere sănătoasă. * Pe pământ e veselie, — în văzduh e răsboiu între fiinţe. Mugurii au crăpat... mugurul vieţii animalice nu este oare un atom din lanţul nesfârşit al unităţii naturii ? „Sunt zile, în cari şi în această fâşie de cer se întâmplă, în aproape fiecare sezon al anului, ca lumea să ajungă la deplinătatea sa, când aerul, corpurile cereşti şi pământul formează o armonie, par’că natura ar voi să-şi linguşească copiii" ’)• Copii ai văzduhului sunt şi proletarii atmosferici, vrăbiile. Din frunziş răsună un terzet de ţipete, când mai rar când mai des. Vrăbiile proletare, pentru cari a încetat cerşitoria de iarnă, a venit vremea deplinătăţii mugurului procreaţiunii. Lupta proletarilor nu este ca lupta elitei. Elita, privighitoarea, luptă cu arta; proletarul, vrabia, vrea sânge... Doi vrăbioi se întrec în ciripit şi în mişcări. O vrăbiuţă, ţiuind discret într’un ascunziş, aşteaptă rezultatul luptei. Bărbătuşii rivali după mai multe intonaţii ciripitoare în două tonuri de terzet, se iau la trânteală într’un copac... ajung pe jos... sunt încăeraţi... se depărtează... un nou asalt... unul e sângerat... fuge... biruitorul dă o terză de biruinţă, ia pe tânăra copilă care aşteptă pecel mai tare şi, ciripind cu satisfacţie, pleacă în voiajul de nuntă. Iar poporul de vrăbii comentează în crâng întâmplarea. * Câtă depărtare, Doamne, dela cocostârcul simbolic, până la vrabia proletară... Aurea... inter media. în oraşul de pe Criş, oraşul asfaltului, electricităţii şi galiţianismului, — fug de mama focului tramvaiele împodobite cu crengi verzi şi cu indispensabilele ste-guleţe patriotice. E primăvară naţională, naţională, ca toate în ţara noastră. ' Cu iuţeala de tramvaie electrice se improvizează un cabaret de stradă: Pe un camion pentru transportul de lăzi e aşezat un pianin şi un scaun cu trei picioare, pianin pe care E des-de-dimineaţă. E întâiu Maiu. II. C. C. Storck, Panou decorativ. îl bătuceşte un ăla fără mustăţi şi fără sprâncene, dar cu nasul dus în jos la mijloc şi cu ochii egipteni. Lângă ei doi semeni şi o Salomee dela „sechs-undsechzig" se strâmbă şi cântă, de par a ţipă. Am prins în treacăt un refren, care e înjurătură înjurătură pe care n’o pot scrie acis), dar care cadrează perfect cu scopul cabaretului: Adunarea de bani pentru patriotificarea copiilor fără părinţi (recte: fără tată). Ce minunată selecţie morală, pentru o patrie cu avânturi şi idealuri 1 Trec grăbit pe lângă această comedie fără bani, ca să nu mă înhaţe vreunul ori vreuna pentru creiţari la astfel de pomană, şi apuc pe-o alee şi ajung într’un parc, un parc minunat, cu mausoleul 2 ‘) Emerson: Natura. 2) Sub linie se poate orice cu puncte: „...az an-gyalât 1“ www.dacoromanica.ro 278 LUCEAFĂRUL Nrul 11—12, 1910. principelui Rhedey, — care de baştină, neam de neam, lâncezând intr’un vaet; esprimă tristeţea unui îndră- a fost român... gostit solitar, o dorinţă plină de mâhnire, o aşteptare Alea lungă, cu copaci uriaşi, mă adăposteşte de resemnată, dă ultima plângere într’un ţipet aspru şi orice nemulţumiri. Inima mi se deschide; din natură instantaneu — şi se stinse. larăş o pauză, mai pe- inhalez simţirea şi dragostea de vieaţă. Mă adăpo- nibilă. stesc la umbră de brădet... „Apoi auzi un glas, care nu pare a fi ieşit din ace- Deschid cartea, pe care o adusesem subsuoară, iaş gâtlej. Eră aşa de smerit, aşa de nesigur şi plân-cuprins de fericirea de-a o puteâ ceti. O. Spaethe, Cap de expresie. C. Brâncuşi, Cuminţenia pământului. O deschid, acolo unde trebuie, ascult cântecul pri-vighitorilor şi-l urmăresc in carte:1) „Privighitoarea cântă. La început dă un ţipet de bucurie sburdalnică; un val de triluri gingaşe, se resfiră în văzduh ca resonanţa mărgelelor de sticlă din-tr’o harmonică. Urmează o pauză. Un tril se saltă cu dibăcie şi e de o uimitoare lungime, părând o probă de forţă, o provocare a unui rival necunoscut. O a doua pauză. O temă de trei note, cu un şir de into-naţiuni succesive, se precipită printr’un lanţ de gingaşe variaţiuni şi repetă mica întrebare de cinci-şase ori, ca pe un gingaş clarinet, pe un caval ciobănesc. O a treia pauză. Cântecul se transformă în elegie, trece intr’o scară mol, devine blând ca un suspin, ■) D’Anunzio: Nevinovatul. gător, aşa de mult aduceâ cu bocitul păsăruicilor abia născute, cu ciripitul vrăbiilor tinere; apoi, această expresiune copilărească se transformă într’o splendidă tehnică, într’o succesiune de note din ce în ce mai năvalnice, care se desfăşură în triluri, în minunate şuierături în alegro şi trecând în pasagii îndrăsneţe, cari se perdeau, se înălţau şi ajungeau la înălţimile cele mai de sus. Cântăreţul s’a vrăjit pe sine însuşi, prin cântecul său. în pauze atât de scurte încât abiâ se suspendă cântecul, ca să se stângă şi a şi trecut beţia într’o melodie plină de variaţiuni nesfârşite, în acelaş timp şi pasionate, şi dulci şi dulci şi adânci şi strigătoare, uşuratice şi duioase, acuş de un cald vaet, o rugăciune de implorare, acuşâ de un instantaneu lirism întrerupt cu cel mai desăvârşit foc“... www.dacoromanica.ro Nrul 11-12, 1910. LUCEAFĂRUL 279 Cuceririle se fac nu prin şcoală, care torturează memoria, — ci prin cântece, care îndueoşează şi înalţă inima... Plec, cu cartea subsuoară, cu gândul la ai mei, — cari sunt departe... Ajung la odaia mea cu chirie. Soarele nu a ajuns să se ascundă după creasta codrilor, dar mi-1 acoper îngrămădirile de case care Fulgere scapără, Norii întunecă Zarea. Picură ploaia şi Vâjae vântul]... Pământul Vuet e ’n cerul cuprins De vâltoarea Ca marea. S’a răsbunat Şi-i parfumat. |oe s’a împăcat. MI. . Trecut-au ani şi vor mai trece plini de doruri şi D. D. Mirca, Păstor, se ridică între noi. Ajuns acasă, — una-două-trei: se descarcă o furtună... Seninul se schimbă într’o clipă. Nori negri se sco-boară în zări acoperind cu o manta sobră soarele pornit spre apus. Dar din focul cel vecinie, zeul dă la o parte o făşie de nor pentru a se vedea mantaua lui de foc. Noriilrăsfiraţi spre vârful catapetesmei cerului încremenesc în forme legendare de castele de smei şi Babe-Dochii... Joe trimite un trăsnet din depărtata adâncime. Tresare lucirea dar nu s’aude durduitul decât ca dintr’o popicărie depărtată... Florile din grădiniţă au îmărmurit şi se încearcă a-1 împăcâ pe Joe, împrăştiind parfumuri... G. Patraşcu, Studiu de cap. de suferinţe; dar primăvara pururea va fi frumoasă, vie, zâmbitoare, cu cer senin, în aer cald... Mă răsfăţ în hamacul din grădină, atârnat între doi pruni ninşi de floare, — cu o carte subsuoară... Pădurea e la o svârlitură de bâtă; Murăşul la o bătae de puşcă. Pădurea se ’ntinde in preajma ochilor mei şi se sbate sub focul soarelui... Stau la umbră, cu copilaşi neastâmpăraţi cari se dau peste cap, se împing şi se ascund de ochii mei, când vor să facă vreun pocinog in grădină. Prunii înfloriţi îşi ning floarea peste mine; şi cum cad fulgii de floare pe covorul de iarbă înpănată cu dumbravnic, barba popii, ochiul boului, clopoţei, pintenii ’mpăratului, măzăriche, floarea ţigăncii... albinele vuiesc de hărnicie şi bucurie, sburând din floare în floare. www.dacoromanica.ro 280 LUCEAFĂRUL Nrul 11—12, 1910. Ce e mai dulce în lumea aceasta ele adună pe picioruşele lor; şi în castelele lor feerice îngraşe pe trântori... _ Ce ţi-i şi cu lumea aceasta! Unul face toată munca pentru alţii, şi alţii nimic nu fac decât mănâncă. Un şir de meri cu obrazul florii rumenit se pregătesc, ca pe mâne să-şi arate sânurile albe. Florile de cireş ruşinoase, ca intotdeuna stau sub 1. Theodorescu-Sion, „Lux in tenebris lucet“. paza binevoitoare a piersecului îmbujorat de fericirea sa de cavaler... Gâsculiţe gureşe se răspândesc prin iarbă; trag firul de iarbă şi cad. Clevetind cred că au scăpat de ruşinea căderii. Bobocii de raţe se reped când în dreapta când in stânga şi nicicând n’ascultă de mama lor, cloşca, ci umblă de capul lor, ca şi copiii cei răi. Patru puişori orfani se dau pe lângă copilaşul care şede pe iarbă, îl ciupesc de haină şi se marăcă pe picioruşile lui, — iar găinile ascultă glasul cocoşilor cari se strigă unii pe alţii pe nume. Fac semne când s’apropie uliul şi tot haremul fuge şi s’ascunde... Rândunelele elegante, curate şi harnice, trec prin aer ca nişte săgeţi; iar când se opresc la cuibul lor sculptural îşi îndreptează cravata roşie, îşi netezesc vesta albă şi-şi aranjează fracul. Presuri, macalandri, granguri de aur, mierle şueră-toare şi supărăcioase, sticleţi cu haine mândre umplu văzduhul cu cântările lor. Privighitorile aprinse de focul dragostei ne dau cântecul vecinicei desăvârşiri de artă divină... Cântă cucu... Cântă cuce, cântă cuce Cântă cuce, ciocu-ţi pice Să-l ia nenea, să-l ridice Să-l dumice ’n lapte dulce Să-l dea mândrii să-l mănânce. Bun de vraje este cucul; el ştie spune câţi ani trăieşti; cunoaşte lumea toată; n’are casă, n’are copii... Năcăjit ca mine nu-i Numai puiul cucului, Când îl lasă mama lui... Şi iarăş şi iarăş cântă Românul: Când aud cucul cântând Şi mierluţa fluerând Nu mă simt că-s pe pământ Maică, măiculiţă. Ridic ochii spre cer... Trece un cocostârc, falnic, solemn, cu aripile întinse... Oare nu aduce copii? * Ce au să zică orăşenii despre vieaţa dela ţară? Locuinţa mea de vară E la ţară, E la ţară. Acolo eu vreau să mor Ca un fluture pe floare Beat de soare Şi amor... Ce frumos cântă Depărăţeanu! De când i-a cântat cucu? Cetitorilor, să-i reînviem memoria sfântă şi opera lui nemuritoare! Revin, la orăşeni şi vieaţa la ţară: „Locurile singuratice par a nu fi cu totul părăsite. Cu surprindere se vede nevoit omul de lumea mare să abandoneze judecăţile sale orăşeneşti, mic şi mare, înţelept şi deraiat. Sacul de gură-cască îl pierde dela primul pas pe care îl face în asemenea împrejurimi. Aici are a face cu o sfinţenie care dă de ruşine re-ligiunile şi realitatea, care a smuls cununile de glorie de pe frunţile eroilor noştri. Aici recunoaştem, că natura e o forţă faţă de care toate celelalte apariţii sunt nişte stârpituri şi ca un Dumnezeu diriguieşte totul, pe toţi ceice vin la dânsa. Noi ne-am furişat din casele noastre strâmte, îngrămădite, peste noapte şi peste zi şi vedem cât de măreţe frumuseţi ne încunjură zilnic la sânul ei. Cât de bucuroşi am evada din chichineţele noastre, cari par’că ele ne fură de sub influenţa ei; să lăpădăm dela noi falşi-ficarea şi prejudiţiile, şi să lăsăm natura să ne influenţeze cu desăvârşire".>) ') R. Emerson: Loc. citat. www.dacoramamca.ro Nrul 11—12, 1910. LUCEAFĂRUL 281 Poezia unui poet american e în fruntea capitolului despre natură, — cetitorul îmi va ertâ nedestoinicia şi totuşi silinţa de a o traduce pentru ideile ce cuprinde: Frumos e să vezi tu o lume rotundă Ce este învestită în nouă mistere, Şi chiar rătăciţii viziuni de şi-ar cere Din inima tainicei firi creatoare... Palpite-ţi şi inima ta cu natura în clar iţi va fi dela Ost pân’ la Vest, Căci duhul ce-i prins în acea formaţiune Reclam’ orice suflet ce-i este la fel. în focul-său propriu străluce-orice atom, în germen purtând viitorul. lată... fericirea şi nemurirea! * Nevasta îmi aduce paharul de lapte: „Prea mult tot scrii, dragă!"... Robinson. Pentru conformitate Sever Secula. E3 Cântece. I. Coboară tainic vraja nopţii line Cu dulci visări din lumea strălucirii, De raze dulci în lacrime de roauă îmbrăţişaţi visează trandafirii. Sub negru văl dorm frunze ostenite De alintarea vântului de seară — Doar stelele şi geana lor de aur N’au încetat sfioase să tresară... Mi-aşa de jele şi mă prinde dorul Tăcutul dor, pe nesimţite vine... O rugă sfântă-i liniştea de noapte Şi stau pierdut gândindu-mă la tine. II. îşi ţese vraja ’n lacrimi toată firea Şi ’n grai duios de-atâtea şoapte line Privesc pierdut sclipirile de aur, Copila mea, şi mă gândesc la tine. De ce mă prinde-atâta ’nduioşare Când tremurată’n freamătul de jele Duioasa frunză-si tâlcueste dorul > » Şi când îmi râde luciul drag de stele? St. Luchian, Haham din Moineşti. E glasul tău în şoapta primăverii, Atâta dor şi dragoste ascunde, Si ochii tăi scântei din lumi senine — j Iubirea lor — iubirea mă pătrunde. Vidu Rusmin. A fost la noi în sat de mult O nuntă cum vezi rar, Ş’atunci s’a rătăcit pe-aici Un gârbov lăutar. Un cântec. După Bodenstadt. „Cinstesc şi eu pe miri"; a zis Cu glas înduioşat, Şi lin din strune a ’nceput Un cântec fermecat. Toţi cei de-atunci se odichnesc Sub cruci în ţintirim, Dar cântecul acela vezi Si astăzi îl mai ştim! f » T. Murăşan. 2 www.dacoromanica.ro 2â2 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. Amintiri despre Bunea de I. Paul. III. Au trecut apoi ani şi ani la mijloc şi din copiii dela Blaj, din flăcăii dela universitate, am ajuns şi Bunea şi eu şi toţi ceice au mai rămas în vieaţă din generaţia noastră între Kimon Loghi, La marginea lacului. respectabilii societăţii, între bătrânii satului, cum se zice. în curgerea acestor ani de multe ori ne-am văzut cu Bunea, de cele mai multeori la Blaj, unde multe ciasuri neuitate am petrecut împreună cu amintiri şi taifasuri de tot felul. Nu mai pot uita, cu câtă plăcere mergeam la biserică în Blaj pe vremea, când Bunea eră secretar al mitropolitului şi când el împreună cu un alt preot tânăr, chipeş la faţă si la stat si cu glas frumos ca si Bunea slujeau ca diaconi sau lectori (ceteţi) în suita mitropolitului. Niciodată n’am înţeles profunda înţelepciune, înalta poezie şi bogăţia limbii din textele noastre bisericeşti, ca din graiul limpede şi cald al ceteţului Bunea. (Sfârşit.) Când îmi păşteain ochii pe mişcările elegante din pricina simplităţii şi a naturaleţii lor, pe înfăţişarea de arhanghel a lui Bunea şi când graiul lui limpede şi armonios cutremură inima în mine, îmi venea par’că, să sar la el, să-l iau în braţe si să-l sărut pe fruntea cea lată si pe amândoi obrajii, oglinda căldurii şi a cinstei sufletului său. Asa fac mamele roi mânce, când copilaşii lor îmbrăcaţi cu cămaşă albă de sărbătoare se întorc dela » biserică, încărcaţi de gloria de a fi cetit apostolul în auzul satului întreg. Aşa făcea mama cu mine în ziua de Paşti şi aşa îmi venea să-i fac si eu lui Guşti al meu. t Ce e drept, că nu mi s’a întâmplat, să cunosc în vieaţă un preot cu atâta dar dela Dumnezeu, dar nestudiat, adevărat dar dela Dumnezeu. Nu ştiu cum s’a întâmplat, dar n’am avut niciodată prilej, să aud pe Bunea predicând în biserică sau ţinând o cuvântare » în public. Am cetit însă unele din discursurile lui, cum au fost de pildă discursuri dela adunarea comitatului din Aiud, cel dela înmormântarea regretatului Aurel Mu-reşan şi capodopera de discurs clasic dela adunarea din Alba-Iulia a societăţii de teatru, în care Românul, istoricul şi artistul par’că s’au luat la întrecere. îmi îtichipuesc însă acest discurs rostit de gura lui de aur. Bunea cu inima, cu cultura şi talentul lui a fost fără îndoeală unul din cei mai de frunte oratori ai neamului nostru. Bine ar face vreun cărturar din Blaj, dacă ar adună toate predicele şi discursurile lui Bunea şi le-ar tipări, ca să aibă parte toţi iubitorii de frumos, şi cei de astăzi şi ceice vor urmă, de această bucată ruptă din inima şi mintea lui Bunea. Din venitul acestei cărţi ar putea poate să trăească şi să înveţe carte vreun băiat sărac dela liceul din Blaj, în care cine ştie, dacă împreună cu pânea de toate zilele nu se va pogorî şi duhul lui Bunea din ceriu. în toată curgerea acestor ani ne-am scris unul altuia, în tinereţe mai des, apoi tot mai rar, dupăce preocupaţiile şi belelele vieţii s’au îndesit cu vârsta, abătându-ne şi pe www.dacoramamca.ro Nrnl 11-12, 1910. LUCEAFĂRUL 283 unul şi pe altul din căile inimii tinereşti. De câteori primeam însă slova lui, mi se păreâ că numai ieri ne-am despărţit, aşa de familiară îmi eră. în scrisori ca şi în vorbă Bunea eră sfătos, cald şi moderat, ştia însă să devină şi colţos, când îi venea aşa câte o hachită. Asa îmi aduc aminte, sunt ani de atunci, că primisem şi eu ca toţi foştii elevi ai liceului din Blaj, cari trăesc în România, o circulară, în care eram învitati, să facem colecte pe aici în folosul liceului din Blaj, fiindcă guvernul unguresc pusese pintenii în coastele Blăjenilor, precum că să modernizeze şi să mărească clădirile si zestrea scoalelor, că de unde nu, etc. etc. Pe adresă eră slova lui Bunea, dar fără nici o corni ti vă ci numai aşa: „mi se deferea spre competentă afacere", cum se zicea mai de mult în stilul curial dela Blaj. Eu, se înţelege, că deşi neunit, deşi ştiam, că Românii din România liberă nu prea dau bani pe fleacuri de acestea, numai decât mi-am pus în gând, să fac tot ce voiu putea, ca să răsplătesc după putinţă seminţele, cari s’au sămănat în sufletul meu între zidurile vechi ale liceului din Blaj. Dar ca omul, fiind ocupat cu alte daraveri, m’am cam lăsat pe tânjală vreo câtva timp. Ce să vezi? Nu trece tocmai mult şi mă trezesc dela Bunea într’un răvaş cu o calcavură şi o leşie ca aceea, încât, să-ţi tai haina şi să fugi, nu altceva. — De aceştia mi-ai fost popo? îmi zic eu în mine, şi mă pun pe treabă. Repede, repede am închipuit din toată calicia laşului vreo trei mii si câteva sute de franci si i-am ex-> ) pediat Sfinţiei Sale tot fără nici o comitivă, ca să-l fac să se bată peste gură şi să-mi ceară iertare, cum se cade între oameni bine crescuţi. Dar popa tot ţanţoş, tot el de cătră pădure. La delicateţa mea mă pomenesc dela el cu o litanie de scrisoare si cu o morală chipărată, în care mă face şi pe mine şi pe toţi ardelenii veniţi în ţară: „dezertor, rob pântecelui, boier de ţara românească" îmi e şi nu ştiu cum să le mai spun pe celelalte. — „Ce-i onorabile, spune el mai departe în scrisoare, te-ai sprintenit, ai? Păcat că n’am eu pe toţi ardelenii din ţara românească la palmă, cum te am pe tine, că ştiu că eu v’aş fi popa. V’aş spovădui şi v’aş cuminecă de s’ar duce părul de pe voi, ca de pe câne, când îl spovăduesc muierile în bucătărie cu reteveiul şi cu apă fiartă. Ştiu eu ce v’ar fi trebuit vouă. Ca să rămâneţi oameni de treabă şi la datorie, trebuia să concuraţi şi voi aici la un post de docinte, pus la concurs prin gazete cu următorul concept: „Un post de docinte în Sărăceni. Emolumente sunt: una sută florini valuta austriacă pe an, strânsă în grăunţe dela popor, o orgie şi jumătate de lemne si cvartir liber în natură. Docintele va ţinea şi strana stângă la biserică". Aţi auzit vorbă? Mă rog, Bunea avea parapon pe ardelenii de aici şi mai ales pe foştii elevi ai liceului din Blaj, fiindcă nu s’au prea deranjat, ca să puie şi ei o cărămidă în zidul şcoalei, unde s’au procopsit, 2* Al. C. Satmary, La toacă. www.dacoramamca.ro 284 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. şi drept cum era, Dumnezeu să-l ierte, şi-a descărcat paraponul pe mine. Pe ceialalţi compatrioţi ai mei de aici, nu-i dedeâjmâna Sfinţii Sale, să-i dea prin şperlă ca pe mine. De, nu lasă Dumnezeu, să crească copaciiţlipână în cer! 'Şi iacă aşa cu stilul_epistolar a luijBunea, şi mai dulce şi mai acru,£cum se întâmplă. C. Ressu, Ţărance din Vlaici. Mai deunăzi, când cu expoziţia românească din Ardeal, ne-am întâlnit Jarăş, după mulţi ani, în Sibiiu. Eră în parcul Bretter, stăteâ de vorbă cu Bârseanu al nostru şi cu lorga şi puneau literatura şi naţia la cale. Pe mine nu mă vedeam, dar pe el şi pe Bârseanu îi cam ninsese pe cap de când nu ne văzusem. Bunea de felul lui mai vârtos de cât noi, cam câştigase şi în volum; îl prindea însă de minune cu reverenzile şi pălăria lui de canonic cu gaetane de aur. Impozant canonic, făceâ şi de vlădică, n’am ce zice. Dimineaţa îl văzusem la biserica unită slujind pe lângă mitropolitul Mihali la liturghie, tot cu aceeaş limpezime şi căldură de glas, cum îl ştiam, când eră tânăr ceteţ. Acum însă îmi venea să-i dau jos căpuţiul de canonic de pe cap, care îmi amintea şi mie cântecul: „Fost-ai leleo, când ai fost...“ Dela biserică a plecat în suita mitropolitului, fără să putem stâ de vorbă, dar semnele cuvenite de bună întâlnire ni le tăcuserăm noi, eu din strană si el din altar. După masă ne-am întâlnit iarăş cu Bunea; l-am căutat noi şi pe Bârseanu, ca să facem o cislă împreună toţi trei, dar în vălmăşagul şi mulţimea aceea n’a fost chip să-I găsim, încât am fost siliţi să ţinem cisla numai în doi la un păhar cu bere. Las la o parte celelalte palavre prieteneşti, că şi aşa prea s’a lungit vorba cu amintirile. După ce l-am cam încolţit eu aşa oleacă cu spuza, pe care o cam trage el în scrierile sale istorice pe turta uniţilor după ce m’a poreclit şi el de câteva ori cu „botezat cu lapte acru“, adecă neunit în-cânit, cum îmi zicea el adeseori în copilărie la Blaj, nu ştiu cum ne-a venit vorba despre Românii din Bihor. Mi se pare că tot dela băiatul nostru din Tivoli. I-am povestit, cum înainte cu câţiva ani făcusem împreună cu răposatul Miron Pompiliu, profesor Ia Iaşi, care era din partea locului, o călătorie prin Bihor, pe la Beiuş şi Stâna de Vale, staţiune climaterică de toată frumuseţa, proprietatea episcopului român din Oradea-mare. Pe atunci trăia încă bătrânul episcop Pavel, Dumnezeu să-l odihnească si eră si el la > ) Stâna de Vale. Umblă de vorbă cu toată lumea, prin acea poiană minunată, îmbrăcat în civil canonic, cu pantalonii în cizme şi cu hainele cam sclipitoare de vechime. Spunea din bătrâni, pilde şi snoave şi râdea de sti-pendişti de ai lui, care s’au coţofănit după ce au apucat în pită. Ne arătă pe unul, care stăteâ între nişte drumuri de vorbă cu două domnişoare de preot unit, clănţănind din gură şi cavalerul şi damicelele în cea www.dacoramamca.ro Nrul 11-12, 1910. LUCEAFĂRUL 285 maibicskâs limbă ungurească, afectau chiar pronunţia dela Kecskemet cu o, de răscoleau măruntaele în om, nici nu alta. Cavalerul avea pe ceafă o pălăriuţă verde cu peană de nu ştiu ce pasăre în ea, ca magnaţii unguri la vânătoare, stătea cu degetele cele mari dela mâni în cele două buzunare ale surtucului scurt, cu pumnii şi coatele înainte, încât i se strângea surtucul pe şalele retro-eminente, ţinută de o estetică şi o decenţă curat aziatică. — „Vedeţi-I, zicea bătrânul, ăsta e fiu de ţăran, crescut cu bani rupţi dela gura mea; nu ştiu de mai ştie limba părinţilor, dar cum îl vedeţi calcă a magnat ungur. Fetele preotului meu de asemenea în casa părintească, dela mă-sa si tat-so au învătat vorba asta t » subţire, aşa vorbesc mulţi preoţi de ai mei în familiile lor, nu-i rabde Dumnezeu, să nu-i rabde. Şi doar mă răstesc eu destul la ei, când îi apuc la câte-o strâmtoare, dar vedeţi, eu sunt om bătrân şi m’am îngreuiat. De-ar veni după mine unul mai tânăr şi mai cu putere, care să-i calce prin sate pe Ia casele lor şi să le mai dee limba la pilă şi la ciocan, că altfel ne-a bătut Dumnezeu". De mâncat mânca şi bătrânul împreună cu toată lumea la singurul birt, ce era acolo, mâncare destul de simplă, dar proastă. — Nu se îndură moşneagul, să-şi ţie bucătărie în casă de zgârcit ce eră, zise Bunea îngândurat, eră aprig pe bani, Dumnezeu să-l ierte. Dumineca după sfânta'liturghie, zic eu, ne chemă bătrânul pe toţi ceice fuseserăm la biserică, în ceardacul casei sale de alături, la rachiu bun şi un corn de prescură. Atâta cinste ne făceâ nouă oaspeţilor, afară de vorba bună. Aici apoi se porneau discuţii mai ales între Pompiliu şi câţiva profesori dela Beiuş, cunoscuţi şi prieteni de ai lui. Discuţiile se făceau cu deosebire asupra şcoalei româneşti în general şi a gimnaziului din Beiuş în particular. Repausatul Pompiliu eră cam rău de gură şi cam călcâ pe coadă pe colegii dela Beiuş chiar în faţa patronului. — „Bine spune d-1 Pompiliu, ziceâ bătrânul, aţi puteâ vorbi mai creştineşte, ca să prindă şi copiii din părţile noastre o limbă mai românească, măcar ca cea ţărănească, dacă nu vă stricaţi capul cu scrieri româneşti, ca să vorbiţi şi voi ca d-1 Pompiliu, cum se vorbeşte la Bucureşti. Mult mă cheltuesc eu cu gimnaziul acela şi Dumnezeu ştie, dacă după moartea mea nu-mi vor bate Ungurii poporul cu băţul meu, mai ales de se va nimeri să am un urmaş, care să aibă altă treabă, decât gândul gimnaziului, pentru care mă canonesc eu de atâţia ani". — Astăzi mai toate studiile se propun la Beiuş în ungureşte, zise Bunea oftând, şi tinerii ieşiţi din gimnaziul românesc cu greu îi mai deosebeşti de cei ieşiţi din cel dela St. Popescu, Popas. www.dacoramamca.ro 286 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. Kecskeni£t. Adevărat ciomag s’au făcut sutele de mii, strânse de sărmanul bătrân cu creitarul. } — Oftezi, părinte, oftezi, zic eu uitându-mă în ochii lui. Bunea plecă ochii şi tăcu. — Să vezi, urmai eu lăsându-1 în pace, mai eră la Stâna de Vale o figură nostimă, afară de moşneagul lui Dumnezeu, mai eră Văsălie, un ţăran hazliu si mucalit, care ne purtă traista şi ne arătă plaiurile la excur-siunile, ce Ie făceam prin munte cu Pompiliu şi cu Enea Hodoş, alt prieten din copilărie. Văsălie pândeâ ţigara lui Pompiliu până ce ardeâ pe jumătate, apoi îi ziceâ: — Ia uite Domnule, ia seama, că îţi pârleşti musteaţa cu ţigara, aruncă-o la dracii. Pompiliu o aruncă pe iarbă şi Văsălie o înşfăcă călduţă, o puneâ la colţul gurii şi trăgeâ dela furca pieptului, râzând înfundat. — Măi Văsălie, îl întrebă odată Pompiliu, cum îl chiamă pe popa vostru din sat? — Păi, Pap Gyuri, cum să-l cheme? — Fain nume, n’am ce zice. — Tare ci n aş'), domnule, numai Dumnezeu să-l a I d u i a scă. — Da nevastă şi copii are popa, mă? — Are, cum nu? Are o preuteasă ca o doamnă, numai ungureşte suduie pe gyirişia), şi trei copii, o domnişoară, de-i zice Mârişko ’) frumuşel. !) arga{i. şi doi domnişori, unul Pişta şi celalalt Mik-lăuş, îs la Oragye Ia învăţătură. — Dar alţi domni mai aveţi în sat, mă? — Mai avem pe d-1 notarăş, îi zice Hor-tobâgyi Farkas, prieten de cruce, iacă aşa, cu părintele; d-lor doi duc satul, de nu suflă nimenea înaintea d-lor, dar sânt şi bogaţi, n’am ce zice. — Da, d-1 notarăş român e? — Cum român, domnule? ba e ungur, dar părintele mi se pare că-i român. — Să vă trăească popa, Văsălie, că a I d u i t popă v’a dat, cine v’a dat. — Măi Văsălie, îl întrebă apoi Pompiliu, dar şcoală aveţi voi în sat, mă ? — Este, Domnule, este, cum nu, şcoală odată, de nici iarna nu ploauă, nici vara nu ninge în ea, doar de vânt îi mai kenyeşă 8). — Dar învăţător aveţi în sat? — Avem şi învăţător, cum să n’avem în un sat aşa de cuprins ca al nostru, sat de munte, unde se face cucuruzul cât nuca şi grâul cât palma, de nu se vede de sub bozi, mai rar îl pălesc ploile. — Dar învăţătorul vostru cum o duce, Văsălie, are plată bună? — Bine o duce, bogăt de bine, cum s’o ducă? Iarna îi merge mai rău, dar cum dau cireşele, colea spre vară, se îngraşă şi d-1 ui şi d-şoara d-lui şi copilaşii; pe urmă dau bureţii, murele şi smeura, mai înspre toamnă merele pădureţe, porunibelele şi măcieşele; pântece să aibă, că despre bucate slavă domnului. Cum zic numai din iarnă ies mai hityioani (sfrijiţi). — Măi, dar bine e organizată biserica şi şcoala în patria ta, îi zic eu lui Pompiliu, se vede că nu-i mai ajung nici moşneagului puterile şi economiile pentru toate nevoile. — Să n’ai nici o grije, zise Pompiliu, care 3 3) gingaşă. N. Vermont, Fragment din Triptic. www.dacoramamca.ro Nrul 11—12, 1910. LUCEAFĂRUL 287 era un mare optimist, că doar bogată e episcopia din Orade, şi ce n’a putut împlini bătrânul, vor mai face şi ceice vor urmă, că doar n’au să mănânce banii cu lingura, nici n’au să stea cu burta Ia soare. — Bre, da al naibei român e Vă-sălie acela al tău, zise Bunea, ia mai schimbă vorba, că mă prea frămânţi cu poveşti d’astea. — Stai să vezi, zic eu. Văsălie al nostru eră o adevărată comoară de poveşti şi poezii populare din partea locului. E interesant să vezi, cum prosperează graiul românesc chiar în popor în părţile acestea, cele mai primejduite de puhoiul maghiarizării. De pildă iată o poezie populară auzită din gura lui Văsălie, care nu ştia altă limbă decât româneasca neaoşă din Bihor: Bate vântul hătălmaş1), Fac honvezii ruculaş’), Honvezii ruculuesc, Fetele buşuluesc3). Când vine biata fecicuţă4) în {ară mai meleguţă,9) Vino şi tu lelcu6) meu, La mine pe chebeleu7). Ei îţi place? Aşa-i că stăm bine în Bihor, şi cu aşa numita inteligenţă românească, ') straşnic; s) merg la cazarmă; 3) jelesc; 4) rândunică; 5) călduţă; *) sufletul meu; 7) pe sân; 8) seceriş; B) mireasa; ,0) a sosit; u) dare-ar Dumnezeu. şi cu şcoalele, şi cu biserica, şi cu limba, şi cu poporul săracu? zic eu cătră Bunea, care se înroşise în faţă şi se uită par’că mânios la mine. De geaba te încrunţi la mine, băiete, îi zic eu. De ce nu te-a făcut maică-ta numai o leacă mai puţin încăpăţînat şi mai vânjos la osul spinării? Acolo ne trebuia o „naţie“, ca tine, care nu ştie să mănânce cu mâna stângă. Şi Mangra al tău e Român prea levent; sănu zic în un ceas rău, dar azi-mâne ai să-l vezi şi pe el închinând în sănătatea magnaţilor unguri. Pe Românul prea levent, să nu-l crezi. Numai când îl vei vedea pe laiţă, cu mânile pe piept, să-i zici, Dumnezeu să-l ierte, că de treabă român a fost. Până atunci poate să-şi deie în petec, când nici nu gândeşti. — Hai să lăsăm vorba asta, că prea e nu ştiu cum, îmi zise Bunea încruntat. — Curat s’o lăsăm, îi răspund eu înduioşat. Iarăşi nu garantez vorbele, garantez însă întreg înţelesul din această conversaţie prietenească. * — Ne-am despărţit la Sibiiu cu făgăduinţa, că are să vie I. Stoica, Drumeţ. Azi vară la arătaş8) Făcuşi.badeo făgădaş, Că pe mine rni-i luă Şi-oi fi menyaszonya “) ta. Arătaşu o sosit, Ba şi toamna-o erkezit10), Şi tu badeo nu te ’nsori, Adja-az isten '*), ca să mori. www.dacoramamca.ro 288 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. odată aşa pe neaşteptate la laşi, să mă calce la bârlogul nieu, cum zicea el pe limba lui pitorească. Dar omul chiteşte şi Dumnezeu cârmueşte. Nu ne-a fost scris, să ne mai vedem, ni l-a luat Dumnezeu cum ziceam, şi fără vreme şi fără rost, par’că noi Românii am fi cei mai păgâni dintre toate neamurile de sub ocârmuirea lui. l-am mai scris odată mai dăunăzi, ca să-l felicit pentru cinstea de nemuritor la Academie, cinste pe care a binemeritat-o, ca puţini alţii şi prin talentul şi prin munca sa de o vieaţă de om şi pe care ar fi răsplă- tit-o cu prisosinţă şi prin alte lucrări de înaltă valoare, care fermentau în mintea lui bogată, dacă nu închidea pentru totdeauna ochii cei cu privirea întoarsă mai mult în-lăuntru spre sufletul său, decât înafară spre lumea aceasta ticăloasă. Aşteptându-i slova lui cu răspunsul la bucuria mea, am primit vestea fulgerătoare, că Bunea nu mai este, şi am exclamat: „Doamne, doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care au sădit-o dreapta ta!..“ laşi, la 1 Februarie 1910. 1. Paul. Cântec. îmi cântă triştii portocali în freamăt făr’ de graiu Şi iar mă prindc-un dulce dor De chipul tău bălaiu. Şi trist la umbră tolănit în reverii cereşti, Stau şi admir Bosforul drag Cu chioşcuri ca ’n poveşti. Şi ca un biet copil pribeag Prin săli cu labirint, Aşa mă pierd şi eu cântând în visuri ce mă mint. Constantinopol, 1910. ftron Cotruş. închinare. Ca să-i culeg de prin grădini Crescură mulţi înalţii crini Cu omătoasele lor cupe Şi drepţi purtau pe-a lor tulpini Caliciul de mirezme plin, Gătiţi în nea ca să-i pot rupe. Ca să le sorb turburai vin Crescură deşi şi grei ciorchini în viia cea mai roditoare, Şi sub al toamnei cer senin Albaştrii ’nchişi sau cu rugini Se aplecau rodind la soare. Paharul ca să ţi-1 închin Turnat-am vinul lor în crin Şi înălţatu-l-am spre tine, De-a curs în turbure rubin Ameţitor, aprinsul vin, Pe marginile cupei pline. îţi închinam iubirea mea Dintâiu; căci ea mă îmbăta De-o ne ’nţeleasă voluptate: Astfel cum purpuriul vin Umpluse floarea cea de crin, Umplea gândirile-mi curate. Alice Călugării. www.dacoromanica.ro Nral 11-12, 1910. LUCEAFĂRUL 289 Curge Oltul pe sub stâncă Tulbure şi supărat Că din liniştea adâncă Ropote l-au deşteptat. Note de drum. 3. De sub straiele lui ude, El clipeşte somnoros Vuietului ce s’aude Peste podul de mai jos. S’a luptat cu atâtea plute. Stânci şi piedeci a învins, Ca în vremile trecute Moşii lui cu creştet nins. Azi pe valurile-i creţe Şuieră şi îşi bate joc Ziduri de verdeaţă, garduri de brădui, Plaiu vecin cu Oltul şi cu munţii lui, Văi ropotitoare şi păduri din pin Obosiţi de muncă, plânşi la tine vin, Cei cari au în lume parte de-a munci, Robii suferinţei, să-i prefaci copii. Peste arcuri indrăsneţe, Fumegând carul de foc. 4. Scaldă-i în lumina soarelui din zori Culcă-i în verdeaţă, copere-i cu flori; Picură-le ’n suflet veşnica scânteie Şi le dă de slraje înger de femeie, Care cu menire sfântă şi curată Duce greul vieţii fără de răsplată. 5. Când deşteaptă mândrul soare Taina înviatei firi, Aş dori să mă omoare, în ţărâna-mi roditoare Tu să sameni trandafiri. 6. Cuptoare roşii dogoresc Şi braţe negre răsucesc în clocot aluatul, Şi alte braţe-au aşternut Pentru pelinul nebăut în vase negre patul. De sub amorţita glie Aş dori să mă învie Lacrima, care-a picat Şi din lumea cea pustie Cu a dragostei tărie Cântecul ce mi-ai cântat. îmi bat flăcări în obraz, Cum scot cu lingura din vas Strălucitor nectarul; Cum joacă ’n cleştele ’n roşit Şi din nimic a răsărit Strălucitor paharul. 7. Pe cărarea din grădină Merii mari de pe colină Scuturat-a floarea lor, Liliac de lângă cale Tinde ramurile tale Că de floarea ta mi-e dor. Crengi de pin umbriţi-mi lacul, Scuturat e liliacul. Lângă drum salcâmi înflor, Se vor scutură ca mâne, Căci nimic nu ne rămâne Din norocul trecător. Umbră deasă mă cuprinde Şi castanul îşi aprinde Lumânările-arginţii, Numai teiu ’ntârziatul Doarme de-l cârteşte satul Nu dă semne de-a ’nflori. Avrig. Maria Cunţan. Dă-mi mâna ta... Am lumea mea frumoasă şi bogată, Mă ’nchid în ea când viforele vin. Am cerul meu — ş’o inimă curată, l-aduc când plec genunchii şi mă ’nchin. Tu ai argint şi aur, tu ai cele Mai mici, mai seci din câte daruri sunt: Argintul meu e pulberea de stele, Ce ’n nopţi târzii coboară pe pământ.— Adă-mi mâna ta, căci suntem la răscruce Şi noaptea ’n drum ne prinde pe-amândoi Pe-o cale tu, pe alta eu m’oi duce. la-ţi inima, ia-ţi visele ’napoi. în lumea mea mă ’nchid ca ’ntr’o cetate Cu ziduri tari, cu porţi de fier — şi ştiu C’odată tu venl-vei şi vei bate: Drumeţ sărac, cu sufletul pustiu. Ecaterina Pitiş. www.dacoramamca.ro 290 LUCEAFĂKOL Nml 11-12, 1910. Poporanismul. — O anchetă literară. — (Urmare) III. Trecând acum la a treia chestiune, constatăm, că între d-IMaiorescu si d-1 Za m-firescu există un punct de asemănare. Şi unul şi celalalt sunt în contra „poporanismului tendenţios" al „Vieţii Româneşti"; dar pe când d-1 Du iii u Za m firescu a osândit nu numai directiva critică, ci şi pe poeţii (Coşbuc, Goga, etc.) ale căror producţiuni o satisfac, d-1 Maiorescu a evitat să blameze sau să ia apărarea lirismului revoluţionar al acestora, şi s’a pronunţat numai în contra acelei directive critice. D-1 Maiorescu însă trebuiâ neapărat să nu se mulţumească cu trimiterea la raportul său în privinţa lui Goga, deoarece nota pe care o osândea d-1 Zamfirescu la acest poet, ca şi la Coş buc, nu eră nota politică naţională în privinţa căreia d-1 Maiorescu făcuse în acel raport o „mea culpa", adniinţând-o, după ce o combătuse în vremuri, — ci nota revoluţionară anarhică, aşa cum se găseşte în „Noi vrem pământ" şi în „Cosaşul". D-1 Maiorescu, pentru lămurirea definitivă a poziţiei sale şi pentru edificarea noilor generaţii, care sunt sub stăpânirea farmecului poetic al lui Goga, trebuiâ să ne spună limpede ce gândeşte despre această notă anarhică-revoluţionară a poetului întronat de d-sa, acum patru ani de zile, în scaunul poeziei române. N’a făcut-o, si de aci o nedumerire care a contribuit la marea confuzie ce s’a produs în privinţa poporanismului, după acea memorabilă şedinţă a Academiei. Sunt acele poezii, inspiraţii adevărate sau nu? Sunt admisibile în sfera artei sau nu? Sunt cu ele adevărat tendenţioase sau numai energetice ? Merită poeţii lauda ori numai blamul d-lui Zamfirescu în privinţa lor? D-1 Maiorescu nu ne-a răspuns nimic la aceste întrebări, şi tot ce putem face e să sperăm că totuş îi vom auzi cuvântul, în această chestie, cu altă ocazie. Dar între d-I Maiorescu si d-1 Duiliu 1 Zamfirescu există, pe lângă această parţială convergenţă de păreri, două mari şi fun- damentale divergenţe. D-l M a i o re sc u, mai întâin, nu admite poziţia d-lui Zamfirescu în ce priveşte „poporanismul temperamental". Vieaţa ţărănească, după d-sa, poate fi materie de artă. Din momentul ce se găseşte un talent poetic care s’o cunoască şi să-i pătrundă tainele, el are dreptul să-i dea forma artei şi din acest punct de vedere operele unor scriitori ai noştri, ca Slavici şi Popovici-Bănăţeanu, Sadoveanu sau Gârleanu, pot fi opere de artă în toată puterea cuvântului. Exemplele, pe care d-sa le-a adus în sprijinul său, din istora literaturii, sunt convingătoare, iar obiecţia ce i s’ar puteâ aduce, că vieaţa ţărănească, totus, nu se află niciodată luată ca material în cele mai înalte inspiraţiuni cunoscute ale poeziei omeneşti, se poate răsturnă cu observaţia că acest material de abia de vreun secol încoace a dobândit deplina împământenire în cetatea artei, şi că acordurile pe care, de pildă, scriitorii ruşi le-au putut scoate din el, în acest scurt timp, este o suficientă garanţie de ce se va puteâ scoate dintr’însul în viitor. De altminteri, faptul că eroii marilor opere epice, cum e lliada, Odi-sea, Cântecul Nibelungilor nu au pasiuni mai complicate decât le poate avea astăzi, un om de popor; faptul că un întreg gen literar, pastorala lui Teocrit, îşi trage toată puterea tocmai dela redarea în mod artistic a vieţii simple şi primitive dela ţară; faptul că în poezia poporană, produs al vieţii ţărăneşti se pot găsi accente atât de negrăit de frumoase, cum sunt acelea din „Mioriţa"; faptul că în literatura noastră s’a putut scrie câteva schiţe cu un colorit tragic cu adevărat antic, cum este, bunăoară „Fefeleaga" lui Agâr-biceanu, — fără să mai vorbesc de numeroasele exemple de tipuri ţărăneşti create de poeţii occidentului european —, toate aceste fapte ne îndreptăţesc pe deplin, ca, împreună cu d-I Maiorescu, să declarăm de falsă părererea d-lui Duiliu Zamfirescu. în al doilea rând, d-1 Maiorescu nu admite atitudinea d-lui Zamfirescu în privinţa poeziei poporane. Am discutat mai sus www.dacoramamca.ro Nrul 11-12, 1910. LUCEAFĂRUL 291 ce trebuie să cugetăm despre „poporanismul colectiv'*, pe care d-I Z a m f i r e s c u îl osândeşte pe de-a întregul, şi pe care d-l M aio-rescu îl primeşte fără rezervă. Am văzut că nici unul nici celalalt nu poate avea dreptate, şi că adevărul este ceva mai complex. Toţi trebuie să ne bucurăm de poezia noastră poporană, dar. toţi trebuie să recunoaştem că ea, în genere, are trebuinţă de o prelucrare artistică, pentru ca să poată lua rang în sfera artei adevărate, lucru pe care l-au înţeles, precum am spus, doi din corifeii poeziei noastre culte, Alecsandri si Eminescu. De aci urmează că în atitudinea sa fată de d-l ) Dui 1 iu Zam f irescu, d-I Maiorescu nu a fost nici complet, nici pe deplin întemeiat în chestia poporanismului. Dacă mai adăugăm că d-l Maiorescu a lăsat la o parte, ca şi d-l Zamfirescu, „poporanismul formal" şi n’a făcut distincţie nici între „poporanismul tendenţios" şi cel „energetic," nici pe cea dintre „poporanismul primitiv" al unui Pan n, şi între „poporanismul artistic" al unui Creangă, care se deosebeşte fundamental de acela al unui Slavici sau S a d o v e a n u, — impresia de necomplet pe care ne-a făcut-o răspunsul d-lui Maiorescu în chestia poporanismului, se măreşte şi mai mult. IV. Care e acum, după această lungă analiză, părerea definitivă, pe care trebuie s’o avem în privinţa poporanismului? Poporanismul nu este nici al d-lui Stere, nici al Ruşilor, dela cari d-sa a căutat să-l aclimatizeze la noi într’o anumită accepţiune. Poporanismul este substratul cel mai solid al unei literaturi şi cu deosebire al unei literaturi primitive ca a noastră1)- El constă în a nu despreţul nimic din ceeace a putut răsări ca fond sau ca formă, ca concepţie, ca stil, ca limbă din sânul poporului. Scriitorul român, care vrea să trăiască în literatura românească, — şi numai doar cu această condiţie el poate trece graniţele — trebuie să cunoască toate comorile de idei, de emotiuni, de tendinţe, si cu deosebire cele de formă ale limbii româneşti. ') Vezi în chestiune, cartea „Literatura română modernă" de Mihail Dragomirescu şi Gh. Ada-inescu, Bucureşti, 1906. Prin cunoaşterea perfectă a limbii el poate ajunge s’o facă mai bogată, mai flexibilă, mai nuanţată, înnoind-o în mod firesc prin fondul său nou, sufletesc. (Poporanismul formal). Prin cunoaşterea materialului poetic din literatura poporană, dar fără să exagerăm valoarea lui artistică, poeţii culţi pot prinde secretul unei forme nouă de artă, izvorîtă din adâncul sufletului neamului nostru, şi necunoscută altor neamuri, şi pot, perfecţionând-o prin tractare artistică cât şi întrebuinţând motive din cuprinsul literaturii poporane, să ridice această literatură la o valoare literară universală cum a făcut Eminescu în poeziile lui în formă poporană. (Poporanismul colectiv moderat şi poporanismul artistic). De asemenea omul de cultură nu trebuie să despreţuească principial o operă de artă pe cuvântul că întrebuinţează material din vieaţa ţărănească, ci trebuie să cerceteze mai întâi dacă ea este rezultatul unei sincere, adânci şi îndemânatice pătrunderi a acelei vieţi, şi dacă, fiind astfel, ea reprezintă sau nu o nouă armonie a sufletului omenesc (Poporanismul temperamental). Tot aşa omul de adevărată cultură, va osândi poporanismul tendenţios, n u pentru că e poporanism, ci pentrucă e tendenţios, dar va gusta orice producţiuni care părând că satisfacă formula acestui poporanism, rămân totuşi în sfera artei, prin faptul că elementul tendenţios ce pare că are, nu e în realitate tendenţios, ci energetic (Poporanism temperamental). în fine, recunoscând că fiecare strat social are dreptul la o producţiune poetică ce-i convine, indiferent dacă această producţiune satisface cerinţele artei înalte, omul cult nu trebuie să despreţuească nici poporanismul pri m itiv al unul Vasile.Aron, Ion Barac, Anton Pann, Ispirescu şi a altor scriitori poporani, ca bunăoară N. D. Pop esc u, ci, precum a făcut Goethe cu „Faust" al său, si — mutatis mutandis — Bucura Dum- y bravă cu povestirea haiducească „lancu Jianu" scriind „Haiducul", — să considere scrierile acestor primitivi ca material preţios fie din punct de vedere al limbii, fie din www.dacoramamca.ro 292 LOCEAFÂHUL Nrul 11-12, 1910. punct de vedere al conţinutului, şi să nu excludă posibilitatea de a-1 înălţă printr’o nouă pertractare artistică, la adevărata artă, întocmai ca şi când ar avea a face cu literatura poporană colectivă. Fără să părăsim un moment gândul marei arte, poporanismul cu deosebitele lui forme nu poate fi decât un izvor nesecat, din atâtea puncte de vedere, de inspiraţiune robustă, de îmbogăţire şi de îmlădiere a formei artistice. Oricât de rafinată ar fi, dacă arta se izolează, principial, de atmosfera Iitera-turei poporane şi dacă despreţueşte izvorul ei puternic şi multiplu, ea nu poate decât să piardă. Acesta e adevărul. (Va urmă). Mihail Dragomirescu. s A noua expoziţie a „Tinerimii artistice". La 11 Aprilie s’a deschis în local propriu, a noua expoziţie a „Tinerimei Artistice". Panorama Griviţa a fost transformată spre a putea servi expoziţiei. în ceeace priveşte aranjamentul, dispoziţia sălilor şi a cheltu-elilor făcute de Tinerimea, domnii din comitet merită toată lauda. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să mulţămească gustul atât de capricios al publicului. Fireşte, că aceasta eră mai greu cu pânzele expuse, deoarece aici rezistenţa publicului cunoscător e mai mare. Dar, nădăjduim că pictorii dela Tinerimea, a căror ţintă e să răspândească gustul artistic în public, vor fi pe viitor mai severi faţă de tinerii expozanţi. > Pictorii Verona, St. Popescu, Vermont, Steriadi, Luchian şi Kimon Loghi, adaugă noui succese reputaţiei lor, lucrând din ce în ce mai bine şi mai artistic. M. S. Regina şi A. S. R. Principesa Maria au onorat cu gingaşele Lor lucrări expoziţia, onoare, pe care o fac în fiecare an „Tinerimei". Patru opere ale nemuritorului Grigorescu din colecţia M. S. Regina atrag atenţia vizitatorului. în memoria pictorului Andreescu, răpus de o boală nemiloasă la treizeci de ani, membri din comitetul Tinerimei au rezervat anume o sală, — Sala Andreescu, — unde se află expuse pânzele sale, adunate dela fericiţii colecţionari. în peisajele sale, Andreescu arată mult sentiment şi o înţelegere largă a naturii, după cum şi din celelalte pânze reese vigurosul lui talent. Ceeace ne-a părut rău, e că nu s’au putut aduna toate operele lui Andreescu la această expoziţie, dar... proprietarii sunt aşa de geloşi de colecţiile lor... Dintre tinerii expozanţi, sunt unii cari dau făgăduinţa unui frumos talent şi printre aceştia notăm pe d-1 Murnu, care a redat expresiv portretul artistului Brezeanu, pe d-l C. Ressu un tânăr de temperament, remarcat imediat deşi expune pentru întâia oară, pe d-ITeodorescu Sion, un pictor de talent şi îndrăzneţ în compoziţiile sale (Lux in tenebris lucet), d-rele Mantu, Popea, d-nii Satmary, Stoica, unul dintre cei mai talentaţi, Ioanid, Segall, Stoianescu, Mihailescu, (Beţiv din Ravena), un puternic colorist. * - D. Verona, cel mai artist dintre pictorii noştri a expus o pânză mare: Drum lung. E cea mai frumoasă lucrare a d-Iui Gargu-romin Verona, care are darul să trezească în sufletul nostru o întreagă gamă de sentimente. Cu aceeaş putere cu care ne deşteaptă în simţuri fiorii reci ai iernii, d-sa ştie să redea toată poezia primăverei, nuanţele cele mai delicate de culori, razele soarelui care se strecoară prin frunziş; vieaţa pădurii o simţi în tablourile sale. D. Verona a fost impresionat de renumitul codru al Herţi; poezia lui a redat-o în operele sale. D. St. Popescu număroase pânze din vieaţa rustică a tării noastre. D-sa lucrează ca să » placă publicului şi reuşeşte. Dela Grigorescu, pictorii noştri fac prea mulţi ţărani convenţionali. D. Popescu are un frumos talent, lucrează cu foarte multă îngrijire, nu lasă să-i scape www.dacoramamca.ro Nrul 11—12, 1910. LUCEAFĂRUL 293 amănuntele, care adesea vedem că nu au ce căută. Dacă nu ne înşelăm, simţim prea mult atmosfera de atelier în peisagele sale. Aducând câteva învinuiri d-lui Popescu, o facem, fiindcă talentul său le poate suportă cu uşurinţă, neştirbindu-i întru nimic reputaţia pe drept câştigată. D-nii Vermont şi Steriadi arată calităţi de compoziţie. D-l Vermont în Muzele (panou decorativ) ne face impresia că nu a lucrat după model ci din imaginaţie. Sunt foarte frumoase „Schiţa de portret" şi „Triptic", una din cele mai reuşite lucrări ale sale. D-l Steriadi are toate calităţile cerute unui pictor de a ajunge pictor mare. îl atrage vieaţa din porturile noastre pe care o redă în toată măreţia ei. D-l Luchian, un impresionist, lucrează cu o mână de măestru florile. E multă poezie în pictura sa. D-l Kimon Loghi, un cap de fetiţă de toată frumseţa. Deşi e învinuit că nu a părăsit încă efectele şcoalei mtincheneze, noi vedem în d-sa pe artistul sigur de penelul său. „La marginea lacului", reţinut de M. S. Regina, este o lucrare izvorîtă din fantazia atât de bogată a lui Loghi. * Sculptura. E slab reprezentată. Puţine lucrări. D-l Spaethe ne-a dat o Carmen Sylvă (bust-portret) foarte reuşit şi alte busturi-portrete. D-l Storck două admirabile busturi: al d-nei C. C. St. şi autoportret etc. Remarcăm două statui ale d-sale: Industria şi Agricultura. D-l lliescu, cai în diferite atitudini. D-l Filip Marin o Diană. D-l Brâncuşi (sculptor) are probabil acelaş ideal artistic ca şi d-na C. Cuţescu-Storck (pictor). Arta lor nefiind încă definită, cetitorii îşi vor face singuri o părere după. reproducerile din revistă. * Succesul moral şi material repurtat anul acesta de „Tinerimea Artistică", este. o frumoasă răsplată dată membrilor din comitet de către public, care fireşte că are dreptul să aibă capriţiile sale şi să pretindă mai multă artă la viitoarele expoziţii. O. Zimbru. B Sonet. De-ai fi venit, iubito, pe-o toamnă ’ntârziată Când cea din urmă frunză se scutură în vânt, Aş fi ’mpărţit cu tine tristeţea de mormânt Ce-o port de-atâta vreme în suflet îngropată. De-ai fi venit când iarna întinde-al ei vestmânt Pe lacuri, pe câmpie, pe inima ’ngheţată, Cuvintele ’nţelepte — nespuse altădată — Eterna mea durere în tine-ar fi răsfrânt. Dar vii călcând uşoară pe-al florilor covor în zumzet de albine şi murmur de izvor, Tu vii când înfloreşte întâiul trandafir! > Şi primăvara tace al gândurilor glas... Durerile-mi trecute la ce să ti le ’nsir? > » îţi dau copilăria ce ’n suflet mi-a rămas! Victor Eftimiu. www.dacoromanica.ro 294 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. Pagini străine. atât de Mark Twain 1835-1910. * E unul dintre cei mai buni umorişti ai literaturii universale. Vieata lui a fost destul de sgomotoasă, o vieaţă cu adevărat americană. A fost plutaş, funcţionar de stat, corespondent de ziare ş. a. m. d. Primele povestiri, publicate în 1869, îi câştigară repede un nume. Amintirile lui din vieaţă le-a publicat în mai multe volume pline de umor. Cele mai bune scrieri ale lui sunt: „Aventurile lui Tom Sawyer“, „Vieaţa pe Missisipi", „Un Iankeu la curtea regelui Arthur“, „Omul care a corupt Hadley bu rg-ul“. Dintre povestirile lui mai scurte amintim: „O noapte fără somn" şi „Cum am redactat un jurnal de agricultură". — Umorul sănătos al lui Twain, care a încetat de curând din vieaţă, e plin de vervă şi moralizator. El eră un filozof şi un psiholog pătrunzător, care spuneâ adevărul râzând şi îndreptă prin glume păcatele vieţii. Se ştie că umorul şi satira sunt mijloacele cele mai minunate pentru a desvăţâ pe oameni de obiceiurile rele. — Twain a făcut o adevărată şcoală. Chiar şi la noi s’au găsit imitatori, dar, durere, fără a avea talentul şi cultura lui. Scrierile lui s’au tradus în toate limbile. Unele dintre ele sunt traduse şi în româneşte. N’a avut, însă, norocul de-a găsi traducători de seamă. Tot-preţioase sunt şi povestirile lui serioase, dintre cari publicăm: Pecetea morţii. Era pe timpul lui Oliver Cromwell. Colonelul Mayfair eră cel mai tânăr ofiţer de gradul său în oştirea republicei, având abia treizeci de ani. Dar cu toate că eră asâ de tânăr, el eră un soldat vechiu şi ars de soare şi încercat în războie, fiindcă îşi începuse vieaţa ostăşească la şaptesprezece ani; el se bătuse în multe lupte şi-şi câştigase înalta poziţie în oştire şi în admiraţia oamenilor, pas cu pas, prin vitejia sa pe câmpul de războiu. Dar acum eră cuprins de o grije mare; o umbră se lăsase asupra norocului său. Eră iarnă si sosise seara, si afară eră vifor şi întunerec; în odaie tăcere melancolică; colonelul şi tânăra lui soţie şi-au spus unul altuia mâhnirea sufletului, au cetit, ca în fiecare seară, în sfânta scriptură, au zis rugăciunea de seară si acum nu mai aveau ce i face decât să şadă mână în mână, să se uite ţintă în foc, să-şi frământe capul — şi să aştepte. Ştiau bine că nu vor avea mult de aşteptat, şi femeia se cutremură la acest gând. Ei aveau o fetiţă — Abby, de şapte ani, lumina ochilor lor. Ea trebuiâ să vie îndată să le zică noapte bună, şi colonelul curmă tăcerea şi zise: „Şterge-ţi lacrămile şi să ne arătăm voioşi, de dragul ei. Trebuie să uităm, pentru un timp, ce are să se întâmple". „Ai dreptate. Le voiu închide în inima mea, care stă să se rupă“. „Şi vom purtă ce ne este scris şi vom suferi cu răbdare, ştiind că tot ce face El, e făcut cu dreptate şi menit spre bine“. Şi vom zice, fie voia Lui. Da, eu pot zice cu toată mintea si cu tot sufletul meu — aş vrea să pot zice şi din toată inima. O, de-aş puteâ! Dacă această scumpă mână pe care o strâng şi-o sărut pentru cea din urmă oară“. „Tăcere! dragă, vinei" O fetiţă mică, cu părul buclat, se ivi, în haină de noapte, în uşă, şi alergă la tată-său, care o strânse la piept şi o sărută cu dragoste odată, de două, de trei ori. „Da, tată, nu mă sărută aşa; îmi încurci părul". „O, ce rău îmi pare — ce rău; mă ierţi, dragă?" „Da, cum nu, tată. Dar îţi pare rău? nu zici numai aşa, îţi pare rău ?“ „Ei, poţi să vezi singură, Abby", şi el îşi acoperi faţa cu mânile şi se prefăcu că suspină. Fetiţei îi părea acum rău, văzând ce supărare făcuse, şi începu să plângă ea, tră-gându-1 de mâni, şi să zică: „O, nu, tată, te rog, nu plânge; Abby n’a zis aşa; Abby nu va mai face niciodată aşa, www.dacoramamca.ro Nrul 11-12, 1910. LUCEAFĂRUL 295 tată!“ Trăgând încoace şi încolo ca să-i desfacă degetele, ea zări un ochiu printre ele şi strigă: „O, ce rău eşti, tată, nu plângi de loc! te prefaci numai! Şi Abby se duce acum la mama; tu ai fost urît cu Abby“. Ea vru să se dea jos, dar tatăl ei o cuprinse în braţe şi zise: „Nu, rămâi la mine, dragă; tata a fost rău, e adevărat, şi se că-ieşte — ei, şi-acuin, lasă-1 să-ţi sărute ochişorii — şi tata roagă pe Abby de iertare şi, de pedeapsă, face orice va zice Abby că trebuie să facă; acum sunt ochii iar frumoşi, si nu ti-am încurcat nici o şuviţă - si orice y > y » » porunceşte Abby“. Şi aşâ se împăcară; şi dintr’odată se făcu iar senin, şi faţa copilei străluciâ, şi ea mângâie obrajii tatei, făcându-i judecata. — „O poveste! o poveste!" Ce se aude? Părinţii îşi opriră răsuflarea şi ascultară. Paşi! deabiâ se desluşiau din şuierăturile vântului. Veniau mai aproape, mai aproape — răsunau mai tare, tot mai tare — apoi trecură şi se pierdură în depărtare. Părinţii răsuflară ca scăpaţi de o greutate, şi tatăl zise: „O poveste, nu e aşa? Una veselă?" „Nu, tată; una grozavă". Tatăl ar fi vrut să înceapă una veselă, dar fetiţa stăruia să aibă, după învoeala lor, ceeace doriă ea. El eră un bun ostaş puritan şi-şi dăduse cuvântul — vedea că trebuie să se supună. Ea zise: „Tată, nu trebuie să fie totdeauna o poveste veselă. Dădaca zice că oamenii n’au totdeauna voie bună. E adevărat, tată? Ea asâ zice". y Mama oftă, şi gândurile ei se întoarseră iarăş la supărarea ei. Tatăl zise, blând: „E adevărat, dragă. Grijile vin; e trist, dar e adevărat". „O, atunci spune aşa una, tată — o poveste grozavă, aşa ca să ne fie frică, par’că s’ar întâmpla cu noi. Mamă, vino lângă mine, aproape de tot, şi apucă-ină de mână; de va fi prea grozavă, să nu ne fie aşa tare frică, dacă suntem toţi laolaltă. Acum poţi începe, tată". „Aşadar, au fost odată trei coloneii..." „O, ce bine! Eu ştiu cum sunt colonelii! Fiindcă şi tu eşti unul, şi eu ştiu hainele. Spune mai departe, tată". „Şi într’o luptă ei n’au luat în seamă disciplina". Cuvintele grele atinseră plăcut urechea copilei, şi ea ridică privirile pline de mirare si interes si zise: i > „E ceva bun de mâncare, tată?" Părinţii zâmbiră şi tatăl răspunse: „Nu; cu totul altceva, dragă. Ei au nesocotit ordinul". „E ceva...“ „Nu; nici asta nu e de mâncare. Li se dase ordin să se prefacă că dau năvală asupra oştirii duşmane, acolo unde aceasta eră mai tare, într’o luptă aproape pierdută, pentruca să amăgească duşmanul şi să dea prilej oştilor Republicei a se retrage; dar, în focul însufleţirii, ei nesocotiră ordinul, schimbând asaltul simulat în asalt adevărat, şi luară poziţia duşmanului şi câştigară laurii zilei şi bătălia. Lord-generalul se înfurie de neascultarea lor, şi îi lăudă foarte mult, şi le porunci să vie la Londra spre a fi daţi în judecată". „Acela-i Cromwel, generalul cel mare, tată?" „Da". „O, eu l-am văzut, tată! şi când trece pe la casa noastră aşa de măreţ, călare pe un cal mare, el se uită asa — asa nu ştiu cum să-ţi spun, dar se uită ca şi când n’ar fi mulţumit, şi am văzut că oamenii se tem de el; dar mie nu mi-e frică de el, fiindcă la mine nu s’a uitat aşa". „O, tu guriţă scumpă! Ei bine, colonelii veniră ca prizonieri la Londra şi, dupăce-şi dădură cuvântul de onoare, fură puşi în libertate şi li se dete voie să meargă ca să-şi vadă familiile lor pentru cea din urmă oară". Ce se aude? Ei ascultară. Iarăş paşi; dar iarăş trecură. Mama îşi răzimă capul de umărul bărbatului său ca să-şi ascundă faţa palidă. „Au sosit în dimineaţa aceasta". Fetita făcu ochii mari. y „Tată! E o poveste adevărată?" „Da, dragă". „O, ce bine! Ce bine! Spune mai departe, tată. Ce-i, mamă! — mamă dragă, plângi?" „Nu-i nimic, dragă — mă gândeam la bietele familii". „Nu plânge, mamă; să vezi că se sfârşeşte www.dacoramamca.ro 296 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. bine; în poveşti e totdeauna aşa. Povesteşte, tată, până acolo unde au trăit pe urmă tot fericiţi; atunci să vezi că nu va mai plânge. Vei vedea, mamă. Povesteşte, tată“. „înainte de a-i lăsă să meargă acasă, i-au dus la închisoare". „O, eu cunosc închisoarea! Se poate vedea de aici. Povesteşte, tată". „O să povestesc cum voiu putea mai bine, acum. în închisoare, judecătorii militari i-au ascultat un ceas şi i-au aflat vinovaţi şi i-au condamnat să fie împuşcaţi". „Omorîţi, tată?" „Da". „O, ce urît! Mamă dragă, iar plângi. Nu plânge, mamă; să vezi că vine îndată bine, să vezi. Mai repede, tată, pentru mama; nu spui destul de repede". „Ştiu, dar trebuie să stau din când în când să mă gândesc". „Da’ nu te mai gândi, tată; spune numai". „Bine. Cei trei coloneii — „îi cunoşti, tată?" „Da, drâgă“. „O, aş vrea să-i cunosc şi eu! Mie-mi plac colonelii. Ce crezi, m’ar lăsă să-i sărut?" Vocea colonelului aveâ o uşoară tremurare, când răspunse — „Unul dintre ei te-ar lăsă, puiule! Haide, - sărută-mă pentru el". „Aşa, tată — şi astea două sunt pentru ceilalţi. Eu cred, că m’ar lăsa să-i sărut, tată; fiindcă as zice: „Si tata e colonel si viteaz si ar face cum ati făcut voi; atunci nu poate fi rău, orice ar zice oamenii ăia, şi nu trebuie să vă fie de loc ruşine"; atunci m’ar lăsă — asa-i, tată?" „Cum nu, copila mea"! „Mamă! -- o, mamă, nu plânge. îndată vine partea cea frumoasă; spune, tată". „Atunci, unii erau supăraţi — toţi erau supăraţi; judecătorii militari, înţeleg; şi ei se duseră la Lord-generalul şi-i spuseră că ei si-au făcut datoria — fiindcă eră datoria y lor, ştii — şi acum se rugară ca doi dintre coloneii să fie iertati si numai al treilea să » » fie împuşcat. Unul ar fi de ajuns ca o pildă pentru armată, gândiră ei. însă Lord-generalul erâ foarte aspru şi îi înfruntă zicând că, dupăce ei şi-au făcut datoria şi şi-au împăcat conştiinţa, ar vrea să-l amăgească să nu-şi facă şi el datoria, ci să-şi pângărească cinstea ostăşească. Dar ei răspunseră că nu cer dela el decât ce ar face ei înşişi, dacă ar fi în poziţia lui înaltă şi ar aveâ în mânile lor puterea şi dreptul de-a iertă. Aceasta îl atinse, şi el tăcu şi căzu pe gânduri, şi faţa lui aspră se mai îmblânzi. Apoi le zise să aştepte, iar el se retrase în odaia sa ca să afle sfatul Iui Dumnezeu în rugăciune; şi, când se întoarse, zise: „Să arunce sorţi. Aceasta să hotărască, şi doi dintre ei să rămâie în vieaţă". „Şi au aruncat, tată, au aruncat? Şi care dintre ei are să moară? - o, sărmanul de el". „Nu. N’au vrut". „N’au vrut, tată?" „Nu". „De ce?" „Ei ziceau, că acela pe care va cădea soarta fatală, s’ar osândi el însuşi la moarte printr’o faptă săvârşită de el, şi aceasta n’ar fi decât o sinucidere, oricum i-ar zice. Ziceau că sunt creştini şi Sf. Scriptură opreşte pe oameni a-şi luă ei înşişi vieaţa. Ei tri-miseră acest răspuns şi spuseră că sunt gata — să se îndeplinească deci sentinţa". „Ce înseamnă asta, tată?" „Ei - ei vor fi toţi împuşcaţi". Ce se aude? Vântul? Nu. Ropot şi zgomot surd de paşi. „Deschideţi — în numele Lord-generalului!" „O, ce bine, tată, soldaţi! — Mie-mi plac soldaţii! Lasă-mă să le deschid, tată, lasă-mă!“ Ea sări jos şi alergă la uşă şi o deschise repede, strigând veselă: „Intraţi! intraţi! Ui-te-i, tată! Grenadiri! Eu cunosc grenadirii!“ Soldaţii intrară şi se înşirară în linie dreaptă cu arma la umăr; ofiţerul lor salută, colonelul osândit steteâ drept, răspunzând la politeţă, soţia lui steteâ lângă el, albă, durerea sufletească se zugrăveâ pe faţa ei, dar ea nu dedeâ alt semn de suferinţă, fetiţa pri-viâ cu ochi strălucitori la cele ce se petreceau ... O lungă îmbrăţişare între tată, mamă şi copil; apoi ordinul, „La Tower — înainte!" Colonelul plecă în pas şi atitudine milită-rească, urmat de soldaţi; şi uşa se închise. „O, mamă, nu s’a sfârşit frumos! Nu ţi-am www.dacoromanica.ro Nrul 11-12, 1910. LUCEAFĂRUL 297 spus; şi ei se duc acum la Tower şi el îi va vedeâ! El. „O, vino în braţele mele, , îngeraş nevinovat!". .. * în dimineaţa următoare biata mamă n’a ! fost în stare să părăsească patul; medici şi surori de caritate veghiau lângă ea, şoptind din când în când între ei; Abby n’aveâ voie să intre în odaie; i se spusese să alerge şi să se joace — mama eră greu bolnavă. Fetiţa îmbrăcată în haine calde de iarnă, ieşi şi se jucă în stradă câtăva vreme; apoi i se păru şi ciudat şi nedrept ca tatăl ei să fie ţinut, la Tower, fără ştire în împrejurări ca acestea. Greşala trebuia îndreptată; ea însăşi aveâ să se îngrijească. Cu un ceas mai târziu, membri judecătoriei militare fură introduşi la Lord-Generalul. El i steteâ drept şi încruntat, cu oasele degetelor proptite pe masă, arătând că e gata să asculte. Unul dintre ei vorbi: „Am stăruit de ei să se răsgândească; i-am rugat; dar au rămas neînduplecaţi. Ei nu vor să arunce sorţi. Ei sunt bucuroşi să moară, dar nu să-şi pângărească religia". Faţa „Protectorului" se întunecă, dar el nu zise nimic. Stete puţin pe gânduri, apoi grăi: „Toţi să nu moară; să se arunce sorţi pentru ei". Recunoştinţă luci pe feţele judecătorilor. „Trimiteţi după ei. Duceţi-i acolo în odaie. Să steâ unul lângă altul cu faţa spre părete şi cu mânile încrucişate la spate. Daţi-mi de ştire când vor fi acolo". Când fu singur, se aşeză şi porunci îndată unui servitor: „Du-te şi adă-mi pe cel dintâi copilaş care va trece". Servitorul deabiâ ieşise pe uşă, şi se întoarse iarăş — aducând de mână pe Abby, ale cărei haine erau acoperite cu o spuză de zăpadă. Ea merse de-a dreptul la căpetenia statului, acel om teribil, de al cărui nume tremurau ţerile şi puterile pământului şi se urcă în poala lui şi zise: „Eu te cunosc pe d-ta; d-ta eşti Lord-Generalul; eu te-am văzut; te-am văzut când ai trecut pe lângă casa mea. La toţi le erâ frică; dar mie nu mi-a fost frică, fiindcă nu te-ai uitat urît la mine; aşa-i că-ţi aduci aminte? Aveam rochiţa mea cea roşie — aia cu găteala albastră dinainte. Nu-ţi aduci aminte?" Un zâmbet îmblânzi trăsăturile severe din faţa Protectorului, şi el începu să caute un răspuns diplomatic: „Ei, stai să vedem — eu“... „Steteam chiar lângă casă — casa mea, ştii". i „Da, dragă, ar trebui să-mi fie ruşine, dar stii...“ > Fetiţa întrerupse pe un ton de reproş: „Nu-ţi aduci aminte. Şi vezi, eu nu te-am uitat". „într’adevăr mi-e ruşine; dar de-acum în-nainte nu te voiu mai uită; îţi dau cuvântul meu. Aşa-i că mă ierţi şi o să fim prieteni buni de azi încolo?" „Bine, cu toate că nu ştiu cum ai putut să uiţi; trebuie să fii foarte uituc; dar eu încă sunt uitucă, câteodată. Eu pot să te iert fără nici o supărare, fiindcă cred că vrei să fii bun şi drept şi eu cred că eşti tot aşa de bun — dar trebuie să mă strângi mai bine în braţe, cum face tata — e frig". „O să te strâng după pofta inimii tale, mica mea prietenă de azi, de-aici încolo prietena mea cea veche, nu-i aşa? îmi aduci aminte de fetita mea cea mică — care nu » mai e a mea — dar ea erâ drăguţă şi dulce şi gingaşă ca tine. Şi ea aveâ farmecul tău, mică vrăjitoare — atotcuceritoarea, dulcea' ta încredere în prieteni şi străini deopotrivă, care face să ţi se supună bucuros oricine pe care vrei să-l câştigi cu drăgălaşele tale linguşeli. Ea se culcă în braţele mele întocmai ca tine acum; şi făceâ să dispară ca prin vrajă oboseala şi grija din inima mea şi-i redă iar pacea, întocmai ca tine acum; şi eram camarazi şi prieteni şi tovarăşi de joc. E un veac de atunci de când acel raiu a dispărut şi tu mi l-ai adus iarăş: — primeşte în schimb binecuvântarea unui om t copleşit de griji, tu gingaşă fiinţă, care porţi povara Angliei, pe când eu mă odihnesc!" „Ai iubit-o foarte, foarte, foarte mult?" „A, judecă singură: ea porunciâ şi eu ascultam!" „Ce bun eşti! Vrei să mă săruţi?" „îţi mulţumesc — şi o iau ca un drept deosebit. Uite — asta e pentru tine; şi uite, 3 www.dacoromanica.ro 298 LUCEAFĂRUL Nrul 11—12, 1910. asta e pentru ea. Tu te-ai rugat să ţi le dau; şi ai fi putut să-mi porunceşti, fiindcă ţii locul ei, şi eu trebuie să ascult de poruncile tale“. Fetiţa bătfi în pălmi de bucurie — pe urmă urechia ei prinse un sunet ce se apropiâ: ropotul cadenţat de paşi de soldaţi. „Soldaţi! soldaţi! Abby vrea să-i vadă!“ „O să-i vezi, dragă; dar aşteaptă o clipă, am ceva de lucru pentru tine“. Un ofiţer intră şi se închină adânc, zicând: „Ei sunt aici, Măria ta“, se închină iarăş şi se retrase. Capul naţiunii dete fetiţei trei mici peceţi de ceară: două albe şi una roşie ca sângele — aceasta însemnă moartea pentru colonelul care o va căpătă. „O, ce frumoasă e cea roşie! Sunt pentru mine?" „Nu, dragă; sunt pentru alţii. Ridică capătul acelei perdele de acolo, care acopere o uşă deschisă; intră şi vei vedeâ trei oameni stând într’un şir, cu spatele către tine şi cu mânile la spate — aşa — fiecare cu o mână deschisă ca o cupă. în fiecare din aceste mâni deschise pune una din aceste peceţi, pe urmă vino înapoi la mine". Abby dispăru îndărătul perdelei, şi Protectorul rămase singur. El zise cucernic: „De bună seamă acel gând bun mi-a venit, în nedumerirea mea, dela EI care este întotdeauna cu ceice sunt în îndoeală şi cer ajutorul Lui. El ştie pe cine trebuie să aleagă şi a trimis solul Său neprihănit să facă voia Lui. Un altul ar greşi, dar el nu poate greşi. Minunate sunt căile Sale şi înţelepte — binecuvântat fie numele Lui cel sfânt!" Mica zână lăsă să cadă perdeaua după ea şi stătu o clipă privind cu vie curiozitate lucrurile din odaia judecăţii şi nemişcatele figuri ale ostaşilor şi prizonierilor; apoi faţa ei se însenină, şi ea îşi zise: „E, unul dintre ei e tata! îi cunosc spatele. Am să-i dau cea mai frumoasă!" Ea păşi veselă înainte şi puse peceţile în mânile deschise, apoi îşi vârî capul pe sub braţul tatălui său şi-şi ridică faţa ei râzătoare, strigând: „Tată! tată! uite ce-ai căpătat. Eu ţi-am dat-o!" ’ El se uită la darul fatal, apoi căzu în genunchi şi strânse pe micul şi nevinovatul său călău Ia piept într’un spasm de iubire şi de durere adâncă. Soldaţi, ofiţeri, prizonieri scăpaţi, toţi stătură încremeniţi o clipă de mărimea acestei tragedii, apoi mişcătoarea scenă atinse inimile lor, ochii lor se umeziră şi ei nu-şi ascunseră lacrămile. Se făcîi o linişte adâncă şi solemnă timp de mai multe minute, apoi ofiţerul gardei se apropii, în luptă cu sine însuşi, şi atinse pe prizonierul său pe umăr, zicând cu blândeţă: „Mă doare, colonele, dar datoria îmi porunceşte". „Ce-ţi porunceşte?" întrebă fetiţa. „Trebuie să-l duc şi-mi pare aşa de rău". „Să-l duci? Unde?" „în — în — ajută-mi, Doamne! — în altă parte a fortăreţei". „Nu se poate. Mama e bolnavă, şi eu vreau să-l duc cu mine acasă". Ea se desfăcu din îmbrăţişare şi se sui pe spatele tatălui ei şi-i cuprinse gâtul cu braţele. „Acum Abby e gata, tată — haide să mergem". „Copila mea, nu pot. Trebuie să merg cu ei". Fetiţa sări jos şi se uită, mirată, în jurul său. Apoi alergă şi se opri înaintea ofiţerului şi bătu, mânioasă, din micul ei picior şi strigă: „Ţi-am spus că mama e bolnavă, şi ai fi putut să înţelegi. Lasă-1 să meargă — trebuie!" „O, sărmană copilă, de-ar da Dumnezeu să pot, dar în adevăr eu trebuie să-l duc. Drepţi, gardişti!.. în rând!., la umăr!" Abby dispăruse — ca o fulgerare de lumină. într’o clipită, ea fu înapoi, trăgând pe Lord-Protectorul de mână. La ivirea omului grozav, toţi cei de faţă stătură drepţi, ofiţerii salutând şi soldaţii prezentând arma. „Opreşte-i! Mama-i bolnavă şi doreşte pe tata, şi eu le-am spus, dar ei n’au vrut să m'asculte şi vor să-l ducă". Lord-generalul rămase încremenit. „Tatăl tău, copilă? E tatăl tău?" „Da, fireşte — el a fost totdeauna. Să fi dat altuia cea roşie şi frumoasă, dacă mi-e aşa de drag? Nu!" O expresie penibilă se ivi pe faţa Protectorului şi el zise: „Ah, Dumnezeule! Satana m’a ispitit să fac cea mai mare cruzime ce-a făcut vreodată un om — şi nu e nici o scăpare, nici o scăpare! Ce pot face?" www.dacoramamca.ro Nrul 11—12, 1910. LUCEAFĂRUL 209 Abby strigă, supărată şi nerăbdătoare: „Poţi să-i faci să-l lase acasă", şi începu să suspine. „Spune-le să-l lase! Mi-ai zis să poruncesc, şi acum întâia oară când îţi spun să faci ceva, nu vrei s’o faci!" O lumină blândă se revărsă peste faţa cea îmbătrânită şi aspră, şi Lord-Generalul îşi puse mâna pe creştetul micului tiran şi zise: „Mulţumesc lui Dumnezeu că a lăsat să-ţi dau acea făgădueală mântuitoare; şi ţie, că, pogorându-se duhul sfânt asupra ta, mi-ai adus aminte făgăduinţa mea uitată, o copil fără seamăn! Căpitane, ascultă de porunca ei — ea vorbeşte în numele meu. Prizonierul > e iertat; lăsaţi-1 să meargă!" s Dări de seamă. Gh. Diamandi: Tot înainte. Dramă în patru acte. Bucureşti, 1910. p. 237. Preţul: 2 lei. Autorul, un tânăr om politic din Regat, ale cărui articole de cuprins social nu sunt scrise fără vervă, a fost pe vremuri el însuşi socialist şi cunoaşte prin urmare problemele de cari mulţimea de pretutindeni se frământă în deceniile din urmă. Nu este de mirat deci, dacă d-l Diamandi caută să-şi îmbrace acesle preocupări — şi să le prezinte publicului — într’o formă literară. Scriitorii, pentru a fi de actualitate, îşi exteriorizează totdeauna ceeace simt că-i apasă mai tare. Ni se pare ciudat numai faptul, că astăzi, când în România se săvârşesc atâtea evoluţii, când mişcările economice şi sociale oferă atâtea subiecte şi atâtea simptome, autorul nu se simte atras de ele, cu toate că le-ar puteâ cunoaşte mult mai deaproape, ci... se inspiră din Franţa, din nişte împrejurări similare. E un gând acesta, cu care nu ne împăcăm, înţelegem ca pictorii noştri, când se prezintă la expoziţiile din Bucureşti, să ne aducă cer senin din Franţa, pajişti verzi şi lanuri de grâu din Franţa, — ca şi când aceste podoabe nu s’ar găsi şi la noi — dar să vii să ne categoriseşti stările sociale din Franţa, câtă vreme atâţia talentaţi scriitori francezi au făcut-o cu competinţa cunoscută, înseamnă a face o inutilă im-portaţie. într’adevăr, drama asta se citeşte fără vreun interes mai cald. Dela început până la sfârşit însoţeşti, fără să vrei, cu un zâmbet uşor tendinţa oarecum naivă a autorului de a arătă, cum în unele cercuri din Franţa credinţa, că ţara se aproprie de sfârşit, stăpâneşte spiritele. închipuirea unui război apropiat, înarmările enorme cu risipa de bani, conflictul finanţei cu muncitorii şi mai ales grevele proletariatului împotriva capitalului apăsător sunt semnele unei stări de teamă, de slăbire şi deschilibru, cari ii produc d-l Diamandi o îngrijorare pentru viitor. Cu toţii se întreabă în piesă unde se duc şi răspunsul lor e stereotip: mergem înainte, tot înaintel Iar sfârşitul fericit ne dovedeşte, ce greu mai este astăzi ca lumea să se prăpădească, deoarece acel „tot înainte" totuş are o margine şi anume în pacea frăţească dintre capital şi muncitori. Iar încolo, Franţa să trăească! Mi se pare că filozofia aceasta, sau morala fabulei, e foarte simplă. Evoluţia şi revoluţia se fac pururea şi ori unde de dragul păcii şi a unei mai bune şi mai drepte întocmiri între om şi om. Idea se puteâ exprimă foarte bine într’un articol condensat şi nu mai eră nevoie de această formă dialogată a unei drame, in care avem un singur moment mai dramatic, anume, greva muncitorilor cu zgomotul lor, încolo mai multe convorbiri lungi şi fade, între membri şi familiile unui consorţiu de fabricanţi. Aceste convorbiri, ţinute mai cu seamă într’un stil de oracol, nu numai că cuprind câteva reflexiuni banale din dicţionarul sociologului modern, — ca de pildă ura contra superiorilor, teoria rasei, a forţei şi a omului tare, rostul vieţii şi al universului, — dar mai au cusurul de-a nu se legă între ele şi a te enervă prin salturile lor dela o temă la alta, prin incoherenţele lor. Vorba d-nei Ren6e, a celui mai reliefat tip din piesă: „Am puteâ discută astfel o sută de ani!.." Fireşte, din pricina atâtor discuţiuni, fără nici o motivare psihologică, acţiunea însaş e redusă. Povestea fabricantului, îmbogăţit şi ridicat la un rol temut din un strat social cu totul inferior, se petrece fără multe intrigi sau epizoduri. Figurile din jurul lui sunt şi ele şterse, încâlcite, abiâ schiţate şi maniace de felul lor. Spiritul e cam sgârcit, gluma cam ostenită, cuvintele şi noţiunile se repetă prea des (ce-o fi având d-l Diamandi cu cuvântul „caznă"?) şi incidente ca orbirea eroului sunt întâmplări prea căutate, pe care nu se poate răzimâ prăbuşirea lui He-quet. Cele câteva izbucniri de durere sufletească ale acestuia, apoi hohotul şi cochetăria simpatică a doamnelor Francina şi Renee încă nu pot constitui un fond dramatic puternic şi o variaţie destul de iscusită faţă de greva catastrofală, cu efectul ei de după scenă. Dacă, cetind această dramă, am rămas străin, atât de ceeace voeşte să agite, cât şi de partea ei pur omenească, nu este de vină numai caracterul străin, al subiectului ei, nici felul de a desvoltâ acest subiect. Vinovat este între altele şi stilul d-lui Diamandi, care nu e românesc şi vinovată lipsa de calităţi literare mai pronunţate. Nu vom tăgădui însă niciodată, că încercări de aceste — având în vedere sărăcia lite- 3* www.dacoromanica.ro 300 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. raturei noastre dramatice — nu trebuie desconsiderate. Respectăm munca şi bunele intenţii ale d-lui Diamandi şi aşteptăm să ne dea în curând lucrări mai reuşite, mai pline de vieaţă şi de vervă, cari să ne lase impresii mai unitare şi convingeri mai bune despre talentul d-sale dramatic. Să zicem deci: tot înainte! Şi aici cuvântul e mai potrivit. * Şt. O. Iosif: Poezii. 1893—1908. Editura Socec, p. 262. Bucureşti, 1910. Preţul: lei 2.50. Când îţi aduni operele complete, înseamnă că ai ajuns la sfârşitul unui capitol de activitate şi că ţii să dai, pentru cei din viitor, formă definitivă muncei tale. De aci înainte partea cea mai însemnată din creaţiunile poetice ale lui Iosif a intrat şi ea in starea lui ne varietur şi a trecut în raftul clasicilor noştri, alături de acele puţine spirite alese, cari prin originalitatea talentului lor şi-au făcut drum larg în sufletul mulţimei. Este ca şi când ar renunţă la aceste poezii, ca şi când le-ar încredinţa pentru totdeauna neamului său, ca dar din partea unei inimi curate, să se bucure de ele şi să le preţuească. Cincisprezece ani de muncă grea şi pricepută pe tărâmul poeziei. Cincisprezece ani de tinereţe rodnică, scăldată în lumina unui romantism calm şi moderat. Şi toate la un loc ne dau dovezile luminoase despre mijloacele şi talentul cu cari blajinul colaborator al „Vieţii" d-lui Vlahuţă s’a ridicat treptat la nivelul celor mai de seamă şi cu cari odinioară tristul bohem dela ziarele din laşi s’a avântat spre o culme, de unde are dreptul deplin să privească îndărăt îndurerat pentru cele suferite, dar mândru pentru isbân-zile sale. Şi iată-le acum toate la un loc, cântecele copilăriei lui vrăjite, cum sună şi astăzi de duios, ca din vremi mai bune, mai patriarhale. O atmosferă de linişte, de sărbătoare, ne întimpină la fiecare pagină. Figuri dispărute se infiripă limpede înaintea noastră şi o fire de ştrengar se răsfaţă în admirarea naturei. E soare mult şi cer senin în pastelele lui, zugrăvite cu zmerenia unui slujitor convins la altarul frumosului. Sunt atât de fragile şi de caste imaginile prinse în compacta formă a sonetului, pe care nimeni nu-i mai stăpân ca Iosif! Şi ca într’o epocă de renaştere, ne duce pe aripa fantaziei departe, în regiunile idilelor şi a legendelor, în atmosfera doinei şi a ciobanului şi pe câmpul de fapte măreţe. Această serie de balade, în cari motivele voiniceşti se îmbină cu fapte istorice, şi cele din popor cu puterea de invenţie a autorului, constitue şirul de mărgăritare care străluceşte la clădirea poeziei noastre contimporane. Iar graiul cel bogat ca o luncă de primăvară, rimele de bronz şi ritmul muzical, în care Iosif îşi toarnă strofa ca pentru vecie, ne leagă şi mai mult de opera lui. Ne bucurăm de ideia poetului de a pune în mânile publicului o colecţie aproape completă din întâia sa fază de activitate. La timpul său le-am apreciat în amănunte şi azi poeziile aceste sunt o avere comună. Cetindu-le din nou, le retrăim, iar popularizându-le, ne facem o datorie. * H. Hei ne: Amintiri duioase, — sau memoriile domnului de Schnabelewopski. Traducere de St. Antim. Bucureşti, p. 78. Cine n’a cetit proza lui Heine nu ştie ce este spiritul şi vioiciunea, nici jocul îndrăzneţ al combinaţiilor fantastice, nici puterea nuanţelor şi a aluziilor discrete. Cine n’a cetit proza iui Heine rămâne un om fericit, căci nu ştie ce greu se digeră proza greoaie ce ni se serveşte zilnic de gazetele noastre. Cine n’a răsfoit prin criticele lui, prin multele descrieri de nopţi florentine şi n’a râs cu hohot, cetind satirele lui sănătoase, nu cunoaşte deliciile prostiei omeneşti şi rămâne în lume ca orbul, care nu-şi dă seama de existenţa atâtor ciudăţenii, atâtor tipuri caricaturale, cari forfo-lesc în jurul nostru. Lumea în care Heine ne introduce este adeseori lumea lui Democrit, cum a trăit ea în faimosul oraş Abdera din Tracia şi cum trăeşte şi astăzi, pe ici şi colo, resfirată pe la toate neamurile. Abderiţi găseşti pretutindeni. I-a găsit Wieland la Biberach şi i-a făcut nemuritori, l-a găsit Heine la Hamburg şi ni i-a fixat în lucrarea de faţă. Şi i-ar găsi prea bine şi-un prozator român pe la noi, numai să aibă puterea de observaţie şi de reflexiuni ironice. Fireşte, Heine este mai modern şi nu operează numai cu metafore, ca Democrit cu umbra măgarului. Nici nu se mulţumeşte cu zimbetul placid al bufonului Til-Buh-Oglindă. El este personificarea eleganţei, a capriciului şi a graţiei în felul de a-şi trată, în amintirile aceste, număroasete victime din Hamburg. E liric, e crud şi brutal când trebue, şi din cea mai cumplită violenţă, se avântă deodată în regiuni patetice şi în flori de stil strălucitoare. Lucrarea pe care ni-o prezintă d-1 St. Antim în traducere — d-1 Antim a mai tradus corect şi „Nopţile florentine" ale aceluiaş autor — cuprinde însemnările domnului de Schnabelewopski (Heine însuş) din vieaţa lui, petrecută într’un colţ al Germaniei, unde perso-nagiile de un ridicol drastic şi de o vulgaritate deosebită nu sunt rare. Cetăţenii din Hamburg, oameni buni cari mânâncă bine; armata germană care vrea să fie spartană, fără însă să audă ceva despre zama cea neagră; durduliile hamburgheze, pentru cari existenţa inimei este încă o taină, — toţi şi toate constitue acea societate, care „seamănă mai mult cu vântul otrăvitor al Africei, a cărui suflare usucă toate florile". Sunt nişte marionete aceste figuri, cari „mişcă numai din fălci, cu aceleaşi feţe, cu aceleaşi mişcări şi-şi fac socoteli". Acţiunea între ele se leagă mai mult pe sărite. Câte un cântec vechiu, câte un epizod ca cel din cârciuma „La vaca roşie", câte-o discuţie asupra moralei şi a religiilor, cu observaţii pururea surprinzătoare, încheagă amintirile între ele. Iar sfârşitul, cu scena din familia unui negustor de bandage, cu povestirea de un înduioşitor efect a stingerei lui Simson, conţine schintei de genialitate... Cetiţi deci proza lui Heine şi urmaţi-1 în studiul său despre abderiţii germani. Veţi vedeâ acolo cu câtă măiestrie trebuie făcută o critică socială şi cât de roşu este fierul, ca să ardă, unde trebuie. jj Q,en(jj * www.dacoromanica.ro Nrul 11—12, 1910. LUCEAFĂRUL 301 Ion Bîrlea: însemnări din bisericile Maramură-şulni. Publicate cu cheltueala ministerului de instrucţie publică. Bucureşti, 1909. 8 pag. 246. Preţul: 5 Lei. Cel mai mare istoric al Românilor, d-1 lorga, are meritul deosebit, într’atâtea altele, de a fi trezit prin lucrările sale, in largă măsură, şi interesul pentru cunoaşterea trecutului nostru bisericesc. Şi rezultă un bine nemăsurat din acest interes, pentrucă, dupăcum se exprimă d-sa, în prefaţa operii „Din faptele străbunilor", poporul nostru, pentru a trăi în viitor, trebuie să capete conştiinţa trecutului său. Acest trecut a fost pentru noi ardelenii, în partea sa precumpănitoare, bisericesc, biserica fiind singura instituţie, în cadrele căreia s’a putut desvoltâ vieaţa noastră sufletească şi naţională, aşa cum se întâmplă în mare măsură şi astăzi. Pentru aceea orice informaţie, fie cât de neînsemnată şi în aparenţă de-o caracteristică naivitate asupra acestui trecut, formează tot atâtea contribuţii preţioase la reconstruirea istoriei bisericii româneşti ardelene, în acelaş timp ele pot servi filologului cercetător, şi ca interesante documente de limbă. Deci, un dublu folos. O carte care cuprinde astfel de informaţii şi însemnări, mai mult sau mai puţin istorice, e şi aceea care formează obiectul acestei cronici sumare. Şi suntem cu atât mai bucuroşi de ea, cu cât ne vine, ca o solie, tocmai din Maramurăşul întunerecului şi inerţiei desăvârşite. Autorul ei, părintele Ion Bîrlea, ne dă o culegere de însemnări variate, scoase din cărţile sfinte ale bisericilor niaramurăşene. D-sa a cercetat 51 de biserici, fixând pe hârtie 798 de însemnări aflate pe diferitele cărţi bisericeşti. Partea cea mai mare sunt din veacul al XVUI-lea şi XlX-lea, iar celelalte, nu tocmai puţine, din al XVlI-lea, dintre cari cea mai veche, poartă data de 1619. Forma internă a cuprinsului e aproape totdeauna aceeaş. Pe carte e însemnat numele celui sau celor cari au donat-o bisericii cutare, preţul ei, numele împăratului, episcopului şi al preotului, adeseori îndrumarea scriitorului, ca cel ce va cetl-o „să nu o pice cu lumina", terminându-se cu imprecaţiile, aproape stereotipe, asupra înstrăinătorului. Data de obiceiu nu lipseşte. Apoi însemnări cu privire la intemperiile naturii şi urmările lor dezastruoase, chiar fragmente din istoria profană veche (p. 113) despre Alexandru-cel-Mare şi alţii, o foarte interesantă „învăţătură de multe feluri de boale" cu ciudate reţete de medicină populară (p. 77). Se găsesc şi câteva însemnări în ungureşte, o dovadă a influenţei maghiare. Nu lipsesc nici obişnuitele stihuri religioase, adeseori frumoase şi ca fond şi ca formă. Una d. p. mântuie cu aceste rânduri caracteristice: Amin, amin, amin Şi două cupe de vin Carele scrietorului să cuvin (p. 23). Apoi întâmpinăm un lung îndemn la unire, scris în versuri la 1761, în care scriitorul arătând în cuvinte aspre relele ce ni le aduce legătura bisericească cu Sârbii şi scoţând în relief foloasele reale pe urma unirii, încheie astfel: Ajută sfinte Părinte Şi la toţi ne suflă minte De Sârbi să ne despărţim Noi Rumâni una să fim. Deodată cu cuprinsul acestor însemnări, părintele Bîrlea ne dă şi lista cărţilor fiecărei biserici cercetată de d-sa, cu locul şi data tipăririi. Prin aceasta aduce preţioase contribuţii la cunoaşterea vechei noastre bibliografii bisericeşti, şi prin ea a culturii acelor vremi. Din această listă să vede, că în bisericile mara-murăşene, deşi în cea mai mare parte unite, se folo-siau în preponderanţâ cărţi ortodoxe ieşite din teascurile tipografiilor principatelor româneşti, apoi un mare număr de cele ruseşti, ca o mărturie a puternicei influenţe slavone. Abia în sec. XIX figurează şi Sibiiul şi Blajul. Aceasta este cartea părintelui Bîrlea, care formează un volum suplementar (al XVIl-lea) Ia „Studii şi documente", publicate de d-1 lorga. Autorul a cetit cum a putut; pe alocuri cetirea sa e discutabilă, ba chiar evident greşită. Aşa cum sunt, spune cel mai competent istoric, aceste mărturii istorice şi documente de limbă vor aduce un mare folos. Cartea s’a tipărit pe lângă intervenţia d-lui lorga, care a statornicit ortografia, a dat unele îndreptări, traduceri şi notiţe şi a rânduit tabla după normele urmate în celelalte volume de „Studii şi documente". S’ar aduce un folos nepreţuit istoriei bisericii ardelene, dacă preoţimea ftoastră, căreia i se îmbie atâta vreme de muncă trează şi harnică, ar urmă pilda părintelui Bîrlea. Ar fi o distracţie pentru ei o astfel de îndeletnicire, în schimbul căreia însă ar primi dela înţelegători, meritate cuvinte de laudă. I. Matei. * Donado da Lezze: Historia Turchesca (1300 până 1514), publicată, adnotată, împreună cu o introducere de Dr. Ion Ursu. Bucureşti. Ediţia Academiei Române. 8°. p. 50—304. Preţul: 5 Lei. D-1 1. Ursu, unul din cei mai bine pregătiţi tineri istorici ai noştri, e foarte puţin cunoscut aici, deşi e de origine ardelean. D-sa a învăţat carte la savanţii profesori lorga şi Onciul, şi după temeinice studii făcute in centrele apusene, s’a întors în ţară, unde astăzi e profesor suplinitor la Universitatea din Iaşi. Până acum a dat un număr de scrieri, de o valoare istorică incontestabilă, cari îl pun în rândul istoricilor moderni serioşi. Bun cunoscător, prin cercetări personale, ale izvoarelor polone, ungureşti, germane, franţuzeşti şi italieneşti, lucrările d-lui Ursu se caracterizează prin întrebuinţarea unui riguros aparat critic, prin o deplină cunoaştere a subiectului şi prin cea mai întinsă utilizare posibilă a tuturor izvoarelor europene. E uimitor de mare bibliografia istorică, citată de d-sa în lucrările tipărite până astăzi. Asta e o garanţă a valorii lor intrinsece şi o dovadă pentru pregătirea ştiinţifică largă şi modernă a autorului. www.dacoramamca.ro 302 LUCEAFĂRUL Nrui 11—12, 1910. Cel care va ceti scrierile: Relaţitinile Moldovei cu Polonia până la moartea lui Ştefan cel mare, Grozav-Vornicul, Cauzele de căpetenie ale căderii şi măririi noastre în trecut, Die auswărtige Politik des Peter Rareş, Ftirst von Moldau şi La politique orientale de Franşois I-er (1515-1547), va vedeâ că nici una din caracterizările de mai sus, nu e o iperbolizare, sau un compliment măcar, aduse autorului. Dimpotrivă se poate afirmă, că d-1 Ursu are, ca istoric, reputaţie europeană chiar. Lucrarea: La politique orientale de Franţois I-er, a fost premiată de critica istorică apuseană şi cu deosebire de cea franceză, nu se poate mai favorabil, cu elogii rare la adresa autorului (Vezi „Convorbiri Literare", Nr. 12 pe 1909). în opera cea mai nouă, al cărei titlu e pus în fruntea acestei dări de seamă, d-I Ursu ne dă după un codice istoria imperiului turcesc, in italieneşte, dela întemeiere până la 1514. Codicele a fost aflat de d-sa în Biblioteca naţională din Paris. Aceiaş cronică a fost găsită exclusiv de d-sa şi în Arhiva Ministerului afacerilor străine din Paris. Ambele însă sunt copii ale originalului, care, pe lângă toate cercetările făcute în arhivele europene, n’a putut fi găsit. Cronica primă e citată şi cunoscută de un singur istoric L. Thuasne, se pare însă, că originalul pierdut, ar fi fost utilizat de celebrul istoric italian din veac. XVl-lea Paulo-Giovio. Cealaltă copie însă a rămas cu desăvârşire necunoscută de istorici, şi astfel d-1 Ursu, şi-a câştigat prin descoperirea ei un deosebit merit. Autorul cronicei în copie, Historia Turchesca, e istoricul italian Donado da Lezze. Thuasne, indus în eroare de titlul arbitrar pus de copist în fruntea cronicei, a susţinut că autorul ei e Giovanni An-gi o le II o, un istoric şi autor de memorii din veac. al XV-lea. D-1 Ursu însă dă, după cercetări făcute în mod critic, ca autor sigur pe da Lezze. Donado a fost un patrician din Veneţia, născut la 1479. A ocupat în Republică diferite slujbe înalte cum e aceea din 1512 de podestâ et capitanis di Rovigo, iar în 1522 concetăţenii îi încredinţară distinsa magistratură de savio di terra ferma, un fel de ministru de răsboiu şi finanţe. Tot atunci exercitează şi demnitatea de avogador di comun, cea mai delicată magistratură, căreia îi eră încredinţată tutela legilor şi libertăţii precum şi supravegherea intereselor vitale ale Republicei. în urmă primeşte însemnatul oficiu de locotenent al insulei Cipru, unde se şi sfârşeşte, la 1526. Fiindcă în veacul al XV-lea Turcii au băgat în spaimă întreaga Europă şi republica Veneţiei eră primejduită având să poarte necurmate lupte cu ei, aveâ nevoie de o cunoaştere minuţioasă a relaţiilor şi tacticei turceşti. Donado da Lezze a ajuns, prin sârguincioase studii, cel mai bun informator al Republicei, asupra puterii otomane, şi prin comunicări personale, a politicei ei de cucerire. Astfel a putut da, sprijinit pe izvoare directe, cea mai complectă şi mai bine informată istorie turcească până la 1514. Pentru noi istoria aceasta prezintă un interes extraordinar, prin împrejurarea că Donado da Lezze po- meneşte de mai multe ori câţiva din Voivozii Principatelor româneşti, spunând despre ei lucruri cari au fost până astăzi cu desăvârşire necunoscute. Astfel descrie expediţia Sultanului Mohamet împotriva lui Vlad-Ţepeş, după nişte informaţii, cari se deosebesc de toate celelalte izvoare cunoscute până acum asupra acestei lupte. Cu deosebire sunt preţioase descrierile amănunţite ale luptelor lui Ştefan cel mare dela Podul-înalt şi Valea-Albă. Donado da Lezze a intercalat aici memoriile lui Giovanni Augiolello, care ca vestiernic al Sultanului Mohamet al II-lea, îl însoţise în aceste lupte, pe cari le-a descris apoi, ca martor ocular. Astfel această povestire e singurul izvor autentic asupra bătăliei dela Valea-Albă, căci cele mai bune izvoare cunoscute până acum asupra acestui eveniment ca „Relaţiile lui Balthasar de Piscia" şi „Relaţia omului lui Ţepeş", nefiind scrise de martori oculari, rămân izvoare de mâna a doua. Aici zace importanţa deosebită a cronicii. Până acum să credeâ, că cea mai mare înfrângere a Românilor a fost lupta dela Războieni. Atât cronicarul Ureche (vezi lorga, Din faptele străbunilor, p. 46) cât şi d-1 lorga (vezi Istoria Românilor, p. 106) şi d-1 Onciul (cf. Din istoria României, p. 54) şi d-1 Xe-nopol (cf. Istoria Românilor. II, p. 351) afirmă că în această cumplită bătălie a pierit toată boierimea vitează a Moldovei. Martorul ocular spune că dintre Moldoveni n’ar fi rămas morţi decât 200, iar 800 au fost făcuţi prizonieri. După luptă, Sultanul a atacat castelul lui Ştefan de lângă Suceava, dar fără izbândă, în urmă, Mohamet asediază cetatea Neamţului. Mica oaste moldoveană, însă, condusă de sigur de Ştefan care dela Valea-Albă s’a retras cu ai săi în ea, a desvoltat atâta energie, încât a impus Sultanului şi l-a convins să iea drumul întoarcerii; astfel se pare că aveâ dreptate regele Matiaş Corvin când scriâ Papei, că retragerea Turcilor a fost „o fugă ruşinoasă" (cf. Onciul, o. c. p. 54). „Din povestirea aceasta concisă, precisă şi frumoasă, reiese că dezastrul Moldovenilor dela Valea-Albă, aceste Thermopyle româneşti, cum le numeşte d-1 Onciul, n’a fost atât de mare cum se crezuse până acum. Dimpotrivă campania sfârşeşte, după martorul Angiolello, cu victoria lui Ştefan, care răsare prin urmare în o lumină şi mai eroică în însuş războiul, care fusese socotit ca una din cele mai mari înfrângeri pe cari le-au suferit Moldovenii". Din cele expuse, rezultă în mod evident, folosul deosebit de mare pentru noi, al istoriei lui Donado da Lezze, care în privinţa reputaţiei istorice e pus alături de celebrii Paulo Giovio şi Marino Sanuto. D-1 Ursu, a adus prin desgroparea operei acestui scriitor cu vastă cultură istorică şi artistică, servicii reale nu numai istoriografiei italieneşti, ci mai presus de toate dă cea mai preţioasă contribuţie la cunoaşterea deplină a acelei epoce din istoria poporului românesc, care este pentru noi cea mai înaltă sinteză a eroismului desăvârşit şi gloriei strălucitoare. Pentru aceste consideraţii suntem mulţumitori domnului Ursu. www.dacoramamca.ro Nrul 11—12, 1910. LUCEAFĂRUL 903 Suntem siguri, că opera d-sale atât de nouă şi atât de muncită, utilizează nu mai puţin decât 147 opere şi manuscrise scoase din diferitele arhive europene, va fi primită în apus cu aceleaş cuvinte de laudă cu cari au fost întâmpinate şi alte lucrări anterioare ale d-sale, şi astfel deodată cu reputaţia ştiinţifică ce-şi creează în străinătate, ridică în măsură considerabilă, înaintea apusului luminat, şi prestigiul istoriografiei româneşti moderne. Matei. Cronică. Vasile Stroescu. Numele Stroescu se rosteşte la noi ca a unui sfânt naţional. Şi va şi rămânea întotdeauna adânc săpat în inimile noastre şi împrejmuit de aureola admiraţiei şi recunoştinţei generaţiilor din viitor. D-l Vasile Stroescu a venit în împrejurări grele, ca trimis din cer, să reverse asupra noastră darurile bogăţiilor sale pământeşti. In câteva luni a sporit averea noastră naţională cu aproape o jumătate de milion de coroane, dăruit pentru înaintarea culturală a poporului nostru. Această faptă rară şi nobilă a d-lui Stroescu ne-au făcut să ne gândim la miile de oameni bogaţi ai neamului românesc, cari cheltuesc sute de mii pentru plăcerile vieţii lor egoiste, fără să jertfească un ban pe altarul intereselor obşteşti. Şi dacă stai să te socoteşti bine orice om bogat ar fi dator să dee partea din avere ce-i prisoseşte pentru scopuri culturale. Dupăcum oamenii bogaţi sufleteşte îşi jertfesc toată fiinţa lor pentru înaintarea neamului din care fac parte, adeseori fără să primească şi să aştepte nici un fel de răsplată, aşa s’ar cuveni ca şi proprietarii de averi să contribue la propăşirea neamului lor cu ce au şi cu ce pot: cu bani. N’ar săvârşi un păcat social de neiertat un artist mare, care ar creâ opere de artă nemuritoare, s’ar desfăta singur în frumuseţea lor şi, la urmă, le-ar nimici? Cum ar fi judecat un geniu al ştiinţei, care şi-a petrecut toată vieaţa in cercetări, care a reuşit să descopere adevăruri mari şi n’ar voi să le dea publicităţii, ci le-ar duce cu el în mormânt? Ar fi peste tot posibil un progres al omenirii, dacă individualismul egoist al oamenilor cu averi ar stăpâni şi lumea noastră sufletească? Ar fi o desăvârşită anarhie şi barbarie. Nu suntem deci în drept a întrebă: de ce au numai oamenii bogaţi privilegiul de a se bucură singuri de averea lor? De ce nu se revoltă obştea neamului împotriva egoismului lor antisocial şi anticultural? Pe pământul locuit de Români mulţi au adunat averi fabuloase. Şi cea mai mare parte dintre aceşti nababi nu desfăşură nici o activitate culturală, nu aduc nici un folos societăţii şi neamului. Trăesc numai pentru scumpa lor persoană, bucurându-se de toate desfătările iertate şi neiertate ale vieţii. Da, ei se desfă-tează în plăceri şi în trândăvie, pe când milioanele de muncitori exploataţi de aceşti bogaţi, îşi duc crucea vieţii în cea mai neagră mizerie. Nimeni nu vine într’aju-torul acestor robi ai hărniciei şi ai întunerecului. Şi n’ar fi oare datori bogaţii să jertfească prisosul averii lor pentru educaţia morală şi intelectuală a ţărănimii? Noi credem că interesele superioare ale neamului nostru ar trebui să le impună această datorie. Cu toate Vasile Stroescu. acestea ce puţini au conştiinţa datoriilor naţionale şi umanitare. D-l Stroescu a avut această conştiinţă. De aceea numele d-sale va rămâneâ ca o pildă frumoasă în vieaţa noastră naţională. Se cuvine deci s’aducem numelui Stroescu omagii de recunoştinţă şi admiraţie din cea mai curată inimă. 88 f Mikszâth. A murit cel mai mare prozator al Ungurilor tocmai când atinsese apogeul măririi. Sunt abiâ câteva săptămâni de când şi-a ţinut jubileul de patruzeci de ani ca scriitor, fiind sărbătorit într’un mod deosebit de înălţător. Toate societăţile culturale ale Ungurilor i-au prezentat omagiile; i s’au dat decoraţii, titlii academici honoris causa, şi i s’a www.dacoromanica.ro 304 LUCEAFĂRUL ■ Nrul 11-12, .1910. cumpărat, ca dar al naţiei ungureşti, o moşie în valoare de aproape două sute de mii coroane. Satul lui natal, obscurul sat din nordul ţării noastre, s’a nuinit după numele lui: Mikszăthfalva, perpetuând astfel numele scriitorului şi în domeniul rigid al administraţiei. Copleşit de atâtea manifestări de simpatie, Mik-szâth le-a zis jubilanţilor: „înapoiaţi-vă la căminurile voastre cu convingerea că aţi văzut: un om fericit". Vorba nu-şi pierde efectul dacă am aplica-o într’alt sens: aţi văzut un mort fericit!" Ce moarte mai fericită îşi poate dori un scriitor, decât aceea văzându-se adorat de o ţară întreagă, în apogeul gloriei? Moartea a sosit în momentul cel mai norocos, potenţând par’că acest prisos de admiraţie şi simpatie. Mikszâth-oinul aveâ cuvânt să mai ceară ceriului zile, dar Mikszâth-scriitorul nu aveâ nimic mai frumos de dorit. Vorba bătrânului Erodot rămâne deapururi adevărată: Cea mai mare fericire e o moarte frumoasă? Şi se poate închipui o moarte mai frumoasă ca aceea a lui? în literatura ungurească Mikszâth ocupă locul dintâiu, alături de Jokai. Cu o fantezie mai puţin avântată ca a acestuia, îl întrece mult în observaţiile spirituale, in umorul sănătos cu care zugrăveşte comicul vieţii din provincie, scenele hazlii din vieaţa Slovacilor şi a Palocz-ilor. A trăit şi a muncit ca gazetar. încercările-i nuvelistice din tinereţe nu au fost remarcate decât în cercul restrâns al tovarăşilor de muncă. Schiţele din vieaţa poporului slovac şi a palocz-ilor, croquis-uri spirituale, l-au ridicat deodată în şirul dintâiu al scriitorilor contimporani. De aci înainte calea gloriei îi.eră deschisă; a fost tradus aproape în toate limbile culte, stăpânind deasupra tuturor scriitorilor unguri. în româneşte n’a fost tradus decât „Parapleul Sfântului Petru", cunoscut şi acesta în cercuri foarte restrânse. Stavila politică e şi o stavilă literară întfe cele două literaturi atât de învecinate ca teritor şi atât de îndepărtate ca simpatie. Şi dacă am ţinut să-l remarcăm la acest loc, e întâiu pentru motivul, c’a fost într’adevăr un scriitor mare, al doilea pentru ca să ştie şi publicul nostru, cum se sărbătoresc scriitorii altor neamuri, chiar când nu pot aveâ pretenţia de a fi mai înaintate ca acela al nostru. Toţi scriitorii noştri la olaltă n’au luat onorarul de care s’a împărtăşit Mikszâth numai din prilejul jubileului. E bine să învăţăm câteodată şi dela duşman... 8 O mie şi una de nopţi, colecţia de poveşti orientale cunoscută sub numirea de „Halima", e desigur mult prea puţin răspândită la noi în raport cu frumuseţile ce le conţine. Cele două traduceri mai vechi, una făcută la noi de Barac şi cealaltă tipărită de I. Gherasim Gorjan la 1835, sunt cu totul rare şi de altfel nici n’ar mai puteâ satisface astăzi în toate privinţele gustul cetitorilor, limba lor fiind învechită. A fost deci a bună idee a nuvelistului nostru Eni. Gârleanu de a se gândi să pună din nou în circulaţie aceste minuni ale Orientului, cu poezia lor romantică, cu sensua-lismul şi fantasmagoriile lor. Ceeace ni 'se pare însă ■curios este că d-1 Gârleanu, în loc de a imită de pildă pe un prozator german, care în editura splendidă a revistei moderne „Die Insei" a tipărit o traducere proprie a „Halimalei", d-sa se mulţumeşte să tipărească în „Universul literar" fragmente din traducerea lui Barac, revăzându-le şi îndreptând asprimile de limbă. Procedările aceste sunt curioase. Lasă că nimeni n’are dreptul să se atingă de texte vechi, devenite oarecum istorice. Dar se întâmplă, ca cu toată revizuirea, să rămână barbarisme lingvistice. Se ştie anume că Barac a tradus „Halimaua" din nemţeşte şi că paginile lui sunt pline de nemţisme. Cuvântul „şlaier" de pildă, care înseamnă văl, e foarte des la Barac, iar d-1 Gârleanu îl admite în varianta sa... Noi credem că-nuvelistul nostru, cu stilul său frumos, în loc de a ne reînviâ o traducere veche, ar săvârşi o operă mult mai utilă, traducând el singur cartea asta populară, pentru care desigur se vor găsi mulţi editori. 8 Multatuli. La 7 Maiu a fost o zi de mare sărbătoare în Olanda. Cercurile literare şi toată populaţia a sărbătorit ziua în care Multatuli — pseudonimul lui Douves Dekkcr — a tipărit pe „Max Havelaar", o carte care cuprinde toată tragedia suferinţelor îndurate de coloniştii olandezi din lava. A fost una din cele mai frumoase lucrări, ce s’au scris în timpul din urmă pentru omenire. într’un stil strălucit, cu mult sarcasm şi în acelaş timp cu multă dragoste a ridicat vălul de pe atâtea răni ce bântueau în acele colonii, iar strigătul lui de revoltă a avut ecou in toată lumea. Multatuli — pe latineşte „am suferit multe" — cu tot talentul său cel mare de a scrie drame, proză şi versuri, cu toată strălucirea „Ideilor" sale, prin cari a intrat in rândul cugetătorilor contimporani de frunte, a trăit în mizerie şi a murit sărac, la 1887, in vârstă de 67 ani. „ 8 Din volumul „Idei" al lui Multatuli reproducem cu această ocazie următoarele pilde: 1. Lumea crede, că eu sunt împotriva tuturora. Asta, dragii mei, este o vorbă de clacă. Ah, dacă ar şti lumea, câte lucruri îmi sunt sfinte! 2. Greşim mult supărându-ne aşa de tare pe cei răi. Cei mai buni dintre noi sunt cei mai aproape de cei răi. 3. Din Biblie am înţelege mai mult, dacă am lăsă teologia la o parte. Căci sunt multe lucruri frumoase în cartea asta. 4. Nu-mi vine greu să-mi recunosc o greşeală. Şi o fac destul de des. Dar vă mărturisesc, că numai din mândrie. 5. Nici o prostie nu este atât de proastă ca să nu se găsească filozofi şi s’o ia sub scutul lor. 6. Un scriitor, care are vreme să dea explicări la toate, n’are ce să scrie. Un cetitor, care n’are vreme să se întrebe la toate: ce este asta? — nu mai trebuie să cetească. www.dacoramamca.ro Nrul 11—12, 1910. LUCEAFĂRUL 305 7. Este o durere în orice creaţie intelectuală. Ţi-ai dat seama, cetitorule, că cugetătorului trebuie să-i dai aceeaş îngrijire ca femeii lăhuze? Sg Teatru de vară. E foarte simpatică ştirea, cetită in ziarele bucureştene, că doi dintre cei mai distinşi artişti ai Teatrului Naţional, d-nii Brezeanu şi Toneanu, au închiriat pentru mai mulţi ani frumoasa „Grădina Blanduziei" din centrul Capitalei pentru o serie de reprezentaţiuni populare în cursul verii. Un început de teatru de vară pentru mulţime, cu o artă mai uşoară, cu piese mai senine, a existat el şi până acum in Regat. Trupe mărunte, cu toată cohorta de artişti vaganţi, cutrierau şi până acum provincia şi făceau să răsune grădinile Capitalei de toate împestriţatele lor mijloace de a distrâ. Dar de un timp încoace mişcarea a luat un curs mai serios. S’au angajat la aceste întreprinderi forţele cele mai bune şi astăzi se poate vorbi de un caracter demn al acestor tendinţe de popularizare ale artei dramatice. Intrarea d-lor Brezeanu şi Toneanu în acest curent, a căror vervă este admirată, al căror gust e cunoscut, promite categorice progrese. SS Un pamflet. în numărul dela întâiu Maiu a. c. al cunoscutei reviste vieneze Osterreichische Rundschau, a apărut un articol semnat de ungurul A. Ko-varos, care se ocupă de o carte edată de ministerul ungar de instrucţie. Cartea, care poartă titlul „Bucăţi istorice de cetire", e scrisă în nemţeşte din însărcinarea contelui Apponyi, de cătră fostul redactor al revistei „Nâptanitok Lapja", Benedek Elek. Făcând abstracţia dela împrejurarea că acerbul autor mutilează oribil frumoasa limbă a lui Schiller, îşi permite însă să debiteze cu un tupeu ne mai pomenit, cele mai revoltătoare falşuri istorice, din câte se pot intâlnl undeva, în vreme ce revoluţionarii unguri ca Bocskay, Tokoly, Răkoczy, Kossuth ş. a. sunt zugrăviţi în colori fosforescente şi prezentaţi ca adevăraţi zei, pe atunci domnitorii augustei case habsburgice sunt înfieraţi cu cele mai aspre cuvinte şi socotiţi ca cei mai neronici asupritori ai Ungurilor, lată prin ce caracterizări se cultivă alipirea cătră casa domnitoare: „Schon der rănkevolle Kaiser Friedrich III.hătte den Fussgerne auf Ungarns Nacken gesetzt". „Konig Rudolf (II.) und die niedertrăchtigen Seelen bei Hof fiihrten einen Vernichtungskampf gegen die ungarische Nation". „Der Hof sog den Adel ebenso aus, wie die Leib-eigenen". Şi în acest tenor e ţinută întreaga carte, care e una din cele mai rarisime pamflete tipărite. Recenzentul ungur numeşte, cu drept cuvânt, cartea aceasta o crimă (Verbrechen) împotriva dinastiei, a Austriei şi imperiului german. 8g Literatura filozofică. într’o cronică trecută am pomenit de societatea filozofică ce s’a înfiinţat la Bucureşti, cu scop de a răspândi studiul filozofiei. In vremea din urmă putem inregistrâ şi câteva lucrări filozofice de seamă, cari merită să fie cunoscute în cercuri cât mai largi. — în 1908 a apărut Puterea sufletească a savantului profesor C. Rădulescu- Motru, care tratează, pe baza ultimelor rezultate ştiinţifice, următoarele chestiuni: Afirmarea persona-tăţii omeneşti în principalele momente ale culturii. Legea conservaţiunii unităţii sufleteşti. Persoană şi mediu. Mecanismul actului voluntar. Caracterul. Puterile sociale. Cultura. — In 1909 a apărut minunata lucrare a tânărului filozof C. Antoniade despre Tho-mas Carlyle. — Iar de curând dl P. P. Negulescu, profesor la Universitatea din Iaşi, publică voi. I. din Filozofia Renaşterii, care cuprinde o Introducere asupra istoriei filozofiei ca ştiinţă şi o informaţie amănunţită şi în unele părţi nouă a filozofiei din epoca Renaşterii. — Pe lângă aceste scrieri, cari au îmbogăţit literatura noastră filozofică în vremea din urmă, au apărut lucrări de valoare în Studii filozofice, revista periodică a societăţii filozofice. Această mişcare îmbucurătoare e menită să dea un nou avânt culturii româneşti. gg Concertul corului dela biserica Sf. Nicolae din Braşov-Scheiu. Primim dela d-1 G. Dima, apreciatul nostru compozitor, următoarele rânduri pe care le publicăm cu plăcere: „Sub titlul acesta s’a publicat in No. 10 al revistei „Luceafărul" o dare de seamă despre concertul corului dela biserica Sf. Nicolae din Braşov, dat Marţi la26 Aprilie(3 Maiu) în Sibiiu, în care piesa „Cucuruz cu frunza ’n sus" e cualificată ca o prelucrare după Humpel, ceeace cu alte cuvinte, însemnează că numita piesă este o compoziţie originală de Humpel. Afirmaţiunea asta este neîntemeiată şi, prin urmare, greşită din simpla cauză că „Cucuruz cu frunza ’n sus" este un cântec poporal românesc. Eu l-am auzit de primadată in vara anului 1881 — când m’am stabilit în Sibiiu — dela domnişoara Elena baronesă Popp — mai târziu soţia d-lui jude de curie Andreiu Frâncu — care mi-a cântat şi cântecul „Hei leliţă din cel sat," amândouă ca cântece poporale româneşti din Maramurăş. încântat de originalitatea lor, le-am prelucrat pentru cor mixt şi tot în iarna acelui an s’au cântat amândouă în concertul Reuniunei române de cântări din Sibiiu, dat Duminecă în 6/18 Decemvrie în sala dela Musikverein, ca al 7-lea punct din programă. Ştiu că şi Humpel l-a prelucrat, însă, pe cât îmi este cunoscut, mai târziu decât mine. Dar împrejurarea de mai curând, sau mai târziu nu este de nici o importanţă, deoarece o melodie poporală nu poate fi privită în nici un caz ca proprietatea aceluia ce o prelucră. Cântecele poporale sunt proprietatea poporului din a cărui suflet au ieşit; ele pot fi prelucrate de mulţi înşi în fel şi chip, rămân însă pururea cântecepo-porale. Astfel stă lucrul cu prelucrarea piesei „Cucuruz cu frunza’n sus": este o prelucrare a unui cântec poporal românesc, iar nici de cum o prelucrare după Humpel. G. Dima". Sg www.dacoramamca.ro 300 LUCEAFĂRUL Nrul 11-12, 1910. Concertul Czerny. Sâmbătă, 4 Iunie a dat violonistul d-l F. Czerny în sala dela „Gesellschaftshaus" cu concursul d-lui W. Orendt, bariton, şi al orchestrei oraşului, un concert cu un preafrumos program. D-l Czerny a dovedit şi frumoase calităţi tehnice şi propriu zis muzicale în interpretarea internă atât de grea a concertelor pentru vioară de Beethoven şi M. Bruch. Concertul de Beethoven l-a cântat întreg, din cel de Bruch introducerea şi Adagio. Am remarcat dulceaţa tonului în cantilenele largi, mai ales sugestivă ni-a părut arietta-intermezzo din rondoul concertului de Beethoven. Câtră sfârşitul concertului s’a observat oboseală tehnică in „Zigeunerweisen" de P. de Sarasate. Orchestra oraşului sub conducerea fină'a d-lui Novak a fost cu toată dragostea pentru reuşita concertului, şi a dovedit de ce interpretare subtilă şi perfectă e capabilă, când e cu tot sufletul angajată. Nu ne aşteptam să auzim atât de plastic ţesătura atât de complicată a celor două concerte. Nu putem decât, să subliniăm muzicalitatea deosebită a acestui corp de orchestră. D-l Orendt, o frumoasă voce de bariton a cântat cu căldură discretă un lied în manieră decla-matorică de I. Biittner, o frumoasă poezie de Bjdrnson cu muzica de Grieg „Verborgene Liebe", „Minnelied“-ul de Brahms şi un ciclu de poezii: „Eliland" de Stieler cu muzica de compozitorul modern A. v. Fielitz. Acest compozitor se bucură de mare popularitate în Germania fără să fi putut ajunge la puterea de expresie originală a lui R. Strauss, M., Reger, Thuille, — care a murit prea curând, — şi ciclul „Eliland", care povesteşte dragostea descoperită a unui călugăr pentru o călugărită din Frauenworth pe lacul Chiein nu atinge niciodată intensitatea de sentiment din ciclurile lui Schubert sau Schumann. Efectul e exterior, superficial, sentimentalism iar nu vieaţă internă adevărată. Trivialitate, ca „Und ob das Herz mir berste". D-l Novak a ţinut acompaniamentul la pian foarte distins. L. T. Reviste şi ziare. Falanga. Cu nr. 18 s’a stins şi această revistă săptămânală din Bucureşti. Ea a plecat în lupta vie{ii literare cu următorul crez: „Românism fără şovinism; dragoste de întregul neam fără deosebire de clasă; iubire de tot ce e ales şi sănătos, — mai întâiu în fond şi apoi in formă; amor curat de artă, fără tendinţă de comercializare, — iată crezul „Falangei" noastre". Şi acum când încetează sau „adoarme" — cum se zice în cuvântul de încheiere — putem spune că nu lasă nici un gol în mişcarea literară. Partea literară a revistei se susţineâ prin colaborări întâmplătoare. Scriitorii din fruntea numărului prim au părăsit-o repede, au devenit chiar „vrăjmaşii" ei. Partea cea mai interesantă a revistei erau polemicile mărunte ale d-lui Mihail Dragomirescu, cari în ultimele numere au degenerat în personalităţi plictisitoare. D-l Dragomirescu mai are „Convorbirile critice", aşa că „lupta pentru adevăr" se poate continuă acolo. Mai bine ar fi, bineînţeles, să nu se continue niţăiri, căci certele de bâlciu nu înseamnă a îmblânzi şi a purifică moravurile literare. „Falanga" şi-a împlinit misiunea. Meritul ei cel mai mare e că n’a putut să trăească. Deci: în veci odihnirea ei! * Noua Revistă Română. Nr. 1. Voi. 8. D-l D. Drăghicescu publică un studiu foarte interesant şi actual despre „Ştiinţă şi Democraţie". Reproducem Introducerea: „Două mari forţe cuprind lumea modernă şi o stăpânesc pe fiecare zi mai mult: deoparte ştiinţa cu valurile ei luminoase, de altă parte democraţia deslănţuită şi liberătoare a omenirii. Viitorul aparţine întreg acestor imense curente şi prestigiul de care ele se bucură în ochii noştri creşte cu fiecare clipă. Alături însă de ştiinţă şi democraţie aristocraţia oligarchică, orgolioasă de puterile trecutului pe cari le-a pierdut, priveşte cu ochi plini de invidie terenul care îi scapă de sub picioare şi viitorul ei ameninţat. Ne mai având nici un rost şi nici o raţiune, în timpul din urmă aristocraţia oligarchică a încercat să opue pe unul din cele două curente contra celuilalt, şi din conflictul şi discreditarea lor reciprocă să-şi creeze un rost şi să-şi câştige raţiunea de a fi". * „Telegraful Român" Nr. 48/1910 publică propunerea d-lui Nicolae Sulică primită de sinodul arhi-diecezan privitoare la alcătuirea cărţilor de cetire pentru limba română. E o propunere in care se accentuează principiul naţional şi principiile pedagogice moderne. Un punct al propunerii cere ca „autorii tuturor manualelor scrise româneşte pentru orice obiect de învăţământ să fie îndatoraţi a da în cărţile lor o limbă ireproşabilă românească". Să nădăjduim că propunerea d-lui Sulică va fi şi urmată. în acelaş nr. se publică un răspuns nedemn şi de-un arţag bătrânesc la adresa d-lui Chendi. ‘ 88 Ştiri. La 14Maiu pictorul suedez Bruno Liljefors şi-a serbat jubileul de 50 de ani dela naştere, Liljefors e unul dintre cei mai mari zugrăvitori de animale. Pe vremuri Academia din Stockholm il dase afară din cauza „lipsei de talent". Astăzi e sărbătorit de întreagă Suedia. * Atragem atenţiunea cetitorilor asupra următoarelor volume apărute de curând: Ape mari, novele şi schiţe de C. Sandu Aldea, Povestiri de seară de M. Sadoveanu şi Cireşul lui Lucullus, de D. Anghel şi Şt. O. losif. * A apărut voi. II. din Criticele d-lui E. Lovine seu cu următorul cuprins: Matilde Serao, Emil Faguet, Antonio Fogazzaro, Benvenuto Cellini, Pe drumurile Eladei, I.-I. Weiss, P. Cerna, D. Anghel, O. Goga, M. Sadoveanu, Fantezii critice. * Bursierii „Societăţii pentru fond de teatru" s’au hotărît să facă, în cursul lunei Iulie, un turneu artistic sub conducerea d-lui Aurel P. Bănuţ. Vor cântă d-nii Ştefan Mărcuş, tenor, şi loan Crişan, bariton, iar d-l Bănuţ va ţineâ conferinţe şi va declamă bucăţi din autorii români. Acest turneu se aşteaptă cu cel mai mare interes de publicul românesc. Artiştii vor cutrierâ centrele: Arad, Caransebeş, Oraviţa, Lugoj, Orăştie, Sibiiu, Braşov, Blaj, Abrud şi Bistriţa. www.dacoramamca.ro Nrul 11-12, 1910. LUCEAFĂRUL 307 * Ministerul instrucţiunii publice din România a cumpărat pentru pinacoteca din Bucureşti tablourile pictorului Grigorescu aflătoare in posesiunea moştenitorilor testamentari ai marelui artist. Tablourile au fost cumpărate cu 250 mii de lei. * D-l N. Em. Teohari ne trimite o desvinovăţire la acuza ce i s’a adus în numărul trecut (p. 363) al revistei noastre. Nefiind obiectivă şi nedovedind nimic nu publicăm această desvinovăţire. împrumutul nemărturisit, de care a fost acuzat, rămâne deci şi pe mai departe. * Suntem informaţi că în viitoarea stagiune a „Teatrului Naţional" din Bucureşti se va reprezenta o nouă piesă a d-lui Gh. Diamandi, intitulată „Bestia", în care se face o analiză amănunţită a societăţii de astăzi din România. Se afirmă că piesa d-lui Diamandi are o serioasă valoare literară şi artistică. Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — C. Loco. Impresiile dvoastră sunt prea sincere şi prea simţite ca să nu nublicăm o parte din ele. deşi luna Maiu, „luna iubirii", a trecut. Nădăjduim că năduful lunei Iunie nu v’a topit dragostea. „Puterea iubirii e cea mai minunată şi cea mai mare taină a naturii. Acum în luna Maiu întreagă firea îi cântă imnuri de preamărire. Bogăţia de verdeaţă, parfumul florilor, cântecul paserilor, toate câte te împresoară îţi aduc aminte de versurile poetului: Iubire, sete de vieaţă, Tu eşti puterea creatoare, Sub care inimile noastre Renasc ca florile în soare, Şi ’mbătate de-al tău farmec Ce peste lume se aşterne în tremurarea lor de-o clipă Visează fericiri eterne. Tu faci să circule în lume Puterea ta de zămislire Şi miliardele de forme De-alungul vremii să se’nşire. Vieţile ascunse’n germeni, Din somn — cât le atingi — tresar, Şi toate’n raza ta învie, Şi toate mai frumoase par. Toate, toate... chiar şi chipurile femeilor, cari nu te-au oprit niciodată’n cale, în luna iubirii îţi trezesc în suflet fiorii dragostei nemărginite şi nebune... Inima ta stingheră şi tulburată de jale se înviorează şi colindă, ca fluturul, din floare ’n floare, căutându-şi un loc de căldură şi de mângâiere... Setea de vieaţă ce-ţi înfioară întreaga fiinţă, îţi învălue ochii cu un văl de poezie, prin cari toate îţi par mai frumoase, mai aproape de inima ta dornică de o iubire curată şi mare... Lună Maiu, lună frumoasă, zămislitoare de-atâtea vieţi, ce n’aş da să pot şi eu cântă: Im wunderschbnen Monat Mai, Als alle Knospen sprangen, Da ist in meinem Herzen Die Liebe aufgegangen. Im wunderschOnen Monat Mai, Als alle Vttgel sangen, Da hab ich ihr gestanden Mein Sehnen und Verlangen. De câte ori n’am auzit repetate sub bolţile de frunze ale arinilor scăldaţi în poleiul lunii aceste mărturisiri ale poetului german! Glasul privighitorilor îngânau glasurile îndrăgostiţilor şi-mi luminau sufletul cu nădejdile iubirii... Un chip de fată mare mi-a răsărit în cale... O fată frumoasă şi cuminte ce-şi doineâ în stihuri de jale tinereţa neîncălzită de razele iubirii. Sufletul ei se tânguiâ Că nu i-e dat să-l ardă văpaia ta iubire, Senină’nfiorare — prisos de strălucire... şi se simţiâ ofilit şi părăsit. Şi când se ’ntâlnesc două suflete setoase de dragoste ca ale noastre, în luna Maiu, ce uşor s’apropie şi ce uşor îşi găsesc calea fericirii!" Bine că v’aţi întâlnit. Când vă logodiţi să ne mai scrieţi... I. V. Braşov. Se pare că aveţi fiorul poeziei în suflet. Dar de ce atâta pesimism? în loc de dragoste vi-e Dor de un sicriu împodobit Cu flori de primăvară, sau poate tocmai din pricina dragostei vă bat gânduri aşa de posomorite? Lămuriţi-ne în câteva versuri, că ne interesează. Mândrilă. Cleveland O. (America.) Dospeşte glia ’n luna lui Florar Şi din senin minuni răsar, Atâtea patimi tu deştepţi Iubita mea, — la ce te-aştepţi ?... Să fim noi în locul ei, am răspunde: la versuri mai bune! — Ne făgăduiţi că din „depărtări vrăjmaşe", ne veţi scrie regulat, dacă veţi aveâ „voie, timp şi bani"... Bine, bine, dar să adăugaţi şi o leacă de talent, căci făr de ăsta nu se poate. T. M. Traducerile din Heine şi Lenau nu merg. I. Mălin. Luăm act că nu ne-aţi scris decât sub trei pseudonime între cari nu e şi cel de P. Papa-zissu. Vă rugăm să ne iertaţi că v’am confundat cu P. Papazissu. P. Papazissu. Vă mulţămim pentru lămuriri. Va se zică T. M., T. Cosma şi I. Mălin e altul. Vă rugăm şi pe d-voastră să ne iertaţi că v’am confundat cu 1. Mălin etc. — Dintre versurile trimise Cântecul merită nemurirea: Eu am o mândră ’n ţara depărtată, O mândră cum sub soare nu-i nici una, Când la fereastră noaptea se arată De obrajii ei, în zări s’aprinde luna. www.dacoramamca.ro 308 LUCEAFĂRUL Nrul 11—12, 1910. E. C. Nianza. Ne trimiteţi o poezie, „o emana-naţiune cumpătată", fiindcă ne credeţi competenţi „a analiză procesele de natură psihică, lăuntrică, sufletească". Hm. Nu sunte{i vreun elev al d-lui Drago-mirescu? Iată şi o strofă din „Şi cu mintea tulburată". Urlă tunetul făr’ trudă Şi-mi tot ţiue ’n urechi, însă eu de-adâncă ciudă Răsfoesc nervos cărţi vechi. Se pare că aţi răsfoit prea multe de-ati ajuns „cu mintea tulburată". A. C. „Cântecul unui boem" are părţi interesante. Dar ne mirăm cum Vă poate inspiră un sentiment pe care nu l-a{i putut trăi. Ce însemnează versurile: Ori patria-mi iubită, ori ţările străine. Ori ură ori iubire, tot una-i pentru mine? Prea sunteţi tânăr ca să fiţi cosmopolit şi aşa de blazat. . M. „Din căiţi cu slova sfântă"... făgădueşte. Aşteptăm altele mai curgătoare şi mai concentrate. I. T. C. „Sanda" e prea şcolăreşte povestită. în-nainte de a scrie vă rugăm să vă- obicinuiţi cu ortografia şi cu limba românească. Manuscrisul nu se înapoiază. V. D. Gherla. N’a{i făcut un păcat prea mare, de-aceea vă iertăm îndrăzneala, pe care vă rugăm să nu o părăsiţi, căci cine ştie dacă nu vă va prinde bine.. P. P. B. Păreţi a fi un om foarte interesant şi cu multă bunăvoinţă pentru artă în lumea d-voastră dela tară. Câteodată vreţi cam prea mult, de pildă: Aşi vreâ să am un fluieraş De doine şi de hore, . Să cânt din el, eu păstoraş Mai drăgălaş sub soare; Să caut oiţelor pe luncă, . . Să joace mierlele cu foc; Şi să doinesc seara pe lună S’adun şi zânele la joc... Asta’nseamnă să întrece{i pe Orfeu... Şi-i cam greu! V i o r e 1. Scumpe Viorel, nici a douaoară n’ai noroc.. nu sunt „posibile" nici de cetit, decum de publicat. A. S. „La aparentă yieaţa-i banală, dar dacă depărtăm vălul ce o acopere, răsar străduinţe, ţinte, lupte şi încordări"... Da, da, — dar credeţi că a depărtâ acel văl afurisit e o jucărie? în „Soartea" acest văl se ’n-groaşă rău. D. Aşteptăm altele mai reuşite. Reţinem strofa drăgălaşă. peste noi să-şi cearnă iar Mărul gingaş florile S’ascultăm ca mai de mult Iar privighitorile. D. N. P. Din cele două poezii, „Noi te-aşteptăm“ înseamnă un început de progres. S. G. „Primul amor" şi „Depărtarea" sunt lucrări de începător care nu făgăduesc. Ian cu. Regretăm că nu vă putem da un răspuns favorabil. U n o. Şi ’n zadar vocsc să aflu De e bine ’n viitor Eu nu pot nimic să aflu Şi rămân neştiutor. Vă credem, stimate versificator. E u d y m i o n. Noi v’am rugat să vă schimbaţi numai numele, nu şi talentul. De astădată mai frumoasă e ...hârtia de scrisori ce însoţeşte poezia. 1. Ţ. „El" nu merge. . . %* împodobim această rubrică cu versurile anonime: Dorm visurile... Dorm visurile mele, prinse în vraja unui basmu vechi, Şi glasul dragostelor stinse Nu mai îmi sună în urechi. Dorm în grădina părăsită în care nimeni n’a intrat; Clipită trece cu clipită Pe somnul lor neturburat. Se-mbină crengile bătrâne Şi creşte iederă pe zid... Şi tot norocul ce-mi rămâne . Acolo-n taină, mi-1 închid. Sunt versuri frumoase! De ce nu le găsiţi vrednice de un nume? 1. S. S. Două strofe din „Noapte": Doarme’n liniştea ’nserării Legănat de vise Iacul, Pe mătasa apei sale Flori îşi cerne liliacul. Stau încremeniţi, copacii . Nu-i înclină nici o boare, Doar în iarba parfumată Tîrîit de greeri moare. Aviz abonaţilor. Acest număr apare dublu din cauza grevei tipografilor. Numărul viitor va apărea regulat la începutul lunei Iulie. Onoraţii cetitori cari nu sunt în regulă cu achitarea abonamentului sunt rugaţi a ne trimite până la întâiu Iulie sumele cu cari ne datorează ca expediţia revistei să li se poată face şi pe mai departe regulat. Administraţia revistei „Luceafărul11. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro