Luceafărul
Anul IX
Episcopul Dr. Miron E. Cristea.
   Sibiiu, 16 Maiu 1910.                          Nr. 10.
www.dacoramamca.ro
                      Noul episcop al Caransebeşului.
                                 — Dr. Miron E. Cristea. —
   De mult nu s’au văzut Ia noi izbucniri de bucurie mai sincere şi mai însufleţite ca la sfinţirea şi instalarea noului episcop Cristea. Lumea românească a făcut din ele nişte sărbători naţionale dintre cele mai frumoase. >
în cele câteva zile de prăznuire a învierii, primăvara naturii s’a îngemănat cu împrimă-vărarea sufletului românesc, în care a înmugurit din nou florile unor nădejdi luminoase pentru viitor. Inimile cele mai ofilite s’au înviorat la auzul cuvintelor viguroase, demne şi categorice ale noului şi tânărului episcop. N’a rostit de mult graiu de arhiereu român vorbe de o aşa înaltă valoare intelectuală, morală şi naţională. Cuvântările episcopului Cristea au fost pentru toţi — chiar şi pentru cei mai intimi prietini ai P. S. Sale — relevarea unui suflet ales, care e chemat să lase pagini de aur în vieaţa noastră bisericească şi naţională. Cuvintele Preasfinţiei Sale spuse în faţa altarului: „Făgăduesc că credinţa şi legea strămoşească, limba şi cultura românească ... vor fi stelele conducătoare ale
activităţii mele. Si nu mă voiu abate nici în > »
viitor dela calea cinstită de bun Român şi de convins ortodox"... au fost o mărturisire de credinţă a unei personalităţi, care-şi dă seama că arhiereii unui popor ca ai nostru, ce îşi cucereşte prin luptă îndărătnică şi necurmată dreptul la o vieaţă naţională independentă, nu pot fi numai păstorii unei turme de credincioşi cucernici, ci trebuie să fie căpeteniile unei oştiri, care c’o mână se ’nchină şi cu alta se luptă. însufleţirea care a trezit-o noul episcop în întreg cuprinsul românesc, ne îndeamnă să ne zugrăvim, la flacăra
sufletului nostru tineresc, icoana arhiereilor asa cum ar trebui să fie în vremurile de astăzi. Ei ar trebui să fie tot atâtea lumini rupte din cer pentru a încălzi sufletele româneşti, ■ ar trebui să fie tot atâtea fulgere ce aprind în inimi dragostea de luptă, îndemnând oştirile de credincioşi să cucerească nu numai îm-
               t
părăţia cerurilor, ci şi împărăţia pământului, amândouă deopotrivă de scumpe pentru fericirea şi dăinuirea neamului românesc.
    Acest ideal de a avea în scaunele episcopeşti asemenea personalităţi mari, de adevăraţi eroi, până acum ni s’a împlinit destul de rar. în sânul bisericii am avut, însă, întotdeauna oameni eroi. Trecutul nostru ne dovedeşte că aproape toate izbânzile câte le-am dobândit, avem să le mulţumim preoţilor mari, cari şi dacă n’au purtat cârja de arhierei, totuş au fost adevăraţii conducători bisericeşti şi lumeşti ai poporului nostru. Acei preoţi luminaţi au fost nişte suflete de viteji cari au purtat, în vremuri grele, războiul împotriva întunerecului şi Nedreptăţii. Ei au fost adevăraţii trimişi ai Iui Dumnezeu, cari au descătuşat, cei dintâiu, puterea de gândire şi de simţire a unui popor robit stăpânilor îngrăşaţi de trândăvie, de minciunile sociale ale veacurilor şi de prostia braţelor muncitoare. Ei, preoţii-profeţi, au învăţat poporul nostru să-şi înalţe privirile spre cer şi în numele dreptăţii dumnezeeşti şi omeneşti să-şi cucerească cea dintâiu rază de dreptate şi de libertate.
    Şi poporul românesc nu va putea fi încă multă vreme un popor de pace. Trupul lui va mai sângera încă, până se va simţi
                                          1*
www.dacoromanica.ro
236
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1910.
deplin stăpân pe drepturile lui. Prin acest botez de foc a trebuit să treacă, însă, orice neam ce-a simţit puterea de credinţă într’o vieaţă mai bună, mai omenească.
tărirea urmaşilor ce vor moşteni întruparea împărăţiei, care astăzi trăeşte numai în sufletele visătorilor. Mai ales dela arhiereii noştri, cari sunt reprezentanţii cerului pe pământ,
Domnita Cristea, mama Episcopului.
   Orice om ce nu se îngrădeşte de interesele lui înguste egoiste, ci-şi dă seama că vieaţa lui e numai o zea în vieata socială şi naţională, va căută să dea un înţeles mai durabil fiinţei lui de-o clipă, jertfindu-se pentru idealurile mai îndepărtate ale neamului din care face parte, pentru înaintarea şi în-
suntem în drept să aşteptăm ca fiecare dintre ei să fie un.arhanghel, oare într’o mână ţine crucea, iar în ceealaltă spada de ostaş al aceleiaşi oştiri. Această nestrămutată legătură dintre cruce şi spadă li-o impune istoria poporului nostru din toate vremurile şi noul arhiereu a avut eroismul să o accentueze
www.dacoramamca.ro
Nrul 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
237
în vorbirea prin care şi-a luat în stăpânire Episcopul Cristea e fecior de ţăran din scaunul dela Caransebeş.                   Topliţa-română (comitatul Murăş-Turda). E în
  Aceia dintre arhiereii noştri cari nu-şi îtn- vârstă abia de 42 de ani, aşa încât tinereţa îl plinesc astfel chemarea, sunt tot atâtea neno- va ajută să împlinească faptele mari pe cari le rociri pe capul bietului nostru popor. Şi aşteaptă toată suflarea româneascădela dânsul.
George Cristea, tatăl Episcopului.
împotriva oricărei nenorociri obşteşti, fiecare
om cinstit si conştient e dator să se ridice » »
fără şovăire şi pe faţă. Căci conducătorii răi şi nepricepuţi sunt lespezi de plumb, cari ne omoară cu zile, împiedecându-ne înnaintarea sau împingându-ne pe căile pierzării.
                                                        *
  Familia Cristea e originară din comuna Potoc (comitatul Murăş-Turda). Unul dintre strămoşii episcopului, anume Vasile Cristea, eră „birău domnesc" peste averea baronului din Potoc, cu numele Kemeny. Iobagul Vasile Cristea eră om îndrăzneţ, care adeseori se împotrivea poruncilor şi tirăniilor dom-
www.dacoromanica.ro
238
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1910.
neşti. De aceea a şi fost închis şi judecat să fie tăiat în grapă de coase. Ţăranii au trimis însă vorbă Domnului, că în ziua în care va fi tăiat Vasile Cristea, va pieri şi familia KemSny până Ia cea din urmă odraslă. Baronul, în urma acestei ameninţări, s’a răs-gândit şi a poruncit argaţilor să mute gospodăria iobagului răsvrătit în fundul munţilor, în Topliţa-română. Pe urmă i-a dat drumul
orge Cristea şi a ţărancei cuminţi Domniţa,
din copilărie a avut o deosebită dragoste
pentru învăţătură. Fiinţa lui plăpândă şi
visătoare îl predestinase s'ajungă călugăr-
cărturar, care trăeşte mai mult cu sufletul.
Si-a făcut studiile la liceul săsesc din Bis>
triţa şi a trecut examenul de maturitate la liceul românesc din Năsăud. Sfânta teologie a urmat-o la seminarul Andreian din Sibiiu,
Casa în care s’a născut Episcopul Cristea.
şi lui Vasile Cristea, care, când a văzut iarăşi sfântul soare, a mulţămit Iui Dumnezeu şi s’a îndreptat spre vatra bordeiului său. N’a mai dat însă de urma lui. Pe unde fusese gospodăria sa, eră loc pustiu. Sătenii i-au spus ce făcuse stăpânul. N’a avut încătrău, şi-a luat toiagul în mână şi a plecat să-şi caute nevasta şi feciorul. Aşa a ajuns familia Cristea în Topliţa-română.
   In sufletul episcopului Cristea desigur că trăieşte şi firea acestui strămoş îndrăzneţ, precum şi dorinţa de a duce mai departe lupta împotriva stăpânilor cari trăesc din sudoarea feţii ţărăneşti.
   Ilie Cristea, feciorul ţăranului voinic Ge-
iar, după un an de dăscălie — Ia şcoala primară din Orăştie —, a ascultat, timp de 4 ani, cursurile de filologie modernă şi filozofie la universitatea din Budapesta. Pretutindeni a fost printre cei mai distinşi elevi.
   După terminarea studiilor a ajuns secretar si asesor al conzistorului din Sibiiu.
y
   Dintre faptele lui mai însemnate în calitate de sfetnic al mitropoliei ortodoxe amintim: regularea dotaţiunilor parohiale şi înfiinţarea băncii culturale „Lumina" din Sibiiu.
   în afară de biserică a desfăşurat o frumoasă şi exemplară activitate culturală. în cuvântările sale cătră popor a propovăduit, cu multă pricepere, dragostea de limbă şi
www.dacoramamca.ro
Nrul 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
239
de lege. Sufletul lui de ţăran a fost în totdeauna straja cea bună a activităţii sale. Si-a dat în totdeauna seama că temelia cui-
f
turală şi morală a neamului nostru nu e în cele câteva mii de cărturari înclinaţi a se închegă într’o clasă socială deosebită, ci în plugarii de pe ogoare şi în păstorii de pe plaiuri, cari trebuie învăţaţi şi educaţi pentru a ţinea piept cu viforul civilizaţiei de astăzi, în cuvântarea sa rostită cu ocazia sfinţirii a exemplificat aşa de nimerit chemarea cărtu-rărimii noastre răsărită din popor.
   Ea trebuie să fie ca ploaia, — a zis Episcopul Cristea — care se ridică din pământ până în înălţimile văzduhului, de unde se coboară iarăşi pe pământ ca ploaie mănoasă, ce-i dă vieaţă şi-l ajută să rodească mereu. Conducătorii ieşiţi din popor trebuie să fim ca ploaia, să ne străduim a revărsă asupra poporului toată roada muncii noastre neobosite; pentru întărirea şi înaintarea poporului românesc să ne jertfim toate frământările minţii şi toate sbuciumările inimii.
   Aceste cuvinte ale noului episcop sunt frumoase si înălţătoare, fiindcă ştim cu totii că astăzi mulţi fii ai poporului, cari s’au ridicat sus de tot în ierarhia socială, plutesc
în neştire acolo în văzduhurile străine de »
firea noastră ţărănească, şi când s’apropie
de pământ, vin ca o brumă sau ca un viscol
                                    ce ne ’nghiaţă inimile şi ne zăpăcesc minţile. *
   Episcopul Cristea a desfăşurat o activitate destui de frumoasă şi ca publicist. Trei ani a fost chiar redactor la foaia „Telegraful Român“. Din scrierile P. S. Sale e vrednică de o deosebită menţiune lucrarea: „Iconografia si întocmirile din internul bisericii
j
răsăritene" (1905), în care stăruie pentru reînvierea vechilor tradiţii răsăritene în arhitectura bisericească şi în întocmirile din lă-untru ale bisericilor. în numita lucrare se vorbeşte şi de aplicarea motivelor artei poporale în arta decorativă bisericească.
   Această parte a activităţii noului episcop ne îndeamnă să ne bucurăm şi mai mult că a ajuns să păstorească o dieceză, căci suntem încredinţaţi de sentimentele de simpatie şi de înţelegerea cu cari va aprecia orice manifestaţie culturală şi artistică.
   Figura blândă şi inteligenţa vioaie a călugărului Cristea a cucerit demult inimile noastre şi generaţia tânără, care leagă atâtea nădejdi de viitorul lui ca arhiereu, desigur nu se va înşela.
   De aceea îi dorim din tot sufletul putere de muncă şi zile îndelungate pentru a ajunge acolo, unde „vrednic este“ s’ajungă spre fericirea neamului nostru românesc.
                                                                                                     Oct. ,C. Tăslăuanu.
          Răsvrătire.
... Iar sufletul acum e oceanul,
Ce tremură şi geme şi se sbate.
Popor îngenunchiat, ce se ridică Sunt gândurile mele sbuciumate.
Veniţi din lunga voastră pribegie,
Veniţi, dragi visuri, astăzi înnapoi,
Voi, cari aţi plâns, plecând a voastră frunte, Vreau să-mi muriţi pe câmpul de război.
De dragul ei noi am zidit o lume Şi-am ridicat-o ’n tron măreţ, regină, —
Sus voi acuma, gânduri amăgite,
S’o detronăm pe cea cu multă vină!
www.dacoramamca.ro
240
LUCEAFĂRUL
Nrul 10. 1910.
Din jurul frunţii, ei noi să desprindem Cununa cea de raze calde, sfinte, Pământului să dăm ţărâna moartă,
Să dăm uitării vorba, care minte.
Tu nu ţi-ai priceput a ta menire,
Ai amuţit la ruga cea blajină,
Dar azi pornesc, cu furie, spre tine Aprinse gânduri, — cruda lor regină!
Şi cele ce-au ştiut să ţi se ’nchine, Azi au cu ele fierul răsbunării,
Şi cele ce-au ştiut să te mărească Cu râs demonic azi te dau uitării.
Coboară-te din slava ta, coboară, Desbracă haina scumpă de lumină, Căci n’ai avut cuvânt de mângâiere Pentru sărmanul care ti se ’nchină.
Lumină vreau. Mi-e sete de lumină, Şi de izvorul cald de mângâiere, — De-atâtea ori ai auzit strigarea Şi-ai stat înmărmurită în tăcere.
Coboară-te şi alteia dă locul,
Să dea avânt duioasei tinereţi,
Să strălucească dulce, adorată, Renăscătoare atâtor frumuseţi.
                              y
Coboară-te din slava ta, coboară, Fă loc acelei care va veni Fă loc zeiţei blânde, aşteptate, Luminătoarea căilor pustii.
Ea va veni a toate ştiutoare Şi, alinând al minţii mele chin,
Va da vieată dorurilor moarte, Tinzând deasupra mea un cer senin
                                                                                               1. U. Soricu.
                                   Poveste.                                            
        Bate vântul lin, ' Seara în amurg            Fagii s’au plecat                 
    Printre ramuri vin         Când izvoare curg     Şi i-au desmierdal,               
    De departe şoapte,     Şi s’alung nebune         Murmurând în vânt                 
       îngânând în noapte: In valuri cu spume,       Melancolic cânt...“               
     „Fost-a crăişor       Pe moale covor            Printre ramuri lin                
     Tinerel fecior,       Ţesut din mohor           Fâlfăinde vin                     
     Ce-a iubit odată      Lin s’au legănat          Umbre negre’n noapte              
     îngeraş de fată.      Si s’au sărutat.          Povestind în şoapte.              
                           )                                                     D. P. 
                                      EE3                                              
                                   Cugetări.                                           
A putea spune cum iubeşti,         înseamnă a Tocmai aceea e puterea fermecătoare a    
iubi puţin.                    Petrarca. iubirei, că înalţă tot ce atinge suflarea ei. 
*•                                          Asemenea soarelui a cărui rază aurie, pre- 
Cine nu poartă cerul în sine, înzadar îl schimbă ’n  aur chiar şi norii furtunoşi.     
caută în lumea întreagă.   Otto Ludwig.                                   Grillparzer. 
                                      ' &                                              
www.dacoromanica.ro
Nrul 30, 1910.
LUCEAFĂRUL
241
                              Melentea.
   Bădicul Melentea are o casă de bârne înnegrite de vreme şi mâncate de cari, sus la marginea pădurii pe-o coastă pietroasă. Căsuţa e scundă şi afumată, mică şi pitită, şi toată ziua se înhoalbă din două ferestruţe, cât palma. în căsuţa aceea şi ’n curte se izbesc, cât ţine Dumnezeu lumea, o grămadă de copiii despoiaţi, cu părul vâlvoiu, cu obrajii nespălaţi de săptămâni. Numai când simt că se apropie bădicul Melentea, sar ca iepurii şi odată s’ascund grămegioare în un-gheţe.
   „Ho! paraleii tatii, nu sunteţi acasă?" — întreabă totdeauna bădicul Melentea. „Gândeam că-s acasă", zice el întorcându-şi capul spre femeia ce cârpeşte nişte zdrenţe după masă. „Că ce le-am adus eu? Ce le-a adus tata? Turtă dulce din târg, gogoroane roşii dela jupanul, şi nişte hăinuţe nouă-nouţe!“.
   Apoi îşi aruncă subt pat uneltele de lucru şi se aşază pe laviţă, obosit.
   „Gata-i supa tu muiere?" o întreabă, privind-o chiorâş.
   —     „Iar începi?" ţipă femeia. „Zău, tu-ţi faci de cap".
   —     Cum să-mi fac de cap? N’am fost eu azi dimineaţă la măcelar, şi nu i-am zis: Jupâne, două chilograme de carne ! Da ştii cu măduvă şi grasă! Şi n’a dat el de două ori cu barda, şi nu m’a întrebat chiar pe mine: Unde pofteşti s’o trimit? Unde? Acasă la mine. La Melentea acasă. Se vede treaba că băiatul n’a nimerit aici.
   —   Si nici c’o nimeri vr’odată, zicea femeia.
   —   Aşa crezi tu? Apoi iacă, voi muierile
odată vă perdeţi curajul! Da de bine să nu
te temi niciodată. în urmă femeia-i punea
pe masă un bruş de mămăligă, o fiertură
acră, şi Melentea începea să înghită straşnic,
lăudând bunătatea mâncării. Erau numai
cartofi fierţi, zama eră apă goală, subţire,
mestecată cu otet.
                 » -
   —     „Plutesc steluţele de grăsime! Doamne tu muiere, mă tot gândesc eu de unde avem noi atâta unsoare şi oleiu. lată ş’o bucată de carne! Dela noi din casă, carnea nu se mai gată, asta o ştie tot satul. Să vezi tu
cum mănâncă alţii! O ceapă, un bruş de pâne, un petecuţ de slănină. Dar’ supă la ei, carne la ei, fiertură bună, nu s’a pomenit. Şi de aceea li se lungesc lor grumazii şi li se fac străvezii urechile. Şi nu numai cei mari trăiesc aşa de prost. Copiii o duc şi mai rău ! Dacă au o fărmătură de brânză, apoi li se pare că au toată bogăţia lumii. De aceea vezi copii aşa de amărâţi peste tot locul. Ai noştri? Unde sunteţi paraleii tatii? Ia ieşiţi puţin la iveală!
   —     -«Dar’ dă-le pace, măi păgânule, şi ve-zi-ţi de mâncare" îi zice femeia necăjită.
   Melentea însă nu le da pace. Copiii veneau înaintea lui, stau cu capetele plecate, şi aşteptau. ~
   „Iată-1 pe Ionica tatii, începea Melentea întorcând cu faţa spre muiere pe un băiat ca de şase anişori, slăbuţ şi pârjolit ca de secetă. Aista-i.cel mai închelmat. Leu-pa-raleu, puişorul tatii. Da ce-ai mâncat tu astăzi? Tocană de berbece, aşa-i? Ş’o fălie de caş? Cu atâi mai bine! D’apoi tu Pătruţ — întrebă el prinzând pe altul de mână şi tră-gându-1 aproape. Tu supă de găină? Aha, ştrengarule, de aceea eşti aşa de aprins la faţă, ca- creasta cocoşului". Mai prindea pe unul, pe doi, apoi se sătura, îi lăsă să plece.
   —     „Da să-mi spuneţi voi, începeâ el odată, unde-s boii, unde-s vacile? Aha, la umbră. Asa-i, dacă dă căldura si umblă zbârnăind musca, vitele se trag Ia adăpost. Da la porci se vede că n’aţi dat de mâncare. Auziţi-i cum guiţă? Asta nu se cade, să lăsaţi dobitocul flămând! Iute să vă căraţi — unu — doi — trei — şi să le daţi de mâncare".
   Copiii ieşiau bucuroşi, dând buzna pe uşe, îmbrânc-indu-se, ghiontindu-se. Femeia-1 ascultă cu capul ameţit. „Doamne, măi bărbate, ziceâ ea, să ştii că tu nu vei ajunge bine! Să-ţi baţi tu aşa joc de copiii tăi. Nu ţi-e frică de mânia lui Dumnezeu?".
   —     „Nu, tu muiere, că Dumnezeu e bun şi nu se mânie". Melentea mâncâ mai departe, umflându-şi când un obraz, când altul. In ochii lui, când îi vorbiâ femeia aşa, se cobora pe câteva clipe o tristeţă adâncă, pri-
                                ’ 2
www.dacoromanica.ro
2<12
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1910.
virile lui se bolnăviau par’că. Şi atunci părea şi mai palid şi încreţiturile obrazilor erau mai adânci şi mai dese.
   Dar’ nu rămâneâ mult aşa. Se sculă, luă doniţa cu apă, o ţinea mult la gură, în vreme ce mărul lui Adam se plimbă maiestos, domol, pe grumazii lui deşiraţi.
   „Doamne, tu muiere, făceâ el oftând, punând doniţa pe laviţă, da ce minune-i aici?
   —  Ce minune?
   —     în vieaţa mea n’am mai băut aşa vin. Se vede, că iar a dat domnul Beniamin pe la tine, şi te-a cinstit cu vin!
   Femeia când auziâ de domnul Beniamin se înciudeâ rău, îsi zvârleâ zdrenţele, si-si puneâ mânile în şold.
   —     Iar îţi vin nebuniile? şi-l priveâ cu scârbă si cu duşmănie.
        i        f
   —     Ce nebunii? Dacă are omul nevastă frumoasă înseamnă că-i vine norocul acasă. Aşa şi cu mine. D-l Beniamin, bine că-i jidan, da-i bogat şi nu-i nici bătrân ! Când vreâ el să-şi facă un chef c’o creştină, unde să tragă? La Melenteoea cea frumoasă!
   „Vai, bată-te sfinţii, păgânule“, sbierâ femeia ieşindu-şi din sărite, şi începeâ să-i izbiască în cap o rochie ruptă, o cismă stricată, ce-i cădeâ ’n mână. „Dar cum te rabdă inima, mi-şelule, să mă batjocoreşti aşa în toate zilele. Nu mi-e destul că muncesc ca un bou, că-mi pierd capul cu atâtea guri flămânde, ce mă behăesc toată ziua. Mai vii si tu să-ti râzi
                              i        )
de mine?
   —     Dacă te-a făcut Dumnezeu frumoasă, eu n’am ce-ţi face, ziceâ bărbatul ţinând braţul ridicat, de apărare.
   —  Aşa-i, neruşinatule! Nu mai încapi de
mine! Da io-s de vină că mi-am mâncat
vieata? lo-s de vină că am slăbit ca o căţea » >
jigărită? Hai, spune! Nu tu, nu copiii, nu sărăcia din casă? Si acum dacă-s urîtă, tu faci glume pe socoteala mea. Şi spune, nu ti-e frică de bătaia lui Dumnezeu!"
   „Ci hai! să ştii că-mi place, tu muiere, îmi pare c’aud gura unei cocoane mari, care-şi spală bărbatul. într’adevăr, e pagubă că nu te-ai născut doamnă. Dar pentru aceea îmi place. Ştii, la alte case de om sărac, vine bărbatul ostenit dela munca zilei, îsi zic două-trei vorbe cu femeia, şi el, rupt de os-
teneală se culcă... El crede că dacă doarme va vedea vieata mai frumoasă si mai uşoară
                y                   t        y
decât cum este. Femeia tace şi înghite necazul, şi din când în când se uită cu mâhnire la omul care doarme pe-un suman, cu faţa galbenă şi suptă. Vezi mie de oamenii ăştia nu-mi place. Dela o vreme par’că nici nu mai ştiu vorbi! Aia nu-i vieaţă! Nu-i deajuns că te roade sărăcia destul, să te mai rozi si tu?“ Tace puţin, şi priveşte la faţa veştedă a muierii, care se mai liniştise.
   „îmi place, adăugă el, că tu-ţi mai deschizi gura. Asta-ini place. Pentru vorbă, gura nu cere de mâncare. Dar ştii, totus, ce-mi vine în minte, când te văd aşa aprinsă? Păţania cu lada, cu lada ta de zestre. Ştii că plecarăţi pe vreme bună dela voi, dar pe drum v’a apucat o ploaie cu rupere de nor. Şi unde nu s’a umflat râul, unde nu s’au trezit valurile cari durmiau în adâncuri, ş’au început să arunce armăsari pe faţa apei. Chiar atunci intră în râu carul cu patru boi, doamne ce mai boi, par’că-i văd ş’acum, carul cu zestrea ta de mireasă. Atunci aşa erai de aprinsă ca acum".
   —     Vezi mă, tu eşti dracul gol, strigă femeia necăjindu-se iarăş. Ai de gând să taci odată? Ai de gând să înceţi cu batjocurile? Dar tu ce-ai avut, ce avere? Iacă hârbul ăst’ de casă. Ai fi aşteptat se vede să-ţi aduc car şi boi şi Iadă încărcată?
• — Aici iar îmi place cum ai adus-o tu muiere. La casă de om sărac, de zestre nu-i vorba niciodată. Dar casele bogaţilor tot din zestre s’aprind şi se pustiesc. Mai au noroc cu nănaşii că merg de-i mai împacă. Fără doar şi poate, tu te-ai fi potrivit cu unul gazdă. Valeo, mămulică, ce dungi ai aveâ astăzi pe spinare. Să ştii tu, cei bogaţi se mănie mai iute. Noi de ce să ne măniem? Iacă, tu de pildă, de ce te mănii?
   —     Acum lasă-mă, Melenteo, vezi-ţi de lucru, ori culcă-te, dar lasă-mă că mi-e destul pe ziua de azi", ziceâ femeia.
   Bădicul Melente însă, cât stă peste zi ori seara acasă, tot meliţâ din gură. El aveâ o credinţă-: omul sărac dacă ’nchide ochii ori gura, începe să se gândească. A cercat el de câteva ori aşa, dar nu i-a plăcut aniă-reala aceea ce izvorâ par’că din toate părţile,
www.dacoramamca.ro
Nrul JO, 1910.
LTJCEAFĂEUL
249
la gândul cel mai puţin, şi-i pătrundea fiinţa. „Gândurile, zicea bădicul Melentea, să le lăsăm pe seama bogaţilor. Ei au la ce se gândi, ei se pot ajută cu gândurile, dar omul sărac oricum se gândeşte tot rău nimereşte, ca cela ce tot încărcâ o povară când în căruţă, când în teleguţă, dar nici cum n’o putea duce acasă, pentrucă nici la teleguţă, nici la căruţă nu eră înhămat vr’un dobitoc..."
   Cu atât avea noroc muierea, că bădicul Melentea nu prea da pe-acasă. Munciâ săptămâna încheiată în râsetele oamenilor cu cari lucră. Melentea eră bun de leac, când munciâ în rând cu alţi săteni. Că aceştia, îşi uitau supărările de-acasă, uitau povara lucrului, şi dacă foamea n’ar fi strigat cu glasul ei de broască, din deserturi, si-ar fi uitat si să mănânce.
   Melentea va fi fost şi el ostenit, dar la ainiazi nu se apucă să îmbuce, până ce nu mergeâ în şir pe la toţi muncitorii, până ce nu se aplecă asupra merindei şi n’o cercetă.
   „Săraci de voi, ziceâ Melentea, ce mâncări măi, ca la câni! Aşa trebuie să se hrănească un muncitor? Ce ţi-e bun d-tale călcâiul cela de pâne? Dar d-tale loboda asta? Iacă şi ştir şi fasola, şi ceapă, şi peste toate sfânta mămăligă. Mâncă român prost şi te’ndoapă, că de asta eşti bun! D’apoi colea o supă, o friptură, nu vă ştie face femeia?"
   Treceâ printre muncitori, clătinând cu tris-teţă şi desgust din cap. Se ’ntâmplâ ca vreun muncitor să fie nou venit, să nu-i ştie moarea bădicului Melentea. Acela priviâ întâi chiorîş la omul slab şi deşirat, care se plecă asupra mâncărilor lui. Şi nu apucă bădicul Melentea să-i spună două vorbe, când acela se şi sculă, răstindu-se: „Ce-i, măi bade, ce-i, măi deşi-ratule? Tu să-mi batjocoreşti mâncarea? Nu vezi c’acuşi ţi se desfac ciolanele, că nu Ie mai poate strânge peliţa galbenă? Dar tu ce mânci lihodule, de ne batjocoreşti pe noi aşa?
   — Eu, zicea Melentea, surizând, eu carne, şi supă. Eu mâncări scumpe, măi. Vino şi vezi! îl apucă de mânecă şi nu-1 mai lăsă până ce acela nu se apropiâ de traista bădicului Melentea:
   „Iată carne, iată paştete, iată şi plăcinte", ziceâ bădicul împingându-i sub nas un bruş de mămăligă, o fălie de ceapă şi sare.
   Dupăce mâncă se lăsă gemând pe spate.
   „Măi dragii mei, mi se pare c’ar trebui să îmi aduceţi un doftor. Femeia-i de vină. Mi-a pregătit nişte mâncări unsuroase ca acelea, si cum îs lacom, am mâncat de m’am umflat ca un baron". Şi pufăia pe nări, în hohotul de râs al tovarăşilor.
   „Că nu vă hrăniţi şi voi aşa de bine ca mine, să stiti că nu numai sărăcia voastră-i de vină, ci şi nevestele. Nu ştiu face bucatele cu gust. Da a mea? Ptii! bat-o focul de muiere, de multe ori îi zic: „Mai las-o cu fiertura, soro, mai las’ cu domniile, c’om sărăci şi nu suntem dedaţi cu sărăcia".
   De se ’ntâmplâ să muncească pe undeva
departe de sat, veniâ la prânz vr’un băiat
să-i aducă veşnicul mălaiu, si veşnica bucată
de ceapă. Melentea cât ce sosiâ copilul, lăsă
unealta din mână, se apropiâ de copil, căută
în corfă, mirosiâ, şi ceilalţi îl auziau numai
că se răsteşte la băiat:
            1
   —     Ce-i asta? Iar zamă cu carne de porc? Şi de ce-a pus maică-ta atâta smântână? Copilul zimbeâ subţire, bucuros, ştiindu-i felul.
   —     Acum să stiti, oameni buni — ziceâ Melentea întorcându-se spre Români — că de-oi muri odată şi odată, muierea-i de vină. Cine-o pune să mă îndoape cu toate bunătăţile? Astea-s pentru bogaţii cari se întind sătui pe canapele, nu pentru un muncitor ca mine!
   Unde are o muncă mai grea, tovarăşii îl ajută cu drag. Că bădicului Melentea i s’au cam dus puterile. De multeori e ostenit şi se clatină, ca o găină beată, pe picioare.
   —  Eşti ostenit bădicule — îi zice vr’un
        t
ficior, bucuros că-i poate ajută.
   —     Ostenit pustia, ba nu-s ostenit. Da, — adauge în taină — am băut o cupă de vin vechiu la ainiazi, şi poate asta să fie vina. Că la mine ’n pivniţă stau buţile în şir, de ţi-e mai mare dragul să le vezi.
   Sara, Ia plată, s’apropie de vreunul şi-i zice: Ia mai numără-ţi odată banii. Mi se pare că te-a înşelat. Omul, cum numără surprins, repede, vede că-i chiar lipseşte ceva din plată, se ’ntoarce la stăpân.
   —     Apoi să-mi spui, bine-i asta, domnule, zice vreunul mai aplicat la mănie.
   —  Ce să fie bine?
                                       2*
www.dacoromanica.ro
244
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1910.
   —   Că mi-ai tras din plată!
   —   Eu, din plata d-tale?
   —   Da, d-ta din plata mea.
   Stăpânul îi smânceşte banii furios, şi-i mai numără odată. Plata eră întreagă, şi omul trecea opărit, să afle pe Melentea. Dar el se mestecă în grabă în mulţime, şi nu-1 mai vedea.
   Când vine el la rând, dacă se ’ntâmplă ca acum să fi lucrat mai întâi la stăpânul acela, îi zicea:
   —   Eu, domnule, scot pentru cinci.
   —   Cum aşa?
   —   Bine. Pentru cinci suflete.
   Stăpânul priveşte întrebător la oameni: „A 1-ăsat careva să-i ridice el plata?"
   —   Ba nu, s’aude din mulţime.
   —   Atunci ce vorbeşti d-ta?
   —     Vezi că după dreptate aşa s’ar cuveni. Eu am acasă patru ficioraşi, da ăia încă nu pot lucră. De mâncat mănâncă, — nici lupii... Acum ei îs patru şi cu mine cinci.
   Bogaţii satului nu prea stau în vorbă cu Melentea. îi pişcă şi nu le place. De multeori aduce veşti pline de spaimă: ba c’a dat — colo pe hotar — boala ’n vite. El cu ochii lui a văzut vreo douăzeci crepate. Ba c’a auzit la oraş că au să se pună biruri nouă pe cei bogaţi, ba că se face bătaie...
   în biserică se pomeneâ de multeori c-ă vorbeşte cu glas tare. Creştinii-1 priveau nedumeriţi, iar popa câteodată nu se mai poate răbdâ să nu-1 întrebe:
   —   Ce tot ai acolo, bădic Melente?
   —     Eu nimic. Da sf. Niculae colea din icoană nu-mi mai dă pace. Mă tot întreabă câţi copii
am.   l-am spus că opt, şi sfântul tot nu crede si mă întreabă iar.
t
   Alteori îl înfruntă popa în uşa bisericii, când îs adunaţi creştinii mai mulţi.
   —     Eu nu-s de vină, părinte, dacă mă mai scap şi zic o vorbă tare. Sfinţii-s de vină. Ce au ei să mă tot întrebe: ce mânci azi, Melenteo, ce nu te ’mbraci mai bine, golanule.
Eu caută să le răspund, altfel ar strigă tare,, de n’ai mai putea ţinea slujba.
   Mai multe glume face Melentea când moare vreun creştin în sat. Dacă mortu-i vreun bogat, numai ce-1 auzi spunând, când aude clopotele trăgând toate:
                 Gros-gros Că-i bănos,
                 Gros-gros Că-i om bănos.
   „S’o isprăvit cu miferea lui", zice bucuros bădicul Melentea. Acum o fi stând în faţa căzanului cu zmoală clocotită, şi s’o fi târ-guind cu dracul cât să-i dee să nu-1 moaie acolo. Dar necuratul o să-i zică: n’ai ce-mi mai da. Până ai fost în vieată mi te-ai dat de bună voie mie, cu trup, cu suflet".
   Dacă mureâ vreun om sărac, şi trăgea numai un clopot, cel mijlociu, numai îl auziai pe Melentea că spune:
            Tingi-tingi-tingi tang C’o murit un om sărac, Tingi-tingi-tingi tang C’o murit un om sărac.
   „S’o isprăvit şi cu ăsta", zicea el bucuros. Da numai mi se pare mie că n’o avea hodină nici pe lumea ceealaltă. Cum e dedat cu sapa şi lopata, l-o pune Sf. Petru să sape pe lângă pomii raiului, să facă mere multe".
   Aşa-i bădicul Melentea. Când nu-i toacă muierii la ureche, îmbată de cap muncitorii cari sunt cu el, îi face să râdă şi să-şi uite necazurile. De gândit nu vrea să se gândească, nici acasă, nici între oameni, ci-i place lui aşa să-şi bată joc de năcazurile vieţii, îi place să tot scadă din puteri aşa pe nesimţite, ş’o-dată numai, când va fi să fie, să-l umbrească moartea pe neştiute. Şi i-ar plăcea atunci să fie cineva să-i spuie în batjocură la ureche:
            Tingi-tingi-tingi tang C’o murit un om sărac.
                                                                                                           I. Agârbiceanu.
www.dacoromanica.ro
LUCEAFĂRUL
245
Nrul 10, 1910.
                           Ceasuri de friguri.
Mi-e dor — de-un câmp pierdut Şi străbătut
De-un drum de soare plin, şi prăfuit...
Si mărăcini ce se usuc...
>
                                                     Şi să mă duc,
Dreptate... mai departe, fără ţel.
Mi-e dor de mute depărtări
                   Pierdute ’n zări Sub cerul arzător şi liniştit...
Lăsând durerile ce mă alung Târziu s’ajung
La margine de crâng, lâng’ un izvor.
                                                                                     Şi ’n lungul drumului tăcut Să fi crescut
Sălbatec, — buruieni şi muşeţel...
                B
Şi setea să mi-o sting, prelung, pe veci, Cu picuri reci,
De apă ’ntunecată din urcior..!
                                                                                                         Alice Călugăru.
                               Torsul.
             Din odaie, vin la vatră toţi motanii să s’adune Şi ’mpreună torc, — un cântec par’că din ascunse strune,
             Torc cu ochii ’nchişi de lene, lângă focul roş, şi torsul Lor, se ’ngână lung cu torsul fusului — şi cu întorsul Fir albastru depănat de rişchitorul cel din tindă.
             Vin la vatră toţi motanii somnoroşi să se întindă,
             Şi în murmurul de torsuri şi de fire ’nvârtitoare Pe când văluri de zăpadă cătră geamuri cad uşoare Eu cu capul lângă mâţa sură care mie-mi toarce Ascult, an cu an, cum vieaţa-mi ca un cântec se re’ntoarce.
                                                                 Alice Călugăru.
                       Note de drum.
Ladă veche să-ţi mai pun inc’un cerc la spate,
Ca să-mi fii tovarăş bun Soartea de ne-a bate.
                Şi cu dragoste ţi-a dat Zestrea lor bogată,
                Numai eu ţi-am arătat Faţă supărată.
                Meri înfloriţi M’ademeniţi
                Să prind în mâni toiagul. V’am tot visat Păduri de brad Şi voiu să vă trec pragul.
Câte mâni nu te-a deschis Albc-inelate Câte feţe ţi-a suris Tainic aplecate.
Numai eu nu ţi-am cinstit Legile sfinţite...
Mie ce mi-ai îngrijit?
— Cărţi îngălbenite.
Ca nişte fraţi Să m’aşteptaţi Cu cetini aplecate Şi ca surori,
Străine flori,
Cu suflete curate.
                         Maria Cunţanu.
                                                                        1.
                                                               Moştenire la surori,
                                                               Din părinţi rămasă,
Ai ascuns de-atâtea ori Taine de mireasă.
E3
www.dacoromanica.ro
246
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1910.
                                  La „Luceafărul".
                                     — Articol inaugural. —
   Am fost cel dintâiu, care în presa bucu-reşteană am vestit răsăritul şi întâia strălucire a „Luceafărului" în Budapesta. Şi vestirea o făcusem cu oarecare elan, deoarece se întâmplase, ca tocmai atunci câteva po-
rodite makabronskiene să facă în revistele »
lor de contrabandă o adevărată gălăgie în jurul afirmafiunei şuchiate: că ardelenii, influenţaţi de spiritul greoiu al mediului german, ar fi incapabili, prin chiar originea lor, a da culturii româneşti un artist mai fin, sau un poet mai de seamă. Spuneam acestei familii de urâţi intelectuali, că iată o revistă proas-petă ardeleană, a cărei limbă nu lasă nimic de dorit, la care încolţesc talente reale în proză şi poezie! Şi au cetit ei şi au cetit alţii şi cu cât glasul lui Goga sună mai melodios şi mai cuceritor, cu cât revista luă o înfăţişare mai nouă, mai ieşită din clişeele vechilor periodice familiare, cu atât se potoliâ mai mult pornirea celor zavistioşi.
   Iată ce scriam la sfârşitul acelui articol al meu din „Voinţa Naţională":
   „Cine mai este convins, că natura aspră a Românului ardelean nu evoluează şi că-i lipsesc facultăţile de a pătrunde în tainele şi subtilităţile artei, să răsfoească deci numerile apărute ale „Luceafărului" şi va dobândi o impresie mai bună... Dacă însă azi-mâne, din lipsa de vieaţa românească în capitala Ungariei şi din lipsa de sprijin, revista îşi va închide coloanele, îi va rămâneâ totus meritul de a fi avut grupaţi în jurul său câţiva tineri cu frumoase însuşiri, a căror muncă poate servi ca dovadă de avântul ce-1 ia cultura românească peste munţi şi de buna sa direcţie, cu toate piedecile naturale şi artificiale, de cari se izbeşte"...
   Repet aceste rânduri ca să se vadă, cât de greşite sunt unele combinaţii de caracter literar-istoric asupra originei şi continuării acestei reviste. „Luceafărul" n’a luat naştere şi nu s’a menţinut prin impulsiuni din afară, ci excluziv prin inspiraţia spontană a unor forţe tinere, grupate pe urmă în jurul poetului lor de seamă. El n’a urmărit la început
scopul de a servi literatura noastră generală, ci mai cu seamă de a fi un organ al tinerilor literaţi ardeleni, hotărîţi a trage o linie de demarcatiune între ce a fost si ce trebuie
         »                       i
să fie. A fost aceasta iarăş o coincidenţă cu clipa în care alţi tineri de talent au smuls binişor cârma politică din mânile celor osteniţi şi când şi în biserică s’a pornit o uşoară mişcare în favoarea elementelor mai tinere. Ţin mult să accentuez şi aici acest simptom, căci el înseamnă faza mai nouă întreagă, în care mişcarea noastră socială din Ardeal a intrat de zece ani încoace.
   Dar eră şi momentul suprem ca noua revistă să se ivească. Până Ia această dată noi nu avusesem o revistă literară în înţelesul real al cuvântului. Cele mai multe fuseseră nişte încercări de oameni cum se cade, dar fără relief. Când stai acum să frunzăreşti atâtea modeste începuturi, ca „Amicul Familiei" şi altele de natură si mai efemeră, îti vine să zâmbeşti, ca de anii naivi ai copilăriei. Şi n’o păţim altfel nici cu „Familia" regretatului Iosif Vulcan, a bunului bătrân, care are meritul de a ne fi scos pe toţi din faşe. Ori câtă dragoste punea acest venerabil amator de literatură pentru răspândirea „Familiei" la noi,
ea nu mai eră de mult decât un anacronism 0
şi nu putea să satisfacă nici cerinţele celor mai modeşti dintre cetitori. Cu lipsa totală de originalitate, cu rubricile acele stereotipe, cu ilustraţiile de o înfăţişare medievală, periodicul dela Oradea funcţiona ca o maşină învechită, fără să mişte spiritul şi fără să agite o problemă nouă.
   Cu infiriparea „Luceafărului" însă starea
cea veche se răstoarnă. Noua revistă vine
ca un vânt de primăvară, timid mai întâi,
apoi tot mai îndrăzneţ, aducând speranţe
nouă si lăsând să încolţească în inimi în-\ >
credere multă în puterea cultivătoare a scrisului. Apariţia fiecărui număr este înregistrată cu bucurie. Alături de Goga se remarcă mereu melodioasele versuri ale celei mai subtile poate ce am avut până astăzi, ale d-rei Cunţanu. Veselul Ciura îşi ţese într’un stil
www.dacoramamca.ro
Nrul 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
247
simpatic ştrengăriile studenţeşti şi schiţele sociale. Si ceva mai târziu, ca dintr’un izvor de munte, ţâşneşte belşugul de vieaţă şi talent din condeiul lui Agârbiceanu, a căutatului şi gustatului prozator de astăzi. Iar printre ei se ridică, pe nevăzute aproape şi din aceiaş mediu nou, doi tineri lirici, limpezi făuritori de versuri erotice, I. U. Soricu şi Ecaterina Pitiş. O producţie literară bogată şi frumoasă! Stil şi simţ pentru limba literară. Gust pentru forme artistice. Şi toate aceste erau completate prin o măsură cu totul modernă, dându-se revistei o înfăţişare mai plăcută prin ilustraţii, reproduse în condiţii superioare tipografice şi alese cu preferinţă pentru însemnătatea lor etnografică. Evident, Ardealul literar s’a înnoit!
   Dacă este adevărat sau nu, că desvoltarea culturală îşi are legile sale de evoluţie, cu urcări şi stagnări, nu voi să cercetez. Sunt însă o mulţime de dovezi, că în anumite clipe, ca prin o întâmplare fatală, puterea de producţie este mai generală. Forţele se nasc pe o linie mai mare şi, cuprinse de aceiaş curent, îndemnate cătră aceleaşi scopuri, îşi dau mâna spre conlucrare. O spun aceasta, pentrucă în timpul când „Luceafărul" trecea prin întâia sa fază, la Bucureşti se intemeiase o mişcare identică, în condiţiuni şi mai spornice de producţie, cu talentele cunoscute,.care constitue astăzi mândria literaturei contimporane. Era fatal ca între cele două reviste să se găsească puncte comune şi colaboratorii uneia să ajungă repede colaboratorii celeilalte. Pe neobservate „Luceafărul" îşi părăseşte caracterul pur ardelenesc. Se apropie de dânsul puteri ca Sado-veanu, Angliei, Iosif, Gârleanu, Sandu, Lovi-nescu şi alţii. Şi iată-ne astfel stăpâni pe o nouă revistă românească de caracter general, organ mai mult al tinerimei literare.
   E o muncă pozitivă frumoasă ce se desfăşură aici şi te atrage, fără să vrei, spre dânsa. Când noi, la organul nostru bucu-reştean „Cumpăna", vom reuşi să fim în capitala României ceeace este acum „Luceafărul" la Sibiiu, vom avea desigur două organe literare cu viitor şi cari singure vor putea stâ în centrul mişcării culturale. Ne convine mai întâi libertatea asta de cuge-
tare, ce trebuie respectată la fiecare şi caracterul acesta de neatârnare faţă de grupări sau personalităţi politice. Cu procedările şi felul de a fi al unor reviste de astăzi unde mulţi dintre noi sunt siliţi să-şi tipărească lucrările, s’au adus multe prejudiţii scriitorilor mai tineri. Politia critică a condeielor >
interesate face mult pentru ascunderea adevărului. Şi nimic mai demn de generaţia noastră, decât emanciparea de sub influenţa intereselor anti-literare şi gruparea noastră la organe proprii, fără stăpâni, şi fără diriguitori principiari, lăsându-se talentelor libera lor desvoltare. în republica literară nu trebuie să se sufere cătuşe.
   Mai are însă „Luceafărul" o calitate, asupra căreia aş voi să insist şi anume tendinţa de primenire continuă. Sunt acum nouă ani de când apare şi teama de îmbătrânire trebuie combătută tocmai prin o lărgire tot mai mare a cercului de puteri creatoare. Când vedem cum alte reviste, după abia câţiva ani de existenţă, încep să se prefacă în simple maşini, reeditând pe aceiaşi autori, cu aceiaş program îngust de idei şi de tipuri, cu aceleaşi forme cari revin fără sfârşit, ne convingem uşor despre necesitatea primenirei coloanelor. O revistă veche care şi-a realizat repede scopul, are caracterul mai mult al unui magazin de material istoric-literar. O revistă veche nu mai trăeşte în atmosfera năzuinţelor ideale, nu mai are simţul cald şi viu pentru actualitate şi ajunge să fie greoaie şi obositoare. O revistă veche este ca un suflet stins de femeie, care nu
mai ştie iubi si trăeste din amintiri. între> > ♦
baţi-vă de ce talentele tinere şi iubitoare de vieaţă nu se apropie astăzi de „Convorbiri literare"? Fiindcă toată existenta acestei
                                         }
reviste e forţată şi nu mai poate face faţă timpului. O ştia aceasta încă Eminescu, când scria în sonetul său satiric inedit:
   „Şi tot mai bună soartă decât la „Convorbiri"
   Ca nimeni să cetească a tale izvodiri..."
   în contra revistelor vechi mai avem o mărturie clasică şi anume pe Guy de Maupassant. „Trei lucruri n’ain să fac în toată vieaţa mea: n’am să mă însor, n’am să ajung academician si n’am să colaborez la Revue des deux Mondes". Şi nu s’a ţinut de cuvânt, căci a
www.dacoromanica.ro
248
LDCEAFARUL
Nrul 10, 1910.
colaborat odată la vechiul şi gravul organ al Franţei literare. Cert este însă că autorii mai subţiri, ca şi cetitorii, au oarecare oroare de vechituri.
   Este de dorit deci ca „Luceafărul", pentru a evită halul prescripţiunii, să continue a se înnoi mereu, să adune în jurul său mai ales spirite originale şi să fugă de clişee, de di-
dacticism şi de tendenţionism sec, ca necuratul de tămâie. Nici fraza emfatică, nici sâcăielile pedante, ci calea scurtă a sobrietăţii intelectuale să-l conducă şi va reuşi pururea să releveze talente, să deslege probleme, să deschidă cărări nouă în variata muncă culturală. Experienţa de până aci, îi vine în ajutor în mod absolut.
                                  II. Chendi.
                                          M e c c a.
Drumeţ, din cine ştie ce locuri depărtate în ochii lui albaştri purtând întreg seninul, La porţile cetăţii s’opreşte pelerinul Ş’ascultă largul vuet ce vine din cetate.
S’opreşte şi ascultă şi tremură străinul... De ce îl roade teama şi inima îi bate Acuma când ajuns-a la porţile visate?
De ce nu trece pragul cetăţii, beduinul?
   Să intre? Nu! 1-e frică... Oraşul poale-1 minte
   Şi nu-i cum îl visase in ceasurile sfinte
   Când îl vedeâ, departe, dormind în vis de lună...
   Se ’ntoarce pelerinul pe unde-a fost venit,
   Pe când, in depărtare, amurgul îşi adună Aripa-i uriaşă de vultur obosit...
      Paris, Martie 1910.             Victor EftimiUi
                           Zaplac nebunul.
   —  Iară?
   —  Iară.
   —  Câţi?
   —     Nu pot să ştiu. Da’ lipsesc, asta se vede numai decât; ş’apoi sunt şi urme. Nu e îndoială. în fiecare noapte, când de ici, când de colo...
   —     Bine, domnule, şi vii la mine cu jalba!... Da’ dumneata ce treabă ai ? ce treabă aveţi?... Ce păziţi aici?...
   —     Nu vă supăraţi, boierule; cum e acuma noaptea beznă, de unde să-l zăpseşti? Se strecoară ca şarpele; nu-1 simţi, — de unde să-l vezi?... Numai dimineaţa, vezi, că lipseşte...
   y
   Eră supărat rău domnul Custov, arendaşul, cât nici nu mai voia să înţeleagă de vorbă. La naiba! eră prea mult. în fiecare zi, de vreo două săptămâni, logofătul îi venea cu aceeaş veste: Cineva, unul, mai mulţi, o ceată — cine ştie? — stingeâ snopii de grâu de pe câmp; într’o dimineaţă ca în alta, lipsă! — De când arendăşiau Custovii în ţara românească, — şi erau acuma în
generaţia a treia, — nu li se mai întâmplase una ca aceasta; De aceea si conul Panait, în culmea înverşunării, n’a mai găsit acuma altă vorbă de răsuflare decât pe asta:
   — Aaah! Bine zicea ăla dela gazetă: Ţară păcătoasă, ţară păcătoasă, ţară păcătoasă!
   Iar logofătul, român cu chibzueală, care înţelege mânia stăpânului şi se pleacă în-naintea îndreptăţirii cu care certarea lui îl atinge, se încruntă şi el şi îi dădea dreptate: Fireşte că trebuia să fie păcătoasă ţara, în care astfel de lucruri se puteau petrece...
   Omul acesta luase moşia în arendă, dela stat; poate-o luase cam ieftin, — treaba lui! De ce n’a venit altul să dea mai mult? Vorba e că o luase; deaci dreptul lui, drept sfânt. Ai muncit pe pământul acesta? Pentru munca ta, ai luat atâta. Rodul, e al conului Panait.
   Munca e a ta, ţi-ai luat partea. Dar soarele, şi ploaia, vremea prielnică şi grăsimea pământului, — astea doar n’or fi ale tale, tărane! Astea sunt ale domnului Panait, care a plătit pentru ele arendă stăpânirii... Ş’apoi atunci, cum vii tu să pui mâna pe snopii
www.dacoramamca.ro
Nrul 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
249
de grâu, pe cari domnul Panait i-a plătit în tot chipul: şi ca rodnicie de jos, şi ca bla-goslovenie de sus, şi ca plămădeală a muncii Ia mijloc?...
   Cu drept cuvânt s’a încruntat logofătul, şi a dat şi el dreptate domnului Custov, Panait; cu pază mai multă va trebui să fie, de acuma ’nainte.
                                                             *
   Ce zicea Ia toate astea Zaplac? — Habar n’aveâ. în bojdeuca lui sărăcia bântuia ca şi-’nainte, — copiii tot aşa de goi şi hămesiţi, nevasta tot aşa de acrită şi plângăcioasă... S’o ia dracu de treabă! — Gata mămăliga aia, fă?...
   Poc! sare usa cât colo în ţâţâni, si badea Zaplac de pe scaun. — Ce-i asta bre?
   —  Să nu te mişti de-aici, că te-am prins!
—   strigă logofătul cu spume la gură. — Unde-ai ascuns grâul?...
   Ridică Zaplac braţele, par’c’ar fi vrut să zică: — Poftiti, căutati-1... — Si s’a lăsat iar pe scaun: — Iată, nu mă mişc.
   Ştia Zaplac că n’are să găsească logofătul la el nici un grâu; dar logofătul nu ştiâ, — şi nu ştia el multe altele, afară de ceeace din şoptite aflase, în sfârşit, cu multă greutate: Zaplac eră cel care fură snopii de grâu de pe câmp.
   Câtă vreme au fost nopţile fără lună, nimeni nu l-a putut vedea; a venit luna nouă... tot mai avea, jumătate, un sfert de noapte... Pe urmă a venit luna plină; — nu s’a putut răbda; şi atunci l-au văzut oamenii, — oricât s’a ferit...
   L-au văzut, sau li s’a părut?... — Căci înzadar logofătul caută prin toate colţurile, unde Zaplac ar fi putut să ascundă grâul... Nu e; nimic, nici un bob, nicăiri, nimic!
   —     Tiii, drăcia dracului! — logofătul pune capul în piept şi pleacă pe aci încolo; — pe când Zaplac se uită lung în urma lui şi
—   par’că — zâmbeşte.
                                                             *
   Să zâmbească Zaplac ? — Asta poate să mi se fi părut mie, sau dumitale, cetito-rule, dacă ai fi fost atuncea acolo. — Da! ce să zâmbească, vai de capul lui, că eră mâncat de boală; îi crăpase pielea mânilor şi-l apucă mereu cu ameţeală. — Doctorul,
când a fost prin sat, e o lună de atunci, i-a spus: să lase mămăliga, să se hrănească cu grâu, cu pâne de grâu... Ce dracu! doar eră destul grâu în tot judeţul! — Acolo de unde venise doctorul, cu proaspătă învăţătură, eră mai puţin, — şi totuşi! —
   Grâu! Pâne de grâu! — Căutaţi în pod la Zaplac! - Nici un bob... Dară'căutaţi în
sufletul si în înverşunarea lui...
                                                          *
   Bine, omule: iată unul şi-ţi spune: — Nu te potrivi ălora, e al tău, grâul, fă ce vrei cu el...
   — Tu simţi, că nu e adevărat, că nu e al tău, că nu poate să fie al tău, — că dacă întinzi mâna asupra lui...
   La ce te-ai mai născut tu, mă? Pe tot întinsul lanurilor acestora e grâul pentru domnul Custov, Panait; el mistuie mult, şi-i trebuie. Pentru tine nu se mai ajunge. Cine te-a mai încurcat şi pe tine pe pământul acesta?...
   Asa?...
    ’ *
   Zice Zaplac: — Aşa?...
   Şi atunci, când luna s’a culcat, sau, acuma, când n’a răsărit încă, se strecoară, de nimenea simţit, colo pe câmp, unde stau, în grămezi, snopii cari sunt pentru domnul Panait... Şi-i smulge, şi-i ia, şi se duce...
   Se îndârjeşte omul... Nu şi-a făcut bine socoteala... L-a supărat logofătul, şi de aia...
   Târziu, spre dimineaţă, răsărind luna, l-a găsit aruncând snopii pe râu...
   Nu-i căutaţi în pod, nu-i căutaţi în curte, în casa lui Zaplac... Acolo se duc, — pe apă în jos, — se duc, se pierd.
   L-au văzut! L-au prins acuma.
   Nu mai poate să tăgăduiască; l-au prins.
   Răspunde! răspunde Zaplac, ce-ai făcut,
—   dă socoteala! — De ce ai furat snopii, de ce-ai furat grâul?... Dacă tu n’ai avut destul pentru tine şi ai tăi, dacă ţi-a fost prea puţin tainul, — de ce n’ai adăogat acolo grămada strânsă cu atâta primejdie,
—   ci ai aruncat în risipire tot rodul acela?...
   Ia, te uită! la, te uită cum se înhoalbă la
mine Zaplac nebunul! Ce l-am întrebat eu? Ce l-am întrebat?...
   E nebun! Nu vedeţi, că e nebun? El are grâul acolo înaintea lui; îl fură, şi — îl
www.dacoramamca.ro
250
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1910.
aruncă pe gârlă! — Să-l macine, dacă e cu minte, — să-l frământe şi să-l coacă... Dar el îl aruncă pe gârlă! E nebun!
  Zaplac stă, — ochii lui se uită departe. Se uită să vadă, să cunoască ceva?... — Nu se uită el oare să-ţi lămurească ţie'nimica?...
  Ei, iată' aşa: A luat grâul acela, a strâns snopii în braţe, — l-a apucat mânia, şi s’a dus cu ei, s’a dus mereu, şi i-a dat pe gârlă,
— unul după altul... Nu i-a văzut, — a auzit doar, mai mult a ghicit, cum s’au strecurat, s’au dus, s’au pierdut...
   Şi în vremea asta nu se gândea la nimic, nu ştia nimic, nu-şi zicea nimic...
   Era nebun! De aceea îl şi puteţi vedea acuma la balamuc. — Auzi! Să strângă grâu de pe câmp, şi el, cu nevasta, cu copiii, — să morfolească mămăliga mucegăită!... Eră nebun!            .               Ion Gorun.
Ce freamăt jalnic se ridică Din şir de sălcii plângătoare Şi ce adormitor pluteşte Mireasma teilor in floare.
   Singurătate.
Pe ’ntinsul văilor amurgul îşi lasă umbra lui molatic, Un plop înalt în depărtare Suspină trist şi singuratic.
în murmur de izvor, în vale, Se 'nalţă-o doină fermecată Şi luna plină s’o asculte De după dealuri se arată.
                   Frunzişul adormit îngână                  Şi singur buciumul mai sună
                   Ca ’n vis povestea lui de şoapte          în trista linişte de noapte.
                                                                                                             Alexandru Stamatiad.
Amintiri despre Bunea
                                        de I. Paul.
                                                             II.
   Multe lucruri frumoase ar putea spune un zugrav meşter de oameni şi de lucruri despre Blaj, despre această obârşie a culturii şi simţului românesc, lucruri, cari ar putea împodobi o pagină însemnată din istoria culturii noastre naţionale şi cari ar putea clădi minţi şi oţeli inimi în tinerimea noastră de astăzi, şi în cea care va urmă. Tabloul ar fi frumos, dar se vede, că nu s’a născut încă meşterul zugrav vrednic de el. Poate tocmai Bunea al nostru eră menit să fie acest zugrav, dacă nu ni-1 luă Dumnezeu aşa de fără vreme şi fără rost. întru adevăr multă apă va trece încă pe cele două Târnave până ni se va mai naşte un alt Bunea, pentru chemarea aceasta.
   Dar să ne urmăm cuvântul despre Bunea, ca să-l vedem si ca flăcău, si om în toată firea lui, nu numai ca copil.
   După un an petrecut împreună la Blaj în cea mai strânsă intimitate, eu am plecat la
(Urmare.)
Viena să-mi urmez studiile şi în curând şi el a fost trimis la Roma, la seminarul de propaganda fide, unde îşi făcuseră studiile Şincai şi Petru Maior. Cu adevărat, dela Şincai şi Maior poate pentru întâia oară s’a făcut o alegere pe deplin nimerită între cei 500—600 de elevi ai liceului din Blaj, ale-gându-se Bunea pentru a fi trimis la Roma. Dela Şincai până la Bunea, dacă dragostea de prietin nu mă amăgeşte, par’că în nici un trimis Ia Roma, nu s’a întâlnit atâta tărie de caracter, atâta simţire pentru neam, atâta talent şi putere de muncă pentru ştiinţă şi atâta obiectivitate şi desinteresare neprihănită de spiritul iezuitic dela Roma, aşa de primejdios pentru un tânăr mai slab de înger.
   Deşi ca studenţi ne scrieam din când în
      f             J
când, de văzut însă nu ne-am mai văzut timp de sase ani. La Viena însă de multe ori vor-biam cu colegul şi prietinul Bârseanu despre Bunea, cu care fusese coleg de clasă şi prietin
www.dacoramamca.ro
Nrul 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
251
de cruce la liceul din Braşov, prietinie, care deasemenea a durat toată vieaţa şi pe care nici pământul, care azi acopere faţa blândă a iubitului nostru Guşti, n’a putut-o îngropa.
   După şase ani eu terminându-mi studiile şi făcând o călătorie prin Italia, ajuns seara la Roma, înainte de a fi văzut ceva măcar din minunile cetăţii eterne, până în ziuă am alergat a doua zi în Via Babuino la colegiul grec, ca să găsesc pe Bunea, căruia voind să-i fac o surprindere, nu-i scrisesem nimic despre gândul meu. Fiind însă pe timpul vacantei de vară, seminarul cu toti elevii, din cauza căldurilor şi a aerului înăduşitor şi bâcsit de friguri palustre al Romei, se mutase la Tivoli, vechiul Tiburtium din munţii Sabini, nu departe de Roma, unde în timpul lui August petreceau vara, în vilele lor luxoase mai marii Romei, Mecena, Horaţiu şi chiar cezarul.
   Fără a stă mult la chibzuială, am luat informaţii la portarul seminarului şi de acolo am plecat deadreptul la gară, şi cam în un ceas şi jumătate cu un tren mic, un fel de tramvai, am fost la Tivoli, trecând prin celebra campania romana, astăzi şes săcătuit, pustiit şi bântuit de malaria, pe care nu vezi nici copac, nici tufă, nici fir de iarbă, numai petricele mărunte şi albe, cari îţi reped razele soarelui în ochi ca nişte săgeţi ascuţite. Numai ruinele lungi şi uriaşe ale vechiului aqueduct roman, cari străbat în lung câmpia, mai dau mărturie despre ceeace a fost odată acest şes, frământat cu atâta sânge omenesc.
   Dela gară, ţin minte ca astăzi, eră într’o Vineri, m’am luat pe jos pe o alee de platani uriaşi până pe muchea unui deal, ce se coboară ca o spinare din munţii Sabini, şi am intrat în o vilă vechie, mare cât toate zilele, o c^jodoperă arhitectonică însurită de vreme, vila cardinalului D’Este, în grădinile căreia pe aleele umbroase şi răcorite de jocurile de apă, se spune, că şi-a scris Torquato Tasso mai multe cânturi din Gerusalemme eliberata. Aici eră tăbărît seminarul pentru vară, în acest palat istoric se adăpostiâ „naţia" Bunea.
   L-am găsit într’o odae mare şi luminoasă, simplu mobilată de altfel cu strictul necesar pentru un student, ale cărei fereşti mari dădeau în dosul vilei spre o grădină feerică,
ce se coboară prăvălatic cu alee în zic-zac, umbrite de tufe şi copăcei exotici; vederea se pierdea departe în munţii stâncoşi şi goi. Bunea eră în societatea unui preot gras şi înalt ca un brad, cu o frunte luminoasă şi un. zâmbet plin de bunătate. Era economul seminarului, preot învăţat şi poet, care scria versuri latineşti. Bunea se împrietinise cu el cu toată deosebirea de vârstă şi rang şi îl învăţase puţin româneşte, încât ceteau împreună pe Alexandri şi Eminescu. Bunea îi zicea în glumă „elevul"... Când eu mă mai încurcam în italieneşte, o dădeam cu toţii pe româneşte, şi economul o rupea binişor, în odae eră un fum de ţigară, să-l tai cu cuţitul, fumau amândoi, şi dascăl şi elev, ca nişte turci. Bunea cam pătimiâ pe vremea aceea de orbolţ (irizipel) şi de aceea lui singur în tot seminarul îi dăduseră superiorii voe să fumeze, ceeace mult m’a surprins în un seminar cu atâta străşnicie de disciplină. Ce să mai descriu bucuria revederii, după atâţia ani şi în un colţ de lume atât de îndepărtat de Blajul nostru? Am stat toată ziua împreună. Bunea m’a poftit la masă, drept, pe care îl aveau toţi elevii când îi vizitau rudele sau cunoscuţi. Am stat la masa co-rnună într’un refector vast. Mult m’a surprins, când am văzut pe superiorii seminarului, oameni bătrâni, profesori, unii cu rang de episcop, amestecaţi la masă printre elevi de
toată vârsta dela 7 la 25 de ani si stând de
                                       »
vorbă şi râzând cu ei ca cu nişte prietini.
    Educatori artişti, zicea Bunea, aşa se cresc aici misionarii, cari se duc prin ţerile sălbatice şi cu dragă inimă îşi dau vieaţa pentru catolicism. Deşi eră Vineri, zi de post, cum spuneam, mărturisesc că nu mai mâncasem aşa luxos niciodată, nici aşa vin nu pusesem pe limba mea. Aici am gustat pentru primaoară, vestiţii struguri din Italia „Pizutella", cari pe acel timp, în Iulie erau o noutate.
    —     Cum văd aici nu se cruţă nimic pentru edificarea sufletului vostru, îi zic eu lui Bunea.
    —     Dar ce crezi, că mâncarea si băutura bună nu merge la inima omului? îmi răspunse el cu zâmbetul lui fin, poate masa, pe care o vezi şi vorba bună a superiorilor ne
www.dacoramamca.ro
252
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1910.
                                                                            leagă chiar mai mult decât învăţătura, de mi-si un ea noastră de apostoli ai catolicismului. După masă Împreună cu superiorii şi elevii
   am făcut o plimbare prin grădina vilei, care e o minune de frumseţă. Aici am văzut pe un episcop bătrân şi cărunt ca oaia la braţ cu doi copilaşi ca de 8-9 ani, râzând şi povestind cu ei tot timpul ca cu nişte prieteni de o vrâstă.
   —    Adevărat artişti educatori, îi zic eu lui Bunea, unde ar face una ca asta un profesor român?
   —     Hei băiete, îmi răspunde el, astea sunt floare la urechie; educatorii aceştia au un sistem întreg de meşteşuguri şi ademeniri pentru a săpa ca în ceară în inimile elevilor, mai ales a celor luaţi de mici, dela 7 ani, în lucru; îi modelează pe un calapod stabilit din vechi până în cele mai mici detalii.
Nu ştiu, continuă el îngândurat, cum am scăpat eu de modelarea aceasta, până acum în anul ultim de studii, când ciolanul s’a prea îngroşat şi învârtoşat în mine, ca să-l mai poată ei încovoia după voie; se vede că a fost material prost în mine, de nu m’au putut ciopli măcar cât de cât; de alt fel ei nici nu bănuesc, cât de necioplit am rămas eu; e mehenchiu românul, când a vrea şi a vrea el, ce crezi? De altfel, de prozelitism ne arde pe noi Românii? n’avem noi alte belele?
   în seminar mai erau doi români, dintre cari pe unul îl cunoaşteam bine, stătusem la o gazdă cu el în Blaj, şi mai bătrân fiind îl protegeam.
   La plecarea mea îl lăsasem în clasa a IV-a
de gimnaziu, recomandându-1 şi instructor
în locul meu în o familie. Eram vecini si
                                             »
cu satele, încât îi cunoşteam bine şi părinţii, ţărani de treabă dar destul de săraci, cari numai cu multă trudă îl purtau la şcoală. Băiatul erâ bine făcut şi inunpitor, învăţă bine, erâ chiar întâiul în clasa lui. Erâ acum şi el în seminar prin anii dintâiu, încă copil aproape. Cu Bunea şi cu el am ieşit din seminar şi am făcut o plimbare până Ia minunata cataractă a râuşorului Anio (Aniene), care cade pe o stâncă verticală dela o înălţime de vreo sută de stânjini, încât prav să face până .jos.
                                                                            — Bine, Bunea, îi zic eu, cum mergeam
                                                                         aşâ pe drum la plimbare, fiind atâta sistem
  şi atâta străjnicie în fabrica asta de misionari catolici, nu v’a venit şi vouă vreodată aşâ un vânt de ducă, să o ştergeţi de pe teren într’o noapte, cum au făcut vreocâţiva blăjeni înaintea voastră?
  —     Apoi de, vântul a putut el să-mi vină, dar mai întâi, om sărac fiind, de unde parale de drum ? apoi unde mai pui omenia, ce m’ar fi aşteptat acasă la părinţi? şi la urma urmelor ce nu rabdă românul săracul? Românul unde pleacă, ajunge, ori moare pe drum.
  —     Dar eu n’aş fugi de aici, zise băiatul, să ştiu bine, că taie lemne pe mine, mie îmi place foarte mult aici şi superiorii noştri sunt oamenii lui Dumnezeu, buni de nu se mai poate. Unde se poate o misiune mai sfântă decât a noastră?
  —     L-ai auzit? îmi zise Bunea, când băiatul s’a reslăţit pe un moment de noi, la ăsta îi priieşte chiar în fabrica aceasta. Ăsta nu numai n’are să fugă, dar are să se îngraşe aici şi azi mâne ai să-l vezi ajuns departe. I-au băgat băiatului misia în cap şi au izbutit să-l dee la calapod, încât par’că l-ar fi făcut măsa din nou; sistem nu glumă!
  Şi adevărat, are cântec misia acestui băiat, fiu de ţăran; proroc a fost Bunea, nici nu alta.
  După câţiva ani, întorcându-se băiatul doctor dela Roma a venit şi pe la mine la Caransebeş, unde mă aflam pe atunci, şi pe unde băiatul aveâ rude, domni de român. Umblâ cu mânile împreunate pe piept şi cu ochii în pământ, de o zmerenie de sfânt, nici nu alta şi catolic din creştet până în tălpi.
  Mai târziu l-am mai zărit la Bucureşti, unde alipit pe lângă episcopul romano-catolifc de acolo, se indeletniceâ cu predici în biserica romano-catolică, ba odată chiar cu o conferinţă Ia Ateneu, de propagandă a catolicismului printre Românii din ţara românească. La Ateneu însă, ai dracului, mi se pare, că l-au fluierat cu frenezie Românii.
  N’a trecut mult însă şi cu înalte recomandaţii dela Bucureşti, precum şi pe urma multiplelor talente dobândite la Roma, băiatul pune piciorul pe treapta tronului unei epis-
www.dacoromanica.ro
Nrnl 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
253
copii sărace din Bănat, iar mai pe urmă după încetarea din vieaţă a celui mai simplu şi mai de treabă prelat român, s’a aşezat băiatul tihnit pe puful tronului celei mai bogate episcopii româneşti. Aud şi eu din gura satului, dar nu-mi vine să cred aşâ minune, că „naţia" născută în casă strălucită, care avea fereşti şi în acoperemânt (cum spune nu ştiu care papă despre originea sa ţărănească), sfântul cel smerit, zice că astăzi a ajuns de o extremă delicateţă. Zice că, părându-i-se, că e o ruşine pentru neamul românesc, ca un prelat să locu-ească în o casă cinstită, în care modestul său antecesor a strâns sute de mii în folosul naţiei, şi-a durat un palat ca acela şi l-a împodobit cu tot fastul imaginabil.
   în acest palat se spune, că dă magnaţilor unguri banchete cu şampanie, în cât îi vâră în draci, nici nu alta şi îi sileşte astfel să respecte şi naţia românească cea despre-ţuită, naţia, care din cea mai de jos treaptă a ei poate să dee un asemenea cavaler. S’a deprins „naţia să mănânce cu mâna stângă, ce să zici alta?! Apoi n’a fost proroc Bunea?
   Ce n’ar fi făcut Bunea pentru naţia lui şi pentru ştiinţă, dacă dreptatea eternă l-ar fi aşezat pe el în locul cuvenit lui după toate legile omeneşti şi dumnezeeşti, în locul naţiei, care mănâncă cu mâna stângă? Dar să lăsăm şi vorba asta, că iarăşi e nu ştiu cum.
   Cum se înfige în memoria omului câte-o vorbă, câte un detaliu de nimic? mare minune! Iată un asemenea detaliu de nimic din plimbarea noastră la cataracta râului Anio: E ştiut, că nicăiri în lume nu vezi cerşitori aşâ meşteri de a imploră mila trecătorului, ca în Italia. Cum mergeam noi aşâ pe drum, iată doi copii frumuşei, un băieţel şi o fetiţă cu ochii mari şi umezi, de pe cari curgeau zdrenţele. Cum ajung în dreptul nostru, cum încep pe limba lor cântătoare să se roage cu ochii în ochii noştri şi să întindă mânile după pomană. Băiatul nostru, ca mai tânăr, voind să facă serviciu companiei noastre, se şi grăbeşte să alunge pe. copii, zicându-le: „Non c’e niente! non c’e niente!“. N’avem nimic, adecă n’avem parale. Bunea, tacticos cum erâ, până să
scoată punga să dea copiilor un soldO, băiatul nostru îi şi dusese cât colo de dinapoi, repetând necontenit „nonc’enien te“, încât Bunea a trebuit să-i cheme îndărăt ca să le deie soldo. Apoi să nu devină omul superstiţios, după aşa întâmplări de nimica?
   Am stat în seminar apoi până seara, când lui Bunea i s’a dat voie să mă petreacă la gară, încât am mai putut stâ un ceas întreg împreună pe sub alea de platani. Aici mi-a povestit el planurile sale din viitor. Spunea, că ministrul plenipotenţiar al României la Roma, Esarcu, dacă nu mă înşel, pusese la cale convertirea Românilor macedoneni la biserica unită, cu aceleaşi condiţii ca şi în Ardeal, cu scopul de a-i scăpă astfel din gura grecilor. Ministrul se înţelesese cu Papa şi cu superiorii seminarului, ca să-i dee pe Bunea, pe care îl cunoşteâ bine, pentru misiunea aceasta. Astfel se apucase Bunea să înveţe limba macedoneană, şi grecească modernă, spuneâ, că are să înveţe şi turceşte şi erâ foarte însufleţit pentru rolul frumos ce erâ să i se încredinţeze. Nu ştiu cum şi din ce cauză a căzut în baltă planul acesta, care poate ar fi singurul mântuitor pentru Românii din Macedonia.
   Ne-am despărţit apoi în gară şi eu am plecat cu inima crescută de bucurie, văzând cu ochii cât de apreciat, stimat şi iubit erâ Bunea al nostru, nu numai de colegi, ci şi de superiorii săi şi de Ministrul ţării româneşti, care aveâ cu el astfel de gânduri serioase.
   Nu voiu fi izbutit, se înţelege, să reproduc în aceste amintiri chiar vorbele din conversaţia noastră delaTivoli, doar memoria omului nu e de fier, dar pot să spun cu mâna pe conştiinţă, că înţelesul convesatiei noastre acesta a fost. Şi câte altele de interes poate pentru portretul lui Bunea, le-a dus vântul uitării din mintea mea?
   Şi acum când Bunea e în pământ şi necazul meu asupra celui ce-i ţine locul în scaunul de. episcop a încetat deodată cu vieaţa prietinului, cu inima curată de orice nour, mă întorc cătră copilul din Blaj, protejatul meu, cătră băiatul dela Tivoli şi cătră prelatul de astăzi si îi cer iertare, dacă în dorinţa mea de a nu scăpă nici o trăsătură nobilă din fizionomia prietinului, am fost poate indiscret
www.dacoramamca.ro
LUCEAFĂRUL
Nru! 10, 1910.
254
faţă de Preasfinţia Sa, şi doresc din toată inima să fi greşit, şi să fi fost nedrept, să mă po-căesc de cele spuse în rândurile acestea cu privire la Preasfinţia Sa. Evlavios cum îl ştiu, să-şi aducă aminte, că va stă odată în faţa judecătorului preadrept şi atoateştiutor, de care toţi cu cutremur şi oţerîre ne vom apropia. -Să roage pe Dumnezeu atotputernicul, ca să pogoare duhul lui Bunea în sufletul Sfinţiei Sale, ca să-i poată ţinea locul cu toată vrednicia. Să-i dăruească Dumnezeu simplitatea biblică a predecesorului său, a părinţilor şi
a neamului, din care s’a zămislit, pentruca din belşugul, care îl înconjoară, din timpul şi inima sa, să poată rupe cât mai mult şi atunci când neamul românesc îi va întinde o mână rugătoare şi îl va privi în ochi cu ochi lăcrămaţi, să nu-i zică ca copiilor dela Tivoli, „non c’e niente“, ci „ale tale dintru ale tale“. Numai aşa îl va puteâ binecuvânta Bunea din cer şi neamul românesc de pe pământ şi pe Sfinţia Sa şi pântecele, din care s’a născut. Amin, aşa să-i ajute D-zeu sfântul!                           (Va urină.)
                               a
                         Poporanismul.
— O anchetă literară. —
                                                     II.
  .Acestea fiind înţelesurile posibile ale poporanismului, să vedem acum pe care din aceste înţelesuri le-a primit d-1 Duiliu Zamfire seu în accepţiunea ce d-sa a dat-o acestui cuvânt, pe care ie-a eliminat şi pe care din ele le admite, în formula d-sale de artă, şi pe care nu.
  D-1 Duiliu Zamfirescu ca să condamne pe scriitori ca Slavici şi Popovici-Bănă-ţeanu, recunoaşte existenţa poporanismului temperamental, dar nu-1 admite în literatura noastră.
  Ca să condamne pe scriitori ca Sado-veanu, Agârbiceanu, Coşbuc, Gog a, dintre cari unii se desvoltă sub influenţa criticilor „Vieţii Româneşti", cari cer simpatie pentru ţărani şi vieaţa lor, iar alţii (Goga) consideră poezia ca mijloc de luptă în contra asupririlor, d-I Duiliu Zamfirescu recunoaşte existenţa poporanismului tendenţios pozitiv şi revoluţionar, şi nu-1 admite.
  Ca să ajungă la condamnarea poeziei poporane, recunoaşte existenţa poporanismului colectiv, dar nu-1 primeşte, cum nu primeşte nici pe cel temperamental, nici pe cel tendenţios.
  Admiţând însă pe Creangă pentru care are o deosebită admiraţie, d-1 Duiliu Zamfirescu recunoaşte existenţa „poporanismului artistic", şi nu numai îl recunoaşte dar şi-l
(Urmare).
admite ca putând fi singura formă de poporanism care poate intră în adevărata sferă a artei.
   Precum se vede însă, d-1 Duiliu Zamfirescu nu recunoaşte existenţa poporanismului formal, care e poate cel mai important din toate din punct de vedere artistic, şi par’că nici nu bănueşte „poporanismul primitiv" care a constituit un întreg curent în cultura românească. Desigur însă că din momentul ce i s’a atras atenţiunea asupra acestor specii de poporanism, nu cred că greşesc afirmând că d-sa ar fi gata să recunoască, pe lângă poporanismul artistic şi pe cel formal; dar că, din momentul ce n’a admis poporanismul colectiv, nu e cu putinţă să admită în sfera artei poporanismul primitiv (pe care, bunăoară, îl preţueşte foarte mult un Cara-g i a 1 e)').
   Privind acum la lumina principiilor puse mai sus, cu privire la felurile în care poate fi înţeles poporanismul, uşor vedem în ce d-1 Duiliu Zamfirescu e greşit şi în ce are dreptate. D-sa, osândind literatura lui Slavici si a lui Popo vi ci-Băn ăt ea n u, a osândit poporanismul nostru temperamental, a osândit pe toţi scriitorii culţi, cari, culţi fiind, au
   ’) Cercul „Convorbirilor Critice" îşi aminteşte de sigur neuitata seară în care Ca răgi ale ne-a fermecat cu entuziasmul său pentru „Povestea lui Moş Albu“ a lui Anton Pann.
www.dacoromanica.ro
Nrul 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
255
fost totuş siliţi de temperamentul lor să ia subiecte din popor. D-sa şi-a închipuit că din momentul ce un scriitor s’a ridicat la înaltă cultură, prin chiar aceasta şi-a schimbat temperamentul şi a devenit incapabil de a mai pătrunde în sufletul oamenilor din mijlocul cărora s'a ridicat. Este o supoziţie absolut gratuită, care până a nu atinge pe alţii, îl ating în oarecare măsură chiar pe d-sa, care ne-a dat câteva tipuri izbutite de ţărani. E drept că, în redarea acestor tipuri, d-sa păstrează atitudinea artistului care se simte mult superior oamenilor simpli ce descrie, păstrează adecă, atât atitudinea poporanismului temperamental cât şi pe cea a lui Emi-nescu când face poporanism artistic în poeziile sale în formă poporană. E drept iarăş, că tipurile d-sale ţărăneşti sunt numai secundare, sunt văzute, nu în vieaţa lor independentă şi adâncă, ci numai în vieata lor superficială si subordonată altor tipuri orăşăneşti-boiereşti, cari acelea sunt menite să întrupeze stări sufleteşti — cel puţin aşa cum ni le prezintă — superioare. Oricum ar fi însă, ar fi ciudat ca d-sa, din momentul ce a realizat aceste tipuri, fie şi subordonate şi secundare, să-şi interzică totuş, principial, de a zugrăvi vreun tip ţărănesc independent şi în toată adâncimea vieţii lui sufleteşti, pe cuvântul că d-sa e prea cult şi deci incapabil ca s’o facă. De altminteri, în specie, d-1 Duiliu Zamfirescu a făcut o mare greşală tăgăduind reala şi adânca intuiţie a lui Slavici din „Moara cu noroc", „Popa Tanda" sau „Budulea Taichii" şi, cu deosebire, pe eeaalui Popovici-Bănăţeanu din „în lume". Adevărul e că — vorbind de această din urmă novelă, — poezia sfiiciunei (sfiiciunea, care eo infirmitate sufletească dar care atrage după sine nişte rari calităţi morale, cum e delicateţa şi discreţia) poezia acestei caracteristice sufleteşti rar a fost mai adânc şi mai bine realizată (deşi cu mijloacele artistice cele mai înalte) ca în novela „în lume“alui Popovici-Bănăţeanu. Iaraceastă caracteristică în nici un altfel de personaj n’ar fi putut fi întrupată decât în acea umilă calfă de opincar, pentru care stăpânu-său, stăpâna sa şi fata lor, erau, îi simţiâ că sunt, tot aşa de sus puşi, ca orice altă mărime pe
lume. Şi e păcat că d-l Duiliu Zamfirescu n’a simţit adevărul adânc al acestei novele pe care, pe vremuri — la apariţie — ştiu bine cât a admirat-o. Nu, nici Slavici, nici Popovici-Bănăţeanu în ce au scris mai bine, nu sunt şi nu pot fi falşi în creaţiunile lor pentrucă, temperamental, ei, ca poeţi, nici nu şi-au putut realiză creaţiunile lor în alt material decât acela al vieţii umile de sat sau de mahala, în care orice ar zice d-l Duiliu Zamfirescu, se pot găsi şi toate înjosirile, dar si toate înălţimile sufle-tu lui omenesc. Căci omul oriunde ar fi e om, şi împrejurările în care s’a născut nu-1 pot transformă în esenţa lui, şi nici vieaţa aristocrată nu poate face delicat pe un temperament brutal, nici vieaţa înjosită, nu poate nimici delicateţa sufletească cu care un biet sărman s’a întâmplat să vie pe lume.
   De altminteri, dacă am admite teoria d-lui Zamfirescu, ar trebui să admitem că marii artişti, marile suflete ale omenirii, n’ar puteâ să se nască decât în mijlocul aristocraţiei, ceeace de sigur, istoria lumii o probează — este o vădită absurditate. Marile suflete si
                                        y
marile sentimente se pot găsi pe toate treptele sociale, numai trebuie să fie om să le descopere şi poet care să le vază. — Şi de n’ar există decât un John Burns pe lume, contrarul tot nu s’ar puteâ afirmă.
   Tot aşa de greşit d-l Duiliu Zamfirescu, condamnând scriitori ca Agârbiceanu, Sa-doveanu, Goga, Coşbuc, pentru cuvântul că ar fi căutând în lucrările lor să satisfacă formula poporanismului tendenţios, pozitiv, sau revoluţionar. Formula în adevăr, din punct de vedere artistic, este de condamnat, dar dat-a oare d-sa dovada,' că în simpatia pe care aceşti scriitori o au faţă de oamenii dela ţară, sau atipatia pe care o au faţă de asupritorii lor, nu sunt numai energetici, ci cu adevărat tendenţioşi? Dat-a d-sa dovada, că n’avem a face cu o inspiraţie energetică tot atât de sinceră, ca bunăoară a lui Em in eseu, din „Doina" sau „Satira III?" Căci, la urma urmelor, oamenilor acestora trebuie să li se facă dreptate. Şi nu pricep, din momentul ce admirăm poezia lirică, războinică şi naţională, de ce n’am puteâ admiră şi poezia lirică revoluţionară
www.dacoramamca.ro
256
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1910.
şi umanitară, când este adevărată poezie, ca la poetica Burns, And re Chenier, ShelleyşiByron, şi cum o găsim atât de înaltă, ca în „Anul 1840“ a lui Gr. Alexandre s c u al nostru ?
   Că si unele si altele dintre aceste mani-« »
testări poetice pot fi folositoare sau primejdioase, acesta e un punct de vedere ce se poate schimbă cu momentul istoric, şi cu urmările lui. Ceeace a putut părea vătămător, a putut deveni, (d. e. „Marselieza") după generalizarea stării de spirit care a învins, folositor, şi ceeace pare folositor, a putut deveni, (ca d. e. odele monarhice în Franţa) după căderea stării de spirt ce cuprindea, vătămător. în orice caz, ceice le consideră ca folositoare şi vătămătoare, nu le înţeleg ca poezie, nu-şi dau seama de propria lor esenţă, ies de bună voie din sfera artei, în
care totuşi noi trebuie să rămânem. Si deci » >
când condamnăm „Noi vrem pământ" a lui Coşbuc, sau „Clăcaşii" lui Goga, noi n’avein să ne gândim la rolul funest ce l-au putut juca sau l-ar putea juca într’o eventuală răscoală, — ci numai, dacă elementul energetic pe care-1 cuprind şi de care o adevărată poezie nu se poate niciodată scuti, este în adevăr tendenţios, sau numai pare astfel acelora care nu bagă de seamă că au în sufletul lor, prea puternică, judecată tendenţioasă contrarie?
    >
   D-l DuiliuZainfirescu deci are dreptate să osândească poporanismul tendenţios, dar numai când vine sub forma criticei de curent care îndeamnă pe poeţi să simpati-seze pe ţărani şi să urască pe apăsătorii lor, dar are această dreptate, în virutea aceluiaşi principiu care condamnă deopotrivă şi tendenţionismul contrar, care îndeamnă pe scriitori să fugă de „opincărism" (deci să dispreţuească pe ţărani) şi să-şi păstreze toată simpatia pentru clasele stăpânitoare. Poporanismul tendenţios nu e condamnabil fiindcă e poporanism, ci fiindcă nu e numai energetic, ci şi tendenţios. Şi deci iarăşi, dacă d-l Duiliu. Zamfirescu are dreptate să condamne o direcţie literară ca aceea a „Vieţii Româneşti", nu are de loc dreptate să osândească, fără o cercetare ad re in, toate producţiile poetice care, izvorând
în chip firesc, din sufletul unor poeţi adevăraţi, au aerul, prin elementul lor energetic, că dau dreptate formulei ce merită să fie osândită. Potrivirea dintre formulă şi caracterul producţiei nu poate fi prejudiciabilă acesteia din urmă decât când se va dovedi că e făcută, iar nu creată, că e tendenţioasă, iar nu energetică; iar aceasta se ho-tăreşte, nu cu simpatiile şi antipatiile noastre practice sau teoretice, ci numai cu criteriul artistic, al sincerităţii, originalităţii, reliefului şi perfecţiunei artistice. Şi deci rău a făcut d-l Duiliu Zamfirescu condamnând, fără o cercetare mai de aproape, ispiraţiile ţărăniste sau revoluţionare ale unor scriitori ca Agârbiceanu, Sadoveanu, Coşbuc şi Goga.
    Tot greşit a judecat d-l Duiliu Zamfirescu — deşi mai puţin de cum a căutat s’o arate d-l M a i o r e s c u, — osândind ceeace am numit „poporanismul colectiv" adecă literatura poporană orală şi anonimă. N’avem desigur să intrăm în speculaţiile puerile asupra părerii, dacă Românul este născut sau nu poet, dacă este Roman sau Trac, dacă, după indiciile cranian dolihocefalic sau brahicefalic, unii sau alţii din ceice fac astfel de afirmări, pe asemenea baze, au dreptate sau nu. De când s’au demodat speculaţiile metafizice, au venit la ordinea zilei cele antropo-geologice, şi nu ştiu, zău, dacă cele dîntâi nu conţineau mult mai puţin element fantastic, decât acestea. Noi ne ţinem de fapt. Şi faptul care nu se poate negă e că avem o poezie poporană, în care se găsesc lucruri de o extraordinară frumuseţe, lucruri cari vădesc o mare putere de imaginaţie şi de simţire, si cari îmbracă adesea o formă de o surprinzătoare frumuseţe originală, caracteristică unei anume mentalităţi, mentalitatea poporului românesc, care prin anonimii săi cântăreţi, în decursul veacurilor a creat acele producţii. Dar dacă acest lucru e adevărat, tot atât de adevărat e — şi aci d-l Duiliu Zamfirescu are dreptate — că această bogată literatură poporană nu este atât de variată precum ne-am închipui, nici atât de adâncă, nici mai cu seamă, atât de artistică. Literatura noastră poporană e un imens material preţios, care poate fi ridicat la rangul
www.dacoramamca.ro
Nru! 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
257
de adevărată literatură, dare care, aşa cum este, foarte rare ori poate satisface condiţiile artei eterne. Dacă exceptăm „Mioriţa" în varianta lui Alexandri (care în realitate e o baladă epică trunchiată, dar care prin această trunchiare a dobândit o extraordinară valoare lirică) toată poezia noastră lirică este lipsită de elementul artistic al gradaţiunii, culminaţiei şi calmării sentimentului ce constitue fondul ori cărei poezii lirice. Poeziile lirice poporane exprimă, prin deosebite imagini care atât de adesea sunt admirabile, numai o atitudine sentimentală, iar nu un sentiment în desvol-tarea lui psihologică. De aci monotonia şi relativa ei lipsă de energie. Compare cineva variantele poporane din care s’a inspirat Eminescu în „Ce te legeni codrule", şi observe, din acest punct de vedere, enorma deosebire dintre acele variante si această capo d’operă a elegiei româneşti. Va vedea că ceeace face valoarea poeziei în formă poporană a lui Eminescu, este, pe lângă trăsătura originalităţii acestui poet, tocmai acea gradaţie, culminaţie şi calmare a dezolării sufleteşti, ce constitue fondul sentimental al poeziei, iar această însuşire ne face să simţim adânca realitate, şi completa realitate, a acestui sentiment. Numai printr’însa poezia încetează de a fi, ca în mai toate doinele noastre, un simplu semn exterior al emoţiunii, cum e plânsul şi râsul fizic, şi numai aşa începe a fi emoţiunea însăşi smulsă oarecum din confu-ziunea sentimentelor noastre şi creată, ca existenţă de sine stătătoare, prin inspiraţia şi arta poetului. De asemenea cu prea puţine excepţiuni (şi acelea mai numai în variantele prelucrate de Alec-sandri), baladele noastre epice, nu se prezintă mai niciodată ca un tot artistic: au formă incorectă, intrigă fantastică şi nemotivată, caracterele personagiilor prea generale, desvoltarea sufletească sumară si de
multeori banală. Si dacă asa stă lucrul cu > »
doinele si cântecile bătrâneşti, care sunt cele mai caracteristice şi mai adânci manifestări poetice ale poporului nostru, ce să mai vorbim de basme, de anecdote, de legende care, prin fcle însele, ca specii literare, au o valoare
poetică foarte redusă? Şi ce să mai vorbim de literatura dramatică, unde găsim doar copilăriile Vicleimului, de care am fi fost bucuroşi să nu mai vorbim, când e vorba de literatura noastră poporană?
   Mult şi preţios material poetic găsim în literatura noastră poporană, dar acest material aşteaptă poeţii de geniu care să-l ridice, cum a făcut uneori Alecsandri şi Eminescu, la rangul de mare artă; iar d-l Z a m f i r e s c u, condamnând literatura noastră poporană, pe ciudatul motiv că Românul fiind Roman get-beget, nu poate fi poet, ci om politic — a făcut îndoita greşală, de a despreţul, pe deoparte, această comoară de scântei geniale caracteristice neamului, iar pe de alta de a nu admite, implicit, putinţa de a fi ridicată prin tractare artistică individuală, la marea artă la care a ridicat-o un Eminescu sau Alecsandri.
   Ignorând „poporanismul formal", pe care de altminteri,în mod incoştient,îl urmeazăîn scrierile sale; scoţând din sfera artei, — cel puţin de sfera arte româneşti — „poporanismul temperamental"; osândind în bloc şi fără nuanţe „poporanismul tendenţios"; înjosind, fără rezerve, „poporanismul colectiv"; neamintind de loc pe cel p r i m i t i v şi admiţând — dar fără limpezime — doar „poporanismul artistic" al lui Creangă, d-l Duiliu Zamfirescu a făcut o tentativă îndrăsneaţă de a astupă unele din cele mai puternice izvoare ale literaturii româneşti. Condus fiind de limitele strâmte ale sferei sale estetice, pe care, ca poet, o poate avea ori cât de restrânsă cu condiţiunea ca s’o aibă cât mai limpede, d-sa a păşit în sânul Academiei ca critic şi anume ca critic de curent, şi a făcut aceeaşi greşeală, numai în alt sens, pe care o fac necontenit literaţii ieşeni, cari preconizează „poporanismul tendenţios" fie „positiv", fie „revoluţionar". Iar greşeala sa, care pune într’o lumină şi mai vie greşeala ieşenilor, este greşeala tuturor criticilor de curent, adică a tuturor criticilor cari cer dela scriitori nu numai idei, sentiment, energie şi putere artistică, ci anume idei, anume sentimente, anume energie, şi chiar anume artă. Acest fel de critici cari plutesc la suprafaţă odată cu moda cutăror idei, sentimente, tendinţe şi forme de artă, dispar
www.dacoramamca.ro
Nrul 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
258
odată cu dânsa, fără să fi făcut alt serviciu decât de a fi punctul de raliare nu atât al celor cu talent, cât al celor fără talent, cari cred, că e destul să satisfaci cerinţele momentului, pentru ca să trăeşti în sufletul generaţiilor. Acest fel de critici sunt necesari să încurajeze literatura tendenţioasă şi mediocră pot avea prin aceasta, o influenţă socială politică, şi pot chiar trece de oameni însemnaţi: dar cerinţele adânci ale marei arte, ori cât s’ar găsi unii dintre ei să-i ia numele în deşert, ti’au ce face cu dânşii. O singură
critică e mare, o singură critică e adevărată;
aceia care nu stânjeneşte prin cererile ei
strâmte, autonomia sufletească a artiştilor,
aceea care cere dela toţi numai perfecţiune
în expresiunea sentimentelor lor de natură
estetică, oricare ar fi ele de altminteri; aceea
care are credinţă că arta n’are să satisfacă
                 »
trebuinţe trecătoare, ci veşnice — critica estetică. Si aceasta critică e aceea care ne
            y
dă, în acest studiu, punctul fundamental de vedere.
  (Va urmă.)             Mihail Dragomirescu.
                              Cronică teatrală.
                                                                                                                           Sibi iu, 10 Maiu 1910.
    in sfârşit s’au dat şi la noi nişte reprezentaţii teatrale despre cari putem vorbi în această cronică. în zilele de 8 şi 9 Maiu n. s’au reprezentat pe scena Teatrului orăşenesc din Sibiiu două piese, cari au fost jucate de d-l şi d-na Sturdza şi d-1 Mărcu-I e s c u, artişti dela Te a t r u I Naţional din Bucureşti, cu ajutorul câtorva diletanţi din loc. Una dintre piese a fost premiera „După şase ani“ a d-lui Iul iu Enescu, un tânăr scriitor din Ardeal, iar a doua a fost „Gineri Ie lui Poirier", comedie în 4 acte de 1. Augier şi lules Sandeau.
    Aceste reprezentaţii vor rămâneâ nişte evenimente în mişcarea noastră teatrală şi poate că ele vor însemnă începutul unei nouă activităţi artistice. Până acuma nu s’au văzut în Ardeal reprezentaţii teatrale aşa de desăvârşite ca ansamblu şi ca joc de scenă. Poate trupele vechi alcătuite de Milo şi Pascali, cari cutrierau orăşelele noastre acuni 30- 40 de ani, să fi reuşit a stoarce în aşa măsură admiraţia publicului nostru. Dar mutatis mutandis. De atunci arta dramatică a făcut o evoluţie mare, şi a evoluat — ce e drept încă într’un cerc destul de restrâns — şi gustul publicului nostru. Reprezentaţiile date de d-l Zaharie Bârsan de asemenea nu se pot compară cu aceste două. în anii din urmă d-l Bârsan şi-a pus tot sufletul şi tot talentul pentru a trezi dragostea de teatru la noi. Şi orice om drept trebuie să recunoască marile şi netăgăduitele merite ale d-lui Z. Bârsan pentru mişcarea noastră teatrală. Dar reprezentaţiile date de d-sa foarte rar au putut atinge înălţimi artistice, ca ansablu chiar niciodată, nefiind însoţit de artişti de profesie mai distinşi şi jucând pe scene improvizate. Iar arta adevărată nu se poate face decât de artişti şi pe scene corăspun-zătoare. Vina desigur nu e numai a d-lui Zaharie Bârsan, ci a împrejurărilor dela noi, neprielnice artei dramatice superioare. De reprezentaţiile aranjate de „Societatea pentru fond de teatru" abiâ putem pomeni. Ea, până acum, a reuşit să facă foarte puţin pentru
teatru. Calea cc-ar trebui să o urmeze in viitor, pentru a face o adevărată educaţie artistică publicului nostru, a arătat-o acum „Comitetul filial" din Sibiiu. Nu prin propuneri, nici prin planuri de acţiune, ci prin fapte. Urmând pilda acestui „Comitet filial", va trebui să aducă actori buni din România şi să dee reprezentaţii artistice în oraşele cari au scene. Dacă va reuşi să aranjeze asemenea reprezentaţii vreme de mai mulţi ani, atunci se va putea vorbi şi la noi de o mişcare teatrală serioasă. Prin aceste reprezentaţii ar câştigă şi societăţile de diletanţi, căci cei înzestraţi cu talent, jucând mai mulţi ani cu artişti de profesie, ar face o şcoală bună. Pentru a desfăşură o asemenea activitate, numita societate n’ar trebui să cheltuească aproape nimic sau foarte puţin din fondurile sale, căci incassă-rile dela astfel de reprezentaţii ar acoperi întotdeauna cheltuelile.
   Cine ştie, poate viitorul apropiat va dovedi că reprezentaţiile din Sibiiu dela 8 şi 9 Maiu n. au fost norocoase. Poate vor reuşi să inaugureze o activitate teatrală serioasă la noi.
                                                                          *
   O premieră în Ardeal, scrisă de un autor dela noi prea puţin cunoscut, a făcut pe mulţi să zâmbească înainte de a o vedea. Erau siguri că ducându-se la teatru vor auzi nişte naivităţi, cari nu pot trezi decât sentimente de compătimire. Această predispoziţie a publicului e justificată prin experienţele din trecut. Cine îşi aduce aminte să se fi jucat la noi o premieră suportabilă? O premieră, care, nu să fi rezistat unei critici serioase, ci publicul, cu oarecare cultură artistică, să fi avut răbdarea a o ascultă până la sfârşit, fără a simţi că aduce o jertfă dureroasă şi chinuitoare pe altarul culturii naţionale. Ne aducem aminte de cea din urmă premieră dela noi. Cu ocazia adunării generale a Asociaţiunii din Şimleu şi scriitorul acestor rânduri a trebuit să o asculte. Se numeşte „Moise Păcurarul", şi e tipărită şi în „Biblioteca teatrală" a „Societăţii pentru fond de teatru român". Da, e tipărită.
www.dacoramamca.ro
Nml 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
Autorul probabil a luat ş’un onorar pentru osteneală. N’a fost destul că lumea a trebuit să o asculte cu ocazia unor serbări culturale, acum c silit să o şi cumpere, căci altfel nu sprijineşte Thalia română.
    Publicul care credeâ că şi premiera d-lui Enescu intră în categoria acestora s’a înşelat. Piesa „După şase ani" n’are nevoie de bunăvoinţă ca să fie judecată destul de favorabil. Ea înseamnă un început vrednic de luare aminte în literatura noastră dramatică din Ardeal. Publicul a şi ascultat-o cu interes până la sfârşit. Câteva scene au făcut impresie adâncă. După teatru am auzit cum discută lumea valoarea piesei. O discută serios, găsiă că merită o discuţie. Şi nu descopereâ uşor lipsurile şi greşelile piesei.
    Nu înseamnă aceasta un început vrednic de relevat in literatura noastră dramatică?
    D-l Enescu poate fi mulţumit că a reuşit să facă acest început.
    Să facem şi noi cunoştinţă mai deaproapc cu piesa „După şase ani".
    Cuprinsul ci se poate povesti în câteva cuvinte.
    Un profesor idealist, care luptă pentru deşteptarea masselor şi împotriva imoralităţii conducătorilor, e înşelat de nevastă.
    Profesorul, când află trădarea, îşi alungă nevasta din casă. După şase ani se îmbolnăveşte greu şi ajunge in spital. Nevasta-sa aude, intră la spital, ca soră de caritate, şi-l îngrijeşte cu un devotament aproape supraomenesc. Prin aceasta îşi ispăşeşte păcatul. Piesa se sfârşeşte cu împăcarea celor doi soţi.
    Cum vedem subiectul piesei nu are nimic specific românesc. Acţiunea se poate petrece în orice ţară şi la orice popor cult. Aceasta e o scădere, nu o calitate a piesei. E o scădere, fiindcă o acţiune se petrece întotdeauna într’un anumit loc şi in anumite împrejurări sociale, cari dau vieaţă piesei. Iar in „După şase ani" găsim numai generalităţi, cari ne fac impresia că acţiunea s’a petrecut in aer sau numai în sufletul autorului. Ea nu rezultă dintr’o anumită realitate.
    în Act. 1. profesorul Barbu Marinescu ne spune: „Acum, de când mă învârtesc prin lumea dela cârmă, acum văd ce mâni şi ce suflete tnici conduc destinele bietului nostru popor. Nişte precupeţi de toate zilele. Toate manifestaţiile lor nu sunt decât nişte fanfaronade goale. Adevăratul scop al interesării lor, tot căpătuiala rămâne, nu binele public. Li se va înfundă însă cât de curând. Când se vor lumină mas-sele cele mari şi li se vor deschide ochii, vai de cei învinşi. Şi le vom deschide"... Această critică vehementă o auzim la începutul scenei I. Publicul e deci pregătit să vadă în Barbu un luptător. Se aşteaptă la un conflict social foarte interesant între reprezentanţii sinceri, cinstiţi şi idealişti şi între conducătorii mincinoşi şi necinstiţi ai poporului. Publicul când aude pe Barbu, câteva clipe în urmă, tot în scena 1, isbucnind: „Mă frământ pentru idealurile mele. Mă frământ pentru sute şi sute de oameni, cari vreau dreptate, mă lupt pentru adevăr" — e chiar sigur că va asistă la o dramă socială sguduitoare. Se aşteaptă ca vorbele mari să fie urmate de fapte mari.
259
   După 3 scene vine la Barbu redactorul ziarului, la care scrie articole fulminante. Redactorul Cireşanu ii descopere o intrigă pe care au pus-o la cale potrivnicii, ca să compromită întreaga mişcare de purificare socială, susţinută de grupul de idealişti. Cireşanu roagă pe Barbu să răspundă el într’un articol energic calumniatorilor. — Publicul e încântat de meşteşugul autorului de a pregăti acţiunea din actele următoare.
   Tot in actul I, Lia, nevasta profesorului se pregăteşte să plece la părinţi, la ţară. Din prilejul despărţirii Barbu işi desvălue şi intimităţile căsniciei lui fericite, îi spune nevestii sale: „Iubirea ta mi-a dat un balsam înviorător, o primăvară întreagă cu tot soarele ei. De când suntem căsătoriţi am câştigat o îndoită putere de muncă. Zău, scânteia asta dumnezcească poate da vieaţă şi pietrilor". Din răspunsurile nevestii sale, publicul află că „lumea gravă şi rece" în care trăieşte Barbu, pe ea o plictiseşte; află mai mult: că nevasta lui Barbu primeşte scrisori în ascuns dela altul. Publicul începe să fie şi mai încântat de piesă, căci simte că, pe lângă conflictul social, se pregăteşte şi un conflict sufletesc intim în vieaţa lui Barbu. Se aşteaptă ca Lia să-l înşele şi caută o legătură organică între acest conflict sufletesc personal şi intre conflictul social din piesă. Şi-l ghiceşte cu uşurinţă. Nevasta lui Barbu sufleteşte trebuie să facă parte din lumea împotriva căreia se luptă grupul idealist, ea va avea rolul de a exemplifică, mai drastic şi mai dureros pentru Barbu, corupţia cercurilor conducătoare, in cele mai curate şi mai sfinte sentimente ale vetrii familiare. Publicul se aşteaptă ca Lia, să-l înşele chiar cu unul dintre duşmani. Aşa ca el să fie înteţit la luptă pe lângă idealism şi de răsbunarc. Se aşteaptă la acest moment hotărîtor în vieaţa lui, care să-i dee nestrămutata convingere că lumea împotriva căreia se luptă e putredă până în rărunchi şi că distrugerea ei trebuie săvârşită cu orice preţ. Sfârşitul actului întăreşte în parte aceste aşteptări. Profesorul Barbu găseşte scrisorile nevestii sale primite dela un ofiţer. Şi un prietin al său se angajează să-i facă serviciul de a urmări pe Lia şi de a află dacă bănuiala lui Barbu, că-l înşeală, e întemeiată.
   Actele următoare sunt aşteptate cu deosebit interes. Piesa a câştigat publicul. Neîncrederea faţă de autor a dispărut.
   Dar d-l Enescu în cele două acte următoare nu se ţine de promisiunile din actul dintâiu. Scapă minunatul prilej de a ne da o piesă cu caracter românesc, şi specific ardelenesc. înşală aşteptările publicului. Gre-şala tuturor începătorilor.
   D-sa în actul al 11-lea aduce pe prietinul lui Barbu pe scenă, şi-l pune să facă un raportaj de detectiv, pe baza informaţiilor unei babe din sat, care a urmărit pe Lia. Un prietin nu face asemenea servicii şi chiar dacă le face, nu le poate face în forma vulgară a unui detectiv. Las că o babă dela sate e cu neputinţă să-i fi dat nişte informaţii pe baza cărora să poată spune lui Barbu: „A stat cinci sferturi de oră. Până la 7ll4. Atunci a ieşit. A cincia zi iar s’a dus la el. Asta a fost în 9 crt. De data asta a stat 2 ore coni-
www.dacoromanica.ro
260
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1910.
plete, dela 5 până la 7 seara. A intrat cu umbrelă când a ieşit eră fără umbrelă. Pe drum s’a întâlnit cu o damă, care a însoţit-o până acasă. în 16 crt a văzut-o intrând cu locotenentul, la casa Nr. 3 din strada Crucii, la doamna Elena Stănescu, văduvă de jude. La 4,/3. Locotenentul a ieşit la 8, iar soţia d-sale la S'/ii însoţită de o servitoare". Această parte din piesă ne pare un împrumut nepotrivit din „Instinctul1*! în care un detectiv vrea să facă reclamă casei la care e angajat, dând nişte informaţii precise chirurgului inşclat de nevastă.
   Dar ce-a făcut Lia, nevasta lui Barbu? A avut întâlniri cu un ofiţer neamţ, Hans Smidt. Barbu e deci convins că l-a înşelat. Dupăce prietinul lui Barbu îşi termină raportajul se ’ntoarce Lia dela părinţi. Urmează o puternică scenă intre cei doi soţi, care a fost admirabil jucată de d-na şi d-1 Sturdza. Scena e şi bine lucrată. Barbu, revoltat, arată ticăloşia şi murdăria în in care a căzut Lia. Aceasta îşi recunoaşte grcşala şi încearcă să se justifice. Se roagă de Barbu să o ierte, că a săvârşit greşala numai din nesocotinţă, din uşurinţă. Jură lui Barbu că toată vieaţa ei îi va rămânea credincioasă, numai să o ierte. Barbu o alungă din casă. Şi cu asta se sfârşeşte actul al doilea. Trebuie să mai amintim că furtuna dintre cei doi soţi e însoţită şi de o furtună a naturii. în cursul actului al ll-lea se aud Şuerături de vânt, ploaie năprasnică, bubuituri de tunete şi se văd limbi de fulgere.
   în actul al IlI-lea, după şase ani, urmează împăcarea între cei doi soţi, după cum am spus-o.
   Publicul a asistat la conflictul sufletesc dintre cei doi soţi şi la desnodământul creştinesc al acestui conflict. N’a văzut însă desfăşurarea conflictelor sociale mult mai interesante, cari se pregăteau în actul I. Autorul le-a scăpat din vedere şi prin asta a scăzut şi valoarea actului 1. T6t ce se spune în acel act despre luptele ce le poartă Barbu, rămân numai vorbe. Tovarăşii lui de luptă nu mai apar pe scenă decât în actul al IlI-lea ca să-i spună că a câştigat marele premiu al Academiei. Pentru ce le-a câştigat, nu ni se spune. De luptele din actul I abia mai vine vorba. Barbu spune odată, in treacăt: „întreaga noastră vi-eaţă c aşa. O luptă continuă, care nu se sfârşeşte niciodată; cine are braţe vânjoase şi tărie sufletească o supoartă, cine nu se încovoaie şi cade. Cel mai fericit e acela, care poate fi totdeauna în şirul luptătorilor. Eu nu-mi doresc altceva, decât aceasta: Să pot lupta pentru neam!"
   Sunt vorbe frumoase, şi ar fi şi mai frumoase dacă ar fi ilustrate de fapte.
   Conflictul dintre cei doi soţi n’are nici o legătură organică cu luptele ce le poartă Barbu. Adulterul rămâne un simplu incident în vieaţa lui şi nu rezultă
motivat din mediul social corupt în care trăeşte Barbu. Aşa că în piesă se petrec două acţiuni paralele fără să se închege, fără să se completeze una pe alta şi anume: pe deoparte luptele sociale pe cari le auzim, dar nu le vedem şi pe de altă parte o dramă familiară care ni se arată în amănunte, ca o simplă întâmplare. Barbu nu trebuiâ să fie un luptător idealist, ca să-l înşele nevasta. Putea să fie orice om de omenie. Aceasta e cea mai mare scădere a piesei „După şase ani". Dacă d-1 Enescu ar reveni asupra ei şi ar complecta-o în sensul arătat de noi, suntem siguri că ar reuşi să ne dee o dramă bună. ,
   Trebuie să mai spunem că limba piesei e frumoasă, uneori poetică. D-1 Enescu dovedeşte că cunoaşte teatrul. Sfârşitul actului al Ul-lea e foarte reuşit.
   Jocul actorilor, al d-lui şi d-nei Sturdza în rolurile celor doi soţi şi al d-lui Mărculescu în rolul redactorului, a fost la înălţime. Acest joc a contribuit foarte mult la reuşita piesei. Diletanţii de asemenea şi-au dat ţoală silinţa să se achite cât mai conştienţios de rolurile secundare.
   La începutul acestei cronici spuneam că gustul publicului nostru a evoluat numai într’un cerc restrâns. Reprezentanţia piesei „După şase ani" a verificat această afirmaţie puţin măgulitoare pentru cei mulţi. în actul al ll-lea când erau momentele cele ma sfâşietoare între Barbu şi Lia, o bună parte a publicului din staluri şi chiar din loji abia-şi stăpânea râsul. De asemenea dovezi de înţelegere a teatrului, nu putem decât să râdem şi noi.
                                                                      *
   A doua seară s’a reprezentat comedia „Ginurile lui Poirier". La aceasta a râs tot publicul. Eră în elementul lui. — Subiectul comediei e simplu: Un aristocrat plin de datorii se însoară cu fata unui burghez milionar. Ginerele începe să ducă iarăşi lume albă in casa socrului milionar. îşi înşală nevasta şi-şi bate joc de toate neamurile burgheze. Conflictul dintre aristocraţie şi burghezie e zugrăvit cu multă fineţe, cu mult spirit şi cu mare meşteşug. D-1 Sturdza a jucat splendid pe socrul burghez. D-1 Mărculescu a făcut foarte bine pe ginerile aristocrat, şi d-na Sturdza pe soţia acestuia. Diletanţii de asemenea au fost bine. S’au distins: d-nii Sorin Barcianu, în rolul ducelui* şi d-1 Enescu, în rolul naşului burghez.
   întreaga reprezentaţie a încântat şi însufleţit publicul sibiian. Artiştilor li s’au dat buchete de flori şi cununi de lauri, între aplauzele şi ovaţiile entuziaste ale publicului.
   După reprezentaţie, la o cină comună, artiştii au fost din nou sărbătoriţi şi aclamaţi de prietini şi admiratori.                                 T. Codru.
www.dacoramamca.ro
Nrul 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
261
                     Cronică.
    f Bjornstjerne Bjornson. Cea mai frumoasă şi cea mai mare întrupare a sufletului norvegian, Bjornstjerne Bjornson, după o luptă vitejească cu moartea, a închis ochii pentru veşnica odihnă.
    încetarea din vieaţă a acestui suflet mare n’a cernit numai inimile neamului norvegian din ţara fior-
                                                    P. S. Kroeyer: Bjornstjerne Bjdrnson.
  durilor. Stingerea lui a smuls un suspin de durere din inimile multor popoare asuprite şi oropsite, pentru dreptatea şi libertatea cărora a îndreptat, în vremea din urmă, atâtea săgeţi de apărare împotriva asupritorilor. între aceste popoare suntem şi noi Românii de pe plaiurile acestei ţări. Jelim sincer încetarea lui din viea(ă, ca şi când am fi pierdut pe unul dintre cei mai buni ai neamului nostru.
     Bjornstjerne Bjornson, fecior de popă şi nepot de ţăran, a fost un artist luptător, un artist-cetăţean, care întreaga lui vieaţă a luptat pentru idealuri naţionale şi umanitare.
     Firea aspră, îndărătnică şi vânjoasă a ţăranului norvegian a făcut din Bjornson cel mai mare şi cel mai iubit fiu al poporului său. Dela vârsta de 20 de ani până la adânci bătrâneţe (în 2 Decemvrie a. c., îm-pliniâ 78 de ani) sufletul lui de erou a fost într’o neîncetată sbuciumare artistică şi politică. Lui au să-i multămească Norvegienii independenta politică şi mândria conştiinţei naţionale de popor liber. Lui are să-i
multămească literatura tării sale, în bună parte, limba literară viguroasă şi specific norvegiană. Chiar şi limba lui Ibsen nu se poate închipui fără cea a lui Bjornson.
    Primele lui încercări literare şi poate cele mai durabile au fost novelele ţărăneşti, dintre cari o bună parte sunt traduse şi în româneşte. El e unul dintre cei dintâi scriitori poporanişti in Europa. Ţăranii din povestirile lui sunt creaţi din pământul Norvegiei, sunt fiinţe în cari trăieşte întreaga fire a ţăranului norvegian din cele mai vechi timpuri. Şi descrierile de natură din aceste povestiri desăvârşesc aşa de minunat lumea de ţărani creată de Bjornson, care va şi rămânea în literatura universală.
    Ca autor dramatic deasemenea a reuşit să atingă culmi universale, mai ales în „Falimentul" şi în „Peste puterile noastre".
    Bjornson n’a fost un scriitor aşa de mare ca Ibsen, n’a avut o influentă aşa de puternică ca acesta asupra literaturii universale contimporane, dar a fost unul dintre cei mai mari poeţi naţionali ai Norvegiei. Poate Victor Hugo, în Franţa, se poate compară, în această privinţă, cu dânsul. Bjornson a fost mare în vieaţă, ca crou-poet, in al cărui suflet au trăit aspiraţiile unui popor întreg. Pe mormântul lui s’ar puteâ în-tr’adevăr scrie cuvintele lui Ibsen: „Vieaţa lui a fost cea mai minunată poezie!".
                                                                     88
    Bjornson despre Ibsen. într’o convorbire dintre Bjbrnson şi scriitoarea Elena de Racovitza - convorbire tipărită de curând cu ocazia morţii celui din-tâiu — veni vorba şi asupra tipurilor lui Ibsen, pe cari Elena de Racovitza le admiră atât de mult. „Da, recunosc, — răspunse BjOrnson — tipuri de toate categoriile a ştiut el să fixeze în „Nora", în „Rosmers-holm" şi în admirabilul „Per Gyut". Dar sunt convins că Ibsen a mistificat lumea deabinele, făcându-o să creadă, că poporul norvegian se constitue din o societate atât de posomorită, de “întunecată şi de reflexivă. Nu, noi Norvegienii suntem oameni veseli, senini, iubitori de vieaţă şi ne suportăm soarta cu toată vigoarea, căci ... nu suntem suflete ibseniene".
                                                                     88
    Concertul corului dela biserica Sf. Nicolae din Braşov-Scheiu. Marţi, 20 Aprilie (3 Maiu), ziua sfinţirii noului episcop al Caransebeşului, am avut ocazia să auzim acest cor de sub conducerea cunoscutului şi apreciatului nostru compozitor muzical, profesorul G. Dima. A cântat la actul sfinţirii o liturghie originală a dirigentului, iar seara a fost concert cu program bogat şi variat. D-l Dima în această liturghie cu totul originală se inspiră de muzica modernă şi întroduce modulaţii vocale noi, cari prin caracterul lor aproape instrumental fac executarea foarte dificilă. Personalul restrâns, care compune corul, s’a devotat cu cea mai mare conştiinţă şi după toate puterile lui
www.dacocomamca.ra
LUCEAFĂRUL
Nml 10, 1910.
902
ca să rezolve greutăţile melodice şi armonice ale compoziţiei, dovadă de dragoste de muncă şi disciplină sufletească.
   Seara a fost concertul, la care s’au cântat compoziţii de Palestrina, Bortnianski, Muzicescu, dar mai ales au format programul compoziţiile diferite ale dirigentului, prelucrări după alţi autori, ca „Adusu-mi-atn aminte" de Porumbescu, „Cucuruz cu fiunza’n sus“ de Humpel; originale, ca pastelurile „Iarna" şi „Primăvara" de V. Alexandri, „La mijloc de codru des" de M. Eminescu, sau armonizări de cântece populare, ca „Hei, leliţă din cel sat". E îndeobşte cunoscută eleganţa precisă, aproape severă, cum conduce d-l G. Dima, şi admiraţia pentru preciziunea ansamblului s’a prefăcut în căldură, când s’au executat cântecele populare mai apropiate de sufletul nostru. D-l Aurel Petruţiu, o frumoasă voce de bas, a dat concursul său plăcut cu baladele „Sergentul" de E. Caudella, „Ştefan-Vodă şi codrul" de G. Dima, „Grenadirii" de R. Schttmann. Aria din urmă a bisat-o publicul, o frumoasă dovadă despre sentimentul just şi instinctiv al publicului pentru arta adevărată. Puteâ să lipsească din program aria din „Fata dela Cozia", o compoziţie fără nici o valoare, de Flechtenmacher.
                                                                        88
   Sinoadele eparhiale din anul acesta au adus mai multe hotărîri de însemnătate mare. Cel din Sibiiu a hotărît ridicarea cât mai grabnică a unei clădiri pentru gimnaziul din Brad şi anume a unei clădiri în care să fie adăpostite nu numai cele patru clase ale actualului gimnaziu inferior, ci şi cele patru clase ale gimnaziului superior, cari vor fi chemate la vieaţă cât de curând, — îndată ce se vor putea strânge banii trebuincioşi pentru lefurile profesorilor. Cu aceasta chestia liceului din Brad a făcut un foarte îmbucurător pas înainte şi cu ea întreaga noastră cultură naţională.                  .
   O a doua măsură folositoare e sistemizarea unui post de inspector general al şcoalelor primare — care să nu mai lase învăţământul nostru numai în grija inspectorilor de stat şi a protopopilor, ci să-l îndrume cu pricepere şi chibzueală pe căile reclamate de sufletul poporului nostru şi de trebuinţele culturale moderne, privite dintr’un punct de vedere mai superior.
   Plină de demnitate a fost atitudinea sinoadelor şi în chestia catehizării; biserica nu se supune cu nici un preţ ordinului de a catehizâ pe elevi in altă limbă decât în limba liturgică a ei. — în sinodul arhidie-cezan s’au luat măsuri ca şi ucenicii de meserii să fie împărtăşiţi de o catehizaţie mai serioasă şi. să se exopereze pe sama lor dreptul de a putea cercetă în dumineci şi sărbători serviciul divin.
   Sinodul arădan a hotărît şi el sistemizarea unui post de revizor şcolar pentru dieceza Orăzii-mari. Dacă acest „concluz" nu va rămâneâ numai pe hârtie şi dacă postul de revizor va fi ocupat de un om luminat şi harnic, întunerecul care acopere Bihorul, va pieri făcând loc luminei care dă vieaţă. Şi sinodul arădan a păşit cu o hotărîre bărbătească în chestia catehizării.
   La Caransebeş, spre care zboară cu atâta drag gândul fiecărui Român iubitor de înaintare, au fost in anul acesta lucruri mai frumoase ca de obiceiu. Episcopul Miron a făcut propunerea ca să se înfiinţeze şi pe sama eparhiei Caransebeşului un fond cultural, dând însuşi pe sama acestui fond suma de 5000 de coroane.
                                                                      88
   Turistica la noi. De când nc-am aşezat la oraşe am învăţat multe obiceiuri ale vieţii orăşeneşti. Ne-am însuşit destul de repede mai ales pe cele rele şi ne-am dedat cu foarte puţine dintre cele bune. Aşa de pildă la orăşenii noştri întâlnim foarte rar obiceiul bun de a face excursiuni, de a căută să cunoască regiunile încântătoare ale pământului ardelenesc. Turistica n’a reuşit să ne cucerească până acum. Deşi conlocuitorii noştri Saşi ne dau pilde aşa de vrednice de urmat.
   De aceea ne bucurăm sincer când găsim şi între noi câte un om, care, în loc de-aşi petrece serbătorile in cafenea lângă masa de cărţi, ia toiagul turistului în mână şi cutrieră munţii. Aşa a făcut d-l Romul Popescu, funcţionar la „Albina", care colindă de mai mulţi ani împrejurimile Sibiiului. în călătoriile d-sale a făcut o mulţime de fotografii de toată frumuseţea, pe cari le-a adunat într’un minunat Album, întitulat: „Prin Turnul-Roşu spre România. Sibiiu—Râmnicu-Vâlcea", pe care îl va prezentă M. S. Regelui Carol, cu ocazia serbărilor de 10 Maiu.
   Ne vom face o deosebită plăcere de a reproduce în numerile de vară ale revistei noastre o parte din aceste splendide fotografii, însoţindu-le de impresiile de călătorie scrise de d-l Popescu.
                                                                      88
   Muzeul Asociaţiei. în Nr. 1 şi 2, 1910 al revistei „Transilvania", d-l Oct. C. Tăslăuanu publică o amănunţită dare de seamă despre lucrările de înzestrare, catalogare şi aranjare ce s’au făcut la „Muzeul Asociaţiei" în cursul anului 1909. într’un singur an acest Muzeu s’a îmbogăţit cu peste 1100 de obiecte, pentru cari s’a cheltuit numai neînsemnata sumă de 286 40 cor. Acest rezultat frumos credem că va trezi în public un interes tot mai mare faţă de această instituţie naţională. îndemnăm şi noi pe cetitorii noştri să adune obiecte de interes etnografic şi istoric cultural pentru Muzeul Asociaţiei, care în timpul din urmă a luat un
aşa de frumos avânt.
        ■ 88
   Reviste şi ziare. Convorbiri Critice Nr. 1 şi 2, 1910. Revista d-lui Mihail Dragomirescu intră în al IV-lea an de existenţă. Din acest prilej, în articolul „Un pas înainte" din fruntea numărului 1, directorul arată rostul ce l-a avut revista d-sale în mişcarea literară din cei din urmă trei ani. Afirmaţiunile din acest articol cuprind nişte exagerări şi greşeli foarte ciudate. Aşa de ciudate încât nici nu se pot discuta serios, în aceste două numere găsim povestiri de d-l Em. Gârleanu, L. Rebreanu şi Dragoslav, poezii de Cor-neliu Moldovan şi alţii. D-l Ion Peretz publică un studiu despre „Poetica lui Macarie”, iar d-l Lovinescu o apreciere a poeziilor d-lui Goga din „Ne chiamâ pă-
www.dacoromanica.ro
Nrul 10, 1910.
LUCEAFĂRUL
309
mântui", despre care ne spune: „Aceeaşi pornire spre prevestire, spre vaticinare, acelaş accent de răzvrătire, aceeaşi aşteptare a unor vremuri nouă, le găsim şi în al doilea volum de versuri. Numai ţinta s’a schimbat. Nota patriotică, atât de răsunătoare în cel dintâiu volum, a aţipit, dând loc notei sociale, care stăpâneşte acum singură. Am putea spune că întreg volumul „Ne chiamă pământul" s’a desfăşurat în chip firesc din poezia Clăcaşii a celui dintâiu volum, în care se revarsă iubirea poetului cătră cei mici, iubire ce merge însă până la propovăduirea urii de clasă, spre care trebuia să-l îndrepte dealt-minteri firea lui de tribun". — în revista d-lui Dra-gotnirescu mai publică studii literare şi d-1 N. Em. Teohari. în numărul prim vorbeşte de „Atitudinea literară a d-lor lorga şi Densuşianu". Informaţiile din acest articol sunt necomplete şi superficiale. în al 2-lea număr are un articol despre d-l „Duiliu Zam-firescu şi Poporanismul „Vieţii Româneşti". Acest articol a făcut pe colaboratorul nostru, d-l Simioncscu-Rîmniceanu, să ne adreseze următoarea scrisoare:
      „Stimate Domnule Tăslăuanu!
   Răsfoind întâmplător în timpul unei călătorii „Convorbirile Critice" (Nr. 2, Anul IV), căci altfel nu obişnuesc să le cetesc, am găsit în articolul d-lui N. Em. Teohari întitulat: „D-l Duiliu Zamfirescu şi poporanismul Vieţii Româneşti", repetate următoarele rânduri din scrisoarea mea asupra Poporanismului apărută în revista d-voastră Nr. 2, Anul IX, fără ca semne de citaţii, sau vreo altă vorbă să indice împrumutul. Le redau alături:
   La d-l N. Em. Teohari: Dacă generozitatea cere să închizi ochii, ca să fii îngăduitor, arta cere să-i deschizi, ca să fii adevărat. în oglindirea artei, natura adevărată, vajnică şi necruţătoare, nu mai primej-dueşte pe-nimeni. Poporaniştii, urmând ideile caritabile, aşează parabola pe aceeaş treaptă cu arta; „ei spălăcesc şi şterg trăsăturile vii ale realităţii prin gospodăreasca săpuneală morală*, care pune mai presus de înfăţişarea eternităţii, lumea intereselor zilnice.
                                                                   Convorbiri Critice Anul IV, Nr. 2, Pag. 89 90.
    La mine:
    Daca generozitatea cere sa închizi ochii, ca să fii 'îngăduitor, arta cere sa-i deschizi ca sa fii adevărat... In oglindirea artei, natura adevărata, vajnică şi necruţătoare, na mai primejdueşte pe nimeni... Întâi fiindcă se spălăcesc şi şterg trăsăturile vii ale realităţii prin gospodăreasca săpuneală morală, al doilea fiindcă se pune mai presus de înfăţişarea eternităţii, lumea intereselor zilnice şi, în sfârşit, fiindcă poporaniştii urmărind ideile caritabile, pun parabola pe aceeaş tre ptă cu arta.
                                                                        Luceafărul
    Anul IX, Nr. 2, Pag. 47- 48.
   E prea marc asemănarea spre a putea conchide că e o înrudire de gândiri, dale fiind şi mici intervertiri şi intercalarea numai pentru câteva cuvinte a citaţiilor, cari par să ţintească la o desorientare.
   Fără ca să-mi suprapreţuesc însemnătatea acelor puţine cuvinte, ţin totuş să scot la iveală împrumutul neinărturisit, în pilda că poate onorabilul colaborator al „Convorbirilor Critice" va învăţă pe viitor să respecte mai mult, atât părerile altora, cât şi pe sine însuş.
   Vă rog să binevoiţi a face loc in revista d-voastră,
acestor rânduri şi totodată să primiţi dovada deosebitei mele''consideraţii.
   Bucureşti, Hotel Boulevard, 25 Martie 1910.
                                                                                                            Marin Simionescu-Rimniceanu."
   Dacă nu ne înşelăm d-l Teohari se face a doua oară vinovat de asemenea împrumuturi nemărturisite.
   *     „Cumpăna". E păcat că această revistă nu a putut trăi ca revistă săptămânală. Ea adusese o notă de tinereţe şi de sinceritate în mişcarea noastră literară şi s’a impus dela început. Acum apare lunar, cu colaborarea mai multora. în această formă nu mai poate fi ceea ce-a fost. Nădăjduim insă că fondatorii vor reuşi să învingă greutăţile şi să facă din ea revista scriitorilor tineri. Lipsa unei asemenea reviste se simte în ţară. O recomandăm cu căldură cetitorilor noştri. Abon. de 16 Lei a se trimite la adresa E. Măciucescu, Str. Luigi Cazzavilan, Nr. 36, Bucureşti.
   *     „Ramuri". (Nr. 4-8). Se apreciază volumele: „Luminişuri" de A. Stavri, Caleidoscopul lui A. Mirea Voi. II, „Poezii" de Cerna şi „Viforul" de Delavrancea. Numărul 6—7 e închinat memoriei lui Carada. în acest număr se reproduce cuvânt de cuvânt articolul „Vieaţa lui Eugeniu Carada" apărut în „Luceafărul", fără să se arete împrumutul, ceeace e regretabil. D-l N. Bă-nescu publică câteva scrisori dela 1848— 49 din co-respondeţa lui Bariţ, cari arată de ce prestigiu se bucură Bariţ încă de pe-atunci.
                                                                     88
   Ştiri. Suntem informaţi că d-naşi d-l Z. Bârsan,artişti dramatici la Teatrul Naţional din Bucureşti, vor începe în curând un turneu de reprezentaţii teatrale în oraşele noastre mai însemnate. Programul turneului va apăreâ in ziare. Publicul nostru se poate bucură că are din nou prilej să vadă pe iubiţii noştri artişti, cari şi-au cucerit un loc de cinste şi pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
   *     Reuniunea de cântări „Ciprian Porumbescu" din Suceava (Bucovina) s’a hotărît să editeze compoziţiile lui Ciprian Porumbescu. A şi apărut fasc. I, cuprinzând: „Deviza" (Pe-al nostru steag e scris unire) şi următoarele opt coruri bărbăteşti: „La un nour", „în pădure", Dup’un veac de suferinţe", „O, zi frumoasă, ai sosit", „Marşul călăraşilor", „Ieri, o floare radioasă", „Sunt Arboros" şi „Sosirea primăverii". Preţul acestei broşuri de 15 pag. împodobită cu portretul compozitorului e numai 2 cor. — Recomandăm această publicaţie în atenţiunea cetitorilor noştri.
   *     D-l lules Brun scrie în ziarul „La Roumanie" frumoase şi interesante impresii dela serbările sfinţirii Episcopului Cristea din Sibiiu.
   *     în „Korrespondenzblatt des Vereins fur sieben-biirgischc Landeskundc" Nr. 3/1910, d-şoara Pauline Schulleius face o elogioasă dare de seamă despre traducerea „Fecioarei dela Orleans" de d-şoara Maria Cunţanu. în această dare de seamă s’a strecurat şi o mică greşală privitoare la biografia d-şoarei Cun-ţanu, pe care o rectificăm la dorinţa apreciatei noastre colaboratoare, şi anume: d-şoara Cunţanu n’a fost niciodată în Germania, după cum spune d. Schullerus,
www.dacoromanica.ro
LUCEAFĂRUL'
• Nrul 10, 1910.
264
ci cultura germană şi a dobândit-o pe caV> autodi-dactică aici în Ardeal.
    *    D-l profesor seminarial Aurel Bratu a scos în broşură articolul său despre „Tovărăşiile de şcolari", apărut în „Telegraful român". Recomandăm în atenţiunea învăţătorilor noştri acest articol şi-i- îndemnăm să înfiinţeze asemenea tovărăşii, cari sunt chemate’ să dea o nouă deprindere hotărîtoare in vieaţa economică a poporului nostru.
    *    Din raportul general al comitetului „Reuniunii sodalilor români din Cluj" cătră adunarea generală din Martie 1910 rezultă că această reuniune s’a trezit din nou fla vieaţă. Felicităm pe conducători pentru zelul şi priceperea cu cari lucrează pentru întărirea culturală a meseriaşilor noştri.
    * A apărut coala 11 din „Figuri contimporane din
România", in care se publică şi biografia lui Q. Ba-riţiu. Ne-ar fi plăcut dacă directorul acestei publicafii pre(ioase, ar fi scris o biografie a lui Barijiu cu mai puţine greşeli. Relevăm una dintre cele mai mari: „La Sibiiu, i se oferi un loc în consiliul de administraţie al băncii „Albina", redactând în acclaş timp foaia acestei iristituţiuni „Transilvania". (1871 —1888). „Transilvania" foaia „Albinei"!        •
    *    Reuniunea română de cântări şi muzică din Re-şi(a-montană a reprezentat în Dumineca Tomei piesa „La Şezătoare" a d-lni Tib. Brediceanu. Aceeaş piesă se va reprezenta la Rusalii în Orâştie de Reuniunea română de cântări din Sibiiu.
                                                         Poşta Redacţiei.
                                                 — Manuscrisele nu se înapoiază. —
    T. M. Blaj. Vă împlinim cu plăcere „mica rugare" şi declarăm că Hy per ion din numărul trecut ăl poştei redacţiei nu e identic cu Hy per ion, care publică versuri în „Revista politică şi literară".
    1. Lungul eseu, Crai o va. Fotografii şi cărţi poştale, reprezentând balul costumat din Arad se pot comandă dela librăria ziarului „Tribuna", Arad.
    Q.    B. Nu vrea nimeni să încercue arta în paragrafi, căci asta nu se poate. Nu eră vorba despre asta, ci despre învăluirea adevăratei inspiraţii poetice, într’o formă bizară, cum o fac poeţii noştri cu pretenţii de originalitate decadentă. Mărturisim că acest soiu de poezie e prea înaltă pentru priceperea noastră. Poezia „Zbucium" are unele strofe frumoase.
    T. M. Cele trei poezii nu înseamnă un progres nici pentru d-voastră, nici pentru noi. Prea sunt deşirate şi prea spun puţin. Nădejdea de a primi dela d-voastră lucruri bune o păstrăm.
    I. S. G. Nu ştiam că sunteţi numai de 17 ani. La această vârstă toţi iubesc şi simt că-s poeţi. Răspunsurile noastre sperăm să nu vă înstrăineze de noi.
    Lulu Popii. Prea sunteţi tânăr... casă vi se ierte păcatul de a scrie versuri fără rimă. Dar scrieţi în-nainte... se pare că aveţi ceva de spus.
TIPARUL LUI W.
    N.  F. Aşa, aşa...
              De. te-aşi aveâ acum în braţă, Strângându-te cu foc, ■*'
              Ar fi mai dulce-a'mea vieată,
              Iubitul meu boboc. ‘
    Te credem, puiule, te credem...
    G. R. Părerea noastră e că puteţi să continuaţi. A. N. Dăm una dintre ele:
                       La nişte flori.      -
              Sărmane viorele V’am regăsit strivite         •
              Prin vrafuri vechi de zile...
              Petale risipite...
              Mireasma voastră dulce S’a dus şi mai mult nu e...
              O,  multe-a voastră soartă E ’n stare ca sâ.spuel...
              Şi nu ştiu cum îmi vine Ca visurile mele Cu voi să le aseamăn Sărmane floricele!
                                                       Bibliografie.
   N. D o c a n, Studii privitoare la numismatica Ţerii-Româneşii. I. Bibliografic şi Documente. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 1 leu 20 bani.        •
   I. Tanoviceanu, Marele Spătar Ilie Ţifescu şi Omorîrea Iui Miron şi Velişco Costin. Extras din Analele Academiei Române, Bucureşti, 1910. Preţul: 50 bani.
   Radu R o set ti, Conflictul dintre Guvernul Moldovei şi Mănăstirea Neamţului. I. înainte de 1 Iunie 1858. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 1 leu 60 bani.
   N. lorga, Ştiri despre Veacul al XVlII-Iea in Ţerile noastre ■— după corespondenţe diplomatice străine. — I. 1700-1750. Extras din Analele Academiei Române Ser. II. Toni. XXXII. Bucureşti, 1909. Preţul: 50 bani.
   N. lorga, Ştiri despre Veacul al XVlII-Iea în Ţerile noastre — după corespondenţe diplomatice străine. — II. 1750 — 1812. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1910. Preţul: 80 bani.
                                                   Aviz!
   Se caută un administrator pentru revista noastră. Cei cari doresc a ocupă acest post sunt rugaţi a ne trimite cerere sau, mai bine, a se prezentă in persoană la administraţia noastră. Vor fi preferiţi cei cari au aptitudini literare şi pot face scurte informaţii la cronică. Retribuţia: 100 cor. lunar.
           Administraţia rev. „Luceafărul“.
                                          ■ Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU.
KRAFFT ÎN SIBIIU.
www.dacoramamca.ro