www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ. Colaboratori: I. Adam, I. Agârblceanu, D. Anghel, Andreiu Bărseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, AL Ciura, Otilia Cozmuţa, Marfa Cunţan, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. Iţii Otusfro*&ngaria: 1 an.......... 6 lani . . . . ABONAMENT: 12 cor. 6 „ Ed. dc lax Ş;. ... 20 cor. . . . 10 „ v&î-î'îSift 1 an 8 cor. Komânia şi în Străinătate: 1 an................16 cor. Ed. de lax ... 25 cor. 6 lani..............8 „ „ „ „ ... 15 „ Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Reelamaţiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Al ll-lea Adaus la catalogul librăriei W. Krafft, Sibiiu. Agurbiceanu, I., Două iubiri, nuvele. 2.—. Ciocârlan, I., Inimă de mamă, schiţe şi nuvele. (Premiată de Academie). 2.—. Delavraneea, Viforul, dramă în 4 acte. 2.50. Dulfu, P., Cântece şi poveşti. 1.50. Econom, Oh. FI., Martiriada romano - ambodaciană, poemă epică în XX cânturi. 2.50. Em in eseu, M., Articole politice. —.80. Flaubert, G., Doamna Bovary, roman. Traducere de L. Dauş. 2.— Gârleanu, Em., Nucul lui Odobac, nuvele şi schiţe. 1.50. Grant, E., Vitele de rassă bovină importate. Aclima-tarea, alimentarea şi îngrijirea lor, cu figuri explicative. 2.50. în amintirea canonicului Auguetin Bunea. (Articole şi alte semne de durere ale neamului.) —.50. Istorioil Români. Gh. Şincai, Florian Aaron, M. Eogălni-ceanu, N. Bălcescu, A. Papiu llarian, Aug. Treb. Laurian, Dionisie Fotino, B. P. Haşdeu, N. Densu-şianu, Episcopul Melchisedec, G. Bariţiu. 1.90. lorga, N., în era „Reformelor". Discursuri politice, rostite în camera deputaţilor. 1907—1909. 2.—. Ed. popul. —.80. — Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea, dela 1821 înainte. Voi. III. 5.—. losif, Şt. O., Poezii, 1893-1908. 2.50. I., V., 0 Sâmbătă noroooaeă, piesă poporală în 4 acte. —40. Lovinescu, E., De peste prag, dramă în 3 acte. 1.—. — Paşi pe nisip. Voi. 1. Mişcarea literară. Teoria mediului şi literatura noastră. Literatura şi critica noastră. 0. Goga, ŞL 0. losif, M. Sadoveanu. 2.—. r— Paşi pe nisip. Voi. II. în loc de prefaţă. Notiţe critice asupra criticii noastre. Artă şi morală. 0 privire asupra clasicismului. Tendinţe în artă. Figuri şi figurine literare: I. Brătescu-Voineşti, Popovici-Bănă-ţeanu, O. Carp, I. Gorun, Sandu-Aldea, Elena Farago, 1. Agâlbieeanu, V. Pop, E Gârleanu, N. Beldiceann, •Direcţia nouă* a d-lui lorga. 2.—. — Vieaţa şi Opera lui Grigore Alexandrescu. 2.—. Panţu, I. C.. Procent, promil, interese şi Teoria conturilor curente. 3.—. * Predeanu, V., Datoria preotului de a şti carte şi necesitatea conferinţelor pastorale. —.30. Rosetti, D., La capătul pământului, note de călătorie. 2.—. Rost and, E., Cyrano de Bergerac, comedie eroică in 5 acte. Traducere în versuri de B. Creangă. 2.50. Stoica, Dr. D., Moise Păcurarul, piesă teatrală pop în 4 acte şi 1 tablou, cu muzică, cântece şi jocuri. (Partea muzicală separată de I. Mureşanu). —.80. Tăslăuanu, A., Casă vechie, comedie într’un act.—.40. Urav, L., Calea Pocăinţei, tradusă şi localisată de 1. Vassiu. —.40. www.dacoramamcft.ro înviere... în amintirea Adelinei O: Maior. Cine nu pricepe, cine nuţse entuziasmează în faţa învierii naturii, în fiecare primăvară? Dela copiii cari aleargă „după fluturi, după flori" până la moşneagul care iasă, spriji-nindu-se pe cârja-i lucie, şi se aşează pe podmolul plin de soare dinaintea căsii, toti simţim înviorarea tainică si călduţă, pe care ne-o aduce, nouă şi firii întregi, învierea murmurului apelor, podoabelor câmpiilor bogate, învierea freamătului frunzelor crude. în sărbătorirea aceasta strălucită, de soare, de lumină, de căldură, de adieri de vânt şi de răpăitul ploilor mărunţele, se pare o crimă să nu se vindece tot ce e bolnav. O creangă de măr în grădină, uscată şi neagră, un ciot găunos în pădure, turbură armonia acestei frumuseţi a învierii. Omul harnic ia securea, şi oţelul ce joacă ’n străluciri desprinde de trupul voinic şi sănătos al copacului, uscătura. Şi dupăcum verdeaţa străluceşte tot mai învingătore, pe câmpiile bogate, pe luncile nesfârşite, pe dealurile îmbrăcate în păduri, creşte nădejdea oamenilor, se ’nvio-rează, îngruiată de amorţeala iernii grele, de amorţeala morţii. > » Dar, această înviere a firii, e nimic pe lângă învierea omului, a sufletului omenesc. Sufletul nostru doarme o mare parte din vieaţă. Sufletul nostru e treaz de multeori numai întru cât e necesitat a conduce acea activitate omenească, care e de lipsă pentru susţinerea vieţii noastre animalice, materiale. Ne va plăcea un om, care cu multă chibzuinţă îşi va întocmi afacerile sale private, ne va plăcea un bun econom, un priceput meseriaş, un prevăzător intelectual. Dar nici când, prin activitatea lor .care priveşte numai partea materială a vieţii, nu vor fi în stare aceştia toţi să ne smulgă strigătul de admirare: „Ce mai om. Dumnezeule!" Ori cât am vrea noi să ne convingem, că aceste mici mărunţişuri ale vieţii formează însăşi vieaţa omenească, nu vom putea. Zadarnic vom cerca să privim numai pământul, să ne legăm de el şi de toate lipsele lui, e în firea noastră ca cel puţin din când în când să ne ridicăm privirile sus, în înălţime. Numai ochii cari privesc în înălţime, sunt adevăraţi ochi omeneşti. Numai sufletele cari j ) pricep şi se însufleţesc de lipsele superioare ale omului, de ideal, în toate formele Iui, sunt în stare să pună în ochi strălucirea nemuritoare, adevărat omenească. Iar aceasta o pot face numai sufletele cari cunosc învierea. Sufletul omenesc însă nu va învia — spre scopurile superioare ale omului — nici prin raza soarelui tânăr de primăvară, nici prin stropirea ploilor călduţe, nici prin adierea vânturilor pline de miresme. Toate acestea vor învia în noi numai partea aceea, care samănă cu firea de afară. Gân-diţi-vă numai la vieaţă. Chiar această sărbătoare de curăţire si de reînoire a firii, omul, tânărul mai ales e acela care-o necinsteşte. t Când acelaş templu plin de claritate, care e în natură, ar trebui să fie şi în pieptul nostru, se întâmplă ca cel dintâi frunziş de pădure, vergur şi curat, să adăpostească o crimă a sensualităţii omeneşti, se ’ntâmplă ca verdele covor al ierbii de mătasă poaspătă să fie călcat de paşi murdari. Şi de bună seamă, aici n’avem de-a face i* www.dacoromanica.ro 208 Luceafărul Nrul 9, 1910. cu suflete trecute prin înviere. Nu, sufletul omenesc nu învie la raza caldă a soarelui, la această rază învie instinctele noastre numai. Sufletul omenesc învie la raza adevărului. Acest adevăr, hrana de toate zilele a omului adevărat, câţi n’au cercat, Doamne, să-l scoată la iveală, să ni-1 arete în toată măreţia lui? Dar în fata nici unui adevăr des» i coperit şi învăţat de oameni, lumea nu s’a cutremurat aşa de mult, deşteptată dintr’un greu somn, ca în faţa adevărului propovăduit de Isus. Nici un alt adevăr omenimea nu l-a sorbit cu atâta sete, nu l-a îmbrăţişat cu atâta patimă în curs de atâtea veacuri, ca adevărul vestit de Hristos mântuitorul. Si care-i ade- » vărul vestit de Isus? E însuşi El. „Eu sunt calea, adevărul si vieata“. El s’a vestit lumii pe sine însuşi, cu vorbele, cu faptele, cu vieata, cu moartea si învierea sa. Adevărul din care va învia deci sufletul omenesc, se va cuprinde în cuvintele, în faptele, în moartea si învierea lui Isus. în linii mari acest adevăr e: V i e aţ a e 1 u p t ă. S i m-burele acestei lupte e iubirea. Ţinta acestei lupte e nemurirea. ' Vieaţa e luptă. Luptă, înainte de toate cu noi înşine. Cu slăbiciunile, cu patimile vieţii noastre. Un suflet va învia din convingerea că trebuie să calce în picioare râvna prea mare spre avere, spre mărire. Că trebuie să ţină în frâu poftele pe cari chiar mintea noastră ni le arată nevrednice de noi. Lupta cu noi înşine: cum se ridică vulturul în înălţimi 1 > ameţitoare, bătându-şi joc de pământ, aşa să se ridice, în aer curat, învietor, sufletul nostru deasupra patimilor şi slăbiciunilor. Lupta cu noi înşine: cum trece, cum urcă ostaşul viteaz pe zidurile cetăţii străine, unde fâlfâie steagul dujman, cum urcă atins de săgeţi, de limbile lăncilor străine, cari toate au de ţintă să-l respingă, dar el, ars de dureri, înaintează mereu s’ajungă la ţânta sa: luarea steagului,— aşa sufletul omenesc, învingând, neluând în-seamă durerea patimilor învinse, frânte, cari l-ar trage veşnic la pământ, să poată ajunge la câştigarea steagului învingerii noastre proprii. Lupta cu noi înşine: spălarea noastră de tot ce-i tină să rămână aurul limpede, curat: puterile şi calităţile frumoase ale sufletului. Dar lupta aceasta cu noi înşine trebuie să fie condusă de iubire. Simburele, motorul acestei lupte trebuie să fie iubirea/ A-ţi închide mâna şi a nu o mai deschide până cresc unghiile prin carne, semn de luptă cu , tine după principiile budhiste — e un aci brutal, un act de tiranie împotriva firii noastre. Ieşi învingător asupra patimilor, dar câştigă lupta aceasta mare domolind încetul cu încetul ce e rău în tine, nu crede că vei putea stârpi vreodată de tot, sau mai ales că vei putea stârpi curând, relele cari, multe, au bază organică în tine. „Care va rămânea statornic până în capăt, acela se va mântui". Cine va purtă lupta cu sine însuşi neîntrerupt, până la moarte, acela vâ învinge. Vieaţa e luptă. Luptă cu lumea, cu dea-proapele tău. Vei vedea, trăind în lume, nedreptate, ură, răutate, toate patimile cari trăiesc în tine le vei descoperi şi în semenii tăi. în aceeaşi clipă când ai început lupta împotriva ta, trebuie s’o începi şi împotriva tuturor nedreptăţilor din lume. Şi, dacă eşti în luptă cu tine însuţi, va trebui să începi lupta cu patimile semenilor tăi, chiar dacă n’ai voi: sufletul tău nu le va putea suferi. Nime n’a fost mare învingător de oameni prin mintea, prin sentimentele sale, care să nu se fi învins întâi pe sine, sau să fi fost cel puţin în luptă cu sineşi. Şi iarăşi nu vom află în istorie vreun bărbat care şi-a pus de ţintă a vieţii lui triumful sufletului său asupra omului inferior, care să nu fi cercat pe toate căile a însufleţi şi pe alţii pentru acest drum al vieţii. > Dar dacă în lupta cu noi înşine iubirea e aşa de necesară, cu mult mai de lipsă va fi în lupta cu alţii. Celce vrea să îndrepteze pe alţii, şi nu va avea o mare iubire, izvo-rîtă din o largă cunoaştere a semenilor săi, nu va isprăvi nimic. Isus a zis: „învăţaţi dela mine căci sunt blând şi cu sufletul umil". El, fiind blând şi cu sufletul umil, a ridicat din întunerecul patimilor milioane de suflete, şi le-a spălat strălucitoare. Ceice nu pricep adevărul acesta vestit de Isus, spun că lupta cu noi şi cu lumea n’are nici un sens, ba că e chiar împotriva demnităţii omeneşti. Ce-i mai neomenesc, spun ei, decât să omori în faşe toate aspiraţiile vieţii www.dacoramamca.ro Nrtil 9, 1910. LUCEAFĂRUL 209 omeneşti? Dar’ nu cere adevărul lui Isus lupta împotriva a ce e bun în noi şi în lume. Lumea, în învăţătura creştină, e sinonim cu tot ce e înclinare şi patimă rea. Când Isus vesteşte lupta împotriva lumii, vesteşte lupta împotriva tuturor anormalităţilor, a tuturor patimilor, cari fac din vieaţa noastră vieaţă animalică şi nu raţională, omenească. Raţiunea, intelectul, nimic nu plăteşte în vieaţă, fără iubire. Raţiunea arată peste tot drumul bun, dar fără iubire drumul acela rămâne numai ca o dungă de lumină, pe care nu umblă nime, un drum rece şi pustiu. Iubirea arată de multeori drumuri nouă, nebănuite de minte. Iubirea află deslegările cele mai ducătoare la scop. Iubirea lumi- Hofmann: Isus în biserică. Sâmburele întregei lupte, a întregei noastre vieţi, e iubirea. Iubirea de tine, de semenii tăi, de tot ce-i însufleţit si chiar neînsufleţit în lume, şi prin aceasta iubirea de Dumnezeu. „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unul născut Fiul său nu l-a cruţat". „Milă mi-e de popor". „Iartă-ţi-se păcatele, căci mult ai iubit". „Dacă iubire nu am, nimica nu sunt". Vieaţa lui Isus, e pilda cea mai strălucită a adevăratei iubiri: Când ai sufletul tău curat să-ţi jertfeşti întreaga activitate pentru binele semenilor tăi, a lumii întregi. Să îmbrăţişezi, să strângi la sânul tău întregul neam omenesc, ce sufere. nează, încălzeşte, dă putere, ridică din noroiu, „se face slugă tuturor", ca pe toţi să-i înalţe. Adevărul vestit de Isus se încheie cu vestirea nemuririi. Chiar de n’ar fi spus El că aceasta-i ţinta din urmă, după ce omul pleacă odată pe urmele vieţii lui, simte că altă ţintă nici nu poate fi, că altă răsplată nici n’ar fi vrednică de om. * Răsplată ! Mai bine să nu folosim acest cuvânt. Oamenii din ziua de azi sunt atât de supra-oameni, încât spun că lor nu le trebuie nici o răsplată. Că dacă fac un bine, îl fac numai din acel imperativ categoric care-i spune că binele trebuie făcut. Că nu www.dacoramamca.ro 210 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1910. aşteaptă nici o răsplată de nicăiri. E curioasă aceasta generositate modernă. Când tot ce faci, îndeplineşti c’o ţintă anumită, când din milioane de oameni abia afli sute cari să facă un pas în vieaţă făr’ a se gândi la rentabilitatea Iui, iată-i deodată spunând, că cel mai înalt act omenesc, fapta bună, o fac pentru ea însăşi. Bine-ar fi să fie aşa. Atunci fără să-si dee seama ar lucra din cea mai » curată dragoste. Totuşi să nu-i zicem răsplată acestei nemuriri. Să-i zicem numai cerinţa cea mai elementară a sufletului nostru. Ei bine, adevărul lui Isus ne spune că această cerinţă elementară a sufletului nostru se va realiză. Taina acestei realizări nu ne-a spus-o, ne-a indicat-o numai prin moartea şi învierea sa. Dupăce cetim atâtea teorii ştiinţifice, atâtea probleme filozofice, cari azi sunt susţinute, mâne sunt învinse de altele nouă, oare să nu fie priincios, ca noi, ca români şi creştini, din când în când, să cetim, să ne gândim şi la comorile ce le păstrează legea creştinească? Vă rog deci, iubiţi cetitori, cari nu veţi crede că fac morală, fiind preot, vă rog să cercetaţi că poate învia un suflet omenesc din adevărul vestit de Isus: Că vieaţa-i luptă, că simburele acestei lupte e iubirea, şi ţinta ei nemurirea? Fi-va vreun suflet atât de întunecat de pa- timi, în care resfrângându-se aceste adevăruri, să nu se cutremure spre o premenire nouă, luminoasă? Din parte-mi sunt convins, că numai un suflet nutrit din aceste adevăruri, va fi un suflet adevărat, viu şi frumos. Numai într’un astfel de om vei putea deosebi totdeauna, în toate împrejurările vieţii, activitatea omenească superioară. Iar învierea unui suflet omenesc la această ploaie binefăcătoare a adevărului, e cu mult mai frumoasă, mai de admirat, decât învierea naturii primăvara. în faţa premenirii din natură cântă pasările, zburdă mieii, murmură izvoarele, aleargă copiii, şi noi toţi simţim fiori de plăcere. înaintea activităţii unui suflet înviat însă lumea întreagă admiră, îngenunche şi z'ce: Iată omul! Şi iată sărbătorile învierii vin chiar în mijlocul firii înviate de primăvară. Vin Pastile cu sărbătorirea învierii sufleteşti, să se unească cu sărbătorirea învierii naturii şi a tot ce-i în noi comun cu natura. Dacă natura-i un templu nou şi curat, primăvara, aşa să fie şi omul întreg, cu trupul şi sufletul, un templu neprihănit. Să nu se creadă că atunci omul, mintea omenească, cultura omenească n’ar mai da înainte. Am evolua şi mai repede încă, si am fi scutiri de multele anomalii morale, sociale şi culturale, cari se răspândesc odată cu civilizaţia omenească. |# Agârbiceanu. Isus pe cruce. îl istoviau, pe vârful de colină Oţetul, lancea, spinii şi amarul; Pe brânci, soldaţii asvârleau cu zarul Şi-i împărţeau vestmintele ’n ruină. Furtuna se opri. Iar luna plină Albea în fund, urcând şi ea Calvarul. Pe faţa Lui, mai albă decât varul Cădea uşor a razelor lumină. în ochii Lui, o boltă înstelată îşi răsfrângeâ seninul nesfârşit în clipa când, svâcnind ca o săgeată, O stea se spulberă în infinit.. . O, steaua ce lucise altădată în calea celor Trei din Răsărit! Victor Eftimiu. www.dacoromanica.ro Nrul 9, 1910. .LDCEAFÂRUL 211 Tizian: Banul de dajdie. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nru 9, 1910. Wj. Amintiri despre Bunea de 1. Paul. Deşi despre neuitatul Bunea, îndată ce a încetat din vieaţă s’a* scris şi se scrie încă mult, neobişnuit de mult, deşi se va fi spus despre el tot ce a făcut pentru neamul românesc prin munca sa de o vieaţă de om; socotesc, totuş, că amintirile unui prietin din copilărie şi admirator al bărbatului A. Bunea nu vor fi cu totul'fără interes si fără ■ • i folos mai ales pentru inimile tinere şi minţile fragede, cari spre ase oţell pentru lupta grea, ce le aşteaptă, au nevoie. de pilde mari, .de. caractere de fier, pe a căror chip si asemănare să-si clădească sufletul. Sunt rari pildele acestea în vremile, prin cari trecem, vremi, în cari trăim în rău, ca în elementul nostru, de par’că nici nti ne mai mirăm de nemernicia soartef noastre. Bunea a fost una din aceste pilde rare, cu cari Dumnezeu ştie când ne vom mai întâlni, si de aceea chiar prisosul despre caracterul şi faptele sale, nu cred să fie fără oarecare folos. Curios lucru, dar asa este din nenorocire! Nu ştiu din vina împrejurărilor, din neîndu-rarea celor ce nu ne iubesc, ori poate din pricina propriei noastre slăbiciuni ca neam, oamenii noştri mari din Ardeal şi Ungaria, sunt mari nu atât prin ceeace au făcut pentru neamul românesc, ci mai mult prin ceeace chemaţi dela Dumnezeu au fost să facă şi au putut să facă, dar n’au fost lăsaţi să facă de stăpânirile vitrege după vremi şi de aceia dintre ai noştri, cari în mâna acestor stăpâniri s’au făcut coadă de topor în potriva neamului, din care s’au născut. Unul din aceşti chemaţi şi înzestraţi de Dumnezeu, dar stânjinit de răutatea şi nemernicia oamenilor, a fost şi Bunea al nostru. Dacă cei mulţi, cari au scris despre Bunea, au spus care, ce a ştiut despre ceeace el a făcut pentru noi, eu am să arăt în aceste amintiri cu deosebire golul pe care Bunea chemat eră! a-1 umpleă în vieaţa neamului din zilele noastre. ,. I. După mulţi ani fireşte se părăsesc şi se răresc amintirile, ca haina purtată, din care cu vremea se duce culorul, se duce şi bă- '*V x teala fir cu fir şi nu mai rămâne dedat urzeala, care se destramă şi ea dela un timp, până ce nu mai e de purtat. Aşa se aruncă la vechituri şi la putrezeală şi cele mai frumoase haine, cu cari se încălzeşte şi se împodobeşte omul în vieaţă. Aceasta e şi soartea amintirilor, se descolorează, se răresc şi se destramă şi ele, încât par’că nici nu le-=ai purtat vreodată. ■ Deşi din amintirile din tinereţe despre prietenul Bunea, nu ni-a mai rămas decât urzeala, voi cercă totuşi să o scap de peire convins fiind; că şi destrămată aşa cum e, multă căldură poate să dee sufletelor tinere a neamului nostru, bătute de atâtea vânturi potrivnice şi reci ca ghiaţa. Se zice, că ziua bună se cunoaşte de dimineaţa, de aceea cred, că nu vor fi fără oarecare interes şi câteva trăsături de caracter din vieata de şcolar în liceu a lui . f t Bunea, pentru a se complectă portretul lui. în anul şcolar 1876/7 eram elev în clasa Vili a liceului din Blaj, când la începutul anului a venit Bunea dela liceul românesc din Braşov si s’a înscris în clasa Vll-a. Eră t f ■ . un băiat bine legat şi înalt, cam palid la faţă, musteaţa nici nu-i mijeâ încă, cu fruntea proeminentă şi largă, nasul cam pronunţat, ceea ce-i da o înfăţişare energică, călcâ cu aşezământ pe talpa întreagă (eră plin la talpă) şi aveâ mişcări domoale şi măsurate de român chipzuit şi tacticos. Ceeace te izbeâ în înfăţişarea Iui erau ochii mari şi bulbucaţi, ochi înneguraţi de miop, cu privirea par’că întoarsă înlăuntru spre propriul suflet, nu înafară spre lumea aceasta. Eră îmbrăcat cu pantaloni cam scurţi şi surtuc de stofă mohorîtă, cam subţire şi ponosita, dar curată, — domnişor în sfârsit, fiindcă mulţi pe atunci, mai ales dela clasa VII în jos, purtau şi haine ţărăneşti, cioareci albi în cizme şi surtuc negru peste cămaşa albă. Curios însă, Bunea cu toate acestea dela început n’a fost socotiţ ca făcând parte dintre domnişorii cavaleri, cari făceau vizite la domnişoarele de grec şi jucau polce pe la baluri, el a intrat numai decât în tabăra www.dacoramamca.ro Nrul 9, 1910. LUCEAFĂRUL 213 ţăranilor, „în naţie" cum şe zicea pe atunci. De altfel nici nu era tocmai comod să faci pe cavalerul, fiindcă te expuneai să te iee d-1 Moldovan, profesorul nostru de latineşte la ochi, apoi ţine-te. Te şfichiuiâ cu zeflemele de-ţi ardea pielea şi „naţia" te luă în primire, încât lehamite de surtuc, de cravată, de polce şi grecoaice. în schimb Bunea n’a întrat cu totul nici în „naţie"; el nu bea rachiu înroşit cu zăhar ars, nu luâ parte la trânteli, nu luâ parte nici măcar ca chibiţ la ferbel, nu juca călu-şerul şi bătuta, nu făcea nici expediţiile obişnuite după struguri prin vii, după lemne de foc pe la poduri şi iazuri, după ceapă şi curechiu pe iarnă prin grădini, nici după găini, reţe şi gâşte prin podurile şi coteţele jidovilor. El ţinea mijlocul între cele două tabere duşmane şi nu arareori făcea pe ar-bitriul între ele, totdeauna căutând să facă pace. Nu eră vorbăreţ, mai mult tăcea şi asculta, nu eră nici glumeţ, dar râdea şi el aşa cu jumătate gura de glumele altora, de bătăuşi şi buclucaşi se ferea. Şi în clasă şi prin oraş eră retras în sine, avea însă si el săracii lui, pe cari îi miluiâ regulat cu traduceri, teze şi probleme. Noi băştinaşii îl dovedeam cu limba latină şi cu matematica, studii la cari am avut parte de profesori cu dar dela Dumnezeu, ca N. Solomon, I. Mărculeţ şi cu deosebire 1. M. Moldovan, el însă ne băteâ cu limba grecească, cu istoria şi literatura românească, unde noi eram cam pedestri. Cu tot paraponul, pe care îl aveam noi pe liceul din Braşov, pe care îl socoteam trădător şi lăpădător de neam, fiindcă ţinea parte „Juni mei" dela Iaşi şi Convorbirilor Literare şi combăteâ direcţia latinistă a lui Cipariu, idolul nostru, cu toată superioritatea noastră de naţionalişti intransigenţi, n’aveam încotro, trebuiam să-i recunoaştem lui Bunea, ce eră a lui, la istorie şi literatură ne punea cu botul pe labe. Dar o făcea aceasta fără paradă şi fără cruzime, fără să caute ocazie de discuţie şi totdeauna cu simplitate şi modest, încât ne lăsam bătuţi, fără să simţim durerea umilinţei. In schimb recunoştea şi el ce era al nostru, la matematică primea chiar ajutor dela unii, cu tot simţul lui de demnitate. El se nimerise în o clasă cam mediocră, fără talente deosebite, nici în bine, nici în blestemăţii studenţeşti şi între colegii lui fruntaşi mai eră şi unul pestriţ la maţe, crescut cu linsul blidelor pe la seminar şi pe Ia mesele profesorilor, care văxuind ciubotele domnului, îi dădea zimbind cu modestie, de i se vedeau gingiile şi dinţii laţi, şi câte o informaţie binevoitoare despre noi, despre centrele de ferbel, despre proprietarii de juxte, despre izvorul şi numărul capetelor de găini, despre recoltele de struguri, varză etc., talent, care I-a şi înălţat după multe merite Ia rangul de pedel al liceului. Fireşte, că lui Bunea nu prea îi veniâ îndămână în asemenea mediu, mai ales că fruntaşul, viitor pedel, dela început îl luase în unghii şi îi purtă sâmbetele, simţind în el un rival de temut. Din această cauză în clasa lui, deşi cuviincios, modest şi povestitor cu toţi colegii, chiar cu rivalul, nu s’a prea lipit de nici unul; după cât ştiu; trăia mai mult răsleţ de ei. Deşi la liceul din Blaj pe atunci eră un spirit foarte aristocratic, — poate din cauza sărăciei obşteşti, — deşi nu prea se cobora unul din o clasă superioară la prietenia unuia din o clasă inferioară, cu toate acestea, nu ştiu cum s’a făcut, dar Bunea a legat prietinie cu mai mulţi din clasa noastră, între aceştia a fost şi scriitorul acestor amintiri. Deşi inferior nouă cu o clasă, ceeace făcea cât o eternitate pe atunci, cu toate acestea îl socoteam ca pe unul de ai noştri şi îl primiam până şi în comploturile clasei. Deşi eră o mare onoare aceasta pentru el, Bunea nici nu abuza de ea, nici nu paradă cu ea, cum se întâmplă în asemenea cazuri. Primiâ şi purtă această distincţiune cu simplitatea lui obişnuită. Erau între noi unii, nu totdeauna fruntaşi Ia clasificaţie, cu însemnate talente literare şi ştiinţifice, poeţi, nuvelişti, declamatori, chiar istorici, cari purtau părul mare şi buclat cu negligenţă, iar alţii naţionalişti intransingenţi, cari erau în acelaş timp şi cei mai tari de virtute, cei mai mulţi făcând parte din „naţie". Cu cei dintâi eră primejdios să te rischezi la discuţie, iar cu cei din urmă la hartă, căci obişnuit rămâneai bătut măr, sufleteşte ori trupeşte. Aveam chiar autorităţi nediscutate * www.dacoromanica.ro 214 LOCEaEĂROL Nrul 9, 1910. în aceste două branşe ale activităţii naţionale. » » » Numai sub protecţia lor eră chip de trăit, protecţie, pe care cei mai cu stare şi-o ago-nisiau cu ţigări, iar calicimea cu traduceri, teze şi probleme de matematică, cu cari d-1 Moldovan şi răposatul Mărculeţ ne rupea pielea, nu alta. Curios, — dar aşa sunt contrastele în firea omenească — aceste autorităţi recunoscute şi temute de noi toţi, când Durer: Cap de Crist. erau scoase la lecţie, steteau ca mielul, lăsând mânile şi ochii în jos, când Mărculeţ se asprea la ei, ori d-l Moldovan îi luă la sfielii u ri şi zeflemele, cari pârjoleau obrazul şi rămâneau în gura satului. Ei bine, Bunea deşi nu căută protecţia acestor autorităţi, nu ştiu cum se făcea, dar o aveâ pe deplin; nu ţin minte să fi luat vreo bătaie dela ele nici intelectuală, nici fizică. Poate fiindcă nu eră ţanţoş de felul lui, nici javră de gură. Numai el putea discută cu autorităţile pe picior de pace şi nu arareori izbuteâ să le înduplece la părerea lui, aşâ cu duhul blân-deţei. Terenul nostru de luptă literară şi câteodată chiar fizică eră o societate de lectură, pilde aveam o bibliotecă a noastră şi o re- vistă literară, beletristică, cum îi ziceam noi pe atunci, la care colaborau talentele noastre mari, cu deosebire poeţii lirici de nuânţă erotică şi naţională şi pe care o scriâ un artist caligraf, editorul nostru. Aici la şedinţe se ţineau discursuri parlamentare, în care se distingeau viitorii bărbaţi politici în materie de alegeri în comitet şi de administraţie, iar poeţii ţineau discursuri academice în materie literară; nu arareori se ţineau chiar catilinare, în care se dedeâ vot de blam vicepreşedintelui sau comitetului întreg, — de preşedinte nu se legau oratorii, fiindcă eră un domn profesor, cam colţos. Catilinarele se sfârşeau din când în când cu intervenirea „naţiei", a autorităţilor naţionale, cari încheiau lupta şi evacuau sala cu brachiul şi criticele literare, când se făceau asupra vreunui poet mai de forţă se sfârşeau adeseori cu argumente grele la adresa criticului; eră grea meseria de critic, ea cereâ multă virtute fizică. Poeţii noştri nu sufereau, ca criticii să trăească în săul lor si să mai fie si obraznici, cum se întâmplă la revistele noastre literare de azi. Moravurile literare erau mai severe. Bunea n’aveâ sărmanul nici talent de poet, nici virtute de critic, nici presemne fericite de bărbat politic. El nu prea scriâ la revista beletristică, nici parte activă la discuţii nu prea luă, deşi dela început a fost ales vice-bibliotecar, funcţie cuvenită clasei a Vil-a. Scriitorul acestor amintiri eră bibliotecar, funcţie cuvenită clasei a VUI-a. Astfel am făcut cunoştinţă cu Bunea, ca sef al lui, cunoştinţă, care repede s’a prefăcut în prietenie, în una din acele prietenii rari, cari ţin toată vieaţa. Deosebirea de rang repede s’a prefăcut şi ea în egalitate, fraternitate etc., etc. Două gusturi comune ne apropiau, simpatia pentru direcţia Convorbirilor Literare şi pentru scriitorii din Junimea, ceeace la Blaj pe atuncea eră o adevărată trădare de neam, si dorinţa de a învăţă limba franceză. Bunea prinsese câteva buchi franţuzeşti dela Braşov, nu mai ţin minte dela cine, iar eu învăţasem singur o leacă de pe o gramatică de Ahn, un Telemaque şi un dicţionar francez-ungu-resc, pentru care dădusem un pachet de tutun „i n 1 ă n d e r“ de 32 cr. unui domnişor; D-zeu ştie de unde le aveâ, fiindcă în Blaj numai www.dacoramamca.ro Nrul 9, 1910. LUCEAFĂRUL 215 trei savanţi, noi doi şi Cipariu, ne îndeletniceam cu limba franceză. Si eră un însemnat > titlu de glorie acesta, pentru care eram în-vidiaţi de mulţi. Ce, par’că eu n’aş puteâ învăţa franţuzeşte, dacă as vrea? ne zicea odată un poet. Aşa am tradus amândoi cu dicţionarul cel unguresc întreg Telemaque în bibliotecă, în bercul de peste Târnavă şi în grădina Podului. El mă puneâ la cale cu pronunţia corectă, iar eu îi tălmăceam cuvintele ungureşti din dicţionar, fiindcă el pe atunci nu ştia aproape nimic ungureşte. La Braşov nu creştea pe atunci buruiana aceasta. Nu mai gustasem noi în vieaţă frumuseţi literare, ca cele din Telemaque şi nici nu bănuisem noi asemenea desfătări sufleteşti. Pasagii, cari ne plăceau le învăţam pe de rost şi Bunea le recită cu ochii împăienjiniţi şi cu glas înecat de emoţie. De câteori ne întâlneam, până şi acum spre toamna vieţii, a doua vorbă a lui Bunea eră „Telemaque", „îţi mai aduci aminte de Telemaque al nostru?" Cum spuneam Bunea nu făcea parte din autorii noştri, dar eră în schimb un consumator nesăturat de literatură. Dintre genurile literare romanul eră cel mai gustat printre noi. Se cetea cu furie Cavalerii nopţii, Contele de Monte Cristo, Cei trei muşchetari, Jidovul rătăcitor, traduceri proaste din franţuzeşte şi cu deosebire Nopţile Carpatine ale lui Drăgescu. Dintre reviste „Familia" Iui Vulcan avea mai multă trecere, fiindcă unii din poeţii noştri isbuteau câteodată să strecoare în ea, chiar câte-o poezie originală dedicată la două iniţiale, ceeace stârnea multă rivalitate între talentele noastre de primul rang. Luat de curent, îmi aduc aminte, că şi Bunea s’a apucat odată să cetească Nopţile Carpatine; s’a luptat cu ele până aproape de mijloc, dar a dat cinstea pe ruşine, nu le-a putut dovedi. — „Dracu să mă iee, îmi ziceâ el, punând cartea la Ioc în bibliotecă, să vede că n’am cap pentru’literatura naţională, mă toropeşte". Şi spunea fleacuri Bunea, findcă citiâ şi literatura naţională, ştia pe de rost tot ce e de seamă din Alexandrescu, Alexandri si chiar din Bolintineanu, citiâ cu patimă Convorbirile Literare, până şi poşta redacţiei. El a adus în Blaj pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Gane, Naum, Şerbănescu, etc., pe cari a învăţat să-i aprecieze dela vestitul profesor de limba şi literatura română dela Braşov, repausatul Popea. Atât numai că, afară de mine, care m’am dat repede învins, nu-mi aduc aminte, să fi putut converti pe vreun alt naţionalist intransigent dintre noi, încât repede a trebuit să renunţe la încercarea de convertire şi depravare a gustului estetic. Guido Reni: Ecce Homo. Mult au contribuit, fireşte, la acest nesucces a lui Bunea şi principiile rigide ale profesorului nostru de literatura română. îmi aduc aminte, că noi tăiam foile numărului din Convorbiri Literare proaspăt sosit, şi noi îl aşezam la colecţie, unde poate şi acum se odihneşte, de nu-1 vor fi ros şoarecii. De nu cumva se va fi stricat > lumea şi la Blaj, de atunci încoace. Nu ştiu cum se pripăşise în biblioteca noastră şi un exemplar din Copii de pe Natură a lui lacob Negruzzi, fiindcă, cum spuneam, Junimiştii erau boicotaţi în cercul nostru literar. Odată unul din poeţii noştri, care în fiecare săptămână scotea câte 6-7 volume dela bibliotecă, — deşi, cavaler fiind, eră continuu reclamat de vizite, încât D-zeu www.dacoromanica.ro 216 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1910. ştie când le cetiâ, — aducând îndărăt cărţile citite, între altele îi dă lui Bunea şi Copii de pe natură zicându-i: — Vezi, asta e carte mă, ce mai umbli tu cu Junimiştii tăi? — Ce carte, întreabă Bunea intrigat? — Copii de pe natură, răspunse poetul, accentuând pe / în cuvântul „Copii". — Nu se rosteşte „Cop/i“, ci „Copii" cu accentul pe o şi autorul Iacob Negruzzi e cel mai încânit Junimist, e însusi redactorul Convorbirilor Literare, scuipă-ţi în sân şi fă-ţi cruce, răspunse Bunea serios, fără să zimbească măcar; atâta respect purtă pentru poet. — Cum se poate? — Iacă aşa, păcat că te-ai spurcat cu ea citind-o. — Poetul scârbit plecă repede, iar Bunea cel serios se ţinea de pântece şi râdea de se strică. Noi băştinaşii fiind stâlpi neîncovăiaţi ai curentului latinist, în materie de istorie eram partizani ai Iui Şincai, Petru Maior şi Clain, pe cari veşnic îi aveam în gură şi în con-deiu, chiar şi în operile noastre poetice. Aveam şi istorici printre noi cum spuneam, cari fiind inaşi (feciori în casă) la profesori şi locuind vara în lemnăriile liceului, erau mai aproape de biblioteca liceului, de profesori şi prin urmare de ştiinţa însăşi, încât aceştia se înălţaseră cu un grad peste mulţime, trecuseră dela poezie la istorie. Ei bine, nu numai istoricii dar şi poeţii, ba chiar poporul de rând, „naţia", îşi făceâ o datorie de conştiinţă de a scoate de 3 — 4 ori pe an dela bibliotecă cronica lui Sincai si is- 3 3 toria lui Petru Maior si de a le duce acasă la gazdă. Ba unii le purtau subsuoară chiar şi la câmp, când ne duceam să jucăm mingeâ sau cotea, cum se ziceâ. Se puteâ ceva mai impozant, decât un poet sau o „naţie" cu cronica lui Sincai subsuoară? Numai 3 cavalerii nu erau molipsiţi de această slăbiciune. în această privinţă şi Bunea ar fi putut trece între cavaleri, fiindcă n’aveâ obiceiul de a se pâuni cu cronica subsuoară. El citeă mult în bibliotecă, fiindcă la gazdă şedeau mulţi şi eră totdeauna gălăgie, bătaie, cântec, căluşar si chef cu rachiu, cum se întâmplă în centrele culturale, cam în felul centrului cultural din Fălticeni, pe care îl zugrăveşte procletul de Creangă. De pe atunci încă îşi dăduse Bunea în petec. Citea încet dar cu pasiune pe cronicarii lui Co-gălniceanu, pe Aron Florian, iar pe Şincai şi Maior nu ştiu dacă „poeţii", „naţia" şi „istoricii" noştri îi gustau sau nu, dar Bunea ştiu că pe ei clocea necontenit. Ai noştri când colaborau Ia revista beletristică, sau scrieau teze, „o c u p ă c i u n i“, cum le ziceam noi şi profesorii noştri, întrebuinţau ortografia etimologică a lui Cipariu se înţelege, limba literară împodobită cu latinisme date pe calapod românesc, ca „con-stituciune", „direpciune" etc. iar stilul eră aprins cu figuri, cu rachete în toate feţele curcubeului. Numai aşa ne impuneam „domnului" şi opiniei publice. Bunea scrieâ şi el cu ortografia oficială în compoziţiile de clasă, sau compusăciuni, cum Ie ziceam noi pe limba noastră, dar se cam încurcă; se tânguiâ, că domnul îi subliniază vorbe ca „iepure" „iert", etc., nu ştia nenorocitul, că nu se zice „iepure" ci „liepore", nu „iert" ci „liert", şi aşa mai departe. La neologisme latineşti cu suman românesc şi la stil bengal nu voia să se dee odată cu capul, cu toată desaprobarea „domnului" şi dispreţul Parnasului nostru. Eră încăpăţinat Bunea, Oltean gros în ceafă, şi asa a rămas cât a trăit. 3 Unde ar fi ajuns Bunea, dacă nu-1 înzestra Dumnezeu cu acest cusur nenorocit? Doi oameni am cunoscut în Blaj pătimaşi de cusurul încăpăţinării, pe d-I Moldovan şi pe Bunea, amândoi croiţi de Dumnezeu pentru cârja de păstor, dar amândoi rămaşi îndărătul altora mai elastici, din pricina îndărătniciei lor. De, cine strică? dacă nu te ajuţi singur, nici Dumnezeu nu te ajută, măcar că lui îi slujeşti. Dar să lăsăm vorba asta, că prea e nu ştiu cum. 3 Cum ziceam, stilul bengal şi limba cu podoabe nu-i suferiau lui Bunea. El iubiâ si > în stil ca si în toată înfăţişarea si maniera 3 3 3 3 sa simplitatea şi cumpătul. — „Poeţii ăştia ai noştri, ziceâ el, se tem de simplu, ca cânele turbat de apă rece". Sfârşitul, a fost fireşte, că trebuia să se mulţumească cu nota, sau calculul, cum îi ziceam noi, mulţumitor, în loc de foarte- mulţumitor pe coni- www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1910. pusăciuni şi în opinia publică să treacă drept un muncitor fără talent. Din generaţiile trecute ale liceului, generaţii învăluite în o aureolă de glorie, rămăsese obiceiul, ca pe lângă numele părintesc, fiecare student, care se respectă, întrând în clasa a Vll-a să-şi iee şi un nume istoric sonor, cu preferinţă roman, pe care îl trecea în cărţile sale de vizită si pe cărţi si caete de şcoală. Unii mai precoci începeau chiar din clasa a Vl-a cu asemenea cărţi de vizită. » Unii mai răsăriţi îşi puneau chiar mai multe porecle de acestea. Mult disputat eră mai ales numele unui fost elev al liceului, ajuns poet de renume, care publicase un volumaş de poezii, iscălit Brut Catone Hori a. Pentru numele acesta se întâmplau certe, poate chiar , bătăi, până ce punea stăpânire pe el cel mai tare din toţi, care apoi imediat îşi comandă cărţi de vizită astfel concepute: „Ioane Sacara (săcară) alias Brut Catone Horia, studinte gimnazial superior in Blasiu". Asemenea nume de râzboiu sau literare erau cu duiumul în revista beletristică şi săpate pe băncile şi grinzile şalelor de clasă ale liceului. Poate şi acum vor mai fi pe grinzi, de nu le vor fi ros carii. Bunea nici în această privinţă . nu s’a putut aclimatâ, deşi n’aveâ decât să se iscălească August în loc de Augustin, pentru a se face şi el mai roman o leacă, ca toti ceialalti. îmi aduc aminte că unul care > » venise cu musteţe până la urechi din armată unde ajunsese strajameşter (sergent) şi care trecea şi el printre istoricii noştri, fiindcă se aciuase şi el prin lemnăriile profesorilor în o toamnă, îşi pusese pe carta de vizită numele „Tit Liviu Vladimirescu“. Despre Tit Liviu ştia şi el, că a fost un istoric roman, fiindcă luase secunde dela d-1 Moldovan pentru tălmăcirea şi tâlcuirea acestui autor, dar el doriâ să-şi pună la titluri şi unul istoric românesc mai sonor. Astfel se adresă lui Bunea, care i s’a părut mai de omenie între noi toţi, ca să-i recomande unul. Bunea i-a recomandat pe istoricul V1 a di m i res cu, fiindcă Costin, Ureche etc. erau prea banali, prea scurţi şi nu umpleau gura la rostire. Şi l-a purtat strajameşterul cu demnitate fără nici un inconvenient până Ia sfârşitul carierii de studinte si istoric. ) 217 Bunea învăţa uşor, nici nu-1 prea vedeai cu cărţi de şcoală în mână, încât avea timp destul de cetit, dar ţin minte, că de un studiu se tânguiâ, că îi vine greu de tot şi acesta erâ religiunea. Cine ar fi zis, că va ieşi din el preotul care a ieşit? întru adevăr el fiind unit învăţă pe o carte mare scrisă de repausatul canonic Dr. Ioan Raţiu, cu o limbă atât de latinizată şi cu un stil atât de savant, încât bietul Bunea asudă numai uitându-se la ea. El mă invidiâ pe mine, care fiind neunit urmam cursul de religie la popa din Lupu, dela care pentru o piţulă şi tăbac de trei creţari scoteam un „foarte mulţumitor" fără să fi văzut carte sau popă în ochi, decât la examen de două ori pe an. Când îl chemam în grădina Podului, ori la Târnavă, el îmi ziceâ cu pismă: „îţi e uşor ţie, că tu n’ai religiune ca mine". Numai din pricina religiunei nu călcâ a popă de pe atunci, fiindcă încolo aveâ toate darurile cerute unui preot de seamă, seriozitatea, blândeţa, bunătatea, graiul convingător, dis-tincţiune şi simplitate în mişcări, în maniere si vorbe si un fond sufletesc de o adâncă j > onestitate, caracter de fier, neînduplecat de nici un farmec desert. i De ori câte exageraţii şi idei fixe suferiâ spiritul public din Blaj şi prin urmare şi educaţia si instrucţia elevilor din liceu, in-trasigenţa şi mândria naţională erâ însă în aer la Blaj, poate din cauză că piatra libertăţii erâ aşa de aproape. Deşi profesorii noştri, de aproape supraveghiaţi de autorităţile ungureşti, nu îndrăzneau niciodată să aprindă în noi sentimentul naţional cu cu-vâtitul, simţiam însă, că şi în ei fierbe acest sentiment, ca si în noi. La Blaj până şi Grecii erau în stare să verse sânge de dragul mândriei naţionale; prindeau şi ei dela studenţi pe lângă pânea, pe care le-o ştergeau de prin lăzi şi câte o vorbă, care aprindeâ inima în ei. — Elevii din Blaj intransigenţi rămân toată vieaţa lor şi mai rar au putut arcăni Ungurii dintre ei câte un trădător sau un aşâ zis moderat. Din „naţie" nici vorbă să prindă, — nu faci din coadă de câne sâtă de niătasă — chiar dintre poeţi şi istorici nu, deşi aceştia aveau vederi mai largi. Puţinii moderâţi s’au recrutat ** / www.dacoromanica.ro 218 LUCEAFĂRUL Nrul !), 1910. dacă s’au recrutat, numai din domnişorii cavaleri, sau din câte o „naţie“ cu ambiţia de a deveni cavaler. O „naţie" îmi aduc aminte, că după ce şi-a lăpădat portul românesc, în o iarnă a învăţat, al dracului, să joace polce să converseze cu domnişoarele de grec, pe cari le pândea şi le petrecea pe străzi, ceeace eră o mare onoare, — ba chiar să mănânce cu mâna stângă. Ce nu poate omul de talent? E singura „naţie" cavalerizată, de altfel, despre care am aflat, că a devenit moderat. Domnişorii mai elastici din cauza unei bune educaţii în familie, se mai dau după păr. Astfel, domnişorul dela care cumpărasem eu cărţile franţuzeşti cu un pachet de tutun, fiu de notarăş în un oraş, a cărui mamă nu ştia o vorbă ungurească, după ce a ajuns cu chiu cu vai funcţionar la tribunal (fiindcă nu prea erâ nu ştiu ce lumânare), aud că a luat în căsătorie pe o unguroaică, numai cu o treaptă mai sus în rang decât personalul de serviciu, dar ce e drept urâtă de mama focului şi săracă ca un şoarece de biserică, cum zic Nemţii. Tot mai cu preţ, mi-a vândut mie cărţile franţuzeşti, de cât sufletul la unguri. Domnişorul acesta, de altfel „still, dumm und gefrăssig" astăzi se furişează pe după colturi, când e ameninţat să întâlnească pe un român cunoscut pe stradă, în casa Iui vorbeşte numai ungureşte, copiii îi zic „Tata", cu a neaccentuat unguresc, şi nu ştiu o vorbă românească. în schimb e judecător, de tribunal; — mare dihanie! lată de ce par’că avea oarecare dreptate d-1 Moldovan când luă la şfichiuri pe cavalerii noştri. Dar să lăsăm şi vorba asta, că iarăşi e nu ştia cum. Nu ştiu ce va fi profitat Bunea din liceul din Blaj, dar intransigenţa lui de român adevărat, fără nici o îndoială de acolo a luat-o, şi între multele lui calităţi frumoase această intransigenţă îndârjită, par’că le-a întrecut pe toate. Această sămânţă, care numai la Blaj creştea pe vremea aceea cu bobul plin, a căzut în sufletul lui Bunea pe un pământ roditor, unde a aruncat rădăcini adânci. Bun a fost şi pământul, dar bună şi sămânţa. Dumnezeu să întărească zidurile liceului din Blaj, ca să dăinuiască cât stâncile din munţii Carpaţi! la te uită, ce-ţieomul, dacă îmbătrâneşte, să ia după amintirile din copilărie, să înduioşează lesne şi devine vorbăreţ. Aşa şi eu, luându-mă cu vorba despre neuitatul Bunea şi despre Blaj, mă trezesc cu o lacrămă pe hârtie şi cu vorba cine ştie unde. (Va urmă.) Cu dorul. Aşa se trece ’ndurerata clipă în rostul unui traiu cu-atâta jele Şi-mi întrupează ’n strâmta ei fiinţă Atâta dor — şi-atâtea gânduri grele. Si-asa mă duce, duce dorul tainic Tăcutul dor al dragostelor mele; Copilul visător şi blând sunt iarăş Mă mângâi cu cântările-mi de jele înduioşat, îmi vine ’n minte iară Sclipirea mândr’a razelor de lună Şi Murăşul cu spume argintate Şi freamătul pădurilor ce sună. Şi simt ceva — că dragostea mă cearcă, Şi-mi vine-o clipă fermecată iară De şoapta blând’a dragostii duioase, De amintirea zilelor de vară. Mi-aşa de drag când dragostea mă prinde — în lumea ei duios mă poartă dorul... Am îndrăgit melancolia iară Şi are gândul unde-şi duce sborul. " Oct. Lupeanu-Rusmin. www.dacoromanica.ro Nrul 9, 1910. LUCEAFĂR UI. 19 1. Durerile le-am dat uitării Din amăgiri mi-am făcut pas, Şi iată-mă pe malul mării Ascult 1-al valurilor glas. Corăbii vin şi pleacă ’ntr’una S’aude-al debarcării svon Din ape se ridică luna împărăteasă fără tron. Pe valuri şi pe vălurele Revarsă auru-i topit Ca să le-adoarmă şi pe ele Şi iată-le c’au adormit. 2. Din lacrimi şi din jale Mi-am împletit colan, Dar cântecile tale Mi-au arătat liman Că ’n vraja de cuvinte Şi. ’n armonia lor Aducerile-aminte Se clatină şi mor. 3. Tu, casă veche ce te areţi Sub bolti la cotitură Cu ’ngălbeniţii tăi păreţi Cu teii ’n bătătură, în umbra voastră arbori sfinţi De lume n’aveam ştire, lubiam surori, iubiam părinţi Sfărâmături. Visam doritul mire. Aveam un frate, cel mai drag Şi cel mai mic din rând... La ce mi-aţi pus în mâni toiag De l-am lăsat plângând. S’aude-o doină dinspre lunci Amarnic plâns mă ’nneacă... Cât de bogată-am fost atunci Când mă credeam săracă. 4. . Pentru ce-ai făcut să ’nvie Raiul ce l-aş fi avut — Cu nOrocul meu pierdut Poezie, poezie. M’a răpit a vieţii vraje Dar m’a frânt al vieţii greu... Casă veche ’n pragul tău Cum de n’am rămas de straje? 6. Dă-mi mâna iute c’a ’nserat, E drumul lung, pustiu, Corăbierii s’au culcat Şi e departe până ’n sat Nici drumul nu-l mai ştiu. — N’ai teamă, voi pluti uşor. Un vis fără suspine, Un fluture strălucitor, O rândunea căzută ’n sbor, Un fulg pe lângă tine. Dă-mi mâna, norii sunt de foc Şi marea se despică, Corăbierii stau în loc înmărmuriţi de frică. — N’ai teamă, vântul va cântă, Catargu-i va fi strună, N’ai teamă, ne vom legănă Pe valuri împreună. Viscolul dacă va veni Corabia s’apuce îmbrăţişaţi ne va găsi — îmbrăţişaţi ne-a duce. Maria Cunţan. 5. Ascultă, glas de fluier începe-a tremură O rugă credincioasă departe undeva — Cu glas din altă lume duios şi trăgănat Un cântec îi răspunde pe vale dinspre sat. Se pare că-i un tremur, se pare că-i un dor, O jale şi-o durere în plângerile lor. Se duc spre-aceeaş ţintă pe-a dorului câmpii Şi cine ştie unde pe culmi s’or întâlni. Va tremură din fluier cântarea tot mai lin Şi doina trăgănată va rămâneâ suspin. Sonet. Alan-Kardek. Au fost cândva p’aicea temple, case Şi ochi frumoşi ascunşi printre perdele... Pe turnuri gângurit de turturele... Dar astăzi, vai, nimic nu mai rămase! în locul violetelor zorele Doar iedera mai creşte pe terase, Doar lilieci cu aripi de mătase Mai sboară azi, în Ioc de rândunele... Ca suflete din gloria trecută Iar iedera îşi mişcă frunza mută S’abat în stol pe vechile ruine Vibrând prelung în noaptea care vine Şi sombrele terase Ie sărută. Umplând Cetatea-Moartă de suspine... Victor Eftimiu. www.dacoromanica.ro 220 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1910. La „Congresul profesorilor români". Idea ţinerii unui congres al profesorilor români e cu mult mai veche, decum a arătat d-1 G. Precup în numărul din urmă al „Lu-ceafărului“. Ea a preocupat mai întâi mintea unui însufleţit profesor de limba românească dela gimnaziul din Sătmar sau Satu-mare, cum i se zicea până înainte cu vreo treizeci de ani. între anii 1850—60 se introdusese limba română în mai multe gimnazii ungureşti din ţară. între acestea erâ şi gimnaziul din Sătmar pe care îl cercetau câte 70-80 de elevi români. Până la 1857 vieaţa intelectuală a Românilor din acest oraş erâ cu totul ungurească; însuş preotul celor vreo 2000 de pa-rohieni gr.-cat. erâ necunoscător al limbei credincioşilor săi, cărora în curs de două decenii Ii-a predicat în biserică exclusiv ungureşte. Când acest preot trece la anul 1857 în calitate de canonic la capitlul nou înfiinţatei episcopii din Gherla, preot gr.-cat. ajunge un tânăr Român de inimă P. Bran, care şi-a propus încă dela început chemarea la conştiinţă si la cultură naţională a Românilor > > f f sătmăreni. Sprijinit de luminatul episcop al Gherlei, 1. Alexi, el isbuteşte a întroduce limba română şi în gimnaziul catolic din Sătmar, la început în 2 ore pe săptămână, apoi în 4 şi mai târziu în 6 ore, pe cari Românii erau obligaţi a le ascultă (2 în gimnaziul inferior şi 4 în cel superior). La 21 Octomvrie 1861 consiliul locotenenţial regesc declară gimnaziul de scoală mixtă, în care limba românească are să servească drept limbă auxiliară, ceeace face ca direcţiunea gimnaziului să înainteze o remonstraţie, la care e silită însă a adauge şi „Opinia separată11, foarte bine documentată, a preotului şi profesorului Bran. Scriind despre toate acestea o amănunţită dare de seamă (Amicul Şcoalei, Sibiiu, 1862, pag. 99—101 şi 109 până 112) Bran ajunge să-şi puie şi întrebarea: „după care plan şi cu ce rezultat se propune limba română în gimnaziile din Ungaria şi Transilvania ?“ „Asta nime nu o a întrebat dela noi — zice el —, nici binefăcătorii dela cari sau prin cari avem puţintică remunera^ ţiune, nici Suveranul nostru în privinţa limbei materne: Naţiunea, în a cărei interes ne sacrificăm. Dar acum — continuă Bran — a sosit timpul ca în locul nepăsărei acesteia, care mai mult nu se poate suferi, să păşască la mijloc energica părtinire a intereselor naţionale bine cumpănite şi în meritul acesta. Mijloacele conducătoare la scopul acesta ar fi: congregaţiunile în-vătătoresti. în acestea ar aveâ ocaziune i » respectivii profesori de limba română dela toate institutele, sub presidenţia s. e. a unui dintre directorii gimnaziilor româneşti, în toată vacaţiunea a-şi comunică experienţele, ideile, opiniunile şi convingerile sale despre aşezarea unui plan general, care ar fi să se observe peste tot — cu modificaţiunile ici sau colea recerute de împrejurări, despre cărţile cari ar fi să se întrebuinţeze... cu un cuvânt despre mijloacele prin cari s’ar puteâ mai uşor înaintâ învăţarea limbei româneşti în > > > gimnazii. Congregaţiunile acestea, şi până când s’ar organiză peste tot starea învăţă- Comitetul Reuniunii sodalilor români din Sibiiu: D. Axcnlc, I. Stanciu.Sl. Duca,l. Marcu, O. Poponea.N. Stoica, I. Pârău, N. Roşea,l.Miga, Z. Aron, V. Tordăşianu, F. Cruciţâ, I. Işan. www.dacoromanica.ro Nrul 9, 1910. LUCEAFĂRUL 221 mântului la noi si s’ar ridică institute naţio» > naie proprii mai înalte, ar aveâ înalta misiune de a cere seamă dela fiecare: ce se cuprinde cu treaba instituţiunii, cum s’a neguţătorit? şi cât a dobândit cu talanţii ce i-au fost încredinţaţi spre scopul acesta salutar?... în fine congregaţiunile acestea ar fi chemate de a se consultă despre modurile prin cari pro-fesoriile de limba română — care în multe gimnazii depind numai dela bunăvoinţă, care uşor poate degenerâ în capriciu, a unora şi altora — s’ar puteâ aşeză pe un fundament statornic, prin urmare de a păşi în numele naţiunei Ia un fel de învoială cu înaltul Guvern spre folosul şi onoarea naţiunei. Congregaţiunile acestea deci nu se pot destul recomandă în consideraţiunea şi părtinirea respectivilor". Propunerile acestea a celui dintâi profesor de româneşte din Sătmar răspundeau unei necesităţi culturale absolut simţite: aproape pe neaşteptate se introdusese limba românească în mai multe şcoli secundare de unde până aci eră ignorată, şi se făceau pregătiri ca în curând să se chieme la vieaţă chiar mai multe gimnazii şi şcoli reale cu totul româneşti. „Ordinaţiunea de curte" dela 21 Octomvrie 1861 publică ho-tărîrea, că limba românească e introdusă ca limbă de propunere pe lângă cea ungurească, nemţească sau rutenească, în afară de gimnaziul din Sătmar şi în cele din Lugoj, Baia-mare, Arad, Timişoara şi Sighetul-Marma-ţiei, (Telegraful Român, 1862, pag. 11). Ca obiect de învăţământ limba română mai eră » introdusă şi în gimnaziile din Oradea-mare, Sibiiu şi Braşov. Preparandia din Deva aveâ până la 1874, trei clase (din patru) în cari limba românească eră limbă de propunere aproape la toate materiile pentru toţi elevii români. Pe atunci mai există şi preparandia românească din Năsăud şi, la-1862, se înfiinţase una la Sighetul-Marmaţiei (Telegr. Rom. 1862, 28 Ianuarie). Tot atunci se făceau pregătiri pentru deschiderea gimnaziului din Năsăud, unde eră vorba să se deschidă şi o şcoală reală, de care se mai hotărîse să se ridice una şi în Răşinari (Amic. Şcol. 1860, pag. 356). Apoi se pregăteâ încetul cu încetul, ridicarea unui gimaziu în Munţii-apuseni, şi a câte unuia în Lugoj, (Amicul Şcoalei 1862, pag. 262 şi Tel. Rom. 1862, pag. 140 şi 164—5), Arad (Ludima-gister, Reşiţa, 1886, pag. 6), Seini [comit. Sătmarului], (Amic. Şc. 1861, pag. 308 - 9 şi 1862, pag. 95) şi Olpret [comit. Solnocului], (Am. Şc. 1861, pag. 387), pentru cari se făcuseră paşii necesari şi se strânseră şi oarecari fonduri. Eră o epocă de triumf pentru până aci înăbuşită limbă românească. Casa• Reuniunii sodalilor români din Sibiiu: Vederea din stradă (faţada). Păcat, însă, că pe acea vreme eram prea puţini pregătiţi pentru a puteâ exploatâ momentul. Ne lipsiau oamenii cu pregătire cari să se fi apucat de lucru pretutindeni unde timpul şi împrejurările permiteau să se facă ceeace azi nu mai permit. în unele şcoli nu se puteâ propune limba românească, fiindcă nu eră cine să o propună. Aşa d. e. în Arad, deşi conform legii limba română ar fi trebuit să intre în drepturile sale, aceasta nu s’a făcut, deoarece direcţiunea gimnaziului ziceâ că „nu are indivizi" (Telegraful Român, 4 Martie 1862). Şi şi printr’alte şcoli, D-zeu ştie cum se va fi propus româneşte, din lipsa de oameni şi din lipsa de pregătiri. Nu trebuie uitat că în afară de asta nu prea existau nici manuale de limba română destul de acomodate. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1910. 222 între astfel de împrejurări se poate înţelege strâmtoarea în care se simţiâ Bran şi dorul lui de a comunică în „congregaţii" cu alţii colegi, dela cari speră să poată învăţă ceva, — precum pe de altă parte şi convingerea lui, că învăţământul limbei române trebuie pus pe nişte baze serioase şi că la acestea sunt chemaţi a lucră toţi profesorii români. Chemarea lui Bran n’a avut însă nici un răsunet. * Aproape în acelaşi timp gândul unui congres al profesorilor români îi frământă şi pe nişte tineri români cari studiau la Viena, între 1861 şi 1863. Aceşti tineri erau: N. Cristea, mai târziu redactor al „Telegrafului Român" şi asesor consistorial în Sibiiu, Dr. I. Meşotă, directorul de mai târziu al liceului din Braşov, D. Cioflec, învăţător la şcoala de fete din Braşov şi 1. Dorea, la cari se mai alăturase şi Barbu Constanli-nescu, directorul Seminarului Central, şi mai târziu profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. în desele lor convorbiri aceşti tineri s’au convins despre „necesitatea unei conţelegeri a reprezentanţilor învăţământului, însă — zice la 1870 N. Cristea, în „Telegraful Român, pag. 195 — recunoscând greutatea de a ne puteâ adună în pripă din toate părţile Românimei, doriam a ne convinge în parte, fiecare despre răsunetul ce ar află o propunere pentru o astfel de adunare. Pre-văzurăm dară conţelegeri particulare, pentru ce să nu facem un lucru de capul nostru şi rezultatul acelora să ne îndreptăţească a lucră mai departe sau a tăceâ cu totul despre lucru până la timp acomodat". Se vede că „timpul acomodat" nu s’a grăbit prea tare să vie şi chestiunea acestui congres, care voiâ să fie al profesorilor români din toate ţările locuite de Români, a rămas si ea baltă. ’ * La 1870, ideea e reluată de însufleţitu 1 profesor dela Braşov Dr. Vasile Glodariu, care lansează un „Apel cătră toţi fraţii profesori din toate institutele mai înalte de învăţământ, de toate specialităţile si gradele, cătră toti fraţii profesori ai institutelor medii, pe- dagogice sau preparandiale, comerciale, reale, industriale şi agronomice, precum şi cătră toţi învăţătorii şcoalelornormale şi rurale (săteşti) din tot cuprinsul Românimei". („Telegraful Român", 1870, 21 Iunie). Pur-cezând dela maxima: „Consilia m u I to ru m salus reipublicae" entusiastul apostol care, necunoscând graniţe politice pentru un popor răspândit în atâtea ţări, duce, mai târziu, făclia culturei româneşti la fraţii din Macedonia, convoacă pe 20 şi 21 Iulie o „conferinţă generală" a tuturor dascălilor români de pretutindenea, la Avrig, „leagănul şi mormântul regeneratorului naţiunei noastre, Gh. Lazăr". „Despre momentuositatea şi necesitatea imperativă a unei atari conferinţe generale, — zice Glodariu, — cred că este pătruns tot dascălul român, căci conferinţa generală este ca pânea de toate zilele, şi precum organismul omenesc fără pâne nu poate trăi, aşa şi instrucţiunea (învăţământul) românească nu poate prosperă, nu poate face progresele dorite, nu poate corăspunde postulatelor şi recerinţelor prezente şi împrejurărilor celor complicate şi intereselor celor felurite. — Unde să se discuteze în-trebăciunile cele mai vitale care taie în toată vieaţa şcolară; unde să se caute principiile cele mai sănătoase sl mai acomodate cu in» diginţele şi cu aspiraţii!nile noastre, să se adopteze metoadele cele mai logice, să se întroducă didactica cea mai practică şi cea mai uşoară, dacă nu într’o conferinţă generală a noastră. Conferinţa generală este acel motor puternic, carele înaintează prosperitatea morală, spirituală, materială şi formală a învăţământului. Conferinţa generală însufleţeşte, desmorţeşte, încălzeşte, creşte, întăreşte şi înalţă puterile înţelesuale, morale şi materiale ale corpului didactic. ...Idea de conferinţă generală a tuturor dascălilor români nu este o idee momentană, pripită, ci si ea, ca toate ideile mari si mântuitoare a răsărit de mult în mintea noastră, numai cât anul acesta a scos-o din adâncul său la lumina zilei — şi să credem, că a venit şi pentru dânsa timpul ca să se pogoare din înălţimea ideilor pe' pământ şi să se întrupeze"... www.dacoromanica.ro Nrul 9, 1910. LUCEAFĂRUL 223 Şi totuş timpul nu venise încă nici acum. Glodariu îşi închipuiâ că pentru un lucru aşa de mare ca o conferinţă generală a tuturor profesorilor şi învăţătorilor români de pretutindeni, ajunge o singură condiţie: însufleţirea. Dar s’a înşelat, căci realitatea i-a rostogolit în cale o grămadă de piedeci, cari l-au făcut să-şi ia gândul dela un plan aşa de măreţ. N. Cristea îl face atent că în afară de însufleţire mai e nevoie pentru un lucru ca acesta şi de pregătiri serioase şi de un program definitiv. Şi timpul fizic e prea scurt (patru săptămâni!). „Numai Apelului îi trebuie două- Casa Reuniunii sodalilor români din Sibiiu: Un perete din sala mare. trei săptămâni până să ajungă la toţi cătră cari e îndreptat — zice Cristea. Acum, după ce capătă apelul nu pleacă toţi, ca la ordinul de oaste, a doua zi, şi cel dela Orşova, Becicherecul-mare, Ciaba, Baia-mare, Cernăuţi, Suceava etc. va trebui să se gândească, dacă nu de alta, de spesele călătoriei peste tot, şi iată că-i trebuie câteva zile; iară cei din România, Basarabia, şi dacă vor voi să vie şi cei din imperiul turcesc, nesmintit că au lipsă de paspoarte, cari iarăş nu se pot scoate în una sau două ore. Pune că acestea s’au terminat toate,calculul de mijloc,în opt zile. Călătoria până la.Avrig d. e. dela Chişineu, Bolgrad, Ismail, ori va veni omul peste Bucovina, ori peste Moldavia, cere iară cel puţin opt zile, omul să lucre numai la pregătirea călătoriei şi încă are lipsă de timp de vreo patru săptămâni". Apoi Avrigul e rău ales ca loc de întrunire, căci acolo nu există nici o sală mare în care mai multe mii de dascăli români să-şi poată ţinea şedinţele şi apoi ar fi imposibil de a găsi şi locuinţe pentru atâţia inşi. Cristea propune Sibiiul ca loc de întrunire, de unde apoi se poate face foarte uşor şi Ia Avrig o excursie. Peste tot trebuiesc pregătiri mai serioase. Trăgându-şi mai bine seama cu realitatea se vede că Glodariu însuş s’a convins, că conferenţa generală nu se poate ţinea aşa de curând şi de uşor, cum credea el în en-tusiasmul său fără hotar. La 11 Iulie dă deci o „înştiinţare" că „conferinţa se amână deocamdată, din cauza împrejurărilor ivite". Casa Reuniunii sodalilor români din Sibiiu: Sala mare aranjată pentru şedinţă literară. Amânată a şi rămas pentru totdeauna, căci Glodariu nu s’a mai ocupat de ea. Dr. Onisifor Ghibu. * Părerea institutului pedagogic din Gherla despre congresul profesorilor. Mult stimate D-le Redactor! La preţuitaD-voastre recercare din 24 Martie a. c. neputând a Vă răspunde mai în grabă, îmi iau voie a Vă comunică următoarele: Idea organizării profesorilor noştri secundari într’un congres este de mare însemnătate. Chestiile mai momentuoase, cu cari ar trebui să se ocupe acest congres, ar fi următoarele: 1. Uniformitatea planului de învăţământ şi al prelucrării metodice (punctul acesta se re-fereşte în special la institutele noastre pedagogice). 2. Modalitatea c.a limba română să se propună mai intensiv şi prin urmare cu mai mare efect. www.dacoramamca.ro m LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1910. 3. La chestia manualelor de scoală, fac propunerea, ca susţinătorii de scoale în con-ţelegere şi aducând jertfe cu puteri unite, să se îngrijască de edarea manualelor potrivite, în special se simte lipsa manualelor bune privitoare la limba română. E trist că de ex. Poetica de Lăzăriciu, care înainte de aceasta cu 3 decenii a făcut desigur bune servicii, mai figurează încă şi azi printre manualele şcolare. » A încât priveşte organizarea congresului aş fi de părere, că aceasta cade în competinţa susţinătorilor de institute. Gherla, în 20 Aprilie 1910. Din încredinţarea direcţiunii institutului pedagogic: Ioan Şanţ a, profesor. ___SS9 Când apele coboară... Pe verzile coline surâde portul. Marea îl mângâie cu valuri, iar cerul cu lumină, Corăbii vin din larguri, plutind pe apa lină, Sirenele, departe, îşi şueră chemarea. E pace azi. Dar noaptea, când apele coboară — Morminte călătoare în care dorm strămoşii — Se umple toată marea cu flăcări albe, roşii... Ce linişte-i acuma! Şi cât fu de haină Cândva, senina mare! Ce nori umplură zarea! în câte inimi strânse înfipt-a desperarea A! valurilor urlet, a navelor ruină! Strigoi din vremuri grele din groapă se strecoară Şi fâlfâie pe apă precum odinioară Pe navele ’nnecate rotiră albatroşii... Paris, Martie 1910. Victor Eftimiu. pss=s^t Poporanismul. — O anchetă literară. — (Urmare). Chestiunea Poporanismului a fost pusă la ordinea zilei, în Maiu trecut, de către d-1 Du iii u Z am firesc u, în discursul său de recepţie la Academie, — mai cu seamă prin faptul că, dându-i un înţeles complex menit să reflecte toate antipatiile sale literare şi chiar politice, a atacat unele curente şi direcţii, cari astăzi se simt destul de viu în mişcarea noastră literară. — Având să iz* bească în mai mulţi în acelaş timp şi nevoind ca atacul său să aibă aerul unui atac personal în contra altor poeţi (mai cu seamă că însuşi D-sa e poet), noul academician a căutat o formulă care să-i dea un temeiu obiectiv în lupta sa. Această formulă a fost aceea, a poporanismului, o vorbă cunoscută de mult, dar pusă în circulaţie într’un anume sens, mai acum patru-cinci ani, de către conducătorii „Vieţii Româneşti". D-1 Duiliu Zamfirescu însă, luând această formulă, i-a dat un înţeles complex tocmai pentruca, atacând-o, să izbească în toate direcţiile literare ce-i erau antipatice. Astfel d-sa a vrut mai întâi să izbească în poeţii şi nuveliştii Ardeleni, cari, între anii 1890—1900, i-au întunecat gloria literară. De aci un prim înţeles al „poporanismului": întrebuinţarea ca materie de inspiraţie vieaţa poporului şi cu deosebire vieaţa ţărănească, vieaţa poporului ardelean: Nuvelele lui Slavici si Nită Pot y poviciu-Bănăţeanu, idilele, lui Coşbuc, poeziile lui Delamarina etc. In al doilea rând, d-1 Duiliu Zamfirescu a vrut să izbească în scriitorii mai tineri (Agârbiceanu, Sadoveanu, Gâr-leanu, Sandu, Ciocârlan, etc.) ca unii cari, după 1900, au venit cu atmosfera unui întreg curent şi au abătut din nou atenţiunea redeşteptată a publicului iubitor de literatură, dela opera sa literară. — De aceea, prin acelaş „poporanism", d-sa mai înţelege şi descrierea cu simpatie a vieţii ţărăneşti", sens care este cel dat de „Vieaţa Românească" si care se verifică cu deose-* bire în scrierile lui Agârbiceanu, Sado- www.dacoromanica.ro ■ \ Nrul 9, 1910. veanu, mai puţin sau chiar de loc în ale lui Gâ r I ean u şi Sandu. în al treilea rând, d-l Duiliu Zamfi- rescu a vrut să lovească în asa numita > artă tendenţioasă, cu deosebire în apucătura socialistă, în doctrina materialismului economic introdusă la noi de d-l Gherea, şi formând substratul tendenţios al „poporanismului" ieşan. De aceea, prin acelaş „poporanism" d-sa înţelege apucătura materialistă şi revoluţionară a unor poeţi cum e Coşbuc şi Goga în unele din cunoscutele lor poezii („Noi vrem pământ" „Clăcaşii" „Cosaşul" etc.) în fine, fiind în felul său un estet, un iubitor al formelor artistice până la manieră, un admirator al artei rare si conştiente de i i mijloacele sale de execuţie, un partizan al artei pentru artă, în înţelesul că rafineria formei şi conţinutului este totul în artă d-l Duiliu Za m firesc u, a atacat primitivitatea în poezie şi a dat „poporanismului" un al patrulea înţeles: admirarea şi imitarea poezieişi literaturii poporane ca atare, — poezie şi literatură, pe care d-sa, întrucât şi-o concepe ca produs al colectivităţii poporului, o găseşte mediocră, iar când o găseşte excelentă (ca în „Mioriţa" lui V. Alexandri) nu o poate înţelege decât ca produs al vreunei individualităţi geniale, al vreunui suflet aristocratic şi rafinat, cu toată vulgaritatea vieţii în care va fi trăit. Şi aşa, a fi poporanist în literatură, pentru d-l Duiliu Zamfirescu este a dă o preferinţă subiectelor din vieaţa ţărănească, deşi această vieaţă ar fi, prin esenţă, o materie inferioară; este, când nu eşti ca Creangă adevărat ţăran, a o falsifică, vrând s’o înalţi prin mentalitatea ta de om cult; este a favoriza tendinţele materialiste şi revoluţionare; este a admiră producţiile poporane, ca produse ale poporului, în colectivitatea lui; este, în sfârşit, a negă superioritatea individuală a artistului, aristocraţia artei, adică, după d-sa, însăsi arta în adevăratul senz al cuvântului. j D-l Maiorescu, răspunzându-i, a acceptat unele din criticele noului academician, a combătut însă pe celelalte, fără însă a lămuri pe deplin ce am puteâ şi ce ar trebui să înţelegem prin cuvântul vechiu şi nou în acelaş 225 timp: poporanism.— D-sa a primit poziţia d-lui Duiliu Zamfirescu în ce priveşte poporanismul „Vieţii Româneşti", care ar fi numai o formulă în care se ascund cu dibăcie anume tendinţe mai mult politice decât literare, - a primit adică critica poporanismului întru cât încurajează o artă falsă, tendenţioasă, materialistă, inferioară; dar n’a acceptat poziţia d-lui Duiliu Zamfirescu, nici în ce priveşte poporanismul ce constă în admiraţia poeziei poporane, nici pe acela în virtutea, căruia scriitorii noştri mai bătrâni sau mai tineri şi-au luat subiecte din umila vieată ţărănească si n’a admis, deci, nici dispreţul pentru poezia colectiv-poporcnă, nici critica în contra acelor scriitori. - Cu un neasămănat talent, d-l Maiorescu a pus în relief unele din însuşirile poeziei poporane şi cu multe exemple (deşi cu neglijarea prea vădită a poeţilor şi povestitorilor români atacaţi de d-l Zamfirescu) a susţinut ideia că vieaţa ţărănească poate fi materie de înaltă artă. Dar faptul că d I Maiorescu (din ce pricină n’avem să cercetăm aci) a trecut prea repede asupra atacului noului academician în contra scriitorilor amintiţi şi a omis, bunăoară, să se pronunţe asupra valorii unor poezii ca „Noi vrem pământ" şi „Cosaşii" sau „Clăcaşii", unit cu faptul oă d-sa a mai lăsat nelămurită chestia deosebirii dintre arta individuală, aristocrată, conştientă de mijloacele sale, şi arta primitivă a poeziei, aşa cum o pusese D. Duiliu Zamfirescu, - a produs, în privinţa înţelesului ce trebuie să dăm „poporanismului", o confuzie cu atât mai mare, cu cât însusi d-l Zamfirescu recunoscuse, în discursul său, importanţa vieţii ţărăneşti ca materie de artă înaltă, şi anume în literatura rusă, fără să mai vorbim de necondiţionata sa admiraţie pentru Creangă. Şi aşa, şi cu toată intervenţia „Vieţii Româneşti", cu toate explicaţiile discuţiile, atacurile, ocările de o parte şi de alta, în care chiar „Convorbirile Literare", care ară cu greu în stâncă, dobândise un fel de nefirească actualitate, — cu toată întinsa anchetă a „Luceafărului" şi răspunsurile atâtor condeie de seamă, — şi azi, ca şi atunci — rămân de lămurit următoarele chestiuni: LUCEAFĂRUL www.dacoramamca.ro 226 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1910. I. Ce se poate înţelege prin poporanism? II. Ce este întemeiat şi ce nu din atacurile d-lui Zamfirescu în privinţa poporanismului aşa cum îl înţelege d-sa? III. Ce este întemeiat si ce nu, din felul cum înţelege d-l Maior eseu poporanismul? Şi, în fine, IV. Care e părerea pe care trebuie să ne-o facem despre poporanism şi cu ce idei definitive trebuie să rămânem în această chestiune care a făcut să iasă atâtea scântei şi mai cu seamă atâta fum ? Să încercăm să răspundem noi la aceste întrebări şi să le luăm pe rând. I. Ce se poate înţelege prin poporanism ? Chestiunea poate fi privită din punctul de vedere 1) al formei; 2) al fondului; şi 3) al formei şi fondului în acelaş timp. 1. Din punctul de vedere al formei, prin poporanism am putea să înţelegem necesitatea superioară, îndeosebi, pentru poetul român, de a-şi însuşi şi de a stăpâni, pe cât se poate, toate bogăţiile formale ale limbii româneşti, în care va să-şi exprime concep-ţiunile sale. — Şi cum aceste comori se găsesc în stare nativă, nu numai în graiul oamenilor cu care poetul a venit în atingere în decursul vieţii sale, dar cu deosebire în literatura poporană, scriitorul care vrea să fie mare scriitor român este obligat, pe lângă cultura generală, şi pe lângă cultura literară prinsă din studiul clasicilor noştri, — să cunoască adânc literatură poporană, si să-si dea seama cât mai bine de mate> » rialul limbii — atât ca vocabular, cât mai cu seamă ca sintaxă — pentru ca să poată dobândi, în expunerea ideilor sale, ori cât de variate şi de nuanţate ar fi, toată îmlă-dierea, toată preciziunea, toată bogăţia de-care poate fi capabilă limba noastră. — Acest poporanism l-am puteâ numi poporanism ul formal. — In acest sens, toţi scriitorii noştri mai însemnaţi, C. Negruzzi şi Odobescu, Gr. Alexandrescu şi Alec-sandri, Eminescu şi Creangă, Cara-giale, Vlahu ţă şi Coşbuc au fost şi sunt poporanişti, şi toţi cei ce vor voi să însemneze ceva în literatura românească vor trebui vrând-nevrând să fie poporanişti — chiar si d-l Duiliu Zamfirescu, care de altminteri, din scrierile sale se vede, că nu e de loc despreţuitor al limbii poporane de izvor. Nu e posibil progres în limbă şi nu e cu putinţă împământenirea a noi elemente în limbă, până ce mai întâi aceste elemente nu vor fi prinse în ţesătură unei solide, adevărate şi bogate limbi româneşti. — Şi, pentru ca să accentuez mai bine importanţa acestei idei, n’am decât să fac observaţiunea că cel care, astăzi, dintre toţi scriitorii români, are limba cea mai bogată, mai solidă şi mai veridică nu este (cu excepţia lui Agârbi-ceanu) cutare sau cutare poporanist, cât Ca răgi ale cel mai mare iubitor de formele şi bogăţia limbei, dintre toţi scriitorii pe care-i avem astăzi. — E un semn al marii Iui culturi artistice, un adevărat poet care ştie că cel mai însemnat instrument al y artei lui, este limba. — De aceea faţă de limba lui de oţel, faţă de limba lui atât de simplă în aparenţă, şi atât de complexă şi bogată în esenţă, — limba unui Sadoveanu, bunăoară, care e luat ca tipul poporanistului, este de o necontestată sărăcie. 2. Din punctul de vedere al fondului, am puteâ nunii poporanism necesitatea superioară a unor anumite temperamente poetice de a luă drept obiect al inspiraţiunii lor vieaţa oamenilor din popor, vieaţa celor umili. — Si cum la noi, umilii sunt ţăranii, — în orice caz, cu această înfăţişare ni-i arată o întreagă şcoală social-politică — poporanismul acesta de fond ia nuanţa ţărănismului, sau — pentru a întrebuinţa un termen vulgar, aruncat de ceice dispreţuiesc această şcoală — „opincărismul". — Poporaniştii de acest fel sunt: Slavici, Coşbuc, Niţă Popovici-Bănăţeanu, Agârbiceanu, Sadoveanu, Ciocârlan, si în oarecare măsură, Gâ rl e a n u si Sandu. Dar este de făcut o distincţie în ce priveşte acest poporanism, după cum e vorba de punctul de vedere artistic, sau de cel d i r e c t i v-c ri ti c. Scriitorul poporanist — un Slavici bunăoară — şi-a scris povestirile fără să se gândească să satisfacă principiile cutărei sau www.dacoramamca.ro Nrul 9, 1910. LUCEAFĂRUL 227 cutărei scoale literare. — El nu poate vedeâ sufletul omenesc, care ne interesează în orice producţie literară, decât în vieaţa umilă, în vieaţa de jos, la personaje luate din popor, fie dela oraş, fie dela tară. Creatiunea lui poetică se plămădeşte, se plăsmuieşte, creşte şi se încheagă în acest material, şi cine vrea să descopere şi să se încânte de farmecul acestei creaţiuni, cine vrea să-şi îmbogăţească sufletul cu noua armonie ce ea cu- y prinde, acela trebuie să se scoboare mai întâi la priceperea elementelor acelui material umil în care ea a fost realizată de scriitor. Ele sunt, şi întru cât sunt, merită admiraţiunea noastră mai mult decât operele care numai simulează vieaţa, oricât de înalte si de distinse ar fi elementele ei. Acest poporanism l-am putea numi temperamental. Şi nici un adevărat iubitor de artă, nu poate des-preţui nişte asemenea creaţiuni pe cuvântul, că ar fi realizate într’un material urnii, căci nu materialul e important în artă, cât mărimea şi tăria sentimentelor întrupate într’însul. Poporanismul temperamental poate să fie unit cu o mare simpatie pentru oamenii din popor s’au cu o mare ură în contra asupritorilor lor. Cu alte cuvinte poporanismul temperamental poate avea două forme: 1) una simpatetică şi 2) alta a n t i p a t e t i e ă. Energia simpatiei sau antipatiei lor poate fi oricât de mare; un lucru i se cere însă ca să nu devină retorică; i se cere anume ca ea să nu fie scop, ci numai mijloc de scoatere în relief a sentimentului ce constitue fondul oricărei adevărate poezii. Şi cred că în acest caz sunt poeziile: „Noi vrem pământ" şi „Clăcaşii"; —nu însă şi „Cosaşul", care e retoric-revoiutionară, iar nu artistic-sentimentală ca celelalte. Poporanismul temperamental, fie sub forma simpatetică, fie sub cea antipatetică, poate fi numit energetic, dela energia ce o poate avea dela idealurile sociale sau morale ce insuflă pe artist fără să-i îngenunche simţirea sa poetică. Dar pe lângă scriitori, mai există în lume şi critici. — Şi nu critici cari să guste frumosul dela oricine ar veni şi în orice fel de material s’ar exprimă, ci critici de curent, critici cari chiar dacă au o directivă în artă, au o sferă prea strâmtă estetică, precum şi critici, cari, fără această directivă, cred că arta trebuie să fie „ancila" unei anume politice sau unei anume moralităţi. Aceştia, nedându-şi seamă că prima condiţie a artei este libertatea de inspiraţie a artiştilor caută să le turbure conştiinţa artis- » » j tică, silindu-i prin vanele lor teoretizări, să urmeze anume idealuri artistice sau morale. Aceste idealuri pot conveni prea bine unor scriitori, cari de altminteri le realizează, şi fără cârmuirea criticului, doar prin simplul fapt că temperamentul lor îi duce vrând-nevrând să le dea o aparenţă1) de întrupare ; dar dacă aceste idealuri pot până la un punct, a încuraja pe unii, ele cu atât mai mult pot stângeni pe alţi scriitori, cu alte apucături şi cu alte temperamente. Iar rezultatul definitiv este că, atât unii prin încurajare, cât şi alţii prin descurajare pot trece dincolo de limitele artei şi pot ajunge cum se întâmplă atâtea cazuri, ca să producă, în loc de opere poetice, opere retorice, adecă neadevărate din punct de vedere poetic. Acest poporanism nu greşim dacă-1 numim tendenţios şi se prezintă cu două forme: a) poporanismul tendenţios pozitiv sau generos*- care recomandă scriitorilor simpatie necondiţionată pentru clasa umilă ţărănească; şi b) poporanismul tendenţios negativ sau revoluţionar, care pleacă dela concepţia că poetul nu e o fiinţă contemplativă, ci prin esenţă un luptător, — şi în cazul poporanismului, — un luptător pentru ţărănime şi în contra asupririlor ei. Acest din urmă element e foarte bine pus în relief în analiza pe care d-l N. Em. Teo-hari o face poporanismului criticilor dela „Vieaţa Românească", anume în articolul „Poporanismul Vieţii Româneşti" („Conv. critice" v. IV, 3). Aşa fiind, se înţelege că poporanismul de fond întru cât este realizat de scriitori talentaţi, prin puterea propriului lor talent, şi fără *) Zicem aparentă de întrupare, pentrucă adevăratul artist nu ia niciodată ca ţel al operei sale susţinerea unui anume ideal; dar orice operă de artă, trebuind să aibă un element energetic, care să dea putere sentimentului, fără să-l falsifice, se poate întâmplă ca acest element energetic să vie mai mult în direcţia unui ideal sau altuia fără ca să înceteze de a fi artistic. www.dacoramamca.ro 228 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1910. nici o intervenţie interesată a criticului de curent, — este o manifestare de artă tot atât de preţioasă, ca şi orice altfel de artă. Dar când acest poporanism de fond nu e temperamental ci tendenţios impus de formula strâmtă a vreunei critice de curent, atunci produsele ce satisfac această formulă (ca bunăoară nuvelele d-lor Spiridon Popescu şi Mironescu dela „Vieaţa Românească") sunt tot atât de condamnabile ca şi produsele formulelor contrarii (ale estetismului, bunioară), când ar fi lipsite de vieaţâ, neadevărate, artificiale. Aşa că, faţă de poporanismul de fond, putem avea două atitudini deosebite, după cum e vorba de artistul poporanist care prin temperament nu poate fi altfel dar rămâne artist poporanist,(poporanism temperamental energetic) sau din criticul sau artistul poporanist care îndeamnă pe scriitori chiar în contra temperamentului lor, şi în contra cerinţelor artei, să fie retorici în scrierile lor poetice (poporanismul tendenţios). 3. Din punctul de vedere al fondului şi formei în acelaş timp, se poate înţelege prin poporanism, literatura acelor scriitori, cari atât prin temperamentul lor cât şi prin mijloacele lor artistice, nu numai îsi iau subiectele din vieaţa poporului, dar le concepe şi le tratează într’un spirit şi într’o formă care sunt prin excelenţă poporane. Aci intră pe deoparte producţiunile literaturii poporane anonime si orale si în acest caz avem poporanismul colectiv; iar pe de alta, şi mai cu seamă, producţiile unor scriitori ca V a s i I e A r o n, Bara c, Anton Pan n, Ispi-rescu, Creangă, Pop-Reteganul, Speranţă, Dulfu, Dragoslav, Pamfile şi în genere, toţi aceia cari, ori au ori nu au intenţiune de a scrie pentru popor, totuşi au sau vor să aibă în scrierile lor mentalitatea omului din popor, atât în fond cât şi în formă. Acest poporanism este de trei feluri: 1) poporanismul colectiv, când e vorba de producţii poporane propriu zise, de producţii orale datorite marelui anonim poporal; 2) poporanismul primitiv, când e vorba de lucrări literare luate din popor şi scrise pentru popor, fără intenţia de a interesă si pe omul cult si rafinat; si în fine 3) poporanismul artistic, când e vorba de producţiuni în care scriitorul, împrumutând fondul şi forma populară, le ridică totuş, prin tractare, fără să le falsifice, la rangul de artă cultă. în aceste înţelesuri, Anton Pann şi’ I spi resc u sunt poporanişti primitivi p<5 când Creangă şi Eminescu, în poeziile lor în formă populară, sunt poporanişti artistici. Din această pricină, Anton Pann şi I s p i r e s c u pot fi gustaţi de popor mult mai mult decât de cetitorii cultivaţi, pe când Creangă şi Eminescu, când e poporan, interesează mai mult pe cetitorii culţi decât pe oamenii din popor. Şi fireşte când e vorba de a judecă valoarea literară a „poporanismului" în acest înţeles, vom pune mai puţin preţ pe poporanismul primitiv, care are doar o valoare didactică şi distractivă pentru anume straturi sociale, şi mult mai mult preţ atât pe poporanismul colectiv, în care intră admiraţia pentru producţiile frumoase ale muzei poporane anonime, cât şi pe poporanismul artistic, al unui Creangă şi E m i n esc u, lângă care aş cere voie. să pun şi pe Dragoslav. (Va urmă.) Mihail Dragomirescu. Natură. Natură, carte pururi ne 'nţeleasă! Ce tainică-i şi plină de splendoare, Ce sfânt izvor de sfântă ’nţelepciune-i 'Din miile-ţi de pagini orişicare! Pierduţi privim cuprinsurile tale, — Şi pare-am vrea din faţă-ţi să ne-ascundem, Căci nu putem fruinseţa-ţi s’o ’nţelegem, Adâncul tainei tale să-l pătrundem. Vasile Stoica. www.dacoramamca.ro Nrul 9, 1910. LUCEAFĂRUL 229 Cronică. O premieră în Sibiiu. Comitetul filial al „Societăţii pentru fondul de teatru, va aranjâ în 10 şi 11 Maiu două reprezentaţii teatrale, cu concursul d-lor Petre Sturdza, C. Mărculescu şi al d-nei Alice P. Sturdza artişti ai Teatrului Naţional din Bucureşti. în 10 Maiu va fi premiera piesei în 3 acle: „După 6 ani“ a d-lui Iul iu E ne seu, cu subiect luat din vieaţa intelectualilor dela noi. în seara a doua se va reprezentâ „Ginerile lui Poirier", comedie în 4 acte de I. Augier şi Jules Sandeau, piesă care face parte din repertoriul „Comediei franceze" din Paris. La aceste reprezentaţii s’au angajat să colaboreze pe lângă susnumiţii artişti şi cele mai probate puteri dintre diletanţi. D-l Sturdza, reprezentantul şcoalei moderne italiene, care a trăit mult timp în Italia printre artiştii mari, cari sunt azi în vicaţă, ne va da ocazie să-l admirăm în două roluri deosebite. Sperăm, că publicul sibiian, care a ştiut să se entuziasmeze totdeauna de artiştii săi, va sprijini şi de astădată această mişcare culturală. Amănunte asupra acestor reprezentaţii se vor afişă pe placate. * Congresul profesorilor. Consistorul din Sibiiu n’a admis cererea corpurilor profesorale dela şcoalele secundare de sub jurisdicţiunea sa de a se întruni într’un congres, sub cuvânt că aceste nu cadrează cu Statutul Organic. Zicem şi noi în faţa acestei ştiri cu „Biserica şi Şcoala" din Arad: „E rândul ca profesorii să lumineze pe Consistorul arhidiecezan, că Statutul Organic nu este sfârşitul vieţii noastre culturale, ci dimpotrivă începutul ei, întocmai cuni Sfânta Scriptură nu este sfârşitul, ci începutul vieţii creştineşti". * Bursa Şaguna. în jurul articolului cu acest nume despre care s’a vorbit şi în n-rul 7 al „Luceafărului", s’a încins în publicistica noastră o discuţie neobişnuit de vie. Păcat numai că ea n’a fost şi ceva mai deamnă şi că s’a coborît, în unele ziare, la un ton cu totul neurban. în meritul chestiunei nu s’a vorbit aproape de loc, ci s’a insistat mai mult asupra unor pretinse nedreptăţiri a seminariilor şi a corpului didactic secundar. Oricari ar fi părerile cuiva în aceste privinţe, fapt e că pentru profesorii noştri ar fi o adevărată binefacere, care la rândul ei s’ar revărsă asupra culturii noastre, dacă Liga ar căută să le facă posibil studiarea în Bucureşti şi Iaşi. Bine ar fi dacă ar puteă petrece şi toţi absolvenţii de teologie dela noi câte un an-doi în România, numai cât asta e o trebuinţă culturală cu mult mai mică decât aceea care se referă la profesori. Merită amintire idea sulevată de un tânăr preot ortodox, care a petrecut câţiva ani în America („Tribuna" Nr. 76) că bursa Şaguna să se dea totuş teologilor, ca să urmărească în ţări străine curentele religioase moderne. Are dreptate Sfinţia Sa: noi n’avem o biserică vie şi n’avem o vieaţă religioasă adevărată. Numai cât această stare nu e chemată Liga să o înlăture. Asta ar fi o mare ruşine şi pentru Biserică. Să se renască ea, dinlăuntrul său. Liga să facă cultură naţională. De altcum guvernul maghiar a dat o ordinaţiune in scnzul căreia nimeni nu mai poate ocupă vreo slujbă in ţara aceasta, dacă se va încumetă să primească „bursa Şaguna", — o ordinaţiune absurdă, care credem că s’a dat fără ştirea celor competenţi. * Reuniunea meseriaşilor din Sibiiu c o „vatră luminoasă" pentru înfiripânda noastră clasă de mijloc, care în puţine locuri va fi atât de conştientă de menirea ei naţională, ca tocmai in această metropolă a vieţii româneşti din Ardeal. în Sibiiu meseriaşii români nu sunt lăsaţi în braţele întâmplării, ei nu poartă cravate roşii şi nu maimuţăresc tot ce e străin, ei nu se însufleţesc pentru Internaţionala şi nu-şi bat capul cu gândul scoaterii unei gazete socialiste, căci ei nu se simt ai nimănui, ci ei înţeleg că toţi laolaltă, dimpreună cu celelalte clase sociale, formează o mare familie care are aceleaşi tradiţii şi aceleaşi nădejdi pentru viitor. Ei ştiu că sunt o parte organică a neamului românesc şi din această conştiinţă pornesc toate faptele lor. Reuniunea aceasta a fost până acum un cheag pentru 741 de membri; de prezent ea numără 84 de membri ordinari, 124 ajutători, 8 fundatori, 17 pe vieaţă şi 4 onorari. Are casă proprie şi dispune de o avere de 23.000 coroane. Pentru cultivarea membrilor îşi are o sală de lectură, o bibliotecă şi un cor. Se ţin dese serate literare şi muzicale, la cari participă, având şi un rol activ, şi diferiţi intelectuali din Sibiiu. în curând va ieşi de sub tipar al doilea Anuar al acestei reuniuni Din el se vor putea află multe lucruri, cari ar fi bine ştiute şi imitate şi prin alte locuri. în numărul acesta al revistei dăm câteva ilustraţii relative la reuniunea meseriaşilor din Sibiiu, puse la dispoziţie de cătră d-l Victor Tordăşianu, preşedintele fără de pereche al acestei reuniuni. • * Amintiri despre Bunea. Cât de mare pierdere a îndurat Românimea prin pierderea lui Bunea o dovedesc şi nenumăratele amintiri cari s’au publicat şi continuă a se publică prin foile şi revistele noastre despre el. „Răvaşul" din Cluj a adus în mai multe numere consecutive însemnări de ale prietenilor şi cunoscuţilor regretatului canonic. Poate că s’ar cuveni însă o mai mare pietate faţă de acest marc mort, căci printre unele amintiri preţioase şi frumos scrise se amestecă şi un marc număr de palavre şi de articole de vorbărie goală, cari ne reamintesc cuvintele lui Eminescu: Şi deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el Sub â numelui tău umbră... * www.dacoromanica.ro 230 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1910. Mişcarea literară de astăzi. „Neamul Românesc literar" al d-lui N. lorga în Nr. 10 din 7 Martie a. c. are următoarea părere rea — interesantă mai mult pentru psihologia celui ce-a conceput-o — despre „primăvara noastră literară": „Scriitorii români despre cari se vorbeşte sunt acei cari fac parte dintr’o clică de legătură cu vreun partid politic ori cu vreo cafenea vestită din Bucureşti. E ca şi în vieaţa politică, din nenorocire ca şi în ea. Recrutări de adepţi prin orice mijloace de ispită ori de corupţie, expunerea acestora în vitrină, ca să vadă lumea că au mai momit ori cumpărat un suflet, notiţe critice binevoitoare, apoi studii întinse cu privire la noua achiziţie, clasificarea lui mai presus de cei pe cari nu i-a putut avea niciodată sau pe cari ai avut dibăcia de a-i păstră, îndestulindu-le nevoia, linguşindu-le naivitatea ori sgândărindu-le viciile. Şi astea toate, fiieşte, spre mai marea glorie a bietei literaturi româneşti, care o fi mers ea pe drumuri mai grele, dar pe drumuri mai tinoase de sigur niciodată. Şi astfel trec alaiurile de poeţi, de novelişti şi romancieri, având în fruntea lor samsarul întovărăşit de măscăriciul său spiritual, bine înţeles când nu se întâmplă, printr’o fericită potrivire a naturii, ca samsarul şi măsăriciul să fie aceeaşi persoană, căruia îi sună atunci şi gologanii in buzunar şi clopoţeii la tichia cea cu multe cornuri şi coarne. Fireşte că, atunci când din toate „Cronicile" şi „însemnările" va rămâneâ numai o povară pe jumătate putredă pentru un raft de bibliotecă, va revedea întreagă scara valurilor. Atunci nu se vor pomeni de loc nume care acum tot umblă prin văzduh cu laude şi batjocuri de o potrivă de exagerate şi, hi schimb, vor răsări pe paginile istoricului literar, obiectiv, serios, plin de simţul pietăţii, al dreptăţii şi al răspunderii, o sumă de oameni cari, cu talente deosebite, şi mai mari şi mai mici, vor fi muncit la o parte, fără a-şi cere vreun loc în vreo tovărăşie sau a primi locul oferit de vreun anteprenor în turma lui scumpă de barzi şi visători, vor fi muncit deci cu iubire de ideal, cu dragoste de artă şi cu modestă râvnă pentru literatură". Dacă d-l lorga n’ar fi împământenit, cu siguranţă ar fi expulzat din sânul neamului românesc. * Societatea filozofică. D-l C. Rădulescu-Motru a înfiinţat la Bucureşti o societate filozofică, de care cultura noastră fără îndoială că are o mare nevoie. Scopul ei e să dea un avânt studiului filozofiei atât de neglijat la noi. între mijloacele cele mai de căpetenie pentru cultivarea filozofiei s’a socotit traducerea filozofilor clasici, pe cari noi, cari avem atâtea fleacuri traduse în limba noastră, nu-i avem nici măcar in parte traduşi. Dacă societatea filozofică nu va face nimic altceva oecât să traducă aceşti filozofi, a făcut un lucru dintre cele mai mari. Căci o cultură filozofică la noi nu se poate desvoltâ, decât având în limba noastră temelia asta sigură, care e: literatura filozofică clasică. * Un pedagog român în America. D-l Ioan Pătraş-coiu, care şi-a trecut la 1905 doctoratul în filozofie la Lipsea cu o discutabilă teză despre influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu, ne mai având ce mai scrie în româneşte s’a apucat să le facă Spaniolilor din Argentina pedagogie în limba lor. Aşa dăm cu mirare în numerele de pe Martie şi Maiu 1909 ale revistei El Monitor de la Educacion comun (Organo del consejo nacional de educacion) din Buenos Aires peste două studii lungi: Teoria de la educacion şi Los principios funda mental es de la didactica. Ce-o fi vrând d-l Pătraşcoiu, care n’a scris în româneşte nici o pagină de pedagogie, cu acest americanism? * Reviste şi ziare. „Revista Bistriţei" a încetat să mai apară, neputându-şi asigură existenţa în curs de 5 ani. Această foaie săptămânală, dacă eră redactată pe înţelesul poporului credem că reuşiâ să prindă rădăcini şi de bună seamă aducea servicii mult mai bune culturei româneşti, ca în forma ei cărturărească. Păcat că conducătorii ei nu s’au putut hotărî să o transforme într’o foaie poporală. * Şezătoarea. Voi. XI. Coala 1—4. A apărut revista pentru folclor a d-lui Artur Gorovei, unul dintre cei mai buni cunoscători ai vieţii sufleteşti a poporului nostru. Coala 1—4 cuprinde „Datini din Rotopăneşti" şi mai multe descântece. Salutăm cu bucurie reapariţia revistei „Şezătoarea". * Revista Economică. Nr. 12/1910. Un director de bancă face următoarea constatare: „băncile noastre mari au adunat averi frumoase pe conta poporului din cari averi numai foarte puţine au ajuns îndărăpt poporului, aşa încât clienţii noştri nu mai vedeau deosebirile între băncile noastre şi cele străine". * Ştiri. D-l M. Sadoveanu a fost numit de cătră ministerul instrucţiei publice director al Teatrului Naţional din laşi, în locul d-lui H. Lecca. Dorim d-lui Sadoveanu tot norocul, de care n’a avut parte antecesorul d-sale, iar Teatrului Naţional îi dorim ca să înţeleagă, că el are, acolo în Moldova înstrăinată, de îndeplinit o misiune artistică naţională. * A murit la Hartford, în America, Samuel Lang-horne Clemens, pe care lumea literară il cunoaşte supt numele de Mark Twain. Puţine nume de scriitori americani vor fi atât de populare, ca al acestui umorist căruia i se va găsi aşa de greu păreche. Humorul lui, de un colorit american sănătos, înveseleşte şi entu-siasmează; dela el până la cea mai acerbă satiră, spusă totuş cu foarte mare fineţă, mai e numai un pas, pe care nu e cetitor care să nu-1 facă bucuros. — Şi totuş în Mark Twain, America nu pierde numai un excelent umorist şi un pişcător satiric, — întreaga lume pierde pe un fin analist, pe un psiholog adânc care în „glumele" lui eră un îndrumător spre bine, — pe un filozof social care „spuneâ adevărul râzând" şi dorind, prin artă, o îndreptare a vieţii. www.dacoramamca.ro Nrul 9, 1910. LUCEAFĂRUL 231 * S’a întemeiat la Bucureşti sub prezidenţia d-lui P. Eliade, profesor universitar şi directorul Teatrului Naţional, şi o societate a scriitorilor dramatici, care cuprinde în sine pe lângă câţiva scriitori recunoscuţi şi o întreagă pleiadă de necunoscuţi, cari îşi aşteaptă, poate, dela această grupare recunoaşterea. * Biroul „Asociaţiei" face apel cătră toţi autorii de cărţi didactice să-i trimită câte 2 exemplare din lucrările lor, ca pe lângă biblioteca „Asociaţiei" să se înfiinţeze o secţie a cărţilor didactice. * Conferinţe: Duminecă, la 3 Aprilie n. a. c-tânărul capelan din Prejmer I. Ludu a ţinut în Braşov o conferinţă despre Mihail Sadoveanu. Conferenţiarul a încercat să fixeze locul eminentului prozator în istoria literaturii româneşti, a analizat tot ce-a cetit de M. Sadoveanu, uneori cu prea multe amănunte şi nume, şi a căutat să Introducă pe ascultători în tainele sufletului acesta bogat şi in frumsc-ţile limbii scrise de Sadoveanu. Conferinţa a fost reuşită. Conferenţiarul are o limbă bogată şi dovedeşte dragoste pentru literatură şi dibăcie la scris. * Un potrivit rezumat al celebrului roman „Ben Hur", publicat de d-l G. Vătăşan în „Gazeta Transilvaniei", a adunat mult public la prelegerea din 10 Aprilie n., tot în Braşov, însoţită de proiecţiuni. Subiectul însuşi, prelucrarea lui artistică şi tablourile au interesat şi distras mult publicul, care a mulţămit prin vii aplauze d-lui Vătăşan pentru aranjarea prelegerii. * D-l Dr. loan Lupaş a ţinut în Făgăraş la sfârşitul lunei Martie o conferinţă despre „Trecutul Ţării Oltului", iar la începutul lunei Aprilie d-l Dr. Alex. Bogdan, prof. in Braşov, a vorbit despre „Desvoltarea bisericii române". D-l Bogdan a ţinut aceeaşi conferinţă şi în Sibiiu, la 10 Aprilie. E o lucrare serioasă, scrisă într’o formă uşoară şi frumoasă. La sfârşitul lui Martie d-l loan Agârbiceanu a ţinut o conferinţă în Bistriţa despre „Unitatea culturală". Acelaş subiect şi in aceeaşi zi a fost tratat şi de d-l profesor G. Precup în Sâlişte. Toate aceste conferinţe se ţin în cadrele „Asociaţiei". Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — S. E. Cele trei versuri sunt suspinele unei inimi îndurerate de dragoste. Poate o uiţi pe Dumnea — ei — şi îţi trece boala. Unui cetitor. Adresa adm. „Revistei generale a învăţământului" e: Petru Gârtoviceanu, profesor, Bucureşti, Str. sf. Ecaterina Nr. 2. T. Iulian. Revista noastră îşi schimbă coperta şi publică mai ales desenuri după porturi. I. Ţ. V’am «Jitat pseudonimul. De altfel sub orice nume v’am răspunde şi pentru noi şi pentru literatură e tot una. Nu visaţi prea des că sunteţi poet, ca să nu v’ajungă soartea „Fluturelului" pe care-1 cântaţi: Şi de-acolo din înălţime Fără nici un sgomot Cade mândrul fluturel Ce-a visat mărire. P. G. Braşov. D-ta pari un om inteligent ca elev de cl. VI. Ai puteâ să judeci singur cum poţi „deveni folositor societăţii şi neamului". Deocamdată învăţând, mai târziu muncind ca orice om de omenie. Dacă-ţi face plăcere bineînţeles poţi scrie şi versuri. E o distracţie frumoasă şi n jbilă. Dar nu le arătă la lume, că poate să-ţi strici reputaţia de om inteligent. I. S. G. Stăruinţa d-voastră de a scrie şi a ne trimite versuri, e într’adevăr de admirat. Ne vine greu să vă tot refuzăm. De aceea iată una dintre ele: Seară de vară. O dungă roşă cerul mărgineşte Şi-un vânt domol colindă prin grădină; Uşor s’apleacă-o floare de sulfină Şi-atâta dor în zări pustii porneşte. Bătrânii plopi un cântec trist suspină Ce văile din pacea lor trezeşte; Stă ’n nemişcare iazul şi sclipeşte Atins de-o rază blândă de lumină. A lene noaptea peste câmp se lasă, Un greer cântă ’n iarba de mătasă, Iar dunga purpurie ’ncet dispare! ...Spre sat, pornesc pe neteda cărare Perechi ce-şi spun iubirea lor duioasă Şi focuri se aprind pe deal, în zare... A. I. M. Traducerea din EOtvos e slabă. Ne mirăm că în Cernăuţi nu găsiţi altceva mai bun de făcut. Tocmai acum ne arde nouă să facem traduceri din ungureşte?! Blondei, B-pesta. Ne trimiteţi câteva poezioare nu ca să le publicăm, fiindcă nu voiţi să râdă lumea de ele, ci să le scărmănăm la acest loc şi ca să figuraţi şi d-voastră în şirul mulţimii. Dorinţa asta de a figură cu orice preţ e o adevărată nenorocire la noi şi ca să vă tăiem pentru totdeauna această poftă urâtă, iată publicăm sfârşitul unei poezioare: „Ai /ăsărit în cale-mi, ca nimeni alta, poate: Trufaşă şi conştie, că porţi în ochi săgeată... Simţirile nebune trezitu-mi-s’au toate, Ca să te fac ’nainte-mi să cazi înghenunchiată... Şi o să cazi, sunt sigur, că nu e scris să stee Bărbatului în faţă neînvinsă o femee!!! Trebuie că sunteţi mai frumos ca Adonis şi mai puternic ca Hercule, de îndrăzniţi a vă crede aşa de iresistibil. T. M. Bucureşti. T. Cosma, P. Popasissu, Mălin... şi sub mai câte pseudonime ne tot rugaţi să vă ascultăm alintările d-voastre cu muzele? Feliul acesta mlădios şi nebărbătesc de a cerşi un colţ în revista noastră nu ne place şi vă rugăm să-l părăsiţi. Dacă simţiţi că aveţi talent, scrieţi şi nu trimiteţi spre publicare decât atunci când sunteţi încredinţaţi că aţi reuşit să daţi o formă desăvârşită sentimentelor şi gândurilor ce vă frământă. Dacă nu reuşiţi să găsiţi această formă, ardeţi tot ce scrieţi. V’aduceţi aminte ce ne spune măiestrul Delavrancea în „Trubadurul" despre marile genii: „De câteori n’au rupt volume www.dacoramamca.ro 232 LUCEAFĂRUL Nral 9, 1910. întregi, n’au spart pânze cât zidurile şi n’au aruncat cu dalta în faţa Venerii lor, albă, netedă şi moartă". De ce să vă pară deci d-voastră că veţi arde versuri nici bune nici rele, ca de exemplu: Poveste. Se spune c’a trăit demult, Demult, demult... odată, . O mândră fată de ’mpărat Aleasă ’n lumea toată. ■ Dar zânele de lângă lac Ce-s crude ursitoare, S’au fost vorbit când s’a născut Ca ,s’o prefacă ’n floare. Iar împăratul cel bătrân Priviâ la ea ’n tăcere Că, pasă-mi-te, el ştiâ De soarta-i de durere. Ş’acum tot plânge ne ’ncetat Ursita ficei sale, Şi dânsa plângc-un vis pierdut... ' . Cu lacrămi de petale... Cum vedeţi şi asta-i puţin îndreptată. Celelalte sunt reminiscenţe din Coşbuc, din Eminescu şi ‘aşa mai departe... L. B.. „Pe ţărm"... e prea uşoară şi prea ţesută din versuri cunoscutei E. N. — Bucovina. Mai aveţi nevoie de multă deprindere ca să treceţi pragul literaturii. în „o amintire" jicnesc mai ales frazele umflate şi fără de nici un înţeles. Iată două: „în aerul rece al dimineţii eră o greutate umedă ce apăsă pe sufletul lui George Hopa". — Apoi: „Vorbele lui calde picurau încet şi regulat ca stropii de cristal dintr’un izvor limpede de lumină". Hyperion. Vă întrebaţi: „Să fiu mai mult oare în mâna sorţii Ca o biată frunză ruptă de vânt . . Pe mult loc purtată, fără de voie, Şi ’n urmă izbită la pământ?" V’asigurăm că nu păreţi a fi mai mult... Ni Cu PeicU. Sibiiu. Schiţa d-tale: „Numărul greşit" a mai fost publicată odată în „Ţara Oltului" la rubrica „Hai să râdem". Nu înţelegem de ce ni-o mai trimiţi şi nouă. Bibliografie. M a r g. Miile r-V e r g h y, Quelques Poesies de Mi-ha'il Eminescu, notice biographique par A. Vlahouţza, Deuxiâme edition, Minerva, Bucarest, 1910. Prix: 2 francs. • Radu Rosetti, Arhiva Senatorilor din Chişinău şi ocupaţia'jusească dela 1806—1812. 111. Amănunte asupra Moldovei dela 1808—1812. Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1909. Preţul: 1 leu 60, Radu Rosetti, Arhiva Senatorilor din Chişinău şi ocupaţia rusească dela 1806—1812. IV. Amănunte asupra Ţerii-Româneşti dela 1808 până la 1812. Extras din Analele Acad. Rom. Bucureşti, 1909. Preţul: 2'lei. Donade da Lezze, HistoriaTurchesca (1300-^ 1514) publicată, .adnexatâ, împreună cu o introducere de Dr. I. Ursu. Ediţia Academiei Române. Bucureşti, 1910: Preţul: 5 lei. G. H. G rând ea, Ful ga sau Ideal şi Real. Biblioteca pentru toţi. Nr. 552. Preţul: 30 bani. Reuniunea s o d a I i I o r- r o in â n i d i n Cluj, Raportul general al comitetului cătră adunarea generală din 27 Martie n. 1910. Cluj, 1910. Fel ici an B., Gânduri nocturne (Versuri), laşi, 1910. Preţul: 1 leu.. V. Dr. Traian Bratu, Creaţiunea Poetică, cu deosebită privire asupra Clasicilor germani. Studia de poetică laşi_ 1909. Preţul: 2 lei. . Zece abonamente gratuite! Revista noastră dorinii a răspândi cultura românească în părţile periclitate de străinism, dă zece abonamente gratuite pe anul 1910 pentru zece preoţi sau învăţători săraci din Maramurăş şi Sătmar. . . Cei ce doresc să primească revista noastră, sunt rugaţi a ne adresă o cerere. Administraţia revistei Luceafărul. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. Sumarul. înviere... Isus pe cruce (poezie). Amintiri despre Bunea. Cu docul'(poezie). Sfărâmături (poezie). Sonet: Alan-Kardek (poezie). La „Congresul profesorilor români". I. Şanta............Părerea institutului pedagogic din Gherla despre congresul profesorilor. Când apele coboară... (poezie). — O anchetă literară. — Răspunsul d-lui Mih. Dragomirescu. Natură (poezie). • Cronică: ..... O premieră în Sibiiu. Congresul profesorilor. Bursa Şaguna. Reuniunea meseriaşilor din Sibiiu. Amintiri despre Bunea. Mişcarea literară de as. zi. Societatea fir lozofică. Un pt.~gdg român în America. — Reviste şi ziare. — ' Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Bi- bliogragie. ... llustraţiuni: Hofmann: Isus in biserică. Tizian: Banul de dajdie. Diirer: Cap de Crist. Guido Reni: Ecce Homo. 4 fotografii referitoare la „Reuniunea so-dalilor români" din Sibiiu. , I. Agârbiceanu . . . Victor Eftimiu . . . I. Paul ...... Oct. Lupeanu-Rusmin Maria Cunţan . . . Victor Eftimiu . . . Dr. Onisifor Ghibu . Victor Eftimiu Poporanismul Vasile Stoica TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ. Colaboratori: 1. Adam, I. Agârbiceanu, D. Angliei, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, Al. Cazaban, II. Chendi, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. -i-S'vfî Qustro-tlngaria: 1 an........... 6 luni .... ABONAMENT: 12 cor. Ed. de kix 6 ,, ,, ,, ,, România şi în Străinătate: 1 an...............16 cor. Ed. de lax 6 lani ..... 8 „ „ „ „ . . . 15 ,. Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Iieclamaţiile sunt a se face în curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). . . 20 cor. . . 10 „ an 8 cor. 1P§ ii§i . . 25 cor. Ca sfârşitul anului scolastic (Jărţj dC PFCtUil gaialoa9c 3ratis Şi franco. Pentru şcoalele poporale. Acaftistul preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi alte Acaftiste şi rugăciuni, lpg. 1.20, leg. frumos 1.75, în imit. de os alb 2.75 etc. până 8.50 (vezi catalog). Alina 0., Buna cuviinţă. —.90. Balade poporale, adunate de I’. Urina Dantaschin, —.00. Bella, istorioară circasiauă, trad. de Nicu loan Ştefă-nescu. —.30. Brote, E., Ţinerea vitelor. —.24. — Trifoiul. —.24. Cele zece pisicuţe, basm cu chipuri în colori. 1.—. Cele şeaee lebede, poveste cu ilustraţiuni colorate. 1.—. Colindele Crăciunului şi ale Paştilor. Ca adaus colăcăritul şi vornicitul. —.36. Culegere de istorioare morale. —.40. Cunţan, M, Fecioara dela Orleans, dramă, trad. din nemţeşte după Fr. Schiller. Broş. —.90, eleg. cart. 1.30. Două drame familiare. Lectură pentru tinerimea de sexul femeiesc. —.40. Drăgan, M., Cine sapă groapa altuia, însuş cade în ea. Piesă teatrală în 3 acte pentru ajunul Crăciunului. —.32. — Prietenul adevărat, e piatră de diamant. Piesă teatrală in 4 acte. —.32. — Şl ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Piesă teatrală în 3 acte. —.32. Genoveva sau învingerea nevinovăţiei. O istorie cu ti chipuri. —.60. Gliica, D., 0 espediţiune română în Africa, ilustr. şi leg. 9.—. Grube, A. W., Biografii române, tradusă de N. Petra-Petrescu. 1.—. Hinţescu, 1. C., Proverbele Românilor. —.GO. 50 Icoane în colori din testamentul vechiu şi nou (Biblia) cu text la fiecare icoană, frumos leg. 4.—. Inimioara, adecă floarea poezii naţionale din cei mai buni scriitori români in uzul tineriniei. —.60 Ispirescu, 1\, Legendele sau Basmele Românilor. 1.50. — Poveştile unchiaşului sfătos. 1.50. Istoria lui Alexandru cel mare. —.60. 50 Istorioare morale pentru băieţi şi băiete cu 6 chipuri colorate, leg. —.80. Jucării şi jocuri de copii, adunate de P. Ispirescu. -.50. Poezii pentru copii, culese şi publicate do G. II. 1.50. S.ima, Gr. a lui loan, Izvor de bunăstare. îndrumări şi poveţe scurte şi practice din economie. 1.—. Tradiţiuni poporale române adunate de S. FI. Marian. —.40. Vieaţa şi pildele prea înţeleptului Esop. —.60. 63 Nri din «Biblioteca poporală a Tribunei» (după catalog separat) escelent de potrivit de premii pentru acest scop. Preţurile în coroane. www.dacoramamca.ro