5252 Anal IX. REVISTA pentru literatura si artA. > Nr. 8. SUAARUL: C. Sandu-Aldea . . . Ilie Stogaru. Alice Călugăru . . . Peisagiu Atlantid (poezie). 0. Precup...........Un congres al profesorilor secundari. — Părerile domnilor directori despre acest congres. 1. U. Soricu..........Cătră Postumus (poezie). T. Murăşan............Cântec (poezie). E. Lovinescu .... Fantazii şi parabole: Izvorul şi nourul. Maria Cunţan ... Ideale (poezie). Poporanismul .... — O anchetă literară. — Răspunsul d-lui Ioan Slavici. G. Bogdan-Duică . . Cronică teatrală: „Sirena" de Z. Bârsan. Victor Eftimiu ... Ne vom iubi o primăvară (poezie). A. Cotruş...........Cântec (poezie). Cronică:............Balul din Arad. Concertul d-rei Cella Delavrancea (Dr. T. B.). Donaţiunea Stroescu. Varietăţi literare (G. B.-D.). Din Sătmar. — Poşta Redacţiei. Ilustraţiuni: 7 fotografii dela balul costumat din Arad. Sibiia, 16 Aprilie 1910. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE D0UĂ0R1 PE LUNĂ. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Eni. Gârleantr, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Iosif, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. Oustro-lslngaria: 1 an.......... 6 Ioni .... ABONAMENT: 12 cor. Ed. de lax 5 ,, ,, ,, ,, România şi în Străinătate: i an.................16 cor. 6 luni...............8 „ Ed. de lax 20 cor. 10 „ cor. 25 cor. 13 „ Cor. PI® Reclumaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Până când avem un număr restrâns de exemplare, se vinde Cartea de aur voi. ]—V, broş. în loc de cor. 50.— numai cor. 30.— Asupra volumului V dăm următoarele „voci de presă : „Tribuna" din Arad scrie următoarele: „A apărut volumul V din valoroasa „Carte de aur" a dlui Teodor V. Pâcdfian, redactorul „Telegrafului Român'. Volumul este penultimul şi este de 7(56 de pagini. El cuprinde epoca cea mai plină de frămăntări a luptelor noastre politice din anii 1869 1872. In şir cronologic dl Păcăţian ne prezentă toate evenimentele din acest interval şi ne dă o oglindă a luptelor parlamentare. Ne-am pronunţai cu ocazia apariţiei celorlalte volume asupra IntrcgeHucrări a dlui Păcăţian In care întră şi noul volum. Orice cărturar român cu dare de mână ar trebui să aibă wCartea de aur“, dar îndeosebi ea n’ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă poporală. Preţul volumului csle de 10 cor." „Drapelul" scrie următoarele: „Eri am primit volumul V al „Cărţii de aur" editate de dl Teodor V. Păcăţian, asupra căreia atragem atenţiunea publicului nostru cetitor. Acest volum, penultimul — con|ine epoca cea mai interesantă din luptele noastre politice, epoca din anii 1869-1872. Dl Păcăţian a adunat la un toc Cartea de aur să nu toate evenimentele mai importante din această epocă şi dă o oglindă a luptelor parlamentare. Ccice au urmărit cu luare aminte notele biografice ce le publicăm relativ la fericitul Alex. de Alocsonyi în foita ziarului nostru, vor găsi in acest volum al „Cărţii de aur‘ o orientare mai vastă, căci se reproduc în lext toate discursurile parlamentare ale deputaţilor români. E un tom voluminos, ca şi cele premergătoare, cuprinzând 766 pagini octav tnare. In avanlagiul tomului este, că acesta conţine şi un registru al discursurilor, aşa că orientarea este cu mult mai lesnicioasă decât ta volumele prime. Preţul volumului c 10 cor." „Ţara noastră" scrie următoarele: „Cartea de aur', voi. V, a apărut zilele acestea. Valoroasa publicaţie a dlui T. V. Păcăţian cuprinde activitatea publica a deputaţilor români din camera ungară, aleşi in ciclul parlamentar din anii 1869 72. Ca şi celelalte volume, lucrarea domnului Păcăţian cuprinde un material important, care trebuie să fie cunoscut de toti cari vor să aibă o privire clară asupra mişcării politice din trecutul nostru apropiat. Preţul volumului de aproape 800 p. e 10 cor." lipsească în nici o bibliotecă! Ocazia a o câştigă e foarte favorabilă! Cartea de aur se vinde numai trimiţându-se banii înainte! (Vorto pentru Austro-Ungaria cor. 1.40, România cor. 3.—). Librăria W. Krafft, Sibiiu. www.dacoromanica.ro Ilie Stogaru. Procurorul se deşteptă mai târziu şi cum deschise ochii se gândi la nenorocirea întâmplată cu câteva zile mai înainte în co-mlina Potcoava: un stogar căzuze din vârful unui stog înalt şi muri. El fusese vestit prin telefon de primarul comunei şi se repezise acolo spre a cercetă cazul şi a dă apoi autorizarea să se facă înmormântarea. Toate declaraţiunile celor cari au fost de faţă erau la fel: Ilie Stogaru a fost de bună seamă apucat de ameţeală în vârful stogului pe care tocmai îl sfârşise şi căzând de acolo, muri în câteva minute, lăsând cu limbă, de moarte să fie îngropat cu furca în mână. Procurorul se uitase mai bine la mort şi rămase uimit de frumuseţea lui. O femeie > care oftase chiar lângă el, exprimă întocmai ceeace simtiâ el atunci: 1 — Păcat de tineretele lui! întrebat despre acest flăcău, proprietarul moşiei Potcoava spusese cu lacrămi în ochi că n’a pomenit argat mai credincios, mai muncitor şi mai cuminte ca Ilie Stogaru. — N’am mai avut si nici n’oi mai aveâ stogar mai meşter ca el. Se minună o lume de cum turnă el stogurile. Căci Ie turnă, domnule, nu altceva. Nenorocirea aceasta impresionase adânc pe procuror. El dăduse voie să se facă înmormântarea si se întorsese în oraş. Pe drum > » se gândise numai la flăcăul frumos, răpus de o moarte aşa de năpraznică şi la dorinţa lui de a fi îngropat cu furca în mână. Şi în Dumineca aceea, pe când îşi bea cafeaua de dimineaţă, servitoarea îl vesti că un ţăran din Potcoava vrea să-i spue ceva. — Să vie! zise el. Un Român ca de vreo cincizeci de ani, cu părul alb, intră sfios: — Să trăiţi, domnule pricoror! — Ce-i, moşule? întrebă omul dreptăţii. — Ce să fie, domnule?... Ia, cu bietu Ilie... — Care Ilie? — Flăcăul care se pierdu mai zilele trecute în Potcoava... Stogaru! — Ei, ce-i cu el? — V’aş spune şi eu o vorbă, dacă se poate... — Spune, moşule! — zise procurorul, mirat şi îşi aprinse o ţigară. Românul îşi răsuci de câteva ori căciula în mâni si zise: » „Pe mine mă cheamă IordacheMarin Blândă şi-s de fel din comuna Vâlcele, de unde eră şi bietul Ilie. Eu m’am pomenit pe lume fără părinţi şi m’am înstrăinat de mic copil de satul meu. Am slugărit ba la unul, ba la altul, până m’am aciuat la curtea boierului din Potcoava, unde slujesc şi astăzi ca pândar de noapte. Bietu’ Ilie a venit de când eră de cincisprezece ani Ia boieru’ meu. Nici el n’aveâ nici un sprijin pe lume. Şi nu ştiu de ce mi-a fost drag mie băiatul ăsta, de cum l-am văzut. Eră ascultător, supus, muncitor şi bun, să-l legi la rană. Toată lumea îl luă în curând în nume de bine. Dar băiatul aveâ o slăbiciune. Vara, când strângeam fânul, se cereâ să-l lase în arie, la stoguri. Ajută stogarilor şi lua seama la meşteşugul lor. îi plăcea nevoie mare să fie pe stog. Şi cu cât se înălţă stogul mai sus, cu atât se înveseliâ mai mult băiatul nostru. Dacă se întâmplă să nu se sfârşească stogul ’ 1 www.dacoromanica.ro LtrCEAifĂRUL tirul 8, 1'JlO. Anuţa Burdan, Marilina Bocu, Melania lonescu, Florica Popovfci"T”relîâ"MâcKîj"Eugci0 Pop, Felicia Rozvan, Oclta Vclican, Letiţia Oncu, Lucreţia lonescu, Hermina Ciorogariu, Margareta Hodoş, FloraJBonciu, Aurelia Pâcurariu, Oină Pap. Nrul 8, 1910. LDCEAFÂROL 185 până seara, el dormiâ acolo, sus. Şi încet- încet a prins toată taina clădirii stogurilor, iar într’o zi — par’că-1 văd, săracul — se înfăţişă boierului: > » — Boierule, să mă laşi şi pe mine să fac un stog. — Păi o să poţi, Ilie ? — De! Să mă încerc şi eu! zise el. Şi zâmbea aşa ca un om care ştie bine că n’are să rămâie de ruşine. în ziua aceea eu am fost trimis tocmai în fundul moşiei şi spre seară am pornit la curte. Lunca mirosiâ numai a fân cosit. Şi la un râstav de grâu mă întâlnesc cu boieru’. Mergea călare, la pas, şi eu, pe jos, în stânga lui. Se însera. Si numai ce văd că boierul stă. 1 Stau şi eu. El’ se uită câtăva vreme, departe, înaintea lui si mă întrebă: ) — Vezi tu ceva? — Ce să văd? zic eu. — Uite stogul lui llie... Par’că-i scris pe cer. Aşa eră! Jurai că e scris pe cer. Se des- luşiau marginile frumos aduse şi vârful subţiat prelung. Părea un ou, un ou mare, şi boierul zise: — Par’că e un ou de întunerec din care va ieşi noaptea. Când am ajuns în arie, stogarii mai bătrâni dădeau târcoale stogului făcut de llie ca doar-doar să-i găsească vreun cusur. Dar nu izbutiră. Şi — ţin minte ca acum — boierul le zise, în glumă: -- V’a scos din pâne Ilie al meu. Veniâ supt puţin la poale, apoi se umflă la mijloc şi se subţiiâ spre vârf aşa de frumos, că nu-ţi veniâ să crezi că-i făcut de mână de om. Multă vreme m’am uitat eu în urmă cum lucră Ilie. Furca lui păreâ fermecată. Palele de fân se aşezau ca nişte făşii de mătase. Fără să se deâ jos de pe stog, el ştiâ unde să-l mai îmbrace, de unde să mai ia, unde să lege palele. Boieri de prin împrejurimi se abăteau în adins pe la Potcoava şi se minunau de stogurile făcute de Ilie şi unii din ei ziceau: — Ăsta-i un dar dela Dumnezeu! Cine ştie ce iesiâ din flăcăiandru ăsta, dacă învăţă carte! La trei poşte împrejur îi mersese vestea. Si flăcăul nostru se făceâ din an în an mai > frumos şi mai voinic. Dar anul trecut vine la Potcoava o Nemţoaică, pentru copilele boierului. Una, Mariana. ’Ceâ că-i din Vi ana, unde-o fi aia. Da eu vedeam că vorbiâ româneşte, niai-mai ca o Româncă. Am băgat eu de seamă că Nemţoaica-i cam smucită din botez, dar n’am spus boierilor nimic, de teamă să nu-mi aprind paie în cap. Pe cum v’am spus, eu sunt pândar de noapte. Dau târcoale ba pe Ia grajduri, ba pela magazii, ba pe la pătule, prin arie, şi nu închid ochii nici cât ai scăpărâ într’un amnar. Când eră lună, vedeam că dupăce se culcau copilele, Nemţoaica iesiâ si se plimbă multă vreme prin grădina din faţa caselor. Se plimbă şi se uită la lună, ca o lunatecă. Alteori cântă, cântă asa încet, de nu ştiai de unde vine cântecul. Toată vara, anul trecut, cât s’au făcut stogurile, ea mai numai în arie a stat cu copilele. îşi făceâ de joacă pe acolo. într’o zi ne-a scos chiar pe toţi în poză: Ilie tocmai în vârful stogului, cu furca în mână. Şi într’o noapte, domnule pricoror, mai acu vreo lună de zile, o prinsei cu llie. Mă apropiasem de ei fără să mă simtă — că eu umblam noaptea ca şarpele. Nu-mi veniâ să-mi cred urechilor. O cucoană ca Nemţoaica aceea cu un flăcău de-al nostru! îmi ţinui răsuflarea si ascultai. * 1 — Frumoase stoguri faci. Cine te-a învăţat? — Eu singurel. — Tu mirosi totdeauna a fân cosit si stai » ) mai mult în văzduh ca pasările. — De! — făcu Ilie. — Par’că eşti un împărat... Poţi să faci un stog înalt? înalt de tot. Să te înalţi spre cer. — Pot! — zise el. — Tu eşti ca Solniţă. — Cum ? cum ? — întrebă procurorul, curios. Cum i-a zis? — Solniţă, dracu s’o ia, că n’am înţeles bine ce-a spus. I-am văzut apoi îndepărtându-se şi pierind în noapte. Mie mi-a trecut un fier roşu prin inimă şi i-am spus lui Ilie să nu se potrivească Marianei, căci eu de cum am văzut-o, am zis că-i zănatecă rău. Poate că fac păcat, dar eu cred că bietul Ilie s’a prăpădit numai din pricina ei. Cine 1* www.dacoromanica.ro I8(i UJCEaFÂRUL Nrul 8, 1910. ştie ce i-o fi băgat în cap nebuna aia... El, minte crudă!... Dumnezeu ştie!“ Românul tăcu şi se uită în ochii procurorului. Acesta însemnă ceva într’un carneţel şi întrebă: — Dar în afară de noaptea aceea i-ai mai prins vreodată? — Doamne fereşte! Şi doar i-am pândit eu o toană! — Bine, moşule! îti mulţumesc... Dar ce putem să facem? Nu l-a aruncat ea jos de pe stog. Nu-i aşa? — De asta aşa e... Ce putem face noi?... Nimic. Da, Dumnezeu e mare şi poartă de grijă fiecăruia... Să trăiţi! Şi Iordache plecă. Iar procurorul începu a se plimbă prin odaie. Şi chipul flăcăului frumos îi răsări deodată în minte. — Un artist în felul lui! — îşi zise el. Un mare artist. Tot aşa a căzut şi Solness al lui Ibsen din vârful turnului. Ajungând cu reflecţiile aci, procurorul se opri încremenit şi se izbi cu palma peste frunte. Cuvintele ce-i spusese Iordache, aşa cum le înţelesese el: „Tu eşti ca Solniţă!" luară deodată lumina lor adevărată: — Tu eşti ca Solness! Da! Aşa a spus Mariana lui Ilie Stogaru. Omul dreptăţii simţi tot amarul batjocurii ce se desprindea din pocirea cuvântului Solness şi o undă de desgust pentru tot ce formează vieaţa noastră îi trecu prin suflet. Iar în neguri se ştergea sfios chipul frumosului flăcău pierdut poate prin capriţiile unei guvernante de un sentimentalism bolnăvicios... C. Sandu-Aldea. Peisagiu Atlantid. 0, valul tău amar e! Iar lumea ce-i în tine Prin crângurile rare Şi vântul tău sărat! înal(ă zi cu zi Trec „peştii-zburători“, Şi cântul tău, o mare, în apele-ţi senine Pe ramuri, cai de mare îmi spune ne ’ncetat Castele străvezii. Se ’ncolăcesc, uşori. De lumea ce în vremuri Prin porţi, delături date Şi câte-un ochi descis e Pierit-a, cu pământ Şi prin ferestre mari Pe frunţi de blânde foci Sub apele-ti ce tremur Trec apele ’ncărcate încremenite ’n vise Şi se izbesc în vânt. De suri mărgăritari. De-a valurilor voci... Dar ţara de sub spume Şi fără de hotare Tu ’n şoapte cântătoare Din viea(ă n’a ’ntrerupt , Se ’ntind în jur grădini Prin algii verzi suspini; Şi ’n loc să fie ’n lume Cu stele largi de marc Pe stâncile de sare Trăieşte dedesupt. Cu fucuşi şi cu crini. Albaştrii, --- dorm rechini. Acolo se prelinge Sub crânguri fermecate Şi cum plutesc pe spate Lumină peste stânci, De sargas sburător, Umflaţii „peşti-arici", Şi vânătă-fi încinge Din ramuri aspru bate Pe valuri legănate Oraşele adânci. Mărgeanul sunător. Spre soare tu-i ridici. Ş’alunecă pe creste Şi apa ta albastră * De ziduri, ce-au întins Prin el şopteşte ’n cânt Iar lumea cea cu gânduri 0 lume din poveste Cum sus, în lumea noastră Ce ’nchizi în apa ta, în largul tău cuprins. Prin plopi adie vânt. Nu ştie câte rânduri Nemărginit tezaur Şi când loveşte ’n stâncă De valuri por{i pe ea. în văile-ţi aduni Adoarme prin bureţi Şi nici nu ştie câte Grămezi de-argint şi aur Şi spumele ce-aruncă Corăbii, pe-al lor cer, Zvârlite de furtuni. Le-anină ’n muşchii creţi. De vânturi coborîte în valurile-ti pier... Paris. Alice Călugăru. www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1910. LUCEAFĂRUL 187 Un congres al profesorilor secundari. Un tânăr profesor a publicat în „Telegraful Român" din Sibiiu un apel în chestia unui congres al profesorilor dela toate şcoalele noastre secundare. Acestui apel i s’a dat glas în coloanele gazetelor noastre. Domnii cari au scris în chestie, constată deopotrivă necesitatea unei organizări a profesorilor noştri. La întrebarea: cine să ia iniţiativa?-aproape toţi cred că secţia şcolară a Asociaţiunei din Sibiiu e chemată să iee în mânile sale organizarea profesorilor. Ideea organizării profesorilor nu e de astăzi. Ea a preocupat şi pe înaintaşii noştri poate în măsură mai mare. Mi-am adus aminte, că am decopiat, ca student de cl. VII la liceul din Năsăud, procesul verbal al unei conferinţe colective, care a avut loc în Blaj, la care au luat parte şi profesorii din Năsăud. Sulevându-se în foile noastre chestia organizării profesorilor, am căutat în „Foaia. Scolastică" din 1885 şi în arhiva liceului din Blaj şi, spre mulţumirea mea, am găsit datele primei încercări de organizare a profesorilor. Publicarea lor, cred că e binevenită şi va putea servi de substrat la ideea care ne preocupă. în „Foaia Scolastică"') din Blaj, sub titlul „Prima conferinţă colectivă profesorească în Blaj", se face istoricul primului congres al profesorilor noştri secundari. Iată ce se scrie acolo: „Idea unei întruniri a profesorilor dela toate gimnaziile româneşti din patrie e veche. în anul 1875 fu resuscitată prin repausatul Dr. Ioan Meşota, fost director la gimnaziul românesc din Braşov, carele în numele corpului profesoresc de acolo se adresă cătră direcţiunea şi corpul profesoresc din Blaj cu întrebarea: dacă s’ar putea ţineâ în Blaj pe 28 Aprilie a acelui an o întrunire a profesorilor din Ungaria şi Transilvania". „Corpul profesoresc din Blaj, în conferinţa ţinută în 22 Martie 1875, considerând mo-mentuositatea obiectului si folosul, ce ar urina de aici pentru înaintarea instrucţiunii, primi în principiu această idee salutară, precum şi ’) Vezi „Foaia Şcolastică", Nr.8 din 1885, p. 113—114. programa propusă din partea Braşovenilor pentru conferinţa preliminarie". „întrevenind însă între aceia unele împrejurări neprevăzute pentru gimnaziul din Braşov, proiectata conferinţă se amână pe timp nedeterminat". Dar idea resuscitată nu s’a dat uitării. în August 1884, patronatul liceului din Năsăud prin o adresă trimisă consistorului arhiepis-copesc şi mitropolitan din Blaj, consistorului episcopesc gr.-cat. din Oradea-mare şi venerabilului consistor arhiepiscopesc şi mitropolitan gr.-or. din Sibiiu, insistă pentru ţinerea „unei conferinţe colective a profesorilor dela gimnaziile româneşti". Adresa patronatului liceului din Năsăud, după hârtiile găsite a fost acceptată de con- sistoarele din Blaj şi Orade. Consistorul din Sibiiu, ce hotărîre a adus în chestie nu se ştie. Nu am găsit nici o urmă, de unde să pot vedea, dacă s’a dat consimţământul pentru o astfel de conferinţă. > Ca să cunoaştem, de ce vederi a fost condus consistorul din Blaj de pe atunci în chestia conferinţei profesorilor,reproduc întocmai extrasul protocolului şedinţei consistoriale din 29 No-emvrie 1884, semnat de regretatul Dr. Augustin Bunea, oficial mitropolitan pe vremuri. „Reverendisimul canonic Ioan Antonelli, ca director gimnazial, prezentă opiniunea dată de corpul profesoral din loc, împreună cu opi-niunile corpurilor profesorale dela gimnaziile gr.-cat. din Beiuş şi Năsăud, date în obiectul conferinţei profesorilor dela toate gimnaziile române. înainte de a se aduce una decisiune meritorie, se lasă reverendisimului referinţe să recerce pe comitetul administrativ a fondurilor scolastice grăniţăreşti dela Năsăud, ca să notifice: cum s’au declarat patronatele gimnaziilorgreco-orientale române în această cauză? şi în specie învoiescu-se acele patronate, ca conferinţa profesorilor dela gimnaziile orientale să se ţină împreună cu a profesorilor dela gimnaziile greco-catolice? www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1910. 188 Asemenea reverendisimul referinţe să dispună ca profesorii dela gimnaziul nostru din loc să se declare: că sunt ei aplicaţi a pregăti şi a edâ manualele încă netipărite pe ter-minul prefipt de ei şi acceptat de minister? sau voiesc mai întâiu a supune acele manuale censurei conferinţei profesorilor dela toate gimnaziile şi numai după aceea a le edâ? Cu toate acestea în principiu să recunoaşte necesitatea unei confe- Balul din Arad: Port din Secuşigiu (Banat), d-ra Veta Giulan. rinţe, la carea să participe profesori dela toate gimnaziile române şi pentru eventualitatea, când aceea s’ar ţinea, se enunţă: 1. Ca la aceea să participe dela fiecare gimnaziu complet câte 3 profesori şi directorul respectiv, iar dela gimnaziul inferior din Brad doi profesori şi directorul. 2. Că aceea conferinţă să se ţină în Blaj, în caz când ar participa numai profesorii dela gimnaziile greco-catolice, iar când ar participa şi pro- fesorii dela gimnaziile greco-orientale, atunci să se aleagă un loc de convenire neutral. 3. Ca timp de convenire se stabileşte săptămâna dela învierea Domnului până la Dumineca sfântului Tonta, din a. 1885. 4. Conferinţa să pertracteze toate cele ce se tin de obiectele de învăţământ, afară de obiectul religiunei, care se ţine de cercul de activitate a respectivelor ordinariat e“. Balul din Arad: Port din Banat, Veturia Ispravnic. Acceptată idea ţinerii conferinţei colective de consistorul din Blaj, iniţiatorul acestei conferinţe: patronatul liceului din Năsăud, cu scrisoare din 13 Decemvrie 1884, Nr. 907, avizează direcţiunea gimnaziului din Blaj, că neprimind dela Sibiiu nici un răspuns în chestie, direcţia gimnaziului din Blaj să convoace „conf e rinţa [p ro i ec-tată şi încă să se convoace în cel mai scurt timp, de arparticipâ laea chiar numai gimnaziul din Blaj, Be- www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1910. LUCEAFĂRUL 189 i u ş ş i Năsău d, cari s’au declarat că s’a constituit astfel: Prezident: Ioan Antonelli; vor participă la proiectata confe- viceprezident: Petru Mihuţiu; iar notari: Dr. rinţă“. Art. Alexi, Iosif Hossu şi Ioan Butean. Membri Drept urmare a acesteia, la 8 Aprilie 1885, conferinţei s’au împărţit în două secţiuni: în baza concesiunii înaltului ministru de culte una pentru 1 imbistică, iar alta pentru ştiinţele şi instrucţiune publică, de dtto 10 Martie reale şi istorice. Conferinţa s’a ţinut în 8, Nr. 9217/1885, s’au întrunit în Blaj în con- 9 şi 10 Aprilie. Chestiile, cari s’au discutat ferinţă colectivă reprezentanţii corpurilor în această conferinţă au fost: planul de lec-profesorali dela cele trei gimnazii superioare ţiune; manualele de şcoală; normativ pentru gr.-catolice române din Blaj, Beiuş şi Năsăud. revizuirea şi edarea manualelor de şcoală. Balul din Arad: Port de Pădureancă, d-ra Margareta Hodoş. Au participat dela fiecare gimnaziu directorul şi trei delegaţi; şi anume: dela gimnaziul din Blaj: Ioan Antonelli, director gimnazial; delegaţi: Ioan German, Alexandru Uilăcan şi Iosif Hossu; dela gimnaziul din Beiuş: Petru Mihuţiu, director; profesorii delegaţi: Teodor Roşu, Vasiliu Leşian şi Ioan Butean; dela Năsăud: Ioan Ciocan, director, şi profesorii delegaţi: Maxim Pop, Dr. Art. Alexi şi Dr. Paul Tanco. Comisar ministerial a fost Păi Sândor, director suprem în Cluj. Conferenţa Balul din Arad: Port din Zagujeni (Caraş-Severin), d-ra M. Hodoş. în legătură cu manualele s’a discutat chestia ortografiei; pe urmă s’a lucrat un proiect de statute pentru o reuniune a profesorilor dela gimnaziile române g r.-c a t o I i c e. Ce s’a ales cu statutele, înaintatu-s’au spre aprobare ori ba, din acte n’am putut află. Fostul director gimnazial d-I canonic Hossu, crede că statutele au fost înaintate, dar, s’au înfundat prin ministeriu. Cam aşa s’au petrecut primele încercări de organizare ale profesorilor secundari. Pe www.dacoramamca.ro 190 LUCEAFĂRUL Nrtil 8. 1910. baza actelor, se constată, că organizarea nu s’a putut face, precum s’a plănuit, motivele nu le ştim. Dar si în felul cum s’a » » făcut, ea a avut roade bune pentru liceele noastre. Rezultatele acestei conferinţe colective au fost edarea unui şir întreg de manuale, cari, aproape până în zilele noastre, ne-au făcut bune servicii instrucţiunii. Nu mai amintesc de binele moral, pe care l-a revărsat asupra tuturor reprezentanţilor celor trei licee, pe urma discuţiei lor şi schimbului de idei ce a avut Ioc în decursul celor trei zile, cât s’au sfătuit împreună. Păcat, fiindcă nu ştim din a cui pricină proiectata reuniune nu s’a tradus în faptă. Tot din hârtiile, ce se păstrează în arhiva liceului din Blaj, am aflat, că directorul liceului din Blaj, în 1892, cu scrisoarea Nr. 289, a recercat direcţia liceului din Năsăud, că oare nu ar fi bine să se întrunească dimpreună cu cei dela Braşov spre a se consulta asupra manualelor şi a bibliotecii tinerimei gimnaziale. O astfel de scrisoare, însoţită de copia răspunsului de aderenţă a direcţiunei gimnaziului din Năsăud s’a trimis, sub Nr. 8/1893, şi direcţiunei liceului din Braşov. Ce va fi răspuns direcţia liceului din Braşov n’am putut află. Să vede că cu atât s’a isprăvit consfătuirea dorită. Iată ce au făcut înaintaşii noştri. Resuscitată din nou idea organizării profesorilor, generaţia de acum a profesorilor nu-i iertat să se oprească aci. Ni se impune să ducem la izbândă idealul bătrânilor. întrebarea e cum şi. în ce chip? Eu cred, că această chestie să o desbată directorii liceelor noastre cu câte un delegat. Prilej de întâlnire li se dă la şedinţele din vară a secţiei şcolare a Aso- ciatiunii. A domnilor directori e cuvântul. > Aşteptăm să se facă începutul. Am expus istoricul chestiunei. Concluziile şi le va face cetitorul singur Blaj, Martie 1910. Prof. G. Precup. * Părerile direcţiunilor şcoalelor noastre despre acest congres. Redacţia noastră a trimis acest articol al d-Iui profesor Precup tuturor domnilor di- rectori ai şcoalelor noastre secundare, adre-sându-le următoarele întrebări: „Cum credeţi că se poate realiză mai uşor idea acestui congres şi cu ce probleme ar trebui să se ocupe? în caz când credeţi că idea e irealizabilă, Vă rugăm să binevoiţi a arătă cauzele"! La aceste întrebări am primit următoarele răspunsuri: Stimate D-le Tăslăuanu! în chestiunea proiectatului congres al profesorilor secundari Vă răspund pe scurt. 1. Chestiunea — evident — este de mare însemnătate si fireşte îsi are dificultăţile ei interne si externe. Indicarea si discutarea în » i publicitate a acestor dificultăţi socotesc că nu este în interesul cauzei, căci discuţia publică — să nu Vi să pară paradox — va mări dificultăţile, în loc să le delăture. 2. Eu ţin că idea este realizabilă, — dar că în ce formă? si în ce cadre? — » aceasta este o chestiune, care intră în competenţa autorităţilor noastre şcolare superioare şi constitue partea cea mai însemnată a dificultăţilor amintite în punctul 1. 3. Cei dintâi paşi oficiali pentru pregătirea terenului s’au făcut acum de curând. Secretul oficiului nu-mi permite să Vă comunic mai mult. Deci: puţintică răbdare ! Braşov, în 15/28 Martie 1910. Al D-voastră devotat: Virgil Oniţiu, dircc. şcoal. secund, gr.-or. române din Braşov. * Idea sulevată din nou, ca profesorii dela institutele superioare române să se organizeze într’un congres, o aflu de salutară. Problema acestei organizări ar fi: lucrarea armonică pentru promovarea instrucţiunei din toate punctele de vedere, ceeace în parte se şi indică în articolul d-lui profesor G. Precup, prin cele iniţiate în trecut. Categoria diferită a institutelor, caracterul lor confesional si neconfesional, chiar abstră-gând dela alte eventuale neajunsuri, ce poate s’ar pune în calea acestei organizări, Ia tot cazul reclamă un studiu mai intensiv, pentru aceea corpul profesoral al seminarului arhi- www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1910. LUCEAFĂRUL 191 diecezan „Andreian", a primit iniţiativa corpului profesoral al institutului teologic-pe-dagogic din Arad, ca în o conferinţă, compusă din câte un exmis al fiecărui corp profesoral, să delibereze în mod prealabil asupra acestei chestiuni, pentrucă consensul autorităţii bisericeşti, încât pentru institutele confesionale, fără îndoială se recere. O procedură analoagă o aflu indicată şi pentru institutele confesionale gr.-cat. Pe această bază s’a făcut iniţiativa de f organizare dela început, şi eu o aflu de corectă. Sibiiu, 14/27 Martie 1910. Dr. Eusebiu Roşea, directorul seminarului „Andreian". * Nr. 105—1910. Onorată Redacţiune! Un congres al profesorilor secundari „români" nu cred să fie încuviinţat. Congresul pe baze confesionale în scurt timp ar muri din aceleaşi cauze, cari au sufocat şi pe cel din a. 1885. Multele chestii şcolare de ale noastre, privitoare şi la şcoalele secundare, se pot discută şi pune la cale, în secţia şcolară a „Asociaţiunei", tot atât de bine, ca şi într’un congres particular, de care astăzi, durere, nu suntem stăpâni! Beiuş, în 30 Martie 1910. Cu distinsă stimă: Vasile Dumbrava, directorul liceului gr.-cat. din Beiuş. * Prea Stimate Domnule! Pe scurt, cum aţi cerut, părerea mea în chestiunea congresului profesorilor secundari este, să se constitue profesorii în congres, independent de Asociaţiune şi fără deosebire de confesiune. Independent de Asociaţiune, pentrucă e cel puţin discutabil, dacă admit statutele Asociaţiunei o astfel de extindere. şi pentrucă congresul profesorilor trebuie să-şi ţină caracterul propriu. Fără deosebire de confesiune pentrucă e o in-stituţiune culturală şi noi Românii numai o cultură avem. Congresul este chemat să întărească aceasta cultură prin discutarea problemelor pedagogice, regularea chestiunei manualelor, scrieri pentru tinerime, internate, stabilirea poziţiei profesorului în şi afară de şcoală. Peste tot regularea întregului cerc şcolar. ’ « Din parte-mi am luat deja iniţiativa pentru lucrările pregătitoare, anume, ne-am adresat cătră toate colegiile profesorale dela şoalele secundare şi de specialitate de sub jurisdicţia Mitropoliei ortodoxe române,, ca să delege câte un membru din sânul lor pentru o’ comisie pregătitoare. Această comisie va aveâ rolul de a reprezenta vederile tuturor colegiilor profesorale din Mitropolia noastră şi va luă demersuri de contact cu superiorităţile şcolare şi cu colegii gr.-cat., întrucât comisia pregătitoare ar cădea de acord cu propunerile mele. Colegiile profesorale s’au şi declarat pentru congres şi şi-au numit delegaţii pentru comisia premergătoare, rămâne să-i convoace colegul meu Dr. Eusebiu Roşea la Sibiiu, locul de întâlnire propus de mine, si acolo să se constitue. Mulţumindu-Vă pentru onoarea ce mi-aţi făcut, sunt al D-voastră Arad, la 20 Martie (2 Aprilie) 1910. . Roman Ciorogariu, director scminarial. * Onorată Redacţie! La hârtia Onoratei Redactiuni,ddto24Martie j 1 a. c., avem onoare a vă comunică următoarele: Corpul profesoral dela institutul teologic şi pedagogic din Caransebeş cunoscând în-semnătateacongreseloresteîn principiu pentru constituirea în un congres al profesorilor dela şcoalele române medii,civile, comerciale, dela institutele de pedagogie şi teologie. Spre scopul acesta la propunerea direcţiunii seminariale din Arad şi-a delegat un exmis al său în persoana profesorului de teologie Dr. Gheorghe Dragomir, care împreună cu exmişii celorlalte colegii profesorale să se întrunească în o şedinţă — mai bine în Sibiiu — şi acolo să, combineze şi să desbată asupra planului cum, şi pe ce bază s’ar putea constitui congresitl profesorilor români. Corpul nostru profesoral este de părerea, că ideea congresului mai uşor se poate realiză, dacă fiecare corp profesoral exmite un delegat, iar aceşti delegaţi întruniţi în conferinţă să www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL N rul 8, 19 10. 192 chibzuiască asupra posibilităţii înfiinţării congresului şi asupra problemelor lui. Caransebeş, în 20 Martie (2 Aprilie) 1910. Cu deosebită stimă Dr. Olariu. Dr. G. Dragomir, notar al col. prof. * Stimate D-le Redactor! La întrebarea, ce-mi faceţi şi mie, în legătură cu articolul d-lui profesor Precup, în chestia ţinerii unui congres al profesorilor secundari români, Vă răspund — precum îmi cereţi — pe scurt următoarele: 1. Congresele sau conferinţele colective ale profesorilor dela şcoalele secundare cu limba de propunere română sunt indispensabile, închegându-se prin ţinerea acestor congrese rândurile atât de răsleţite ale profesorilor noştri, cari azi trăiesc depărtaţi sufleteşte, ar rezultă un folos dublu: o progresare a literaturii române dela noi prin o limbă li- terară unitară şi o unitate de vederi şi principii pedagogice-didactice, ceeace ar aduce mari foloase învăţământului nostru secundar. Dar, dacă n’a succes o organizare într’o reuniune profesorală a profesorilor dela aceste şcoli în 1885, astăzi, când este deja o reuniune profesorală regnicolară recunoscută de stat şi când situaţia noastră e aşa de grea, o atare organizare ar întâmpină — după părerea mea — şi mai multe greutăţi. Cred însă, că s’ar puteâ exoperâ concesiunea, ca, din timp în timp, să se ţină anumite conferinţe colective sau congrese, in-vocându-se ca motiv deosebitele trebuinţe t arzătoare ale acestor institute de învăţământ, ca d. e. lipsa de manuale şcolare bune, organizarea bibliotecilor şcolare, statorirea lecturii la studiul limbii române, prelucrarea de ediţii şcolare din autorii români si străini > » t pentru trebuinţele claselor inferioare şi alte multe probleme didactice, cari aşteaptă o des-legare urgentă şi potrivită. 2. Sunt de părerea, că la aceste conferinţe să participe prin delegaţi toate şcoalele secundare cu limba de propunere română fără deosebire de caracterul, ce-1 au azi. în chestii vitale şi de interes general cred, că e consult, să se treacă peste interesele particulare şi anumite prejudiţii. Numai prin ridicarea la o unitate de vederi şi ţintirea la un ideal cultural comun se pot ajunge rezultatele dorite. 3. Ar fi de dorit, ca aceste conferente să se ţină succesiv în toate centrele, unde avem scoale secundare, şi în timpul dintre învierea Domnului şi Dumineca Tomii (Săptămâna Luminată), adecă în timp de şcoală, ca să se poată studia şi mersul învăţământului la respectiva şcoală. S’ar face ospitări la obiectele de deosebite specialităţi, apoi în o consfătuire imediat următoare acestor ospitări s’ar discută impresiile câştigate şi din schimbul acesta de vederi s’ar ajunge Ia o cristalizare şi sintetizare de principii pedagogice-didactice. 4. Iniţiativa pentru ţinerea conferinţelor ar trebui să o facă susţinătorii, resp. patronii şcoalelor noastre secundare în înţelegere cu corpurile profesorale. Prin aceasta s’ar aduce un fel de omagiu, de recunoştinţă acestor corporaţiuni distinse, cari susţin şi ocrotesc şcoalele noastre, de altă parte ar puteâ să www.dacoramamca.ro Nrul 8, 1910. LUCEAFĂRUL 193 se asigure şi partea financiară a chestiei, ceeace încă e un factor hotărîtor pentru reuşita acestor > conferente. > Sunt deci de părerea, că, dacă factorii competenţi şi în primul plan susţinătorii şcoalelor noastre secundare vor face demersul re-cerut, congresul se va putea ţinea, sau mai bine s’ar putea continuă opera începută cu mare zel şi multă însufleţire de înaintaşii noştri. începutul în această direcţie — după părerea mea — ar fi bine să-l facă patronatul celei mai vechi scoale secundare, Preavene-râtul consistorarhidiecezan din Blaj, iar primul congres să se ţină la liceul din Braşov. în legătură cu secţia şcolară a „Astrei" nu prevăd, că această idee s’ar putea realiză. Năsăud, la 4 Aprilie 1910. Cu deosebită stimă ’ Ion Gheţie, * dir. gimn. Nr. 125—1909/10. Stimate Domnule Tăslăuanu! Cu provocare la preţuita D-tale recercare •din 24 Martie 1910, referitor la congresul profesorilor români din Ungaria, îmi iau voie să Vă răspund în următoarele: 1. "Aderăm din toată inima la convocarea congresului profesorilor români. 2. Congresul acesta să se convoace de astădată la Deş, şi pe viitor totdeauna deodată cu adunarea generală a Asociaţiunii. 3. Programa particulară să o pregătească secţia şcolară a Asociaţiunii şi să o prezinte la şedinţa din Iulie a secţiilor Asociaţiunii. » » » » 4. Congresul să se ocupe: a) cu mijloacele educaţiunei religioase-morale a tinerimei dela institutele noastre secundare: gimnaziu, institutele pedagogice şi şcoalele civile; b) cu chestia manualelor de scoală. înte-gerea, cum să se edee, pentruca să corăs-pundă scopului adevărat al educaţiunii şi instrucţiunii. 5. întemeierea unei reuniuni a profesorilor români nu o vedem realizabilă si nici nu-i t necesară. Vă rog, să primiţi asigurarea stimei, ce Vă păstrez. Blaj, la 4 Aprilie 1910. Ioan F. Negruţiu, directorul inst. pedagogic. Ad 58-1910. înfiinţarea unui congres al profesorilor dela şcoalele noastre secundare, după părerea mea, este imposibilă. Deoarece fără o abnega-tiune în adevăr ideală, astăzi nici vorbi măcar nu se poate despre realizarea acestei idei, în urma nesfârşitelor barieri ce există între noi, de a căror îngrădire s’au îngrijit cu prisosinţă adversarii neamului şi ignoranţa noastră. Iar pe intelectualii poporului român, nu i-am mai văzut capabili de asemenea abnegaţii! ne dela 1848 încoace, când pericolul vieţii instinctiv i-a făcut să uite orice barieri meşteşugite şi să fie un trup şi un suflet, precum i-a dat Dumnezeu: un sânge şi o www.dacoromanica.ro 194 LUCEAFĂRUL Nrnl 8, 1910. limbă. Dovadă si încercările neisbutite ale ' t antecesorilor noştri, ce le-a cules la timp atât de potrivit colegul nostru G. Precup. Să nu ne mai amăgim deci cu visări deşerte, pe care practica vieţii noastre publice atât de obijduită şi nefirească, le-a spulberat de repeţite ori. După părerea mea însă, nici nu avem trebuinţă de congresul profesorilor. Noi avem trebuinţă de munca şi de activitatea profesorilor noştri în cadrele „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român". Şi aceasta o putem avea în deplină măsură, pelângă puţină bunăvoinţă. Schiţez modul acestei posibifităţi. în virtutea calificaţiei sale ştiinţifice fiecare profesor, aplicat definitiv s’au provizor la vreuna din şcoalele noastre superioare, să fie membru natural s’au corespondent al Secţiei şcolare a Asociaţiunii. Ca atare autoritatea sa şcolară să-l oblige în interesul perfecţiunii continue, a luă parte activă la şedinţele plenare ale Secţiilor Asociaţiunii, care se ţin în Sibiiu la 1 14 Iulie, fiecare an. în schimbul acestui obligament, autoritatea sa şcolară să-i asigure spesele de drum tour-retour, cum se face aceasta şi pentru conferentele didactice anuale ale învătăto-* > rilor dela şcoalele poporale. Cu prilejul şedinţelor plenare, Secţia şcolară, compusă din toţi profesorii dela şcoalele noastre secundare, se poate ocupă 2 — 3 zile cu toate chestiunile ce va găsi de cuviinţă în interesul învăţământului nostru public şi al progresului şcoalelor noastre. D. p. chestiuni de metod, manuale de învăţământ; chestiuni de disciplină şcolară, higienă şcolară, administraţia şcolară; chestiuni de limbă, ortografie etc... Peste tot literatură didactică, pedagogică, filozofică etc. nizuind spre o înţelegere şi lucrare armonică în interesul adevărat al progresului nostru cultural. Bine înţeles Secţia şcolară poate se convoace şedinţele sale şi în altă localitate, cum au făcut şi până acum unele Secţii, d. p. în Braşov, Blaj, Arad, Brad, Beiuş, Năsăud ş. a. cu un cuvânt unde va găsi în patrie loc mai potrivit şi mai instructiv în acel scop. Şi Ia timpul ce va găsi mai corăpunzător. în acest caz la şedinţele plenare ordinare,, ce se ţin în Sibiiu la 1/14 Iulie, fiecare an, vor fi obligaţi a luă parte numai cei 5-membri ordinari ai Secţiei şcolare. O neînsemnată modificare a Regulamentului Secţiilor Asociaţiunii în acest sens, n’ar fi decât o firească amplificare a Regulamentului după experienţele de până aci,, ceeace se impune de trebuinţele culturale ale Asociaţiunii noastre. Sibiiu, 3 Aprilie 1910. Dr. V. Bologa, directorul şcoatei civile de fete a „Asociaţiunii"^ * Stimate D-Ie Redactori în chestia unui congres al profesorilor dela gimnazii şi seminariile rom.gr.-or., la 24 Aprilie — 7 Maiu n. — se va adună o delegaţiune în Sibiiu, cu scopul de a stabili modul realizării congresului şi problemele lui. Şi noi suntem cu toată căldura pentru congres. în-nainte însă de întrunirea factorilor competenţi,, ţin cu totul inoportun sulevarea şi mai ales desbaterea acestei chestiuni în publicitate. Vă rog deci, deocamdată a nu publică nimica despre bazele, pe cari se va pune congresul, nici despre problemele lui. Primiţi, d-le redactor, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. Brad, la 1 Aprilie 1910. Ştefan Albu, * directorul gimnaziului- Mult stimate Domnule Tăslăuanu! Idea unui congres al profesorilor secundari, ori doară a unei conferinţe colective, e însemnată, şi pe dreptul ne ocupă. Sunt multe chestiuni şcolare, cari ar trebui să se cearnă, şi de aceea e îmbrăţişată idea cu atâta căldură. Şi eu cred, că idea mai uşor s’ar puteă realiză pe calea „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român" ai cărei membri suntem cu toţii. Şedinţele plenare ale secţiunilor ştiinţifice şi literare, apoi adunările generale ale Asociaţiunii, ar fi oca-ziunile, de a ne întruni şi de a pertractâ mijloacele referitoare la educaţiunea şi instrucţiunea tinerimii din şcoalele medii. Secţia şcolară, precum ştim, e tocmai chemată: a urmări producţiunea literară didactică, pedagogică, filozofică şcolară şi biseri- www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1910. LUCEAFĂRUL 195 ceaşcă, apoi de a iniţia publicaţiuni şi premii. Acest obligament, îl au în parte şi alte secţiuni, prin urmare ar concurge şi acestea la aflarea mijloacelor de înaintare a tinerii ge-neratiuni. i Idea s’ar putea realiză şi constituindu-ne în reuniuni, sub ocrotirea autorităţilor noastre bisericeşti, aşa cum au voit înaintaşii noştri, la 1885, dar la un congres, în acest caz, am ajunge mai greu. Problemele, cari ar trebui să se desbată, două sunt: educatiunea si instrucţiunea tine> » f rimii. Şi educaţiunea fizică (igiena) trebuie să ne ocupe, mai presus trebuie să ne ocupe însă educaţiunea ei morală, pentrucă bărbaţi întregi, de cari dorim să avem, numai aceasta educaţiune ne poate da; numai acei tineri, cari se adapă la apa limpede a moralei cuprinse în învăţăturile Mântuitorului Isus, dascălului neîntrecut al lumii, vor deveni bărbaţi virtuoşi şi devotaţi. Arurmâapoi chestiunile instrucţiunii: planul de învăţământ, manualele, bibliotecele şcolari, societatea de lectură şi altele. ' Te rog primeşte asigurarea stimei ce îţi păstrez. Blaj, în 7 Aprilie 1910. Dr. Ambrosiu Cheţianu, director gimnazial. * Prea stimate Domnule Redactor! La preţuitele din 24 Martie a. c. neputând a Vă răspunde mai în grabă, am onoare a Vă comunică următoarele: 1. în articlu! readus al colegului d-I prof. G. Precup, mi-am luat permisiune a subliniâ pe columna 4, două locuri cu creion vânăt. Relativ la cele cuprinse în aceste două locuri Vă pot comunică, că statutele reuniunei proiectate din conferinţa colectivă, ţinută la Blaj în 1885 s’au suşternut la Ministerul de culte pentru aprobare; însă înfiinţarea reuniunei proiectate nu s’a conces pe motivul, că existând în ţară o reuniune regnicolară a profesorilor dela şcoalele medii (Orszăgos kdzep-iskolai tanâri egyesiilet), la care pot fi membri şi profesorii dela şcoalele medii româneşti, înfiinţarea unei reuniuni separate numai pentru profesorii şcoalelor medii româneşti,, n’ar fi având, rost. Fratele Precup desigur o fi frunzărit numai actele din 1885, pe când rezoluţiunea ministerială a urmat în 1886. Scurţimea timpului nepermiţând a scrută după textul autentic al rescrisului ministerial, aşa cred că în articlu ar fi destul a menţionâ numai atâta, că statutele s’au suşternut la Ministeriu, chestiunea însă s’a rezolvit nefavorabil pentru noi. ' 2. Cât pentru modalitatea, cum ar fi să se proceadă în cauza congresului pus în prevedere, părerea mea ar fi: a) Să se deleagă cu consimţământul tuturor institutelor un comitet permanent din sânul oricărei corporaţiuni didactice,stătător dintr’un prezident (director), dintr’un notar şi 3—4 membri consilieri; b) Acest comitet permanent ar fi chemat să prepare toate cele de lipsă pentru congres, — prin stabilirea unui plan detaiat de-figând locul cel mai potrivit pentru congres, înfirând chestiunile, cari ar fi propuse pentru desbatere, statorind numărul delegaţilor dela institutele singuratice şcl. şcl.; c) Planul astfel compus şi stabilit s’ar străpune mai întâi la singuraticele corporaţiuni didactice pentru revedere, aderare sau eventuală modificare; d) După aceasta planul ar fi să se înainteze susţinătorilor sau patronilor institutelor singuratice pentru aprobarea şi facultarea cor-poraţiunilor didactice (ori a comitetului permanent), de a cere dela înaltul Minister de culte aplacidarea acelei întruniri. Această rugare în toată forma sa şi îndeajuns motivată s’ar înaintâ Ministerului de culte pe calea acelui arhiereu sau susţinător de şcoale, în a cărui dieceză se află institutul, din a cărui sân va fi delegat comitetul permanent. Celelalte de lipsă vor să urmeze după obţinerea concesiunei ministeriale. » Primiţi expresiunea deosebitei mele stime. Nagyvârad—Oradea-mare, 7 Aprilie 1910. Ioan Butean, director preparandia!. * Am publicat întocmai răspunsurile ce le-am primit, fiindcă ele sunt interesante şi ca formă. N’au binevoit a răspunde următoarele di- www.dacoromanica.ro 196 LtJCEAFÂROL Nrul 8, 1910. rectiuni: a scoalelor comerciale din Braşov si f » » > a preparandiei gr.-cat. din Gherla. Nu vom discuta mai amănunţit părerile destul de divergente ale onoratelor direcţiuni, fiindcă — după cum am scris în Nr. 6 a. c., — nu e bine să se dea chestiunii o publicitate prea întinsă, prin discuţii. Nădăjduim că şi ziarele se vor abţinea dela comentarea acestor răspunsuri, lăsând să discute şi să hotărască delegaţii corpurilor profesorale întruparea ideii. Prin publicarea răspunsurilor de mai sus noi am voit să înlesnim numai desbaterile, adunând materialul necesar dela toate şcoalele noastre secundare. — Cătră Postumus. Se duc frumoşii ani, se duc, Postume, Ca toamna stolul trist de rândunele, Se duc frumoşii ani, se duc, Postume. Ne vestezim ca blândele zorele, Şi, fără a lăsa un semn în lume, Noi vom închide ochii ca si ele. Şi nimenea nu ne va şti mormântul, Şi nu ne va sădi la cap o floare, . Va trece pe deasupra noastră vântul. Noi vom dormi pe veci ascunşi de soare, Şi, bucuroşi că ne-a primit pământul, Vom sărută ţărâna primitoare. Cum trece beduinul prin pustie Aşa ne ducem şi noi spre Nirvana: Nici un surâs si nici o bucurie, — Nu ’ntreabă nimeni de ne doare rana, De visul nostru nimenea nu ştie, Doar Dumnezeu şi inima, sărmana. Şi doar avurăm şi noi visuri, frate, Mai tinere si mult mai îndrăzneţe t > Ca vulturul ce zările străbate, Şi doruri mai adânci, în tinereţe, Decât adâncul mării înstelate, — Şi toate ni s’au dus pe căi răzleţe. Căci ne-a menit o zodie haină Ca nimenea să nu ne înţeleagă, — Ce vină vom fi ispăşind, ce vină Din veac în veac, din tată ’n fiu pribeagă!... Si-am fost voinici si dornici de lumină, Dar n’am avut noroc, Postume dragă! Deaceea vino, vino tu cu mine, Până mai poţi să ţii o cupă ’n mână Şi ’n ciuda lor, a zilelor haine, Să bem cu sete-adâncă şi păgână, Să bem până puterea ne mai ţine Si nu adoarme inima, bătrână. Să bem din zorii zilei până ’n seară, Să bem si să cântăm ca' altădată. — O lir’ albastră cerul să ne pară, Pe care-o mână albă, adorată Alunecă şi ne arată iară Cărarea cătră lumea cea visată. Si ’n ciuda ei, a sortii cei haine Al nostru vis din nou să înflorească. Deci bea până puterea te mai ţine, Chiar soarele uimit să ne privească, Iar de cumva grăbita moarte vine, Cu cupele în mâni să ne găsească!... I. U. Soricu. Cântec. O, lună cum mă vezi culcat Cu capul sub fereastră Sărută-mă c’un zâmbet cald Din lumea ta albastră. Trimite-o rază de argint în noaptea păcii mele Să-mi spună ’ncet pân’ o s’adorm Poveştile din stele. Ţ, Murăşan. www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1910. LUCEAFĂRUL 197 Fantazii si Izvorul şi nourul. • Din luminişul unei păduri ieşiâ un izvor limpede, strecurându-se printre ierburi şi flori. Undele îi străluceau în tremurarea razelor soarelui de ai fi crezut că-i un părăiaş de argint topit. Izvorul lunecă încet în alvia lui moale; mergea nepăsător şi visător ca un poet în care tresare răsunetul unei inspiraţii îndepărtate... Câteodată se înfrâna din mers, se înălţă din matcă spre a sărută un stânjinel sau o rujă; apoi cădeâ iar de nu i se mai auziâ suflarea. Eră fericit. Mireasma florilor îmbalsamâ aerul; seninul cerului se resfrângeâ în undele lui limpezi şi când sosiă noaptea tot aurul stelelor tremură în argintul apei. O fată nespus de frumoasă şi un flăcău veniau pe ’nserate, ţinându-se de mijloc, şi privindu-se ochi în ochi. Apoi, în vreme ce flăcăul mergeă să culeagă romaniţe sălbatice, sulcină, lumânărele, sânziene şi gălbinele, fata stătea lângă părău, jucându-şi degetele trandafirii în undele lui reci, îndrăgindu-şi chipul ca într’o oglindă întinsă. Când făcliile cerului începeau a se aprinde, cei doi iubiţi culcaţi pe un pat de flori, îşi spuneau, să-rutându-se, poemul veşnic al dragostei lor... Părăul îşi ţinea atunci suflarea pentru a-l ascultă mai bine, pentru a-i sorbi tot farmecul. Şi adâncul i se înfiorâ de plăcere... * Eră fericit, dar nu ’ntotdeauna...' Dinspre mizănoapte se iviâ din când în când o pată neagră, dintru’ntâiu mai mică, dar apoi, din ce în ce mai mare şi mai ameninţătoare. j Un nour întunecă văzduhul. Paserile, ce până atunci se alungaseră voioase, se ascundeau deodată. Ploaia începeâ să cadă în ropot ’) Dintr’un mănunchiu de Fantazii şi parabole, ce voi publica la un loc, dau această parabolă. E. L. parabole. ) de picături repezi; îndrăgostiţii se îndepăftau în grabă; florile se tupilau la pământ sub bătaia apei; izvorul se umflă, aruncându-şi cu sgomot undele tulburi... Si dupăce nourul se duceâ, trebuiâ să treacă zile întregi pentru ca iarba să se usuce, pentru ca pasările să cânte şi pentru ca îndrăgostiţii să se întoarcă la locul tainei lor. — Nour duşman, îi zise odată izvorul, pentru ce-ţi porţi mânia pe deasupra mea... Cu ce ţi-arn greşit, de-mi sperii cu atâta vrăşmăşie cântăreţii înaripaţi, de-mi dobori florile, de-mi alungi îndrăgostiţii? Nu ţi se strânge inima dinaintea jalei pe care o cerni deasupra întregei poiene? Nour călător, ascultă-mi ruga, abătându-ţi drumul pe aiurea; nu tulbură fericirea undelor mele. Nourul îl auzi, dar nu răspunse. Hotărît, el trecu pe alături, stropind alte păduri şi alte poiene, lăsând liniştit izvorul nostru. ’ . . *!* Zilele erau acum însorite, iar nopţile înstelate. Poiana răsună de cântecul priveghitorilor şi'al îndrăgostiţilor, ce veniau în fiecare seară. ' Izvorul nu mai puteâ de bucurie; el îşi lunecă apa tot mai încet ca şi cum ar fi voit să se pătrundă şi mai mult de farmecul de prin prejur, de scârţăitul greierilor, de şpaptele iubiţilor, de cântecul pasărilor. Zilele senine se strecurau unele după altele, netulburate. Soarele îşi vărsă căldura ca o mare vatră de jăratec. Şi au trecut săptămâni şi luni, şi soarele eră tot mai aprins. Poiana începu a se uscâ, florile a se vesteji, izvorul a se împuţinâ. Apele îi scădeau, văzând cu ochii. Ajunsese numai o suflare. îndrăgostiţii nu mai veniau; paserile se ascunseseră în adâncurile răcoroase ale pădurii; florile se veştejiseră de mult. Izvorul secă. Cea din urmă picătură de apă pieri, privind cu durere spre nourul îndepărtat: . — Nour, nour, unde eşti? Pentruce nu vii şi deasupra mea, sădirii dai vieaţă? www.dacoromanica.ro l«J8 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1910. Nourul auzi plângerea izvorului, dar se îndepărtă şi mai mult... * Asa si scriitorul... i t A Scrie şi toată lumea îl gustă. 11 cetesc fetele cu ochii plini de doruri neîmplinite, îl cetesc tineri în nopţi nedormite... Criticul vine cu sfaturile lui nechemate, cu ploaia lui tulbure, ce alungă cântăreţii... Scriitorul se supără, criticul pleacă. Şi scriitorul scrie, scrie, scrie... fericit c’a scăpat de critic. Nimeni nu-1 mai sfătueşte, dar - nimeni nu-l mai ceteşte. — Critic, unde eşti? Criticul e departe. S’a oprit la alţii. Paris, Februarie 1910. E. Lovinescu. 1. Pe fruntea voastră însuş Dumnezeu De înfrăţire şi-a depus sărutul, Voi sunte{i slabilor adăpostire, Prin voi s’a dat fiinţei începutul. Flăcări curate ce purtaţi în pară Lumina vieţii şi sămânţa ei, Cuibul cel cald în care lutu ’nvie, Sunteţi izbânda neamului, femei. 2. Stă crucea ’ntinsă pe pământ, Iar tu — al crucii mire, Visezi cu ochii duşi în zări A gloatei mântuire. Toţi fariseii alungaţi Din temple şi altare Sunt azi judecătorii tăi... Şi tu — te uiţi în zare. Apostolii înfriguraţi Vor să ’nţeleagă taina, Stă gâdele cu arma ’n mâni, Sulaşu-ţi vinde haina, A leşinat Maria ’n drum Strigându-tc pe nume Şi ’n calea ei cea mai de plâns Femeie de pe lume, Şi-aruncă sculele din păr, îşi sfăşie talarul, Şi, blestemând trecutul ei, Urmeaz’a-ti cere harul. Tu dreapta ’ntinzi i-areţi prin nor Cum soarele strălucc, Apoi te dai pe mâna lor Eşti răstignit pe cruce. Paharu plin l-ai deşertat, Murind între cei răi, A treia zi ai înviat Ideale. Apostolilor tăi, Iar cea cu părul auriu Şi lung pân’ la călcâie îndură moartea de martir Aproape să-ţi rămâie. 3. Cunoşti din surorile tale Şi-al inimii tainic fior, Ne spui copleşită de jale La horă cântările lor. Şi graiul tău fraged străbate în inimi ca grâul în glii — învii suferinţe cântate Şi-adormi din durerile vii. E cea mai frumoasă răsplată A celor ce cântă şi plâng, Când hura-i oprilă deodată Şi ’n juru-ţi cu toţii se strâng: Adoarme şi fluieru ’n vale . Doar stelele scapără ’n zări, Când tu cu poveştile tale Ne duci pe ’nflorite cărări. Apusul aureşle coline, Ard plopii şi nucul bătrân, O mamă, copilă ca tine, Suspină cu pruncul la sân. Flăcăii văd ziua de mâne Izbânda seninului dor, Şi babe cu furcile ’n brâne, Revăd tinerelele lor. O doină, tovarăşă bună, Mai cântă căci ochii tăi ard... Mai cântă şi pune cunună Pe fruntea iubitului Bard. 4. E linişte ’n odaie, Bolnavul suflă, geme, Dar nu mai tine seamă De sgomot sau de vreme. S’apropie de malul La care nu străbat Din valurile vieţii. O maică stă lai pat, Bolnavul suflă, geme, Frânturi de vorbe ’ngână, Şi maica se apleacă, îl prinde lin de mână, Şi sfânta ’şi pune capul La el pe căpătâi: — Aci sunt, lângă tine. — Tu eşti — n’am aiurat? Surâde bietul bolnav Şi moare vindecat. 5. Să fi avut şi noi în lume mamă, Prevăzătoare pentru anii grei, Ar fi îmbrăţişat de bună seamă Ca oameni mari pe toţi copiii ei. N’am fi simţit că lanţurile-s grele Nici truda pacostelor ce ne pasc, O plângeţi visătorilor ae stele Căci din robie numai robi se nasc. Dar fiecărui rob i se deschide Odată calea cătră vieaţa vie. Cei cari dorm când zarea le surâde Rămân striviţi de lanţuri pe vecie. Şi pentru noi se va deschide zarea, Ziua învierii ne-a surâs, Dar vremuri grele au copleşit cărarea, Vino, să ’nviem barem în vis. Maria Cunţan. -Zf'l www.dacoromanica.ro Nrul 8, l9l0. LtJCEAFÂRtJL 100 Poporanismul. — O anchetă literară. — (Urmare). Poporanismul în artă. Vorbitjd despre noi înşine, noi Românii mai „luminaţi" de obiceiu zicem „naţiune" când înţelegem pe toţi cei socotiţi ca făcând parte din poporul român şi „popor" când ne gândim numai la ţărănimea noastră. „Prostimea" merge chiar mai departe în ceeace priveşte deosebirea aceasta şi înţelege numai un ţăran oarecare când zice „om" ori „Român". Noi ceilalţi, fie boieri ca dl Duiliu Zamfirescu, fie ciocoi ca dl T. Maiorescu, fie proletari ca Coşbuc ori Goga, suntem cu un termin general „albăs-trime", în deosebi prin împrejurimile Bucureştilor şi „acritură". Nu e dar nici „naţional" şi „poporal" acelaşi lucru, şi nu tot ceeace e naţional e şi poporal, dar ceeace e poporal e totodată şi naţional. Aceasta se invederează; înainte de toate, în ceeace priveşte limba. Aflându-se în faţa unei adunări de Vrânceni, ori şi care om cu bun simţ va alege, întrebuinţa si asezâ vorbele cum se obici- » • 7 nuieşte în Vrancea, căci numai aşa poate să producă efectul intenţionat de dânsul. Dacă e adevărat lucrul acesta, cel ce scrie pentru toţi Românii va alege, întrebuinţa şi aşeză vorbele cum se obicinueşte pretutindeni la Români. Aceasta ni-a spus-o încă sunt acum vre-o două sute cincizeci de ani Ştefan, Mitropolitul Belgradului, comparând vorbele cu banii, care sunt cu atât mai buni, cu cât mai largă li-e trecerea. Asemenea limbă în cel mai larg înţeles poporal există în multe poezii poporale, în mare parte din poeziile lui Alexandri, ale lui Coşbuc, în cronici şi în cărţi bisericeşti, în colecţiunile de poveşti ale lui Ispirescu, ale lui Sima lui Ioan şi — mai puţin — în scrierile lui Creangă. Pentruca să poţi scrie în limba aceasta, trebuie să ştii fie din graiu viu, fie din scrierile altora, cum vorbesc Românii pretutindeni, ai să fii bine dumerit asupra gramaticei limbii româneşti, să studiezi cronicarii şi cărţile bisericeşti şi să citeşti operele celor mai însemnaţi dintre scriitorii români. » Sunt între scriitorii noştri mulţi oameni înzestraţi cu mari daruri fireşti si cu o în- 7 » > tinsă cultură, care, neavând pregătirea aceasta, scriu, ca un fel de începători, în limba, pe care din întâmplare o ştiu, par’că înainte de dânşii n’ar mai fi scris nimeni. Operele lor pot să fie de mare valoare şi sporesc comoara literară a noastră, dar ele nu sunt pentru întregul popor român, ci numai pentru o parte mai mică ori mai mare a lui. Scriitorul, care-şi dă seamă despre rostul vieţii literare, tine să fie continuator al lucrării începute de premergători şi colaborator al contimporanilor săi, se pierde pe sine însusi în obstie si scrie nu numai 7 7 7 pentru toţi Românii de azi, ci şi pentru cei viitori. El alege dar şi vorbele, şi formele cele mai vechi şi mai răspândite pentrucă aceste sunt mai desluşite şi mai trainice şi numai la mare nevoie se foloseşte de forme 7 nouă ori puţin răspândite. E învederat, că această limbă poporală e mai săracă si în forme decât cea scrisă de > începătorii, care se folosesc fiecare în felul său de provincialisme, de archaisnie, de neo-lisme, ba nu arareori şi de barbarisme, ca să coloreze şi să producă efect. — Pe când una e o copilă desculţă şi îmbrăcată în că-măşuţă curată, cealaltă e o cocoană sulemenită şi gătită împesrtiţat cu zdrenţe adunate de pretutindeni. Limba nu e însă decât una dintre notele naţionalităţii. » 7 Românii au particularul lor fel de a gândi şi de a simţi, au vederile lor în ceeace priveşte binele şi frumosul în vieaţa morală ori formele intuitive, au gustul lor estetic: poporală e numai opera, care în felul ei se potriveşte cu aceasta fire particulară a tuturor Românilor. Cel ce-a trăit un timp oarecare printre Români, dacă ştie să vadă şi să judece, trebuie neapărat să fi primit convingerea, că Românul are măsura lui particulară în ceeace www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL 200 priveşte proporţiunile arhitectonice şi amănuntele decoraţi unii de tot felul. > încă mai uşor se convinge ori şi cine, că are Românul gustul său particular în ceeace priveşte îmbrăcămintea ca forme, ca decenţă şi ca amănunte de împodobire. Fru-museţa ţesăturilor şi a cusăturilor româneşti e adevărată şi nu rezultă din îndemânătăcia Româncei, ci din gustul ei. . Colectiunile de modele si mai ales cea fă» » cută de d-1 profesor Comşa sunt dovezi neîndoioase, că gustul acesta nu e un rezultat al „civilisaţiunii", ci zestre moştenită dela buni şi străbuni. Mai vârtos iese Ia iveală lucrul acesta din colecţiunea de crestături făcută de d-1 profesor Comsa. Fiecare bucată din colecţiunea > i aceasta e un document clasic despre înalta , desvoltare,' la care a ajuns gustul la Români — nu azi, nu ieri, ci încă de mult acum.— Multe din aceste opere ale unor oameni cu desăvârşire inculţi pot să fie luate deopotrivă cu creatiunile de acelas fel ale Chinezilor, ale Perşilor, ale Arabilor, ale Elinilor ori ale lui Benvenuto Cellini. Numai puţini dintre noi cunosc îndeajuns aceste producte ale iubirii de forme, prin cari poporul român se deosebeşte de alte popoare;' nici unul însă nu e în stare să-si dee seamă > despre principiile fundamentale ale felului românesc în materie de frumos. Cu atât mai puţin suntem în stare să ne dăm seamă despre principiile fundamentale ale frumosului în ceeace priveşte concep-ţiunile morale. Neîndoios e 'numai, că poate ceva să fie bine şi frumos pentru Rus, pentru Turc, pentru Maghiar, pentru German ori pentru Francez, iar pentru Român să fie numai „straniu“ şi mai mult ori mai puţin interesant. Ce este bine şi frumos pentru Români aceasta n’o ştim şi n’o putem învăţă, ci o simţim numai, dacă trăim în legătură sufletească cu massele mari ale poporului şi luăm inspira-ţiune din operile marilor noştri scriitori. Cu toate acestea atât pentru poporul român, cât şi pentru omenire valoare pozitivă are numai ceeace dă pe faţăfirea particulară a Românului, şi lucrarea noastră literară nu are nici un rost, dacă nu adăugăm prin ea la vieaţa culturală a omenirii o notă nouă, cea românească. NrulS, 1910. Fotografia, ori şi cât de bine ar fi ea executată, nu e artă, şi cel mai îndemânatec pictor e şi el numai un fel de fotograf, dacă reproduce realitatea fără nici un adaos dela sine. Acest adaos hotăreşte valoarea artistică. Reproducând tipuri ori scene din vieaţa românească, pictorul poate să creieze opere interesante si de mare valoare; aceste nu sunt însă româneşti nici ca concepţiune, nici ca formă, dacă nu e în el românesc felul de a aşeză colorile şi de a împărţi lumina, de a face gruparea şi dacă nu e românească nici atitudinea, nici exprimarea stărilor sufleteşti, în noul Campo Sancto din Milan sunt o mulţime de picturi în stil oriental, cari, deşi foarte frumoase, sunt cu desăvârşire străine pentru noi ceice am crescut în orient. Poate însă să fie românească pictura, care ne înfăţişează moartea lui luliu Cezar, res-» » • tignirea lui Hristos ori o nuntă din Sicilia, căci naţionalitatea, nu obiectul, ci felul de a ni-1 înfăţişă o dă. > > ' Tot astfel „Dasarabas“, deşi redată într'o admirabilă limbă poporală românească, e şi rămâne o operă indică de mare valoare, iar „Mioriţa" ori „Marna" lui Coşbuc e şi rămâne o creaţiune românească în ori şi ce limbă ni s’ar fi reproducând. Sunt în literatura noastră puţine operele, despre cari se poate zice aceasta. Aceste, deşi cetite, poate, de numai puţini azi, au să fie cetite şi mâne, şi poimâne şi vor rămâneâ ca mărgăritare, cari nici nu se sfarmă, nici nu ruginesc, nici nu-şi pierd dulceaţa lucirii. f Celelalte, deşi, poate mult gustate azi, vor fi date uitării mâne ori poimâne fie pentrucă sunt scrise într’o limbă, pe care în curând n’are s’o mai vorbească nimeni, fie pentrucă reproduc o realitate trecătoare, fie pentrucă nu sunt româneşti nici ca concepţiune, nici ca formă, fie mai ales pentrucă autorii lor nici n’au ţinut decât să producă un efect momentan asupra .unei anumite părţi din societatea, în mijlocul căreia trăiau pentrucă, puindu-se în evidenţă, să-şi creieze vreo poziţiune. Atunci dar, când se ivesc oameni, cari nu ştiu să facă deosebire între Eminescu si Ma- j t cedonsky ori între Coşbuc şi Roneti Roman, www.dacoramamca.ro Nrul 8, 1'JtO. LUCEAFĂRUL 201 n’avem nici să ne emoţionăm, nici să stăm pe gânduri, nici mai ales să ne pierdem timpul dându-ne silinţa să ne dumirim asupra unor adevăruri, pe cari numai oameni lipsiţi de judecată pot să Ie pună la îndoială. Nu din senin a ajuns Românul din împrejurimile Bucureştilor să-i zică „albăstrimii11 şi „acritură". (Va urmă.) loan Slavici. Cronică teatrală. — „Sirena*1 de Z. Bârsan. — Bucureşti, 13/111 1910. Scena finală a actului din urmă (III) este o grozăvie: O fată strânge de gât pe mamă-sa şi o aruncă moartă pe covoarele unei odăi luxoase. Omorul este grozav, dar Sirena il săvârşeşte într’un moment de inconştienţă. Inconştienţa se datoreşte unei năvăliri violente de simţiminte puternice. Ucigaşa tocmai a trecut printr’o clipită grozavă: este actriţă şi de mâne va trebui să fie altceva, deoarece lipsa ei de talent o goneşte de pe scenă; singură va trebui să fie, deoarece „amicul" ei cel mai intim, nu şi cel mai bun, o părăseşte „plictisit", iar de altul nu mai poate, nu mai vrea ea să se apropie; singurul amic la care s’ar întoarce este o iubire veche, întâia-i iubire, dar Paul Flavian, acum scriitor cu renume, nu poate reveni unde-1 înlocuiseră pe rând, câţiva rivali bogaţi şi mai norocoşi decât el; deci singură, fără a şti încă ce va fi; peste un ceas, vorbind cu cinstitul ci tată care va veni s’o întărească cu nădejdi în acest greu moment al vieţii ei, peste o zi, mâne dimineaţă s’ar limpezi poate. Dar fatalitatea se grăbeşte; alăturea moare chiar acum un copil bolnav de mult, copilul ei, singurul copil, dela cineva care ar fi luat-o de soţie, dar care a murit; şi ea, un cap de femeie „fără voinţă". — în astfel de împrejurări s’ar zăpăci şi bărbatul cel mai tare. Şi acum apare mama, care tocmai a sărit dintr’un cupeu, a urcat şi se apropie de Sirena cu o haină mătăsoasă care să-i apere de răcoarea nopţii umerii şi pieptul şi trupul pe care mama le-a vândut încă odată, de astădată milionarului Gică Penescu, care venise, văzuse, consimţise şi aşteaptă. Şi acum mama aude că-i mort copilul- Sirenei, se opreşte un minut şi — o chiamă iarăş în cupeu, spre desfrâu nou, la Gică. Scârba fiicei se deslănţueşte, curg vorbele aspre; şi mama strigă: „Dacă nu mergi tu, va merge Neli". — Neli este fiica ei cea mai mică, o fată nevinovată, de pension. Sirena apără acum şi pe soră-sa, care nu trebuie să cadă în prăpastia în care a fost aruncată ea. Astfel fiica înnebunită de dureri, disperare şi oroare sugrumă pe mama. Ca jurat aş votâ repede pentru achitarea Sirenei. Ca critic nu mă indignez de loc de acest sfârşit, deoarece el reiese logic din tot ce-i premerge. Dar ce-i premerge trebuie să fie foarte particular. Pentruca cineva să ajungă să-şi omoare cu dreptate părinţii, trebuie să fi avut o soartă cu desăvârşire particulară. Şi cine nu ar auzi decât numai sfârşitul piesii ar trebui să conchidă tot astfel. Şi totuş, nu-i aşa. Se ştie din experienţa lumii întregi — şi dramaturgilor nu le-a scăpat această experienţă — că omul, ca şi privitorul din teatru, se interesează mai arzător pentruce atinge interesele lui, interesele lui egoiste sau interesele altruiste, omeneşti, generale. Cu cât sunt mai ardente chestiunile, cu cât sunt mai „sfinte" — fie zilnice, ale epocei ori veşnice—cu atât mai încordată este privirea ce urmăreşte jocul. Când jocul este aşa, privitorul creiază înainte sensaţia spre care-l duce, spre care poate îl duce autorul, dar care poate fi şi alta, nu cea creată de fantazia lui. Unul dintre dramaturgii cei mai practici, mai empirici este chiar de părere că desvoltarea interesului are cu „necesitate" câteva etape, cari nu pot fi desconsiderate. Etapele încordării privitorilor sunt acestea: Sensaţionalul sfârşit apare în fantazia noastră: „Cele două trenuri aleargă pe aceeaş linie unul în faţa celuilalt". Se iveşte însă indoeala: „Poate că frânării vor observă la timp primejdia". Şi iarăş: Premisele împlinirii aşteptate se realizează una după alta întrerupte de alte, nouă evenimente cari trezesc din nou indoeala: „Un frânar adoarme, dar un călător prinde de veste şi dă alarma; însă mecanicul celuilalt tren nu poate opri". Şi în sfârşit: cercul necesităţilor se strânge mereu şi sfârşitul trăzneşte în scenă ca o încheiere fatală. Pentruca să poţi creâ atât de interesant, pentruca să te poţi apropiâ cel puţin de psihologia acestei scheme psihologice-dramatice, trebuie să fii artist bogat în mijloace. Nu ţise cer bogăţiile unui Cresus literar, nu ţi se citează numele atâtor antecesori de-a căror glorie „Sirena" nici nu ne-a p utu t aduce aminte; ţi se cere numai oarecare reflexiune. Să ne oprim la etapele dramaturgului amintit. în ce tempo se ivesc ele? aceasta-i întrebarea. încordarea generală trebuie să apară cât mai iute în sentimentul privitorului: Cum se vor sfârşi acestea toate? Acesta-i începutul! Când oamenii vorbesc de un sfârşit nemulţămitor, să ştiţi că greşala poetului trebuie căutată cu siguranţă în actul întâiu. întâia etapă, www.dacoramamca.ro 202 I.OCEaEÂRUL Nrul 8, 1910. aş puteâ zice inhămarca interesului, trebuie să vie cât mai iute... în „Sirena", care se termină aşa de neobişnuit de grozav, etapa întâia este înlocuită cu o serie supărătoare de intrări şi ieşiri de servitori şi servitoare, cari ştiu şi nu ştiu ce-i cu stăpâna lor, cu Sirena, cari vorbesc banalităţi, ca nişte nesimţitori. Vezi Doamne, ei şi ele prepară răsăritul Sirenei, apariţia... Monotonia scenelor dela început te face să porunceşti — aşa, în tine — să vie odată Sirena, ca să pue capăt monotoniei... lat-o, se găteşte, se întristează că nu mai este frumoasă, vorbeşte. Dar, par’că nu este făcută să fie o eroină. Nu-i o actriţă mare, dar ar putea să fie o femeie; nu-i o femeie cu voinţă, dar ar puteâ să aibă mai mult spirit şi măcar atâta demnitate câtă poate dă sentimentul încolţitor că va trebui să înceapă „altă vieaţă"; nu are demnitatea asta, dar ar putea cel puţin să nu se scoboare pe sine până la replica: „Rămâi cel puţin până trece reprezentaţia", adecă: Mai rămâi o zi, iubitul meu, şi — apoi poţi plecă? Sirena nu are minte, dar tot ar puteâ să aibă mai multă. Aş crede, ca privitor, în ea, aş răzimâ atunci o speranţă pe felul ei, aş plăsmui ce poate fi Sirena m e a aşteptând să văd ce va fi cea reală, a autorului, aş fi interesat. Dar cu suflete mărunte nu se poate trezi interes. Etapa lipseşte: între ce este Sirena la început şi ce este la sfârşit nu se vede firul roşu, cusătura psihologică. — Şi amicii ei, ai Sirenei, „mediul ambiant", un gazetar şi poet sec, un pictor şi mai sec, un actor non plus uitra sec, şi mama asta care-i sulemeneşte Sirenei buzele pe scenă — asta-i chestia zilei, a vremii, a umanităţii? Unde va fi rămas umanismul? O fi aşâ lumea asta, chiar aşâ? Mai ştii. Dar oricum ar fi, copii exacte după natură sau reduceri pesimiste a ce va fi poate mai bun, mediul acesta ia şi piesei tocmai din ce orice piesă cere: ia din simpatia lumii care nu-1 poate simţi, pe care secii o jicnesc prin seceta lor psihică. — După actul întâiu socoteam piesa căzută. O licărire de bine îmi lăsă Paul Flavian care ocroteşte în scena-i finală pe Sirena... Actul al doilea are două scene cari au încălzit sala. Sirena vine la Paul, să-l întrebe dacă ar mai puteâ sperâ să fie soţia lui. Ea-i spune cum l-a iubit odată, dar nu are nici o notă serioasă, convingătoare sau cel puţin împăciuitoare, când explică de ce l-a părăsit — o eroare in construcţia acestui caracter; el îi spune cum a iubit-o, cât o iubeşte încă pe copila de acum zece ani, dar numai pe ea, nu pe femeia de astăzi; nu-i tăinueşte însă nici gândul izbitor: „Azi urc eu, şi scobori tu". Sirena pleacă; el plânge. Urmează a doua scenă. O face excelentul Soreanu, căci scena nu are nici un cuvânt: E tatăl Sirenei care, ca să poată trăi, corectează acum ce tipăreşte poetul Flavian; el vine, vede durerea,- bănueşte lacrima şi dispare uşor, pe vârful degetelor, respectuos. Aici a fost umanism. — Actul al treilea 1-ain spus pe jumătate; întâia-i jumătate este foarte crudă: Alături moare copilul Sirenei, şi amicii ei, pictorul Sion Tinove şi Stelian, actorul, vin beţi să aştepte, in salonul ei, sosirea dela teatru a Sirenei. După aceşti ticăloşi, durerea Sirenei care a căzut în rolul Ofeliei. Vieaţa ei a scăzut-o şi în rolul ei; când trebuiâ să fie mai liberă de emoţii personale, ca să şi le poată însuşi pe ale Ofeliei, vieaţa ei i-a pus în suflet greutăţi cari fac cu neputinţă crea-ţiunea artistică, vieaţa ei o târăeşte şi de pe scenă. Târziu s’a trezit; trezirea ei fu moartea mamei sale. — Autorul a ţinut o predică straşnică unei lumi din preajma teatrului. Lumea iniţiată în vieaţa acestei lumi în care se întâlnesc atâtea suflete cărora li se pune o singură condiţie: de a fi autori de talent, lumea „iniţiată" pretinde că cunoaşte şi modelele după care autorul a plăsmuit unele dintre persoanele piesei sale. Dacă-i aşâ, autorul a predicat chiar cu curaj. Păcat că nu a predicat şi cu mult mai multă artă.— Piesa are şi altă legătură cu vieaţa. Ea se petrece în lumea teatrală, artistică şi literară, anume în cea mai inferioară parte a ei, dar ati nge o chestiune mai generală; zic: o atinge, căci nu o înfăţişează cu rădăcinile ei, cu creşterea ei, cu întreaga ei vieaţă de fond. O citez cu intenţie în formula unei enciclopedii teologice: „Când întrebuinţăm cuvintele: datorii părinteşti, fidelitate părintească, casa, fericirea casei, la umbra vieţii familiare, le întrebuinţăm ca şi cum s’ar înţelege dela sine că la oraşe şi in sate ar există încă, în înţelesul deplin al cuvintelor, copii, fidelitate părintească, creştere. Au fost. Efectul ideilor moderne nu a nimicit nimic mai temeinic decât fericirea vieţii familiare. Ideile moderne şi sănătoase nu trebuie să se desvoalte nesănătos; pe un teren modern trebuie să readucem vechile virtuţi, pe cari individualismul puternic le-a disolvat în individ, în familie, in popoare". Acesta ar fi fondul: în „Sirena" se trăieşte individual, se sdrobeşte o familie, se nimiceşte o fiică, se ameninţă a doua; se vede negaţiunea brutală; dar afară de aceasta, altceva, pozitiv, nimic. Deaceea se prea poate că legătura „Sirenei" cu mersul vremii o facem noi şi că autorul nici nu s’a gândit la ea... G. Bogdan-Duică. Ne vom iubi o primăvară... Tu ştii că te iubesc. La ce ţi-aş spune? Şi nici nu-ţi cer credinţă pe vecie... , La ce-ain clădi în Spania castele? La ce-am minţi şi noi în jurăminte? Eu nu-ţi făgăduesc colan de stele Frumoasa mea, să ne iubim cuminte Nici cornul argintatei semilune. Şi nimeni pe pământ să nu ne ştie. www.dacoramamca.ro Nrul 8, 1910. LUCEAFĂRUL 203 Să ne iubim senini o primăvară Cetind poveşti cu mândre castelane Ce-adorm în mângâierea de chitară... Cu basme ne vom înflori iubirea, Dar nu ne vom iubi ca prin romane De vrei să nu ne doară despărţirea... Paris, Martie 1910. Victor Eftiiniu. Cântec. Să am un drag palat în ceri uri Şi ’n jur a îngerilor cale L-aş vinde fără târguială Pe preţul zâmbetelor tale. Căci Cupido copilul dulce Ce din guriţă nu mai tace, Când îmi începe-a ta poveste — întreagă noaptea nu am pace. Decât aiurea ’n voie bună Şi făr’ de lacrimi sub pleoape Mai bine ’n chinuri şi ’n mizerii Dar de lăcaşul tău aproape. Şi rege chiar de-aş fi copilă Departe peste ţări străine... De m’ai iubi — mi-aş frânge sceptrul Si ’n zâmbete-as veni la tine. t > A. Cotruş. Cronică. Balul din Arad. Balul costumat din Arad ce s’a ţinut la începutul lui Martie a. c. a reuşit pe deplin. Doamnele noastre s’au prezintat toate în port naţional şi s’au silit să apară care de care mai frumoasă şi mai interesantă. Chiar şi străinii au fost cuceriţi de frumuseţea şi varietatea porturilor noastre ţărăneşti. în acest număr reproducem câteva fotografii, cari ni s’au părut mai reuşite. Premiul 1 l-a luat, cu drept cuvânt, portul de pădureancă,, care ni se pare şi nouă cel mai original şi mai fidel îmbrăcat. Portul din părţile Giurgeului (Ciuc), deşi bogat reprezentat n’a fost fidel purtat. Am accentuat într’o cronică trecută că portul ţărănesc cere studiu. E o măiestrie mare să ştii îmbrăcă straele ţărăneşti. Şi nădăjduim că la balurile viitoare Doamnele noastre îşi vor da silinţa să înveţe mai bine această măiestrie. Balul costumat din Arad înseamnă fără îndoială un început serios, de care legăm frumoase nădejdi pentru reînvierea portului nostru naţional. * Concertul d-şoarei Cella Delavrancea. (Sibiiu, Sala dela Gesellschaftshaus, 6 Aprile 1910). Neamul nostru a avut în trecut şi are şi azi suflete de artişti; — din mulţi chemaţi însă puţini au străbătut până acum să-şi ducă arta la adevărate înălţimi, la desăvârşire. între aceşti puţini se numără virtuoasa la piano d-şoara Cella Delavrancea. înzestrată din fire cu toate calităţile interne şi externe de artistă, prin muncă serioasă şi destoinică deja în primăvara vieţii o vedem ajunsă la acel nivel al adevăratei arte, la care numai talentelor rare li-e dată posibilitatea să se avânte. — Pentru onoarea ce ni-a făcut-o d-şoara Delavrancea venind în mijlocul nostru, îi suntem sinceri recunoscători şi o asigurăm, că am rămas nu numai încântaţi şi transpuşi în cele mai ideale sfere prin minunatele ei prestaţiuni ci simţim, că a trezit în noi — cei cu încrederea pierdută — nădejdea unui apropiat viitor, când şi poporul nostru, prin puterea artei şi artiştilor săi mari, va fi înălţat în rândul celor mai culte neamuri din lume. Concertul s’a introdus cu „Fantazia cromatică şi fuga“ de I. S. Bach. D-şoara Delavrancea deja prin câteva crescendo şi descrescendo la partea întâi şi prin susţinerea clară şi consecventă a temei din fugă (partea a 2-a) a dovedit, că dispune nu numai de o tehnică din cele mai briliante, ci a şi pătruns temeinic şi serios opera măiestrului Bach. Trecând la sonata în B-nioll de Fr. Chopin atinge duioase accente mai ales în „Marşul funebru", scoţând la iveală şi un fel propriu — cu totul aparte şi interesant — al interpretării. Viu aplaudată a fost după „Etude-le simfonice" de Schumann şi nu mai puţin a plăcut în compoziţia de colorit oriental a lui G. Enescu, cu titlul: „Pavana" (un fragment din suita pentru piano) şi în „lmpromtu“-ul de G. Faure. La încheiere a fascinat auditorul prin bravuroasa interpretare a unei „Legende" (transcripţiune) de Fr. Liszt. Aclamată şi inundată de cununi şi buchete de flori d-şoara Delavrancea mai cântă o piesă afară de program. ' După concert s’a înjghebat o frumoasă întrunire la „împăratul Roman". S’a toastat şi n’a lipsit nici dispoziţia bună obişnuită la astfel de ocazii succese. La despărţire, o singură şi unanimă dorinţă s’a exprimat şi aceasta eră: „o rugăm pe d-şoara Cella Delavrancea să mai vină la noi". Dr. T. B. * ' . Donaţiunea Stroescu. Un Român ortodox din Basarabia a dăruit fondului cultural din Blaj suma de www.dacoramamca.ro 204 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1910. 100.000 cor. Ştirea aceasta a trezit în toate sufletele româneşti un adevărat entuziasm. Fapta d-lui Vasile de Stroescu e o dovadă că şi în inimile fraţilor noştri din Basarabia trăieşte viu sentimentul solidarităţii naţionale. Cine e d-1 Stroescu din satul Brânzeu al Basarabiei nu ştim şi nu ştie nimeni la noi până în momentul când scriem aceste rânduri. Darul lui ne vine ca din cer, pe neaşteptate, de aceea a şi făcut impresia cea mai adâncă asupra noastră a tuturora. Şi ne gândim câţi boieri bogaţi sunt în România, cari ar putea urmă pilda dată de acest suflet de mecenate. ■ * Varietăţi literare. Animal poetic. Unde-1 văzui eu mai frumos? în pădurile acelor dealuri şi văi prin cari trenul scoboară, pe la Palota, spre Severin. Eră într’o noapte de vară caldă. Scânteiâ minunat. Cum l-am văzut acolo, aşa nii-l evoacă poeţii noştri cei tineri, cari il întrebuinţează mult mai des decât cei vechi: Licuriciul a devenit poetic! La O. Goga licuriciul luminează în călătorie, în Prima lux, copilului plecat la oraş: Şi somnul mă fură arare. Cu ochii grei de nedormire Zăriam în cale licuricii, cum luminau in şanţ otava. Aiurea, în Dimineaţa, ei sunt parte intimă din vieaţa naturii. Ei ştiu despre dragostea vântului cu trestia: , , , . ’ — dar dragostea lui O văd licuricii din cale. Şi-o spun licuricii la frunze de soc Şi socul pădurii o spune... Feciorelnici, deşi vinovaţi, sunt în Pe înserate: Doi licurici şi-aprind sfiala în adăpostul de otavă. P. Cerna pomeneşte — cred — numai odată pe licuriciu; ca lumină pură: O stelelor! Cum prinde licuriciu! Să rătăcească ’n voia lui, aprins, De cum se lasă noaptea’n necuprins — Aşa v’aştept cu sete scânteierea... Şt. O. I o s i f şi D. A n g h e I sunt — în acest caz — mai naturalişti, mai zoologici. Ei explică limpede de ce-i arde licuriciului. în Legenda Funigeilor Hunar arată nevinovatei Rune ce-i lumina licuriciului: Nu vorbele aruncă luciri de pietre scumpe, Ci-i dragostea din ele ce le aprinde focul! Văzut-ai licuriciul, părechea când şi-o chiamă, Cum scânteie în aer, ca să-i arate locul? Cum vrei a mele vorbe să nu scânteie, spune? Licuriciul este deci la modă. Poetaştrii vor observă în curând că este; şi atunci o să vedeţi cum o să scapere pretutindeni în versurile lor. Aşa se „popularizează" de altfel toate „descoperirile" poetice. q b.-D. Din Sătmar. Un învăţător din marginea românismului ne scrie lucruri nespus de dureroase. Reproducem întocmai o parte din tânguirile lui: „De prezent sum cantor-învăţător român şi ca atare funghez de trei ani. Puţin timp, dar destul pentru de a cunoaşte împrejurările în cari o vieaţă a petrece e prea mult, când simt că idealul meu... nu e ajuns. Da! Eu cugetam să fiu crescătorul şi*învăţătorul fii-toarei generaţiuni, conducătorul acelora cari trăiesc acuma. Dar învăţătorii din timpul prezent îs instrument numai cu cari cioplesc din Români... ' Aşa e, mă rog, baremi în Sătmar e aşa. în preparandia din Orade, în spiritul servilizniului sunt crescuţi tineri, cari voesc a fi dascăli neamului românesc. învăţătorii confesionali români sunt perze-cutaţi. Cu toţii dearândul merg la stat. Şi ce e mai uşor la oameni aşa crescuţi, decât a se supune cu umilinţă. Dar vai de acei puţini, pe cari nu i-a,.cuprins acel spirit şi în pieptul cărora mai bate o inimă de român. Aceia sunt numai greutatea vremurilor şi le plânge inima în durere, văzând cum să topeşte neamul lor..., cum se prăpădeşte Românul". Iar mai departe: ...„Poporul nostru e nemulţămitor, ba chiar te ureşte, dacă-l scoţi la lumină. Numai a amărî pe aceia cari le voesc binele şi a se umili acelora cari voesc a-i nimici — ştie. îs corupţi, îs pierduţi". în aceste accente de durere se amestecă desigur şi nemulţumirile personale ale d-lui învăţător. Dar scrisoarea dânsului cuprinde şi mult adevăr. Deocamdată ne abţinem dela orice comentar, dar atragem atenţiunea llustrităţii Sale episcopului Radu asupra tânguirilor mai sus pomenite. Poşta Redacţiei. , — Manuscrisele nu se înapoiază. — Sorin Baneiu. La vârsta de 10 ani nici Prâslea n’a fost mai straşnic. Ian ascultă: „Şi dacă paseri ciripesc O doină întristată , O durere adeveresc E chiar durerea noastră!" A noastră da, dar şi-a ta, frate?! Ai să pogori raiul" pe pământ, când îi creşte mare. Ani Mugur, Bucovina. „La tine-ascund eu plânsul, tu blândă Poezie". Cu adevărat blândă... R-S. lată începutul din „Cântecul meu": Sunt visuri urzite din şoapte de dor Şi taine ascunse ’ntre stele, Ce noaptea-mi descuie al minţii zăvor Şi glas dă simţirilor mele. Pe urmă vin vorbe ca „rebele", „se ’mbină", rime ieftine: „duios" cu „sfios" etc. S. B. Pentru numele lui Dumnezeu numai scrie în forma Romanţelor d-lui Minulescu. Alea nu-s pentru noi. D. P. „Povestea" o publicăm, dacă binevoiţi a vă schimbă numele. Dacă vă chiamă într’adevăr aşa, vă sfătuim să vă alegeţi un pseudonim ca poet. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI W KRAKFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro