Luceafărul LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozniuţa, Maria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. loslf, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. •vfe-.v-V-: ABONAMENT: Qustro-Hngaria: i an..............12 cor. Ed. dc lax ... 20 cor. 6 lani............6 „ .................10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. România şi în Străinătate: l an..............16 cor. Ed. de lux . . . 25 cor. 6 luni............8 „ .................15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Reclamaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). ‘ÎC'îv':’’ Până când avem un număr restrâns de exemplare, se vinde Cartea de aur voi. I—V, broş. în Ioc de cor. 50.— numai cor. 30.— Asupra volumului V dăm următoarele „voci de presă“ „Tribuna" din Arad scrie următoarele: „A apărut volumul V din valoroasa .Carte de aur" a dlui Teodor V. Pdcăţian, redactorul „Telegrafului Român". Volumul este penultimuTşî esfede7G6de pagini. El cuprinde epoca cea mai plină de frământări a luptelor noastre politice din anii 1869-1872. In şir cronologic dl Păcăfian ne prezentă toate evenimentele din acest interval şi ne dă o oglindă a luptelor parlamentare. Ne-am pronunţat cu ocazia apariţiei celorlalte volume asupra întregei lucrări a dlui Păcăfian în care întră şi noul volum. Orice cărturar român cu dare de mână ar trebui să aibă .Cartea de aur", dar îndeosebi ea n’ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă poporală. Preţul volumului este de 10 cor." „Drapelul" scrie următoarele: „Eri am primit volumul V al .Cărţii de aur" editate de dl Teodor V. Păcăfian, asupra căreia atragem atenţiunea publicului nostru cetitor. Acest volum, — penultimul — conţine epoca cea mai interesantă din luptele noastre politice, epoca din anii 1869- 1872. Dl Păcăţian a adunat la un loc toate evenimentele mai importante din' această epocă şi dă o oglindă a luptelor parlamentare. Ceicc au urmărit cu luare aminte notele biografice ce le publicăm relativ la fericitul Alex. de Mocsonyi in foiţa ziarului nostru, vor găsi in acest volum al .Cărţii de aur" o orientare mai vastă, căci se reproduc în text toate discursurile parlamentare ale deputaţilor români. E un tom voluminos, ca şi cele premergătoare, cuprinzând 766 pagini octav mare. In avantagiul tomului este, că acesta conţine şi un registru al discursurilor, aşa că orientarea este cu mult mai lesnicioasă decât la volumele prime. Preţul volumului e 10 cor." „Ţara noastră" scrie următoarele: .Cartea de aur", voi. V, a apărut zilele acestea. Valoroasa publicaţie a dlui T. V. Păcăfian cuprinde activitatea publica a deputaţilor români din camera ungară, aleşi In ciclul parlamentar din anii 1869 —72. Ca şi celelalte volume, lucrarea domnului Păcăţian cuprinde un material important, care trebuie să fie cunoscut de toţi cari vor să aibă o privire clară asupra mişcării politice din trecutul nostru apropiat. Preţul volumului de aproape 800 p. e 10 cor." L Cartea de aur si nu lipsească în nici o bibliotecă! Ocazia a o câştigă e foarte favorabilă! Cartea de aur se vinde numai trimitându-se banii înainte! (Porto pentru Austro-Ungaria cor. 1.40, România cor. 3.—). Librăria W- Krafft, Sibiiu. www.dacoramamca.ro j f Eugeniu Carada. Vieaţa acestui om mare a fost o vieaţă de erou. Din cea mai fragedă tinereţă până în cele din urmă clipe a luptat, cu credinţă şi voinicie, pentru întruparea idealurilor de fericire ale Ţării Româneşti şi ale întreg neamului nostru. Lupta ce-a purtat-o cu atâta îndărătnicie n’a fost pornită numai dintr’un avânt al vârstei înflăcărate de energia şi entuziasmul tinereţii, care se stinge repede, ci ea a fost izvorîtă din adâncul sufletului său mare, înzestrat cu puteri uriaşe şi menit să ajungă din biruinţă în biruinţă, fără a se gândi vreodată la clipe de odihnă şi fără a se mulţumi cu izbânzile dobândite. Sufletul lui de idealist şi firea lui plămădită din oţel îl mânau mereu spre culmi tot mai înalte, spre biruinţe tot mai mari. Pretutindeni a fost cel dintâiu, când a fost vorba de muncă şi de jertfe, dar totdeauna s’a dat la o parte de câteori a trebuit să i se recunoască în public marile şi cu totul excepţionalele sale merite. Niciodată n’a muncit pentru el, niciodată n’a căutat răsplata lumească a faptelor sale. Crezul lui eră: „nimic pentru noi, totul pentru ţară şi pentru neam“. Carada a fost întruparea omului idealist şi altruist, care poate servi de pildă generaţiilor tinere ale neamului nostru. Om cu desăvârşire cinstit, cu un caracter inexcepţionabil, cu o putere de voinţă şi de muncă, cum rar se găseşte, modest şi conştiu de valoarea lui ca factor îndrumător în vieaţa naţională, iată cine a fost Carada. Şi nouă astfel de oameni ne trebuie cât de mulţi. Uriaşa lui personalitate a pus-o adeseori în cumpănă pentru partidul liberal şi pentru unii oameni din România, dar a făcut-o fiindcă avea credinţa că acel partid şi oamenii ce-l alcătuiau puteau face mai mult bine neamului românesc. Nu arareori s’a înşelat în credinţele sale, dar n’a disperat, ci, cu o mână de fier, a înlăturat din cale greutăţile şi pe ceice stăteau în calea idealurilor sale, şi a ajuns unde a vrut el. Faptul că Eugeniu Carada n’a primit să fie nici şef de partid, nici ministru, deşi a fost rugat, dovedeşte că el a fost mai mult decât un om de partid. A fost un sfetnic al neamului său. Dacă în tinereţe a lucrat şi a izbutit să sfarme tronuri, dacă a fost chiar şi potrivnicul lui Vodă Carol, călăuzit fiind de idei republicane, apoi cine l-a cunoscut bine, ştie că mai târziu a fost un straşnic apărător al ideii monarhice, deoarece vedea că numai cu ajutorul ei se poate asigură viitorul statului român. Ideile şi sentimentele lui le-a ştiut jertfi pentru interesele superioare ale Ţării. Dacă n’a călcat niciodată pragul palatului regal din Bucureşti, dacă n’a primit să fie ministru al Regelui Carol şi a refuzat atâtea decoraţii, a făcut-o iarăş îndemnat de gândul, că de câteori va luă în apărare dinastia şi ideea monarhică, cuvântul lui să aibă greutate morală şi să fie ascultat cu cea mai mare sfinţenie, cum a şi fost din fericire. La doliul neamului se cuvine să ne alăturăm şi noi Românii de dincoace de Carpaţi şi să ne închinăm cu pietate şi cu veneraţiune în faţa mormântului proaspăt a unuia dintre întemeietorii României moderne şi a bărbatului care ne-a iubit, prin fapte, mai mult decât oricare altul. Ca semn al acestor sentimente de pietate şi veneraţiune, închinăm acest număr memoriei lui Eugeniu Carada. Luceafărul. www.dacoramamca.ro 160 LOCEAFĂRDL Nrul 7, 1910. Vieaţa lui Eugeniu Carada. Eugeniu Carada s’a născut pe malurile Jiului, în Craiova, la 29 Noemvrie 1836 din părinţii Sărdarul Nicolae Carada şi Petriţa Carada. E deci un vlăstar din vechea familie a Slăviteştilor şi crescut pe pământul Olteniei, care a dat mulţi oameni întregi şi energici neamului nostru. Studiile le-a făcut în oraşul său de naştere, la colegiul numit mai înainte „Naţional", iar Eugeniu Carada (1867): Deputat de Ilfov şi primredactor la „Românul". acum „Liceul Carol 1“, şi în „institutul francez Raymund"; apoi plecă la Paris, unde urmă cursurile delaCollege de France, ascultând dreptul şi literile. Când s’a născut Eugeniu Carada, principatele române erau sub regimul regulamentului organic. Zeci de mii de baionete ruseşti străluceau la lumina soarelui, în tot cuprinsul Principatelor. Puterea eră în mâna clasei boiereşti înstrăinate, care avea toate privilegiile. Restul locuitorilor, neguţători şi ţărani, n’aveau nici dreptul de a fi slujbaşi nici de a servi ca ofiţeri în armată, nici de a fi socotiţi ca oameni, căci erau bătuţi pentru orice vină, fără de judecată. Ţăranii oropsiţi aveau numai îndatoriri, numai sarcini. Ei plăteau birul, ei făceau oastea ca soldaţi, ei dădeau zahareaua trebuincioasă în timpul răsboaielor Rusiei protectoare sau Turciei suzerane, ei munceau ca clăcaşi pe moşiile boiereşti, c’un cuvânt numai ei purtau greul vieţii. împotriva acestor stări triste de lucruri au Eugeniu Carada (1872—1873): La Paris după arestarea sa ca autor moral al republicei din Ploeşti. luptat sufletele dornice de libertate şi de dreptate: Dinicu Golescu, Ion Câmpineanu, Ştefan şi Nicolae Golescu, N. Bălcescu, M. Kogăl-niceanu, C. Negri, C. A. Rosetti, Ion Brătianu şi alţii, au luptat şi au suferit temniţe şi exiluri. La 1848, ideile liberale au isbutit să răs-vrătească ţara întreagă împotriva nedreptăţilor şi asupririlor. Cât de puternică a fost această mişcare mântuitoare si cât de cont f , ştientă eră educaţia dată, prin şcoală şi prin cărţi cetăţenilor, o dovedeşte faptul că, la 1848, Eugeniu Carada, copil de unsprezece ani, www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1910. LUCEAFĂRUL 161 s’a dus şi el la comitetul revoluţionar din Craiova, în aşa zisa „Pescăria veche", şi a depus jurământul pe noua constituţie dată poporului de revoluţionari. Eugeniu Carada astfel din copilărie s’a arătat un suflet de reformator, gata de luptă. Acestui prim jurământ i-a şi rămas credincios până la moarte; i-a rămas credincios prin nestrămutatele lui convingeri liberale, prin nestrămutata lui încredere în puterea de vieaţă a poporului nostru, prin nestrămutatul său cult pentru ideile de libertate, de justiţie şi de progres. După înfrângerea revoluţiei, libertăţile din principate au fost şi mai restrânse, iar revoluţionarii luară toiagul pribegiei prin străinătate. în sufletele tinerilor din ţările române se aprinsese, însă, dorul de libertate. Aceşti tineri, între cari eră şi Eugeniu Carada, erau cu mintea şi cu sufletul la cei pribegi, cari scriau cărţi la Paris, la Londra si la Con-stantinopol, cărţi din cari isbucneau glasuri de durere şi de revoltă împotriva tirăniei. Şi acele cărţi, deşi erau oprite să treacă graniţele Principatelor, se găseau în mânile tuturora şi se ceteau cu lacrămi în ochi şi cu pumnii încleştaţi. Sufletele tinerilor clocoteau de ură împotriva tiranilor. Eugeniu Carada, ca elev la colegiul naţional din Craiova, nu se sfiâ să facă propagandă pe faţă împotriva absolutismului impus şi sprijinit de Rusia. Răspândea scrierile naţionaliste şi agită cu însufleţirea apostolului ce nu cunoaşte primejdia. Cârmuirea rusească a şi vrut să-l exileze împreună cu alţii la Harcow, dar scăpă cu un olac de poştă, ascunzându-se la o vie de pe moşia familiei sale, numită Mierea-Birnici, unde stătu până s’au potolit lucrurile şi până s’au uitat păcatele lui de agitator. Ca tânăr de 19 ani îşi începe cariera de ziarist la „Gazeta Naţională" din Bucureşti, unde cu ocazia căderii Sevastopolului aranjează o procesiune pe Podul Mogoşoaei (Calea Victoriei) cu muzica militară în frunte. Această faptă a băieţandrului Carada a stârnit multă vâlvă la palatul lui Vodă Ştirbei. Aşa a fost Carada până la vârsta de 20 de ani. întors din Paris, în 1857, la recomandâţia lui Cesar Boliac, C. A. Rosetti îl angajează ca redactor la „Românul". La 1859 ajunge primredactor, în care calitate scrie până la 1870, desvoltând o activitate gazetărească şi politică uimitoare. La jubileul de 25 de ani a „Românului", C. A. Rosetti a caracterizat minunat puterea de muncă a lui Carada. „Să fi văzut pe cei dintâi redactori ai „Românului" — zicea Rosetti, — dintre cari unii sunt aici şi unul foarte aproape de mine, dar pe care nu-1 voiu numi1) şi eram doi într’un timp de grea cumpănă. Cel mai june, care este fiu de Oltean, lucră de dimineaţa până seara, iar când însera eră odihnit şi reîncepea iară să lucreze de seara până dimineaţa". Aşa a lucrat Eugeniu Carada, când, alături cu Costache Rosetti, ducea lupta împotriva lui Cuza-Vodă, stând pururea în fruntea mişcărilor liberale. Şi a trebuit să îndure multe persecuţii din partea puternicilor pentru ideile lui, a fost chiar şi arestat în mai multe rânduri, ba, în ziua revoluţiei, dela 3 August 1863, agenţii poliţiei, cari îl trântiseră jos şi-l frământau cu picioarele, erau să-l omoare, dacă nu-l scăpă o artistă. Eugen Carada a fost unul din factorii cei mai puternici ai coaliţiei căreia se datorează aşezarea actualei dinastii. în anul 1866 se ) găseâ la Paris, unde împreună cu Brătianu pregăteâ realizarea unuia din punctele cari au format idealul adunărilor dela 5 şi 24 Ianuarie 1857 şi anume aducerea în Ţară a unei dinastii străine. întors în ţară, îndată după instalarea locotenenţei domneşti, împreună cu Costache Rosetti, face, în 24 de ore, proiectul de constituţie, pe care guvernul şi-l însuşeşte în întregime şi-l depune în Cameră. în timpul dela 1860—70 Carada este ales deputat, consilier comunal şi ajutor de primar al Capitalei. La 1867 e trimis la Paris de Vodă Carol cu o importantă misiune diplomatică. în tot timpul guvernului Brătianu e însărcinat, în străinătate, cu multe misiuni de cea mai mare importanţă, pe cari le-a îndeplinit întotdeauna cu conştienţiozitate şi cu dibăcie. Dar nici spiritul revoluţionar nu adormise ') E. Carada aflând că Rosetti o să vorbească despre dânsul, ceruse să nu i se rostească numele. www.dacoramamca.ro 162 LOCEAFÂRUL Nrul ?, 1910. intr’ânsul. La 1870 a pus la cale revoluţia din Ploeşti, în care România s’a proclamat republică. A fost dat în judecată ca autorul moral si intelectual al acestui incident re) voluţionar, dar a fost achitat la Târgovişte. în anul 1871, părăseşte redacţia ziarului „Românul" si se j stabileşte în » Paris, fără a mai primi vreo însărcinare oficială. Dar nici în Paris n’a stat 0 clipă liniştit. Erâ în legătură cu republicanii şi desfăşură o agitaţie straşnică pentru ideile repu-blicane.Orga-nizâ întruniri, tineâ cuvân-) ţări înflăcărate, prezida adunări republicane şi scria în ziarul „L’Hom m e Li bre", pe care-1 sprijinea şi cu bani. Populaţia Parisului eră asa de încântată de cuvântul lui cald şi de entuziasmul lui, încât într’o bună zi o delegaţie i-a propus să fie deputat. El a răspuns: — „Dar nu sunt Francez". Membri delegaţiei, crezând că glumeşte, 1 au zis: —„Ştim că nu eşti parisian,dar eşti dela sud". — „Nu sunt nici dela sud; sunt Român neaoş!" — a lămurit Carada pe membri de- legaţiei, cari au rămas foarte supăraţi că alesul inimii lor nu avea drepturi cetăţeneşti în Franţa. Din Franţa nu se întoarce până la izbucnirea războiului pentru neatârnare. Sufletul lui Carada găsise un nou prilej spre a-şi jertfi întreaga fiinţă pentru o idee mare si t frumoasă. în acest războiu, Carada a fost mâna dreaptă a lui Brătianu si unul dintre ) cei mai viteji şi curajioşi osteni ai Marelui Căpitan Carol. Carada deşi nu eră 1 militar şi deşi eră la o vârstă destul de înaintată, a făcut războiul din cea dintâiu zi până la cea din urmă. A luat chiar si » raniţa în spate şi a luptat, ca soldatsimplu, în rândurile oştirii, ce a stors admiraţia lumii prin voinicia ei. Aşa om a fost Carada. Singura decoraţie pe care a primit-o în vieaţa lui a fost „Trecerea Dunării". Când a primit-o a zis: „Aceasta o merit, fiindcă am trecut Dunărea." După isprăvirea războiului s’a retras în căsuţa lui din Bucureşti, mulţumit în adâncul sufletului că şi-a mai putut îndeplini o datorie faţă de Ţară şi de neam. A stat de o parte, www.dacoramamca.ro Nml 7, 1910. LUCEAFĂRUL 163 aşteptând să se ivească un nou prilej pentru a săvârşi fapte. în curând e şi însărcinat să răscumpere căile ferate române, împreună cu alţi fruntaşi. Carada dându-şi seama de importanţa căilor de comunicaţie pentru înflorirea comerciului româneasc, îşi îndeplineşte misiunea cu cea mai mare pricepere, iar când eră să i se recunoască serviciile, prin numirea într’un post înalt, şi-a dat di-misia, zicând că rolul lui s’a terminat. Tot pe aceea vreme (1881), i s’a oferit de mai multe ori mandate de deputat în Cameră şi portofolii de ministru, dar totdeauna le-a refuzat. La crearea Băncii Naţionale e numit primul ei Guvernor, semnându-i-se decretul, pe care de asemenea îl refuză. Doi ani mai târziu, începuturile Băncii Naţionale fiind foarte grele şi făcând pe mulţi să se îndoiască de reuşită, primeşte să fie ales simplu director, consa-crându-şi toată inteligenţa şi toată puterea lui de muncă pentru acest institut naţional de cea mai mare însemnătate. Carada este creatorul Băncii Naţionale şi organizatorul creditului Statului român. El a dovedit că Românul se pricepe nu numai la coarnele plugului, ci şi la problemele grele financiare. Până la sfârşitul vieţii lui a fost stâlpul de oţel al Băncii Naţionale, care e strâns concrescută cu însaş fiinţa statului român. Carada a fost adevăratul întemeietor şi conducător al politicei financiare din România. în calitatea sa de conducător al Băncii Naţionale a lucrat nespus de mult pentru întărirea comerciului şi industriei din Ţară. A sprijinit cu sfatul şi cu mijloace materiale o mulţime de firme, pe multe le-a scăpat chiar şi de faliment. Carada îşi dădea seama că numai întărindu-se comerciul şi industria naţională, că numai având firme solide, poate creşte reputaţia financiară a României în străinătate şi numai aşa se poate consolida vieaţa economică a Regatului. Şi Carada a reuşit să realizeze şi acest ideal al întemeietorilor României de astăzi. în desvoltarea economică a Ţării Româneşti Carada a scris pagini de aur, cari vor încunună numele lui cu cea mai strălucită aureolă. * Eugeniu Carada a fost şi un fiu al Muzelor. N’a fost desigur dintr’aceia cari a creat pagini Casa lui Eugeniu Carada din Bucureşti, Strada Pitar Moşu. nemuritoare în istoria literaturii noastre, căci toate operile lui sunt izvorîte mai mult din inima lui caldă de patriot. Scrierile lui au avut însă darul să trezească însufleţirea patriotică în sufletele din generaţia sa. Unele dintre poeziile lui au trecut chiar şi Carpaţii şi se cântă şi astăzi cu multă dragoste, cum e de ex. „Frunzuliţă verde de stejar", care s’a atribuit într’o vreme lui Alexandri, ceeace dovedeşte înrudirea creaţiunilor poetice de pe la anii 1860. Această poezie se cântă (compoziţia e de Flechtenmacher) mai ales la noi şi a ajuns aproape în toate culegerile noastre de cântece naţionale. O reproducem după culegerea „Arion" de Ioan Dariu, ed. 11. din 1885, asa cum se cântă la noi: Frunzuliţă de stejar. Frunzuliţă, frunzuliţă verde de. stejar! Ia vezi, dragă mândruliţă ce mai armăsar, Armăsar voinic de munte, ager, sprintinel, Negru şi cu stemă ’n frunte, sai în foc cu el! Copiliţă bălăioară fii cu Dumnezeu, Eu merg dragă feţişoară, să-mi fac rândul meu. La oaste ţara ne chiamă, aidaţi fraţi Români Să ne batem fără teamă cu orice păgâni. www.dacoramamca.ro m Luceafărul Rrul 1, 191(1. la-ţi viteaza săbioară, oştean dragul meu, Şi-ţi dă pentru ţărişoară tot sângele tău, Pentru dulcea ţărişoară şi steagul străbun, Mergi cu dragă inimioară, măi frate Români Acest cântec a ajuns până şi în „Florica szerelme" de Moldovân Gergely. Eugeniu Carada a scris literatură în tinereţe, când era gazetar. Atuncia a tradus şi-a scris o mulţime de piese dramatice, cari s’au jucat cu succes pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Amintim: Banii, Gloria Dintre versurile Iui Carada mai reproducem următoriil: Frunzuliţă lemn uscat, Milcove, râu blăstămat De ce oare n’ai secat Şi matca nu ţi-ai uscat? Şi cu undele-ţi să piară Şi mişei şi răi din ţară, Iar Unirea să domnească, Fraţi cu fraţi să se ’nfrăţească. Ş’unde curg apele tele Să ini-ţi crească jfloricele, Casa lui Carada: O vedere din salon, în fund biroul. şi Amorul, CimpoiulI fermecat, Urîta salului, Fraţii [de [munte, Fata dela Cozia. Unele dintre ele cum e Cimpoiul fermecat şi Fata dela Cozia au avut un deosebit succes şi se joacă şi astăzi câteodată. Fata dela Cozia e poate cea mai reuşită şi compozitorul Flechtenmacher i-a făcut şi muzică de operă. A fost o încercare de a crea o operă naţională cu muzică naţională. Câteva fragmente au şi fost cântate pe scenele din România şi au plăcut mult versurile patriotice şi muzica drăgălaşă a lui Flechtenmacher. Să culeagă Moldovenii, Să le ’mpartă cu Muntenii I Şi cu toţi într’o unire Ori şi ce nefericire Bărbăteşte să ’nfruntăm Ţărişoara s’apărăm. însă, Milcove, fârtate, De mi-ţi eşti menit de soarte, De mi-ţi eşti urzit de sfântul Să trăieşti cât şi pământul, Apoi curgi mai lin, uşor, Şi fii râul dulcişor, Râul sfintei înfrăţiri Şi al fericii Uniri. www.dacoramamca.ro Nral 7, 1910. LUCEAFĂRUL 1C5 Versurile acestea au fost tipărite la 1857, cu doi ani înaintea Unirii, şi nu sunt inferioare versurilor patriotice din acele vremuri. în altă parte a revistei reproducem „Pandurul cerşetor", care declamat de artistul Costache Dimitriade producea în public un efect grandios. Dintre scrierile.lui politice amintim:„Evreii", „Anii de pribegire", Ministerul Brătianu", „In- care n’a avut familie, fiindcă a rămas flăcău, eră ocrotitorul tuturor oamenilor de bine. Pe noi Românii de dincoace de Carpaţi ne-a sprijinit nu numai cu sfaturile Iui înţelepte, ci şi cu fapte de binefăcător, cari nu se uită. Nu a fost o colectă de interes obştesc şi n’a fost cauză culturală, pe care să nu o fi ajutat cu o dărnicie de mecenate, deşi averea lui moştenită şi agonisită nu eră aşa de fabuloasă. Casa lui Carada: O vedere din interiorul biroului, cu statueta lui Brătianu în mijloc, în dreapta bustul lui' Brătianu, iar în stânga bustul lui Rosetti. trigile Rusiei în România" şi „Propaganda rusească în Orient". Aceasta e, în câteva cuvinte, activitatea literară şi culturală a marelui Carada. * Eugen Carada ca om a fost o inimă de aur. La uşa lui n’a bătut nici un necăjit care să nu fi ieşit mângâiat şi ajutat de dânsul. El n’a uitat niciodată preceptul creştinesc: iubeşte pe deaproapele tău ca pe tine însuţi. Eră un adevărat părinte al oamenilor vrednici şi harnici ajunşi la strâmtoare. El în Bucureşti a ridicat monumentul celor dela 48 din Dealul Spirei, monumentul lui Brătianu si statua lui Rosetti, contribuind cu sume enorme. Din ilustraţiile, cari reprezintă locuinţa lui din Bucureşti, se vede că acest zis milionar trăia foarte modest, ca un adevărat puritan. A fost un sincer democrat în toată vieaţa lui, care şi-a jertfit mintea, inima şi averea pentru binele obştesc. * Acest om atât de rar pe pământul României s’a stins la 12 Februarie v. în vârstă de www.dacoramamca.ro 1(56 LUCEAFĂRUL 73 de ani. Ultima lui dorinţă a fost să-l îngroape lângă maică-sa în Craiova, unde a şi fost înmormântat. „Om bătrân, albit — a zis d-l V. G. Morţun în cuvântarea sa funebrală — rostin-du-şi ultima-i dorinţă ca un copil, obosit, dornic să aţipească, să adoarmă la sânul mamei, subt ochii si îmbrăţişarea ei. Te-am dus lângă mama, să dormi lângă dânsa... Dar ai găsit două mame în loc de una, care-ţi fac loc de odihnă la sânul lor... în afară de braţele mamei tale trupeşti, deschizându-se pământul se deschide şi sânul ţării tale pentru care ai muncit, ai- ostenit şi luptat o vieaţă Nrul 7, 1910. întreagă şi la sânul căreia îţi zicem: odihneşte acum în pace!" Moartea lui Eugeniu Carada a cernit inimile tuturor Românilor. Ziarele dela noi ca şi cele din România au jelit într’un glas .'stingerea acestui suflet mare. La înmormântare s’au rostit o mulţime de discursuri dintre cari reproducem două, al d-lui primministru Jon 1. C. Brătianu si al d-lui 1. G. Bibescu, amândoi prieteni de aproape ai decedatului. Neamului care l-a pierdut îi rămâne o singură mângâiere: un om care a trăit ca Eugeniu Carada nu moare niciodată! Eugeniu Carada şi Economia Naţională. în nevoi extraordinari de mari ale neamului a răsărit o generaţie demnă de opera ce se impunea. Mulţi au fost ceice în ultima jumătate a secolului trecut au colaborat ca conducători sau ca soldaţi la redeşteptarea neamului nostru. Fiecare în sfera sa de activitate, în. limita însuşirilor sale a pus o piatră la temelia statului român modern. în opera aceasta, putem zice, fără grije, uriaşe, unii au avut, fie prin activitatea şi priceperea lor mai deosebite, fie prin urmarea chiar a evenimentelor, prilejul ca în jurul numelui lor să se concretizeze în mod definitiv şi practic, o parte din acele aspiraţiuni ale întregei lor generaţiuni. Aceste aspiraţiuni erau rezumate în acel „prin noi înşine", care formă crezul conducătorilor mişcării naţionale, atât în lup a de desrobire a ţărilor surori, în aceea pentru unire, pentru autonomie şi mai târziu pentru neatârnare, cât şi, în urmă, în consolidarea noastră internă pe cale economică. între aceşti oameni, trei erau legaţi prin o prietinie strânsă, bazată nu numai pe simpatia ce poate naşte între oameni, dar întărită prin unitatea simţemintelor ce-i însufleţiâ pentru neam şi prin .o colaboraţie continuă, fiecare desvoltând activitatea în ramura ce corăspundeâ mai bine însuşirilor sale. Aceşti trei oameni erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu şi Eugen Carada. C. A. Rosetti,fundatorul Pruncului Român, la i848, şi al Românului, în mijlocul luptei pentru unirea principatelor, concentră împrejurul său propaganda ideilor naţionale, într’o epocă când mulţi dintre conducători chiar se îndoiau de putinţa noastră de a vieţui ca stat autonom fără ocrotirea dacă nu fără subjugarea vreunui puternic vecin. Din cauza înjosirilor şi suferinţelor la cari poporul nostru fusese supus, nădejdea în vremuri mai bune, credinţa de a putea luă singuri locul ce merităm dispăruseră. Eră nevoe de redeşteptarea conştiinţei naţionale, pe lângă acţiunea în afară de revendicare a drepturilor noastre. Când se va scrie istoria acelei epoce, C. A. Rosetti va avea un loc de căpetenie între factorii acestei redeşteptări. El moare dupăce avii fericirea să vadă consolidarea noastră într’un stat naţional şi neatârnat prin războiu şi regalitate. După Plevna şi Griviţa, el nu se mai putea îndoi de roadele propagandei ce condusese, de unanimitatea redeşteptării conştiinţei naţionale. * > 1 Nu-mi este dat mie să judec opera lui Ion C. Brătianu şi rolul ce a avut ca om de stat şi de guvernainent. De sigur însă că în această luptă de revendicări naţionale şi el încheie o epocă de consolidare a statului nostru. Eugeniu Carada a participat, cu toţi ceilalţi, www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1910. LUCEAFĂRUL 167 la mişcarea generală naţională politică. Ca mai tânăr însă i-a fost dat lui să continue opera de consolidare în condiţiile şi nevoile noi ce se impuneau. Statul întemeiat politiceşte, trebuia să fie întărit prin participarea Românilor la toate ramurile de activitate. Prin prima instituţiune de credit a ţării pe care o conducea, el a înrâurit direct şi puternic asupra propăşirii economiei naţionale. Prin formarea în Banca Naţională a unui i personal de elită şi special, prin sprijinul ce această instituţie a dat iniţiativei româneşti, avem azi în cele mai multe oraşe ale tării > f institute de credit cu capital şi personal exclusiv român. Carada a fost, în acelaş timp, continuu în capul celor ce în aceşti din urmă douăzeci de ani au stimulat capitalul şi munca românească să îşi ia locul ce merită şi are datorie să-l tie. > Nu mai reamintesc rolul pe care l-a avut împreună cu G. C. Cantacuzino, Generalul Falcoianu şi d-1 I. Kalinderu în organizarea naţională a căilor ferate după răscumpărare. De câteori în aceşti din urmă douăzeci de ani a şovăit neîncrederea noastră în putinţa de a trăi prin noi înşine, de câteori s’a făcut vreo încercare din afară de a se pune mâna pe vreo ramură de activitate în care eră un interes general, Carada a fost pe deoparte straja neadormită a drepturilor şi datoriilor noastre, pe de alta întemeietorul aprig al iniţiativei româneşti, constructorul care avea gata so- luţia corespunzătoare adevăratelor noastre nevoi. lată de ce cred că fără nici o teamă de exagerare putem azi, când modestia lui cunoscută nu mai poate fi pusă la încercare, afirmă că Engeniu Carada dispare într’un moment în care a îndrumat temeinic, dacă nu consolidat complect, a treia fază de aplicare a principiului „prin noi înşine", în vieaţa economică naţională. Rămâne generaţiilor actuale şi celor viitoare ca într’o situaţie uşurată să utilizeze aceste trei aplicaţii succesive ale acelui principiu, într’un stat naţional, de sine stătător, cu un credit bine stabilit, cu instituţii naţionale de credit puternice, cu nevoi nouă economice de satisfăcut nu le rămâne decât să coordoneze şi armonizeze pentru binele ţării şi al neamului aceste bunuri moştenite; să luăm astfel locul ce ne revine în desvoltarea economică a ţării. La moartea oamenilor politici, cari au jucat un rol important în vieaţa unei ţări, naşte o grije justificată prin golul ce ei lasă. La dispariţia unora însă grija este sporită, ei lăsând opera la care au colaborat necomplect îndrumată sau neconsolidată. Alţii din contra, adevăraţii constructori, Iasă în urma lor o operă nu numai de sine stătătoare, dar care încă asigură viitorul şi uşurează calea neamului. De sigur că Eugeniu Carada_.este între aceştia din urmă. 26 Februarie 1910. Vintilă Brătianu. Eugeniu O problemă de psichologie omenească. Acest om rece, rezervat, taciturn, care părea că priveşte lumea cu indiferenţa spectatorului la un caleidoscop, eră un entuziast, un sentimental preocupat să-şi domine elanurile caldei sale inimi si ale înaltului său suflet. Vedea tot, simţea tot, înţelegea tot, ghicea tot; iar dânsul trecea, neştiutor şi rece, pe dinaintea unei lumi pe care nu o despreţuiâ, nici nu o iubea, dar de care-i eră milă... Şi atunci tezaurul lui sufletesc se revărsa în generoase binefaceri „oculte". Carada. Toate manifestaţiile vieţii noastre publice au profitat de acest ocultism: politică, literatură, artă, naţionalism, comerţ, industrie... Unui om însă refuză cu îndărătnicie tot pe lume: bucurii, satisfacţii de vanitate ori de orgoliu, fantazii, până şi cele mai elementare foloase ale traiului; la ele nu avea dreptul un singur om, şi acel om eră fiul serdarului Nicolae Carada şi al cocoanei Petruţa Slăni-tescu, democratul - liberal, domnul Eugeniu Carada. m. Seulescu, profesor universitar. www.dacoromanica.ro 108 LUCEAFĂRUL N’rul 7, 1910. Pandurul cerşetor. Sunt bătrun şi voi juni încă, dar iubesc ca şi voi ţara. Oarecănd pentru scăparea-i m'am luptat spăimântător, Şi, când văz că lumea astăzi vrea să-i uşure povara, Plâng şi inima-mi tresare, căci’s bătrân cerşetor! Sub Tudorin al meu sânge, pentru ţară, l-am vărsat, Şi dintre Români gonirăm pe străin apăsător, Şi cu armele în mână jugul greu l-am sfărâmat, Dar acum e rândul vostru, eu sunt bătrân cerşetor. Cei ’n cete blestemate vrea să stingă în noi simţirea Dar Tudorin şi cu Oltenii au strigat îngrozitor: Să trăiască România! Să trăiască ÎNFRĂŢIREA! O! de ce n’am glas puternic, de ce’s bătrân cerşetor? Pe atunci eram în luptă iute, inimos şi tare, Şi, sub păsurile mele, peiri lăsam şi omor; Dar acuma al meu suflet, deşt încă mai tresare, Braţul meu putere n’are, acu’s bătrân cerşetor! Acum s’aude p’în lume că, Puterile cele mari Vor să facă Moldovenii cu Muntenii un popor, Sfântă e UNIREA, frate, cei UNIŢI vor fi şi tari O! de ce nu am putere, de ce’s bătrân cerşetor! însă voi ce-aveţi mijloace, voi cei juni, cei cu putere, Români, ascultaţi povaţa, ce vă dă ca rugător, Un bătrân oştean, ce acuma merge pe la uşi de cere, El s’ar pune în fruntea voastră; dar e bătrân cerşetor! De aveţi în vine sânge, de aveţi vre-o simţire, Pentru biata Românie, pentru scumpu-i viitor, Cu toţi mâna daţi odată şi închinaţi pentru UNIRE. Fiţi UNIŢI! v’o zic eu asta, un biet bătrân cerşetor! In trecut se află şcoala, ce prezice viitorul. Eu stejar sunt fără frunze, voi lăstar înfloritor; Eu sunt iarnă, cu voi însă primăvara ’şi ia sborul, Voi vieaţa, iar eu moartea, căci-s bătrân cerşetor. Dar deşi bătrân stejarul, tot îşi apără mărirea, Dacă ceasul ÎNFRĂŢIRII a veni păn’să nu mor, Cu Muntenii, Moldovenii strig: Trăiască, fraţi, UNIREA Ş’apoi pot muri în pace, căci-s bătrân cerşetor. . însă ceasul c aproape, cerul ţării senin pare, Moldovenii şi Muntenii, boieri, ţărani ÎNFRĂŢIŢI Bătrâni, femei şi juni să strigăm în gura mare, în UNIRE e puterea să fim dar UNIŢI, UNIŢI. Eugeniu Carada. www.dacoromanica.ro Nrul 7, 1910. LUCEAFĂRUL 169 Eugeniu Carada. „De mortuis nihil, nisi bene“. Ori şi cât de frumoasă, zicătoarea aceasta, n’a putut să fie născocită decât de vreunul dintre ceice, ştiindu-şi multele neajunsuri sufleteşti cer iertare pentru alţii, ca să fie iertaţi şi ei când Ie va fi venit rândul, şi aleargă la înmormântare bucurându-se în fundul inimii lor, că au scăpat fie de un concurent, fie de un judecător. Dacă bine şi numai bine vom vorbi despre toţi cei ce, morţi odată, nu mai pot să supere pe nimeni, cum să le facem dreptate celor ce şi-au petrecut viaţa săvârşind numai fapte bune, îndrumând pe alţii spre vieţuire cumpănită şi încordându-şi toate puterile, ca să scadă suferinţele semenilor săi!? Dacă vrednici de laudă sunt toti cei ce au > murit, cum să binecuvântăm memoria lui Eugeniu Carada!? Atât de turburate sunt vremurile, prin care trecem, încât numai puţini dintre Români ştiu şi încă mai puţini pot să şi înţeleagă, cine a fost Eugeniu Carada şi care a fost înrâurirea lui în vieaţa noastră comună. Un om, despre care nu se vorbiâ nici prin discursuri rostite la întruniri publice, la banchete ori în parlament, nici prin articole publicate prin coloanele ziarelor, nici la ultimele ştiri. Un om, care se strecură nebăgat în seamă, plecă şi din Bucureşti, şi din ţară fără ca să meargă vestea c’a plecat, şi se întorcea fără ca să-şi trimită în cale ştirea, că se întoarce, vine, se apropie, soseşte. Un director de bancă fie chiar organizatorul băncii naţionale a României, după toate semnele o mare „capacitate financiară", care a făcut mult pentru independenţa economică a Românilor, un bun prieten a lui loan Brătianu, dar la urma urmelor, nu una din atât de multele mari celebrităţi europene ale României. Abiâ în ajunul morţii lui s’a pătruns întregul popor român de simţimântul, că cel mai apropiat prieten al lui loan Brătianu, a fost una din cele mai curate podoabe ale neamului românesc. E chestiune de pietate să nu facem încercarea de a arătă întEun articol de ziar, cine a fost Eugeniu Carada. Azi, când cei mai de frunte dintre contimporanii noştri stau adunaţi ca să-l ducă la groapă, n’avem să vedem în fata noastră de cât curăţia vieţii lui, căci mai ales prin aceasta s’a ridicat deasupra tuturora. El a fost mare nu numai ca financiar, ci în toate privinţele. Nu e în statul român nici 0 poziţiune pe care n’ar fi voit, nici o sarcină pe care n’ar fi purtat-o cu aceeaşi vrednicie ca pe cea de regulator al vieţii economice. N’a fost în vieaţa noastră naţională problemă pe care n’a aprofundat-o şi n’ar fi fost în stare s’o rezolve potrivit cu interesele ţării. El s’a retras însă la Banca Naţională, pentru că eră judecător aspru, nu-1 iertă firea să se însoţească cu ori şi cine şi nu suferiâ în preajma sa decât oameni cu mâni curate şi cu faţă curată. în vremuri ca cele de azi, oamenii ca dânsul nu pot să iee parte la vieaţa politică, ci sunt osândiţi să stee îngăduitori şi îndureraţi în-tr’un colţ. De aceea Eugeniu Carada le-a fost cu firea lui de censor multora supărător şi de puţini numai a fost iubit. între puţinii aceştia sunt şi luptătorii Românilor din regatul ungar. Au fost în trecut si sunt si azi între frun- i » taşii României mulţi, cari au avut ori au toată bunăvoinţa cu fraţii lor din regatul ungar, si mai ales multămită acestei bunevointe 1 » i frăţeşti politica partidului naţional a fost totdeauna bine cumpănită. „Noi nici sfaturi, nici îndrumări nu putem să vă dăm, — i-a zis Ion Brătianu după con-ferenţa dela 1867 unuia dintre luptătorii din Ardeal, — faceţi cum vă povăţueşte mintea voastră şi vă silesc nevoile voastre, dar nu faceţi nimic fără ştirea noastră, căci ar fi şi primejdios şi ruşinos lucru să fim surprinşi de faptele voastre. Noi trebuie să ştim si mai bine, si mai curând decât cei din Budapesta şi Viena, care vă sunt gândurile. în schimb vă vom spune şi noi tot ceeace putem afla privitor la voi, ca să vă faceţi totdeauna combina- www.dacoromanica.ro 170 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1910. ţi uni le cu factori reali. Alt ajutor nu putem să vă dăm şi nici n’aveţi să cereţi dela noi". Sunt în România mulţi oameni politici, cari le dau fraţilor lor din regatul ungar acest ajutor, pentruca să nu se avânte în acţiuni politice compromiţătoare, cum s’au avântat Sârbii, Croaţii şi Maghiarii, cari multe n’ar fi făcut, dacă ar fi fost bine informaţi asupra celor ce se petrec în lumea cea mare. Sunt însă din ce în ce mai puţini cei ce-şi dau silinţă să cunoască nevoile Românilor din regatul ungar, mai puţini ceice le înţeleg şi de tot puţini ceice iau parte cu toată inima la durerile izvorîte din ele. Eugeniu Carada rămăsese în cele din urmă cel dintâiu dintre aceşti puţini. Când nimeni nu mai asculta, el eră atent, când toate inimile erau reci, a lui băteâ cu căldură, când toate uşile erau închise, la el puteai să intri şi nedumerit nu te lasă să ieşi. Mult au pierdut Românii toţi prin trecerea la cele veşnice a lui Eugeniu Carada, dar nici unii dintre dânşii n’au pierdut un razim atât de sigur, ca cei din Ardeal, cari îi erau cu deosebire apropiaţi de suflet. „ Si de aceea zicem azi, când el nu mai e între cei vii: să spună despre el cine ştie şi îndrăzneşte ceva rău. Nu! — despre el numai bune si frumoase ştim ceice suntem în vieată. » * t , » („Lupta") Ioan Slavici. Moartea lui Eugeniu Carada. — Două cuvântări funebrale. — Şi-a găsit şi Carada vremea de odihnă. Numai moartea'l-a putut da repaosului. Moare ca toţi oamenii acel, care a trăit ca foarte puţini; a trăit Carada o vieaţă de muncă, cum puţini au muncit; o vieaţă de luptă cum puţini au luptat; o vieaţă de sacrificii cum nu ştiu să fie altul ca să fi făcut, şi toate, vieaţă, muncă, luptă şi sacrificii, toate au fost închinate binelui public. Dela tânărul care-şi juca vieaţa purtând corespondenţa scrisă şi mai des verbală între Mazzini şi comitetele revoluţionare italiane; dela imberbul care, în loc de a-şi cântă iubita, slăviâ patria în acele canţonete asupra Unirei şi în acele versuri patriotice, pe cari şi acum — după mai bine de 50 de ani — le cetim cu o vie emoţiune, dela ziaristul care se inspiră din deviza: „Voeşte şi vei puteâ“ şi lucră cu credinţă de apostol şi cu neobosire de patriot la redeşteptarea simţimintelor naţionale; de acolo până la bătrânul de 73 de ani, care până acum 4 luni lucră în Banca Naţională, Carada apare unul şi acelaş, pururea el, pururea drept, ferm, nestrămutat, nenumărând |dificultăţile din calea} binelui, ci luptând, şi vrând şi putând să le biruească. Când priveşti în întregimea ei această vieaţă . strict unitară, în răstimp atât de îndelungat şi ştii prin ce şi câte vijelii a trecut Carada pentru această iubită ţară, nu se poate să nu-ţi vină în minte imaginea ce dă poetul roman despre un asemenea om: Si fractus illabatur orbis, impa-vidum ferient ruinae. (Dacă lumea s'ar dărâmă peste el, ruinele îl vor zdrobi, dar nu-1 vor spăimântâ). Astfel fost-a omul care dispare: un supraom; şi cu el dispare o voinţă neînfrântă, un caracter neînduplecat, ultimul idealist al veacului al 19-lea, idealist activ, care şi-a văzut făptuite multe — nu toate — din visurile tinereţii lui. . i Dar — caracteristica excepţională a lui Carada — el puneâ în faptele sale o nobilă discreţiune, o modestie, fără de seamăn aşa încât biograful său nu găseşte urma între-girei acestei vieţi prin şirul faptelor ei. Preocupat de marea idee a desvoltării energiei neamului, a întăririi lui, el şi-a urmărit-o pe toate terenurile. Cunoscuse lumea română în tinereţe şi a luptat ca s’o schimbe. Istoria acelor lupte însă este şi va fi pururea o lecţiune spornică pentru naţiune. De aceea Carada, îşi fixase, ca unul din scopurile vieţii lui, de-a pune, prin monumente, sub www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1910. LUCEAFĂRUL 171 Eugeniu Carada: Pe catafalc. ochii Românilor, minunea renaşterii si fundării României moderne. Din această idee au răsărit câteva monumente: al pompierilor dela 1848, al lui C. A. Rosetti, al lui I. C. Brătianu şi, în sfârşit, , monumentul Goleştilor pe care voia să-l inaugureze, în toamna trecută, înainte de a plecă in străinătate spre a-şi căută sănătatea. Această din urmă mulţumire sufletească i-a lipsit. Au fost momente — cunosc însu-mi câteva — când Carada a făcut singur fără ezitare ceeace eră datoria ţării şi a neamului întreg, a făptuit tăcând şi modest, ca şi cum n’ar fi simbolizat atunci sufletul neamului întreg. Tac — pentru că trebuie să tac acum — dar va veni vremea să unim cele nevăzute la ce să scrie spre a da perfecta imagine a marei vieţi a lui Carada. » Tărâmul pe care Carada a tras brazdele cele mai rodnice şi a semănat semănătura eminent spornică a fost tărâmul economic. El lucră să întemeieze solid gospodăria economică românească, pentru a asigură ţării o mare şi puternică rezervă de tărie, o garanţie a viitorului. i Acestui scop a consacrat Carada ultima jumătate a vieţii lui şi a consacrat-o exclusiv, ocupându-se numai de Bancă şi de cestiunile de economie naţională. Astfel, sub farmecul şi puterea inspiraţiunii lui Carada, au luat naştere cele mai multe instituţiuni economice ce posedăm; de sfatul lui competent s’au folosit toţi în vremi grele şi când vieaţa unora le eră ameninţată, Carada le-a întins mâna şi le-a dat ajutorul Băncii Naţionale. Banca Naţională nu e decât o verigă, cea mai însemnată, din lanţul făptuirilor lui Carada si căreia el i-a închinat vieata si munca » i * în curs de 27 de ani. Când s’a creat, domină încă idea nenorocită pe care o aveau şi unii Români, că Românii nu-s destoinici să înfiinţeze şi să conducă mari instituţiuni financiare. Trebuiă dărâmată această idee funestă si dărâmată prin fapte. La această grea şi colosală muncă, puţini puteau fi chemaţi, căci puţini aveau credinţa care duce la succes. Carada fu printre acei puţini şi între cei dintâi. Carada aduse sfatul său luminat si corni petinţa-i recunoscută în lucrările pregătitoare şi Banca Naţională începu să funcţioneze în 1881, iar Carada deveni director, prin votul acţionarilor, la 20 Februarie 1883. Douăzeci si şapte de ani de vieată si de muncă — cum ştiâ el să muncească — aduse Carada acestei instituţiuni, şi totul dela măreţul palat al Băncii până la atmosfera spe- www.dacoromanica.ro 172 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1910. înmormântarea Iui Carada: Discursul d-lui prinuninistru I. C. Brătianu. cială de strictă ordine si de > devotat respect al regulamentelor, totul se datoreste muticei lui Carada şi colegilor săi de atunci, dintre care pe unul, Anton Carp, îl avem încă în fruntea Băncii, ca viceguvernator. Banca Naţională — mul-tămită unei asa munci si unui > f i asemenea om — deveni ce este: un institut financiar de prima ordine, care a creat, în-vigorat şi dat impulsiune muticei de producere româneşti. Ea şi-a făcut probele: a trecut prin zile bune şi zile foarte grele, au fost sguduiri cari sdruncinau piaţa şi uneori — din fericire rareori — nu numai piaţa ci şi Statul. Banca s’a găsit la postul ei, cu mintea şi inima ce o conducea; cu puterea ce-şi crease ea a făcut ca sdruncinările să treacă, unele abia simţite, altele cu urme nu nere-parabile. Carada a fost totdeauna în frunte, cu sfatul si vederile lui, vederi de o admirabilă limpezime, de o prevedere extraordinară, de un cumpăt şi în acelaş timp de un curaj rar. Dar, de azi înainte, Carada ne va lipsi; ne va lipsi un cârmaciu ager, cu inima şi luminile lui; ne va lipsi acea imensă şi meritată autoritate morală pe care el o exercită. Banca însă, trebuie să meargă înainte; căci ea îndeplineşte o mare misiune naţională. Ea va merge căci au îngrijit creatorii să fie solidă, să rămână si în urma lor ca monument al gloriei şi amintirei lor. Ne dăm seama de sarcina enormă ce ne apasă şi în numele întreg consiliului Băncii, în momentul dureroasei despărţiri de maestrul nostru venerat şi coleg foarte iubit, pe lângă expresiunea celei mai crude dureri ce ne sfâşie inima, dăm lui Carada asigurarea că vom urmă sfaturile sale cu credinţa si de- f f votamentul ce ne-a cunoscut; că vom transmite, din generaţie în generaţie, nu numai scumpa lui amintire ci şi marile exemple ce ne-a dat, vederile ce ne-a inspirat, căile pe cari ne-a călăuzit în privirea instituţiunii căreia i-a jertfit 27 de ani. Fie eternă memoria ca şi faptele lui Eu- geniu Carada. i. g. Bibicescu. * Un patriotism cald şi neslăbit de nici o grije, de ambiţiune personală, o inteligenţă limpede, puteri de muncă neobosite, o voinţă neclintită în hotărîrile sale au fost însuşirile esenţiale ale lui Eugeniu Carada. Ele au făcut dintr’ânsul încă din anii tine-reţei un luptător puternic pentru întemeierea politică a Statului nostru. Ele după răsboiul Independenţei au dat acţiunei sale o înrâurire atât de însemnată şi de binefăcătoare în organizarea muncei naţionale. Partidul naţional-liberal pierde în Eugeniu Carada pe unul din cei mai de seamă, mai vechi şi mai neclintiţi fruntaşi ai lui. Cu convingeri adânci, clădite pe principii nemişcătoare, el fu om de partid în înţelesul adevărat şi înalt al cuvântului, care cere ca organismele devotate intereselor Statului să îi asigure desvoltarea prin acţiunea lor conştientă şi disciplinată. în tot cursul vieţei sale Carada a dat operei întreprinsă de partidul său toată inteligenţa şi toată energia sa. Astăzi, el îi lasă în urmă recunoştinţa dobândită prin roadele muncei sale, respectul însufleţit prin caracterul său, amintirea mare www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1910. LUCEAFĂRUL 173 a epocei in care a lucrat, tradiţiunea izvorîtă din unitatea politică a vieţii sale. De aceea în mijlocul durerei obşteşti, în faţa golului mare pe care Carada îl lasă în fruntea muncei naţionale, partidul naţional- liberal cu lacrimile sale îi aduce prinosul trainiciei si neţărmuritei sale recunoştinţe. A . > » » » în amintirea sa vom găsi pildă şi îmbărbătare. Ion I. C. Brătianu. Prietinie. — Ion C. Brătianu şi Eugeniu Carada. — Poeţii noştri n’au cântat acest sentiment. > j E şi greu să tălmăceşti în versuri tot ce te leagă de un prietin bun. Şi apoi trăim într’un secol în care cu greu vom putea afirmă că între doi oameni există o prietinie sinceră, desinteresată, bazată nu pe interese ci pe potriveala ce există între sufletele lor, între felul lor de a fi şi de a gândi. Ei da, s’a dus vremea lui Oreste şi Pilade. Fiecare vede astăzi în deaproapele său un rival, un concurent la cutare slujbă. De multe ori un serios candidat la coroana de lauri, pe care o visează şi el. Sau un pretendent la mâna — ei. O, această ea, câte legături de prietinie nu sfărâmă, în câte inimi nu aruncă sămânţa învrăjbirii. Şi cu toate acestea numai acela care a suferit, ştie cât preţueşte un prietin. Pe el nu-1 prea măreşti în versuri, dacă eşti poet, în faţa lui nu te închini. Şi cu toate acestea el are totdeauna cuvântul bun de încurajare, se^expune pentru tine, se bucură de bucuriile tale şi este părtaş al durerilor tale. Triumful tău este şi al lui. Aşa îmi închipuiu eu prie-tinia.'jŞi am avut odată un astfel de prietin. Nu ştiu cine a fost de vină, eu sau el. Căci acuma mi-e străin. La prietinie mă gândeam când am văzut mai zilele trecute mărturisirea mută a prie- tiniei dintre doi bărbaţi mari ai ţării noastre, cari azi nu mai sunt: Ion Brătianu şi Eugen Carada. E o poveste nespus de duioasă. Poate aceasta e cea mai frumoasă pildă, pe care moştenitorii lui Eugen Carada ar trebui s’o moştenească dela dânsul: Să ştie ce însemnează a fi prietin. între hârtiile rămase în urma lui Eugeniu Carada s’a găsit şi un portmoneu, pe care fostul director general al Băncii Naţionale îl primise drept amintire dela Ion Brătianu când acesta eră pe patul de moarte, la Florica. Şi în portmoneu câteva petale uscate de trandafir, pe cari marele bărbat de stat le purtase cu sfinţenie, amintire a visului frumos din tinereţă. O comoară scumpă a sufletului, care a ştiut să dee Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. > Câte iluzii nu sunt legate de o floare! Şi pe patul de moarte, toate mărturiile acelora, cel care se ducea le încredinţa prietinului său. Eră sigur că el le va păstră., Şi le-a păstrat cu sfinţenie. E o simplă pildă pentru tinerime. Şi ar trebui amintită din când în când. Căci e prea duioasă povestea pe care ne-o spun petalele uscate de trandafir. Toate poveştile spuse de trandafiri sunt dl,i0ase- ’ I. U. Soricu. www.dacoromanica.ro 174 LUCEAFĂRUL Nrul ?, 1910. Carada şi Lueger. Doi oameni, cari au luat cu toată inima parte la durerile noastre, în multe privinţe asemănaţi şi cu toate acestea foarte deosebiţi. Amândoi şi-au petrecut vieaţa trăind mai mult pentru alţii decât pentru sine înşişi, amândoi au renunţat la mulţumirile vieţii casnice, amândoi au murit bătrâni şi şi-au dat sufletul în braţele surorilor lor, bătrâne acum şi ele, amândoi au fost binecuvântaţi în timpul vieţii lor şi-au lăsat adâncă jale în urma lor, amândoi au tras brazdă adâncă pe unde au trecut. Pe când însă unul a stârnit o adevărată furtună în calea sa, a ridicat massele şi le-a îmbărbătat, a băgat spaimă ’n multe suflete, a obtinut succese mari si a fost nu numai f » iubit de unii, ci şi urît de alţii; celalalt şi-a săvârşit lucrarea în liniştită retragere, fără de sgomot, oarecum prin ascuns şi par’că temându-se, ca nu cumva să se facă urgisit şi prin faptele sale bune. De unde această deosebire!? Eugeniu Carada n’aveâ şi el avântul lui Carol Lueger, nici curajul, nici spiritul de jertfă al lui!? Eră destul să-l vezi călcând ţeapăn şi sigur în mersul lui şi să te uiţi în ochii Iui de o agerime rară în felul ei, ca să simţi, că te afli în faţa omului, care se avântă, dă cu hotărîre înainte şi nu se teme de nimeni şi de nimic. Aşa a şi fost el în tinereţele lui: om gata de a-şi pune pentru convingerile sale şi vieaţa în joc. Lueger şi-a petrecut însă vieaţa în mijlocul unei lumi, în care virtutea şi adevărul duc Ia biruinţă, a fost încunjurat de oameni, cari se încălzesc şi se avântă şi ei, iar Eugen Carada în curând a fost cuprins de simţe-mântul, că în zadar se sbate, căci cei de dimprejurul lui rămân nesimţitori şi reci, şi caută în vieaţa politică numai foloasele, pe cari pot să le tragă pentru sine. S’a retras dar şi şi-a urmat lucrarea în înţelegere numai cu puţinii, cari se potriviau cu dânsul şi ’n simţire, şi ’n curăţenia gândului. Nici n’a fost cât a trăit el nicăiri în mijlocul poporului român atmosferă atât de curată ca împrejurul lui. loan Slavici. ==S Două scrisori ale lui Carada din 8 şi 14 Iunie 1864 către Anastase Panu în chestiunea răsturnărei lui Cuza Vodă. I. Guernesey, 8 Iunie 1864, Victoria Boad 102. Domnule Panu, Scrisoarea d-lale, deşi nu-mi dă nici o ştire bună» mi-a făcut mult bine. M’a liniştit puţin. Eu am ajuns aici abiâ Miercuri. Am stat o noapte şi o zi la Hâvre, din cauza batelului. De acolo ţi-am trimis traducerea articolelor Brătianului. Apoi ajuns la Southampton a trebuit iarăşi să aştept o jumătate de zi până să pot căpătă informaţiunile de care aveam nevoie pentru plecarea mea la Guernesey. M’am preumblat prin oraş care este măricel şi nu urît. Batelul d’acolo neplecând pentru Guernesey decât a doua zi seara, m’am pus in drumul de fer ş’am mers la Weymouth, de unde am plecat Miercuri dimineaţa la 6 ore; astfel am câştigat 20 de ore. Weymouth, este un oraş mic, dar spre mare are un aspect foarte frumos. Eram cât pe ce să mor de foame; căci nu găsiam pe nimeni, căruia să-i pot cere de mâncare într’o limbă omenească. Abiâ am putut află un om în tot oraşul. Iubesc foarte mult marea; de aceea se poate ca judecata measupra oraşelor de ţermuri este prevenită; dar îmi plac foarte mult. Aşi voi să locuesc într’un asemenea oraş. La Guernesey sosirea mea a fost o surprindere şi o plăcere; sunt mulţămit aici, mă simt ca în familia d-nei Rosetti; sunt foarte mult sărbătorit, iubit. Cu toate astea eram neliniştit; îmi lipsiau nuvele din ţară; broşura lui Sculy pe care o aşteptam la două Iunie nu veniâ. Ce s’a întâmplat? îmi ziceam. Tot felul de închipuiri îmi treceau prin minte. în fine a venit eri, împreună cu scrisoarea d-tale şi „Românul". îţi imagini cât am fost de mulţămit. Cred c’ai făcut prea bine de n’ai mers la Constanti-nopole. în adevăr n’ai fi avut ce face acolo. Lucrările oculte lângă străini nu se cuvin amicilor libertăţii. Nu mă mir că Duin. Ghica ţi le cere. Deprinşi a cerşi toate la străini, incapabili de a da mâna la un avânt www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1910. LUCEAFĂRUL 175 propriu naţional, ei caută scăparea acolo unde cred c’o pot găsi. Au pierdut situaţiunea prin mişelia lor, şi prin mişelie speră a scăpă. Democraţii cei adevăraţi nu pot da mâna la asemeni uneltiri. Lumina şi libertatea caută să fie armele lor, şi acestea nu se pot întrebuinţâ decât în presă sau prin revoluţiune. Să se facă dar ce e cu putinţă, adică să urmezi calea pe care a-i apucat, în aceasta chestiune, este singurul mijloc demn şi onorabil; ţara va judecă, cum zici d-ta prea bine, de-i convine sau nu situaţiunea ce i-a făcut Cuza, şi va hotărî. Misiunea democraţiei este a lumină faptele, pentruca să poată fi văzute sub adevărata lor faţă. „Românul" este suspens, anunţă le Nord; m’aşteptam fireşte la aceasta; în curând va fi supres. Ridicâ-se-va o voce contra acestei loviri? N’o mai cred. Cuza a plecat la Constantinopole. N’ar fi fost o ocaziune favorabilă de acţiune? Cine ştie? O scânteie aprinde adesea un incendiu; dar trebuie a aruncă acea scânteie mântuitoare. Cine o va aruncă? De este să pleci foarte curând la Londra, înştiinţează-mă îndată, ca să viu d’adreptul acolo. La revedere amic Eugeniu Carada. De vezi pe Ies Hallegrains, spune-le salutări din parte-mi, rue St. Bthiair â la Revue des deux Mondes. II. 14 Iunie 1864. Guernesey, Victoria Boad 102. Domnule Panu, Primii scrisoarea d-tale în acest moment. îţi răspund îndată, sperând ca această epistolă te va găsi încă la Paris. Diplomaţia se ocupă prea puţin de dreptul public, de garanţiile acordate cutărei sau cutărei naţionalităţi; ceeace voeşte ea, este a scăpă de orice complicări. Şi credinţa mea este că, în cazul de faţă, ea va da aprobarea sa părţii ce are succesul zilei; dacă mâne cealaltă parte ar răsturnă opera făcută astăzi, diplomaţia ar aprobâ-o la rândul ei. Rolul diplomaţiei, în condiţiunile de astăzi, în care se află na- ţiunile, este de a fi un simplu registratore, de a trece în cartea sa faptele deplinite. Boierii au sperat altceva; după mine, s’au înşelat. Intervenirea Stambu-lului este negreşit cea mai mare lovire dată autonomiei noastre, şi Cuza justificând faptele sale înaintea Pa-dişahului, face mai mult decât un act de vazalagiu, face o crimă de lese-naţionalitate. El înjoseşte, umileşte naţiunea, feşteleşte voinţa expresă (fie chiar printr’un mod fraudulos) de cei 700,000 de votanţi, supuind-o sancţionării Turcului. Dar celce face o mişelie, va face multe altele. Cine loveşte libertatea ţării sale, va lovi onoarea ei, fără ruşine. Că Francia aprobă, nu mă mir; cum ar puteâ desaprobâ? Celce a făcut pe 2 Decemvrie, cum poale condamnă pe 2 Maiu? Ar fi a se condamnă pe sineşi. Influenţa ce ar puteă căpătă Rusia în ţară prin atitudinea sa, nu mă sperie de loc. Ţara a avut prea mult a suferi dela Ruşi, spre a se mai puteâ încrede lor. Este abil insă a pune temerea acestei influenţe în spiritul Francezilor; căci ei n’o pot primi; interesul lor nu le permite a o primi. Sunt convins, o repet, că nu se va face decât un act de înregistrare al faptului împlinit; cu toate acestea misiunea democraţiei este a protestă contra oricărei interveniri, ce ar vătămâ autonomia naţională; şi în cazul de faţă, a protestă este cu atât mai demn şi mai onorabil, că neinterve-nirea este în favoarea aceluia chiar care loveşte libertatea şi democraţia. Aceasta din urmă însă nu poate transige cu princip ile; iaiă pentru ce acţiunea d-tale lângă oameni ce pot luă cuvântul spre apărarea dreptului, nu poate decât fi aprobată de orice democrat sincer, şi care puoe principiile mai presus de interesele zilei. O constituantă, care ar aveâ să hotărască chestiunile pendinţi, ar fi negreşit cel mai bun mijloc; dar cine o va convocă? Pe ce baze? îndată ce vei plecă la Londra, scrie-mi şi dă-mi adresa hotelului unde vei trage; voiu veni a te găsi, dacă crezi că-ţi pot fi de vreun ajutor. Voiu vedeâ pe Victor Hugo şi-i voiu vorbi despre chestiunea noastră. La revedere amic Eugeniu Carada. Dări de seamă. Poetae minores. _ I. O re s te, în umbra iubirii. Bucureşti, 1909. Preţul: 2 Lei. Oreste Georgescu bate la uşe. Sunt semne că Literatura îi va deschide. Când însă — ? Până acum tânărul poet se înfăţişează cu elemente promiţătoare. Cele mai simple sunt aruncate la sfârşitul volumului: sunt vreo douăzeci de strofe de câte 4 versuri, fiecare o poezie, fiecare o impresie. Poeziile acestea ni-1 arată simţitor, prinzând clar impresii rapide, preţuindu-le, modest. Par’că zice: Atâta pot acum, atâta dau. Un exemplu: Eu ştiu un nume dulce şi nu-1 spun nimănui, îl ţin ascuns în suflet cu toată vraja lui. îmi vine-ades pe buze şi ’s gata să-l şoptesc — Dar prea l-aşteaptă lumea şi ’n veci n’am să-l rostesc! Câteva idei revin des, ca de pildă visul subt tei (p. 84, 88, 91). Statornicia lor mă face să bănuesc o realitate, care a lăsat o impresie mai adâncă, ceeace ar fi o notă bună, pentrucă ar dovedi că poetul nu ne lasă ademenit de vânturi nereale, atât de obişnuite www.dacoramamca.ro 176 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1910. la tineri, că el vrea să-şi hrănească versul cu vieaţa sa, câtă este. La mijlocul volumului sunt sonetele. Ce târziu le-au scris alţi poeţi, ce de vreme Oreste! Sonetul este (sau ar trebui să fie) totdeauna o clipă de elegantă concentrare, ce nu este, de pildă, lubirea-i glas sau Marea sau Poporul. Câteva sunt însă drăguţe, şi evident întemeiate pe simţiri sincere (p. 62, în vis, Extaz etc.). Volumul ne întâmpinase însă şi cu poezii mai întinse. Tocmai acestea sunt cele mai pline de fantazie, fără ca aceasta să le facă mai simpatice. O singură oară zâmbeşte, glumeşte poetul în Să iertaţi; altfel multă lună, mult vis, opriri şi privelişti ca de statui, dor de izolare şi totuş oarecare răceală de instict: „palidă melancolie*1. Vezi caracteristica Toamnă în suflet. Romanţa noastră şi Dorinţa arată şi regiunile de gândire din cari se revarsă tristeţa: Vieaţa-i tristă, şi inima tânără, doritoare de bine chiar până dincolo de mormânt, capătă răni ce dor. Tatăl lui Oreste a fost un Aromân de cătră Dunăre, dela şes. A murit de vreme lăsând în lipsă o mamă şi câţiva copii. Pe tatăl l-am cunoscut întâmplător, ca profesor la gimnaziul „Cantemir-Vodă“, unde Oreste eră elev. Fiul a moştenit sfiala, delicateţa şi inima bună a tatălui său. Ce i-a lipsit acestuia, îi doresc fiului: noroc şi sănătate! II. Herz, Noaptea învierii, dramă în 3 acte. Bucureşti, 1909. Preţul 1 Leu 50 bani. Drama aceasta s’a jucat în 5 Octomvrie 1909. Apoi s’a închinat şi s’a dus ca un oaspe jignit. A nimerit însă la „Convorbiri literare" şi a cuprins trei numere. Acum este un mic volum de 90 de pagini. Cum se vede, numai publicul a fost sever. Ba nu, publicul şi criticul E. Lo-vinescu care a reclamat paternitatea ideii. Sgomot... Directorul teatrului naţional este — fără îndoială — un bărbat şiret. El nu refuză piesa „naţională", ci o lasă pradă publicului. El poate zice că protejează arta naţională, dar la primul semn al... publicului se grăbeşte să scoboare de pe afiş piesa fără răsunet. Directorul „Convorbirilor literare" este mai sincer. El tipăreşte şi, întrucât şi locul face pe om, se înfăţişează — curajios — posterităţii în societatea... valorosului autor dramatic, căci... la „Convorbiri literare" se tipăresc numai lucruri de valoare...1) Iar d-1 E. Lovinescu? Nu-i şiret deloc. A glumit, nărav vechiu şi fericit. Graţie acestui „concurs de împrejurări" Noaptea învierii a fost cotată. Habent sua fata libelli. De ce nu va „rămâneâ" drama aceasta? Din două motive. întâiul motiv: Noaptea învierii este scrisă fără păsare de formă. Oamenii ei sunt Români culţi şi vorbesc ca analfabeţii. Nu odată, nu de două ori, ci de multe ori. >) La „Convorbiri literare" a devenit o valoare vrednică de „omagii" chiar şi arheologul T. Antonescu. Exemple (copiate exact): t. Eu când sunt cu tine, atunci îi simt şi mai mult apropierea. 2. Nu plec, pentrucă dacă aş plecă simt că n’o să mai am puterea să mai viu să te văd. 3. D-ta ereai, domnule Graur! 4. Nu e vorba. Mircea n’ar fi rău să se însoare! 5. Mă! eră una azi în dreptul palatului, că dacă o vedeai tu, rămâneai cu gura căscată. 6. Omoară-mă şi să isprăvim. — Nu pot! Pe tine nu pot 1 Neglijenţa aceasta se vede şi ’n amănunte pe care nici un gramatic nu le-ar puteâ apără sau care înfrâng reguli de ortografie recunoscute de toată lumea. Al doilea motiv: Problem a fost grea pentru umerii autorului încă foarte tânăr. Ce a ’ncercat d-sa este cu putinţă numai psihologului bine dotat: Cum o femeie iubeşte până la nebunia de-a ucide, printr’o enormă impresiune — de decepţie — anume ticluită, pe bărbatul bolnav de inimă şi cum iubirea piere şi ’n locul ei se aşează ura pentru amantul cu care împreună a ticluit lovitura — este o problemă grea. Pentru psihologul care cunoaşte logica sentimentelor, care ştie că sentimente cu totul contrarii se asociează în acelaş suflet sau, mai exact, în acelaş organism, când energic, când obosit, problema este şi interesantă. Dar aici ea se ’ngroapă în conversaţii, în scene neinteresante. Autorul a ales, instinctiv, bine; dar nu a putut sculptâ suflete... Lipsa, adecă micimeajacestora a pierdut piesa. G. Bogdan-Duică. G. Harry, Maurice Maeterlinck. Bruxelles, Carring-ton, 1909. Atrag atenţia asupra unei cărţi menite să propage justa înţelegere a puternicului poet belgian. Ea a fost scrisă de un prietin intim al lui Maeterlinck şi are, prin urmare, o notă de siguranţă cum alte scrieri nu au. Printre alte scrieri înţeleg şi pe a d-nei Bacaloglu, o broşură din care am putut ceti câteva pagini. G. Harry protestează contra reducerii lui Maeterlinck la cine ştie câţi părinţi intelectuali de-a căror filozofie s’ar fi inspirat. Poetul este un cetitor straşnic, dar el nu se supune unui geniu, unei direcţii, el se scaldă într’un mediu intelectual alcătuit cu ’ncetul, dealungul veacurilor. Maeterlinck nu are o filozofie definitivă. Acum se mişcă spre un optimism a cărui cantitate nu se poate fixă ori prevedeâ. Se poate că el va muri fără să găsească o concepţie finală, neschimbată. Maeterlinck se schimbă graţie metoadei sale. El observă mereu, pozitiv şi spune ce simte, ce crede că simte în dosul lucrului observat, fiinţei observate. El trece ’n „necunoscut" a cărui sferă vrea s’o micşoreze. Dar trece observând ca un naturalist, ca un erudit cu metode sigure. Descoperirile lui sunt orizonturi de meditaţii asupra subconştientului. Magia lui este stilul lui. Subiectele cele mai grele şi mai seci au, la el, farmec. El e sobru şi convingător, observător şi poet. Fără să fie muzical, are condeiul melodios de minune. Această parte din el poate fi educativă mai ales la noi. www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1910. LUCEAFĂRUL 177 Maeterlinck este descris şi ca om: tăcut, sfios, exact, familiar, fugind de sgomot şi ovaţii, soţ fericit. G. Harry a scris un studiu de călăuzire excelentă. G. B.-D. - * I. Bogdan, Letopiseţul lui Azurie. Bucureşti 1909, in 4°, 158 pag. Această lucrare a cunoscutului slavist este o contribuţie de samă la studiul cronicilor moldoveneşti, redactate în limba slavonă. După o amănunţită şi temeinică analiză a codicelui descoperit în biblioteca imperială din St. Petersburg, se insistă asupra însemnătăţii călugărului Azarie, care a continuat letopiseţul episcopului Macarie până cătră anul 1575 şi a servit mai târziu ca izvor pentru cronica românească a lui Ureche. în deosebi interesează caracterizările, ce dă Azarie asupra domniilor lui Alexandru Lăpuşneanu, Despot Vodă, Ştefan Tomşa şi loan cel Cumplit. Dar şi pentru aceste domnii el scrie mai mult din auzite, deci fără preciziune cronologică; faptele povestite în letopiseţul său le priveşte numai sub prisma interesului religios; toată tăria scrisului şi judecăţii lui stă în atributele, îngrămădite fără rost şi în figurile retorice împrumutate servil din traducerea bulgărească a hronografului bizantin Manasses. Azarie reprezintă sfârşitul şcoalei slavoneşti în principate, când cunoştinţa limbii slavone incepe a scădea. însuş Azarie cunoaşte defectuos limba mediobulgară. D-l Bogdan promite a da în curând „un corpus complet al istoriografiei moldoveneşti în limba slavă" (pag. 51). După analiza cuprinsului şi a raportului cu alte cronici, urmează textul slavonesc al letopiseţului, însoţit şi de o foarte îngrijită traducere românească. * I. L. N. Firu: Date şi documente cu privire la istoricul bisericii gr.-or. române din Oradea-mare. Arad, 1909. 76 pag. în 8°. Părintele vicar Vasile Mangra a îndemnat prin circulare preoţii de sub iurisdicţiunea P. C. Sale, să scrie fieştecare cronica bisericii, la altarul căreia serveşte. Din acest îndemn frumos şi folositor a izvorît, ca cea dintâiu, această lucrare alcătuită nu de un preot, ci de un învăţător! D-l Firu înşiră în ordine cronologică toate peripeţiile, prin cari au trecut Românii ortodoxi din Oradea-mare, până şi-au văzut înălţat, în forma de azi, acest impunător altar de închinare. Numai graţia specială a împăratului losif al ll-lea, care a făcut atâta bine pentru Români, le-a dat voe la 1784 să se apuce de clădirea bisericii, a cărei piatră fundamentală o pune în toamna acestui an (9 Noem-vrie) episcopul Aradului Petru Petrovici. A urmat apoi multă vrajbă şi împotrivire din partea fraţilor gr.-cat. ca să-i împiedece a face turn şi clopote şi orologiu şi să nu aibă biserica ortodoxă uşe cătră stradă. Pe lângă toate greutăţile, la 1790 biserica e isprăvită, cum scrie preotul de atunci loan Clin toc: „cu multă trudă şi strâmtorare, dară şi cu bucurie şi dor a norodului, cum nu se poate scrie". — De focul cel mare, care a pustiit Oradea la 1836, biseriea aceasta a scăpat nevătămată, ceeace in popor se tălmăceşte astfel: când lângă biserică focul eră mai puternic, deasupra turnului în jurul crucii sburau 3 porumbi albi, despre cari poporul şi azi crede, că au fost 3 îngeri. în broşură se mai dau, pe lângă numele preoţilor, cari au slujit la altarul acestei sf. biserici, interesante însemnări de pe cărţile bisericeşti aflătoare aci. Aşa de exemplu pe un M i n e i u e următoarea notiţă de un interes mai general: „în anul 1849 August 15 au slujit în sf. biserică a Orăzii-mari sf. liturghie Regemenspaterul Muscalilor cu doi pateri şi un diacon împreună cu noi preoţii Orăzii-mari, fiind de faţă şi povăţuitorul oştirilor muscăleşti Paschievici, fiind de faţă şi feciorul Ţarului Constantin. Paul Fâşie, preot". — La sfârşitul broşurii sunt publicate şi câteva documente în limba latină, germană şi română. Păcat, că în cele latine şi germane sunt prea multe erori de tipar şi de transcriere. De exemplu pag. 52: Enysfangung iu loc de Em pf angung ş. a.; pag. 55: Exu n dat ioni n i i în loc de Exundationum, similius in loc de sinii lium etc., iar in documentul XIII dela pag. 72 aproape nu există şir fără erori mai mici sau mai mari, de gramatică latinească. |. l. Cronică. Notiţe cu creionul: Bursierii. Sunt vr’o opt ani de atunci! în cafeneaua „Elite" câţiva universitari îşi fumau ţigaretele, urmărind cu privirea bilele de biliard, bătând tactul muzicei, pe măsuţa de marmoră. Doi din ei, mai neîndemânateci, nu se simţiau bine in luxul ce-i împrejmuiâ şi regretau că n’au rămas la „Scholtz", ori la „Mitsek", unde nu-i întâmpină atâta splendoare şi erau obişnuiţi cu localul, jurnalele şi cu chelnerii. Al treilea, care îi poftise aci, eră din altă pănură. Spilcuit, vesel şi elegant, îi îndemnă să guste din berea foarte rece. — Gustaţi, prieteni, fac cinste astăzi. Mi-a sosit rata de stipendiu. Apoi, după o pauză: — Şi stipendiul e bun de ceva. Ai bani de buzunar: pentru bere şi ţigarete. Pe atunci nu înţelegeam lăudăroşia asta şi cuvintele mă jicneau, ca o insultă. Cum puteâ spune domnişorul ăsta o vorbă aşa de proastă? Stipendiu e numai pentru bani de buzunar? Şi noi cari ne căţăram prin catul al patrulea, şi ne dam bine seama decâteori luam tramvaiul, că oare n’ar fi lucru mai cuminte să mergem www.dacoramamca.ro 178 LUCEAFlRUL Nrul 7, 1910. de jos; noi, cari nu luam decât odată la săptămână cina la birt, noi epigonii?... Ce revoltat şi umilit mă siniţiam in faja acestui Croesus, când mă gândiani, că rata viitoare de stipendiu mi-o va înghiţi „didactrul“ şi eu trebuie să-mi iau tălpăşiţa la vatra părintească, unde voi „bliţăli" vi’o lună două, până să mi se adune două rate de stipendiu, să am de drum şi de cheltuială mai in tihnă! Cu toate aceste Croesus al meu nu spunea decât adevărul. în zâmbetul lui încrezut eră ceva din licărirea biruitorilor prin protecţie. Câle stipendii cu cari s’ar fi putut ajutoră generaţii de băieţi săraci şi muncitori, nu s’au vărsat degeaba in portmoneul băieţilor cu parale şi protecţie! Eră un prisos, la care nu erau avizaţi, deaceea îi aruncau tot aşa de uşor, cum l-au şi primit. Mă| gândeam la cei mulţi şi săraci, cari au cerut degeaba o bursă cât de minimală; la vieaţa lor trudită, împărţită intre munca de copist ori meditator şi aceea a studiului; la odăiţa scundă dela „Petru Maior", unde se înghesuiau câte doi-trei universitari, la masa din sala de lectură, care adăposteâ peste noapte, la caz de nevoie, şi câte un tânăr silitor, căruia protecţia celor fericiţi i-a şterpelit bursa dinaintea nasului. Mă gândiam la maxima de amărăciune a scripturii, că tot cel ce are, i se va adauge lui... Darină opresc, că prea mi se pare copilăroasă revolta. E, în urma urmei, un fel donchişotism, să-şi închipue cineva, că are să stârpească vreodată protecţia. Nu! Omenirea va rămâneâ şi de aci înainte împărţită în două tabere: în protejaţi, cari se ridică cu uşurinţă — căci ii ridică alţii, — şi în neprotejaţi, cari se ridică mai greu, uneori chiar se poticnesc, dar reuşesc, şi ei adese să-şi ridice fruntea. Dacă mi-am adus aminte de cuvintele protejatului din cafeneaua „Elite", — am făcut-o nu pentru a-1 ofili, ci pentru a aduce discuţia asupra bursierilor. Mă gândesc la ceata gălăgioasă a tovarăşilor de odinioară, cari s’au risipit acum, ca puii de potâr-niche. Azi sunt bărbaţi, cuvântul lor are greutate! Câţi din ei nu s’ar fi oprit însă la jumătatea drumului, dacă mărinimia fundatorilor nu i-ar fi scos la liman? Apelul generos, ce s’a lansat din inima Banatului, cred că pe aceşti din urmă îi vizează, cari şi-au făcut şcoala cu ajutorul bursei şi cari n’ar fi reuşit să-şi facă o carieră fără ajutorul ei. Aceia, cari priviau bursa drept „bani de buzunar" — se vor convinge mai cu greu, sau nu se vor convinge din capul locului. Dar ceialalţi, unde rămân ceialalţi, cei mulţi şi buni, cei săraci, dar cu inima largă? Din lungul şir al celor chemaţi s’au rupt din front doi bărbaţi numai — restituind bursa pentru scopuri culturale. Unde sunt celelalte mii de bursieri? Unde sunt cele câteva milioane, cari s’au distribuit studenţimii noastre numai de două-trei decenii încoace? Nu îndrăznesc să mă îndoiesc în nimeni; ar fi prea dureros să ne dovedim un popor aşa de inconştiu în aceste zile grele ale faptelor. Ar fi prea ridicul, să ne batem numai pieptul de geaba, că lansăm fraze frumos-sunătoare şi pe urmă, pe urmă... să ne alegem cu nimic. E încă vreme — şi vom reveni. Anonymus. * Fondul cultural Eugeniu Carada. Banca Naţională a României, pentru a eternizâ memoria vrednicului ei director, a decis să înfiinţeze un fond cultural Eugeniu Carada, subscriind suma de 100.000 Lei spre acest scop. Acest fond s’a sporit şi prin alte contribuţii. Memoria binefăcătorului Carada, care a muncit o vieaţă întreagă pentru înaintarea culturală a poporului românesc, nu se puteâ eternizâ mai nimerit. Generaţiile viitoare, cari se vor împărtăşi de ajutoarele acestui fond, vor rosti şi ele cu pietate şi cu veneraţiune numele binefăcătorului Eugeniu Carada. ' * Momente dîn vieaţa Iui Carada. Profesorul universitar Dr. C. istorisiâ emoţionat în ziua înmormântării lui Eugeniu Carada un episod mult interesant, care pune încă odată în lumină măreţia figurii marelui bărbat de stat: „Acum vreo doisprezece ani — spuneâ profesorul Dr. C. — se dăduse o luptă straşnică împotriva Băncii Naţionale a României. D. Fleva voiâ să dărîme „oculta" şi strângând acţiuni câte putuse, mergeâ la adunarea generală a acţionarilor spre a candidă la locul de director. Eu aveam procura acţiunilor fostului mitropolit Ghenadie şi venisem, se înţelege, ca să votez pe d-I Fleva. „Când m’am văzut în sala cea somptuoasă a Băncii Naţionale a României unde aveâ să se facă votarea, între atâtea figuri impunătoare deasupra cărora stră-luciâ chipul lui Eugeniu Carada, mărturisesc că m’am simţit cam stângaciu. M’am aşezat într’o bancă sfios, iar procura ce-aveam asupră-mi par’că mă ardeâ. Cum să votez eu împotriva geniului finanţei româneşti, Eugeniu Carada! „în banca mea erau şi câteva personagii străine. Trăgând cu urechea am înţeles că sunt nemţi, limbă pe care o cunosc bine. Ceice vorbeau erau reprezentanţii lui Disconto Gesellschaft şi altor bănci mari. „înfierbântaţi financiarii germani făceau elogiul lui Eugeniu Carada, zicând că e o datorie patriotică înaltă pentru români, ca să se dejoace tentativa pătimaşe de a se încuiba la Banca Naţională politica pe care voiâ s’o aducă noul candidat. „Atunci, dragă domnule, — încheie profesorul Dr. C. — mi-am simţit obrajii roşind, mi-am adus aminte că sunt român, m’am scuturat şi m’am dus de-am votat pe Eugeniu Carada. „Am ieşit împăcat cu conştiinţa şi simţind că-mi făcusem datoria unui cinstit român. Iar antagonistul lui Eugeniu Carada abia de-a întrunit câteva voturi. De bună seamă că şi alţii cu procuri au votat contra, votaseră pentru întemeietorul şi dirigiatorul Băncii Naţionale a României, pe care înfăptuindu-o a nemurit", ' * www.dacoromanica.ro Nrnl 7, 1910. LUCEAFĂRUL 179 „Tribuna" despre Carada. „Tribuna" din Arad a apreciat într’un articol de fond personalitatea şi activitatea lui E. Carada. Din acest articol reproducem următoarele constatări prea adevărate: „Pentru noi Românii din afară de Regat, băteâ în pieptul său aceeaş inimă caldă ca şi pentru cei din Regat. încă din timpurile, când stă alăturea de Ion Brătianu, erau amândoi deprinşi a urmări cu vie atenţiune toate mişcările noastre. Nu i-a fost dat lui, ca lui Ion Brătianu, ca dela înălţimea tribunei parlamentului să-şi manifeste gândurile şi simţirea sa, dar toţi câţi din noi au trecut prin Bucureşti şi s’au prezentat în numele poporului românesc înaintea lui Carada, s’au putut convinge, în cursul acestei jumătăţi de secol, ce amic sincer, ce frate bun avem în acest bărbat. Niciodată nu s’a afişat ca „mare naţionalist", dârei a făcut pentru noi incomparabil mai mult decât mulţi din ceice ţin a aveâ acest titlu". * Scriitorii în politică. Literatura şi politica de obi-ceiu nu duc casă bună împreună. Se uită una la alta cu un fel de zâmbet de compătimire, dacă nu de dispreţ. Mulţi politiciani cred că artiştii sunt un fel de lux de prisos al societăţii, atunci când nu servesc scopurile lor. De aici şi tendinţa unora de a înrola mai ales pe artiştii cuvântului în serviciile partidelor politice. Şi când reuşesc sâ-i prindă, abiâ atunci se îndură să le recunoască „marele talent" şi „marea importanţă" ce o au în vieaţa poporului. în schimb artiştii adevăraţi, în adâncul sufletului lor de creatori, au cea mai rea părere despre politicianii de meserie, chiar şi atunci când îi recunosc de şefi politici. Aşa este nu numai în România, ci şi în alte state. Rolul politic al artiştilor şi în deosebi al scriitorilor se schimbă, însă, când ei se angajează la luptă pentru o idee, pentru un ideal. Atunci sufletul lor vibrează cu toată sinceritatea şi avântul de care e capabil. Glasul artistului farmecă şi încântă mulţimea, trezind în ea puteri nebănuite, cu cari se pot cuceri multe izbânzi. Acesta e cazul d-lui Goga care s’a hotărît să primească un mandat de deputat. Iată cum îşi justifică singur intrarea în luptă, în discursul ce l-a ţinut în faţa alegătorilor din Chişineu: „Domnilor, întrunirea fruntaşilor partidului naţional român din comitatul Aradului mi-a încredinţat mie deosebita cinste de a solicită voturile d-voastre pentru mandatul de deputat al acestui cerc, cu prilejul alegerilor apropiate. Am stat pe gânduri, domnilor, în faţa acestei propuneri cu care m’au onorat, — din mai multe motive de ordin principiar. Mi-am zis: oare activitatea mea de până acum, mai mult culturală şi de ordin literar, mă îndreptăţeşte să cer un scaun în sfatul fruntaşilor meniţi a judecă problemele vieţii noastre politice? Mi-am zis: oare un scriitor, nu trebuie să trăiască cât mai departe de sgomot, izolat în splendida singurătate a problemelor sale artistice, păstrând distanţa pe care i-o impune cunoscuta normă de judecată horaţiană faţă de vulgul profan? După o cumpănire mai îndelungată a împrejurărilor, mi-am dat seama că vremile de astăzi, prin cari trece poporul nostru, cer tot mai mulţi apostoli cu inima şi mânile curate, cari cu îndrăzneală şi cu conştiinţa de dreptate a sufletelor povăţuite de ideal să propovăduiască adevărurile fundamentale ale credinţelor noastre politice. Mi-am zis: aici artistul nu se poate izolâ. Aici nu este vreme pentru truda migăloasă a sporurilor încete. Aici el trebuie să coboare în mijlocul celor mulţi, arta lui să nu fie decât trâmbiţa fermecată prin care să propage aspiraţiile neamului. Domnilor, în zile de luptă artiştii încă sunt la postul lor. Pictorii îşi aruncă penelul, sculptorii îşi părăsesc dalta, poeţii îşi închid în suflet visul lor şi toţi încing spada pentru a se înşirui alături în aceeaş linie de bătae, ca să scape de pieire marele patrimoniu naţional. Noi trăim astfel de zile de luptă şi aceasta justifică păşirea, venirea mea în mijlocul d-voastră, coborîrea mea pe arena luptelor politice, pe care păşesc călăuzit de razele idealului nostru comun". Astfel grăit-a poetul! Şi credem că nu-i inimă românească, care să nu-i dorească cea mai strălucită izbândă. * Puterea cântecului. A fost una dintre cele mai fericite inspiraţii cântarea minunatei „La Şezătoare" a d-lui Tiberiu Brediceanu în inima Bihorului. Din acest prilej s’a dovedit încă odată că doinele noastre sunt cele mai fermecătoare mijloace de a trezi conştiinţa naţională adormită de străinism. La auzul lor clocotesc adâncimile din suflet şi se trezesc la vieaţă sentimentele româneşti ce amorţiseră sfioase in ascunzişurile inimii. Cântecele d-lui Brediceanu, în Oradea-mare, au fost ca cele ale lui Orpheu din poveste; au făcut să tresară de mândrie românească întreg Bihorul. S’au văzut preoţi şi ţărani cu lacrămi în ochi, funcţionari, cari îşi uitaseră de limba maicii lor din copilărie, renăs-cându-se sufleteşte şi ne mai voind să plece din mijlocul Românilor. Toată cărturărimea din jurul Orăzii-mari a avut o zi de serbătoare naţională, cum nu s’a mai pomenit în acele părţi. Credem că ea va îndemnă pe mulţi să înceapă a propovădui o nouă vieaţă în tot cuprinsul Bihorului. Doinele frumoase ale d-lui T. Brediceanu, cântate de societatea sibiiană cu atâtea femei ca şi doinele de frumoase, au sămănat în inimile Bihorenilor dragostea de neam, care nădăjduim că va aduce roade nebănuite. Pentru acest apostolat naţional, atât d-1 Brediceanu, cât şi cântăreţii sibiieni, merită recunoştinţa întregii obşti româneşti. Acest apostolat e bine să se continue, căci cu puterea cântecului se poate face mai mult naţionalism, decât cu oricare alta. * Varietăţi literare. P. Cern a şi V. I. Rudi ci. In darea mea de seamă despre volumul lui P. Cerna am numit absurdă o ideie, spusă la pag. 15, despre o clipă a iubirei: Nu nu! Atâta fericire Nu poate fi numai a voastră! Se pare că nerăbdătoare Vieţile din viitor www.dacoramamca.ro 180 LUCEAFĂRUL Nml.7v 1910. ■ ■ Aud a voastră sărutare... Şi dacă nebunii divine Vă smulg în ceruri, tremurând, E că un neam întreg ce vine Se bucură cu voi în rând. De acelaş lucru se poate vorbi mai omeneşte. A vorbit de ex. Vera Ivanovna Rudici, o Rusoaică încă în vieaţă. Eu o citez din nemţeşte, Russische Uichterinnen (Reclam, Nr. 4941, pag. 79): O meine Mutter! Als in namenlosem Gliicke Du schtichtern sprachst ein Ja zu seinem Liebesflehn — Sprich, dachtest du daran in jenem Angenblicke, Dass ich e i n m a 1 das Licht der Welt auch konnte sehn ? Als unter seinem Kuss du rangst in Lusterbeben, , Sprich, dachtest du daran, ob ich dies Leben mag? Mai omeneşte întrucât mama are să cugete la fiica sau fiul care încă nu-i; mai omeneşte întrucât nu se face un „neam întreg" din ce va fi un individ sau una individă; dar altfel identic, întrucât şi Vera vorbeşte de simţirea cuiva, care nu există decât in proporţii in care simţirea noastră nu-i cu putinţă. P. Cerna are, oricum, precedent. ■ ■ * ■ ■ Fac oameni literatura ori literaţii? De multe ori n u m a i literaţii. Şi-i păcat. ■ „Vieaţa românească" dindanuarie cade în cel mai... literar stil, de care omul trebuie să se mire mult. Cutare este „ignorant". Edela „Convorbiri literare". Cutăruia i se spune într’o discuţie literară-cum işi poate procură „varietăţi de răsărit şi apus de soare", mutându-se la Sfinţii Dumitru şi Gheorghe. întâiul meu „cutare" este aiurea „peste măsură de naiv", se „furlandiseşte", scrie pagini „neroade". • Aceeaş revistă crede că-1 surprinde pe 11. Chendi în contrazicere cu un pretins filosemitism părăsit. 11. Chendi răspunde bine în „Cumpăna", dar simţind că „Vieţii" ii place să fie aspră, îi serveşte câteva asprimi: „Viaţă armenească", „garabeţie", „munasparof paregam baro Garabet" etc. (Aud că ar fi însemnând: Să auzim de bine, frate Garabet). înregistrez numai ultimele asprimi ale energicilor noştri critici. Şi întreb: De ce ţin să ştie şi lumea că sunt şi ei — oameni? De ce nu voiesc să fie... zei (mari şi mici, cum pot?) Urmarea: Criză la „Cumpăna"! G. B. D. * Ştiri. D-l Eugen Brote, în „Tribuna" din Arad, face propunerea ca toţi acţionarii băncilor noastre să dec ‘/a de procent din dividende pentru fondurile culturale create de bisericile noastre. Astfel s’ar puteâ asigură fondurilor culturale o dotaţie permanentă de aproape 150.000 cor. pe an. Să nădăjduim că propunerea aceasta va preocupă şi direcţiunile băncilor noastre. Să nădăjduim ... * A apărut coala a 10-a din „Figuri contimporane din Româia" de sub direcţia d-lui Th. Cornel. Se publică între altele biografia familiei Baiulescu din Braşov şi biografia regretatului pictor A. Baltazar. Recomandăm această publicaţie în atenţiunea cetitorilor noştri. : * în 20 Martie nou s’au încheiat .serat.ele ;.artistice literare ale Asociaţiei cu o serată muzicală, aranjată de d-na Minerva Brote, care serată a reuşit ca întotdeauna foarte bine. Să nădăjduim că în iarna viitoare aceste serate vor fi mai cu căldură sprijinite de publicul sibiian şi că în metropola Culturală a Ardealului se vor găsi mai mulţi conferenţiari-. * Ancheta despre „Poporanism" se va continuă în numărul viitor. ' * în „Foaia Poporului" Nr. 11/1910 se publică amintiri despre evenimentele din 48. * Am amintit într’un număr trecut de conflictul d-lui 1. Slavici cu Academia română. în urma acuzelor d-lui Slavici, s’a pornit o anchetă, care e chemată să constate adevărul. D-l I. Bianu-într’o declaraţie, publicată, în „Voinţa Naţională", respinge acuzaţiile d-lui Slavici, zicând între altele: „Nu'ştiu până la ce punct d-l loan Slavici mai este în stare a fi răspunzător de scrisele sale aceasta se va vedeâ în curând! Ştiu însă că dânsul a fost înlăturat, în 1908, dela direcţia Institutului Oteteleşeanu pentru grave şi stăruitoare neregule în administraţia bănească a Institutului, după îndelungate, repetate, dar zadarnice încercări de îndreptare făcute de conducătorii Academiei". ...?? * Măiestrul A. Vlahuţă a terminat lucrarea sa despre Pictorul Nicolae Grigorescu. Lucrarea minunat ilustrată va apăreâ în editura Casei şcoalelor din Bucureşti şi va fi tradusă şi în franţuzeşte. * în „Tribuna" (Nr. 55/1910) se face propunerea ca „bursa Şaguna", întemeiată de Liga culturală din România, să nu se deie absolvenţilor de teologie dela noi, ci profesorilor tineri, cari ar aveâ să studieze 1—2 ani în Bucureşti spre a-şi câştigă o cultură naţională temeinică. Autorul articolului formulează astfel propunerea: „On. comitet central al Ligei culturale să . întemeieze, răziniat deocamdată pe „bursa Şaguna", acea de noi toţi mult aşteptata „Şcoală a lui Ştefan . cel Mare" şi să facă acest început încă in anul acesta, la 3/16 Maiu". • Votăm şi noi pentru această propunere. Bibliografie. Em. Grigorovitza, Poveşti răsleţe, „Biblioteca pentru toţi" Nr.504 - 505. Bucureşti, 1908. Preţul: 60bani. Matilde Sera o, Mama vitregă, din italieneşte de D. lonescu Morel. „Biblioteca Nouă" Nr. 10. Bucureşti. Preţul: 75 bani. B. Boerescu, Discursuri politice. Voi. 1.1859—1873. Bucureşti, 1910. Preţul: 4 Lei. Din „Biblioteca Minervei", â 30 bani voi., au apărut următoarele numere: Nr. 63. V. Caraivan, Domniţa Ilina. Nr. 64. D’Anunzio, Zuccoli, Getti, Nuvele trad. de N. Pora. Redactor: OCT. C. TĂSLAUANU. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro