REVISTA PENTRCI LITERATURA SI ARTA.
Anal IX.
Nr. 6.
■ţfs»

                        SUMARUL:
M.   Sadoveanu .... Cenuşăreasa.
Ştefan Cacoveanu . . Urieşul şi omul (fabulă).
N.   Dunăreanu .... Florian.
Vasile Stoica .... Muzicei (poezie).
                                     Poporanismul. — O anchetă literară. — Răspunsul d-lui I. Agârbiceanu.
Ecaterina Pitiş ... Aş vrea să fiu un înger... (poezie). Victor Eftiiniu .... Ca florile ce ’n umbră...; Hamlet (poezii).
T. Mălin............Nunta (poezie).
Q.  Bogdan-Duică . .. Cronică teatrală: Electra de Sofocle şi Chinul de Florescu.
Victor Eftimiu . . . .
                                                      Octavian Goga . . . Maria Cunţan . . . . * * *
Cronică:...........
Ultima piesă a lui Rostand: „Chan-tecler", poem dramatic în patru acte. Un trandafir se stinge (poezie). Cântec popular (poezie).
Cugetări.
f Eugen Caradq. Arhitectura bisericească. Două concerte în Sibiiu. Sărbătorirea d-lui Maiorescu. Poeţii români in ungureşte. Congresul profesorilor. f Dr. Karl Lueger. Reviste şi ziare. Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Bibliografie.
        Uustraţiuni: Biserica unită Sf. Vasile din Bucureşti. Biserica unită Sf. Vasile din Bucureşti în vestmânt de iarnă. „Chantecler": Act. I. Imnul Soarelui. Act. II. Dimineaţa cocoşului. Act. IV. Noaptea privighitoarei.
                                   Sibiiu, 16 .Martie 1910. www.dacoramamca.ro
                     LUCEAFĂRUL
        REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ.
    Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozniuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Iosif, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure.
“^1
Glustro*Ungaria:
    i an..........
    6 ltini ....
ABONAMENT:
12 cor.  Ed. de lax
5 ,,     ,, ,, ,,
România şi în Străinătate:
    1 an.................16 cor.
    6 luni...............8 „
Ed. de lux
20 cor.        
10 „    !*W‘WV 
cor.           
25 cor:        
13 „           
Cor.           
                    Reclamaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postate.
                          Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa:
                               Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).
.•.st.vatv

        Până când avem un număr restrâns de exemplare, se vinde
 Cartea de aur voi. I—V, broş.
        în loc de cor. 50.— numai cor. 30.—
                             Asupra volumului V dăm următoarele „voci de presă":
      „Tribuna" din Arad scrie următoarele:
      „A apărut volumul V din valoroasa ,Carte de aur0 a dlui Teodor V. Păcat ian, redactorul „Telegrafului Român". Volumul este penultimul şi este de 766 de pagini. El cuprinde epoca cea mai plină de frământări a luptelor noastre politice din anii 1869 -1872. In şir cronologic dl Păcăţian ne prezentă toate evenimentele din acest interval şi ne dă o oglindă a luptelor parlamentare. Ne-am pronunţat cu ocazia apariţiei celorlalte volume asupra întregei lucrări a dlui Păcăţian In care Intră şi noul volum. Orice cărturar român cu dare de mănâ ar trebui să aibă „Cartea de aur“, dar îndeosebi ea n’ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă poporală. Preţul volumului este de 10 cor. şi se poate comandă direct dela autor In Sibiiu".
      „Drapelul" Scrie următoarele:
      „Eri am primit volumul V al ,Cărţii de aur" editate de dl Teodor V. Păcăţian, asupra căreia atragem atenţiunea publicului nostru cetitor. Acest volum, penultimul — conţine epoca cea mai interesantă din luptele noastre politice, epoca din anii 1869—1872. Dl Păcăţian a adunat Ia un loc
toate evenimentele mai importante din această epocă şi dă o oglindă a luptelor parlamentare. Ceice au urmărit cu luare aminte notele biografice ce le publicăm relativ la fericitul Alex. de Mocsonyi In foiţa ziarului nostru, vor găsi in acest volum al „Cărţii de aur“ o orientare mai vastă, căci se reproduc In text toate discursurile parlamentare ale deputaţilor români. E un tom voluminos, ca şi cele premergătoare, cuprinzând 766 pagini octav marc. In avantagiul tomolui este, că acesta conţine şi un registru al discursurilor, aşa că orientarea este cu mult mai lesnicioasă decât la volumele prime. Preţul volumului e 10 cor. şi se poate comandă direct aela autor din Sibiiu".           '
       „Ţara noastră" scrie următoarele:
       „Cartea de auP, voi. V, a apărut zilele acestea. Valoroasa publicaţie a dlui T. V. Păcăţian cuprinde activitatea publica a deputaţilor români din camera ungară, aleşi In ciclul parlamentar din anii 1869 -72. Ca şi celelalte volume, lucrarea domnului Păcăţian cuprinde tin material important, care trebuie să fie cunoscut de-toţi cari vor să aibă o privire clară asupra mişcării politice din trecutul nostru apropiat. Preţul volumului de aproape 800 p. e tO cor. “
                                        Cartea de aur Să nu lipsească în nici o bibliotecă! Ocazia a o câştigă e foarte favorabilă!
Cartea de aur se Vinde numai trimiţându-se banii înainte!
                                (Porto pentru Austro-Ungaria cor. 1.40, România cor. 3.—).
                                Librăria W- Krafft, Sibiiu.
www.dacoramamca.ro
                            Cenuşăreasa.
                           *
   Cel mai în vârstă dintre toţi, eră nenea Leonte Mugur, om cu părul şi cu mustăţile încărunţite. Eră şi singurul holteiu dintre cei de faţă, de aceea poate cunoştea şi mai bine femeile. „Ele m’au albit", zicea el. Poate tot fiicele Evei îi adânciseră şi-i umpluseră de suferinţă ochii.
   Câteodată e interesant, începu el lin, după multă vorbă, — să urmăreşti vieaţa unei femei. Fireşte, câteodată. Nu sunt toate vieţile interesante; unele trec ca o undă nesimţită si pe nesimţite se cufundă în veşnicie. (Nenea Leonte era şi puţin poet). Altele însă ridică creţuri tulburi ori luminoase, fierb tumultoase, — le privim cu uimire; trec şi ele; ne-au lăsat însă imagini în ochi, urme în suflet; au radiat în juru-le.
   Pe când eram si eu tânăr am cunoscut o fată. Eram la un moş al meu, la ţară. Pe acest mos al meu îl chemă Teodor Visarion si eră
    >                                      y
mândru de numele lui, de boieriile părinţilor, şi de moşia Câmpeni. Eră mândru şi de curţile mari, ca nişte cetăţi, pline de mobile vechi şi de lucruri rare. Eră mândru chiar de holteia lui, căci şi el a trăit holteiu, ca şi mine. El îi zicea „independenţa" lui, cum îi zic şi eu.
   Pe fata despre care vorbesc am văzut-o odată cu el, la horă. Ne-am oprit cu trăsura, Dumineca, la ratuş. Jucau acolo toţi flăcăii şi toate fetele din Câmpeni. Satul se întindea pe-o costişă lungă, revărsat şi umilit par’că înaintea curţilor cari se ridicau stăpânitoare pe o colină. Din satul acela umilit, din căsuţele acoperite cu stuh, eşise la soarele primăverii atâta tinereţe şi atâta găteală. Ne uitam fireşte mai mult la fete. Erau pieptă-
• nate ;ca nişte domniţe de demult, şi unele aveau flori adevărate în păr. Salbe de arginţi turceşti luceau pe sânurile multora. Cămăşile cusute cu fir de mătasă şi cu fluturi aurii. „Sunt luxoase fetele dela noi", îmi zise moşul meu Teodor Visarion, şi priviâ spre dănţuitoare ca un stăpânitor spre bunurile lui. — „A! uite, uite, îmi zice el deodată în franţuzeşte, dar fata ceia de unde a ieşit? până acuma n’am văzut-o niciodată". în chiar clipa aceea ochii mei se opriră asupra aceleia despre care vorbiâ moşul meu. Teodor Visarion eră un cunoscător bun; eră cărunt
  cum sunt si eu acuma.
             »
    Eră o fată oacheşă, cu ochii mari, umbriţi; era mai subţirică, mai gingaşă decât toate tovarăşele ei. Stăm mirat, par’că nu eră fată de ţăran; avea un obraz fin, o pieliţă nearsă de vânturi şi de soare. Se învârtea cu genele plecate în braţele flăcăului ei, şi foile fustelor se umflau lin, apoi la întorsătură se zbăteau ca un val. „Fata asta trebuie să aibă piciorul Cenuşăresei, îmi zise iar unchiul meu, deşi are ciuboţele cu potcoave de alamă..." îşi puse ochelarii şi începu a o privi cu luare-aminte. „Curios aş fi să văd piciorul acela într'un pantof delicat..." vorbi el iar.
    Unchiul meu eră mişcat, şi eu îi ascultam cu oarecare admiraţie reflecţiile.
                      t         y
    Dupăce privi un timp, făcu un semn din mână unui fecior boieresc. Omul se înfăţişă scurt, cu căciula în mână.
    „Ascultă, măi Alixandre, zise moşul meu cu nepăsare, vorbind puţin pe nas; n’ai putea tu să-mi spui cine-i fetiţa ceia de colo?
    — Sărut dreapta, cuconaşule, care? Le cunosc pe toate.
                                           1
www.dacoromanica.ro
132
Luceafărul
Nrul 6, 1910.
   —     Fetiţa ceia subţirică, uite, ceia care s’a uitat acu spre noi.
   —   Aha. Apoi aceia-i Puica, cuconaşule.
   —   Ce puică, măi Alixandre.
   —     Puica, fata lui Gavril jitaru; şede’n bordeiu cu tatu-său, cuconaşule, în capătul dela vale al satului, lângă moara de pe Suceava. O cunosc eu: e Puica.
   —   Aşa o chiamă?
   —     Nu, cuconaşule. O chiamă Anica; dar flăcăii aşa i-au zis, unde se poartă ea ca o fată de boier, aşa în de li cată. Da altfel vrednică, duce singură casa lui Gavril, că mă-sa de vreo cinci ani a răposat.
   —     Şi cum aşa, măi Alixandre, par’că n’aduce la făptură şi la obraz cu celelalte fete.
   —     Dă, cuconaşule, zise feciorul boieresc ridicând din umeri; par’că pot să ştiu? Şi mie mi-i de-a mirarea!1'
   Moşul meu dădu uşor biciu cailor. Pornirăm în lungul satului, cătră moara de pe Suceava. Dincoace de moară, la marginea satului, drept poarta ţarinei, abia se ridică dela pământ o căsuţă veche, mai mult un bordeiu, cu nişte ferestruici cât pumnul.
   „Asta trebuie să fie casa jitarului, îmi zise moşul meu; aici locuieşte Cenuşăreasa noastră. Ciudat lucru!"
   Spunea vorbele acestea franţuzeşte, cu un aer gânditor. — De-altminteri îl înţelegeam, căci îl cunoşteam; făceam chiar un fel de scoală subt conducerea lui.
   Ne întoarserăm la horă. Cum ne oprirăm, înţelesei că se vestise cercetarea boierului. Privirile se aţinteau furiş spre noi, simţiam mai mult decât vedeam zâmbete. Puica se trăsese într’un colţ, par’că se dosea după femei.
   „Da Anica de ce nu joacă?" întrebă boierul pe cineva.
   Şi îndată glasuri înăbuşite, îndemnuri, braţe, scoaseră pe fată la lumină; un flăcău o cuprinse şi începîi s’o învârtă triumfător într’un joc iute de doi. Puica se rumenise la obraz; se simţiâ privită; dar nu-şi întoarse nici o clipă ochii spre noi.
   Moşu-meu dădu iar biciu cailor şi zise: „S’a sfârşit, am tentaţia să văd piciorul acela într’un condur de atlaz". Probabil că moşu-meu aveâ o slăbiciune pentru condurii de atlaz.
   N’aş putea să spun anume cum s’au petrecut lucrurile. Fata jitarului ştiu că n’a mai ieşit Ia horă. De ceeace puteâ să spue satul nu m’am interesat; la opinia supuşilor lui nici moşu-meu nu ţinea. I-a făcut boierul Puicei pantofi mici, i-a adus rochii scumpe, — şi cătră toamnă, când am venit iar la Câmpeni, am văzut-o într’un fund de coridor, singură, albă la faţă ca o marchiză. Când m’a văzut, m’a privit sfioasă, cu ochii mari, stătea gata par’că să fugă, să se ascundă undeva. Pe urmă par’că s’a răsgândit, a rămas locului, în lumină.
   M’am apropiat de ea. Am salutat-o cu oarecare ceremonie. Răspunsul ei n’a fost stân-gaciu. M’a privit cu prietinie apoi; par’că-mi
multămeâ din ochi.
     »
   „Stai singură? zisei eu. Nu ţi-i urît?
   —     Aştept pe madama, îmi răspunse ea încet, c’un glas argintiu.
   —   Care madamă?
   —     Pe care-a adus-o boierul pentru mine. Dumneata mă ştii, m’ai văzut astă primăvară. Acu vrea boierul să învăţ ceeace nu ştiu...
   —   Şi-ţi place?
   —   îmi place..."
   O priviam, şi o găseam* mai frumoasă şi mai gingaşă decât în trecut, şi mi se părea stranie prefacerea aceasta la fiica unui aşa de umilit părinte. De bună seamă că tatăl ei tot paznic la jitărie eră.
   „Am să te rog un lucru... îmi zise cu sfială Anica. Să nu spui boierului că m’ai văzut aici, ş’ai vorbit cu mine...
   —   De ce?
   ■— Te rog să nu spui. Boierul mă teme".
   Va să zică, moşul meu începeâ să piardă din filozofia vârstei Iui! Priviam silueta elegantă a fetei aceleia, care suferiâ o transformare aşa de grabnică ş’aşa de ciudată. Eră în înfăţişarea ei puţină sălbătăcie, însă eră şi graţie. Şi gâtul, sânii, braţele par’că chemau; încă nu erau provocătoare, dar par’că chemau. Simţiam primejdie pentru vârsta mea, şi învidiam pe unchiu-meu.
   Suferise o uşoară prefacere dascălul meu Teodor Visarion. Eră neliniştit, nu mai eră gazda bună de odinioară. îmi mărturisi cam brusc, la un păhar de vin, că simţiâ o serioasă înclinare pentru fetiţa aceea pe care
www.dacoramamca.ro
Nrul 6, 1910.
LUCEAFĂRUL
133
am văzut-o amândoi la horă, într’o Duminecă de primăvară; îmi mărturisi că-i place singurătatea, şi-mi dete a înţelege un lucru pe care uşor îl pricepui, căci chiar a doua zi îmi luai sborul spre alte ţărmuri.
   Afacerea însă ajunse mai serioasă decât îmi închipuiam. Crezui că unchiu-meu e în declin: am aflat în curând că omul acela subţire, pe care-i ştiam sceptic în cele femeieşti, a îngenunchiat ca’n focul altei vârste la picioarele fetei pe care o cheinâ odată Puica, — şi, pierdut, eră gata să-i închine averea şi numele.
   A fost un mare scandal între neamuri când a sosit vestea aceasta la laşi. Advocaţi şi doctori au fost consultaţi, cuvântul „interdicţie" a fost rostit; iar sufletul meu începu a fi cercat de o curiozitate mare.
   Trecuseră doi ani. Unde a ajuns oare frumuseţea mea? (Mă sfiam par’că acuma să-i mai zic „fata jitarului").
   Am făcut drumul la Câmpeni şi din propria mea pornire, mânat şi de rudele de-aproape.
   Moşu-meu m’a primit c’un zimbet de stân-jenire. Mi-a cerut veşti dela ce-i de-acasă; a început a râde apoi.
   „Hm! zise el. Mi-au scris. Au pus pe hârtie multe reproşuri şi multe impertinenţe. Dupăce mi-au expediat acestea, mi te-au trimis şi pe tine...
   —     De ce vorbeşti aşa, moşule? Altfel mă socoteai odată. Acuma, tot ca prietin am venit.
   —     Poate", răspunse cu îndoială. Apoi mă privi cu luare-aminte din cap până’n picioare. „Ai crescut mare, dragă Leonte, acu eşti bărbat deplin, adăugă el; poate ai fi în stare să pricepi pasiunea vârstei mele; dar acu, nu cred...
   —   Cum? e adevărat?"
   La întrebarea aceasta, încruntă sprânceana, îmi răspunse aproape mânios:
   „Da, e adevărat. Aş putea spune că sunt un om pierdut, dacă n’aş crede că sunt un om fericit".
   Cazul moşului meu nu eră asa de intere> >
sânt, dupăcum se şi vede. Grozav eram de nerăbdător să văd iar pe fiinţa care-1 înge-nunchiase astfel. — Coridorul unde-o văzusem întâia oară, însă, şi odăile din partea aceea,
  1
erau pustii. Mă gândii: Unchiul meu parodiază pe Otello. Şi stima de care se bucură odinioară în ochii mei scăzu simţitor.
   Am ieşit cam înegurat, spre crângurile Sucevii. Eră o zi liniştită de toamnă, si frunzele atinse de brumărel împrăştiau pretutindeni colori triste, cari-mi umpleau sufletul, ca armonia unui cântec vechiu. Eram singur; mă oprii subt un frunzar de păr sălbatic, de coloarea sângelui. Şi mă gândeam ce s’a făcut fata mea sfioasă, cu ochi de căprioară.
   Când deodată o văzui. Veniâ gânditoare în trăsura boierească; vizitiul ducea la pas caii. Eră îmbrăcată într’o manta uşoară de mătasă, o pălărioară cu pană neagră îi stă aplecată puţin pe ochi; avea o înfăţişare aşa de aleasă, aşa de simplă şi de gingaşă, încât inima începu a-mi bate cu putere în piept.
   Mă mişcai dela locul meu. Ea opri trăsura, se dădu jos. O salutai. îmi zâmbi ca unei cunoştinţe vechi, şi-mi zise deodată:
   „Mi-a părut bine când am aflat c’ai venit".
   Nu ştiam ce să răspund. Glasul ei nu mai avea nimic sfios şi nesigur.
   încet, pornirăm prin marginea crângului. Frunzele căzute foşneau.
   „Vieaţa aici, la noi, se petrece foarte trist, îmi zise ea deodată.
   —  De ce? întrebai eu cu mirare.
   —    Cred că înţelegi. Stau închisă; la uşa mea-i zăvor. Deşi tata a murit, satul nu uită cine sunt. Toţi mă privesc cu coada ochiului. Plăcere n’am să umblu printre cei cu cari am fost tovarăşă. Afară de lunile când umblăm, prin locuri depărtate, aşa de frumoase, nu mai am muiţămire..."
   Nu înţelegeam: visez ori mă înşeală auzul? Cine e femeia aceasta care îmi vorbeşte? E fata aceea simplă? e fiinţa sfioasă din coridor? Cine e? Văd că vorbeşte ca o doamnă, nu simt nimic deosebit în glasul ei, nimic care mi-ar aminti pe altădată. Extraordinar fenomen, cu putinţă numai la o femeie. ■
   îmi erâ sufletul aşa de mişcat, îmi simţii mintea deodată aşa de tulbure, încât mă oprii şi fără voie privii în faţă pe tovarăşa mea. Ea zâmbi. îmi vedea uimirea şi se ştia frumoasă.
   „De ce te uiţi aşa la mine? Şi începu a ’ ’ 1*
www.dacoromanica.ro
LOCEATĂRtjL
ttru! 6, 1910.
134
râde. Nu mă mai cunoşti? A trecut multă vreme de când nu m’ai văzut.
   —     într’adevăr, s’au schimbat multe", murmurai eu.
   Umblarăm aşa o vreme. Din când în când o priviam pe furiş. Ea începu a-mi povesti despre călătoriile ei la staţiile balneare ale străinătăţii cu moşu-meu, vorbi despre unele oraşe ale Apusului. Erau impresii sincere. Noutăţile acestea îi izbiseră sufletul. — Apoi deodată iar i se întoarse o tânguire pe buze. Mă temeam să nu se coboare la amănunte prea comune; cercai să-i abat cursul vorbii.
0  întrebai:
   „Cum ţi-au părut femeile pe unde-ai fost?
   —     Multe erau frumoase, îmi răspunse ea, şi dela unele am învăţat mult..."
   Sinceritatea aceasta îmi plăcii. îndrăznii să fac un pas mai departe:
   „Pe-acoio, mi se pare că altfel se petrece vieaţa... mai slobod, mai neînfrânat.
   —     Adevărat, răspunse ea; acolo e mai multă lume; aici suntem prea puţini.
   —  îţi place mişcarea şi mulţimea?
   —     Lumea îmi place. De-aceea m’am bucurat c’ai venit dumneata la noi...
   —  Moşu-meu însă nu se bucură..."
   Ea tăcu. „Să fie deşteptăciune firească?" mă gândeam eu. Ş’aveam o ciudată simţire privind-o acuma. Fiinţa i se însufleţise după vorbire, şi ceva tainic par’că se răspândiâ în juru-i. Şi din ochii ei adânci scăpără o privire furişată. Simţii înfiorarea care deşteaptă gândul unei îmbrăţişări. Şi ’n clipa aceea am înţeles pe dascălul şi unchiul meu, ş’am oftat.
   „De ce oftezi? mă întrebă ea. Şi obrazul
1  se lumină de un zâmbet dulce.
   —  Mă gândeam la ceva.
   —  La ce te gândeai ?“
   Eu tăcui. Ea-si muscă buzele.
                 y    y
   „Nu te superi, vorbii eu deodată, vreau să te întreb un lucru.
   —  Poftim, întreabă; de ce să mă supăr?
   —     Ştiu că moşu-meu e stăpânit de o patimă mare. (Ea-şi întoarse ca’ntr’un fulger ochii spre mine). Dar nu ştiu dacă e fericit..."
   Aşteptam să-şi plece ochii, să se înroşească. Ea mă privi senină. Par’că nu înţelegea. De odată mă întrebă:
   „Poate vrei să ştii dacă mi-i drag boierul?..."
   Făcui semn cu capul: da. Şi par’că mi se înegurară ochii. Sunt îndrăzneli cari te orbesc. Ea însă nu răspunse la întrebarea pe care singură o pusese. Schimbă vorba, şi mă întoarse pe nesimţite prin frunzele moarte ale toamnei spre trăsura care aşteptă la marginea crângului, lâng’o fântână cu cumpănă. Ce mi-a mai spus nu-mi mai aduc aminte; îmi vorbiâ ca o femeie deşteaptă, care ştie să rămâie în cerciil ei de cunoştinţă. Vedeam
                                i   >
că multe, foarte multe lucruri îi sunt străine, că tot este un fond ascuns de barbarie în trupul acela minunat; rămâneam însă uimit de prefacerea grabnică şi de fineţa pe care o câştigase fata aceea din popor.
   Moşul meu eră în adevăr gelos. înţelesei aceasta la întoarcerea mea, înţelesei la masă. Stă trist, cu fruntea încreţită, nu rostiâ nici o vorbă; numai din când în când se uită cu patimă, întărîtat, la Anica. Ea se purtă liniştită, aşa cum trebuie să se poarte o „menajeră" a unui boier mare. într’un timp, moşul m’a privit crunt ş’a zis, par'c’ar fi rostit o sentinţă:
       y              .
   „Dragul meu, poţi să spui tuturora că ’n vieaţa mea nimeni n’are dreptul să se amestece... Dac’ar fi fost după mine, acuma şi formele legale erau săvârşite..."
   Pusei cuţitul şi furculiţa în farfurie şi-l privii.
   „Ce te uiţi asa la mine? N’a vrut ea!“ Si glasul îi eră mânios.
   De vorbit nu mi-a mai vorbit. A băut mult dintr’un vin roş ca rubinul; apoi după masă rămase ostenit par’că, gâfâind, în scaunul lui. A! se prefăcuse mult moşul meu. Anica umblă prin preajma noastră cu paşi nesimţiţi. Unchiul într’o vreme par’că dormită. Ridicând ochii, deodată o văzui pe-aceea la care mă gândeam, în cadrul uşei, privindu-mă fix.
   N’am năzuit niciodată la premii de virtute. Şi nu eră vina mea dacă moşul şi învăţătorul meu Teodor Visarion dormită. Pe urmă eram şi foarte curios; şi sunt un oin care am slăbiciunile mele. Dupăcum vedeţi, o mulţime de scuze.
   Ca un vifor mi s’a tălăzuit în piept, când în fundul coridorului pe care-1. cunoşteam, am simţit-o înainte-mi, când şi-a alipit fruntea
www.dacoramamca.ro
Nrul 6, 1910.
LUCEAFĂRUL
135
ei de a mea. Aveâ o piele foarte fină, i-am pipăit fruntea, ochii şi braţele, şi pe urmă am înţeles de ce nu răspunsese dimineaţă la întrebarea pe care singură şi-o pusese.
   Fata aceasta căzută ca din cer a fost una din rarele bucurii ale vieţii mele.
   Bucuriile însă sunt scurte. Am plecat; — şi eram ca o tristă pasăre călătoare care aşteaptă cu dor o primăvară nouă, ca să se întoarcă la cuibul vechiu.
   în urmă-mi fericirea neguroasă a unchiului Teodor, s’a prăbuşit. Când am aflat, am înţeles şi eu ce-i durerea, şi ’ntr’un târziu m’am mângâiat: asta-i soarta multor dureri.
   Cenuşăreasa din poveste, fiinţa aceasta misterioasă şi rară, căzută într’o lume străină ca ’ntr’o lume a ei, — ca si cum si-ar fi împlinit sorocul unui farmec, şi-a luat într’o
bună zi zborul. S’a plictisit de vieaţa închisă,
s’a hotărît să uite tot ceeace frumoşii ei ochi
                                     »
văzuseră în Apus, tot ceeace mintea ei uşoară prinsese aşa de lesne, — şi s’a dus, a intrat în lumea neînsemnată şi necunoscută a plebei, c’un om de rând.
   „A fugit c’un flăcău..." îmi scria cu amarnică suferinţă moşu-meu; şi eu stăm cu scrisoarea lui în mână şi-mi aminteam de unele nopţi fermecătoare ale vieţii mele. Şi azi mă tulbură amintirea lor. '              ’
   Moşul meu nu s’a resemnat; eu m’am resemnat, pe urmă am început a albi. Ş’am învăţat, din durerile mele, că în vieaţa aceasta nu trebuie să ne mirăm de nimic; si, din ceeace a spus un înţelept că femeia poate trece prin multe prefaceri ca şi prin multe iubiri, şi de fiecare dată se reînoeşte, ca luna.
                                                                                                      Mihail Sadoveanu.
                                               Urieşul şi omul.
                     Eu nu-mi aduc aminte cum s’a ’ntâmplat anume Un urieş în codru şi-un om să se ’mpreune,
                     Să şadă laolaltă ’ntr’o pâne şi ’ntr’o sare;
                     Că nici nu-ţi vine-a crede un‘lucru-aşa de mare!— Dar cumcă ’n lumea veche minunea s’a ’ntâmplat De urme ne’ndoioase la moş Isop am dat.
                     Că adecă spun unii: că nu le-a fost de-a bună!
                     Şi casă nu putură ţinea mult împreună,
                     Că urieşul prinse, fiind cam într’o dungă Pe om chiar unde-1 doare cu vorba să-l împungă; Că-odată urieşu cum aşteptă cu masă Să pice din cătrăuva şi omul său acasă,
                     Şi-apoi fiind o iarnă şi-un frig şi-un ger pe-afară Intrând pe uşă omul suflă de frig în ghiară.
                     ’L întreabă urieşul: — „Ce sufli-asa în deşte?" —
                     —   „De frig să se’ncălzească, că-i ger de prăpădeşte!" Iar dacă se puseră Ia masă să prânzească,
                     Pe cum suflâ-adeneaori de frig să se ’ncălzească, Acum suflă ’n bucate de cald să se răcească.
                     Deci zise urieşul: — „Ce sufli-aşa ’n fiertură?" —
                     —   „De cald să se răcească, să nu mă ard Ia gură".
                     —   „De azi încolo-i pace de-a noastră legătură Să vezi şi să-ţi pierzi urma de prin aretul meu Să n’avem cumva ceartă, ferească Dumnezeu!
                     Mă ştii că la mănie-s ca şi la mână greu!
                     Cu unul care scoate din gură cald şi rece închină-1 şi-ţi fă cruce, un ceas nu-i de-a petrece."
                                                       Ştefan Caqoveanu.
www.dacoromanica.ro
136
LUCEAFĂRUL
Nrul 6, 1910.
                                Florian.
   Niciodată nu văzusem portul, cufundat într’o linişte aşa de mare... Ai fi crezut că e ceasul unu din noapte, dacă lumina vie a soarelui, nu ţi-ar fi desluşit în faţă la câţiva paşi, nemărginirea mărei, albastră sinilie, cu valuri cari se legănau molatic, pe luciul căreiasehodineau trupuri de corăbii
  ce-si întindeau »
                                                                                                  pânzele Ia soare, probfele cu pântecele murdare si >
                                                                                                  coşul înegrit. Pe punţile acestor vapoare eră de asemenea linişte.
Marinarii, cari nu dormeau, petreceau prin crâşmele dosnice. în faţa cafenelelor sub corturi de pânză, erau întinse mese, la cari stătea mulţimea de marinari, căpitani, mecanici,
                                                                                                  fumând leneşi si » >
privind colo în gura buhazului unde ancorase un vas de răsboiu, alb, mare, ca o pasăre uriaşă.
   Pe bricul acesta aveam un prietin din copilărie şi cum nu-1 văzusem de multă vreme, pornii la dânsul. Abia păşii puntea şi santinela îmi ieşi înainte; se duse să-l vestească, iar eu în aşteptare privii gurile tunurilor îmbrăcate în căptuşală de piele; alămurile cari străluceau la soare, frânghiile acelea cari se împleteceau, se pierdeau una în alta aşa că numai un cunoscător le dădea de rost. în jurul lor soldaţii stăteau grupuri-grupuri, unii cetind, alţii vorbind, alţii privind tăcuţi
cu ochii în gol. — Soldatul se întoarse şi dupăce coborîrăm scări mici întortochiate pline de miros de său şi cătran, dădui prin întunerec în faţa unei uşi mici, încât a trebuit să mă ’ndoi jumătate, ca să pot intră.
  Prietenul meu care de abia se trezise, a rămas uimit.
  —     Tueştibre?... Ei, bată-te să te bată! Dar când, cum?
  —      Am venit prin Sulina şi ştiind că eşti aici,
          f       9
m’am abătut şi pe la tine.
  —      Ce bine-ai făcut, bravo! la şezi jos, grăi el întinzându-mi un scaun de-acelea ce se strânge.
  Cu V. Păun — aşa-1 chemă pe prietin —fusesem coleg de şcoală, jucasem amândoi bile în maidanul Străjescu şi mân-casem cu aceeaş linie bătae la palme, dela d-1
Stefănescu. Mai
)
târziu,laliceu,aud
într’o zi că Păun a
plecat. Unde? în
şcoala de marină să se facă ofiţer. Si iată că » > >
Dumnezeu îi ajutase. Băiatul acela micuţ, slab, peltic, cu care jucasem în bile, ajunsese să poarte cu capul lui, pe mări, steagul ţării, să aibă în mâna lui soarta atâtor suflete pe cari cine ştie câte inimi le jeleau!... Dar câtă deosebire!... Nici vorbă să mai aducă cu cel de odinioară. în faţa mea aveam acuma pe marinarul încercat, cu pieptul lat, ochii vii inteligenţi şi plini de neliniştea celor crescuţi pe ape.
Biserica unită Sf. Vasiie din Bucureşti.
www.dacoramamca.ro
Nrul 6, 1910.
LUCEAFĂRUL
137
   —     îţi place mult marea? — îl întrebai eu, dupăce o bună bucată de vreme vorbirăm despre amintiri, prietini, rude...
   —     O iubesc cum nu-ţi poţi închipui! Uite, marea asta capricioasă care-şi schimbă colorile şi glasul de câte trei-patru ori pe zi, mi-a furat sufletul. Te înşeală, e rea, cu toate acestea mirosul ei de sare, fierberea ei spumoasă, glasul, şoaptele, pe cari ni le spune numai nouă marinarilor, mi-au intrat în suflet. O, voi de pe uscat nu
înţelegeţi toate acestea...Noi marinarii, e de ajuns să plecăm pentru câteva zile şi ne şi apucă dorul de a o revedea. E ca si o
               y
femeie iubită, pe care dacă ai părăsit-o, ţi-a lăsat în suflet acel farmec al fiinţei ei, mai presus decât chiar iubirea şi fără de care cu greu vei trăi. Şi nu numai marea, dar chiar vasul acesta cu care ai împărtăşitceasuri de durere, în care ti-ai hodinit oa-
y
sele atâtea nopţi, pe când în jurul tău se deslănţuiau furtunile cele mai groaznice, ajunge cu vremea să-ţi fie mai scump decât chiar cuibul părintesc. Şi ca să-ţi dau o dovadă de cele ce ţi-am spus, am să-ţi povestesc o întâmplare. — Păun se sculă şi începu să-şi rotească ochii pe păreţi. Eu îl urmării şi fără să vreau făcui cunoştinţă cu toată mobila lui. Observai că atât patul, cât şi masa, lampa, erau prinse cu sârme de fier, ca şă nu se răstoarne se vede, Pe măsuţă,
scoici de mare, cărţi italieneşti, o mandolină şi altele. — Păun, dădu jos din peretele care mirosiâ a văpsea proaspetă, o fotografie, mi-o întinse şi vorbi: „Priveşte-1 bine“... apoi scoase dintr’un sertar câteva ţigări de foi.
   — Ei, ce-i cu el? întrebai eu dupăce-mi aruncai ochii pe chipul marinarului fotografiat acolo şi care mărturisesc, nu prea mă atrase. — Ascultând vieaţa omului acestuia, ai să poţi înţelege ce înseamnă dorul
                                                   de mare si de va»
porul pe care ai slujit. Ăsta a fost adevărat marinar, zise el aprinzân-du-şi ţigara. Când am intrat eu în-tâiu în marină, el eră şeful echipajului; pot spune că m’aînvătatme-
           y
seria. Eră groaz-nicglasul lui când pe mare fie cât de puternicăfurtuna, porunciâ suirea la catarge. Putea să clocotească uraganul cât voia, el ca mâţa se ridică tocmai în vârful catargului. Ori ca să-şi părăsească comanda când îi trecea ceasul şi vasul eră în primejdie peste putinţă. Pentru el marea eră o jucărie; o cunoştea" mai de hai ca o mamă feciorul. Când spunea el, pregătiţi-vă de furtună, nici vorbă că trebuia să te aştepţi la aşa ceva. Intrase de copil în oaste şi acum ajunsese cu părul alb, de slujbă însă nu se plângea. Câţi nu-i trecuseră prin mână, la câte contingente nu dăduse el ordin ca să le cânte liberarea, ofiţeri, comăndanţi, fuseseră sub ordinele lui; el
www.dacoramamca.ro
138
LUCEAFĂRUL
Nrul 6, 1910.
stă pe vasul acesta ca ceva de care nimeni nu se puteâ deslipi, căci cine-1 cunoştea mai bine ca dânsul... De altfel eră om bun la inimă; nu eră beţiv, ştia însă să-şi petreacă. — Eu odată însă l-am văzut la slujbă şi de atunci spun drept că nu-l mai pot uită. îmi făceam stagiul ca elev în şcoala de marină. Plecasem noi într’o Vinere din Constanţa. Numai ce ieşim în mare şi unde se stârneşte furtună, da ce furtună, cum nici dânsul nu văzuse. Veniau talazurile, mânia lui Dumnezeu, cât turnul bisericii şi când se năpustiau deasupra bricului, credeai că-1 frâng. Pe punte, în cabină, nimic nu rămăsese bun. Catartele rupte, la cârmă oamenii legaţi... Două zile şi două nopţi a ţinut grozăvenia asta. Toţi oamenii se sleiseră de oboseală. Căpitanul văzând aşa, porunci să se lase un vas în care să se puie jurnalul de bord; — înţelegi, că dacă ne-am înnecâ, să ştie când şi unde. Veni şi-a treia noapte, şi, pot zice că fiecare acuma nu se gândiâ decât la moarte. — Atunci am văzut eu ce înseamnă adevăratul marinar; când toţi ne pierduserăm speranţa, s’a dat jos în cabină, a luat doi oameni din cei mai voinici, a pus să-l lege de mijloc şi singur a luat cârma în stăpânire. Toată noaptea a pândit valurile, şi a strecurat vasul printre gurile prăpăstioase cari i se deschideau în cale, voind să-l înghită pe fiece clipă. Dimineaţa, furtuna s’a mai potolit, şi aşa am putut intră într’un port, la adăpost. Dar în ce hal eram! se speriaseră toţi; să iei sarea cu lopata de pe noi... aşa furtună!...“ — Păun se ridică şi privi pe ochiul mic de geam de unde veniâ un sul de raze... se întoarse, urmând: „Dar, cum ţi-am spus, totul trebuie să aibă un sfârşit. într’o dimineaţă venind la vas, aud că Florian se liberează. Ce mişcare, ce freamăt, nimănui nu ne veniâ a crede; dar şi o tristeţă ne învăluia sufletul. Comandantul ca să dea o pildă, făcu raport ca să fie înaintat ca sublocotenent în rezervă, iar noi hotărîrăm să dăm în cinstea lui o masă. Tot timpul acesta, Florian eră trist, gânditor, iar pe frunte o tăcere şi tristeţă mai mare ca atunci când ne pregăteam să murim în furtuna dela Co-liacra. Veni ziua de 15 Martie. De cu seară comandantul dădu ordin pentru a doua zi, ca trupa să fie în haine de serviciu la cea-
surile 8. Noi luarăm mâncările şi la pupă întinserăm o masă unde aveam să sărbătorim pe cel care ne părăsiâ. Dimneaţa eră frumoasă şi proaspătă. Iaca la ceasurile 8, goarna vesteşte comandantul. Trupa se înşirue pe două rânduri, comandantul scoate ordinul de zi si ceteşte: „în vederea serviciului ce-ai adus marinei şi ţării, M. S. te înaintează la gradul de sublocotenent în rezervă; iar eu voiu da poruncă ca portretul d-tale să se păstreze în careu, ca o pildă pentru munca ce ai depus". Goarnele prind a cântă, soldaţii strigă ură, ofiţerii îl îmbrăţişează... el cu lacrimile în ochi, mulţumeşte beat de bucurie. După aceea masa, discursuri, iar aproape de seară o barcă cu toţi ofiţerii l-au petrecut la ţărm, în strigătele de ură ale soldaţilor cari se urcaseră pe catarg".
   —  Frumoasă răsplată, zisei eu.
   —     Aşa şi trebuie dacă vrei să încurajezi la muncă, răspunse Păun cu glas ca de comandă.
   —  Ei, pe urmă?
   —     A trecut o lună, două şi vieaţa noastră se scurgeâ la fel... slujbă, exerciţii, manevră, petreceri pe uscat şi altele... Uneori în timpul furtunei sau la cine ştie ce întâmplare, numai ce auziai: „Unde-i săracul Florian?..." Mai ales comandantul când da să ocărască pe şeful de echipaj, nu se puteâ să nu pomenească numele lui...
   Eră prin August 189... De o săptămână staţionam în Bosfor. Nici nu mă plictisiâ, nici nu mă încântă vieaţa aceea. Ceva deosebit, erau excursiile pe cari le făceam pe apa albastră, prin faţa palatelor, în care valul bate în scări şi lianele se târâie, acopăr faţada, pe când de după perdele, ochi negri plini de patimi privesc din umbră. Alteori mă duceam la Haidar-Paşa şi de aici priviam noaptea Constantinopolul, ori mă ridicam în cimitirul de pe coastă, unde hodineau oasele celor ce luptase în răsboiul Crimeei. Eră într’o Vineri. Priviam de pe'cuvertă portul plin de vieaţă, când deodată văd venind pe schele un civil. S’apropie şi când ajunge la doi paşi, se opreşte, face un salut milităresc, spunând: „Bine v’am găsit, d-le locotenent!" închipueşte-ţi mirarea mea când I-am cunoscut. „Floaian, tu aici, dar ce vânt
www.dacoramamca.ro
Nrul 6, 1910.
te-a adus? Ei, bată-te să te bată!“ Mă uitam la dânsul şi nu-mi veniâ a crede că-i el!... El se uită Ia mine, clătină din cap şi nu spunea nimic. Eu. nerăbdător dau să-l întreb, dar el îmi şopteşte: „Vă voiu spune mai pe urmă“; şi făcând un pas, începu a privi velele, tunurile, ca şi când ar fi voit să se încredinţeze dacă nu lipseşte ceva pe vas. Faţa lui eră trasă, ochii obosiţi, ca omul care nu dormise. De pe punte toţi se uitau la el cu o bucurie cum nu pot să-ţi spun. După asta ne-am dat noi jos în cabină şi la un păhăruţ cu vin, a prins a-mi povesti toate peripeţiile lui. „Păi, să vezi, d-le locotenent, începu el, dupăce m’am liberat, am plecat acasă cu gândul să mă liniştesc şi eu odată, căci de, mi-o ajunge treizeci de ani de sbucium. Chiteam, că pământul şi pensia ce voiu căpătă dela Stat, să-mi ajungă ca să pot trăi. învăţătorul de acolo, nici una nici două, să mă însoare. M’am gândit eu să mă gospodăresc, căci de bună seamă fără gospodină e peste putinţă. Mergem noi în peţit la popa; avea părintele Tihan o fată, ştii să zici, dă Doamne zile. Nu eră tânără ci după vârsta mea, dar gospodină cum rar se găseşte şi avea o inimă de aur. Ne-am înţeles noi repede. Popa îmi dădea patru fălci de pământ, case cu toată gospodăria dinlăuntru, n’aveam să intru decât cu bastonul. Totul a mers bine, am făcut logodna, am pornit actele, mai erau două săptămâni până Ia nuntă. Pe fată începusem s'o iubesc şi nici ei nu-i displăceam; dar când am văzut că nu-i de glumă, că de-acuma trebuie să m’aşez aici pentru vieaţă, unde m’a pălit un dor nebun de mare şi de bricul meu. Ziua umblam ca beat; în loc să mă gândesc la cele ce trebuia, eu nu aveam înaintea ochilor decât amintirile trăite cu d-voastră. Dar noaptea, abia mă culcam şi deodată mi se părea că aud sgomotul fur-tunei, mai ales când băteâ vântul eră ceva straşnic. Mă sculam din pat, mă apropiam de fereastră şi în loc de somn începeam să mă gândesc la bricul meu, la călătoriile făcute, să ascult glasul vântului care par’că îmi spunea: mergi la datorie. Pe zi ce trecea, deveniam tot mai abătut, părea că în-ghiaţă ceva în mine; iar satul cu gospodăria Iui încunjurat de dealuri, îmi păreâ
139
rece ca un sicriu în care eu unul trebuia să mă ’ngrop de viu.
    —  Ce eşti aşa abătut? mă întrebă părintele.
    —     Ştii ce, zic eu; să vindem pământul, casele, să-mi dai în bani; eu nu pot trăi aici, am să-mi caut o slujbă la mare.
    —  Apoi nu ne-a fost vorba aşa...
    —     Atunci rămâi sănătos, zic eu; şi am plecat. Plângea fata ca o nebună şi pe mine mă rupea la inimă, dar ce eră să fac dacă mă chemă marea, oh, marea asta nebună pe care mi se păreâ că o aud nopţile cum hohoteşte, cum geme şi mă chiaină.
    Păun tăcu... şi clătină din cap. Eu mă uitam ţintă la el. De afară se auzi sunetul valurilor.
    —     Pe urmă am venit Ia Constanţa, dar când am văzut că nu sunteţi acolo, mai mare mi s’a făcut jalea şi dorul. Am găsit un vapor englezesc de marfă şi am venit. Poate că nu vă veţi supără de o rugăminte"... El se întoarse, voi să vorbească, dar de ce, nu ştiu, îşi întrerupse vorba.
    —  Poate voeşti ceva?...
    —  Nu... nimic...
    Zilele cât am stat acolo, şi le petreceâ mai mult pe bord. Peste o săptămână am plecat la Odesa, de acolo ne-am întors în tară. Când am ajuns la Constanţa şi ne-am dat jos, cine crezi că ne-a ieşit întâi înainte, Florian. De atunci n’a mai părăsit Constanţa, cu deosebire că atunci, când staţionăm undeva, la câteva zile vine după noi.
    —     După cele ce-mi spui, atunci mă prind dar că şi acuma trebuie să fie aici, zisei eu.
    —     N’ai greşit. A venit de-o săptămână. în fiecare zi, dă pe la bord, şi caută să afle ce ordine, reparaţii, schimbări sunt, apoi pleacă ca şi cum şi-ar fi împlinit o datorie. Pe urmă se aşează Ia o cafenea si de-acolo ceasuri
      J                    »
întregi priveşte marea. Dacă voeşti, hai în oraş; o să-l cunoşti şi nu cred că are să-ţi displacă.
    Păun şi-a luat sabia, şapca şi am ieşit pe punte. Soarele scoborâ la apus... Dinspre mare veniâ răcoarea sărată adusă de un vânt de sud. Marea săltă, valurile legănau uşor vasul. Clopotul dela gura buhazului, buhăeâ, semn că marea eră neliniştită. Din depărtare, luntri de pescari coborau spre port. Am por-
LtJCfiAFÂRtJL
www.dacoromanica.ro
i4o
Luceafărul
Nrul C, 191(5.
nit-o pe cheiu; la cea dintâi cafenea ne-am oprit. Nu sorbirăm bine băutura şi iată că de după cotitura unei străzi se ivi un om potrivit la statură, voinic, spătos, cu faţa arsă, păroasă. Un mers nesigur şi legănat, doi ochi severi, în cari luceau scânteieri de blândeţe; pe cap purtă o şapcă albă, umblă îmbrăcat cu o bluză de doc, militărească.
   —    Salut, zise el cu glas tare, apropiindu-se de locotenent. Ei, ce mai e nou pe bord, a venit vreun odin?... întrebă el privind pe cheiu.
   —  Până acuma, nu.
   Florian se uită spre fundul mării şi făcu un semn din cap: „La noapte mi se pare că o să dănţăluească marea"...
   La rândul său, Păun întoarse şi el capul.
   —  Atunci sigur că plecăm...
   —  Cum, pe furtună? mtrebaiu eu.
   —    Căpitanul nostru atâta aşteaptă; el nu iese din port până nu vede furtună...
   Florian aprobă cu bucurie din cap; ochii îi străluceau. S’a aşezat după aceea jos şi multă vreme am vorbit de călătorie, de vapoare, mări, furtună, de femei, şi într’un târziu ne-am despărţit. N’am ajuns bine acasă, deodată cerul începu a se acoperi de nouri negri, vântul se întărea pe fiecare clipă, valurile creşteau, întunerecul se făcu tot mai de nepătruns, clopotul dăngăneâ cu glas fioros; la far s’aprinseră lumini, iar la observator se ridică semnalul care prevestea că o să fie mare furtună. Am ieşit pe terasa hotelului; în clipa aceea, un glas de goarnă s’a împrăştiat în văzduh, ca o chemare jalnică ... De pretutindeni grupuri de marinari alergau la vapor. M’ani dat jos şi într’o luptă cu furtuna am ajuns Ia vas. Pe puntea bricului la lumina felinarelor, alunecau umbre, se vedeau desfăcându-se pânze, s’auziau comenzi,
sunetul sifliilor, vasul se legănă ca ’n spaz-
muri. Prin întunerec văzui alte umbre cătă-
                                                                                                                      »
rându-se pe catarge, pe când doi soldaţi des-legau odgoanele.
   Stăm gânditor şi priviam cu inima strânsă, colo, în întunerecul de iad, de unde veniau urletele talazurilor şi unde trebuia să dispară bricul.
   —     Ei, şi la ce nevoie să plece pe-aşa furtună? întrebai eu pe cineva de lângă mine.
   Dar atunci dela spatele meu s’auzi un glas gros: „Aşa trebuie să fie marinarul!" Mă în-torsei surprins. Eră Florian, care urmăriâ cu încordare manevra vaporului. Ne strânserăm manile. Apoi el grăi:                         .
   —  Au să aibă un vânt bun...
   —  Şi unde pleacă?
   —     Constanţa. Dar până ce n’o sta furtuna, rătăcesc pe mare. Comandantul ăsta
ştiu că e adevărat marinar... halal om!
»
   Peste câteva minute, marinarii dădură drumul odgonului şi bricul peri în întunerecul care par’că-1 fură pe neaşteptate... Se mai văzură doar felinarele verzi cari lunecau ca să dispară prin valurile ce înălţau coama de spumă...
   Noaptea cădea târzie şi răceala tot mai umedă, tot mai sărată se făceâ. Am stat aşa multă vreme gândindu-mă la soarta celor plecaţi... Acuma nu se mai vedea nici felinar, nu s’auziâ nici un sgomot şi numai colo la capătul farului, o umbră care priveghiâ în întunerec... Eră Florian.
   M’am întors acasă şi toată noaptea n’am putut durmi de urletul furtunei. Dimineaţa vântul se mai liniştise, dar marea tot se legănă. M'am îmbrăcat şi am pornit Ia cafenea să mă întâlnesc cu Florian. Mi s’a spus că plecase cu cel dintâi vapor. Sigur că se dusese să-şi întâlnească bricul lui iubit.
                                                                                                         N. Dunăreanu.
ZS^)
                                          Muzicei.
                                                            (După Schober).
      Tu artă sfântă, ’n câta clipe grele, în câte vijelii şi sbuciumări Ai picurat nădejdi vieţii mele,
      Ai luminat truditele-mi cărări!
Şi cum porniâ din harfa ta divină Acordul, lin, ca un suspin ceresc,
Şi-mi înveliâ tot sufletu ’n lumină!
— Tu artă sfântă, cum să-ţi inulţămesc?!
                                                                                                           Vasile Stoica.
www.dacoramamca.ro
Nrnl fi, 1910.
LUCEAFĂRUL
141
                                  Poporanismul.
                           — O anchetă literară. —            (Urmare).
      Domnule redactor,
   La întrebările puse de d-voastră în scrisoarea din Septemvrie 1909, îmi iau voia a-mi spune părerile în următoarele:
   1. Ce înţelegeţi sub poporanism în literatură?
   Desvoltarea socială a omenimei cred că merge mână’n mână cu desvoltarea literaturii. Nu în înţelesul acela, că un cap de operă literar s’ar putea naşte numai în sânul unei societăţi, în privinţa socială desăvârşită. Avem cap de opere din timpuri când sclăvia eră în floare, când deci desăvârşirea societăţii omeneşti lăsă foarte mult de dorit. înţeleg această desvoltare — mână’n mână - a literaturii şi a societăţii în ce priveşte conţinutul. Erau vremuri când subiectele literaturii se scoteau aproape excluziv din vieaţa regilor, a preoţimii, a înaltei aristocraţii. Şi dacă vom cercetă istoria vom vedea, că ’n epocile acelea de fapt singure acestea elemente se considerau ca formând societatea omenească. îndată ce s’a desvoltat în apus mai ales — clasa de mijloc, burghezimea, şi a silit clasele de sus să rupă cercul de aur al izolării lor, si societatea omenească s’a îmbogăţit în conţinut, prin acest element nou, vedem că în acelaş interval de timp s’a lărgit şi sfera literaturii. Au început să fie tractate o mulţime de subiecte din vieata
                 i                            t
burghezimei. Cu alte cuvinte: Cu cât se frâng
mai multe boierii cari despart pe om de om,
cu cât se înaintează mai tare cătră tinta fi>
nală: adunarea tuturor oamenilor într’o mare familie omenească, cu atâta subiectele literaturii sunt mai variate, mai multe, mai bogate, mai neobişnuite.
   Ţăranii la toate popoarele sunt elementul cel mai număros, cel mai puternic. Clasa aceasta care cuprinde şi îmbrăţişează întreg pământul unei ţări luând afară oraşele — a rămas însă până în timpurile noastre aşa-zicând afară din societatea omenească. Ei nu s’au îmbulzit până acum să intre, şi foarte puţini i-au chemat să vie. Nu ştiu într’adevăr dacă a făcut asupra cuiva o uriaşe impresie
constatarea următoare: Vii dintrun centru, dintr’o capitală bunăoară, unde pulsează mai tare vieaţa socială modernă. Ochii ţi-s obosiţi de câte-ai văzut, si mintea ta se frământă grozav de câte ai auzit şi ai cetit. Vii cu impresia că are să vie sfârşitul lumii, ori cel puţin o mare, o radicală schimbare în ţara ta, căci în cameră se agită lucruri mari etc. Ieşi din capitală ajungi pe câmp, ajungi la tară. Aici e lumina soarelui orbitoare, aici se întind câmpiile nesfârşite, aici, grozav de liniştiţi, ţăranii muncesc din greu. Şi oriunde vei merge pe întreg cuprinsul ţării tale, vei află tot astfel, un întreg popor, o întreagă lume, care habar n’are de ce-i în capul tău şi de ce să petrece în capitala ţării. întâiu te miri, apoi cu cât cutrieri mai multă lume, ţi se pare că tot ce-ai auzit ş’ai gândit în capitală a fost un vis, că nu poate să fie aceea cristalizarea şi esenţa vieţii unui popor. E vieaţa câtorva sute de mii, dar nu a milioanelor cari constitue un popor.
  O vieaţă socială normală, firească, o vieaţă
socială a unui popor — care să se apropie
de desăvârşire, va fi numai atunci, când acea
vieaţă va fi tesută din bătăile tuturor inimilor > »
unui neam. Tendinţa aceasta de asi aduna » »
fiecare neam toate elementele sale într’o singură mare familie, în care toţi membri să fie într’o formă de iubiţi şi de îndreptăţiţi, în care toţi membri să muncească pentru aceeaş ţintă, însufleţiţi de aceeaş credinţă şi folo-sindu-se de aceleaşi drepturi, e o tendinţă a timpurilor noastre. Mai ales tendinţa de a atrage în această familie mare elementul cel mai puternic, cel mai număros, poporul, — e o lozincă a timpurilor celor mai noue. Şi această tendinţă, întru cât ţinteşte să se realizeze prin legislatură — cred că formează baza poporanismului politic.
  Acum poporanismul în literatură, cred că e îmbrăcarea aceleiaşi tendinţe în haina artelor, în special în vestmântul literaturii. Din capul locului, după a mea părere, direcţia poporanistă în literatură, a început împinsă de această tendinţă. Vezi bine din
www.dacoramamca.ro
142
LUCEAFĂRUL
Nrul 6, 1910.
   partea acelor cari crează nu din partea celor ce imitează într’o direcţie oarecare.
     Cum poate ajuta literatura poporanistă la realizarea tendinţei de a duce poporul în sânul cald al unei singure familii, care să îmbrăţişeze un întreg neam? întrebarea nu s’ar ţinea aici, dar o pun ca să arăt mai evident ce înţeleg sub „poporanism" în literatură.
     Literatura, ca orice artă, descopere vieaţa. Adecă vieaţa în sine nu e ascunsă pentru ochii artistului, el o vede reală, dar e ascunsă pentru muritori de rând, pentru neartişti, şi acestora le-o descopere. Acum în massele poporului trăeşte de fapt o vieaţă uriaşă.
' Dar vieaţa aceasta de-o parte nu e cunoscută, şi deci nu poate fi simţită de păturile mai înalte sociale ale unui neam, — ori e cunoscută numai în parte şi de puţini, — de altă parte trăeşte oarecum inconştie această vieaţă, chiar în poporul, în care o observă artistul. Acum vine artistul în literatură, se coboară în vieaţa poporului, îşi ia subiecte din popor. Şi arătând când o faţă, când alta, când un colţ numai al acestei vieţi, încetul cu încetul ne face să vedem, după munca îndelungată nu a unui         singur, ci a multora,
   decenii întregi, ori şi      mai mult  — ne face
   să întrezărim sufletul păturii dela ţară. Şi dupăce vom vedeâ noi, cei cari suntem în familia neamului, că acel suflet e omenesc în primul rând, că deci nu se deosebeşte în multe privinţe de al nostru, că sufletul acela şi-a păstrat chiar mult din tinereţa şi tăria, pe care noi n’o mai avem, vom simţi lipsa de a ne înfrăţi cu el. Vom vedeâ iarăş, că multe neajunsuri cari sunt legate de acel suflet, pe cari neajunsuri ni le va da literatura poporanistă, se pot vindecă    şi  ne   vom
   convinge dar că nu-i        primejdie să ne  mo-
   lipsim de vr’o boală.
     în chipul acesta literatura poporanistă ne va aduce nu simpatia, — asta ar fi o parodie a scopului urmărit — ci convingerea adevărată, sinceră, trainică a folosului neţărmurit ce l-am avea aducând poporul dela ţară în familia mare a neamului.
     Poate literatura poporanistă să lucre cu aceleaşi mijloace şi cu aceleaşi rezultate la trezirea chiar a poporului asupra vieţii în-
magazinate într’ânsul, ca astfel şi el să ţintească a ajunge în marea societate a neamului întreg? Aşa cum se face azi la noi, evident că nu, evident că. poporanismul în literatura noastră îmbrăţişează numai o parte a chestiei, e făcut numai pentru a apropia de popor păturile mai înalte sociale. Aş trece peste marginile acestui răspuns, dacă aş cercă să arăt că literatura poporanistă pentru popor — care pe el să-l trezească la conştiinţa puterii sale de vieaţă şi să-l împingă a-şi cere dreptul său în societate — ar trebui să aibă cu totul alte calităţi, şi că nici nu se poate face această literatură în stil mare, pânăce poporul nu are o educaţie mai înaintată. Dar educaţia aceasta n’o pot face decât clasele poporului, cari sunt acum educate, — păturile mai înalte. Şi pentru ca ele să se convingă că trebuie făcută această educare, că e de de lipsă şi că e folositoare, trebuie să premeargă literatura poporanistă, cea dintâiu.
  Cum vezi, d-le redactor, eu n’ain cercat să-i dau o definiţie în câţiva termini poporanismului în literatură. Am spus ce cred eu despre poporanismul acesta, şi nu ştiu nici cine a folosit mai întâi acest termin, nici ce înţeles i-a dat. Căci de pildă Haşdeu foloseâ acest termin pentru poeziile din popor.
  Trec acum la întrebarea a doua.
  Cari dintre scriitorii noştri reprezintă poporanismul? După cele desvoltate mai sus, evident că toţi aceia cari luându-şi subiecte din natura ce ’ncunjurâ pe ţărani, din credinţele si datinele lor, au tractat acele subiecte serios, adecă cu gândul să ne arete cum e într’adevăr vieaţa acestei pături sociale, ca să-i putem cunoaşte sufletul, cu calităţile bune sau rele. Acum, se ’nţelege de sine, că nu-s poporanişti indivizii cari aduc în scrierile lor pe ţăran sau vieaţa Iui, numai ca un spectacol pentru boieri, ca o variaţie, ca o curiozitate, — nici aceia cari — imitând ce-i la modă —s’apucă să descrie vieaţa ţăranilor ş’apoi n’o mai scot din ha? ce? din căciulă, opinci, miţos etc., nici aceia cari de câteori au lipsă de patriotism înhaţă de plete pe vr’un mocan. Poporanist va fi aşa dară Alexandri într’o bună parte a activităţii sale, deşi el n’a atras atenţia asupra vieţii
www.dacoramamca.ro
Nriil 6, 1910.
LUCEAFĂRUL
143
ţăranilor, dar a atras-o asupra expresiei artistice a acestei vieţi asupra .literaturii poporale, mai ales asupra poeziei din popor.
   Poporanist A. Russo, care în „Cântarea României" a idealizat pământul şi ceriul României - leagănul şi biserica poporului român.
   Poporanist Eminescu, care a înfrăţit limba poporului cu limba cărţilor sfinte, care lasă astfel deschisă întrebarea că dacă această limbă a poporului poate să se înalţe aşa de sus cu minunatele calităţi cari le are, urzitorul acelei limbi să nu se poată?
   Poporanist Slavici, atât de sincer în toate nuvelele sale din vieaţa poporului.
   Poporanist Coşbuc, care de-un gând cu Eminescu — ne-a ridicat multe chipuri din popor la treapta unei aristocraţii ţărăneşti, ca să mă exprim astfel, în Baladele şi Idilele sale. Căci după cum azi fiecare să ţine mândru a se folosi de limba lui Eminescu, astfel cred că fiecare s’ar mândri să poată da mâna c’o „Subţirică din vecini" sau cu celce „mai bine aprinde tot satul" decât să se desbare de iubita lui.
   Poporanist Goga, care sfinţeşte marile dureri dela sate, îmbrăcându-le în arme de luptă ori în haina neagră a resemnării dureroase.
   Poporanist Sandu-Aldea care ne dă vieaţa ţăranilor sei aşa cum este, ca o mare inconştie, dar plină de furtuni, din cari se desprinde când şi când câte una, desvălindu-ne lucruri noue. Poporanist prin iubirea cea mare a naturii în sânul căreia trăieşte poporul.
   Poporanist Sadoveanu, în o bună parte a nuvelelor sale, în topirea naturii în sufletul, în vieaţa eroilor dela ţară, în acest amestec
minunat a simţurilor omeneşti cu înfierările naturii încunjurătoare.
         . *
   La întrebarea: Cu cari opere din celelalte arte se poate ilustră poporanismul? Să-mi dai voe, d-le redactor, să nu răspund. Poate că nici nu m’aş pricepe. Mărturisesc însă, că după convingerea mea Grigorescu e cel mai mare poporanist ce l-am avut, în toate artele. El a realizat în pictură ţinta poporanismului în politică, pe care o urmăreşte şi poporanismul în literatură: Pânzele lui dela ţară sunt primite şi admirate în cercurile cele mai înalte... *
   La întrebarea a treia, dacă admit poporanismul în literatură,, vezi bine, nu pot să răspund decât afirmativ. Pentrucă-s de convingerea că vieaţa ce trăeşte în popor trebuie să fie cunoscută şi simţită tot mai tare. Şi-s de convingerea că multe rele cari bântue în popor trebuie sanate, şi mai ales cred că trebuie să ne întoarcem cu mare dragoste spre acest uriaş, în multe privinţe mut şi surd — pentrucă din el izvoreşte toată puterea, şi pe el se bazează tot viitorul nostru.
   Se ’nţelege însă, eu nu pricep direcţia aceasta excluzivistă. Ca de-aici încolo să facem tot poporanism. Vieaţă este destulă în toate păturile societăţii. Vieaţă sănătoasă, vieaţă bolnavă, apariţii de tot felul, cari nu trebuie neglijate. Căci o desvoltare unilaterală nu e niciodată a bine. Să lăsăm deci pe fiecare să-şi iee subiectele de unde se pricepe, de unde se simte atras. Fiind direcţia poporanistă o direcţie nouă, a vremii noastre, va avea pe mult timp destui ucenici.
   (Va urmă).                   I. Agârblceanu.
                                                                                                            Aş vrea să fiu
Aş vrea să fiu un înger cu ochi albaştrii, dulci Să stau de tine-aproape — când capul drag ţi-1 culci Zirnbind, pe căpătâiul ca neaua de curat —
Să-ţi plec în taină ochii ce-ades in’au înşelat.
un înger...
     Aş vrea să fiu un înger cu părul lung, bălai S’aştept la vrenie-odată in poarta dela rai Şi tu să vii iubite din lumea asta ’nvins,
     Cu ochii ’n jos, cu părul de-a vieţii iarnă nins.
                                  Să-ţi ies în drum — şi mâna prinzându-ţi — să pornesc Cu tine ’ncet spre tronul Părintelui Ceresc.
                                  Iar când vei sta ’naintei cu negrul tău păcat,
                                  Atunci să-mi plec genunchii, să-i spun, că te-am iertat.
                                                            Ecaterina Pitiş.
www.dacoramamca.ro
LUCEAFĂRUL
Nrul 6, 1910.
144
                            Ca florile ce ’n umbră...
                              Ce sont Ies plus inauvais Lcs vers que du tiroir pour la foule on delivre Lcs mcillcurs soni Ies vers qu’on ne finit jarnais!
                                                                                                                                       Edmond Rostand.
O, versuri, versuri scumpe lăsate în uitare,
Crâmpeie de poemă rămasă nesfârşită,
Svârlite între plicuri, în colţuri de săltare,
Voi sunteţi tot ce lasă mai vrednic o iubită...
Pluteşte ’n jurul vostru un farmec de grădină Ce arde în amurgul de toamnă ’ntârziată Parfumuri vagi de frunze, parfumuri în surdină Şi flori nedesluşite ce cântă dintr’odată.
Tablou străvechiu, pe care penelul nu mai merse Ci ’n locul său doar vremea trecu nemilostivă, — Voi sunteţi ca o pânză cu liniile şterse în cari ghiceşti, departe, o largă perspectivă,..
Svârlite ’ntre profiluri bizare şi stângace Pe cari, aceeaş mână pe foaie le trimise,
O versuri, amintirea în suflet vă preface Din fiecare strofă un stol întreg de vise...
Sunt ani şi ani de-atuncia... Un vers, — e o durere... O primăvară altul... şi altul o femeie...
Sunt seri de toamnă pline de doruri şi chimere E vieaţa-mi răsleţitâ in tristele crâmpeie.
Sonete începute, poeme nesfârşite Tovarăşi dragi din ceasuri de grea singurăte, Muriţi... muriţi acolo, buchete risipite Ca florile ce ’n umbră se sting necercetate,
O, versuri, versuri scumpe uitate prin săltare... Privelişti largi, parfumuri ce n’a creat natura; Preludii de orhestră svârlite la ’ntâmplare ’Nainte de-a începe să cânte uvertura!...
   Paris, Februarie 1910.               Victor Eftimiu.
                                  Hamlet.
Ca ’n nopţile grozave când iţi ieşiâ în cale în raza lunei, spectrul învestmântat în zale Acelaş e pământul şi tot aşa de mic, —
O prinţ ce-ai plâns pe ţeasta bufonului Yorik!
Acelaş e pământul: o temniţă de plângeri Şi cheia astei temniţi o ţin ai morţii îngeri Iar noi, Hamlet, ca tine de spectre urmăriţi Fricoşi să cerem cheia, murim nepregătiţi.
Şi azi, ca altădată, nebuna, trista mare Amestecă strigarea-i cu vesele fanfare,
Şi azi mai ispiteşte sărmanul Guildenstern Şi azi, Osric îşi cântă salutul său etern.
Laerte strânge şi-astăzi oştirile rebele,
Urlând pe-o groapă scumpă... Ascuns printre perdele Pândind un gest, o vorbă, a tronului regal Polonius aşteaptă şi-acuma un pumnal.
                                Mai creşte rosmarinul Ofeliei iubite...
                                Şi multe gânduri, astăzi, rămân ne ’mpărtăşite Dar vai, să le culeagă ce suflete mai sunt?
                                Ofelia, Horaţiu, rămas-au în mormânt....
                                  Paris, Ianuarie 1910.               Victor Eftimiu.
                                        Nunta.
Din trei colţuri ale lumei S’au pornit crai şi crăiese, Fete ca şi floarea spumei,
Feţi frumoşi cu feţe-alese.
Pe cai albi, scăldaţi în spume Şi cu nările de foc,
Vin s’aducă veşti din lume Iar miresei mult noroc...
Sună ’n codru glas de bucium Nuntă mare se porneşte, . Toţi copaci-s plini de sbucium Şi pe cer luna tot creşte.
Iar când zorile se ’ngână, Nuntă mare.se sfârşeşte, Oaspeţii se iau de mână Codru ’n urmă-le şopteşte...
                                      Doar mireasa ’n el rămâne Albă e, ca şi un crinr Dormitând, par’că îşi spune Basmul... zorilor ce vin.
                                                              T. Mălin,
www.dacoramamca.ro
Nrul G, 19i0.
LtJCEAFlRUL
145
                                   Cronică teatrală.
                          — Electra de Sofocle şi Chinul de A. D. Florescu. —
                                                                                                                     Bucureşti, 23/11 1910.
   Nu am scris niciodată amănunte despre jocul artiştilor teatrului naţional. Pentruca ele să aibă înţeles, pentru Ardeal, ar trebui ca jocul să fie totdeauna vrednic de adorare şi ca raportorul să aibă răgazul de-a urmări zilnic desvoltarea artiştilor al căror apostol s’ar face. Aceasta ar presupune artişti mari al căror fel se studiază cu pasiune şi se propagă cu foc de criticul zelos. Aşa ceva să nu mi se ceară, căci nu poate fi.
   Dar, uite, astăzi sunt şi eu şi vesel şi indignat. Şi vreau să spun de ce...
   Clitemnestra, regina speriată din patu-i vinovat de chipul soţului care-i apare ’n vis, a trimis ca sol de pace, de împăciuire, pe Hrisotemis: A trimis-o cu jertfa la mormântul tatălui, bărbatului. Hrisotemis ne-a povestit tăinuit cum o munceşte spaima pe mamă-sa. Şi regina vine acum să-şi uşureze inima în templul lui Apolon. Col6 s’a rugat Hrisotemis — crede ea; aici se roagă ea; două rugăciuni. Ce trebuie să fie ’n sufletul ce caută astfel pacea? O aşteptăm. Şi vine
—   în Bucureşti — aşa: Uşa se dă ’n lături şi d-şoara Eug. Ciucurescu — Clitemnestra ţâşneşte — în haină roşie şi albă — pe treptele palatului izbind toiagul regal în piatră. A fost par’că mişcarea lui: „V’am prins! Ce mai puteţi zice?" Aşa ies din cutioare cu arcuri păpuşile. Continuarea a fost ca şi începutul, fără mlădiere fizică, fără vibrări sentimentale în glas, fără putinţa de-a evidenţia simţiri clare.
   Şi totuş raportorul unei gazete spune lumii că Clitemnestra a fost „impunătoare"! Tocmai mărimea îi lipsiâ! Şi supărat mă gândeam, că este deparle dela Vidra lui Haşdeu până la Clitemnestra lui Sofocle.
   Ceva mai mare este rolul Hrisotemisei. D-ra A. Macri a fost la înălţimea lui. Sveltâ, reflectând în corp fragilitatea şi îndoirea sufletească ce-o caracterizează; în haină albă, şi blondă, chip de nevinovăţie şi copilă fără nici o putere mai bărbătească; calculată până in amănunte în toate reţinerile sale instinctive; nepărăsind niciodată sufletul ce şi-a dat ca soră a Electrei şi contrast al Electrei, — d-ra A. Macri a fost parte bună din succesul tragediei. în „Electra" sunt scene grele, sunt sentimente mixte cari cer talent şi stăpânire. D-ra A. Macri a înţeles şi a putut să întrupeze înţelesul. lat-o venind dela mormânt veselă că Orest trebuie să fie pe-aici, o bucurie înlăcrimată din ochi şi din glas; iat-o uimită, întristată că nu-i aşa; iat-o răcindu-se, mereu, făcându-se de ghiaţă, despărţind c’un gest domol de mână pe sora care-i cere să omoare, împreună cu ea, pe mama şi pe Egist; iat-o sigură de calea sa, de bunătatea gândului său, dispărând c’un fior liniştit: Dela groapă până la reîntrarea în palat, o trecere prin atâtea simţiri şi pe subt toate, acolo în suflet, o liniştită, firească oprire în marginile feminismului blând ... Despre cine poate să ne dea acest joc nu. se poate zice că este „simpatică"; este
—   pricepută 1
   Şi ce zice celce nu iscăleşte, un raportor? Zice şi despre ea, ca despre toţi, că „nu a trecut peste o declamaţie a rolului!"
   „Electra" este tragedia femeilor. Bărbaţii pun la cale răzbunarea, la început, o săvârşesc, la sfârşit, iar între sfârşit şi început stăpânesc femeile scena: Amicele Electrei, albele cântăreţe ale Hrisotemisei, femeile Cli-temnestrei, un stol mare, vre-o treizeci. Şi ’n mijlocul lor Electra, Hrisotemis, Clitemnestra şi Fruntaşa corului.
   Rolul cel mai greu este al Electrei: O nenorocită prin vina altora, o nenorocită prin proprie chinuire, iubind şi urînd cu aceeaşi putere, trecând cu aceeaşi adâncime dintr’o simţire în alta, chemând dreptatea cu toată asprimea ci, urlând după dreptate, frângându-se, căzând acum, svâcnind îndată de bucuria vestei bune: este un rol pentru suflete tari şi cu multe coarde. D-na O. Bârsan a îndrăznit. Succesul ne-a dovedit că aveâ dreptul să înainteze. Electra este nenorocită, d-na Bârsan este poate prea nenorocită; când nimic nu se scoboară ameninţător deasupra capului, acest cap se poate plecă mai puţin, poate stă mai drept; când prietenele o ştiu, o înţeleg şi consimt, ea poate fi odată mai puţin misterioasă, mai puţin amară altădată'); simţirile sunt violente şi totuş un pic de scădere a diapazonului de ieri ni se pare necesar. Dar rolul i-a fost bogat, susţinut, fără nici o cădere, dela început până la groaznicul strigăt: „Mai dă odată!" Desăvârşită fu plângerea morţii lui Orest cu urna în braţe; uşoară, firească bucuria că-l revede — cum durerea brăzdâ încă această bucurie, nu se poate spune, se vede numai şi se simte; repede, sclipită recunoaşterea inelului, repede pentruca loc să fie pentru gingaşa atârnare de gâtul, de ochii fratelui întors; frumoasă căderea recunoscătoare la picioarele bătrânului; viforoasa alergare pe trepte, în palat, după pasul răsbunărilor păru o deslegare întreagă a tot ce în fiinţa aceasta îngrămădiseră ani nesfârşiţi de durere frângătoare şi de furioasă clocire a mâniei; cine poate atât, va puteâ mult.
   Pentru ceiace privesc şi originele jocului este interesant să dea atenţie jocului celui mai potolit, întrucât aici poate fi vorba de aceasta, jocului d-nei lrina Leonescu. Fruntaşa corului se potriviâ ca glas, ca rostire, Electrei. Sugestie...
   Dintre bărbaţi Pilade nu spune nici o vorbă. Eram curios să văd ce va da mutul P. lancovescu. A ieşit! Ceilalţi actori au fost V. Leonescu, A. Atanasiu şi 1. Petrescu. Petrescu este Bătrânul; bătrânului i-aş fi dorit un mic adaos de şiretenie şi odată o grăbire a cuvântului. Grecii vorbiau mai iute; iar învălmăşala carelor ce-1 ucid — cum minte el — pe Orest, ar povesti-o mai prăbuşit orice om, de oriunde. V. Leonescu are „adoratorii" săi, auzisem altădată pe nu mai ştiu cine care explică nişte salve de aplauze. El
    ') De exemplu: Târirea aceea pe trepte, la începutul actului...
www.dacoromanica.ro
146
LUCEAFĂRUL
Nrul 6, 1910.
nu-i o natură bogată; în două roluri mari l-am văzut subţiindu-şi mijloacele, ca să-i ajungă până la capăt. Dar aici, concentrat, într’o singură scenă, venind ca un imperator, văzând iute şi plecând prompt la moarte, el dete dramei sfârşitul năpraznic ce i se cuvine: o lumină, un pârâit puternic, linişte; patru versuri scurte încheie catastrofa. Dacă „zeii" ucideau aşa, ei nu erau numai ucigaşi drepţi, ci şi lovitori pe scurt...
   Aşa s’a jucat „Electra".
   Aristotele constată de mult, într’un capitol al Poeticei sale, că subiectele sguduitoare nu sunt cele ce se petrec între duşmani sau între oameni ce nu-şi sunt nici duşmani, nici prietini, ci acelea in care suferinţa copleşeşte iubiri şi prietenii, in care fratele omoară pe frate, fiul pe tata, tata pe fiu, fiul pe mama sau mama pe fiu, sau în care ei vreau cel puţin să-şi omoare sângele — subiecte de acestea „trebue să caute" poeţii. El zice târziu; poeţii le căutaseră; le găsiseră. Aristotele însuşi citează ca exemplu pe Orest şi Cli-temnestra care moare de mâna fiului. Şi filozoful adaugă: Dar poetul trebuie să fie iscusit. Mai bine este, după el, ca ucigaşul să nu ştie pe cine-a ucis şi să afle dupăce a ucis; mai bine, fiindcă este mai puţin jignitor şi fiindcă recunoaşterea are apoi un efect sdrobitor...
   Acel „mai bine" este pentru actor un „mai uşor". El există însă şi pentru „Electra", în care „fiica" şi „mama" s’au uitat aproape cu totul, în care se întâlnesc ca duşmane o Electră şi-o Clitemnestră. Dar ele se întâlnesc zilnic, trecutul înviază, se împleteşte cu prezentul şi ce amândouă fac să simţim complicat actorul exprimă mai greu.
   De aceea este curaj să încerci cu „Electra". De aceea succesul ei — minus Clitemnestră — ne dă dreptul să sperăm că drama antică va fi reprezentată şi în viitor.
   „Chinul" este o piesă pe care o fac cu putinţă două scene, aşezate la sfârşitul actului 11. şi III.
   într’una se luptă mama şi logodnica, iar în cealaltă singură mama cu un tânăr care începe a cădeâ, care cade mai apoi prada unei idei fixe: Ideia că va nebuni, fiindcă tatăl lui a murit nebun, fiindcă bunicul despre tată a fost nebun, fiindcă moştenirea bolnăvicioasă îl va culege şi pe el din lumea celor sănătoşi. Decât aşa, mai bine va renunţă la norocul ce-i iese în cale in chipul unei fete mândre s’o mănânci cu ochii, mai bine va muri, se va sinucide, ca tatăl său, decât să aştepte nebunia cu înfăţişarea ei grozavă, cu stingerea a tot ce-i suflet comunicativ în om.
   Pentru un bărbat, care este un mare specialist tocmai în chestiuni de ereditate, care-i convins că in 85 din 100 de cazuri boala se moşteneşte, siguranţa motivului, întemeiată pe socoteala că-i greu să crezi că faci parte chiar din cele 15 procente, devine absolută. El va muri.
   Motivul este, evident, penibil: Un învăţat să sbu-ciumă două acte şi jumătate supt chinul ideii fixe — care creşte mereu; mereu - că va trebui să înebu-nească. Subiectul umple scena cu o atmosferă de
depresiune. Şi în ea nu creşte nimic eroic în erou; din contră, frica omenească, setea de a trăi, stăpâna ce ne mână pe toţi din urmă şi înainte, îl scade şi pe el, 11 scade în regiuni de care, după actul întâi, nu ai fi îndrăznit să-l apropii: depresiunea nu-i numai intelectuală, este şi morală. El amână deschiderea cursului universitar „despre ereditate", fiindcă ar trebui să-şi expună teoria propriei sale nimiciri viitoare; dus de afect el schimbă procentul 85 în 58 ori 45, în cartea, „despre ereditate", ce tocmai tipăreşte: aici ajunge eruditul, intelectualul Dinu Mureş.
   Pentru mine, omul acesta nu creşte organic din instinctele sale, ci este o simplă construcţie. El este şi a fost până acum un muncitor mare; un optimist care va spori ştiinţa şi va face mult bine; un bărbat care iubeşte după ce a ales, prin afinitate, perfect; un om drept; un fiu ales; tot ce este el până acum nu este cu putinţă decât dacă la rădăcina fiinţei lui a fost un trunchiu sănătos, instincte bune. Şi el, marele psihiatru, el, marele psiholog, el, observatorul fin al vieţii nervoase şi sufleteşti — nu s’a observat şi pe sine? El nu se cunoaşte pe sine? Şi o vorbă-1 poate aruncă aşa repede şi mai ales aşa de adânc în prăpastia fricei şi desperării ? Dinu cade prea repede şi prea si mp lu în acea micşorare sufletească de care autorul are trebuinţă.
   Lupta este aşezată în capul doctorului, este înfundată în el; şi nu-i nici dintre acelea ce sunt lupte veritabile de îndoieli. Pentru el totul este sigur. Este aşa de sigur încât este mirare că a mai trăit până să afle că tatăl său a fost — un Francez sănătos.
   Geometrie poetică: linia oblică coboară până la descoperirea... Francezului, apoi urcă iar şi are tendinţa de-a mai urcă încet... „Geometrie" este figură poetică, trop; dar tropul îl inspiră piesa. Din mulţimea de persoane din actul întâiu abia rămân trei în joc. Actul cu doctorii lui mărginiţi, mişei ori senatori în cazul cel mai bun, făceâ contrast cu nobilul Dinu Mureş; pe Mureş actul îl priveşte intim numai întrucât arată mediul din care poate ieşi descoperirea spusă în faţă că el este un viitor nebun. Şi actul poate pieri in-gustând scena, micşorând persoanele. Acum poate veni şi — vine linia geometrică a calculului dramatic. Pe lângă ea nu mai e vieaţă, nu izvoreşte vieaţă. Se face răceală, încât — ai vreme să priveşti şi biblioteca doctorului la care nici el, nici altcineva nu se uită niciodată.
   „Chinul" este, pe scenă, opera a trei actori, dintre care doi mari: Aristiţa Romanescu şi N. Soreanu, iar unul o speranţă caldă: Tina Barbu.
   Şi totuşi, va trece, va trece şi „Chinul", deoarece publicul nu se poate agită cu secrete ghicite. Am voit să văz „Chinul" şi a doua oară. Mergând spre teatru, mă gândeam: „Ce-o să mai fie în piesa d-lui A. D. Florescu? Eu ştiu acum că Dinu este sănătos, descoperirea mami-si mă va opri de-a mă mai teme de soartea eroului, interesul va scădeâ ca un muc de felinar; de ce să mai merg?" Şi am plecat acasă fără nici o părere de rău.
   în dramă căutăm şi cerem vieaţă.
                                                                                                                      G. Bogdan-Duică.
www.dacoromanica.ro
Nrul 6, 1910.
LUCEAFĂRUL
147
                             Ultima piesă a lui Rostand.
                            — „Chantecler“, poem dramatic în patru acte. —
   După un vodevil slab, jucat fără nici un succes la micul teatru Cluny, din cartierul latin, după uri volum de poezii primite cu simpatie de public şi după un şir de piese în versuri (Les Romanesques, Princesse Lointaine, La Samaritaine etc.) pline de poezie, dar cari nu reuşiseră să facă din Edrnond Rostand un autor mondial, — gloriosul academician de azi uimi lumea cu „Cyrano de Bergerac". Seara premierii (Decemvrie, 1897) fii un eveniment în istoria literaturii dramatice. Privitorii, exaltaţi, se sărutau în teatru, fără să se cunoască măcar, iar cei mai severi critici, cântară reînvierea vremurilor de glorie a teatrului francez şi încununară fruntea poetului cu nimbul nemuririi. Un nou vulcan de inspiraţie ţâşnise dintr’odată, neaşteptat, şi umpluse cu raze strălucitoare, multicolore, cerul poeziei.
   Teatrul francez, copleşit pe vremea aceea de dramele nebuloase ale nordului, atât de nepotrivite cu spiritul clar al galilor, se trezi dintr’odată, mai semeţ ca ’n cele mai glorioase vremuri ale sale. Poezia, violată de urmaşii marilor Baudelaire, Mallarme, Ver-laine, Rolinat etc.; îşi regăsiâ seninele izvoare de inspiraţie ale trecutului, iar versul francez, strălucirea clasicilor.
   Simbolul viu al celui mai nobil dintre neamuri, Cyrano redeşteptă mândria rasei. Sentimental, ironic, entuziast, sceptic, inteligent, naiv, eroic şi timid, — aşa fu Cyrano
si ’n el trăiau toate însuşirile sufleteşti ale * » »
acestui popor ce nu cunoaşte ipocrizia.
   Scrisă într’un avânt, cu o acţiune plină de mişcare, piesa eroică a lui Rostand trădâ pe măiestrul scenei, iar versurile ei, încărcate de imagini, covârşite de vorbe de spirit şi totuş, limpezi ca cel mai pur cristal şi uşoare ca eterul, anunţau pe poetul aşteptat. Litera--tura dramatică trăi zile de glorie cum nu-şi mai amintea nici un contimporan; pământul întreg fu plin de versurile noi, create cu o spontaneitate pe care numai natura o are, versurile pe cari divinul Coquelin le asvârliâ cu glas de trâmbiţă, până ’n cea din urmă bancă a galeriilor.
   ...Apoi, veni „L’Aiglon", dramă în şase acte. Ea nu mai putu adăogâ nimic la gloria celui ce scrisese „Cyrano". Aceleaşi versuri sonore, poate mai puţin spontane, mai chinuite ca în „Cyrano" şi aceeaş fantazie care crease nemuritoarea figură. Dar silueta firavă a fiului lui Napoleon eră umbrită de puternicul profil al poetului-erou. Eră prea aproape poate, epoca în care se petrecea acţiunea lui „Aiglon", ori tehnica piesei nu se apropia de a lui „Cyrano", ori toată alcătuirea ei n’aveâ originalitatea celeilalte piese, — dar „L’Aiglon" n’a mai stârnit entuziasmul firesc ce sguduie bolţile teatrului dela Porte Saint-Martin, în neuitata seară a Iui 23 Decemvrie 1897. Iar criticii nu mai fură cântăreţi, ci rămaseră critici.
   Câtva timp, obosit de glorie, încărcat de bani, Rostand nu mai scrise nimic.
   „Aveam câteva piese în cap — spuneâ el demult, unui ziarist — dar nu ştiam pe care s’o încep. Acum, mă voiu strămută la Cambo, şi acolo, am să scriu una, fără îndoială".
   într’o zi, Rostand se uită la coteţurile din curtea unei case ţărăneşti. într’o cuşcă, eră o mierlă. Iată că intră un cocoş. După atitudinea mierlei, i se păru că ea îşi bate joc de cocoş. Ce va fi gândind oare cocoşul? Va fi ştiind el că mierla îl batjocoreşte.
   Şi o lume de simboluri începu să chinuiască pe poet.
   Oare toate animalele acestea, înzestrate cu minte omenească, n’ar putea intră în literatură, ca în fabulele lui Lafontaine? Ideia unei piese i se păru absurdă. Apoi, la gândul că şi Aristofane îşi îmbrăcase eroii cu pene, Rostand hotărî să scrie o piesă în versuri şi se apucă de lucru. Lumea literară, pentru care orice mişcare a lui Rostand eră plină de interes, află îndată vestea, şi, încetul cu încetul, începu să se obişnuiască cu gândul că într’o bună zi, va vedeâ pe scenă actorii îmbrăcaţi ca pasările, învârtindu-se în cuşti, sburând prin pomi, şi împroşcându-se cu versuri imitative. O reclamă care ţinu câţiva ani — şi de care, zice-se, nu-i de vină nici autorul şi nici directorii teatruluj — pregăteâ
www.dacoromanica.ro
148
LUCEAFĂRUL
Nrul 6, 1910.
publicul pentru o operă extraordinară, dacă nu superioară lui Cyrano, cel puţin egală cu el. Iată însă că marele Coquelin moare. Cine va mai trâmbiţă versurile noui ale lui Rostand? Reprezentarea piesei se amână din nou, felurite sgomote se răspândeau în presă, prietenii continuară să laude, duşmanii să facă ironii, prorocind reprezentarea nouei piese la calendele greceşti, — până când, după multe ezitări, Lucien Guitry, cunoscutul actor, îmbrăcat în penele lui Ch an tec Ier, îşi svârli cel dintâi Cucuricu! în seara de 7 Februarie 1910.
                                                                               N’a fost o desiluzie, cum vestiseră unii şi cum sperau cei mai mulţi, n’a fost nici
Act. I. Imnul Soarelui.
un triumf, cum au anunţat presei lor, simpaticii trimişi ai gazetelor [engleze. Geniul francez trebuia să strălucească încă odată, oricât de amar va fi fost rânjetul celor dela Vossische Zeitung, ori alte publicaţii nemţeşti, dar admiratorii lui Rostand trebuiră să recunoască pe faţă că autorul lor favorit n’a dat o operă complectă, vrednică de Cyrano.
   „Chantecler" nu e, propriu zis, o piesă de teatru, ci un poem feeric, izvorît dintr’o fantazie rară, căruia o muzică de scenă i-ar fi ridicat valoarea, şi din care nişte interpreţi de mărimea lui Coquelin, ar fi făcut un nou succes mondial. Dar Coquelin a murit, muzica de scenă lipseşte. Lucien Guitry, care, în piesele moderne e un artist incomparabil, a fost un cocoş trist, care nu-şi umflă plămânii să cânte în zorile viorii, ci silabiseşte ca eroii blazaţi, din piesele de salon. în gura lui, versurile n’au lumina de pureubeu ^i so-
noritatea de trâmbiţă pe care le-ar fi dat-o Coquelin. în înfăţişarea lui, se răsfrânge oboseala veacului şi toată neurastenia modernă.
                                                                          Ce vreţi? Dela Cortelon al lui Bernstein si * »
până Ia „Chantecler“ al lui Rostand e o distanţă pe care nici un artist dramatic, ori cât ar fi el de priceput, n’o poate străbate. Numai la noi se încumetă unii actori să joace pe Bolborici, din „Tudorache Sucitul" şi pe eroul viforos al cutărei tragedii istorice ...
   Primul act din „Chantecler" se petrece în decorul prozaic şi pitoresc al unei „găinării". Găinile, curcanii, raţele se învârtesc în jurul unei sperietori uriaşe ')•
                                                                             Cocoşul intră în scenă, asvârlindu-şi „Im-
                                                    Act. II. Dimineaţa cocoşului.
nul cătră Soare", atât de celebru, înainte de reprezentaţie chiar.
   Găinele, curcanul, bibilica şi câinele stau de vorbă, când, o bubuitură de puşcă se aude şi din aer, cade, rănită, o găină sălbatecă (La faisane, jucată de d-na Simone. Ca şi Guitry, fosta soţie a lui Bargy a fost trinieasă de majoritatea criticilor, înapoi, la piesa de salon, căci nu se pricepe să spuie versurile...). Ea cere adăpost şi câinele Patou o ascunde în cuşca lui. Câinele Patou e întruchiparea dobitocească a omului bun, prietenos şi înţelept. Chantecler dă de fazană în găinăria lui şi-i recită versuri galante. Se lasă amurgul.
   ') De altfel, toate decorurile sunt de câteva ori mai mari ca în realitate, ca să fie în proporţie cu mărimea actorilor împănaţi.
   „între d-voastră şi scenă, am pus o sticlă măritoare" spune cu multă poezie, prologul, adresându-se publicului, înainte de ridicarea cortinei. Prologul a fost spus de Jean Coquelin, fiul lui Coquelin, şi care, în piesă, joacă pe câinele Patou,
www.dacoramamca.ro
Nnil 6, 1910.
LUCEAFĂRUL
149
Toată lumea pleacă, lăsând scena în prada pasărilor de noapte, cari, clipindu-şi ochii roşii, conspiră împotriva cocoşului.
   Complotul acesta continuă în actul al doilea, în pădure, când bufniţele se plâng împotriva lui Chantecler. De ce-l urăsc ele pe cocoş? Fiindcă e frumos, e iubit şi prin cântecul său, alungă noaptea, noaptea atât de dragă lor... Ghiciţi simbolul...
   Pasările de noapte, ştiind că Chantecler e poftit în ziua aceea la Bibilică, hotăresc să furişeze acolo o ceată de alţi cocoşi, cari să se bată cu el. Iată însă că în culise răsună Cucuricu! Şi conspiratorii o iau la fugă, care pe unde apucă. Intră Chantecler, care se laudă fazanei că el e cel ce face soarele
Act. IV. Noaptea privighitoarei.
să iasă dela orizont. De n’ar cânta el nu's’ar face ziuă. Mierloiul (admirabil jucat de Gali-paux) ascultă din culise, surâde, şi „ia la vale“ pe cocoş, spunându-i că povestea cu soarele e bună de încântat cucoanele cu ea.
   în actul al treilea, e reprezentată recep-ţiunea la Bibilică. Un şir întreg de pasări în majoritate cocoşi străini, perindă în faţa ei. Chantecler, căruia toată afacerea aceasta nu-i convine, se agaţă de cocoşii străini, îi batjocoreşte, numindu-i cocoşi născuţi într’o găinărie din Apocalips. Apoi, îi atacă cu ur-
mătoarele ciudate versuri imitative, pe cari le transcriu, — pentru cei ce vor putea să le ’nţeleagă:
... Oui, Coqs affectant des formes ineongrues Coquemars, Cauchemars, Coqs et Coquecigrues Coiffes de cocotiers superconquentieux...
—   La fureur coinme un paon me fait parler, Messieurs! J’âllitâre!
         Qui, Coquards cocardes de coquilles Coquardeaux, Coqucbins, Coquelets, Cocodrilles Au lieu d’etre coquets de vos cocoricos,      .
Vous reviez d’etre, o, Coqs! de droles de cocos!
Oui, Mode! pour que d’eux tu t’emberlucoquasses Coquine, il n’ont voulu, ces Coqs, qu’etre cocasses! Mais, Coquins! le cocasse exige un Nicolet!
On n’es jamais assez cocasse quand on l’est!
Mais, qu’un Coq, au coccyx, ait plus que de ruches Vous passez, Cocodes, comme des coqueluches!
—  Puisque Ie Cocassier, pour varier ses stocks Peut plus cocassement cocufier des Coqs!
Et vous ne serez plus vieux Cocâtres qu’on casse Que des Coqs rococos pour ce Coq plus cocasse!
   El pleacă cu fazana într’o pădure vecină, unde dânsa se convinge că soarele iese singur, fără să aibă nevoie de cântecul cocoşului. Iar el, mândrul Chantecler, îşi dă seama de adevărata lui valoare şi se întoarce, modest, printre găinile sale, lângă bunul său prieten, câinele Patou. (Actul IV.)
   Acesta e, în câteva cuvinte, subiectul lui „Chantecler".
   Se va juca el de multeori? Cine ştie... Rostand e dezolat de interpreţii săi şi probabil, va fi fost şi mai dezolat, aflând că şi ceilalţi artişti, cari au pornit să joace „Chantecler" în lume, au fost flueraţi în unele oraşe.
   Ceeace e însă incontestabil, e că Rostand a îmbogăţit literatura franceză cu un poem de mare valoare. Nu va fi poate un succes teatral „Chantecler", dar literatura se va putea făli oricând cu dânsul.
   Paris, 2 Martie 1910.
                                                                                                                    Victor Eftimiu.
                          Un trandafir se stinge.
          Cu trupul biruit de jale Un trandafir se stânge ’n glastră Stropindu-şi plânsul de petale Pe perinija din fereastră.
          Se sbuciumă sărmana floare Şi moare ’n patima ei mută,
          Ca ’n inima de fată mare O dragoste nepricepută.
Se sbuciumă şi până mâne îşi spulberă podoaba ’ntreagă,
Iar mâna gingaşei stăpâne Alt trandafir o să-şi culeagă.
Şi rând pe rând au să mai vie Tot alte flori In vechea glastră, Asemeni viselor ce ’nvie Şi mor zâmbind în calea noastră.
                        Octavian Goga,
www.dacoromanica.ro
150
LUCEAFĂRUL
Nrul 6, 1910.
                             Cântec popular.
      Spune-mi bade ce-ai căutat Noaptea prin păduri de brad? Zarea lunei te-a văzut Şi ’n fereastră mi-a bătut.
      — Floricea de sub fereşti
                                  j
      Nu ştii mândro ce vorbeşti,
           J                       » f
Luna-i lună şi-i nebună;
Cine ştie ce-a visat
      )
Brazii când i-a luminat De cu altul m’a schimbat?
Tu în loc să-mi dai în bună,'
Mă omori si-i crezi la lună.
            j
     .                Maria Cunţan.
                                 Cugetări.
   „Cuvintele sunt lucruri şi o mică picătură de cerneală căzând ca rouă asupra unei cugetări, produce atât cât să ’ndestuleze gândirea a mii şi mii de fiinţe".           Byron.
                                                             *
   „Ziua unui înţelept preţueşte cât vieaţa unui nebun", zice un proverb arab şi un altul care oglindeşte mai mult spiritul califilor decât al Sultanilor, afirmă că: „cerneala ştiinţei e mai preţioasă decât sângele martirilor."              *                 * * *
   Cărţile sunt o călăuză pentru tinereţe şi o distracţie pentru vârsta coaptă. Ne face să suportăm singurătatea şi ne împiedecă de a ne fi nouă înşine 0 sarcină. Ne ajută să uităm răutatea oamenilor si a lucrurilor ce ne
                           ?
înconjoară, calmează patimile şi grijile noastre şi ne adorm necazurile. Când ne-am săturat de cei vii putem să ne adresăm morţilor, cari n’au nici răutate, nici mândrie, nici gânduri ascunse în vorbirea lor.
                         #         Idrcmy Collier.
   „O colecţiune de cărţi bune e o adevărată universitate".          *               Carlyle.
   Nu cu felinarul, ci cu inima caută oamenii, căci ei numai iubirei îsi deschid inimile.
                         *              Rosegger,
            Ce tristă e o grădină în care priveghitoarea nu cântă; Ce tristă e o vieaţă De iubire neatinsă.
                                                                                                           Cântec pop. german.
                      Cronică.
   ■ţ Eugen Carada. La 12 Februarie v. 1910, în vârstă de 73 ani, a încetat din vieaţă, în Bucureşti, unul dintre marii oameni de cari a avut parte poporul nostru: Eugen Carada. La noi nu s’a prea vorbit mult de dânsul, fiindcă nu a fost omul, care săvârşeşte fapta bună pentru a se vorbi de numele lui cu admiraţie, pentru a-1 preamări ca pe un idol naţional. Eugen Carada a luat parte la conducerea destinelor poporului nostru în cea mai desăvârşită tăcere şi totuş în cea mai deplină conştiinţă a uriaşei lui puteri sufleteşti pe care se răzimau mulţi dintre cei ce culegeau in ochii lumei laurii izbânzilor. A fost un general, pe care nu l-a văzut nimeni pe câmpul de războiu, dar în mânile căruia se concentrau toate mişcările oştirilor ce dădeau lupta în vieaţă pentru înaintarea şi întărirea poporului românesc.
                                                                                        Pentru noi ardelenii nu a avut numai dragostea oficială a „fraţilor de acelaş sânge“, nu ne-a iubit
numai cu vorbe frumoase şi mari. Carada a fost unul dintre rarii oameni din România, care ne-a cunoscut şi ne-a iubit cu adevărat. Iubirea lui şi-a dovedit-o prin sfaturi bune şi prin ajutoare desinteresate.
    în numărul viitor vom închină mai multe pagini memoriei acestui bărbat ales al neamului nostru.
            ' *
    Arhitectura bisericească. Clădirea bisericilor dela sate e lăsată în voia întâmplării. în locul interesantelor bisericuţe de lemn, în cari părinţii noştri îşi înălţau cu cucernicie rugăciunile la cer şi cari erau expresia de credinţă a sufletului românesc, astăzi se ridică tot mai multe biserici de piatră; Aceste în cele mai multe cazuri sunt imitaţii servile ale bisericilor străine din centrele mai însemnate. Străduinţa de a imită pe orăşenii de alt neam se manifestă la noi şi în arhitectura bisericească şi are de urmare — ca în multe alte imitaţii — o adevărată batjocorire a tradiţiei noastre româneşti. Când
www.dacoramamca.ro
LUCEAFĂRUL
151
ttrul 6. 1910.     ‘
vezi bisericile de piatră ce se fclădesc, an de an, la sate, te cuprinde o adevărată jale. îţi pare rău de banii scumpi ai credincioşilor cari s’au cheltuit de fruntaşii nepricepuţi pentru nişte cărămizi aşezate una peste alta fără nici un rost arhitectonic. Şi cei din centrul diecezelor le îngăduie fiindcă lipsa lor de cultură şi lipsa dragostei pentru tradiţie nu pot trezi în sufletele lor îndemnuri de a împiedecă rătăcirile. Nu mai pomenim de cazuri concrete, fiindcă nu vrem să facem nimănuia sânge rău. Ar fi însă vremea ca „cei chemaţi" (Doamne puţini mai sunt cu adevărat!) să ferească măcar viitorul de asemenea barbarii arhitectonice. De pildă le poate servi fapta E. S. Arhiepiscopului catolic Netzhammer, care în mijlocul Bucureştiului a ridicat una dintre cele mai frumoase biserici în stil românesc. Le recomandăm să cetească broşura apărută de curând „Der Bau der rumănisch-unierten Kirche in Bukaresl", care e tradusă şi in româneşte. Să o cetească şi să-l urmeze.
   Din bunăvoinţa E. S. Arhiepiscopului R. Netzhammer reproducem în acest număr fotografia acestei biserici din Bucreşuti. Acest lăcaş dumnezeesc al fraţilor noştri din Regat e o operă de artă, care face cinste Bucureştiului. Cităm aprecierile unui pricepător, ale d-lui Tzigara-Samurcaş: „Bisericuţa clădită de d-1 arhitect N. Ghika, deşi foarte mică şi din material foarte ieftin, este însă foarte plăcută prin simplicitatea sa şi prin fericita armonie a proporţiilor. E una din cele mai fericite reminiscenţe a splendidelor biserici ale lui Ştefan cel Mare".
   Atragem încă odată atenţiunea autorităţilor competente dela noi să urmeze pilda dată de E. S. Arhiepiscopul Netzhammer, să clădească biserici cari să fie expresia sufletului românesc. Arhitecţii arhidiece-zelor noastre, cu puţin Studiu, ar găsi un material bogat şi la noi din care s’ar putea inspiră şi cu ajutorul căruia ar puteâ creâ o arhitectură bisericească naţională. Dacă nu găsesc timp pentru aşa ceva să imiteze modelele bune, cari există. în numerile viitoare vom âduce şi noi chipul câtorva biserici din România, cari pot fi luate de model.
                                                                     •
   Două concerte în Sibiiu. Concertul al doilea al „Reuniunii române de muzică" din loc a întrunit la 1 Martie în sala dela „Gesellschaftshaus" un public şi distins şi număros. Printre străinii, cari au asistat la acest concert, pe lângă vechii cercetători, s’au văzut şi persoane nouă, cari dovedesc că interesul străinilor pentru concertele noastre se susţine încă.
   Programul concertului s’a început cu minunata compoziţie „La lacul Traun" pentru bariton-solo cu acompaniare de orhestră şi cor de dame de F.Thieriot, in care părintele O. Murăşan ne-a dovedit că e stăpân pe o voce frumoasă de bariton şi cu talentul său muzical poate să fie interpretul celor mai subtile compoziţii. Se pare însă, că această compoziţie a plăcut mai mult, înainte cu câţiva ani, când a mai fost cântată.
   Reîntoarsă din România, unde a fost părtaşe la atâtea onoruri, d-na Veturia Triteanu ne-a dat
iarăşi ocaziune să admirăm comoara sa de voce. în „Lorelei" (care pare a fi o specialitate a d-sale) de M. Meyer-Olbersleben am descoperit, pe lângă o tehnică înaltă, o frazare corectă şi o nobilitare a vocii. Ne-am fi bucurat şi mai mult însă, dacă aceste calităţi le-am fi admirat într’o compoziţie mai mulţumitoare. în semn de admiraţie d-na Triteanu a primit un buchet de flori.
   Partea principală a programului a format-o: „Crăiasa ielelor", baladă pentru solo de sopran, alt, bariton, cor şi orchestră de N. W. Gade. Această bucată reluată din repertorul „Reuniunii de muzică" a avut să lupte din greu cu amintirea interpretării artistice a măestrului Dima. Noul dirigent, d-l L.Tempea, şi-a dat osteneală să învingă greutăţile ce sunt legate de interpretarea acestei balade şi munca d-sale-o apreciem. S’a observat însă o nesiguranţă în conducerea orchestrei şi o prea puţină nuanţare, lipsuri pe cari cu stăruinţă şi studiu credem că le poate acoperi. D-nele Triteanu (Crăiasa ielelor) şi Crişan (mama lui Oluf) s’au achitat escelent de părţile de solo. D-l Murăşan în Oluf, deşi a avut un solo care nu-i prea zace în voce, totuşi a trecut biruitor. Corurile şi mai ales orchestră au fost foarte bine.
   Concertuld-nei Lucia Cosmo. Curând după concertul „Reuniunii de muzică" am avut ocazie să ascultăm pe d-na Lucia Cosma în concertul aranjat de D-sa în folosul şcoalei de industrie. Ideia de a se ajută această şcoală a fost cât să poate de fericită şi credem că se vor mai afla imitatori, pentrucă numai aşa se poate da un avânt aşezămintelor noastre culturale.
   întreaga sală dela „Gesellschaftshaus" a fost ticsită de un public ales, ce aşleptâ cu nerăbdare apariţia acestei cântăreţe, care veniâ după o absenţă jnai îndelungată. Programul concertului compus în cea mai mare parte din bucăţi streine a fost şi variat şi bine alcătuit. Pe lângă seninii compozitori ca: Mozart şi Donizetti, am întâlnit pe furtunaticul R. Strauss, pe duiosul Brahms şi Schubert, iar muzica românească a fost reprezentată cu 3 cântece poporale: „Floare fui, floare trecui" şi -„S’a dus cucul de p’aici" aranjate de d-l T. Brediceanu şi „Mândruliţă de demult" aranjată de d-l G. Dima.
   D-na Lucia Cosma nu are o voce mare, are insă o voce de sopran egală, cu un timbru plăcut şi o tech-nică foarte bună, care a eşit mai mult la iveală in aria nebuniei din „Lucia de Lammermor" de Donizetti. în această arie plină de coloratură am admirat mai ales trecerile uşoare dintr’un registru în altul şi claritatea tonului. Gingăşia din „Heiden-Roslein" de Schubert şi duioşia revărsată în „II re pastore" de Mozart şi ’n cântecile noastre poporale, ne face să credem că genul acesta de compoziţii îi zace mult mai bine în voce, decât genul lui R. Strauss. Cultivând acest gen de cântece d-na Lucia Cosma poate să ajungă la mare măiestrie. Fiecare punct din program a fost aplaudat cu îmbelşugare şi cântăreaţa a primit o mulţime de coşuleţe de flori şi buchete.
   Cu această ocaziune d-l Liviu Tempea s’a remarcat ca un pianist de mâna întâi. în „Novellette“ şi „Auf-
www.dacoromanica.ro
LtJCEAFiRUL
Nral 6, 1910.
152
schwung" de Schumann precum şi in celelalte bucăţi, unde a susţinut acompaniamentul la pian, preciziunea şi adânca pătrundere, tără îndoială că au contribuit la succesul acestui concert.                    E.
                                                                   •
   Sărbătorirea d-lui Maiorescu. Jubileul de 70 de ani al d-Ini Maiorescu a fost sărbătorit pretutindeni. în Bucureşti colaboratorii revistei „Convorbiri Literare" i-au prezentat un număr festiv de 700 de pagini şi i-au dat un banchet, cu discursuri frumoase şi cu îmbrăţişări Intre vechii prietini dela Junimea din laşi. A fost o sărbătoare mai mult familiară. — Mai frumos s’a sărbătorit la Viena şi la Cernăuţi. La Viena s’au ţinut conferinţe, s’a desvălit tabloul d-lui Maiorescu în localităţile societăţii „România Jună". A vorbit şi d-1 Dr. Wilhelm Meyer-LUbke, vestitul romanist, despre d-1 Maiorescu. La Cernăuţi a ţinut o conferinţă despre d-1 Maiorescu d-1 Dr. Sextil Puşcariu. La noi serbă-torirea s’a mărginit la articole de ziare şi reviste. Amintim articolul d-lui Andreiu Bârseanu din „Gazeta Transilvaniei" şi al d-lui Goga din revista „Transilvania". A fost o frumoasă sărbătorire intelectuală.
                                                                   *
   Poeţii români în ungureşte. în zilele trecute am primit la redacţie un volumaş întitulat „Român Kol-tbkbol, forditottâk: Brân Lorincz, szamosszeplaki gbr. kath. plebânos es Revai ■Kâroly, az erdâlyi irodalmi târsasâg tagja, a teleki târsasâg elnoke". Deschizând volumul, am dat cu ochii de o introducere iscălită de Dr. Moldovân Gergely din Cluj. Am aruncat cu dis-gust volumul din mână, fiindcă nu ne puteam aşteptă ca acest renegat odios să recomande o lucrare cinstită. Căutând printre hârtiile netrebnice ale redacţiei, am dat din nou peste acest volum şi de curiozitate l-am deschis la întâmplare şi-am cetit:
                                                         Miert nem jossz...?
          Nezdl mâr a fecske utra szâll Diofa lombja hulldogâl;
          Der uit a tâjra, itt az 6sz!
          Mier nem jossz, miârt nem jossz?
          A termeszet aludni ter,
          Pereg a sok fak6 level;
          Nagy pusztasâg van, itt az osz S te inost se jttssz, meg most se jossz.
   E prima şi ultima strofă, în ungureşte, din „Vezi rândunelele se duc..." a lui Eminescu.
   Am cetit poezia întreagă şi ne-a plăcut traducerea. Cetind numele traducătorului Revai Kâroly, ne-am adus aminte de-o veche cunoştinţă a noastră şi ne-am mirat c’a primit să fie recomandat Lingurilor de un Dr. Moldovân Gergely. D-1 Revai e un scriitor ungur cu nume, care viseasă la înfrăţirea româno-maghiară cu toată curăţenia sufletească a unui idealist. Domniasa crede că această apropiere între cele două neamuri se poate pregăti pe cale literară. Ne-a învăţat deci limba şi a început să traducă. în 1905 au apărut, în editura revistei noastre, câteva traduceri reuşite din poeziile d-lui Coşbuc. în foiletoanele ziarelor ungureşti din Cluj a publicat mai multe traduceri din poeziile d-lui Goga. în acest volum publică mai multe traduceri
din Eminescu, Dulfu, Goga, Alexandru Sterca-Şuluţu, Matilda Cugler-Poni şi Coşbuc. Serviciul ce-1 face d-sa Ungurilor, arătându-le frumuseţele literaturii româneşti, e fără îndoială preţios. Noi nu putem decât să ne bucurăm că ne iubeşte aşa de mult.
   Răsfoind volumul mai departe, spre odioasa prefaţă, am văzut că partea cea mai mare a poeziilor e tradusă de d-1 Brân Lorincz, adecă Laureţiu Bran, preot român din comuna Someş-Săplac din Sălagiu. Le-am cetit şi pe acestea. Ascultaţi strofa primă din „La noi" de d-1 Goga:
             Nâlunk zoldel a nagy erdo Virâg van a reten,
             Tarka lepkek kergetoznek Es gyâszolunk regen.
             Dalt tanulni csalogânyok Messze tâjrbl jonnek,
             Nâlunk vifâg, dai fakadnak Es temerdek kbnnyek.
   Traduce întreg „Luceafărul", „Satira" şi alte poezii din Eminescu, apoi altele din d-1 Goga, Vlahuţă, A. Naum, şi traducerile sunt destul de bunişoare. Suntem foarte curioşi, dacă d-1 Bran ar puteâ să facă asemenea traduceri şi din ungureşte în româneşte. Noi credem că nu. Credem că d-1 Bran ştie mai bine ungureşte ca româneşte, că e unul dintre acei înstrăinaţi sufleteşte, care are nevoie să cetească în ungureşte operile literaturii noastre ca să le guste. Şi asta e nespus de dureros. De aceea nici nu ne putem bucură de traducerile ce le-a făcut. Mai bine eră să nu le fi putut face! *
   Congresul profesorilor. în „Tribuna" din Arad s’a făcut propunerea să se ţină în cadrele Asociaţiei' un congres al profesorilor secundari dela noi, care să se ocupe cu toate problemele de educaţie ale poporului nostru. Propunerea a fost primită cu însufleţire de toţi profesorii şi nădăjduim că la adunarea generală a Asociaţiei din Dej se va şi puteâ ţineâ primul congres. Despre importanţa schimbului de idei ce se vor naşte cu ocazia acestor congrese, credem că e de prisos să mai vorbim. Ele sunt chemate să deie educaţiei naţionale a poporului nostru îndemnări nouă şi practice. Singurul fapt că in fiecare an se vor puteâ întâlni toţi profesorii dela şcoalele noastre secundare, spre a se ocupă de probleme de educaţie, înseamnă trezirea la vieaţă şi la muncă unitară a celui mai însemnat factor social dela noi.
   Ca să nu se dee o interpretare greşită din partea autorităţilor statului acestor întruniri anuale, ar fi mai bine, dacă nu s’ar face prea multă zarvă în publicitate, poate ar fi mai cuminte a se părăsi chiar şi numirea de congres. Să fie, simplu, o şedinţă a secţiei şcolare a Asociaţiei.
   Noi legăm multe nădejdi de această nouă concentrare de forţe, în vederea înaintării noastre culturale.
   Deie Dumnezeu să nu ne ’nşelăm!
                                                                   *
   f Dr. Karl Lueger. A încetat din vieaţă unul dintre cei mai populari şi cei mai mari oameni dintre câţi
www.dacoramamca.ro
Nrul 6, 19iO.
LuceafIrdL
153
i-a avut Viena şi Austria. Pierderea aceasta nu o jelesc numai Nemţii din Austria ci şi noi Românii, căci în Lueger s’a stins un sprijinitor sincer al idealurilor noastre naţionale.
   Karl Lueger a fost băiatul unui servitor din Viena. S’a născut în 24 Octomvrie 1844. Până la vârsta de 4 ani, marele orator şi agitator de mai târziu, a fost mut. Studiile liceale şi universitare le-a făcut în Viena. Ca iurist a început să se amestece în luptele politice, atrăgând asupra sa atenţiunea publicului prin temperamentul său îndrăzneţ, prin originalitatea şi agerimea spiritului său. Dela început a luat apărarea poporului nevoiaş din mijlocul căruia se ridicase, organizându-l în corporaţii şi trezindu-1 la conştiinţa drepturilor sale. Până la sfârşitul vieţii lui a rămas credincios principiilor sale democratice şi a fost un duşman înverşunat al capitaliştilor şi al asupritorilor. Numai cu ajutorul personalităţii sale a reuşit să inşghebeze partidul ereştin-social din Viena, care de câţiva ani e cel mai puternic în Austria. Acest partid are de scop egalarea proprietăţii prin reforme continue, menţinând caracterul de rassă şi credinţa religioasă în sânul societăţii. „Gut deutsch, gut christlich, gut osterreichisch!" — e lozinca acestui partid, a cărui existenţă fără personalitatea lui Lueg,er nici nu se poate închipui. Caracterul, cinstea desăvârşită şi idealismul luminat de un suflet mare, întrupate în Lueger, au dus din izbândă în izbândă acest partid, până când Lueger a ajuns „Herr von Wien“, mai iubit şi mai popular decât împăratul.
   Lueger a fost şi un sincer apărător al neamurilor asuprite din Monarhie. El a luptat pentru o Mare Austrie, în care toate neamurile să se bucure, în cadrele autonomiei lor naţionale, deopotrivă de drepturile cetăţeneşti. Pentru noi Românii aveâ o deosebită dragoste şi adeseori ne-a luat apărarea. Se cuvine deci ca ţărâna proaspetă a acestui suflet curat să o stropim cu lacrămi de durere şi de recunoştinţă, căci cine ştie când vom mai, aveâ în Austria pe un al doilea Lueger...                   „
   Reviste şi ziare. „Revista politică şi literară" Nr. 10/1910. Publicaţia tovarăşilor din Blaj se menţine şi se prezintă în condiţii destul de mulţămitoare. în fruntea numărului 10 se publică o conferinţă a d-lui V. Niţescu despre „Rolul conştiinţei". Directorul revistei, d-1 Aurel Ciato se ocupă de discursul d-lui P. P. Carp în chestia naţională, rostit în camera din Bucureşti. D-1 M. Străjan începe o dare de seamă asupra cărţii „Puterea sufletească" de savantul profesor universitar C. Rădulescu-Motru. D-1 Al. Ciura scrie o dare de seamă despre schiţele şi amintirile d-lui D. Pătrăş-canu. Numărul mai cuprinde poezii şi alte articole. Partea informativă deasemenea e bogată. Nrii 11—12 pe Februarie şi Martie încheie anul al doilea de existenţă al acestei reviste, cu articole de obişnuiţii colaboratori. Urăm izbândă confraţilor din Blaj.
     * „Junimea Literară". Nr. 1 pe Ianuarie al revistei bucovinene e închinat societăţii scriitorilor români din Bucureşti, cari în Ianuarie au aranjat pe pământul Bucovinei mai multe şezători literare în amin-
tirea lui Ion Creangă. Din acest număr remarcăm conferinţa d-lui G. Tofan, profesor, despre vieaţa şi activitatea lui Ion Creangă. Se mai publică bucăţi din opera scriitorilor cari au luat parte la şezătorile literare din Bucovina, dimpreună cu fotografiile şi biografiile lor. „Junimea Literară" e vrednică să fie cetită şi la noi, căci în ea se reoglindeşte frumoasa mişcare literară ce zoreşte şi pe pământul Bucovinei.
   *    „Ramuri" (Nr. 3) din Craiova publică un articol „Din Ţara Fagilor" — impresii dela şezătorile literare din Suceava, Câmpulung şi Cernăuţi — de d-1 Caton Theodorian. în aceste impresii fugitive, scrise cu spirit de observaţie, d-1 Theodorian vorbeşte cu mult entuziasm de primirea ce-au făcut-o bucovinenii scriitorilor români. Şezătorile literare din Bucovina în amintirea lui Creangă au fost adevărate sărbători naţionale. Numărul mai cuprinde versuri, articole şi notiţe. — în Nr. 4 o dare de seamă despre „Luminişuri" de A. Stavri, scrisă de d-1 G. Bogdan-Duică. O poezie de I. U. Soricu.
   *    „Mercure de France". în n-rul din 16 Ianuarie 1910 publică o scrisoare românească a d-lui M. Montandon, în care se vorbeşte de „Asociaţia română pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor", de centenarul lui Şaguna şi de moartea lui Gr. G. Tocilescu. Despre vieaţa şi activitatea lui Şaguna se vorbeşte pe două pagini cu căldură şi cu informaţii suficiente. Trimitem mulţumirile noastre d-lui Montandon, care informează cinstit şi cu pricepere străinătatea despre mişcarea noastră culturală.
   *    „Revista culturală" din Craiova, condusă de d-1 profesor M. Strajan, apare de două ori pe lună cu un material interesant. în ultimul număr urmarea studiului despre A. Schopenhauer de d-1 Strajan.
D.  E. Tănăsescu arată cum să profanează tradiţiile naţionale în ţară, prin degenerarea jocului căluşerilor. D-1 Strajan scrie cuvinte frumoase despre Adelina Tăslăuanu n. Olteanu.
   *    „Gazeta Transilvaniei" (Nr. 24/1910), vorbind de architectura noastră bisericească scrie cu drept cuvânt: „îţi vine să plângi umblând prin satele noastre şi văzând în toate locurile nişte zidiri diforme, fără de nici un stil pronunţat, scumpe dar fără cât de puţină majestate şi evlavie. De stil românesc nici vorbă". Neglijenţa şi nepriceperea noastră la ridicarea lăcaşurilor dumnezeeşti sunt într’adevăr înspăimântătoare. Dela 1 Martie a. c. conducerea ziarului a luat-o d-1 Silvestru Moldovan, fost redactor la „Tribuna" din Sibiiu şi-acum în urmă redactorul „Foii Poporului". „Gazeta" prin d-sa a câştigat o forţă nouă şi vrednică, care de sigur o va întineri. în locul d-sale la „Foaia Poporului" din Sibiiu a venit prietinul nostru Gheorghe Stoica, unul dintre cei mai buni scriitori poporali.
   *    „Semănătorul". Dela începutul acestui an apare sub conducerea altor oameni, mai potoliţi şi mai serioşi. Discuţiile triviale ce le-a purtat în vremea din urmă această revistă, au încetat. în locul lor găsim informaţii obiective şi bucăţi literare pozitive. Un aşa „Semănător" mai poate aveâ un rost în vieaţa noastră literară.
www.dacoramamca.ro
154
LUCEAFĂRUL
Nrul 6, 1910.
   *     „Cu ni păna“ (Nr .14). Un articol frumos de d-1 Sa-doveanu despre „Cărţile pentru popor". Cataracta Lo-dorei, traducere în versuri de d-1 losif. Se mai republică nişte fragmente de ale d-lui llarie Chendi. între notiţe găsim o mică necuviinţă la adresa colaboratorilor „Luceafărului", intre cari sunt şi d-nii M. Sadoveanu, D. Anghel şi Şt. O losif dela „Cumpăna".
   *     V ieaţa Românească. Cu Nr. 12 revista ieşană implineşte al 4-lea an de existenţă, aducând mari servicii mişcării noastre literare şi culturale. Ultimul număr din anul al 4-lea se încheie cu bucăţi literare de d-nii Sadoveanu, Al. Brătescu-Voineşti, Jean Bart. La „Miscellanea", in urma anchetei făcute de revista noastră, se vorbeşte din nou de „poporanism", dân-du-i-se o definiţie nouă. După ce vom termină cu publicarea tuturor răspunsurilor primite, vom reproduce toate definiţiile „Vieţii româneşti" şi ale altor reviste, iar la urmă vom rezumă răspunsurile anchetei şi vom face încheierea noastră. Nădăjduim să lămurim astfel pe deplin „poporanismul". Pe cei interesaţi îi rugăm deci de puţină răbdare, asigurându-i că nu vor pierde, ci vor câştigă.— „Vieaţa Românească" găseşte că „Luceafărul" se ocupă foarte rar cu politica. Aceeaşi constatare au făcut-o şi procurorii unguri şi până acum ne-au onorat cu o amendă de peste 1000 cor., neavând cauţia de 11,000 cor. pentru a ne ocupă cu politica. Asta spre lămurire.
   Anul al V-lea începe cu un număr plin de articole polemice. Apoi se continuă „Apa morţilor" de d-1 Sadoveanu şi se publică patru poezii de Octavian Goga, dintre cari reproducem una şi noi în textul revistei. Pentru sentimentele de prietinie ce ni le arată conducătorii Vieţii Româneşti, le mulţămim din inimă.
   *     „Democraţia română". Liberalii tineri, în frunte cu d-1 Gh. Diamandi, publică o nouă revistă săptămânală, care proprovăduesc cu curaj ideile democratice. Au in vedere mai ales ţărănimea pentru înaintarea căreia lucră din răsputeri. Această revistă, care completează „Vieaţa Românească" din laşi va face desigur mult bine şi va ajută să triumfe noua direcţie în vieaţa politică şi socială din România.
   *     „Vieaţa socială". Altă revistă nouă, lunară, a social-democraţilor din România. Când toată lumea cântă prohodul mişcării socialiste din Ţară, iată că reînvie ca pasărea Phoenix. De curând socialiştii s’au constituit în partid politic, iar acum reapar şi în vieaţa culturală. Oare vor avea acum mai mult noroc?
                                                                     *
   Ştiri. Unii ne întreabă de ce nu ne pronunţăm în chestiunea Pom. Răspundem: fiindcă nu-i dăm nici o importanţă. Noi credem că toată discuţia e o curată pierdere de vreme. A generalizâ cazul Pom şi a strigă: „Afară cu Ovreii din cultura şi literatura românească" e o greşală, dacă nu o barbarie intelectuală.
   *    Cetitorii noştri de sigur au cunoştinţă de existenţa unei societăţi numite „Ordinul Bunilor Templieri", care are de scop a reformă societatea prin abstinenţa dela băuturile alcoolice. Un asemenea ordin există şi în România, care a început să aranjeze serate de propagandă. în Ianuarie 1910 ordinul a întemeiat şi aici
în Sibiiu Loja „Andreiu Şaguna" Nr. 1. Străduinţele acestei societăţi sunt vrednice de toată atenţiunea şi recomandăm cetitorilor noştri broşurile publicate în româneşte: „Reforma societăţii prin abţinerea desăvârşită dela băuturile alcoolice" de Dr. A. Forel; „Icoane din popor" de G. Asmussen; „Chestiunea Alcoolismului" de G. Bunge. Broşurile se pot comandă dela d-1 Nicolae Popovici, Sibiiu, Schulgasse Nr. 24.
   *    Erată. în numărul 2 1910 al revistei noastre, s’a strecurat o greşală în poezia d-lui Victor Eftimiu „De-o fi". Strofa a doua se va ceti:
             Iar tu, ca darnică răsplată Mai scrie-i tristului pribeag De ţara ta, de-ai tăi, de casă De Donul tău atât de drag...
   în loc de Donul — cunoscutul fluviu din Rusia — culegătorul nostru a găsit cu cale să puie dorul, fiindcă, i s’a părut mai ... româneşte. Ori poate o fi îndrăgostit, bietul om, şi nu vede peste tot decât dor şi iar dor!...
   *    in editura Academiei ungureşti, d-1 Veress Endre publică corespondenţa lui Basta dintre anii 1597—1(502, care e de cea mai mare însemnătate şi pentru noi, fiindcă priveşte deaproape epoca lui Mihai Viteazul.
   *    Cu ocazia adunării generale din Arad, s’a aranjat un bal costumat — dupăcum se spune — de toată frumuseţea. în numerile viitoare vom publică câteva porturi originale dela acel bal.
   ♦ŢCiruOeconomu. în vârstă de 62 ani s’a stins în Bucureşti unul dintre magistraţii culţi ai Regatului român. Decedatul s’a ocupat şi cu literatura, scriind în tinereţe versuri, iar mai pe urmă romane. în scrierile lui întâlnim imaginaţie şi multă erudiţie. Dintre ele amintim: „Răzbunarea lui Anastase", roman istoric, în care se zugrăveşte vieaţa bizantină din secolul al V-lea; „Lynda", „Un jubileu literar" şi „Fi ica 1 ui Sej an“. La înmormântare d-1 profesor C. Disescu a rostit o frumoasă cuvântare funebrală.
   *    Pentru „Fondul cultural" din Blaj în câteva săptămâni s’a adunat suma de 100.000 coroane, întrecând toate aşteptările.
   *     Comitetul pentru ridicarea monumentului Mihail Eminescu în Galaţi, condus de d-1 Cornel Botez, face o dare de seamă despre rezultatele obţinute. Până la 21 Februarie a. c. s’a adunat frumoasa sumă de 9403 lei 85 bani. Monumentul va fi lucrat de sculptorul Fr. Storck pentru suma de 12.500 lei şi se va ridică în una din grădinile publice ale oraşului Galaţi.
   *     Organul librarilor din Austro-Ungaria, „Oster-reichisch-ungarische Buchhăndler-Correspondenz" şi-a serbat jubileul de 50 de ani printr’un număr festiv, în care se găsesc informaţii despre librăriile diferitelor popoare din monarchie. Despre librăria românească scrie un articol precis şi conştienţios d-1 W. Krafft din Sibiiu, care are netăgăuite merite pentru răspândirea gustului de cetit între Români. Articolul d-lui Krafft merită să fie cunoscut de librarii din România şi de cei dela noi. Merită să se publice şi în româneşte.
www.dacoromanica.ro
Nrnl 6, 1910.
LUCEAFĂRUL
155
                                                         Poşta Redacţiei.
                                                  — Manuscrisele nu se înapoiază. —
   M. Bucureşti. Scrisoarea D-voastră atât de sinceră şi atât de frumoasă m’a impresionat adânc. Vă mulţumesc din inimă pentru sentimentele ce mi le-arătaţi. Din ce mi-aţi trimis am ales ce mi s’a părut mai bun.
   P.    P. Bucureşti. Sentimentele cari vă inspiră sunt • uşoare şi sunt limpede scrise, cu toate acestea n’au în ele duhul poeziei. Poate primăvara v’aduce inspiraţii mai frumoase.
   Vi orei. Cetind povestirea D-voastră „încă una“ ne-am adus aminte de romanele fasciculare pe cari Ie cetiam în tinereţă. Poetul D-voastră paPcă-i un erou rupt din atmosfera acelei literaturi.
   1. Al. S. G. — B. Ne pare rău că trebuie să vă refuzăm Sonetul.
   Brumă. Poezia „Omul“ e nobuloasă din 'cale-afară. Nuvela am căutat-o, dar se vede că s’a rătăcit. Poate ne trimiteţi altele mai bune.
   X.    J. „Izbânda" nu e destul de reuşită ca să fiejpu-blicată.
   M. C. — B. Sunteţi „o copilită în etate de 18 ani"... visaţi şi scrieţi versuri.
             Trandafire, trandafire Floare mândră din fereastră,
             Ce poveste de ocară S’a ales din vorba noastră.
   Las nu vă supăraţi... trandafirii şi dragostea se scutură — şi înfloresc iară.
   Ziri... Prea multă „Jale".
   V. A. „Pe câmp" eşti ca un rege. Ţi se ’nchină „soarele obosit", florile, spicele... Ce-ţi mai pasă!
   D. N. Pavelescu. Vaideni. Pentru piesa „La Şezătoare" adresaţi-vă d-lui Dr. Tib. Brediceanu, secretar la „Albina" in Sibiiu. Pentru celelalte deocamdată un cuvânt de încurajare.
   F. Fire 1. Bucovina
             Pocnit-a coarda mea din piept Şi-o coardă de ghitară!
   Sincerile noastre păreri de rău!
   G.    P. Prima poezie „Tu nu ne părăsi" e o îngânare a lui Goga. A doua e mai nostimă:
             ... Aseară eu am vrut Să o sărut pe gură,
             Eram atât de fermecat De mândra ei făptură.
             Frumoasă, 'naltă, strânsă ’n trup,
             Cu faţa bălăioară,
             Păreâ o zână în amurg Şi nu o domnişoară.
             Dar mi-a răspuns un aspru: nu.
   Ce domnişoară rea! în ce ne priveşte, ne pare rău că nici noi nu putem fi mai buni.
   D. 1. N. Bucureşti. „Idilă ’n codru" nu merge.
   Rig-Veda.
             Tic-tac Şi-o să vezi Şi-o să crezi
             Că totu ’n lume-i trecător.
   Chiar şi dragostea de-a scrie versuri.
   Minor. Versurile alcătuite aproape numai din reminiscenţe nu se publică.
   Turbură-Baltă. în versurile ce ne-ati trimis n’am putut află nici o scânteie din ceea ce se chiamă „focul sacru". Mai încercaţi, dar nu vă avântaţi în sfere nebuloase, ci căutaţi să fiţi mai clar şi mai concentrat.
   A. M. Cluj.
             Trecutele păreri de rău Mă apasă toate toate Pierduta, nu mai eşti a mea îţi sunt zilele legate.
   Şi pe noi ne „apasă" multe păreri de rău că pierdeţi vremea înzadar şi că
             ...în mândre nopţi cu stele,
             La zăgazul dintre tei Stai fără de nici un rost...
   St. M. Braşov.
             Ca şi stânca, ce-i lovită Fără milă de talazuri —
             E lovit şi bietu-mi suflet De necazuri.
   „Necazuri" la vârsta d-tale? Cel mult din pricina vreunei lecţii neinvăţate.
   P.    L. Fără îndoială că a fi învăţăcelul unor poeţi de frunte nu strică nimănui. Dar să ne credeţi că literaturii nu foloseşte prea mult. Ce-au spus măiestrii întFo formă frumoasă, învăţăceii numai îngână... Dintre poeziile trimise „Moş Crăciun" ar merge, dar am ieşit din iarnă şi acum nu se mai potriveşte. Norocul vi-1 mai puteţi încercă, omul nu trebuie să dispereze aşa curând.
   P. Gurgulă, Bucureşti. Aveţi dreptate, şi nouă ni se par versurile „uşoare dar sincere" şi „ca ieşite dintr’o minte copilăroasă".
   A. P.,e!ev cl. III gimn. Ne trimiţi „primele încercări pe altarul Luceafărului" şi ne întrebi dacă trebuie să continui a scrie versuri. Cum nu? — scrie mereu şi învaţă din greu, dar nouă nu ne trimite până-i fi mai mărişor.
   A. M. înţelegeţi şi D-voastră că versuri ca aceste Te furişă pe raza lunei Ce moare ’n părul dragii mele Fură-i sfânta ’mpărtăşanie Să mă ispăşesc de rele nu se pot admite.
   I. Ţ. Schiţa „Umbră" e o copilărie primejdioasă de publicat. Ne ’nchid Ungurii.
   L. S. Povestirea din Rosegger din cauza unor asperităţi de stil nu o putem întrebuinţâ.
www.dacoromanica.ro
156
LUCEAFĂRUL
Nrul 6, 1910.
   S. Ga. - P.
             Ştii tu ce-i fericirea?
             O închipuire trecătoare,
             O stea permanent lucitoare Ce mereu te trage după ea.
Admirabilă definiţie!
   C. B. Plăineşti. S’aars... şi fumul s’a ridicat spre cer. Jertfa a fost deci primită.
   Milu Vianu. Reproducem una mai drăguţă.
   .                     Solie.
             Călător pe-a lumii valuri Dorul meu la tine sboară,
             Şi bătând din aripi albe La fereastra ta coboară.
             Pe furiş el intră ’n casă Lângă tine se opreşte...
             De-o iubire fără seamăn Ţi-ar vorbi şi nu ’ndrăzneşte.
             Tu, cuprinde-nii-1 în braţe       .
             Lin şopteşte-i la ureche Despre clipele trecute,
             Din iubirea noastră veche.
             Dorul meu cu aripi albe,
             Ar vorbi şi lin ar plânge...
             Mâgăie-I copilă dragă
             Şi la pieptul tău îl strânge.        .
             Te-ai miră când el ţi-ar spune Suferinţa mea întreagă,        *
             A ta inimă puteâ-va
             Glasul lui să-l înţeleagă?...     .
                                                       Bibliografie.
   Basme din toate ţinuturile româneşti. Edit. Librăriei Socec. Bucureşti, 1909. Preţul: 1 Leu 90 bani.
   Brân Lbrincz es Revai Kăroly, Român kol-tăkbăl. Nagybânya, 1910. Preţul: 2 cor.
   R a y m u n d N e t z h a m m e r, Der Bau der rumănisch-unierten Kirche in Bukarest. Verlagsanstalt Benziger & Co. A G. 1910.
   Dr. Gh. Alexici, Elevilor mei — discurs de deschidere, ţinut la universitatea din Budapesta la 22 Ianuarie 1910 —. Sibiiu, 1910.
   I. Popovici, Manual pentru propunerea limbii maghiare. Ediţia a 11-a. Ed. W. Krafft. Sibiiu, 1910.
   Nicolae Bălăneseu, Discurs rostit în discuţia generală a Adresei de răspuns la Mesagiul tronului. Bucureşti, 1909.
   D. Vasiliu-Bacău, Cultura naţională, Foloasele higienei, Educaţia morală. „Biblioteca Naţională" Nr. 20—23. Bucureşti, 1910. Preţul: 30 bani.
   Anuarul Băncilor populare şi cooperativelor săteşti din România pe anul 1908.
   Dr. Florea Lupu, Conflictul meu cu d-l N. Iorga. Cernăuţ, 1910.
   M. Eminescu, Articole politice. „Minerva", Bucureşti, 1910. Preţul: 80 bani.
   D.    Angliei şi Şt. O. losif, Caleidoscopul lui A. Mirca. Voi. II. „Minerva", Bucureşti, 1910. Preţul :1 Leu 50 bani.
   P. Cer na, Poezii. „Minerva", Bucureşti, 1910. Preţul 2 Lei.
   P. Dulfu, Cântece şi poveşti. „Minerva", Bucureşti, 1910. Preţul: 1 Leu 50 bani.
   Em. Gârleanu, Nucul lui Odobac. „Minerva", Bucureşti, 1910. Preţul: 1 Leu 50 bani.
   Radu D. Rosetti, La capătul pământului. „Minerva", Bucureşti, 1910. Preţal: 2 Lei.
   B.    Bjbrnson, Veselul Ştrengar, trad. de D. N. Ciotori.„Minerva",Bucureşti, 1910. Preţul: 1 Leu50bani.
   GustavFlaubert, DoamnaBovary, roman, trad. de L. Dauş. „Minerva", Bucureşti, 1910. Peţul: 2 Lei.
   Hon ore de Balzac, MoşGoriot, roman, trad.de Radu Baltag. „Minerva", Bucureşti, 1910. Preţul: 2 Lei.
   Dimitrie Negru, Cum ne naştem? Cum trăim? Cum murim? „Minervâ", Bucureşti, 1910. Preţul: 2Lci.
   E.    Lovinescu, Vieaţa şi operile tui Grigore Ale-xandrescu. „Minerva", Bucureşti, 1910. Preţul: 2 Lei.
   Constantin Tanoviceanu, Femeia după vârstă şi ocupaţiuni. Socec & Comp, Bucureşti, 1910. Preţul: 3 Lei 50 bani.
   Din „Biblioteca pentru toţi" â 30 bani n-rul, Edit. Libr. Alcalay, au apărut:
   Nr. 514 — 512. Cum se ghiceşte în palmă.
   Nr.515. Henrik I bsen,Aîora,dramă,trad.deO.Feld.
Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU.
Colecţiile „Luceafărul4*       complete.    
           Legătură elegantă In pânză.      
Anul I,    (1902).....         . . 50   cor 
Anul II,   (1903).....         . . 40   V   
Anul III,  (1904) .....        . . 30   >1  
Anul IV,   (1905) .....        . . 50    11 
Anul V,    (1906) Ed. simplă . . . 16   11  
Anul V,    (1906) Ed. de lux . . . 25   1*  
Anul VI,   (1907) Ed. simplă . . . 16    11 
Anul VI,   (1907) Ed. de lux . . . 25   11  
Anul VII,  (1908) Ed. simplă . . . 16    »• 
Anul VII,  (1908) Ed. de lux . . . 25   11  
Anul VIII, (1909) Ed. simplă . . . 16   11  
Anul VIII, (1909) Ed. de lux . . . 25   V   
                                                  Toate colecţiile împreună ediţia simplă 230 cor.; ediţia de lux 270 cor.
                                 TIFABUL LUI W KIUKKT ÎN SIBIIO.
www.dacoromanica.ro