REVISTA pentru literatura şi artA. Anul IX. “apr Nr. 5. •ap SUA ARUL: Ştefan Cacoveanu . . Vulturul şi vulpea (fabula in versuri). Oct. C. Tăslăuanu . Un învăţător al neamului: Titu Ma-iorescu. I. Enescu...........Rapsodii (poezie). Constanţa Hodoş . Ultimul prietin. I. U. Soricu ..... Carmen (poezie). Poporanismul. — O anchetă literară. — Răspunsul d-lor: II. Chendi şi E. Hodoş. G. Bogdan-Duică . . Cronică teatrală: Electra de Sofocle. Cronică:...........Ana Câinpeanu — Veronica Micle (Dr. Nicolae Drăganu). D-l Vlahuţâ despre d-l Maiorescu. Căluşeri în Viena. Portul naţional. D-l Slavici şi Academia română. Ştiri. llustraţiuni: Titu Maiorescu (cea mai nouă fotografie). Căluşeri la revelionul societăţii „România Jună" din Viena, Sibiiu, 1 Aartie 1910. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, D. Angliei, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Ştefan Cacoveanu, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, 1. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Iosif, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, 1. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râniniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. ist mm ABONAMENT: 0ustro>£lngaria: 1 an................12 cor. Ed. de lux ... 20 cor. 6 luni................6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: i an 8 cor. România şi în Străinătate: 1 an................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni................8 „ „ „..............15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Reclumaţiile sunt a se face in curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). ::Ş£î}:;.*£î Drame şi piese teatrale _din editura lui W. Krafft, Sibiiu. Schiller, Fr., Fecioara dela Orleans, traducere de Maria Cunţan, dramă romantică în 5 acte şi un prolog. Preţul: broş. C —.90; cart. e!eg. C 1.30. Porto pentru Austro-Ungaria 10 bani; pentru România 25 bani. Pa rodi, A., Roma învinsă, trad. de 1. L. Caragiale. Tragedie în 5 acte. Preţul C —.48, cu poşta —.60. P ă c ă ţ i a n, T. V., Sâmbăta morţilor, localizată după Raupach. Dramă din popor în 5 acte. Preţul C —.60, cu poşta —.70. Moli6re, Sgârcitul, traducere din franceză. Comedie în 5 acte. Preţul C -80.—, cu poşta —.90. Drăgan, M., Prietenul adevărat, e piatră de diamant. Piesă teatrală în 4 acte. Preţul C .- .32, cu poşta —.40. Ipan, A. L., Peţitorii, comedie poporală în 3 acte. Ed. II. Preţul C —.24, trimis cu poşta —.30. www.dacoramamca.ro Vulturul şi vulpea. Cândva ’n lumea veche, minte nu mai ţiu, Sus la codru verde, departe ’n pustiu Vulturul şi vulpea s’au prins fraţi de cruce. Iară ca s’apuce Şi să prinză adânci rădăcini Tânăra ’nfrăţire, s’au făcut vecini, Şi-alegând în codru un loc cu noroc îşi făcură-acolo casele ’ntr’un loc. Vulturul adecă, cum eră ’nvăţat, îşi clădi cuib falnic la loc ridicat Intr’un plop înalt. Iar uşă de uşă, jos la rădăcină, îşi făcu şi vulpea, biată, vezuină. Şi-amândoi în pace şi bine-o mână Şi unul pe altul se îndemână; La unul ori altul de i se gătâ Ceva dela casă, ei se ’mprumutâ... Vulturul, de vara, în copacul lui Vulpea ’n vezuină sporind au scos pui. într’o zi cumătră s’a fost dus de-acasă Ca să prinză ’n codru ceva pentru masă. Vulturul se ’ntoarse din codri pustii Făr’ s’aducă ceva la cuib la copii; Că umblase codri el ca un voinic Dar fu ziua stearpă şi n’a prins nimic. Şi eră flămând El şi puişorii şi n’au fost având Ce să se mai facă, sta ’n copac oftând... Jos la rădăcină Dintru vezuină Ţâncuşorii vulpii ieşind să se joace Dinaintea uşii sburdâ ’n col’ şi ’ncoace. www.dacoromanica.ro i6â LuceafIbol Nrul 5, 1910. Vulturul văzându-i cum se joac’ pe-afară Iute se sloboade şi-i cuprinde ’n ghiară Şi cu ei sburâ La cuib şi-i mânca. Apoi vine vulpea de unde fu dusă Cin’ să poată spune jalea ei nespusă?... Şi nu-i eră jelea atât de căţei Câtu-i-erâ ciuda de credinţa ei, Cea ca sfântul soare Călcată ’n picioare. Cădeâ frunza ’n codru de al ei suspin Zilele de-arândul, nopţile deplin Sta privind la vultur şi făcea venin. Dar oricât oftă Oricât se sfărmâ Chip de răsbunare nu putea află, Căci dânsa era Dela ursitoare Fiară cu picioare, Adecă pedeastră, — Cum să prigonească-o pasere măiastră? Deci scârbită ’n coate şi ’n genunchi cădeâ Cătră sfântul soare spun că se ’ntorceâ Şi blăstem cu lacrămi pe vultur punea Iar răsplata dreaptă mult nu ’ntârziâ. Că pe-acelea locuri la negru zăvoiu Se află cu stâna o turmă de oi. într’o zi păstorii cu turma ’n păşuni Puind să se frigă carne pe cărbuni, Stau de sfat, la umbră, departe de foc în aretul turmii cu toti într’un loc. Vulturul la pradă umblând pe hotară Plutind lin pe aripi trase după sfară, La foc se sloboade, luând carnea ’n ghiară, Se ’nălţâ cu dânsa din aripi bătând Drept la cuib în codru mereu croncănind. Şi de lacom mare nu văzu că-s prinşi Dela foc pe carne câţiva jari aprinşi. Iar bătând vânt mare focul s’a încins Şi din carnea-aceea cuibul s’a aprins... Puiii golaşi încă neputând sburâ Din copac picâ, Iar din tufe vulpea atât aşteptă. www.dacoromanica.ro Nrul 5, 1910. LtJCEAPlRUL 109 îşi făcea dreptate, pe ei s’aruncâ Şi ’ndată-i mâncâ. Vulturul deasupra socoteai că piere Ceriul şi pământul de a lui durere. Vine şi iar merge cercând ajutor La frunză, la iarbă, alergând în sbor. Şi nu-şi află nici unde odihnă şi pace Sta să se omoare şi n’aveâ ce face... * Pilda ne arată Că tot este-o plată, Plată şi răsplată Care nu grăbeşte Dar nu zăboveşte. Ştefan Cacoveanu. Un învăţător al neamului. — Titu Maiorescu. — „A venit iarna vieţii sale sufleteşti, timp de amorţire în aparenţă, dar in realitate timp de neobosită pregătire pentru renaşterea primăverii". Maiorescu, Critice, Ed. Minerva, voi. II, p. 253. De numele d-lui Maiorescu se leagă un capitol întreg din istoria noastră culturală, în jumătatea a doua a veacului trecut d-sa a fost întemeietorul şi îndrumătorul unei direcţii nouă în vieaţa intelectuală a neamului nostru. Această direcţie, care pe vremuri a ' fost violent atacată din toate părţile, astăzi a triumfat teoreticeşte pe deplin în întreg cuprinsul locuit de Români. A triumfat mai mult teoreticeşte, fiindcă în vieaţa reală se cere încă multă muncă şi multă vreme până se va serbători izbânda desăvârşită a adevăratei unităţi culturale a neamului românesc pentru care a luptat aşa de vitejeşte d-1 Maiorescu. Aruncând o reprivire asupra activităţii uriaşe a acestui mare învăţător, nu ne putem tăinui sentimentele de mândrie ce ne înviorează sufletul, gândindu-ne la rolul hotărîtor pe care l-am avut noi Românii de dincoace de Car-paţi la deşteptarea culturală a neamului ro- mânesc întreg. Nu ne sfiim a da espresie acestor sentimente, deoarece ele pentru noi sunt un izvor de credinţă mântuitoare în vremurile de astăzi, când conştiinţa noastră naţională e clătinată de viforul ispitelor. Rolul ce l-am avut în trecut ne îndreptăţeşte să sperăm că vor veni şi zile mai prielnice pentru înaintarea şi întărirea noastră naţională. Furtunile ce ne ameninţă sunt numai prilejuri de oţelire şi de reculegere. Durerea şi nedreptatea înarmează sufletele şi le dă o adâncime mai mare; ele ne silesc să adunăm puteri nouă pentru îndeplinirea menirii ce o avem ca popor. Şi noi cei tineri aşteptăm cu seninătate şi cu încredere izbânda. zilei de mâne, ştiind că chezăşia ei nu poate fi decât în noi înşine. > Vieaţa d-lui Maiorescu e o pildă şi un îndemn de nădejde pentru toţi ceice cred în puterea cuvântului şi a adevărului. Noi Românii din Sătmar până ’n Săcele nu putem serba mai demn şi mai frumos anul al 70-lea dela zămislirea acestui suflet mare, care mai luminează în deplină vânjoşie cărările vieţii noastre naţionale, decât căutând să ne pre-menim vieaţa în apele făcătoare de minuni ale l* www.dacoromanica.ro lio LtJCEAFlRUL Nrul 5, 1910. idealismului, care duce neamurile pe pământul făgăduinţii şi le ajută să biruiască. Idealismul a fost puterea care a dus la biruinţă şi adevărurile propovăduite de d-1 Maiorescu. La o asemenea pre-menire, noi ne putem gândi cu bune nădejdi, deoarece sufletele înaintaşilor, a părinţilor noştri au fost un izvor bogat de idealism pentru neamulîntreg. Mai ales în veacul trecut lupta pentru cultura naţională a fost > purtată sub această flamură ţesută din sentimentele cele mai curate ale inimii. Chiar şi idealismul d-lui Maiorescu îşi are sorgintea în satul acela din apropierea Târnavelor, în care strămoşii d-sale, împovăraţi de muncă grea, ţeseau visul de mărire al unui viitor;Vnai fericit. Noi credem că întreaga fiinţă a d-lui Maiorescu e ruptă din fiinţa noastră. Ea e expresia concentrată şi superioară a firii ardeleneşti ajunsă în împrejurări prielnice de desvoltare. Adâncimea sufletească, puterea şi stăruinţa la muncă, însufleţirea sinceră pentru idealurile neamului, la d-sa sunt însuşiri ar- Titu Maiorescu (cea mai nouă fotografie). deleneşti. De aceea noi generaţia tânără îl sărbătorim ca pe o întrupare luminoasă a sufletului românesc dela noi, care ne-a învăţat cum se îndreaptă un întreg popor pe calea progresului adevărat. ' D-1 Titu Maiorescu e fiul lui Ion Maiorescu, originar din Bucerdea de lângă Blaj. S’a născut în Cra-iova la 15 Februarie v. 1840. împrejurul leagănului său s’au adunat toate zânele ca să-l dăruiască cu cele mai alese însuşiri tru-» peşti şi sufleteşti. Un corp vânjos şi pro-porţionat, o fată distinsă, de o frumseţă şienergiebăr-bătească rară, si un suflet y complex, echilibrat până la cea mai desăvârşită y armonie, cu toată varietatea facultăţilor ce-1 luminează, fac dintr’însul un zeu între ceilalţi muritori de rând. De copil se deosebiâ de toţi ceilalţi printr’o seninătate şi o linişte prematură. Primele Studii, clasele primare şi clasa întâiu liceală, le-a făcut la Braşov. Restul studiilor liceale le-a terminat la Academia tereziană din Viena. De aci trecu la Berlin, unde studie filozofia, iar mai pe urmă se duse la Paris, unde îşi luă www.dacoramamca.ro Nml 5. 1010. LUCEAFĂRUL 111 licenţa în drept. Ca student în Berlin ţinu, într’o societate particulară, o serie de conferinţe filozofice, cari au fost rezumate în cartea „EinigesPhilosophische in gemein-fasslicher Form“, apărută la 1861. în această lucrare, care a atras atenţiunea învăţaţilor germani asupra d-sale, se găseşte caracteristica întregei activităţi de mai târziu a d-lui Maiorescu. Spiritul d-sale limpede şi real încearcă pentru primaoară a da vieaţă înaltelor probleme filozofice, spunându-le pe înţelesul tuturor şi încopciindu-le cu actualitatea si realitatea vieţii. t f Nu împlinise încă vârsta de douăzeci şi doi de ani, când se întoarse în ţară cu un dor nemărginit de muncă şi cu gândul de a întroduce idei nouă în vieaţa culturală românească. în iarna anului 1862 începîi o serie de conferinţe asupra esteticei în una din şalele universităţii din Bucureşti. Conferenţiarul de 22 de ani a atras repede asupra sa atenţiunea studenţilor prin temeinicia cunoştinţelor, prin graiul limpede şi fermecător. Peste un an ajunge profesor de filozofie în Iaşi, întâiu la liceu şi mai pe urmă la universitate. Aici, în vechea capitală a Moldovei şi-a început activitatea uriaşă, care dela această dată e strâns împletită cu vieaţa culturală şi politică a Ţării româneşti. S a distins ca profesor universitar în Iaşi şi mai pe urmă în Bucureşti, ca membru al corpurilor legiuitoare, ca ministru şi mai ales ca reformator al culturii româneşti. O povestire cronologică şi amănunţită a activităţii d-lui Maiorescu ar cere j » volume întregi. Noi ne mulţumim să amintim câteva momente mai însemnate din activitatea d-sale ca om de litere si ca învăţător. l > > * în Iaşi, ca profesor, a atras la universitate, pe lângă studenţi, mulţi ascultători din public. Un contimporan spune că faima tânărului profesor se lăţise aşa de mult, încât veniau să-l asculte si ceice nu călcaseră niciodată - i treptele universităţii şi cari nici nu erau în stare să înţeleagă cuprinsul lecţiilor sale. D-l Maiorescu nu s’a mulţămit numai cu activitatea d-sale oficială de profesor. D-sa voia să propovăduiască cuvântul adevărului şi pentru cei mulţi. De aceea începu serii de conferinţe publice, cari au dat naştere unei puternice mişcări intelectuale în Iaşi. în curând ideile propovăduite de d-l Maiorescu au fost îmbrăţişate de mai mulţi tineri culţi înrudiţi sufleteşte. Din această apropiere sufletească s’a născut vestita „Junime", care înseamnă o piatră de hotar în întreaga noastră cultură românească. Mişcarea intelectuală începută în Iaşi, s’a propovăduit în cercuri mai largi prin revista ,’,Convorbiri Literare", organul „Junimii", redactat cu atâta stăruinţă de d-l Iacob Negruzzi. Rolul pe care l-a avut d-l Maiorescu în sânul acestei societăţi literare, fără statute, a cărei deviză eră: „intră cine vrea, rămâne cine poate", ni-1 spune aşa de frumos d-I N. Gane: „Sufletul membrilor societăţii „Junimea" eră fără îndoială d-l Maiorescu. ELerâjnatca în jurul căreia se adunau albinele; el eră Jboldul care ne stimulâ Ia~l.ucru._Cu întinsele sale cunoştinţe, cu spiritul său fin de observaţie, cu darul fermecător al cuvântului ce toată lumea îi recunoaşte, el ne arătâ calea adevărată ce trebuia să o urmăm, ne îndreptă erorile, ne ferea de tonul declamator, de fraza goală, de mult practicata beţie de cuvinte, aşa că sub direcţia sa, cu drept cuvânt numită „Direcţia nouă", s’au format talente cari vor figură cu cinste în istoria literaturii române"1). Publicarea revistei „Convorbiri Literare" a dat prilej societăţii „Junimea" să se ocupe cu ortografia. Cele două sisteme ortografice cari se întrebuinţau pe-atunci, etimologismul scoalei latiniste si fonetismul lui Pumnu, nu se puteau împăca cu logica şi cu simţul pentru*limba vie a tinerilor membri ai „Ju-nimei". D-l Maiorescu, care nu eră filolog, s’a aşternut atunci pe cercetări întinse şi amănunţite şi în studiul său „Despre scrierea limbei române" (1866), stabileşte pentru primaoară regulele ortografiei româneşti, cari, mai târziu, au fost primite şi de Academia Română, şi cari, cu unele modificări, făcute tot de d-sa, se întrebuinţează astăzi aproape în toate publicaţiunile româneşti. Noi, generaţia tânără, în care s’a stâns mânia părinţilor noştri de a face filologie cu orice preţ, nu ne putem da seama de lupta straş- ’) Lui Titu Maiorescu Omagiu, Bucureşti, 1900, p. 23. www.dacoramamca.ro 112 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1910 nică ce s’a purtat pentru a duce la izbândă această reformă ortografică, care nouă ni se pare aşa de firească. Astăzi schimbările ortografice nu mai pasionează pe nime, filologii chemaţi le stabilesc şi ceilalţi cărturari de obiceiu le primesc fără discuţii. Dar pe vremuri, când fiecare Român eră şi filolog, schimbarea unui semn grafic însemnă o adevărată revoluţie. Şi să nu uităm că d-1 Ma-iorescu luptă împotriva unor autorităţi ca Cipariu, care în materie de limbă eră recunoscut de toată lumea şi despre care însuş d-1 Maiorescu a fost silit să vorbească în totdeauna cu oarecare respect. Deodată cu răsturnarea sistemelor ortografice greşite a pornit şi lupta împotriva limbei create de şcoala latinistă. D-1 Maiorescu, ca mulţi alţii, observase „înstrăinarea limbii culte de limba poporului" şi vedeâ că limba cărturarilor e o limbă artificială, care sapă o prăpastie adâncă între popor şi conducătorii lui şi care împiedecă desvoltarea culturii naţionale. în articolul „Limba română în jurnalele din Austria" (1868) a arătat cu nenumărate exemple cum ziarele şi revistele noastre fal-şifică spiritul limbii româneşti prin elemente străine. D-1 Maiorescu cereâ ca limba să o întrebuinţăm aşa cum iasă „ca un izvor limpede din mintea poporului", căci limba e „un product instinctiv al naţiunii", pe care individul nu are dreptul să o modifice după capriciile raţiunii sale. Iar în articolul de mai târziu, „Neologisme" (1881), stabileşte definitiv câteva principii în ce priveşte îmbogăţirea limbei cu neologisme. Aceste principii au rămas valabile până astăzi şi crezând că mâi sunt de folos pentru mulţi dintre cărturarii din zilele noastre, le reproducem: 1. „Acolo, unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt curat român, cuvântul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvântul român păstrat". 2. „Acolo, unde avem în limba noastră obişnuită un cuvânt de origine latină, nu trebuie să întroducem altul neologist". 3. „Acolo, unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat Introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales cea franceză. (Noi vorbim de termini tehnici)". Aceste lupte de a „reduce limba română la vieaţa ei poporală" au făcut mult sânge rău mai ales aici la noi. Cărturarii ardeleni de pe vremuri au atacat violent pe d-1 Maiorescu, si-1 considerau ca un eretic în filologie. Cu toate acestea principiile susţinute de d-1 Maiorescu au rămas învingătoare, fiindcă ele se întemeiau pe adevăr. Unificarea scrierii limbii române şi renaşterea poporală a acestei limbi vor rămânea de sigur cele mai frumoase izbânzi câştigate de d-1 Maiorescu. Al doilea moment însemnat din activitatea acestui învăţător al neamului sunt studiile de critică literară. încă în 1867 publică „O cercetare critică asupra poeziei române dela 1867", în care citează o mulţime de exemple bune şi rele pentru a stabili următoarele idei principale asupra poeziei: „Poezia cere ca o condiţie materială a existenţei ei imagini sensibile; iar condiţia ei ideală sunt simţiminte şi pasiuni. Din condiţia materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele personificările şi comparaţiunile juste şi nouă, totdeodată regula negativă, că poezia să se ferească de noţiuni abstracte. Din condiţia ideală se explică mişcarea reprezentărilor, mărirea obiectului şi desvoltarea gradată spre culminare, şi totdeodată regula negativă, că poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflexiuni" Aceste idei, în materie estetică, sunt înrudite cu cele ale Iui Lessing şi ale esteticianului german Vischer şi s’au aplicat pentru primaoară producţiilor poetice copilăreşti din literatura noastră dela 1867. în al doilea studiu „Direcţia nouă în poezia şi proza română" (1872), d-1 Maiorescu supune unei critici şi mai amănunţite producţia literară din acele vremuri, continuând nimicirea literaturii falşe şi urîte şi mai ales relevând talentele cari Inaugurau direcţia nouă în mişcarea literară. „Noua direcţie — zice d-sa — în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţământ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene, şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional". www.dacoramamca.ro Nrul 5, 1910. LUCEAFĂRUL 113 în aceste studii şi în altele, d-1 Maiorescu vorbeşte cu multă admiraţie de poezia poporală şi crede că şi simţământul naiv al poporului este compatibil cu ideile cele mai înalte. Despre poeziile poporale ale lui Alexandri scrie: „cartea d-lui Alexandri este şi va rămânea pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totdeodată de limbă sănătoasă". Iar în altă parte zice că Alexandri prin această culegere de poezii poporale „a îndreptat spiritul tinerimii de astăzi spre izvorul veşnic al tuturor inspiraţiilor adevărate: simţirile reale ale poporului în care trăim, si care simţiri numai întrucât sunt oglindite prin artă în această realitate a lor, devin o parte integrantă a omenirii exprimată în formă literară". D-1 Maiorescu într’un loc cere chiar ca „poezia să fie înţeleasă, să vorbească la conştiinţa tuturor". Astăzi când se vorbeşte aşa de mult de poporanism, socotim că merită să ne aducem aminte despre aceste păreri ale celui ce a aşezat temeliile criticei în literatura românească. Direcţia nouă în literatură a fost susţinută y » de o pleiadă de scriitori de talent, cari au ' îndrumat desvoltarea literaturii noastre pe căile arătate de d-1 Maiorescu. D-sa a consacrat, în focul luptei, pe unii cari au dispărut demult de pe orizontul literaturii. Astăzi abia li se mai ştie de nume. Dc pildă Bod-nărescu. Recunoaştem insă că judecata d-lui Maiorescu în apreciarea valorilor literare a fost destul de sigură. Partea constructivă, pozitivă, din criticele d-sale nu e însă aşa de aprofundată şi aşa de impunătoare ca partea destructivă, negativă. D-1 Maiorescu pentru creaţia literară din vremea sa va rămânea mai mult ca spirit negativ, ca un curăţitor al neghinei ce împiedecă creşterea grâului curat. Cea mai neîndurată critică ce-a făcut-o d-1 Maiorescu e cea împotriva formelor de cultură goală şi falşă. Acesta e momentul al treilea şi poate cel mai însemnat din activitatea d-sale. Poporul nostru trezit de curând la conştiinţa naţională, s’a grăbit să împrumute dela popoarele mai înaintate multe forme de cultură. Dar numai forme goale, lipsite de conţinut real. Iar rezultatul firesc al acestui împrumut prematur a fost introducerea neadevărului şi a superficialităţii în vieaţa publică. împotriva acestora s’a ridicat d-I Maiorescu în articolele: „în contra Direcţiei de astăzi în cultura română" (1868), „Observări polemice" (1869), „Beţia de cuvinte" (1873), „Răspunsurile revistei Contimporane" (1873), „Oratori, retori şi limbuţi" (1902). ’ Recetind criticele d-lui Maiorescu am dat de un pasagiu, care mi-a adus aminte de unele păreri pe cari le-am scris, când am vorbit de cultura domnilor şi de cultura ţăranilor. îl reproduc în întregime de dragul celor ce obisnuesc a se alarmă asa de mult y i când aud câte un adevăr: „în aparenţă după statistica formelor din afară, Românii posed astăzi (1868) aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţie. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale Românilor este nulă şi fără valoare şi abisul, ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român si realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-1 numim cultură română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi atenianii din Bucureşti, premiile literare şi ştiinţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o singură lucrare, care să-i înalţe inima şi să-i facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele"1)-Aceste adevăruri, ori cât de dureroase ar fi ele, şi astăzi sunt de cea mai mare actualitate. în ele vorbeşte sufletul ţărănesc al strămoşilor d-lui Maiorescu, cari şi astăzi gem sub „realitatea suferinţii" şi cari şi astăzi susţin din sudoarea feţii lor „edificiul fictiv al culturii române". Generaţia tâ- ') Critice, Ed. Minerva, voi. I. p. 152—3. www.dacoramamca.ro 114 LUCEAFĂRUL Nrnl 5, 1910. nără din zilele noastre se pare că e pe cale să înceapă a lucră mai din toată inima pentru „clasa reală a ţărănimii", pentru închegarea unei solidarităţi de interese şi de simţăminte între domni şi ţărani. Dar va trece încă multă vreme până vom vedeâ cu ochii unitatea sufletească a poporului nostru. în lupta pentru acest ideal, d-1 Maiorescu şi-a împlinit cu cinste datoria. Criticile învăţătorului împotriva culturii falşe a răscolit toată vieaţa publică de pe vremuri. Atâţia „savanţi" şi atâţia „fruntaşi" se vedeau despoiaţi de reputaţia ce şi-o cucerise. Cei goniţi din templul adevăratei culturi româneşti au umplut lumea cu ţipetele lor neputincioase şi într’un gând au acoperit pe celce propovăduia adevărul cu ploaia de pietri a insultelor şi-a violenţelor personale. Oameni cu greutate şi cu netăgăduite merite, cum a fost George Bariţ, în plenul Academiei (1868) l-a făcut pe d-1 Maiorescu cosmopolit şi duşman al neamului românesc. D-1 Maiorescu a rămas, însă, întotdeauna senin ca un zeu. Nu s’a lăsat niciodată răpit de discuţiile personale, dar în marginile obiectivităţii a ştiut strecură ironii ucigătoare la adresa adversarilor. Din înălţimi olimpice, la acuzele ce i se aduceau că e duşman al patriei răs- pundeâ: „Pentru noi patriotismul nu puteâ fi identic cu imperfecţiunea, şi o lucrare slabă nu merită laudă prin aceea că prâ românească". D-1 Maiorescu în repeţite rânduri a afirmat chiar că e cel mai mare apărător al ideii naţionale, ceeace nu Wa putut, însă, împiedecă să strivească eroarea tocmai pentru fericirea naţiunii în sânul căreia s’a născut. Astăzi nu credem să se mai găsească cineva care să nu se închine adevăratului naţionalism al d-lui Maiorescu, care a fost aşa de roditor pentru înaintarea noastră culturală. * Influenţa d-lui Maiorescu asupra întregului spirit public românesc a fost covârşitoare. Generaţiile deceniilor din urmă au crescut în principiile propovăduite de d-sa. Şi abiâ acum, când a venit iarna vieţii sale sufleteşti, începe pretutindeni desprimăvărarea sufletului românesc. învăţăturile măiestrului renasc, în toată puterea lor, în inimile urmaşilor, cari se străduiesc a desăvârşi opera începută. Noi Românii de dincoace de Carpaţi putem fi mândri că tot de pe plaiurile noastre a răsărit şi acest soare, care a luminat pe întreg ceriul vieţii româneşti. Oct. C. Tăsiăuanu. Rapsodii. Cum stau chiparoşii la margini de lac, Străjeri osândiţi la tăcere!... — Din tainele voastre ce-ascundeţi de ani, Azi inima-mi biata vă cere. Inchideţi-mi geana şi ’n cântec duios In caldul amezii de vară, Cântaţi-mi domol, ca de-un vis legănat A basmelor voastră comoară. Să văd în lumina ’nstelatelor nopţi A nimfelor sprintenă horă, Şi satyri ştrengari, cu bachante de braţ, Bând vin auriu din amforă. S’aud jurămintele-amanţilor duşi Ce-aici poposit-au vreodată; Şi plâns de fecioare, cu-al apelor plâns, Să cearnă iubire curată. Ori seara ’n tăcere, când lacu-i aprins Şi greerii ’nstrună tropare, Cu ’ntinse vântrele să vină cântând Pescari, din afundul de zare. Din umbrele voastre, privirea să-mi port Pe plaiul scăldat în lumină, Să simt cum pribeagă din aripi bătând în suflet coboară hodină. I. Enescu. www.dacoromanica.ro Nrul 5, 1910. LUCEAFĂRUL 115 Ultimul i. Nu se putea dumeri moş Nicolae. Se întoarse din nou la bucătărie. — Ascultă, Zoico, de i-a mai veni rău boierului peste noapte să vii să mă chemi. As vrea să fiu aci, dacă... E tare bolnav boieru. O lumânare aveţi? Fata îşi aşezase'perina la căpătâi, de culcare, si. se uita mirată la el. — Lumânare?... Are cucoana mare. — Are? Ştii bine că are? O lumânare de > .ceară. Poate n'are. Să mă duc să iau una. Afară eră ger în toiul iernii, senin şi lună. Zăpada scârţâia sub picioare. Moş Nicolae se strânse în surtucu-i tocit, îşi iuţi paşii, mărunt şi îndesat, să nu alunece pe poleiul dinaintea puţului, de lângă cârciumă. — Numai de n’ar fi închis, îşi zise în gând, şi răsuflă uşurat când văzu lumină de după obloanele trase. — O lumânare, îngână moşul, punând banul pe teşghea. Şi nu mai stătu de vorbă ca altă dată ci se întoarse zorit în curtea domnului Constantin. Zoe nu încuiase portiţa şi cânele scheună încet întrebător, pitulat la picioarele lui. Ar fi voit să intre de-adreptul în casă, la cucoana mare, s’o roage să-l lase să stee toată noaptea lângă patul boierului, tare bolnav, — dar se opri la scări şi nu îndrăzni. Cucoana mare îi vorbiâ întotdeauna scurt şi aspru. Chiar şi atunci când îi da câte ceva, o rămăşiţă de mâncare bună sau vr’o haină purtată a nepoţeilor din oraş pentru ai moşului, mulţi, puzderie. Moşul mulţămiâ frumos şi ea îi tăia vorba cu un senin, cu o privire aşa de nu mai ştia bietul moş, să mai ia cele dăruite sau să le lase. Oftă încet, ocoli prin dos la bucătărie şi trimise pe Zoe în casă cu lumânarea. — Pune-o încetişor lângă pat să fie acolo la îndemână. Şi prin deschizătura uşii aruncă o privire plină de grije înlăuntru. — Cine-i? întrebă glasul aspru. prietin. — Mos Nicolae. 1 — Să vină înlăuntru, se auzi din fund un gemet slab. Şi moşul intră. Pe masa rotundă din mijlocul odăii mari ardea o lampă mică cu glob albastru de lângă care se ridică cucoana mare, înaltă, albă şi par’că mai frumoasă ca de obicei. Se întoarse mândră, cu ochii încruntaţi la opincile moşului. — E, ce-i ? Din patul din fund lăsat în umbră o mână galbenă sbârcită se întinse peste plapomă. — Mos Nicolae... > Abia se auzi răguşit, sfârşit glasul chemător. — Bună seara. Ţi-e rău, domnule Constantin? — Rău de tot... — Te doare în piept? Şi ai junghiuri? Bolnavul făcu din cap că da. Şi se priviră o clipă înduioşaţi, mângâietor. Ochii moşului Nicolae se umplură de lacrimi. Se răzimă de perete neîndrăznind să şadă şi neputând să plece. — Bietul domnu Constantin! Se duce! Optzeci şi cinci de ani! De unde să aibă putere să se mai ridice, să învingă boala. Se duce... Şi moşul tremură la gândul acesta. De ce? Câţi oameni a văzut el murind şi n’a tremurat. Voia Celui de sus! Dar vezi, când se duce aşa un om bun, şi boieru ăsta om bun eră, numai pe el la câte bune nu-1 învăţase, — par’că se duce o bogăţie de pe pământ. Ca şi când s’ar cufundă o pungă plină cu aur într’o apă mare de unde ştii bine că nimeni n’are s’o mai poată scoate. Şi încă! Punga, aurul se mai găseşte la fel. Omul nu-i nici unul ca altul. Cel dus nu se mai întoarce! A cunoscut şi el destui boieri pe când fusese ficior tânăr la curtea prinţului; şi la armată, unde îl luase colonelul tot în casă. Ce de boieri veniau în casele acele, mai ales la colonel sara, la cărţi. Şi i-a auzit vorbind de câte toate de prin lume şi bune şi rele. A primit şi câte o băncuţă, cinste, dela cei cari câştigau, şi înjurături, uneori, dela cei I www.dacoromanica.ro J.OOEAKĂKL’L Nrul 5, 1910. no fără de noroc, când vr’unul zorit nu îşi ni-ineriâ mâneca mantalei, sau se împiedecă de preşul din uşă, pus în cale... Dar ca boierul ăsta bătrân nici unul n’a fost între ei. Şi cum se alipise el aci, de satul ăsta! Ca să nu mai steie pustii casele mari ale lui Dumitru Nan se gândise el să le închirieze peste vară. Şi-i veniră chirieşi din Bucureşti. i Un domn înalt si bălan cu cucoana lui, tot bălaie, frumoasă şi tânără, vr’o cinci copii gălăgioşi şi domnu ăsta bătrân cu barba albă ca fuiorul. Au adus cu ei ş’o bucătăreasă, vase, aşternuturi, borcane, ligheanuri, o casă întreagă. Moş Nicolae îi vedeâ de peste gard cum forfoteau cât e ziua. Cei tineri plecau la plimbare, la gârlă, prin pădure, pe la Sinaia. Copiii alergau prin grădină, prin curte jucându-se, bâtându-se, plângând şi râzând, — bătrânul şedea câte ziua în foişor uitându-se la cerul albastru si la 1 1 verdeaţa dimprejur. Două luni, cât una. La plecare toţi se grămădiseră iar în trăsura care îi adusese, nerăbdători să plece mai de grabă. Numai boierul bătrân a rămas uitat în foişor, cu o geantă neagră lângă el şi cu bastonul proptit lângă jeţ. Se tot uita la dealurile de colo şi la munţii cari se pierd în depărtare. — Tată dragă, nu vii? îl întrebă fiul său. Atunci bătrânul coborî, şovăind. Dar nu se duse decât până în curte, sub nuc. Aci se uită lung la pom, la iarba verde de sub picioare, la tufănelele roşii, albe şi viorii dimprejur şi iar se aşeză pe laviţa de sub nuc. Eră galben ca de ceară şi nu se putea ţinea pe picioare. — Ce ai, tată dragă, eşti bolnav? Se uită aiurit la fiul său apoi dete din cap suspinând: — Nu pot să plec de aci! — De ce, tată?... Cum se poate? Bătrânul se hotărî. — De când am plecat de acasă din Ardeal n’am văzut un sat frumos ca ăsta... Seamănă cu locurile de pe la noi... Şi portul oamenilor şi firea şi obiceiurile... înţelegi tu cât dor am dus de aer, de apă rece, de frumseţa asta de aci şi ce groază mi-e să mă întorc iar în strâmtoarea aceea, unde ştiu bine că am să mor curând — foarte curând. — Bine, tată, dar de ce nu spuneai mai demult?... — Eu am spus mereu dar voi nu voiaţi să înţelegeţi. Ce nevoe aveţi voi de mine în Bucureşti? Sau poate vreţi să mor mai curând? — O, tată... Ştii că noi te iubim si am vrea să trăieşti cât de mult. » Bătrânul se însenină. Ştiâ el că are fiul său inimă. — Atunci lăsaţi-mă pe mine aci.., — Dar cum o să trăieşti? » — Virgil, scăpăm trenul, strigă din trăsură cucoana cea tânără, nerăbdătoare. — Duceţi-vă numai, lasă, că trăiesc eu... Să vie şi mama ta aci! Şi fără să mai aştepte răspuns se întoarse în foişor şi se aşeză iar în jeţul lui de nuiele. Fiul său rămase uluit, mai că nu-i veniă să-l lase singur — dar nevasta sa îl zoriâ într’una. Şi copiii îl chemau: Tată, tată, vino! Lasă-1 pe bunicu dacă nu vrea să vină. Adio, bunicule! îi trimeteau bătrânului sărutări cu mâna, îi fluturau batistele, cel mai mare, înţelegând că bunicul rămâne aci fără menaj, voia să-i lase coşul cu merindele, dar trăsura plecă şi bunicul nu-i mai vedeâ. Cu capul ridicat spre vârfurile munţilor pierduţi în zare, se gândea departe-departe... Soarele apunea după nori de sânge. Pe un fond de mozaic violet, albastru şi verde şi în toate colorile, mai deschise la miazăzi şi la răsărit, mai întunecate la miazănoapte, nori albi ca spuma laptelui în forme de şerpi, corăbii, crocodili şi cai înaripaţi se jucau fantastic, ne mai pomenit de frumoşi... Bătrânul stătea uimit şi fericit în jeţul lui. Şi moş Nicolae de peste gard îl tot priviâ cu luare aminte. Auzise tot, şi sfios ca acum, în odaia asta, intrase în curte, dupăce noaptea se lăsase tot mai întunecată peste capul alb din foişor. — Dacă domnu mare pofteşte o mămăli-guţă cu lapte, nişte ouă proaspete, până să vie cucoana mare, baba mea vă aduce. Capul cărunt se întoarse şi moş Nicolae îl văzu cum tremură puţin mişcat par’că de bucurie. www.dacoramamca.ro Nrul 5, 1910. LUCKAJÂRUL 117 — Aşa, aşa, puţină mămăligă cu lapte dulce... îti multămesc, vecine. Şi din ziua aceea se împretiniră. — Ce sat frumos, ce oameni de treabă! îi creştea moşului Nicolae inima când îl auziâ aşa pe acest domn străin. Şi dupăce sosi cucoana mare, cu vr’o trei care pline de bagaje, tot canapele de catifea roşie, cum nu s’au mai văzut în sat, moşul eră mereu pe acolo să ajute, - dacă nu cu braţele slăbănoage, cum le numiâ el, cu vr’un sfat sau îndrumare bună... Şi s’au scurs anii aşa. O vară au mai venit copiii şi nepoţii boierului, apoi l-au lăsat singur numai cu nevasta sa. Şi poate că ea... Moş Nicolae nu-şi isprăvi gândul. Doamne, dar cum s’ar putea dupăce au trăit cincizeci şi atâţia ani împreună să nu se înţeleagă?... Şi totuş ea hrănea par’că o ciudă ascunsă, se vedea din fata ei amară, din ochii ei frumoşi albaştri, cum fulgeră uneori necazul împotriva bătrânului, care gemea în patul lui doborît de povara anilor, — de cine ştie câtă greutate?... Bietul domnu Constantin! Cum ar fi vrut moş Nicolae să-i ridice greutatea de pe piept cum îi ridicase de multeori furca plină de iarbă peste căpiţă, când veniâ, aşa pe repezeală, câte un vifor gata să-i strice fânul şi bietul boier se căzniâ singur să şi-l adune... Şi cum îi scotea toporul din mână când se încumetase la vr’un lemn mai tare decât puterea lui. — Lasă, boierule, asta nu-i treaba d-tale. Si el se uită blând. } — Da’ nu pot să-ţi plătesc, moş Nicolae. — Lasă că nu-i vorba de asta. — Ce om bun eşti d-ta! — Uite că mi-ai şi plătit! Nu-i ajungea din cât îi trimetea băiatul să-şi ţie un slugă, numai pe Zoia, fetiţă firavă, ce sta mai mult în casă la cusut, si-1 vedeai primăvara cu sapa prin grădină cât e ziua printre straturi, cu fruntea asudată, muncind ca oamenii de rând. Moş Nicolae nu se putea dumeri. — Oare ce o fi fost boieru ăsta acolo în tara lui si ce o fi făcut în tinereţe de a ajuns aşa de rău ? într’o zi s’a desluşit el apoi singur. Steteâ de sfat în umbra nucului cu băieţii lui, toţi cinci. Şi copiii, vr’o paisprezece, nepoţii moşului, pe acolo, alergau cu smeul şi unii mai mici culegeau floarea de muşeţel de pe lângă potecă. Numai că vine boierul între ei. — Toţi sunt ai d-tale, moş Nicolae. — Ai mei, toţi. — Să-ţi trăiască. Frumoşi copii! — Sărut mâna. — Când vor fi ăştia mari nu ne mai temem 1 de nimeni. Trecem cu ei dincolo... Şi făcu semn spre munţii Predealului, vesel, închizând puţin din ochiul stâng. — Sunteţi din Braşov d-voastră? îl întrebă cel mai mare dintre ficiorii moşului. > — Ba mai de pe câmpie... — Da vorba, tot de dincolo? — D’apoi! Mai întrebi?... — Veţi fi venit de demult, cu vr’un negoţ, ceva? Boierul se îndreptă din trupul şubred şi îşi ridică sumeţ capul. — Nu, nu, negustor n’am fost niciodată! Dar am venit... Mulţi am venit noi atunci, deodată! Ne urgiseau rău... D-voastră nu ştiţi?... S’a scris şi în jurnale. Ce rău o ducem noi acolo cu stăpânirea străină!... Am lăsat acolo şi slujbă şi avere, rude şi prietini şi am fugit aci în ţară de urgia duşmanului. Ficiorii moşului se ridicară în picioare şi se apropiară de boierul bătrân. — Şi ce vă făceau? întrebă iarăş cel mai mare dintre ei. Boierul se supără. — Ce? Mai întrebi, ce? Uite, asta-i nenorocirea Românului! D-voastră nu ştiţi nimic, nu cetiţi gazete, nu vă învaţă nimeni nimic! Ce ne fac ei nouă? Da’ du-te d-ta acolo şi vezi. Stai o lună două si ascultă, dacă ai urechi. Judecă dacă ai minte, şi plângi dacă ai inimă... Apoi fugi, jei parul, te repezi şi dai! Dacă a mai rămas putere în tine. Nu poţi altfel, dai! Puterea toată se ridică în tine, capul îţi fierbe, urechile îţi vâjăe şi nu poţi altfel, dai! până nu ţi-1 răpui pe duşman. Altfel te răpune el pe tine. — Va se zică aşa, nedreptăţi şi p’acolo — ca şi p’aci. www.dacoromanica.ro 118 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1910. Bătrânul tăcu deodată. Şi faţa-i luminată de veselie adineaori se întunecă de tristeţe. Puse capul în piept şi se uită aşa cu sprâncenele încruntate lung, şi cu jale peste adunătură. Apoi porni spre curtea lui cu paşi domoli. Dar deodată se întoarse dârz şi supărat cum nu l-au mai văzut până atunci. — Moş Nicolae, băieţii d-tale au umblat la şcoală? Sau că i-ai ţinut cu vacile şi porcii ori cu oile pe munte? — Ba nu, toţi au umblat la şcoală. Câte patru şi cinci clase au învăţat. Şi ăştia mici toţi se duc la şcoală. — Şi tot învăţătoru ăla îi învaţă? — Pe cei mai măricei — da, tot acela. Dar acu mai este unu... — Să-i daţi afară — afară! pe amândoi. Nu vă învaţă nimic, nu vă luminează nimic... Şi dacă nu ne ştim şi nu ne cunoaştem noi de noi, cum o să ne iubim şi cum o să ne ajutăm unii pe alţii? Băieţii moşului au rămas stâlpi, cu ochii sgâiţi la boierul străin. Ce o fi voind să zică? Moş Nicolae însă l-a înţeles. Din ziua aceea ştia cine-i boieru acesta străin şi de ce nu s’a făcut stare în tineretele lui. Nu-1 în» > trebâ nimic dar îl asculta cu încordare de câteori el îi spunea câte-o vorbă despre lucrurile astea. Mari lucruri! Să nu te lase să-ţi vorbeşti limba ta, în ţara ta! Să te alunge de pe moşia părinţilor tăi dacă nu vrei să te lapezi de legea ta! Să-ţi ia copiii micuţi de acasă din braţe să-i ducă la şcoală numai ca să nu înveţe de micuţi limbă din graiul mă-sei. Să nu mai fie Români! Să piară toţi Românii de pe faţa pământului. — Şi să vezi, că ei, duşmanii noştri ştiu asta că dacă pierim noi dincolo, pieriţi şi voi ăştia de aci. îl deslusi mai bine boierul. Moş Nicolae îşi simţi trupul rece. — Da’nu se poate! Pentruce avem noi oaste? Pentruce ne-am bătut la Plevna? Ca să pierim?... — Dacă nu ne cunoaştem şi nu ne iubim... Dacă ar veni un lup în bătătura d-tale să-ţi prindă pe unul dintre copii în ghiară cum ai vrea d-ta să sară fraţii lui să se lupte cu fiara în primejdia vieţii dacă nu s’ar şti că sunt fraţi din acelaş sânge?!... Moşul rămăsese pe gânduri. — Apoi, da! Să ne iubim, să ne cunoaştem. Şi altă zi cu bucurie povesti boierului că l-a învăţat pe Ionică, nepotul lui, să-l întrebe pe învăţător, de ce nu le spune nimic despre fraţii noştri de dincolo? Si învăţătorul le-a vorbit apoi de Mihai-Viteazul care s’a dus acolo cu oastea să unească Ţara Românească cu Ardealul. A zâmbit boierul cu bucurie. A zâmbit cu bunătate şi din toată inima. — Bietu domnu Constantin! Ce n’ar da moş Nicolae să-l mai vadă odată zâmbind! — Uite, că doarme acu... Nu mai geme. — Da’ ce greu răsuflă... Şi moş Nicolae mai aruncă o privire furişe plină de grije spre lumânarea pusă de Zoe pe măsuţa de lângă pat, apoi ieşi. II. Căsuţa lui eră acolo la câţiva paşi, poleită cu argint de razele lunii care se urcase acum în disc aproape de mijlocul cerului, — şi totuş i se păru departe moşului. Abia îşi târî picioarele până sus pe cele patru scări ale pridvorului. N’avea să-l mai vadă! Baba lui, „măicuţa" cum îi ziceau copiii şi nepoţii, dormeâ dusă şi nici nu-1 simţi cum intră pe uşă încet şi se aşeză pe marginea patului. Inima îi băteâ tare şi o apăsă cu mânile nu cumva bătrâna să se deştepte si să-l întrebe: ce-i? » E aşa de grozav când te pironeşte cineva din ochi si te întreabă: ce ai? Şi nu ştii ce să-i spui. Te doare inima. Coace în ea o grije mare, fără ajutorare... De ce să le mai spui? Uite, aşa-i când se întunecă cerul, nori grei se lasă, tunete şi trăsnete o să vie. Cine poate să oprească trăsnetul? Sau să scoată coasa din ghiarele acele lungi, când tăişul s’a înfipt în inimă?... Ceasurile omului sunt numărate şi când vine cel din urmă înzadar te trudeşti să mai ceri amânare... S’a aşezat îngerul cu aripi albe lângă tine, pe dunga patului şi-ţi unge cu mir fruntea, mânile, picioarele şi ai tăi îţi aprind lumânarea... Oare Zoia o fi pus chibrituri la îndemână? www.dacoramamca.ro Nrul 5, 1910. LUCEAFĂRUL 119 Să nu rămână la întunerec sufletul, când o ieşi din trup, întristat şi nebăgat în seamă, cum a trăit pe pământ bietul om, chinuit şi osândit de cei răi, şi de cei fără de minte, cărora înzadar le-a arătat calea cea luminoasă: uite pe aci să apucaţi, pe aci e bine. înzadar şi-a frământat el mintea şi şi-a dat inima lui cea bună. Puţini l-au ascultat. Şi puţini l-au înţeles. Cât amar o fi îndurat! Om învăţat care ştie toate cum ar trebui "să fie în lume şi cu inima plină de dragoste vrea să-i îndrepte pe oameni pe calea cea bună si acum trebuie să moară înainte de » a-i fi putut îndrepta... Oare o fi înţeles fata să vie să-l cheme Ia vreme? Să se mai uite odată în ochii Iui şi să-i şoptească la ureche: du-te numai, du-te liniştit, că o să-ţi facem noi pe voie în toate... Să-i ridice greutatea de pe piept, purtată ani şi ani... Jalea după ţară şi moşie, dor de rude şi prietini şi dor de ochii ei de demult senini şi buni cum au fost atunci, odată, a trebuit să fie, nu încruntaţi şi plini de amar cum se uită acum la el, fără de milă, cu necaz de par’că zice: aşa îţi trebuie! Sufere! De ce ti-ai dat tot ce ai avut lor, si mie nu mi-ai lăsat nimic, nimic. Numai slăbiciunea, bă-trâneţele şi moartea! Par’că avea un foc ascuns în ochii ei mari ca şi murele coapte, necaz chiar şi împotriva morţii, care veniâ aşa de încet să se aşeze între ei doi, el, care şi-a risipit vieaţa şi ea care a ştiut s’o strângă, s’o păstreze cu îndârjită poftă de a gustă toate bunurile ei... Şi el simţiâ necazul ei. Se uită la ea cu atâta părere de rău şi nu odată l-a auzit moşul îngânând: tu ai dreptate, Adelo — iartă-mă! Nu trebuia să fac aşa pentru tine, nu trebuia... Dar ea rămânea împietrită, neîndurată. Oare de ce naţie o fi? Că nu-i româncă. } De aceea nu-1 iartă. Oare o să-i aprindă lumânarea? Şi Zoe nu mai vine... O fi acum aproape de miezul nopţii... Bătrânii mor toţi înainte de miezul nopţii... Alege-se cine apucă la sfârşitul vieţii zorile... Moş Nicolae stă neclintit pe-dunga patului, priveşte afară în noaptea albă, luminoasă şi aşteaptă... Nucul bătrân îşi întinde ocrotitor crengile despoiate de frunze peste portiţă, peste foişor şi în umbra lui par’că joacă mici fluturaşi cu aripioare albe. Ca primăvara. Ce noapte frumoasă! O fi îndrăznind ea, hâdoasa moarte pe aşa noapte frumoasă? Se aude fâşăind... Moş Nicolae tresare: — E Zoia, îşi zice. Nu. Vântul bate ramurile de şindilă. Nu. Nu-i vânt... E linişte. Fluturaşii cu aripioarele albe s’au ridicat, au crescut cât porumbeii... — Porumbei albi, îşi zice moşul. Unul a venit şi s’a izbit de geam, ţâşt, cu aripile peste capul moşului. A vrut să întindă mâna să-l prindă, dar din umbra nucului se desprinde acum o figură de om. — Iat-o! Vrea să se ridice, dar trupul i-e de piatră. Abia şi-l târeşte pe coate, peste pat, cu capul în fereastră. — Tu eşti Zoio? vrea să strige dar glasul i se opreşte în piept... Umbra de om e în faţa lui, — deşirată ca şi umbra crengilor despoiate de frunze. Picioare şi mâni lungi, numai oase, cap rânjitor şi alături coasa... — A venit... Şi moş Nicolae rămâne aşa ghemuit, cu ochii deschişi la vedenie, cu mânile încleştate de fierele tereştrii. Numai capul s’a sprijinit de pervaz cu bărbia prinsă între gratii. III. în ziua următoare ulicioara răsună de bocete. Măicuţa, cu ficiorii şi nepoţii ei îl plângeau pe moş Nicolae. Şi nu se puteau mângâia: Cum de l-au lăsat să moară aşa, singur, neîmpărtăşit şi fără de lumânare? Cucoana Adela îl aşteptă să-i mai taie nişte lemne de foc, iar boierul bolnav, proptit între perne, se tot uită în raza soarelui, printre florile de ghiaţă ale geamului să-l mai vadă ivit cu vr’o veste bună. Constanţa Hodoş. www.dacoromanica.ro 120 LOCEAKĂRUL Nrul 5, 1910. Carmen. Se bucură de tine ochii mei Ca două flori de razele de soare, Ca doi orfani, când simt pe fruntea lor O mână albă, caldă, iubitoare. De tine se ’nsenină gândul meu Cum, primăvara, cerul se ’nşenină, Când soarele străbate printre nori Şi ’mparte lumei calda lui lumină. Se 'nalţă cătră tine cântul meu Ca versul de ’ndrăgită ciocârlie, Spre soare când se 'nalţă ’n zi de Mai Şi fermecă a cerului tărie. De tine pieptul.meu s’a luminat Ca o biserică uitată, sfântă, In care vine-un înger credincios, Şi-aprinde iarăş candela şi cântă. Iar răsai, icoana mea, senină, Şi ’n faţa ta se ’nchină un ateu. — E sufletu-mi ce-a ocolit o lume Şi-acum se ’ntoarce iar spre Dumnezeu. El îngenunche. Iată-i fruntea pleacă. — E caldă ruga celor cari iubesc. Eu înţeleg şi ştiu ce foc îl arde Şi lacrimile ochi-mi umezesc... Se bucură de tine ochii mei Şi mintea mea de tine se ’nsenină, Pe tine te măreşte cântul' meu Şi sufletul şi gândul ţi se ’nchină! I. U. Soricu. www.dacoromanica.ro Nrul 5, 1910. LUCEAFĂRUL 121 Poporanismul. — O anchetă literară. — (Urmare). Revista„Luceafărul“s’a adresat zilele acestea mai multor scriitori cu o întrebare de o deosebită actualitate. Directorul numitei reviste voieşte să cunoască, adecă părerile curente asupra „poporanismului în literatură"? E o intenţiune bună aceasta şi probabil că răspunsurile, ce vor sosi dela diferiţii literaţi din provinciile române, vor prezentă multe momente caracteristice. Probleme de aceste pasionează şi publicul cetitor, şi ne putem aşteptă la un schimb instructiv de idei între reprezentanţii diverselor grupări literare. Cât priveşte opinia noastră o facem cunoscută „Luceafărului" la acest loc1), în cele următoare. Noţiunea de poporanism este în adevăr nelămurită sau foarte vag interpretată. Ea are astăzi aderenţi fervenţi, precum şi adversari implacabili. Cuvântul însuş s’a strecurat în terminologia noastră literară şi politică abiâ de câţiva ani mai cu dinadinsul, si e luat de unii drept o absurditate, iar de alţii ■ drept un program întreg de principii. Care e adevărul? Orice curent îşi are trecutul şi tradiţia. Poporanismul, cu manifestările sale în literatură şi în politică, înseamnă şi el un curent, precum am zice bunăoară „naturalism", sau „modernism". Şi, dacă vom căută în trecut, îi vom găsi uşor originea, precum şi fasele de desvoltare. De când în literatura noastră s’a ivit întâiaşdată interesul şi dragostea pentru sufletul poporului şi pentru creaţiunile spontanee ale minţii lui, există şi această noţiune. Poporanişti erau întâi răspânditori de cărţi pentru popor, ai „Alexandriei", şi „Halimalei", ai „Ghenovevei" sau ai „înţeleptului Arghir". Poporanişti erau apoi toţi câţi au contribuit la desgroparea tesaurului poetic, — generaţia atât de conştientă de munca ei, din care făceau parte Alexandri şi Russo. Şi poporanişti erau acele talente, mărunte din nefericire, dar din cale afară simpatice, cari pe timpul „Unirei" glorificau în versuri înflăcărate dragostea de neam şi de ţară, şi cultul pentru ţăranul desrobit. ’) „Tribuna" din Arad. Desigur nu se puteâ ca acest fel de muncă să nu-şi găsească şi adversarii ei. Societatea românească e compusă din elemente eterogene, ce veşnic se combat si caută să se anihileze. » > Străinii se mişcă şi se opun; spiritele disol-vante se ivesc; şi conflictul se declară. Pe la 1870 eră la ordinea zilei un astfel de conflict şi poetul Nicoleanu este printre cei dintâi, care dă o definiţie precisă tendinţelor poporaniste, cunoscute atunci supt altă etichetă: „Natura a pus între naţiune şi naţiune, ca şi între om şi om, oarecari deosebiri, oare-cari margini, deosebiri şi margini născute din clima, din caracterul, din temperamentul şi mai cu, seamă din tradiţiunile şi limba fiecăreia din ele. Prin urmare, naţiunea sau societatea, care nu ţine seama de aceste condiţii si care caută elementele vieţii si des> i > » voltării sale în izvoare şi regiuni străine, incompatibile cu natura sa, aceea nu va puteâ niciodată produce vreun lucru frumos, mare, sănătos şi original, căci numai spiritul şi ideile nutrite şi desvoltate conform geniului naţional dau faptelor, moravurilor şi fisionomiei unui popor acel caracter particular de energie şi de originalitate, care-i înalţă puterea si-i măreşte demnitatea". » t Această teorie a lui Nicoleanu nu este un fel de proclamare a caracterului naţional în toate. Şi când o serie întreagă de tineri a venit să lucreze în această direcţie, Haşdeu a botezat-o „românism". S’a născut o societate a „românismului"; s’a redactat o revistă „Foaia societăţii Românismul", la care se propagă aprig interesul pentru trecutul şi pentru literatura poporului. Haşdeu se ridică cu violenţă împotriva vântului cosmopolit ce începuse, să bată pe câmpul literaturii şi înfieră cu indignare revista „Convorbiri literare", care numise „românismul" o simplă „braşovenie"... v > • Ceeace numeşte Haşdeu „românism" este în mare parte faza premergătoare a „poporanismului" de astăzi. De altfel tot dela dânsul ne-a rămas şi însăşi expresia „poporan". www.dacoramamca.ro 122 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1910 Pela 1871 el întrebuinţează cuvântul „poezia poporană". Iar la 1879, când îşi tipăreşte al doilea volum din „Cuvente", Haşdeu dă pentru întâiaşdată definiţia „literaturei poporale" şi probează că ţine foarte mult la această formulă. El împarte „literatura poporană" în „literatura poporană scrisă", supt care înţelege acele cărţi originale şi străine, cari din vechime s’au identificat cu sufletul poporului şi au primit ceva din caracterul naţional al acestuia, — şi în „literatura poporană nescrisă" al cărei fond întreg izvoreşte din inspiraţia şi mentalitatea poporului, cum sunt poeziile şi basmele. In orice caz, rămâne stabilit că Haşdeu numiâ atât producţiile poetice originale ale poporului, cât şi cărţile păstrate şi răspândite în straturile de jos, cu terminul „poporan". Consecvent şi logic ar fi prin urmare ca, în înţelesul acestei definiţii, „poporanism" să nu însemne nici mai mult, nici mai puţin decât cultivarea literaturii poporane scrise şi aceleia nescrise, aşa cum a priceput-o Haşdeu. Un fel de folclor deci, cu adunarea de material din popor şi cu studii asupra acestuia. Ceeace e foarte departe de adevăr! în „poporanismul" de astăzi folclorul joacă un rol cu totul secundar, căci cuprinsul acestei noţiuni e mult mai complex. Când zicem astăzi „poporanism" ne gândim la mai multe deodată: la literatura populară propriu zisă, cât şi Ia literatura cultă, în care trăieşte poporul cu tot felul lui de a fi. La aceste s’au mai adăugat în anii din urmă o serie de preocupări sociale, şi economice, provocate de starea ţărănimii, încât poporanismul încetează a fi o problemă pur literară. în felul cum Sadoveanu descrie pe ţăran, în soartea păturei culte expusă de Agârbiceanu, în mişcarea cooperativă a băncilor dela noi şi din Regat, în „Oltul" lui Goga, ca şi în mişcarea pentru votul universal, este poporanism de cel mai pur. în întâlnirea aceasta a mai multor tendinţe, pentru acelaşi scop ideal al ridicărei ţăranilor, zace toată noima poporanismului. Precum vedeţi: tot un fel de „românism", dar mai lărgit şi mult mai real. Că acest cuvânt de ordine e acum atât de des întrebuinţat se datoreşte revistei „ Vieaţa românească". Aici s’a tipărit mai multă ma- terie literară, ce ar putea purtă pecetea poporanismului. Aici s’au scris cuvintele cele mai măgulitoare pentru acest gen de literatură. Şi tot aici s'au făcut câteva teorii economice şi politice în direcţie poporanistă. Motivul erâ deajuns ca în jurul ei să se nască marele tărăboi poporanist pe care-1 cunoaştem. Ca o reacţiune pătimaşă s’au improvizat repede apărătorii artei pure şi au deschis o campanie din cele mai neputincioase. Cu o duioasă alipire de literatura străină, câţiva directori de alte reviste au voit să forţeze j o chestie de principiu şi să provoace o nouă polemică în jurul artei pentru artă şi a artei cu tendinţi. Expresia tipică a acestor anti-poporanişti a fost d-1 Zamfirescu, a cărui formidabilă înfrângere, poate servi ca punct de orientare pentru ceice vor să-l urmeze, în poleinicile revistelor se amestecă apoi şi motive de ordin personal şi politic, încât exagerările iau proporţii de cele mai hazlii. Faţă de aceste încăierări mărunte, părerile noastre sunt de mult stabilite. Poporanismul, în desvoltarea sa istorică, nu este vreo doctrină primejdioasă sau revoluţionară, cum vor s’o denunţe parveniţii noştri intelectuali. El • înseamnă o expresie colectivă-a muncei intelectuale pentru ridicarea poporului în toate ramurile vieţii sale. în literatură si-a avut » î totdeauna îndreptăţirea de a fi. Şi a ajuns astăzi, graţie marelui număr de talente, cari l-au îmbrăţişat, la o stare de înflorire. Adevărul nu se poate tăgădui însă că droaia de imitatori şi de diletanţi poporanişti, cu lipsa lor de artă în tratarea'* subiectelor, cu tendinţele lor prea transparente, cu declamarea şi îngrămădirea lor de cuvinte, sunt tot atât de compromiţători, ca şi cloaca de stihuitori nebuloşi din jurul cutărui măiestru dispreţuitor al ţăranului. 7 7 Astfel de diletanţi se observă mulţi în timpul din urmă. într’o proză destul de bogată, dar mult îngrămădită, ei îşi plimbă oile pe plaiuri; înfiripă vreo scenă de dragoste idilică dela ţară; varsă vreo lacrimă pentru vieaţa trudită a părinţilor. Această proză începe însă să devină fadă, manierată, o umplutură de prisos, şi dacă directorii de reviste nu vor băgă de seamă, gustul public va începe să se depărteze dela acest gen literar. Gustul cetitorilor ţine www.dacoramamca.ro Unii 5, 1910. LUCEAFĂRUL 123 pas cu cerinţele vremii, se rafinează tot mai mult, dar cu dânsul trebuie să se rafineze şi formele poporanismului literar, cari trebuie să se menţină veşnic la un nivel superior al artei. Acestea ar fi de zis, pe scurt, despre poporanism şi despre rostul lui în mişcarea noastră intelectuală. // Chendi. * Domnule Redactor, La întrebările ce aţi binevoit să-mi adresaţi în Septemvrie 1909 vă răspund următoarele: 1. Sub cuvântul poporanism înţeleg o direcţiune poporană în desvoltarea literaturii culte. Autor poporanist consider pe acela, care scrie pe seama unei clase de oameni, pe seama păturii ţărăneşti, într’o limbă poporală tratând subiecte care mai adesea sunt luate din lumea poporului, adecă din vieaţa celor mulţi. 2. Dintre scriitorii români mai vechi reprezintă poporanismul Anton Pann, Ion Barac, Vasile Aron; dintre scriitorii mai noi aş pune între poporanişti pe Pop Reteganul, D. Stăn-cescu ş. a. Nu admit numirea de poporanist pentru scriitori ca Alexandri, Eminescu, Creangă, Slavici şi urmaşii lor de talent; din motiv că lucrările lor, ca poeţi şi prozatori, sunt creatiuni artistice si individuale, care se adresează nu în deosebi unei clase de oameni, ci se îndreaptă cătră toţi cei ştiutori de carte românească. Operile acestor poeţi şi prozatori nu mai sunt prin urmare poporaniste, ori şi cât s’ar inspira dela popor, ci sunt opere naţionale româneşti. (Va urmă.) E. Hodoş. Cronică teatrală. Electra de Sofocle. Bucureşti, 1 /II 1910. > ' Teatrul naţional va reprezenta în curând Electra lui Sofocle. Încercarea merită multă laudă. După reprezentare Vă voiu scrie cum s’a jucat. Acum Vă comunic numai acţiunea piesei, intercalând citaţiuni din traducerea -inedită - după care se va da şi care-i făcută de O. Murnu. Voi ţine firul tragediei. — La Micena, în faţa palatului Atrizilor apare Orest, Pilade şi Bătrânul (pedagogul) într’o piaţă publică, cu un altar al lui Apolon, un templu şi o dumbravă sacră. Bătrânul explică Iui Orest ce vede: De-aici, din mâna surorii sale, îl luase el când fusese ucis tatăl său, Agamemnon. Acum a sosit timpul răsbunării: Orest şi tu, Pilad, prietinul cel mai iubit de noi, Hai iute-acum să chibzuim ce-i de făcut; Căci uite, zarea luminoas’ a soarelui Trezeşte-al pasărilor cânt din zori Şi-i dusă noaptea neagră, s’au dus stelele. Orest întrebase oracolul: cum să răsbune pe tatăl său; iar oracolul îi răspunsese: cu viclenie. Bătrânul trebuie deci să iscodească cine-i în palat, să spună acolo că Orest este mort, pentruca nimeni să nu-1 bănuiască aproape. într’aceea el, Orest, se va duce la mormântul tatălui său să-l cinstească „cu paos şi cu smoc tăiat din părul" său şi-apoi se va întoarce la lucru. Şi se duce. Din palat iese Electra văetându-se: Lumină curată, tu cer întins ca pământul, ah, de câte ori M’aţi auzit bocindu-mă Şi m’aţi văzut lovindu-mă Pe pieptul care-mi sângeră Când noaptea se ’ngână cu ziua! Vegherile apoi! Ştie patu-mi De chin într’o casă de jale Cum, nopţile, plâng pe sărmanu-mi Părinte, pe care nu ’n ţară străină Jertfit u-l-a cruntul război, Ci mama-mea chiar cu iubitu-i Egist. Ca lemnarii stejarul, aşa c’un topor Ucigaş despicatu-i-au capul. Şi nimeni, o tată, nu plânge Al zilelor tale sfârşit Atât de mişelnic şi crud. www.dacoramamca.ro 124 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1910. Bocetul n’oi conteni, Nici tânguirile-mi triste. Până ce văd luminoase sclipiri De stele şi-a zilei lumină, Ca priveghitoarea pustie de pui', Tot astfel pe faţă jeli-voi aici La porţile casei părinţilor mei. Electra roagă pe zei să vie, să ajute la răs-bunarea părintelui ei: Trimiteţi-mi fratele drag. Singură nu mai pot duce povara Cea strivitoare-a durerii. Corul de femei şi fete nobile o mângâie, o îndeamnă să ’nceteze cu plânsul şi să aştepte pe Orest, care nu poate fi nepăsător. Greu, când Ca o străină ’njosită trăiesc în părinteasca mea casă slujind Şi ’n astă haină de rând Stau lângă masa deşartă de tată. Corul îi ascultă povestea traiului ei în casa lor: Egist face jertfe casnice unde-a ucis; şi ’n patul tatălui ucigaşul doarme alăturea de mamă-sa, „dacă mamă pot s’o chem"; ea, Electra, nu are voie nici să plângă; iar când cineva spune că va veni Orest, mama se ’n-furie; dar el veşnic zăboveşte şi nădejdile ei s’au spulberat. Acum Egist nu-i acasă, e la ţară. Din palat iese Hrisotemis, sora Electrei, cu prinoase obişnuite pentru morţi. Hrisotemis este o soră bună, dar o slabă femeie supusă, începe, cătră Electra: De ce ieşind din casă stai lângă pridvor Şi faci atâta gură, scumpă sora mea? Nu ţi-au slujit de ’nvăţături atâţia ani Spre a nu te dă unei zadarnice mânii? Şi eu, cu toate-acestea, despre mine ştiu Că mult mă doare de ce văd şi de-aş puteâ, Le-aş arătă ce gânduri duşmănoase port. Dar pe furtună nu dau drumul pânzelor. Nu-i vitejie o ’ndrăzneală de prisos Aş vrea ca tu să faci aşa cum fac şi eu, Măcar că-i drept ce cugeţi tu, nu ce zic eu; Dar dacă vrei ca ’n toată voia să trăeşti, De cei puternici trebuie s’asculţi. Din răspunsul Electrei: Ruşine-i că eşti fiica unui tată scump Şi-l uiţi pe el şi-ai grije doar de mama ta... Dar când eu cat pe tatăl nostru să-l răzbun Tu nu-mi ajuţi, ba chiar din cale mă opreşti... Când poţi fi Numită fata celui mai slăvit bărbat, Tu eşti a mamei. Hrisotemis îi spune Electrei că pe ea o ameninţă primejdia închisorii într’o peşteră, departe de cetate, după ce va veni Egist. Dar Electra nu se pleacă. Hrisotemis este pe drum cătră mormântul tatălui său; mama a trimis-o, speriată de un vis în care-i apăruse Agamemnon: Se zice cumcă ’n visul ei ar fi văzut Pe tatăl nostru a doua oară pe pământ Ivindu-se şi că el, luându-şi sceptrul cel Purtat acuma de Egist, l-ar fi ’mplântat în casă şi dintr’ânsul ar fi răsărit ' O ramură ’nflorită ce acoperiâ Cu umbra-i toată ţara Micenenilor. Electra roagă pe soră-sa să nu ducă la mormânt nici un prinos de al mamei: Gândeşte-te! Socoţi că mortul în mormânt Cu drag priml-va aste daruri delâ ea, Când ea-1 ucise ruşinos şi-l schilodi Ca pe-un duşman_____? Lasă-le pe ele-aici Şi taie-ţi dela marginile pletelor Un smoc şi dela mine, biata, tot aşa — Ah, daru-i mic, dar dau ce am — şi dă-le lui, Şi păru-mi neîngrijit şi-acest colan sărac. Şi roagă-1 în genunchi să vie priitor Din iad, să ne-ocrotească de cei răi Şi fiul său Orest s’ajungă viu, să biruie Şi sub picioare să strivească pe vrăşmaşi... Hrisotemis ascultă şi pleacă. Din palat iese Clitemnestra, care vine să se închine lui Apolon şi să-i ceară ajutor, să „scape de spaimele ce o cuprind". întâlnind pe Electra o ceartă şi-i arată — cine ştie a câta oară — de ce trebuia să-şi ucidă bărbatul, pe tatăl ei: de ce a îndrăznit, el singur dintre Eleni, să-i ucidă fata aducân-du-o jertfă zeilor în Aulida. Electra-i răspunde: Asa a voit zeiţa Artemis, dar » > ' Chiar de-a făcut-o, cum zici tu, în folosul lui, ' Urmă numai decât ca dela tine el Să-şi tragă moartea? Pe temeiul cărei legi? De-ai pune-o lege de-acest fel, o, teme-te Să nu-ţi aducă răul şi căinţa ta. Clitemnestra se roagă apoi la Apolon. Totul este limpede acum. Bătrânul viclean apare. El povesteşte Gli-temnestrei moartea lui Orest, strivit la o întrecere de care. Şi-ar plecă, dacă regina nu l-ar opri: După aşa veste, să-l lase? „O nici decum, căci asta nu s’ar cuveni..." Electra este prăpădită. în suflet i s’a stins singura nădejde ce mai aveâ. încotro s’apuce www.dacoromanica.ro Nrul 5, lâlO. LUCEAFĂRUL 125 acum? în palat nu va mai intră. Stăpânii ţării pot s’o omoare, va muri bucuros, căci i-e scârbă de vieaţă. Orest s’a dus: în ora cea din urmă El n’avu parte de mormânt Şi nici de plângerile mele. Dar Hrisotemis se ’ntoarce veselă: la mormântul tatălui a găsit un smoc de pâr care nu poate fi decât al lui Orest; deci Orest trebuie să fie pe-aici. Electra îi explică ce încremeneşte şi pesoră-sa: moartea lui! Nu le mai rămâne dar decât să răsbune ele moartea tatălui. Va fi o mândrie, o glorie această răs-bunare! Hrisotemis.nu se poate învoi; e prea târziu acum... Trădată, singură se sbate Electra, pururea sărmana, Pe tatăl ei plângând cum plânge Privighetoarea cea duioasă Şi nici nu-i pasă ei de moarte Şi-i gata zilele să-şi curme Sdrobind pe cele două furii. Cine-i mai nobilă ca dânsa? Dela mormânt se ’ntorc Orest şi Pilade. Ei aduc şi urma pretinsă a lui Orest. O aduc familiei. Electra o cere, o ia: Electra (ţinând in mână urna). O, semn de amintire a celui ce mi-a fost Mai scump în lume, rămăşiţă-a lui Orest, Cum te primesc, cu ce speranţe te-am trimis! Nu port în mână decât nefiinţa ta. — Tu infloriai când eu de-acasă te-am trimis, Copile. Mult mai bine de periam Nainte de-a te fi trimis pe la străini, Pe-ascuns dela pieire smuls cu mâna mea; De-ai fi murit în ziua neagră de atunci, împărtăşiai măcar mormântul tatălui. — Acum de-acasă dus şi ’n alte ţări pribeag, Perit-ai jalnic şi neplâns de soră-ta. Nici trupul mort nu ţi-1 spălai cu mâna mea, Nici trista ta povară nu ţi-o ridicaiu Cum se cuvine, de pe rugul arzător. Străine mâni te-au îngrijit la moartea ta, Sărmane, lată-te ’ntr’un vas mărunt Un pumn doar de cenuşe. înzadar mi-a fost Că te-am crescut odinioară şi-am cătat De tine ’n veci cu trudă dulce; te-am iubit Mai mult decât o mamă pe copilul său. Eu singură ’ntre cei din casă te ’ngrijam Şi tu pe mine sora ta mă tot chemai: Acum aceste toate într’o zi s’au dus Cu moartea ta; ca viforul tu le-ai răpit Cu tine şi te-ai dus. Şi tatăl nostru-i mort; Şi eu sunt moart’ acum; tu însuţi ai pierit; Duşmanii râd în hohot; mama vitregă Se ’mbată de plăcere, iară tu pe-ascuns Nu-mi vei trimite-adesea ştiri că vei veni Să ne răsbuni pe toţi. Norocul nostru orb Nădejdea asta ne-a luat şi ne-a trimis în locul chipului cel preaiubit al tău Cenuşa rece, umbra ta zadarnică. Vai, vai, Chip vrednic de plâns! Vai vai! Ce drum nenorocit Făcutu-mi-ai, preascumpul meu, şi m’ai pierdut, O, m’ai pierdut, tu suflet drag de frate-al meu! Deci ia-mă şi pe mine in acest sălaş, Să fiu de-acum cu tine pururi sub pământ, O umbră-alăturea de-o umbră. Căci pecând Trăiai, cu tine-aceeaşi soarte-aveam; şi-acum Murind, cu tine ’nmormântată vreau să fiu, Căci văd că morţii nu mai simt dureri. Corul. Gândeşte-te că te-a născut un muritor Şi muritor a fost Orest. Nu plânge dar Atât de mult: supuşii morţii suntem toţi. Orest. Vai, ce să spun? Nedumerirea mea Cum s’o rostesc? Pe limbă nu mai sunt stăpân. Electra. Străine, ce te doare? Şi ce vrei să spui? Orest. Tu eşti Electra? Acesta-i mândrul chip al ei? Electra. El însuşi este, mistuit de suferinţi. Orest. Sărmana, ce nenorocire-asupra ei! E. Pe mine mă căinezi, străine? Pentruce? O. O trup în floare, prada fărdelegilor! E. Străine, plângi de bunăseamă soarta mea. O. O tinereţe jalnic strânsă’n pat pustiu! E. Ce mă priveşti aşa, străine, şi suspini? O. Cum n’am ştiut tot rău! ce mă bântuie! E. De unde tu cunoşti aceasta? Ce ţi-am spus? O. Te văd doar covârşită de-aşa mari dureri. E. Din ele, totuş, nu vezi decât prea puţin. O. Ce poate fi mai fioros decât ce văd? E. Că sunt silită să trăiesc cu ucigaşi. O. Ce ucigaşi? A cui ucidere ’nţelegi? E. A tatălui; şi lor de silă le robesc. O. Şi te-a supus unei aşa robii? E. îi zice mamă, însă mamă-i doar cu nume'e. O. Şi cum? Te chinue cu foamea, cu bătăi? E. Cu foamea, cu bătăi, cu toate relele. O. Nu-i nimeni să te-ajute, să te apere? E. A fost, dar tu cenuşa i-aduseşi. O. Nefericito, mult mi-c milă când te văd! E. Doar tu de mine-avut-ai milă-acum! O. Căci numai eu cu tine sufer tot atât. E. Dar cine eşti? Nu-i fi cumva vre-o rudă-a mea? www.dacoramamca.ro 126 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1910. O. Ţi-aş spune, dac’acestea') ni-s prietene. E. Vorbeşte cu încredere ’naintea lor. O. Dar lasă urna asta şi-acum află tot. E. Nu mă sili, străine, pentru Dumnezeu. O. Ascultă-mi vorba şi va fi precum doreşti. E. Te rog, din mână nu-mi luă tot ce-am mai drag. O. Ba zic s’o laşi. (Ia urna din mSna Electrel). E. Amar de mine, amar, De nu m’ar ingropâ cu tine, frate scump! O. O, nu cobi, căci nu e drept să te mai plângi. E. Cum? N’am eu drept să plâng pe-un frate mort? O. Nu se cuvine să rosteşti acest cuvânt. E. Sunt oare-aşa nevrednică de cel ce-i dus? O. O, nicidecum. Dar astă urnă nu-i a sa. E. Cum, dacă poartă ’ntr’ânsa trupul lui Orest? O. Al lui Orest? Dar ăsta-i un cuvânt scornit. E. Şi unde este-atunci mormântul lui Orest? O. Nu-i nicăeri; ceice trăiesc nu au mormânt. E. Ce-ai zis, copile? O. Ce-am zis e numai adevăr. E. Trăieşte el? O. Dacă trăiesc, precum mă vezi. E. Tu eşti Orest? O. Aci-i inelul tatălui; Primeşte-1 şi vei şti deplin dacă sunt eu. (li arată inelul). E. Zi fericită! O. Fericită ’ntr’adevăr. E. Glas dulce, mi-ai sosit? O. O vezi şi nu ’ntrebă. E. Te, am in braţe? O. Aşa s’aibi toate cele ’n veci! E. (Cătrâ cor). O dragi tovarăşe-ale mele, pământencelor, Vedeţi, aci-i Orest. O născocire-a fost Şi moartea lui şi felul cum a re’nviat. ') Corul. Corul. Vedem, copilo, şi la fericirea ta, De bucurie, lacrimi dulci ne curg din ochi. E. Fiinţă tu, nespus de dragă, Venit-ai însfârşit, Venit-ai, găsit-ai, văzut-ai ce ai vrut. O. Sunt eu, chiar eu, dar taci şi rabdă aşteptând. — Am dat în întregime cea mai mare şi mai mişcătoare scenă. Catastrofa se grăbeşte acum. Bătrânul iese din palat şi-i spune lui Orest că poate să intre, să împlinească voia zeilor. Abia acum află şi Electra cine a fost acest bătrân, un „tată“. Clitemnestra moare în palat. Tăceţi, văd* pe Egist S’apropie de noi — anunţă corul. Egist e silit să intre în palat, iar Orest intră după el. Şi corul încheie: O neam al lui Atreu, ce-ai suferit Până s’ajungi la libertate Şi la limanul mult dorit Prin lovitura cea de-acum! — Până acum nu se vorbeşte nimic despre „Electra". Cel mult că d-na Bârsan va creâ un rol de întâia mână şi că d-1 director al teatrului a avut idea de a explică piesa printr’o conferinţă înainte de reprezentare. Grije inutilă, deoarece traducătorul a îngrijit ca înţelegerea piesei să fie uşoară. Coloritul vremii se ghiceşte uşor în adevăratul ei sens, chiar şi când câte-o vorbă nu se va înţelege — rar însă. G. Bogdan-Duică. Cronică. Ana Câmpeanu — Veronica Micle. Toate biografiile poetei Veronica Micle spun, că ea s’a născut în Năsăud la 1850. Date mai amănunţite despre timpul şi locul naşterii ei nu se dau. în biografia scrisă de d-1 I. S. Mugur şi pusă în fruntea ediţiei celei mai nouă a poeziilor ei (Iaşi, 1909. Librăria „Autorii români") am cetit că familia poetei se'chemă „Câmpeanu". Curiozitatea m’a îndemnat să caut în matricula botezaţilor parohiei gr .-cat. Năsăud şi să mă conving despre adevărul acestor date. Am putut să constat următoarele: în întreg anul 1850 al „însemnării botezaţilor din parohia Năsăudului" nu se aminteşte decât o singură familie Câmpeanu: „Uie Campan, cismariu, şi Ana muierea" (p. 129), a căror fiică născută în 22 Aprilie a fost botezată în 24 a aceleiaşi luni — spre marea mea mirare — nu Veronica, ci — Ana, lucru uşor de înţeles, dacă ne gândim, că nu numai mamă-sa se chemă Ana, ci şi nănaşa — nănaşi au fost „Teodor Waida, preparandu şi Ana muierea" — şi moaşa — „Ana Mischingeru". — Mai târziu însă se vede, că părinţilor nu le-a plăcut acest nume şi l-au schimbat, cum se obişnueşte adeseori, cu Veronica. Ca sprijin pentru afirmaţia că „Ana Campan", despre care e vorba mai sus, este însaş Veronica Micle, serveşte următoarea împrejurare: în anul 1864, când s’a căsătorit cu Ştefan Micle, amândoi tinerii logodiţi — să le zicem aşa, deşi Micle destul de în vârstă — au venit la Năsăud, ca să ceară dela oficiul parohial respective vicarial extrasul matricular de lipsă la cununie. Dar — spun martorii oculari — mare i-a fost supărarea Veronicei, „un Backfisch foarte drăguţ", www.dacoramamca.ro Nrul 5, 1910. LUCEAFĂRUL 127 când i s’a dat extrasul care nu corespundeâ de loc aşteptărilor ei. Dupăce Micle, „un bă: bat foarte sim-patic“ şi care încă se trăgeâ din părinţi sărmani, a uiângăiat-o şi îmbunat-o, au plecat amândoi ca să se cunune în Feleac, locul de naştere al lui. Năsăud, în Februarie 1910. Dr. Nlcolae Drăganu. * D-l Vlahuţă despre d-1 Maiorescu. Reproducem frumoasele aprecieri ale măiestrului Vlahuţă, din 1893, despre nestorul criticei româneşti. „T. Maiorescu. între 50 şi 55 de ani. Talie mijlocie, confirmaţie puternică; figură calmă, de o seriozitate impunătoare. în vorbă, în privire, in gest, păstrează în totdeauna aceeaşi măsură şi siguranţă, a omului care să observă şi se simte stăpân pe el. O bogată cultură ştiinţifică şi literară dă acestei naturi, aşa de bine înzestrate, o distincţie şi o superioritate remarcabilă. Gust rafinat, simţire dreaptă, vedere limpede şi de o extraordinară agerime, d-l Maiorescu e un neîntrecut cunoscător în tot ce e artă. El ştie sa ădmire, şi din tot sufletul admiră ce e frumos, chiar când opera ar veni dela un om care i-ar fi urit. în totdeauna a căutat să adune în jurul său, să povăţuiascâ şi să îndemne la muncă, pe tinerii in cari descoperiâ un început de talent. Pe mulţi i-a scos la lumină, cu unii s’a înşelat. Mi-aduc aminte, acum zece ani, a crezut şi despre mine c’aş da oarecari semne. Acestei credinţe, care — o mărturisesc cu dmere — nu s’a realizat, datoresc fericirea de-a fi cunoscut pe d-l Maiorescu acasă la d-sa. în momentul acesta îl văd, în salonul de lângă bibliotecă, stând la masa din mijloc, c’un creion în mână; în faţa d-sale un începător ceteşte, cam emoţionat, o tragedie in versuri; câţiva tineri ascultă şi urmăresc cu luare aminte pe chipul d-lui Maiorescu cum trec de lămurit urmele tragediei. D-nii Teodor Rosseti, 1. Negruzzi, Mandrea şi alţii se retrag in bibliotecă; cu stau sfiicios într’un colţ, ş’admir răbdarea şi seninătatea olimpică a d-lui Maiorescu. S’a isprăvit un act. Aud un glas sonor, de o vibrare muzicală... toţi vin să asculte. Vorbeşte amfitrionul; el e cât se poate de familiar şi intim, casa lui n’are nimic din solemnitatea şi răceala severă a „caselor mari", şi toluş am sentimentul că mă găsesc într’un templu-Nu ştiu ce aer de sărbătoare, ce vieaţă particulară capătă vorbele în gura d-lui Maiorescu. Iar când ceteşte o bucată literară, e un măiestru, un virtuoso, care interpretează perfect gândul şi emoţiunea compozitorului. Ca orator şi ca scriitor e magistral. Spusă sau scrisă, fraza d-lui Maiorescu e clară, vie şi perfect construită. Semne particulare: pururea acelaş — senin ca un zeu". (Din „File rupte"). Al. Vlahuţă. Căluşeri în Viena. Colonia Românilor din Viena trăieşte în cea mai deplină bună înţelegere, ceeace la noi e o raritate. Se ştie că în orăşelele unde se găsesc mai mulţi Români e cu neputinţă să nu se certe şi să nu se duşmănească. Românii din Viena sunt o onorabilă excepţiune in această privinţă. în fiecare an aranjează mai multe serate literare şi artistice, cultivân-du-şi dragostea de limbă şi artă românească. La anul nou au aranjat o frumoasă serbare, cu care ocazie câţiva tineri universitari dela „România Jună" au jucat căluşerul. A fost — cum se spune — primul căluşer în Viena şi a făcut cea mai bună impresie atât asupra Românilor cât şi a străinilor. Publicăm cu plăcere fotografia acestor flăcăi levenţi. Din acest prilej ne permitem şi o observaţie. Costumele căluşerilor ar trebui schimbate. Aşa cum se întrebuinţează astăzi sunt nişte costume arbitrare. Ele ar trebui să reprezinte portul unui anumit ţinut sau să fie o sinteză artistică a portului bărbătesc dela noi. Astăzi când ne ocupăm aşa de mult cu porturile originale ţărăneşti, credem că va prinde observaţia noastră. * Portul naţional. Doamnele noastre au pornit o foarte frumoasă mişcare pentru îmbrăţişarea portului naţional. Ideea de a introduce la petrecerile cu joc varietatea şi pitorescul porturilor noastre femeieşti dela ţară a fost primită cu destul entuziasm de doamnele dela oraşe. Câteva dintre ele au luat chiar şi condeiul pentru a populariza idea şi pentru a-i arătă importanţa naţională. Doamnele Erdelyi şi Lăpădatu din Orăştie şi d-na Marilina Bocu din Arad au publicat in presa cotidiană artico'e frumos şi cu căldură scrise, în cari au vorbit de frumuseţea portului naţional şi au îndemnat doamnele din pătura cărturărească să-l îmbrace cu ocazia festivităţilor şi petrecerilor naţionale. Trebuie să constatăm cu o deosebită bucurie că această mişcare e îndrumată dela început pe o calc www.dacoramamca.ro 128 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1910. foarte bună. Doamnele cari s’au pus in fruntea acestei mişcări stărue anume ca porturile dela petreceri să nu fie imaginare, să nu fie produsul unei fantazii capricioase a orăşencelor, ci să reprezinte portul original ţărănesc dintr’un anumit ţinut. Acest moment e nou la noi şi foarte important şi din punct de vedere etnografic. Doamnele noastre, dacă vor ascultă îndrumările bune, vor fi silite să se apuce serios de studiarea porturilor ţărăneşti dela noi, cari până acum, în toată varietatea şi bogăţia lor, sunt necunoscute. Acest studiu nu va fi greu mai ales pentru femei, cari pot află mai uşor tainele portului ţărancelor, pe cari etnografii le descopere de regulă cu multă greutate. Ne permitem a atrage şi noi atenţiunea doamnelor, cari vor avea răbdarea să se ocupe temeinic cu studiarea porturilor din diferitele ţinuturi, asupra câtorva mărunţişuri intere-resante. E foarte important din punct de vedere ştiinţific să se ştie numirile ţărăneşti a tuturor părţilor portului femeiesc, precum şi felul lor de purtare. în unele părţi coafura ţărancelor e foarte complicată şi are foarte multe taine. Portul părului e un capitol important din etnografia noastră şi merită un studiu special. Doamnele îl pot face cu mai multă uşurinţă. Mai amintim că cele mai originale şi mai frumoase porturi sunt cele bătrâneşti, cari în unele ţinuturi se mai pot reconstitui cu ajutorul bătrânelor. Portul generaţiei tinere e aproape pretutindeni stricat şi simplificat. Adunarea sau facerea fotografiilor dease-menea o recomandăm cu tot dinadinsul doamnelor noastre. Aceste fotografii, făcute în diferite poziţii, înlesnesc mult reconstituirea portului. Stăruim aşa de mult asupra acestei activităţi a doamnelor noastre, fiindcă legăm multe şi frumoase nădejdi de ea. Acum, până nu e prea târziu, se mai pot salvă multe din frumuseţile şi curiozităţile portului nostru românesc, cari peste o generaţie vor fi tot mai rari. începutul e greu, dar în câţiva ani, dacă se va lucră serios, nădăjduim că doamnele noastre vor cuceri admiraţia lumii româneşti şi străine cu portul lor ţărănesc. Balul costumat din Arad promite a fi un începui frumos şi interesant. Felicităm de mai înainte reuniunea femeilor române din Arad pentru ostenelile ce le-a adus pentru realizarea acestei idei. Bine ar fi dacă costumele originale ţărăneşti dela această petrecere ar fi premiate şi fotografiate. Pe acestea le vom reproduce cu plăcere în revista noastră. * D-l Slavici şi Academia română. Iubitul şi mult apreciatul nostru scriitor, d-l I. Slavici, in vara anului 1907, publicase, în revista „Neamul Românesc" a d-lui lorga, o scrisoare în care arătă unele scăderi ale vieţii culturale şi morale din România. Acum, în „Tribuna" (Nr. 28/1910) povesteşte ce a avut să îndure pentru această îndrăzneală de a spune adevărul. Reproducem în intregime aceste mărturisiri ca un document pentru stările culturale din România. „Cu publicarea acestei scrisori, — zice d-l Slavici —, care a umplut de amărăciune multe inimi alese, se începe o fază pesimistă în nu puţin sbuciumata mea vieaţă. Eram atunci vechiu „slujbaş" al Academiei Române. Deşi nu precizam in scrisoarea mea fapta şi nu vizam nici o persoană, „superiorii" mei, oameni de netăgăduită superioritate, nu şi-au dat silinţa să se încredinţeze, dacă sunt ori nu întemeiate părerile mele, ci au făcut încercarea de a înduplecă pe muma celor şase copii ai mei să facă asupra mea presiune, ca să tac, să nu mai scriu şi mai ales să nu mai public nimic. îndeosebi unul, om de generositate mult lăudată, ni’a prezentat chiar drept „inimă de ghiaţă" pentrucă-mi nenorocesc familia. Dupăce încercarea a rămas cu toate acestea zădarnică, mi s’a adresat un ordin în toată regula, ca să încetez cu publicaţiunile mele, iar dupăce zadarnic a rămas şi acest ordin, ni s’a cerut dimisia atât mie cât şi mumei copiilor mei, care n’a putut ori n’a voit să facă asupra mea mult dorita presiune". Cetind aceste mărturisiri, am roşit de ruşine şi ne-am simţit sufletul clocotind de revoltă. Dacă o instituţie de înaltă cultură se poartă astfel cu un scriitor de frunte al neamului nostru, fiindcă îndrăzneşte să aibă păreri şi îndrăzneşte să le şi tipărească, ce spirit de slugărnicie şi de tirănie trebuie să fie la alte instituţii ale României libere?! * Ştiri. Anunţăm cu plăcere că d-nii Ştefan Cacoveanu şi E. Lovinescu au intrat în şirul colaboratorilor noştri. D-l Cacoveanu apare în literatură după o lungă tăcere, îl salutăm cu drag în mijlocul nostru. * D-l Dimitrie Paciurea, profesor de sculptură la şcoala de Belle-arte din Bucureşti, a terminat un mo-r nument al poetului Mihail Eminescu. Monumentul e expus in muzeul Aman din Bucureşti. Nădăjduim că d-l Paciurea ne va pune la dispoziţie o fotografie ca să-l înfăţişăm şi cetitorilor noştri. * Tânăra „Societate a scriitorilor români" şi-a inaugurat, cu o frumoasă solemnitate, localul din Bucureşti, Strada Academiei. D-nii Sadoveanu şi Gârleanu au ţinut discursuri, iar d-l Cincinat Pavelescu a cetit versuri. Să fie într’un ceas cu noroc! * D-l M. Strajan, doctor în filozofie, va publica, in broşuri de câte 5-6 coaie, un studiu asupra filozofiei lui Schopenhauer. Ceice doresc să se aboneze la această publicaţie să se adreseze d-lui M. Strajan, Strada 14 Martie, Craiova. * La Vălenii-de munte a apărut: „în amintirea canonicului Augustin Bunea", articole şi alte senine de durere ale neamului, retipărite de comitetul central al „Ligei culturale". E o frumoasă broşură intru pomenirea meritelor marelui învăţat dela noi. Se vinde in orice librărie cu 50 de bani. Scoarţele pe 1909 se vor expediă pe la mijlocul Iurtei Martie nou. Adm. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro